Adina Constantinidi

CONTOPIRE
– roman parapsihologic –
Dedic cu recunoştinţă acest roman prietenei
şi fostei mele colege de şcoală Mariana Cecilia
Pop (Chris),
graţie căreia s-a înfăptuit publicarea.

Aduc mulţumirile mele respectuoase

lui Flaviu Adraian Dragotă,
fără sprijinul căruia această carte nu ar fi putut
vedea lumina tiparului.

Mulţumesc de asemenea
Doamnei Marilena Wilhelmina Nicolaescu,
pentru bunăvoinţa de a-mi facilita corectura şi
aşezarea în pagină.

Precum şi tuturor celor care mi-au furnizat informaţii şi

materiale documentare, aducându-şi contribuţia la desăvârşirea
acestui roman bazat pe o trăire inedită, unde ceea ce pare
ficţiune este real şi ceea ce pare adevărat este imaginaţie.

3
4
 Capitolul 1

Gina deschise ochii şi-n strălucirea palidă a razelor de

lună cernute prin perdea zări silueta unui bărbat. Nu-i distingea
trăsăturile, doar conturul robust al trupului îmbrăcat în alb, ca o
lumină difuză în obscuritate. Un fior de nelinişte îi cuprinse
inima pentru că se ştia singură, imaginându-se, ca de obicei, în
braţele celui pe care îl iubea si spera să-l viseze. Unchii
dormeau în camera vecină, însă acest bărbat nu era George.
Cum a intrat fără să-l audă şi cine era?
Acestea toate-i trecură prin minte într-o clipă după care
scoase un ţipăt înăbuşit, recunoscându-l. Făptura se înclină spre
ea şoptind cu blândeţe:
 De ce m-ai chemat, îngeraşul meu?
Glasul cunoscut, atât de drag, venea din depărtări şi în
acelaşi timp din adâncul sufletului, liniştind-o. Vru să spună
ceva, dar era prea emoţionată. Nu reuşi să articuleze nici un
cuvânt. El îi luă mâna într-a sa şi se aşeză pe marginea patului.
 Nu te teme, Gina. Sunt eu.
Ea scăpă un geamăt şi îi strânse mâna cu putere.
 Feliz... – şopti ea. Feliz...
În clipa aceea se auziră paşi. Mătuşa intră, precipitându-
se spre patul fetei şi aprinse veioza de pe noptieră.
 Ce s-a întâmplat? – întrebă cu îngrijorare. Te-am
auzit gemând.
Gina îşi acoperi faţa ferindu-se de lumină.
 Ce-i cu tine? – o întrebă din nou. Ai visat ceva?
 Nu ştiu – răspunse.
 Sigur ai visat, draga mea.
5
  N-am visat – rosti agasată.
 Atunci ce-a fost?
 Feliz… a fost aici…
 Deci ai visat. Mă speriasem.
 Nu, nu, n-a fost vis.
 Hai, nu mai vorbi prostii – o certă bătrâna cu
bunătate.
 Tanti, te rog să mă crezi. N-a fost vis.
 Bine. Dormi. Vorbim mâine.
Se retrase, stingând lumina.
Rămasă în semi întuneric, cu ochii larg deschişi, copila
încercă să desluşească silueta albă. Oare pe unde să fi ieşit şi
unde s-a ascuns când a intrat tanti Ketty? Cum de nu l-a văzut
şi ea? Începu să-l strige pe nume, foarte încet, cu teamă.
Apariţia fantomatică se ivi ca din senin de parcă nici nu se
clintise. Gina se ridică dintre perne, atingându-i braţul dar îşi
retrase mâna de parcă s-ar fi ars când îl simţi cât se poate de
viu, cald şi material. Cu toate acestea era cu neputinţă când îl
ştia la mii de kilometri, într-o ţară aflată la antipozi.
 Dumnezeule! – şopti. Dar cum este posibil?!…
Feliz duse degetul la buze surâzând, iar fata percepu
acelaşi glas care venea din afară şi totuşi din interiorul ei.
 Nu e nevoie să vorbeşti. Gândeşte doar şi te voi
înţelege.
Nedumerită, începu să-i vorbească în gând.
 Cum ai putut ajunge aici?
 M-ai chemat.
 Eu? Într-adevăr, m-am gândit la tine, dar…
El îi zâmbi.
 Te-ai gândit cu atâta dor, încât a fost ca o chemare.
Am venit şi voi veni mereu de câte ori doreşti, pentru că, în
fine, te-am găsit.
Spusese ultima frază cu o notă de bucurie şi uşurare.

6
  M-ai căutat? – îl întrebă ea mirată.
 Te-am căutat foarte mult şi de foarte multă vreme.
De altfel, nu-ţi sunt pentru prima oară alături, chiar dacă nu
m-ai văzut.
Gina îşi aminti că în ultimul timp încerca sentimentul
prezenţei sale dar n-a dat importanţă, crezând că-i o iluzie
creată de dorinţa apropierii.
 Vrei să spui că visai o fiinţă ca mine, pe care ai
căutat-o şi… ai găsit-o? – întrebă cu naivitate.
 N-am visat o fiinţă ca tine, ci te-am căutat pe tine
chiar. Dar nu-ţi pot explica acum pentru că eşti prea emoţionată
şi n-ai înţelege, deşi cunoşti multe din tainele ascunse ale vieţii.
Dacă nu le cunoşteai, n-aş fi îndrăznit să-ţi apar şi, poate, nici
tu n-ai fi reuşit să mă chemi.
 Îl asculta plină de fascinaţie, tulburată încă de
neaşteptata lui venire şi, pe drept cuvânt, nu înţelegea nimic.
Feliz continuă:
 Toate aceste lucruri îşi au originea în trecut, un
trecut pe care nu ţi-l aminteşti. Îţi voi explica altădată. Nu mai
pot rămâne acum şi nici nu vreau. A fost o surpriză pentru tine
şi, de ce să nu recunosc, o surpriză tulburătoare pentru
amândoi. Mâine voi reveni.
Plecându-se deasupra ei o sărută uşor pe buze şi dis-
păru. Gina întinse mâna după el, şoptindu-i numele. Fără să-l
vadă îl auzi spunându-i:
 Nu mă mai chema, scumpă. Este târziu şi trebuie să
te odihneşti.
 Te rog – insistă – o singură întrebare. Cum de-mi
cunoşti limba?
 Nu-ţi cunosc limba. Gândurile se exprimă la fel în
orice grai de pe Pământ. Îţi adresez un gând pe care îl traduci în
cuvinte, iar eu percep gândurile tale.
 Dar îţi aud vocea…
 O simţi în inima ta.
7
 Într-adevăr. Abia acum observase.
 Şi cum poţi fi lângă mine când eşti, de fapt, în…
Paraguay?…
 Era vorba de-o singură întrebare – spuse el cu
reproş. Nu sunt în Paraguay. Sunt la Bucureşti.
Ea tresări atât de puternic încât cu greu izbuti să nu sară
din pat chiuind bucuroasă dar, după tăcerea aşternută, îşi dădu
seama că Feliz nu mai era prezent.

8
 Capitolul 2

Virginia Rădulescu era o fată de statură potrivită cu un

fizic plăcut. Faţa prelungă şi fruntea înaltă încadrate de părul
castaniu îi scoteau în evidenţă tenul palid, iar gura micuţă,
ochii căprui expresivi uşor migdalaţi şi nasul acvilin, aminteau
femeile vechii Elade. Undeva, în trecutul îndepărtat al familiei
existase un strămoş grec. De aceea mătuşa îi spunea uneori în
glumă: “Eşti neam de fanariot şi strănepoată de măslinar cu
limbă ascuţită şi grai sâsâit.” Crescută de unchii ei, profesori
pensionari, împrumutase ceva din aerul potolit al bătrânilor, din
mişcările lor domoale şi din calmul înţelepciunii pline de
răbdare. Maturitatea gândirii şi spiritul profund îi depăşeau
vârsta. Văzându-i pasiunea pentru tot ce însemna magie,
ocultism, spiritism, metafizică, mătuşa nu-i ascunsese niciodată
nimic din tainele vieţii, ale morţii şi mai ales ale vieţii dincolo
de moarte, susţinută şi de o remarcabilă bibliotecă teozofică la
care Gina avusese totdeauna acces. Erau acolo cărţi valoroase
din perioada interbelică ascunse cu grijă de furia devastatoare a
regimului comunist şi păstrate mult timp îngropate în pământul
din grădină cu nişte riscuri extreme, greu de imaginat şi greu de
înţeles.
Ecaterina Rădulescu Mateianu sau tanti Ketty, cum îi
spunea Virginia, era o femeie scundă, plinuţă, cu ochi ageri,
brici de inteligentă şi cu o cultură atât de vastă încât îşi merita
cu prisosinţă porecla de “Enciclopedie ambulantă”. Părul albit
tuns bărbăteşte, nasul cârn şi un neg mare în mijlocul bărbiei, îi
dădeau o notă de agresivitate arogantă. Elevele ei spuneau că a

9
fost excesiv de severă, neînţelegătoare şi rea, pedepsindu-le
pentru orice abatere sau manifestare de cochetărie, pretinzând
seriozitate şi cunoştinţe pe măsura capacităţii sale de predare.
Contrar acestei atitudini cerebrale, pe Gina o iubea ca pe
copilul ei, fiind lipsită de propriul copil mort la naştere cu mulţi
ani în urmă. Nostalgia pruncului pierdut a făcut-o să-l înfieze
pe nepotul soţului, un băiat de paisprezece ani venit de la ţară
să-şi termine şcoala. Ajuns la maturitate şi atras de eternul
miraj al unei Americi bogate, Nicu a plecat în „Ţara Tuturor
Posibilităţilor”. La scurt timp a izbucnit Primul Război
Mondial şi nimeni n-a mai aflat nimic despre el. Plină de
amărăciune, şi-a îndreptat atenţia spre băiatul fratelui ei.
Virgil, tatăl Ginei, avea pe-atunci doi anişori şi fusese
părăsit de mama lui fugită cu un om de afaceri bogat. Soţii
Mateianu i-au dăruit o copilărie fericită şi o creştere aleasă, în
ciuda celui de-al Doilea Război care l-a surprins la o vârstă
destul de fragedă. Dragostea reciprocă i-a legat pe cei trei,
desăvârşind împlinirea minunatului vis al mătuşii. Într-una din
efuziunile sale copilăreşti, Virgil îi spuse într-o zi că o iubeşte
atât de mult încât, ca dovadă a preţuirii, când va fi mare îi va da
şi copiii lui să-i crească. Şi chiar aşa s-a întâmplat. Tanti Ketty
şi-a luat răspunderea pentru Gina din clipa în care a fost adusă
de la maternitate pe braţele părinţilor ei prea tineri şi prea
neîndemânatici. Virgil încă mai era student la medicină, iar
Veronica, o fiinţă moale şi stângace, părea nepregătită pentru
noul ei statut.
Unchiul, George Mateianu, profesor de istorie şi
geografie, fusese un bărbat semeţ, înalt, slab, acum puţin adus
de spate, cărunt, cu ochi adânci, nas mare, gură aspră. Păstrase
ţinuta maiestuoasă, inspira respect cu acea prestanţă impecabilă
impusă pe vremuri la catedră. Înfăţişarea distantă era doar
aparenţă. În realitate avea un suflet de aur. Încercările grele –
prizonieratul la bulgari în timpul Primului Război şi, mai
târziu, după pensionare, anii de puşcărie politică prin care a

10
trebuit să-şi plătească demnitatea – i-au imprimat o atitudine
stoică, o înţelepciune profundă, iar Gina îl iubea ca pe-un bunic
sfătos, căutând să înveţe de la el cât mai mult cu putinţă.
După terminarea facultăţii, Virgil a fost repartizat
pentru specializare la spitalul din Câmpina, oraş în care locuiau
mama şi sora mai mare a Veronicăi.
S-au mutat la ele şi curând se născu Radu, fratele Ginei.
Virgil se simţea foarte mândru. Nici nu bănuia că, de fapt,
băiatul era fruct al relaţiei dintre soţia lui şi Anton, cumnatul ce
stătea în aceeaşi casă.
Divorţul părinţilor i-a separat pe cei doi fraţi. Gina trecu
la tatăl ei, fiind crescută în continuare de unchi, Radu rămase
mamei.
Virgil s-a recăsătorit sedus de frumuseţea unei colege al
cărei nume, printr-o ciudată coincidenţă, era tot Veronica, dar i
se spunea Verona datorită asemănării cu locuitoarele
temperamentale şi graţioase ale vestitului oraş italian.
Din acel moment, intrigile ţesute în timpul divorţului de
către prima soţie au degenerat în calomnii menite să
discrediteze autoritatea celor doi.
Verona ar fi vrut s-o crească ea pe fetiţă, însă refuzul
unchilor a fost categoric, neavând încredere în sentimentele
mamei vitrege – potenţial pericol pentru copila de care se
ataşaseră – apoi Virgil s-a văzut silit să părăsească oraşul şi s-a
mutat la Sibiu.
Încă tânără, mama Ginei emana o senzualitate specifică
brunetelor cu ochi negri, languroşi, pe jumătate acoperiţi de
pleoapele grele care-i dădeau aspectul de permanent abandon şi
i-a fost uşor să cucerească alt bărbat, mai ales că acum plutea în
jurul ei aureola victimei ce imploră protecţie, consolare, sprijin.
După nuntă s-a stabilit cu soţul în Capitală.
Relaţiile dintre cei doi fraţi s-au rupt, iar în sufletul
fetei a rămas amintirea lui Radu ca o nostalgie plăcută a
clipelor de joacă petrecute împreună ocazional.

11
 Toate murdăriile familiei au fost ascunse urechilor şi
sufletului sensibil al copilei. Spirit independent, Virginia
crescuse liberă ca florile câmpului, ocrotită cu blândeţe şi ferită
de greutăţi, preocupată numai de lucruri frumoase, înalte, pure.
Noţiunea ei despre viaţă devenise absolut idealistă, total
nepotrivită vremurilor în care trăia. Însăşi esenţa concepţiilor
se întrevedea a-i fi o ameninţare pentru mai târziu, când,
obligată să înfrunte viaţa, avea sa constate decepţionată
adevărul crud. Dar unchii alimentau cu încăpăţânare acest
idealism, considerând că-i prelungesc copilăria şi o fac să se
simtă fericită – un drog cu atât mai periculos cu cât
îndepărtează mai mult sufletul de realitate.

***

În apropierea casei lor locuia Amalia, cea mai bună

prietenă a Ginei, studentă la farmacie. Un timp, tanti Ketty îi
predase ore de franceză şi astfel s-au cunoscut cele două fete
unindu-le pasiunea pentru natură, poezie şi ocultism. Cu cinci
ani mai mare decât Virginia, la prima vedere părea ciudat că
această fată de o frumuseţe angelică prefera compania unei
copile în locul prieteniei colegelor şi mai ales a colegilor ei de
studii care o curtau cu asiduitate. Dar tocmai asta o plictisea şi
găsise în Gina o tovarăşă ideală de plimbări, discuţii sau
destinderi. Amalia era înaltă, zveltă, cu un corp graţios,
trăsături delicate şi ten trandafiriu. Ochii albaştri cu gene
răsfrânte îi dădeau o expresie de candoare, acea frumuseţe
clasică a blondelor reuşite, captivantă şi rece. În ciuda
fragilităţii afişate mai mult sau mai puţin conştient, era
energică şi voluntară oferind Ginei un sentiment de siguranţă
când se afla în compania ei. Fără voie se pomenea adesea
admirându-i frumuseţea. “Eşti singura mea prietenă care nu mă
invidiază – îi spunea Ami râzând. – Bărbaţii mă privesc
pofticioşi, femeile, cu gelozie; sinceră să fiu, mă oboseşte că

12
sunt frumoasă. Este o mare povară frumuseţea…” Copila o
privea mirată fără să înţeleagă prea mult. Nu era preocupată de
aspectul ei fizic şi nu-şi făcea complexe.
La fiecare sfârşit de săptămână cele două evadau pe
câmp şi prin pădure, vorbind vrute şi nevrute sau, pur şi
simplu, se jucau. Câmpul era la câteva sute de metri de casele
lor, întindere necultivată, folosită ca păşune pentru caii unei
ferme din apropiere. Tot acolo era hipodromul şi un teren de
fotbal. La capătul păşunii se înălţa pădurea tânără unită pe la
jumătatea colinei cu pădurea veche de stejari. Aici, într-o după-
amiază plăcută de vară, Gina aduse vorba pentru prima dată de
Paraguay. După ce au zburdat în soare, culegând flori sau
jucându-se cu mingea, s-au tolănit pe iarbă la umbră, ostenite,
bucurându-se de natură, inspirând aerul înmiresmat de
parfumuri, urmărind fluturii mărunţi şi albaştri, ascultând
cântecul păsărilor şi al greierilor. De undeva din pădure, glasul
cucului se auzea cu întreruperi şi reveniri, mai aproape, mai
departe, şi mai departe. O ciocârlie îşi fâlfâia aripile pe loc,
ţintuită parcă în văzduh, lansându-şi trilurile melodioase
tulburate doar de şuieratul unei locomotive cu abur care se
chinuia din răsputeri să târască în urma ei un şir lung de
vagoane, învălunindu-le într-un nor negru de fum şi pufnind ca
o babă furioasă. Încă se mai afla în vale, ţinând companie
şoselei şi râului şerpuit, dar se pregătea să apuce drept pe linia
trasată cu precizia unei rigle ce suia până la munţii avântaţi în
ceaţă. Din locul unde stăteau fetele se vedea un cot al râului
numit „Şapte Plopi“. Cândva fuseseră şapte. Acum erau numai
trei, iar unul era mult aplecat peste ape. Dincolo, pe malul
celălalt, se unduiau lanurile încă verzi smălţuite de purpuriul
macilor înfloriţi. În depărtare se zăreau căsuţele cu acoperişuri
roşii ale unor sate mărunte înşirate la poalele dealurilor cu
livezi. Noaptea, luminiţe ce licăreau pâlpâind se confundau cu
stelele şi nu ştiai unde sfârşeşte pământul şi unde începe bolta.

13
 - De ce crezi că ai fost în Paraguay viaţa trecută? –
întrebă Amalia, rupând tăcerea care se aşternuse de-o bună
bucată de vreme.
- Pentru că am trăit tot felul de lucruri interesante ce
m-au făcut să ajung la această convingere, afirmă ea în timp ce
potrivea plantele culese pentru ierbar între filele unui caiet.
- Povesteşte-mi, o rugă Ami plină de curiozitate, iar
ochii ei asemenea cerului senin străluceau de interes. Îmi place
atât de mult cum povesteşti – adăugă, dar mai ales îmi plac
lucrurile pe care mi le spui… N-am mai avut ocazia să aud aşa
ceva niciodată.
Aşezându-se mai comod şi aranjându-şi rochia de pânză
înflorată peste picioarele goale, Amalia scotoci în buzunarul
larg după ţigări.
- Lasă fumatul, te rog – spuse Gina autoritar. Este
păcat să inhalezi tutun în locul aerului proaspăt şi curat.
- De ce urăşti atât de mult ţigările? Uite, nici n-am cu
ce să le aprind. Mi-am pierdut chibriturile în iarbă.
- Slavă Domnului! Dacă vrei să-ţi povestesc ceva, te
rog să fii cuminte – glumi copila, apoi, pe un ton mai serios –
N-am chef acum să-ţi spun de ce urăsc fumatul. Este ceva prea
trist. Poate altădată.
- Foarte bine. Spune ce vrei tu. Te ascult – se
resemnă ea, privindu-şi mica prietenă cum îşi potrivea bluza
albă de bumbac peste pantalonii verzi ca iarba pe care stăteau,
cu toate că, tare ar fi avut poftă să caute chibriturile…
- Eram foarte mică atunci când l-am auzit pe unchiul
George vorbind cu băiatul naşei mele despre Paraguay – începu
ea, apoi se ridică într-un cot cu bărbia rezemată în palmă şi se
întoarse cu faţa spre Ami ce stătea întinsă cu mâinile sub cap şi
cu ochii închişi, ascultând.
- Cuvântul mi s-a întipărit în minte – continuă. Mi-a
explicat că este o ţară îndepărtată. Teribil aş fi vrut să ajung

14
acolo, deşi habar n-aveam unde. Îmi plăcea doar numele cum
sună şi atât.
Privirea fetei se pierdu, căutând parcă dincolo de linia
orizontului acele meleaguri tropicale cufundate în trecutul
tainic, de nepătruns. Cu un gest absent rupse un fir de iarbă şi îl
înfăşură maşinal pe deget.
- M-am apucat să răscolesc prin cărţi – reluă după
momentul de reverie. Am adunat tot ce am putut găsi. M-a
ajutat şi George. Nu demult am început al treilea caiet.
- Ai copiat cărţile? – întrebă uluită prietena,
deschizând brusc ochii.
- O, dacă aş fi găsit măcar una… Nu există la noi aşa
ceva. Numai informaţii generale, date statistice şi, în cel mai
bun caz, note de călătorie referitoare la întreaga Americă
Latină. Este un stat sub dictatură fascistă, total căzut în
dizgraţie. Înţelegi tu…
- Bine, dar asta-i o muncă de sisif. Ţi-au trebuit ani…
- Să nu crezi. Anul trecut am început să caut şi totul a
venit de la sine.
Amalia ridică din sprâncene a neîncredere.
- Da, şi eu m-am mirat – răspunse fata îndoielii
nerostite. Mergeam la bibliotecă, luam un volum din raft şi-l
deschideam în mod inexplicabil exact acolo unde se vorbea
despre Paraguay. Uneori nu mai era pomenit în tot restul cărţii.
- Eşti o vrăjitoare, glumi Amalia, dar sprâncenele
continuau să-i rămână ridicate. Ce zice mătuşa ta?
- Ketty mă întreabă de multe ori ce-am găsit la
ţărişoara asta neînsemnată. Nici eu nu ştiu. Mă tot pisează cu
Grecia, Franţa, Italia… Mă enervează – răspunse, gonind o
albină ce reveni atrasă de flori.
Gina sări ca un arc în picioare.
- Ţi-e teamă de albine? – o ironiză prietena.
- Numai de-mpunsătura lor.
- De ce? Previne reumatismul.

15
 - O fi, dar îmi dă reacţii alergice urâte. Nu-ţi
aminteşti că nu suport nici mierea, nici polenul?
Reveni pe pătură după ce albina se depărtase spre o
fâşie cu trifoi roşu.
- Ceea ce mi-ai relatat nu mă convinge că ai trăit în
Paraguay. Ţi s-a mai întâmplat ceva? întrebă Amalia.
- Da, Ami, dar uite ce omidă mare. Ar trebui s-o duc
acasă şi să văd ce fluture va ieşi din ea. Dă-mi repede cutia de
chibrituri.
- Ţi-am spus că am pierdut-o şi nu m-ai lăsat s-o caut.
- Bine, o caut eu.
Se ridică iar şi alergă acolo unde se jucaseră.
- Vezi, te rog, să nu fugă, strigă în urmă.
Peste puţin reveni triumfătoare, goli conţinutul cutiei pe
pătură şi arestă omida păroasă, roşcată, cu puncte verzi şi
galbene.
- Ce faci cu ea?
- O pun într-un borcan cu frunze şi iarbă, aşez nişte
crenguţe uscate, iar după ce face gogoaşa aştept să iasă
fluturele.
- Tu trebuie să dai la ştiinţe naturale după ce termini
liceul, o sfătui Amalia. Văd că iubeşti tare mult vieţuitoarele.
- Aşa doresc şi eu, răspunse copila, reluându-şi locul.
Un fost coleg al unchiului, nenea Ion Bojor, mă pregăteşte
pentru facultate. Am făcut câteva excursii ştiinţifice şi mă
numeşte «colegina». E foarte simpatic şi îmi explică totul în
versuri.
- Hai, nu te mai lăuda!
- Nu mă laud. Am fost şi la el acasă. Mi-a dat să beau
chefir şi i-am văzut via. Are nişte cărţi…
- Bine, te cred. Mă laşi acum să fumez o ţigară?
- Te las, dar ai grijă să nu scuturi prea tare cutia când
îţi aprinzi chibritul.

16
 - Ca să nu facă indigestie viermele tău?... Mai bine
povesteşte mai departe ce ai început.
- Într-o zi – reluă ea preocupată fără să ţină cont de
ironie – am găsit între hârtiile mătuşii o listă cu nişte cuvinte
ciudate, fără nici un sens. Am întrebat-o ce-i cu ele şi mi-a răs-
puns că pe la patru-cinci ani mă apucam uneori să cânt într-o
limbă pe care n-o înţelegea nimeni. Spuneam că-i limba mea şi
a notat vorbele repetate mai des. Mai am şi acum lista dacă vrei
s-o vezi.
- Ce semnificaţie aveau?
- Nu ştiu. Îmi amintesc foarte bine cum cântam. Îmi
plăcea mai ales când Ketty cosea la maşină. Ţăcănitul era ca un
acompaniament. Cuvintele aveau muzicalitate, dulceaţă, dar nu
ştiam nici atunci ce înseamnă.
- Copiii fac asta de multe ori.
- Aşa-i, însă am găsit o carte din care am aflat că
limba oficială în Paraguay este spaniola…
- Şi tu cântai în spaniolă? Păi, oricine putea s-o
recunoască.
- Nu, Ami, nu mă tot întrerupe.
- Scuză-mă, dar sunt curioasă şi mă cam fierbi. Spune
o dată.
- Dacă nu mă laşi… – îi reproşă Gina.
- Am tăcut. Sunt numai urechi, uite.
Dându-şi deoparte părul, ciuli urechea cu degetul.
- Tot acolo scria că băştinaşii folosesc un dialect
guaraní – completă fata, stăpânindu-şi râsul. Erau exemplificări
şi am descoperit câteva din cuvintele notate.
- Extraordinar! – exclamă prietena, ridicându-se în-
tr-un cot.
- Dar cea mai interesantă a fost altă descoperire.
Acum patru ani, în primăvară – ţin bine minte pentru că era
chiar ziua mea – stăteam în pat bolnavă de gripă, cu
temperatură, dureri de gât, guturai. Mă plictiseam de moarte.

17
Seara, când ai mei au aprins lumina, am observat în umbra de
pe tavan o imagine dintr-un oraş. Era o piaţă, o biserică, un
parc, nişte străzi… Puteam să le văd amănunţit, foarte clar,
aveam impresia că pe străzi circulă oameni, maşini… Ştii că
am puţin talent la desen, nu?
- Sigur că ştiu. Ţi-am văzut expoziţia de la şcoală şi
chiar m-a uimit multitudinea preocupărilor tale. Numai să
dansezi nu te-am văzut.
- Când am pornit să fac primii paşi – zâmbi copila –
mătuşa mă punea pe masa mare din sufragerie, ţinându-mă de
mânuţe. Atunci, mă ridicam pe vârfuri şi începeam să ţopăi
fericită ca şi cum aş fi dansat. Dar numai pe masă. Dacă ar fi
avut cine să mă înveţe...
- Te simţeai ca pe scenă, mândră că eşti admirată.
- Nu mă gândeam eu la asta. Dar m-ai întrerupt. Unde
am rămas? A, da, la imaginea de pe tavan. Ei bine, am cerut
imediat creion şi hârtie. Schiţa a ieşit destul de bună şi mătuşa
m-a întrebat mirată de unde am luat-o. „De pe tavan“ – i-am
răspuns. S-a uitat, dar n-a văzut nimic. „Cum nu vezi?!“ – am
exclamat. „Uită-te acolo, deasupra lămpii“. Dar nu desluşea
decât nişte linii. O fi crezut că aiurez. M-a privit ciudat, apoi a
venit cu termometrul să-mi ia temperatura.
Gina pufni, amintindu-şi, însă Amalia părea că îi dă
dreptate mătuşii.
- A doua zi – continuă ea – mă simţeam mai bine şi
am finisat peisajul. Vrând să-l verific, am privit seara tavanul,
dar ciudat, totul dispăruse deşi nimeni nu mişcase candelabrul.
Vedeam şi eu numai nişte linii.
Se opri câteva clipe din povestit să mărească efectul.
- Cum ţi-ai explicat? – întrebă prietena.
- N-am dat nici o importanţă. Am pus bine desenul
într-o mapă şi nu m-am mai gândit la el. Dar anul acesta, în
primăvară, am găsit într-o carte o ilustraţie asemănătoare. Am
căutat în grabă schiţa, scotocind prin toate hârtiile şi, când am

18
dat de ea, am rămas uluită. Doar unghiul de vedere era altul. Ţi
le pot arăta pe amândouă când ajungem acasă. Fotografia
reprezintă Piaţa Democraţiei din Asunción…

***

În fiecare concediu Virgil o lua pe Gina la el, iar

Verona se întrecea pe sine să-i câştige sufletul, făcea din
şederea ei nişte lungi sărbători. El îşi iubea mult fetiţa şi, de
fiecare dată, îi pregătea o surpriză.
Din gară au luat o trăsură. Unele oraşe de provincie
păstraseră obiceiul bătrânesc al trăsurilor-taxi, mult mai ieftine
decât taxiurile-auto dar mult mai tacticoase. Îţi puteai permite
să iei trăsura doar când nu te grăbeai. Amestecându-se printre
maşini şi autobuze, prezentau un pitoresc desuet şi contrastant.
Trapul calului bine îngrijit se încetini, oprindu-se la un stop
împreună cu celelalte vehicule. Profitând de liniştea relativă,
Virgil o întrebă cu un aer misterios şi ghiduş:
- Ghici ce discuri ţi-a cumpărat tăticu’?
Bărbatul de statură medie, rotofei, cu păr frizat, frunte
înaltă, nas acvilin, o cerceta cu ochii micşoraţi de lentilele
groase ale ochelarilor.
- Ce discuri? – făcu ea curioasă.
- Cu muzică din Paraguay.
Nimic n-ar fi putut s-o umple mai mult de încântare.
Cântecele şi vocile cântăreţilor îi erau atât de cunoscute, de
intime, încât simţea că le ştie dintotdeauna şi le are cuprinse pe
toate în inimă. Atunci le auzea prima oară şi totuşi putea să le
fredoneze. Pe cât de firesc i se părea acest lucru, pe-atât era de
inexplicabil.
La o săptămână după sosirea Virginiei, el invită nişte
prieteni. Era un mod prin care sărbătorea conceptul de familie
unită, sperând că îi va face şi ei plăcere, iar Verona era o
excelentă gospodină. După-masă o lăsă pe fată să asculte cât

19
pofteşte discurile menite oricum să asigure antrenul, fericit în
acelaşi timp că are copilul ocupaţie şi nu-i deranjează pe cei
mari angajaţi într-o partidă de poker.
Aşezată pe canapea şi savurând vrăjită muzica, se uita
la chipurile imortalizate pe tocurile din carton. Atunci i-a atras
atenţia figura blândă, surâzătoare, a celui care conducea grupul
de cântăreţi: Feliz… Feliz Amado López… Cât era de fru-
mos… Deodată i se păru că ochii lui încep să clipească şi
buzele să fremete. Gina strânse pleoapele şi scutură uşor capul
să alunge starea ciudată care o cuprinsese. Privi din nou, iar
mirajul se repetă: ochii lui clipiră şi buzele tremurară ca într-o
şoaptă. Feţele celorlalţi erau impasibile, numai a lui avea viaţă.
Plină de uimire fata continuă să-l urmărească intrigată,
simţindu-şi obrajii arzând. Încet, totul se topi în jur, vocile
musafirilor se pierdură, muzica se estompă… Se auzea foşnetul
vântului printre frunzele palmierilor răsăriţi nu se ştie de unde,
la orizont se vedea soarele în asfinţit, strecurând raze roşietice
printre ramuri, iar căldura umedă şi aerul parfumat dădea
atmosferei o notă de senzualitate. Le vedea clar, absolut fireşti
acolo unde erau. Camera, musafirii, tata, îi dispăruseră din
minte ca şi când n-ar fi existat, doar muzica se auzea departe,
ca un ecou. Înaintea ei stătea Feliz mult mai tânăr, un băiat cu
puţin mai mare decât ea şi îi ţinea mâinile într-ale sale în timp
ce o privea cu bunătate şi dragoste, cu ochii strălucind umezi
de emoţie şi pasiune, cu buzele fremătând. Copleşită de-o
pasiune năvalnică aşa cum nu mai simţise niciodată, cum nici
nu putuse simţi la vârsta ei, se lăsă îmbrăţişată şi-l îmbrăţişă,
sorbindu-i sărutarea pătimaşă, topită de adoraţie la pieptul său.
În clipa aceea însă, foşnetul frunzelor se stinse, soarele se
întunecă, imaginea scumpă dispăru şi începură să se audă
glasurile musafirilor, clinchetul paharelor ciocnite, iar în faţa ei
era doar o poză. Discul se oprise şi trebuia întors. În pieptul ei
se îmbulzeau dorinţa, decepţia şi regretul sfâşietor, iar
încăperea parcă se răcise.

20
 - Ce-i cu tine, Gina? – o întrebă Virgil.
- Nimic, tată – răspunse forţat indiferentă.
- Eşti cam tăcută-n seara asta.
- Ascult muzica.
- Îţi place muzica lui tăticu’?
Ocupat cu discul, nu observă paloarea din obrajii fetei.
Mirajul luase sfârşit dar iubirea trezită de o forţă ascunsă
pusese definitiv stăpânire pe inima ei.
Simţindu-se dator să-i mai spună ceva, Virgil adăugă:
- A fost un interviu cu ei la televiziune. Au zis că sunt
celibatari şi au jurat să nu se căsătorească. Cine calcă
jurământul trebuie să părăsească formaţia.
Ea îl privi surprinsă. Observase că nici unul nu purta
verighetă şi se fotografiaseră ostentativ pentru a li se vedea
bine inelarul mâinii stângi. Totuşi, nu se gândise că acesta
putea fi un jurământ de credinţă. Oare, de ce-l făcuseră?…

21
 Capitolul 3

Lumina dimineţii inunda cu generozitate camera, iar

prin uşa deschisă de la terasă răzbătea gunguritul turturelelor şi
ciripitul vrăbiilor din grădină.
- Feliz este la Bucureşti – spuse Gina îndată ce se
trezi, iar vocea ei cristalină erupse în liniştea încăperii ca un
vulcan de bună dispoziţie.
- Aşa ai visat, vrei să zici – o corectă apăsat mătuşa,
privind pe deasupra ochelarilor.
- Nu, tanti. Ai să vezi. Este în România.
- De unde şti?
- Mi-a spus el.
- Vorbeşti prostii. Ţi-a spus în vis.
O clipă fata rămase pe gânduri. Oare, într-adevăr
visase? Oricum nu era crezută şi nu mai insistă. Ridicându-se
cu vioiciune din pat ieşi pe terasă. Orbită de strălucirea soarelui
de iunie şi învăluită de mireasmă şi căldură, admiră căpşoarele
aurii ale florilor de păpădie ce se înălţau deasupra ierbii, atentă
la glasurile păsărilor, la foşnetul frunzelor, la zumzetul albine-
lor. De undeva, din vecini, răzbăteau acordurile unei muzici, un
aparat de radio lăsat prea tare, concurat de zgomotele străzii, de
scârţâitul sâcâitor al unei căruţe care tocmai trecea, de trapul
cailor, iar din spatele casei răsuna cotcodăcitul unei găini.
În timp ce sorbea laptele călduţ pregătit la micul dejun
deschise şi ea radioul. Tocmai se transmiteau ştirile. La sfârşit,
crainicul anunţă: „Vestitul cântăreţ sud-american Feliz Amado
López, împreună cu formaţia Trovadores del Sol (Trubadurii
Soarelui), se află în România, urmând să concerteze la

22
Bucureşti şi în alte oraşe din ţară după cum urmează…“ Printre
oraşele amintite era şi Târgu-Mureş. Fata încremenise cu
respiraţia tăiată, ţinând într-o mână cana deasupra mesei şi în
cealaltă felia de pâine cu unt din care muşcase. Ketty îşi privi
surprinsă nepoata ce aştepta cu lacrimi de emoţie sfârşitul
anunţului ca să exclame:
- Ţi-am spus eu?... Ţi-am spus?!
Trânti pâinea şi cana fără să-i pese de stropii care pătară
faţa de masă, sări în picioare, începu să bată din palme, să
ţopăie de bucurie, apoi îşi îmbrăţişă mătuşa şi o întrebă pe un
ton rugător:
- Aşa-i că mă laşi la concert?
- Sigur că te las – răspunse bătrâna copleşită de
emoţia fetei. Numai să vină în pârlitul ăsta de orăşel al
nostru…
- Trebuie să vină. N-ai auzit? Ura... Ura... Ura!
- Ei, termină o dată că m-ai ameţit. Potoleşte-te şi nu
mai sări ca o capră, că nu-ţi stă bine. Imediat eşti domnişoară şi
te comporţi de parcă ai avea cinci ani, o certă bătrâna
prefăcându-se supărată.
Fata o zbughi veselă în curte, lăsând-o să se frământe
cu tot felul de presupuneri ce nu ajungeau la nici un rezultat.
Seara, în patul ei, cu lumina stinsă, Gina începu să
aştepte. Doar i-a promis că va veni. Trebuia să apară. Niciodată
nu se grăbise să-şi termine preocupările şi să se culce.
Totdeauna stătea până târziu, invocând tot felul de pretexte.
Dar acum stârnise chiar îngrijorarea unchilor, neobişnuiţi s-o
vadă mergând aşa repede la culcare. Aşteptând cu gândul la tot
ce trăise în noaptea precedentă, observă deodată în faţa
privirilor ei ce scrutau cu aviditate întunericul, cum se
condensa treptat o ceaţă fosforescentă şi contura din ce în ce
mai clar un ecran pe care se desfăşura o scenă. Neînţelegând ce
se petrece închise ochii, însă putea vedea la fel de bine şi cu
ochii închişi. Totul era natural, plin de culoare şi viaţă. I se

23
părea că urmăreşte un film, dar ciudat, parcă făcea şi ea parte
din acest film.
La umbra unui copac înalt crescut lângă apă se afla o
fată de vârsta Ginei, extrem de frumoasă, îmbrăcată într-o
rochie decoltată cu mâneci scurte, bufante, făcută dintr-un
material subţire albastru aprins, cu pliuri largi ce-i ajungeau
deasupra gleznelor, iar partea de jos era dublată de un volan
încreţit, tivit cu alb, care îi dădea ţinută şi eleganţă. Tenul creol
amintea culoarea chihlimbarului, chipul cu trăsături armo-
nioase era dominat de ochii mari, căprui, neliniştiţi şi de gura
frumos desenată, cu buze pline, senzuale, iar părul negru lung
şi drept era pieptănat liber pe spate, venindu-i până la şolduri,
prins doar în manieră indiană, peste frunte, cu o panglică din
acelaşi material ca rochiţa. Statura suplă şi maiestuoasă
exprima nobleţe dispreţuitoare. Deşi nu-i semăna deloc, Gina
ştia că tot ea este. Rezemată de trunchi, privea strălucirea
unduitoare a lacului şi asculta ciripitul păsărilor. Din desiş
ţâşniră alergând doi copilaşi aproape goi, foarte bronzaţi, un
băieţel şi o fetiţă, urmăriţi ameninţător de mulţimea unor albine
sălbatice. Copiii veniră spre ea strigând cu disperare:
- Dolores… Dolores…
Se repezi să-i cuprindă în faldurile bogate, acoperindu-i
cu părul şi braţele. Roiul tăbărî asupra ei, făcând-o să-şi piardă
cunoştinţa. Când îşi reveni era culcată pe un pat sărăcăcios,
într-o colibă joasă făcută din lemn, trestie şi tulpini de porumb.
Aplecat deasupra ei, un băiat chipeş îmbrăcat sumar o cerceta
cu dragoste şi îngrijorare. Era Feliz. Mama lui, o femeie
micuţă, grasă, cu pielea arămie şi părul împletit într-o singură
coadă purtată pe umărul drept, lovea uşor obrajii fetei cu
degetele aspre, bătătorite de muncă. Dolores îi privi uimită, iar
el se lumină, zâmbindu-i fericit.
- Pentru ce nu te împleteşti? – întrebă femeia,
mustrând-o. A fost un chin să-ţi scoatem toate albinele din păr.

24
Uite, una m-a înţepat şi pe mine – mai spuse, frecându-şi
contrariată mâna.
Ochii fetei se măriră speriaţi, mutându-se de la unul la
altul.
- Las-o, mamă – o potoli el. Copiii erau ascunşi în
părul ei.
- Ai cui erau? – se interesă îmbunată.
- Ai lui José. S-au dus după miere şi au stârnit roiul.
Dacă n-o întâlneau pe Dolores puteau muri cât sunt de mici…
- Duceţi-vă la El Brujo – mai spuse ea cu indiferenţa
omului simplu, care n-are prea mult timp de pierdut, apucă un
coş agăţat lângă uşă, apoi ieşi din colibă, măturând pragul cu
poalele rochiei.
Dolores simţea o durere usturătoare în tot corpul.
- Poţi să te ridici? – o întrebă Feliz.
Fata încercă, dar îşi văzu braţele umflate pe care abia şi
le putea mişca. Reveni ameţită pe perna tare. Cu toată suferinţa
remarcase băiatul falnic, cu bustul gol şi bronzat, cu faţa senină
radiind bunătate, cu ochii plini de iubire şi zâmbetul bucuros
care nu se stinsese. Îl ştia. Era cel mai frumos băiat din partea
locului şi cânta cel mai bine. Dar niciodată nu l-a văzut atât de
aproape. Prezenţa lui trezise un clocot profund şi neînţeles în
sufletul ei.
- Cum te cheamă?
- Feliz Amado López – răspunse el mirat, rostindu-şi
numele. Nu mă cunoşti? Doar am cântat de atâtea ori pentru
tine…
- Când dansez n-am ochi pentru nimeni – mărturisi
ea. Îmi amintesc că te-am văzut, dar nu ştiam cum te cheamă.
Apoi rosti cu naivitate:
- Eşti bun… şi-ţi mulţumesc că mi-ai salvat viaţa.
El tresări, îi luă cu grijă mâinile într-ale sale şi le sărută
emoţionat.
- Nu există fată mai frumoasă… Eşti perfecţiunea…

25
 - Cum de-am ajuns aici? – întrebă, trăgându-se
tulburată de fiorul pe care i-l trezise gestul său, dar abia
stăpânind un geamăt de durere.
- Te-am găsit la marginea pădurii, nu departe –
răspunse. Credeam că te-a muşcat un şarpe. Panchito şi Tanita
stăteau ascunşi în poalele rochiei, acoperiţi de părul tău minu-
nat năpădit încă de albine. Când m-au văzut, copiii au fugit ca
din puşcă. Te-am adus acasă unde locuiesc – adăugă, arătând
spre podeaua din pământ roşu a colibei. Mama…
- Dumnezeule! – exclamă fata, întrerupându-l. Se
ridică încet în capul oaselor. – Trebuie să plec. O fi târziu.
Mama va pune toţi servitorii să mă caute. Şi mi-e atât de sete…
- Nu se poate să pleci – spuse Feliz în timp ce îi
aducea o cană cu apă dintr-un vas acoperit aflat în colţ, la
întuneric. Mai este mult până asfinţeşte – o linişti. Trebuie să
mergem la El Brujo.
- Cine-i El Brujo?
- Vrăjitorul.
- Ce poate face? O să mă ducă tata la medic. Mi-e
frică de vrăjitori.
- Şi El Brujo e medic – preciză el însufleţit. Îţi
vindecă îndată braţele. Ştie o grămadă de lucruri. M-a învăţat şi
pe mine. Şi tu poţi să-i ceri să te înveţe.
Vorbea aşa repede încât Dolores abia reuşi să-l
urmărească.
- Bine, se hotărî fata.
Sări în picioare încurajată de gândul vrăjilor pe care le
va cunoaşte, însă durerea se accentuă, făcând-o să se sprijine de
braţul puternic al băiatului. Îi venea să plângă, dar se ruşina de
Feliz. Din cauza suferinţei drumul i se păru fără sfârşit, deşi
coliba vrăjitorului era aproape.
Îmbrăcat sărăcăcios şi aşezat pe rogojină, El Brujo avea
obrajii acoperiţi de o barbă neagră şi deasă, părul uşor ondulat
îi atingea umerii, iar ochii atât de negri încât abia i se distin-

26
geau pupilele sclipeau asemenea cărbunilor aprinşi în lumina
unei raze de soare tocmai atunci alunecată pe prispă printre
frunzele copacilor. Părea destul de tânăr, dar cu greu i-ai fi
putut ghici vârsta.
Îl salutară.
- Vă aşteptam, dragii mei – făcu, poftindu-i să intre.
Pe Feliz nu-l surprinse afirmaţia, însă Dolores încercă
mirată sa se prezinte. Bărbatul zâmbi.
- Ştiu cine eşti.
Glasul sonor şi profund pronunţa rar fiecare vorbă,
altfel decât cei din partea locului. În jur se aflau tot felul de
vase în care numai el ştia ce se găseşte, iar de peretele colibei
se rezemau nişte cuşti făcute din nuiele subţiri. El Brujo se
ridică, intimidând-o cu statura lui înaltă, impunătoare.
- Nu te teme, Dolores – rosti. N-o să te mai doară.
De unde-i ştia numele? Să i-l fi spus Feliz sau era chiar
atât de cunoscută? – se întrebă cu o nuanţă de trufie. Băiatul
aştepta lângă un stâlp al prispei.
- Acest leac îţi va lua usturimea, continuă vrăjitorul,
iar licoarea îţi va goni orice rău.
Îi dădu să bea un fel de nectar lăptos şi acru, iar fata îi
oferi braţele supusă. Tonul convingător şi blândeţea plină de
hotărâre îi câştigaseră încrederea. Atingerea mâinilor lui cu
degete lungi şi răcoarea pomadei vâscoase alinară ca prin
farmec senzaţia de arsură. În timp ce o fricţiona şi rostea în
şoaptă nişte cuvinte ciudate, ea distinse un parfum plăcut pe
care nu-l mai simţise niciodată, proaspăt şi de o puritate
indescriptibilă. Cum termină, îşi reluă locul pe rogojină şi îi
pofti pe cei doi să se aşeze în faţa lui.
- Dolores vrea s-o înveţi tainele tale – făcu Feliz cu
îndrăzneală, simţindu-se în largul său în prezenţa acestui om
straniu.
- Cu ce vrei să începi, draga mea? – o întrebă cu
seriozitate.

27
 - Nu ştiu – răspunse ea.
- Cred că primul lucru ar fi să nu mai zdrobeşti
inimile.
Ea tresări. O înfruntase dur şi neaşteptat cum n-o mai
făcuse nimeni, iar expresia lui oglindea suferinţă. Într-adevăr,
mulţi băieţi se îndrăgostiseră de ea şi cocheta cu toţi, dar nu-i
plăcea nici unul. I-a umilit sau chiar şi-a bătut joc. Însă de unde
ştia omul acesta şi cu ce drept o dojenea atât de aspru? Îl privi
întrebător, încruntată, dar el continuă repede, cu seninătate, ca
şi cum nimic nu se întâmplase.
- Am să-ţi arăt cum să vorbeşti cu şerpii. Femeile nu
prea au acces la asemenea taine, dar cu tine voi face o excepţie.
Vrei?
- Sigur că da – răspunse bucuroasă că a schimbat
subiectul.
Auzise de îmblânzitorii şamani cu puteri miraculoase.
- Nu, draga mea, nu te învăţ metoda şamanică.
Dolores tresări iar. Îi citise gândul.
- Unii şamani sunt oameni răi, periculoşi – explică
vrăjitorul. Creează şerpi cu imaginaţia şi îi trimit rivalilor să-i
muşte de inimă.
- Cum arată acei şerpi? – se cutremură fata.
- Pentru ochii obişnuiţi sunt invizibili, însă, de fapt,
au culoarea verde clară a frunzelor tinere de lămâi. Cine ştie să
se apere îi trimite înapoi la creatorul lor să-l omoare. Şi mie mi
s-a trimis unul dar l-am ars – o impresionă el.
- Puteţi să-i vedeţi? – rosti plină de admiraţie.
Bărbatul o privi surâzând.
- Vei putea şi tu, draga mea. Feliz ştie deja foarte multe.
Se îndreptă spre cuştile de lângă perete şi aduse un
şarpe.
- Nu-i veninos – o linişti, ghicindu-i teama.
Îl aşeză pe rogojină. Cel mult de un metru, avea pielea
colorată în nuanţe metalice albastru-violacee, iar pe spate erau

28
conturate nişte romburi mici ca o linie de culoare închisă ce-i
străbătea toată lungimea. Dolores urmări mişcările mâinilor
frumoase ce porunceau vietăţii să se unduiască lent ca şi cum
ar fi dansat sub privirile lui fixe, concentrate.
- Gesturile – spuse El Brujo – nu sunt totul. Important
este să-i poţi vorbi în limba lui, în „graiul începuturilor“, cum
spun oamenii pădurii.
- De unde cunoaşteţi acest grai? – îl iscodi curioasă,
deşi nu-l auzise rostind nici un cuvânt.
- De la un şaman bătrân. Este impunerea voinţei tale
prin puterea minţii – îi alungă el nedumerirea. Imaginezi ce
vrei să facă şarpele şi îi transmiţi cu intensitate. Nici un animal
nu e mai receptiv la gândul omului. Poţi să-l domini uşor.
Comunicarea devine perfectă şi ascultarea deplină, mai ales
dacă-l iubeşti.
Ea înclină din cap în semn de înţelegere, sperând să afle
de la el cu totul alte taine. Secretul frumuseţii, al dragostei, al
banilor şi al puterii păreau mai importante, dar trebuia să fie
răbdătoare.
Gina ar fi dorit să ştie cine era El Brujo, cum ajunsese
aici, de unde cunoştea misterele naturii, dar întrebările răma-
seră fără răspuns. O clipă ecranul se şterse şi ea crezu că totul
va dispărea. Însă, treptat, se ivi o imagine nouă, mai precis
două imagini paralele aproape suprapuse. Pe de-o parte era
scena idilică de rămas bun în care Dolores se despărţea de
Feliz, pe de altă parte şi în acelaşi plan, era Dolores şi El Brujo
stând de vorbă în coliba lui, iar fata părea adâncită într-o
meditaţie tristă. Se vedea clar că ambii bărbaţi erau îndrăgostiţi
de ea şi îi iubea pe amândoi. Pe primul cu pasiune aprinsă,
pătimaşă, pe celălalt cu înfiorare plină de respect. Feliz îi
dăruia cele mai fireşti sentimente, iar afinităţile îi făceau să se
completeze în cele mai mici detalii. În schimb El Brujo o
stăpânea, oferindu-i ceva ce depăşeşte limitele trupului, ceva
misterios care o atrăgea ca un magnet.

29
 - Trebuie să plec în Europa cu părinţii. Spune-mi ce
soartă voi avea acolo – îl rugă ea pe vrăjitor după una din lecţii,
aşezată în faţa lui pe rogojină. El o privi încruntat, apoi zise:
- Vei fi o dansatoare celebră, iubită şi bogată, iar
gloria pe care o râvneşti va fi a ta. Dar ascensiunea se opreşte
brusc prin… prin…
- Prin ce? – îl grăbi ea nerăbdătoare, fiindcă-i plăcuse
mult ce-a auzit.
- …prin… moarte – încheie, cercetându-i chipul.
Ea tresări, uitându-se la el neîncrezătoare.
- Şi dacă refuz să plec?…
- Nu poţi, draga mea, nu eşti capabilă – făcu,
încercând s-o ambiţioneze. Dorinţa ta de afirmare e mai
puternică decât teama de moarte.
- Tu, care ai atâta forţă, n-o poţi opri?
- Ca s-o eviţi ar fi nevoie să renunţi la tot ce iubeşti
mai mult.
- La ce anume?
- La vanitate, la mândrie, la renume, bani, ambiţii şi
la plăcerea de-a dansa.
- Asta nu! – exclamă. Ar însemna să renunţ la mine
însămi. Dansul este viaţa mea, pasiunea şi tot ce-mi poate fi
mai drag. Nimeni nu dansează ca mine şi vreau s-o arăt lumii
întregi. Voi fi admirată, aplaudată, acoperită de glorie… Chiar
tu mi-ai spus. Nu vreau să renunţ, ar fi o sinucidere. Prefer să
mor.
- Ştiu, draga mea – spuse El Brujo pe un ton
resemnat. Nimeni nu-ţi cere să renunţi. M-ai rugat să-ţi ghicesc
viitorul şi ţi l-am dezvăluit. Mai mult nu pot face, n-am voie…
- Dar Feliz?…
- Ei bine, el are destinul său de urmat. Va avea parte
de multă izbândă şi multă suferinţă… O să te aştepte, o să te
caute, va plânge mult… Am să veghez asupra lui, îţi promit.
- Iar tu?…

30
 Făcu un gest de indiferenţă cu mâna care putea să
însemne „las-o baltă“, apoi răspunse:
- Îmi vei lipsi… o să mă obişnuiesc… dar n-are
importanţă. Există altceva, mult mai presus, de care să ţii cont
întotdeauna. Ştii tot ce te-am putut învăţa, cunoşti toate secre-
tele. Ai grijă cum le foloseşti, căci se pot întoarce împotriva ta
şi mai ales… păstrează taina!
Tăcu, privind-o cu atâta dragoste, cu atâta tristeţe, încât
Dolores nu mai putu să reziste şi se aruncă la pieptul
bărbatului, îmbrăţişându-l. Parfumul perceput prima dată îi
copleşi simţurile cu o suavitate ameţitoare şi îşi dădu seama că
emana în mod inexplicabil din trupul lui viril, din toţi porii.
Buzele se uniră într-un sărut fierbinte, iar dragostea şi dorinţa o
încântară.
Triumful cuceririi îi dădea iluzia supremaţiei şi tocmai
se pregătea să se smulgă, stârnindu-l şi mai mult, angajându-l
într-un joc în care să rămână mereu victorioasă când, el o
împinse cu duritate.
- Jocul tău e perfid şi făţarnic – spuse cu dezgust. Nu
vrei să dai nimic, vrei să iei totul. Cu mine încerci tu asta? Cred
că mă confunzi, fetiţo.
Dolores îl privi contrariată şi plină de revoltă. Nu se
aşteptase la o respingere atât de umilitoare.
- Aşează-te în faţa mea – îi porunci şi fata se supuse
în timp ce ochii îi scăpărau de-o furie neputincioasă.
- N-am dreptul să mă ating de tine, deşi aş putea cu
uşurinţă să te aduc în genunchi la picioarele mele, să te târăşti
ca şerpii, cerşindu-mi dragostea. N-am dreptul să fac asta. Aş
pierde totul şi nu meriţi să sacrific ce-am dobândit. O clipă
te-am crezut sinceră şi era să uit, să risipesc toate comorile
agonisite. Tu eşti a lui, eu trebuie să fiu singur. Mai dureroasă
ca moartea este existenţa celui ce te iubeşte şi ştie că te pierde
pentru totdeauna. Feliz nu trebuie să afle. Ajunge că ştiu eu. Îţi
aminteşti când ţi-am spus să nu mai zdrobeşti inimile? Ai fost

31
ofensată. Acum cred că înţelegi. Totuşi, dacă există lucruri
predestinate, există altele ce ţin de voinţa ta. Nu vrei să rămâi
lângă Feliz, dar poţi să-i dăruieşti împlinirea, să calci măcar o
dată în viaţă peste mândrie.
- Cum aş putea?… – întrebă cu greu, frecându-şi
limba de cerul gurii uscat, speriată de glasul tunător, iar inima
îi tresălta ca unei vrăbiuţe prinse-n colivie.
- Nu-ţi pot spune mai mult, copilă, gândeşte-te
singură ce ai de făcut. Alegerea îţi aparţine.
- Alegere între tine şi el?
- Nuu! – strigă aproape mugind. Alegerea între a da
sau nu ascultare inimii, dorinţei tale sincere.
Dolores înghiţi în gol, privindu-l cu ochi dilataţi de
teamă, fără să poată pricepe nimic. Ce comori era el să piardă?
Ce era să uite? Ce împlinire stătea în putinţa ei să dăruiască?
Fără să-i dea răgaz el se răsti aproape fioros:
- Pleacă. Repede. Nici capul să nu întorci în urma ta
şi să nu mai vi aici niciodată.
El Brujo şi coliba sa dispărură, iar înaintea fetei stătea
Feliz, privind-o disperat, cu ochii plini de lacrimi.
- E imposibil, scumpă… Nu se poate să pleci… Te
iubesc atât de mult… – spunea cu glas răguşit şi stins. O
îmbrăţişă şi îl simţi atât de aproape încât percepu tremurul
nestăpânit ce îi făcea trupul să vibreze. Simţea răsuflarea lui şi
buzele care îi sărutau umerii şi gâtul. Îl cuprinse cu pasiune şi
se abandonă.
- Şi eu te iubesc, Feliz…
Era pentru prima oară când i-o spunea. Prima oară când
spunea asta unui băiat.
- Atunci de ce vrei să ne despărţim? – întrebă el cu
faţa îngropată în părul des şi răcoros ca noaptea. Dacă te obligă
părinţii am să le spun… am să mă lupt… am să…
- Nu mă obligă nimeni, şopti ea. Vreau să merg cu
ei. Mă aşteaptă atâta glorie…

32
 - De unde şti, iubita mea?
- Ştiu… şi mi-a spus El Brujo.
- El Brujo, repetă băiatul, iar chipul i se întunecă
brusc. Îl iubeşti? – întrebă mâhnit.
Dolores păli, amintindu-şi cu câtă cruzime o gonise şi
cum a umilit-o.
- Nu, cum poţi crede? – răspunse. – Numai pe tine te
iubesc – şi în clipa aceea nu minţea.
Se auzi un foşnet. Amândoi văzură un şarpe mic, de
culoare albă-sidefie şi Feliz se plecă, lăsându-l să i se înfăşoare
pe mână ca o brăţară.
- Este şarpele îndrăgostiţilor – spuse. – Nu apare
decât atunci când simte iubire adevărată.
Îl aşeză cu grijă în iarbă şi, întorcându-se spre fată, o
cuprinse din nou cu tandreţe.
- Dacă mă iubeşti, vino cu mine, scumpă.
- Unde, Feliz?
- Vreau să fii a mea… te rog… – o imploră plin de
teama refuzului.
Ea tresări. Nu se aşteptase. Închise ochii stăpânită de o
tulburare voluptuoasă care o făcu să-şi piardă răsuflarea. În
inima ei se dădea o luptă crâncenă între pasiune şi orgoliu,
dorinţă şi onoare, principiile rigide în care fusese crescută şi
iubirea ce nu ţinea cont de nici un principiu. Îşi aminti vorbele
vrăjitorului şi în clipa aceea înţelese. Aceasta era alegerea.
Aceasta era împlinirea pe care putea să i-o dăruiască şi
consimţi printr-o înclinare a capului. El o strânse mai tare la
piept, sărutând-o fericit. Nici nu sperase, deşi o dorea atât de
mult… Ar fi putut s-o piardă şi totuşi a riscat. O presimţire
sumbră îi spunea că, oricum, o va pierde pentru totdeauna.
- Aş vrea ca dăruirea noastră să ne lege şi dincolo de
mormânt – spuse cu solemnitate.
- De mormânt?! – exclamă ea. Nu cred eu prostiile…
- Ce prostii? – întrebă el confuz.

33
 - Nimic, nimic. De ce ai spus asta?
- Nu ştiu, dar te-aş iubi şi dincolo de moarte, de-ar fi
să mor…
- Cum să mori? Nu te gândi la moarte. Tu trebuie să
cânţi şi să mă iubeşti. Când mă voi întoarce bogată şi acoperită
de faimă, vom porni amândoi prin lume. Tu vei cânta şi eu am
să dansez. Vom fi atât de fericiţi…
- Poate întâlneşti alt bărbat şi te căsătoreşti cu el – o
încercă.
- Niciodată nu m-aş căsători decât cu tine – răspunse
cu emfază.
Ochii fetei străluceau de entuziasm. Discutând şi râzând
porniră alături, afundându-se în pădure. Soarele orbitor al
amiezii pârjolea incandescent bolta ce se zărea ici-colo prin
frunzişul tot mai des.
- Când vei reveni, voi fi deja bogat, îi destăinui Feliz.
Cubilla mi-a propus să cânt într-o formaţie şi să plecăm
împreună în turneu. Cum crezi că aş accepta să mă căsătoresc,
aşa sărac cum sunt?...
- Ce importanţă ar mai avea atunci?
- Pentru mine contează foarte mult – spuse cu
demnitate. Gândeşte-te, sunt bărbat, nu pot aştepta de la tine.
Vreau să-ţi ofer tot ce-ţi doreşti şi să te fac fericită.
Făurind planuri de viitor, cei doi ajunseră la o colibă în
care nu locuia nimeni. Pădurea devenise atât de deasă încât
abia se mai zărea cerul dar el cunoştea bine locurile deoarece
petrecuse mult timp aici, cântând sau exersând învăţăturile
primite de la El Brujo.
- Iată refugiul meu. – Zâmbi, poftind-o înăuntru, iar
pe chip i se citea o mare emoţie.
Se îmbrăţişară imediat, sărutându-se plini de înfrigu-
rare. O clipă Feliz ezită. I se părea un sacrilegiu s-o atingă. Îi
simţea puritatea în timp ce el cunoscuse deja alte femei. Dar
trupul fremătător ce i se dăruia fierbinte şi se cerea strâns cu

34
patimă la piept îl făcu să uite de el. Nici una nu se dăruise aşa.
Pe nimeni nu iubise atât de mult. Nebun de dorinţă se abandonă
cu totul simţurilor într-o pornire tumultuoasă, de nestăvilit.
Dolores se lăsă pradă sărutărilor şi se înlănţuiră frenetic,
alunecând pe aşternutul parfumat de ierburi şi flori, palpitând
de iubire, acea iubire tropicală, unică în savoarea ei. El îi
mângâie faţa îmbujorată de pudoare, gâtul frumos arcuit,
oprindu-se îndelung pe sânii tari ce tresăltau cuprinşi de văpaia
dragostei şi fiecare atingere se transmitea ca un ecou până-n
adâncul sufletului, înfiorându-i. Cu mişcări sigure şi stăpânite
desfăcu rochia pe care ar fi fost tentat mai curând s-o rupă de
nerăbdare şi rămase mut, privind goliciunea feciorelnică şi
rotunjimile perfecte.
- Zeiţă de chihlimbar – şopti el pierdut şi îi acoperi
buzele cu un sărut ce s-ar fi dorit veşnic, iar fiorul profund din
adâncul sufletului ei o făcu să-i răspundă cu aceeaşi pasiune.
O ascunse sub el desfăcându-i coapsele cu blândeţe şi
pătrunse uşor, trecând de bariera virginităţii. Acum era a lui,
pentru totdeauna a lui şi parcă cerul întreg îi cânta în inimă
armonii îngereşti. Într-o dezlănţuire năvalnică ea îl cuprinse cu
braţele. Dispăruse totul. Nu mai erau decât ei doi şi iubirea.
Simţi o durere ascuţită şi tresări într-un ţipăt pe care Feliz îl
sorbi cu buzele sale fierbinţi, muşcându-i în treacăt buzele.
Orice control devenise imposibil, orice stăpânire de prisos.
Durerea se transformă în bucurie fără seamăn, în fericire, în
extaz. Un geamăt dulce se uni cu geamătul lui într-o descă-
tuşare deplină şi ce simţiră atunci nu putea fi descris în cuvinte.
Senzaţia inefabilă a clipei supreme se multiplica, repetându-se
aşa cum Feliz nu mai trăise niciodată în viaţa lui. După ce
ultimul spasm aduse liniştirea, rămaseră îmbrăţişaţi, hotărâţi să
întârzie cât mai mult clipa despărţirii. Dar se înserase şi
întunericul ameninţa să coboare brusc peste desişul plin de
neaşteptate pericole.

35
 Ecranul din faţa Ginei se înceţoşă a doua oară,
imaginile se şterseră pentru a răsări altele. O vedea pe Dolores
în ipostaza dansatoarei consacrate, în mijlocul atenţiei
admiratorilor, în mijlocul fastului, răsfăţată de celebritate şi
îndestulare. Logodna cu un nobil spaniol bogat, mult mai
vârstnic, îi oferea siguranţă şi protecţie faţă de toţi bărbaţii
îndrăgostiţi ce o curtau încurajaţi de flirturi prietenoase, cărora
ştia să le smulgă cele mai costisitoare atenţii sau favoruri fără
să-şi creeze obligaţii. Bătrânul nobil îmbrobodit de farmece
visa la căsătorie, în timp ce tânăra logodnică îşi dubla averea
câştigată prin muncă şi talent, profitând de generozitatea lui
naivă.
Dansurile ei extaziau spectatorii până la delir şi adesea
ropotele aplauzelor acopereau muzica. Era considerată un
fenomen, un mic geniu al artei sale, un balsam peste rănile
rămase în suflete după războiul abia încheiat şi această
realizare o umplea de mândrie.
Împreună cu un ansamblu spaniol ce-i asigura cadrul şi
acompaniamentul se afla într-un mare hotel din Berlin. Avea de
susţinut ultimul recital înaintea căsătoriei fixate peste două
săptămâni, încheindu-şi astfel cariera de dansatoare. Însă
planurile îi erau cu totul altele şi pregătise deja pe ascuns
întoarcerea în Paraguay, în ţara scumpă unde se născuse, unde
a fost întotdeauna fericită, în braţele celui pe care îl iubea şi
abia aştepta să-l revadă, singurul om ce nu-i gustase încă perfi-
dia trufaşă, unicul pentru care pusese în joc întreg arsenalul
tertipurilor feminine. Păstrând legătura, ştia că Feliz a devenit
un cântăreţ cunoscut în America Latină, iar năzuinţa lor de-a
lucra împreună era ca şi împlinită. Pregătise o valijoară mică
pentru caseta cu bijuterii, banii erau într-un cont secret, iar
biletul de avion fusese rezervat. În schimb, uitase cu totul
prezicerile negre rostite la despărţire de El Brujo, ale cărui
învăţături i-au fost mereu de folos. Graţie acestora îşi
dobândise averea şi n-a stat niciodată pe gânduri să le aplice în

36
interesul ei, exact aşa cum fusese sfătuită să nu facă, fără
mustrări de conştiinţă faţă de sufletele celor umiliţi şi fără să se
gândească la consecinţe. O făcuse în numele dragostei pentru
Feliz şi, după cum era de aşteptat, i-a ascuns logodna cu no-
bilul spaniol, la fel cum îi ascunsese acestuia din urmă întregul
ei trecut.
În dimineaţa aceea frumoasă de vară Dolores se
întâlnea cu un grup de ziarişti care urmau să sosească dintr-o
clipă într-alta. Razele soarelui răzbăteau prin perdelele aparta-
mentului luxos, iar ea era îmbrăcată într-o rochie albă,
vaporoasă, decoltată şi mulată pe bust. În picioare purta o
pereche de sandale argintii cu tocuri foarte înalte, iar pălărioara
cu boruri mari ornată cu un bucheţel de albăstrele îi umbrea
chipul puţin obosit, dar în ochi i se citea multă încredere,
speranţă, sete nesăţioasă de viaţă, o viaţă care pentru ea abia
acum trebuia să înceapă.
Se auzi ţârâitul insistent al telefonului.
- Răspund eu – strigă fata cu vioiciune, în timp ce
secretara ridicase deja receptorul.
- Trebuie să fi sosit ziariştii sau mă caută impresara –
mai spuse veselă, înaintând cu paşi mărunţi şi repezi.
De la recepţie primi legătura.
- Alo… Cine?…
Inima începu să-i bată mai tare.
- Mama?… Dar nu pot să cred!… Ai venit la ultimul
meu recital?… Dar e formidabil! Unde eşti acum?… Aici, la
recepţie?… Sigur. Cobor imediat…
Bucuroasă, trânti receptorul şi alergă s-o întâmpine.
N-o văzuse de foarte mult timp. Când o zări în capul scărilor,
femeia exclamă plină de admiraţie: „Ce minunată eşti, fetiţa
mea… Parcă ai fi mireasă. Păcat că n-a venit şi tata să te
vadă…“ Dolores începu să coboare grăbită când, unul din
tocuri se agăţă, făcând-o să-şi piardă echilibrul. Căzu, iar capul
i se lovi de muchea unei trepte. Apucă să mai audă doar un

37
ţipăt prelung, apoi îşi pierdu cunoştinţa. Să fi fost ţipătul ei sau
al celor care, neputincioşi, o priveau cum se rostogoleşte într-o
învolburare de falduri albe pe scara înaltă de marmură? Când
se opri din cădere, toţi cei prezenţi se repeziră s-o ridice. Dar
prea târziu.
Murise!

***

Gina se ridică, smulgându-se dintre perne, dorind să

alunge această viziune cumplită. Broboane de sudoare i se
rostogoleau pe frunte, iar inima îi bătea agitată. Încă avea
înaintea ochilor momentul căderii, avalanşa de horbote albe şi
ţipătul disperat care sfâşiase aerul cu un ecou prelung şi
sinistru. Le văzuse şi le trăise în acelaşi timp. Se simţea
rostogolindu-se pe trepte şi totodată era spectatoarea propriei
căderi. Atunci a ştiut cu siguranţă că Dolores şi Virginia erau
una şi aceeaşi. Murise şi se născuse iar, pentru a putea fi din
nou la pieptul celui atât de iubit. Citise despre asemenea
lucruri, dar nu şi-a închipuit că le va trăi. Înţelegea acum de ce
era alergică la miere şi albine, de ce cobora cu teamă scările
înalte, de ce nu-i plăcea încălţămintea cu tocuri, de ce iubea
şerpii, de ce era atrasă de magie şi mai ales de ce iubea atât de
puternic şi inexplicabil Paraguayul.
- Linişteşte-te, iubito – îi şopti Feliz, îmbrăţişând-o
strâns. A fost doar o amintire.
- Vai, dar a fost teribil – răspunse ea într-un târziu.
Atât de real… căderea… iar tu care mă aşteptai… Ai văzut
totul?
- Le-am trăit – răspunse el trist, adăugând: Ai înţeles
acum. Cred că nu mi-a mai rămas mult de explicat.
- Cum a fost posibil acest film? – întrebă,
desprinzându-se din braţele lui să-l poată urmări mai bine.

38
 - N-a fost film – râse el. O clipă ai devenit receptivă
la câteva imagini din trecut.
- O clipă? Dar trebuie să fie miezul nopţii.
Spunând asta, aprinse lampa şi se uită la ceasul de mână
pe care şi-l punea totdeauna pe marginea noptierei. Constată
uimită că nu trecuseră nici zece minute de când se culcase. În
lumina voalată de abajurul veiozei Feliz era la fel de concret ca
orice alt om în costumul său alb din mătase. Îi simţise
îmbrăţişarea, căldura, adierea plăcută a respiraţiei şi mâna i se
odihnea încă în căuşul palmelor sale mari şi bune. Încercă să-şi
stăpânească perplexitatea pe care i-o dădeau aceste constatări,
să şi le explice singură atât cât era în stare cu ajutorul celor
citite. Înţelegea că avusese o viziune asupra vieţii trecute, însă
prezenţa lui rămânea un mister, un fenomen straniu pe care-l
acceptase cu foarte mare uşurinţă, dar nu-l putea pricepe. El o
privea amuzat, ştia tot ce gândeşte şi aştepta să răspundă la
întrebările adunate buluc în mintea ei.
- Ce s-a întâmplat cu tine după ce a murit Dolores? –
întrebă Gina în cele din urmă.
- Nu ştiam ce s-a petrecut. Te-am aşteptat şi, văzând
că nu vi, am înţeles că nu vei mai veni niciodată. M-a cuprins o
deznădejde îngrozitoare. Nu mi-am închipuit că eşti moartă –
continuă, netezindu-i părul răvăşit. – Credeam că te-ai măritat.
Aflasem de logodna ta deşi te-ai străduit să mi-o ascunzi.
Singurul lucru ciudat mi se părea faptul că nu mai puteam lua
legătura cu tine prin forţa gândului, aşa cum ne învăţase El
Brujo şi cum făcusem tot timpul de la plecarea ta. Nu puteam
înţelege, iar El Brujo se retrăsese în Anzii Perú-ului. Uneori
comunicam cu el dar acum, eu fiind prea disperat, se aşternuse
o cortină de tăcere între noi. Părinţii tăi erau în Spania şi nu le
cunoşteam adresa. Aveam prea puţini bani să te caut. O vreme
am stat în Argentina unde am câştigat mai mult, dar mă
temeam că, întorcându-te, n-ai să mă găseşti. Pur şi simplu m-
am zvârcolit în beznă, simţindu-mă singur şi părăsit. Nici nu-ţi

39
închipui ce cumplit poate fi să te prăbuşeşti în abis şi nimeni să
nu-ţi întindă mâna… A fost cea mai oribilă perioadă din viaţa
mea… Îmi venea să mă sinucid… Abia după câţiva ani,
lansând spre tine gândul, am primit cu surprindere un răspuns.
Poate mă liniştisem puţin şi eram capabil să percep. Întâi am
crezut că-i o părere, o festă a imaginaţiei. Era ceva incert,
incoerent, doar o impresie a existenţei tale, a faptului că
trăieşti. Eram aproape sigur că despărţirea noastră s-a datorat
altei iubiri, iar acum, decepţionată, ţi-ai reamintit de mine.
Nebun de fericire am adunat bani pentru Europa şi am început
să te caut bezmetic în fiecare ţară, în fiecare orăşel. Mi-am
făcut o reclamă exagerată, sperând că vei auzi de mine şi vei
veni de oriunde te-ai afla. Zadarnic însă… Când am fost prima
oară în România erai un copil. N-aveai cum să te gândeşti la
mine ca să te pot recunoaşte.
- Sunt şi acum un copil – rosti Gina, uitând o clipă că
nu trebuia să vorbească. El duse degetul la buze şi ea realiză că
tot ce-i spusese până atunci venise ca un singur gând, fără să fi
rostit nici măcar o şoaptă, mişcându-şi buzele doar pentru a-i
zâmbi fermecător ca întotdeauna.
- Când am dat frâu liber dragostei noastre în coliba
părăsită – răspunse Feliz – aveai aceeaşi vârstă.
Virginia roşi până-n albul ochilor şi fu străbătută de un
fior. El o cuprinse iar, strângând-o la piept.
- Ah, şopti ea emoţionată, dar te-am întrerupt.
- A fost o întrerupere bine venită – răspunse cu
afecţiune.
Să poată trece mai uşor peste tulburare, îl întrebă:
- Cum se numeau părinţii mei de atunci?
- Revero. Mama ta era Beatrice Revero, iar tata… nu
sunt sigur, dar cred că Francisco. L-am cunoscut în treacăt.
Venea foarte rar. Avea o plantaţie de cafea şi era mereu acolo.
De altfel, nu mă prea înghiţea. Ar fi dorit să faci o partidă mai
bună şi cred că de aceea a ţinut să vă mutaţi în Spania. Mama

40
ta în schimb, mă iubea foarte mult. Era o femeie frumoasă.
Semănai cu ea, dar erai încă mai frumoasă. De altfel şi acum
eşti – adăugă, sărutându-i fruntea.
Gina îl privi neîncrezătoare, apoi schimbă vorba.
- Dolores a greşit cand şi-a folosit talentul şi învăţă-
tura ca să câştige cât mai mulţi bani. Urât din partea ei că te-a
trădat. De aceea a fost pedepsită…
- N-o judeca – spuse Feliz zâmbind, atingându-i uşor
vârful nasului cu degetul. – Nu uita că ea ai fost tu. N-a fost pe-
depsită că m-a trădat, ci fiindcă alunecase fără să-şi dea seama
pe panta magiei negre. A făcut totul din iubire. A făcut-o
pentru mine sub deviza „scopul scuză mijloacele“. Eu n-o
judec. Am înţeles-o şi am iertat-o. Dacă n-aş fi înţeles-o, n-aş fi
aici, lângă tine. Când dobândeşti nişte puteri e foarte greu să te
stăpâneşti, să nu uzezi de ele când ţi se pare că ai nevoie. Am
trecut şi eu prin această ispită, dar El Brujo m-a oprit la timp.
Cu tine s-a întâmplat altceva. Ai început să-l urăşti şi legătura
dintre voi s-a rupt.
- Mi-ai promis că-mi explici cum poţi fi în două
locuri în acelaşi timp. Cum faci? – întrebă ea curioasă.
- Chiar cum fac nu-ţi pot spune pentru că n-am voie.
Dar ajunge să stau liniştit, întins pe pat sau aşezat într-un
fotoliu cu ochii închişi. În câteva clipe simt cum mă împart în
două. Jumătate rămâne acolo unde m-am aşezat, iar cealaltă
jumătate pleacă lângă tine. Şi una şi alta sunt tot eu, fiind în
permanenţă conştient de tot ceea ce se întâmplă în jur. Apoi,
cele două jumătăţi se unesc şi viaţa continuă ca înainte, dar ştiu
unde am fost şi ce am văzut.
- Cred că asta se numeşte dedublare – spuse ea. O
faci numai când vrei tu, sau se produce de la sine?
- Numai când vreau eu. M-a învăţat El Brujo, dar nu
mi-a spus cum se numeşte.
- Pe mine m-a învăţat?

41
 - Nu, scumpa mea. Erai prea tânără. Ar fi fost
periculos, te-ar fi dezechilibrat. Chiar şi mie mi-a arătat târziu,
când am aflat de moartea ta. Ştia că ai alt trup şi-n felul acesta
m-a ajutat să te găsesc, dar n-am reuşit imediat.
- Cum ai aflat de moartea mea?
- La sfîrşitul primului turneu în Europa i-am întâlnit
pe părinţii tăi. Angajasem un detectiv să-i găsească. Mi-au
povestit accidentul, aruncându-mă într-o deznădejde şi mai
neagră. Avusesem o umbră de speranţă care mi-a fost spulbe-
rată pentru totdeauna. M-am gândit iar la sinucidere, mai serios
ca înainte. Se pare că El Brujo a simţit ceva şi, îndată ce am
ajuns în Paraguay, a venit la mine. Atunci mi-a arătat ceea ce
numeşti tu dedublare.
- Am citit mult despre ea, însă nicăieri nu scrie cum
se face. Chiar şi puţinele sfaturi sunt incomplete şi inaplicabile,
spuse Gina.
- Mi se pare firesc. Cel care te îndrumă trebuie să te
supravegheze. Altfel există riscul să cazi într-o stare de rătăcire
din care nu-ţi mai poţi reveni. Până când reuşeşti să controlezi
simultan cele două părţi ale tale e nevoie de exerciţiu.
- Cred că îţi place foarte mult să călătoreşti aşa…
- La început mă deplasam încet şi rar, nu aveam
experienţă, mă obosea. Dar de când te-am găsit, o fac zilnic,
oriunde aş fi. Mă retrag singur într-o cameră, chiar şi la hotel,
ca acum, încui uşa să nu mă deranjeze nimeni şi vin la tine.
Uneori simt că mă chemi, dar nu totdeauna mă pot retrage.
Numai comunicarea telepatică dintre noi poate fi permanentă.
- Eu nu te-am chemat niciodată – se miră fata.
- Mă cheamă sufletul tău – o lămuri, zâmbind
înduioşat de naivitatea ei. Nu uita că El Brujo te-a învăţat o
mulţime de lucruri pe care, chiar dacă nu ţi le aminteşti, se află
în tine şi, treptat, vor apărea. Toate la timpul lor.
- Oare cum arată El Brujo? Trebuie să fie bătrân… cu
barbă albă…

42
 - Nu arată cu mult mai bătrân ca atunci.
- Este cumva întocmai acelor învăţaţi indieni despre
care scrie prin cărţi că nu îmbătrânesc niciodată?
- Eu nu-i ştiu pe acei învăţaţi – surâse Feliz – dar El
Brujo este şi astăzi ca pe vremea când erai Dolores. În fond, n-
a trecut chiar aşa mult timp, iar el duce o viaţă foarte
cumpătată.
- Unde-i acum?
- În munţi. S-a simţit vinovat, conştient că ţi-a
împărtăşit mai mult decât avea voie.
- Vrei să spui că am murit din vina lui?
- Dacă l-ai fi ascultat, moartea ta putea fi evitată.
- Oare ştia că voi folosi în scop egoist învăţăturile
dobândite? De ce nu m-a avertizat?
- Ba a făcut-o, dar n-ai ţinut cont. Farmecul tău
răpitor l-a împiedicat să-ţi vadă anumite trăsături ale
caracterului. Menirea lui era să împărtăşească din cunoştinţele
sale tuturor celor capabili să le înţeleagă, iar tu aveai o
pricepere înnăscută. Totuşi asta nu-l scutea de răspundere. A
fost pedepsit şi un timp i-au paralizat capacităţile. Un singur
lucru ai respectat, spre marele tău noroc: ai păstrat taina.
- De unde şti aceste lucruri?
- Mi le-a spus când ne-am întâlnit. Mi-a cerut iertare
şi a căutat să-şi răscumpere greşeala.
- Ai putut să-l ierţi după ce ţi-a produs atâta
suferinţă? Trebuia măcar să te prevină, scutindu-te de căutări.
- Nici tu nu m-ai prevenit.
- Nu l-am crezut. M-a rugat să-ţi ascund şi a promis
că te va veghea.
- Toţi suntem supuşi greşelii…
Fata rămase pe gânduri amintindu-şi figura tulburătoare
a vrăjitorului, iar Feliz adăugă:
- Şi mi-a mai spus ceva. Împlinirea de atunci a
dragostei noastre, dăruirea ta necondiţionată, a făcut posibilă

43
întâlnirea de acum. A fost un act de înaltă magie prin care tu
ţi-ai negat orgoliul iar eu prejudecăţile, rupând barierele
timpului, ale spaţiului, ale morţii.
- Simţeai că voi muri?
- Nu. Simţeam doar că n-o să te mai văd şi doream cu
ardoare să fii a mea măcar o dată. Însă El Brujo te-a iubit şi el.
Frumuseţea ta i-a luat minţile, ar fi făcut orice să-i fii în
preajmă, însă nu are dreptul să te atingă cât trăiesc şi nici după
moartea mea dacă vei continua să mă iubeşti. Cea mai mică
slăbiciune îl poate costa pierderea tuturor capacităţilor. Aşa
îndrăgostit cum a fost s-a luptat pentru noi şi pentru dragostea
noastră, învingându-şi pasiunea, dar a rămas în continuare
singurul meu rival.
O strângere de inimă şi un fior de gheaţă cutremură
trupul fetei, gândindu-se la înfăţişarea stranie şi enigmatică, la
ochii sfredelitori ce pătrundeau totul şi la chipul ascuns de
barbă. Feliz o privi atent, bănuitor, încercând să-i sondeze
sufletul.
- De fapt, şi tu l-ai iubit, aminteşte-ţi.
- Îmi amintesc, răspunse Virginia ruşinată. Am fost
uşuratecă şi confuză. Pe tine te-am iubit întotdeauna. El Brujo
mă vrăjise şi mă domina contra voinţei mele. Dar acum nu ştiu
ce ne-ar mai putea despărţi dacă ne-am regăsit.
- Sunt însurat, Gina, spuse bărbatul cu o nuanţă de
durere în glas.
- Oh, nu se poate! – izbucni ea, desprinzându-se de la
pieptul său. Dar ai jurat să nu te însori niciodată.
Feliz zâmbi melancolic.
- Într-adevăr, iubito, când am pornit în Europa să te
caut jurasem împreună cu băieţii să nu ne însurăm decât după
ce te găsesc, apoi să facem nunta toţi odată fiindcă erau cu toţii
logodiţi. Dar vestea morţii tale… Ce puteam face? Mi-am dorit
un cămin, copii… Nu puteam trăi singur la infinit. Căsătoria mi

44
s-a părut unica soluţie pentru supravieţuire, unica alinare în
durerea mea.
- Bine, dar ştiai că exist.
- Nu ştiam încă. Te aflai în alt trup şi nu te-am putut
recunoaşte. Abia după ce ai început să te gândeşti la mine cu
toată intensitatea mi-am dat seama că eşti Dolores. M-ai atras
cu dragostea ta şi mi-ai creat posibilitatea să-ţi apar înaintea
ochilor.
- Cum?! Eu ţi-am creat posibilitatea? Nu înţeleg.
- M-ai ajutat cu imaginaţia.
- Imaginaţie?! Dar te simt la fel de real ca pe oricine
altcineva.
- Da, pentru că o imaginaţie puternică poate crea
senzaţia de realitate.
- O, nu-mi spune că eşti o senzaţie. Uite, pun mâna
pe tine… m-ai strâns în braţe… m-ai sărutat…
- Aşa este. Însă ce ai făcut a fost o invocare. Întâi m-
ai creat cu imaginaţia aşa cum sculptorul face o statuie după
model, apoi m-ai invocat şi am venit să dau viaţă statuii.
Nimeni altcineva nu mă vede şi nu mă simte în afară de tine.
Acea jumătate care poate pleca, împărţindu-mă, nu este
vizibilă. Până nu demult puteam să-ţi fiu alături fără să observi.
Dacă nu m-ai fi creat din iubire nu mă puteam face perceptibil.
Ceea ce priveşti tu acum în lumina acestei lămpi, ceea ce simţi
tu, este plămădit din iubire şi dor.
Virginiei nu-i venea să creadă şi-l urmărea nedumerită.
- Iartă-mă, dar mi-e greu să pricep ce spui.
- De multe ori nu pricep nici eu – surâse Feliz.
- Soţia ta ştie de mine?
- Ştie de Dolores. I-am spus că am iubit-o cum n-am
iubit pe nimeni şi, chiar dacă uneori o doare, mă acceptă aşa
cum sunt, pentru că nu pot fi altfel.
- Bine, dar tu o înşeli… – se sperie fata, retrăgându-
se şi mai mult.

45
 - Îţi admir moralitatea şi e foarte frumos să gândeşti
aşa – răspunse cu o nuanţă de severitate şi crispare. Totuşi, nu
uita că pe tine te-am cunoscut întâi. Nimeni nu poate comanda
sentimentelor să fie în acord cu starea civilă… N-am nici o
vină dacă te iubesc. I-am explicat şi m-a înţeles fiindcă mă
iubeşte. Uneori e geloasă, dar caut s-o mulţumesc după puterile
mele, oferindu-i în compensaţie confort, siguranţă, renume.
Am nişte obligaţii faţă de ea şi recunoştinţă că, într-un fel, mi-a
salvat viaţa. Însă adevărata mea dragoste eşti tu. Vezi, Gina,
atunci când ni se cere, trebuie să dăm atât cât ni se cere. Dar
există situaţii când simţim că trebuie să dăm infinit mai mult,
chiar dacă nu ni se cere nimic… Şi dăm totul… Nimeni nu-mi
poate impune unde şi cât să dăruiesc. Fac aşa cum mă
îndeamnă sufletul, indiferent de reproşurile ei sau ale tale.
Intransigenţa ta mă doare, dar nu sunt dispus să te părăsesc nici
chiar dacă vrei să mă goneşti de lângă tine.
Gina îi simţi deznădejdea, iar suferinţa care-i umbrea
chipul o făcu să se arunce în braţele lui, izbucnind în lacrimi:
- Cum îţi închipui că te-aş putea goni? Am dorit atât
de mult să fii lângă mine… Cum să te gonesc? Iartă-mă, te rog
iartă-mă dacă te-am supărat. N-am vrut să te întristez.
Emoţionat, Feliz o strânse la piept ştergându-i lacrimile
şi zâmbi cu bunătate. Ochii ei se luminară.
- Vorbeşte-mi despre soţia ta. Cum arată?
- N-are nici o importanţă pentru tine şi nu trebuie să
te afecteze existenţa ei. Ea reprezintă altă lume. Eu nu-ţi voi sta
în cale şi eşti liberă să te căsătoreşti la rândul tău cu cine vei
dori. Fiecare ne avem drumul de străbătut, însă putem fi alături
oricând ca doi buni prieteni şi astfel o să ne fie mai uşor.
- Niciodată n-aş putea iubi alt bărbat şi n-am să mă
căsătoresc niciodată, promise ea din tot sufletul.
- Ai mai spus – zâmbi el cu amărăciune. Şi totuşi
te-ai logodit…
- Atunci a fost altceva. Am făcut-o pentru…

46
 - Ştiu pentru ce ai făcut-o, însă ţi-ai bătut joc de acel
om care a crezut în tine. Încă un om care a crezut în tine –
repetă încet şi apăsat.
- Dar el n-a aflat niciodată.
- Asta nu schimbă cu nimic lucrurile.
- Iar acum trebuie să plătesc? – întrebă cu o nuanţă de
teamă copilărească.
- Totul se plăteşte. În situaţia noastră şansa de-a ne
atinge este un har, o răsplată divină datorată iubirii şi n-are
nimic comun cu imoralitatea. Dacă nu putem fi azi împreună
decât aşa, este din cauza greşelilor săvârşite unul faţă de
celălalt sau faţă de alţii.
- Asta se numeşte karma.
- Nu ştiu cum se numeşte, dar ştiu ce înseamnă.
- Şi ce aş putea face?
- Nu sunt în măsură să-ţi dau un răspuns. Poate El
Brujo ar şti, dar nici el nu ţi-ar putea spune. Trebuie să-ţi dai
seama singură, la vremea potrivită.
O sărută, apoi dispăru. Virginia stinse lumina şi se
culcă, strecurându-se sub plapumă obosită.
- Înveleşte-te bine să nu răceşti, dragostea mea – mai
auzi înainte să adoarmă, cuvinte pe care, de-atunci, avea să i le
spună mereu, cu o grijă aproape exagerată.

47
 Capitolul 4

E lesne de închipuit nerăbdarea cu care Virginia aştepta

ziua spectacolului.
Îmbrăcată în prima ei rochie de domnişoară, cu părul
despletit, veni foarte devreme şi se aşeză în rândul din faţă,
chiar în faţa scenei. Înainte de începerea concertului, Feliz
verifică microfoanele deja instalate. Nimeni nu-l luă în seamă,
crezându-l un tehnician ce făcea ultima probă. Gina l-a
recunoscut imediat, iar el o privi, zâmbindu-i abia perceptibil,
un zâmbet numai pentru ea. Inima fetei bătu să-i spargă pieptul,
iar obrajii roşii îi trădau cu prisosinţă emoţia. Amalia, aşezată
alături, era preocupată să-şi aranjeze părul, uitându-se într-o
oglindă minusculă şi nu observase nimic. Feliz coborî în sală să
vadă scena de la distanţă. În timp ce îl urmărea cu privirea,
emoţiile Ginei sporiră. Când reveni, el îi luă mâna în treacăt şi
o strânse în semn de mulţumire. Bucuria ei întrecu orice
închipuiri. Privirile se topiră una în cealaltă şi sufletele se uniră
pe tăcute. Totul durase o clipă, după care el dispăru în culise.
- Cine era? – întrebă Amalia. Îl cunoşti?
- Nu – minţi Virginia.
- Dar de ce eşti aşa roşie? – se interesă curioasă
prietena.
- M-a luat pe nepregătite.
N-avea nici un chef să dea explicaţii. Amalia continuă
să-şi aranjeze părul şi machiajul fără să mai spună nimic.
Simţea că i se ascunde ceva, dar o să afle negreşit mai târziu.
Trebuia să aibă răbdare şi să nu insiste.

48
 Rămasă cu gândurile sale copila se întrebă: „Oare m-a
recunoscut ori s-a gândit, poate, să-mi dăruiască un moment de
fericire, aşa cum fac artiştii cu admiratoarele lor, un gest gratuit
de care nu-şi amintesc niciodată…“ Avea îndoieli că între omul
din faţa ei şi cel atât de intim era vreo legătură.
Pierdută în visare nici n-a observat că sala era înţesată
acum de lume. Faldurile cortinei tremurau, mărind nerăbdarea
spectatorilor, apoi alunecară de-o parte şi de alta în timp ce
cântăreţii înaintau veseli, salutând publicul şi ţinând chitarele
ridicate. Gina simţi cum i se taie răsuflarea. Costumele
formaţiei erau făcute dintr-o ţesătură lucioasă neagră brodată
cu fire aurii, în timp ce Feliz purta un costum alb, identic celui
în care îi apărea noapte de noapte. Reflectoarele se aprinseră şi
luminau puternic, iar atmosfera sălii era entuziastă încă înaintea
primelor acorduri. Izbucni un ropot de aplauze şi ea se ridică în
picioare. El o privi râzând cu toată faţa, asigurând-o astfel că
gestul făcut cu puţin timp în urmă n-a fost deloc întâmplător.
- Este tipul care te-a luat de mână, şopti Amalia, dar
nu primi nici un răspuns.
Concertul începu. O prezentatoare coafată excentric şi
îmbrăcată într-o fustă foarte scurtă încercă să lege câteva fraze,
încurcându-se tot la al doilea cuvânt, dar Feliz îi veni în ajutor
şi îşi prezentă singur cântecele în spaniolă, franceză, chiar într-
o română plină de greşeli care iscă voie bună. Vocea lui caldă,
catifelată, se înălţă melodios şi patetic, iar muzica umplu sala
de ritmuri sud-americane. În acompaniamentul chitarelor, în
armoniile fermecătorului bolero, se spuneau cuvinte de dra-
goste, se proslăvea cerul Paraguayului, se râdea şi se plângea în
acelaşi timp. Tulburată de impresiile stârnite, fata se simţea
Dolores în mijlocul dansurilor avântate şi retrăia clipe nebănuit
de vii. Era cea mai frumoasă zi din viaţa ei.
După câteva cântece apăru o dansatoare tânără, drăguţă,
cu un corp graţios, îmbrăcată în portul tradiţional spaniol, iar
părul pieptănat pe umărul stâng lăsa descoperită o ureche. Fără

49
voie, Gina îşi aminti remarca mătuşii când a văzut afişul: „un
soţ gelos i-a tăiat-o pe cealaltă…“ Împreună cu cei doi
parteneri costumaţi ca nişte toreadori veritabili începu un
flamenco punctat de castaniete şi acompaniat de tamburine.
Intenţia fusese ca ea să devină atracţia spectacolului. Totuşi,
publicul nu şi-a arătat încântarea, iar Ginei i se păru o
umplutură menită să dea cântăreţilor un moment de respiro.
Mai mult chiar, observă că dansează greoi şi fără suflet. O, cum
ar fi dansat Dolores…
În pauză, fata alergă până la prima florărie şi cumpără
un buchet de trandafiri.
Partea a doua se dovedi încă şi mai plăcută, iar
spectatorii familiarizaţi deja cu stilul erau însufleţiţi, antrenaţi
de muzica mereu proaspătă şi plină de viaţă. Formaţia îşi
schimbase ţinuta, purtau acum sacouri de culoare verde şi
pantaloni albi, iar Feliz îmbrăcase un costum negru, cămaşă
albă şi papion.
Ca o confirmare a stângăciei, dansatoarea făcu un pas
greşit în timpul unei rumbe şi se retrase în culise urmărită de
aplauze anemice, dezamăgite. Oare de ce simţea Virginia
această gelozie pentru biata creatură pe care nici n-o
cunoştea?… Ar fi dorit teribil să fie în locul ei, să danseze, să-l
însoţească pe Feliz în turneu aşa cum visase Dolores…
La sfârşit, mai multă lume urcă pe scenă oferind flori.
El mulţumea prin strângeri de mână şi cuvinte pline de voioşie,
însă când veni rândul fetei o sărută pe obraji, apoi o strânse cu
tandreţe la piept. Gina cunoştea atât de bine această
îmbrăţişare… Dar nimeni nu bănui mai mult decât un gest de
simpatie faţă de un copil şi numai ea observă ochii lui umezi.
Totuşi, când coborî în sală văzu cu ciudă cum îi dădea
dansatoarei buchetul.
În noaptea aceea Feliz nu apăru. De altfel, Gina era
foarte obosită din cauza emoţiilor. Adormi îndată. A doua zi,
cu inima plină, dorea singurătatea. Era o zi însorită de vacanţă

50
când nimic nu părea mai potrivit ca o plimbare în parcul
amenajat din pădure, la răcoarea plăcută a stejarilor. Intră pe
aleea principală şi observă un grup de fotografi ocupaţi cu
aparatele lor, iar mai încolo patru bărbaţi stând de vorbă. Îi
recunoscu imediat. Feliz ridică mâna într-un gest firesc de salut
care se frânse la jumătate. Ceilalţi continuau să discute fără să-i
dea atenţie. Înmărmuri şi pământul părea să fi dispărut, lăsând-
o suspendată. La orice se aşteptase, dar ca să-l vadă astăzi şi în
acest loc, nici nu-şi închipuise măcar.
Îmbrăcămintea ei lejeră făcea să i se ghicească trupul în
formare ce promitea o linie frumoasă, sânii abia conturaţi prin
bluza subţire tresăltau nervoşi în ritmul respiraţiei. Unul din
fotografi îi aruncă o privire libidinoasă, făcând nişte apropouri
care alunecară dincolo de înţelegerea fetei. Smulgându-se din
starea de prostaţie în care căzuse porni cu paşi repezi, aproape
alergând, spre capătul aleii. În urmă, apucă să audă ecoul unor
glume de prost gust. Convinsă că n-o mai vede nimeni se trânti
pe o bancă plângând în hohote. Să poată fi aşa aproape de omul
iubit şi totuşi… Cineva se aşeză lângă ea şi o făcu să tresară.
Nu auzise paşi. Crezu întâi, speriată, că era fotograful tâmp şi
obraznic, însă, când întoarse capul întâlni privirea caldă,
afectuoasă, a celui adorat. Fără o vorbă, Gina se refugie la
pieptul lui mare şi bun, căutând alinarea tuturor ofurilor ce-i
bântuiau sufletul. Feliz o strânse cu dragoste, sărutând-o pe
creştet, iar vocea bine cunoscută îi şopti:
- Nu mai plânge, scumpă, nu-mi zdrobi inima. Sunt
atât de bucuros că te-am regăsit şi atât de trist că nu te pot lua
cu mine…
Ea încercă să-i spună ceva, dar sonoritatea vocii parcă a
rupt o vrajă. El o îndepărtă uşor de la sine, continuând s-o
privească şi pe chip i se citea nedumerire. Nu-i înţelesese
cuvintele. O durere cumplită strânse inima fetei şi dintr-odată
realiză că era, de fapt, un copil, iar el un bărbat în toată puterea
cuvântului ce n-o putea privi decât ca pe un copil. Ce prăpastie

51
se deschidea între ei… Două lumi diferite îi despărţea, două
generaţii, două vieţi…
- Te iubesc, Feliz, gândi ea cu toată intensitatea,
privindu-l în ochi.
Faţa lui se lumină într-un zâmbet, zâmbetul său
inconfundabil.
- Şi eu te iubesc, dragostea mea… şi te rog mult, nu
mai fi tristă. Tristeţea ta mă ucide…
Însă buzele lui continuară să schiţeze zâmbetul fără să
se mişte. Se auzi o chemare îndepărtată.
- Trebuie să plec… Sunt aşteptat – mai spuse în
acelaşi mod.
Ce se petrecu atunci a fost o pornire fulgerătoare şi
disperată. Atraşi unul de celălalt ca un magnet se înlănţuiră cu
braţele, iar el o sărută pătimaş, strângând-o la piept ca şi cum ar
fi dorit s-o ascundă cu totul în el însuşi. Chemarea se auzi din
nou mai aproape, dar erau incapabili să se desprindă. Ar fi fugit
cu ea în desişul pădurii unde nu i-ar fi găsit nimeni, dar glasul
nemilos răsună iar, amintindu-i de sine:
- Señor López!
O mai sărută pentru ultima oară, zdrobindu-i aproape
guriţa gingaşă ca petalele unei flori.
- Tu boquita me vuelve loco (guriţa ta mă înnebu-
neşte) – şopti.
Se ridică tulburat şi se îndepărtă, răscolind cu paşi
grăbiţi covorul foşnitor al frunzelor uscate, dar se întoarse de
mai multe ori să-i facă semne cu mâna, urmărit de ochii ei mari
plini de bucurie.
Încercase şi ea să se ridice, dar genunchii îi tremurau
atât de tare încât s-ar fi prăbuşit, iar buzele îi ardeau ca focul.
Fusese primul sărut adevărat din viaţa ei.
După plecarea lui, fetei i se păru că visase. A rămas mai
bine de o oră în pădure, încercând să-şi revină, contemplând
natura verde, reconfortantă, apoi coborî în centru pentru că

52
n-avea chef să meargă acasă. Dar când ajunse în faţa hotelului
văzu multă lume adunată în dreptul unui autocar luxos cu
număr de Bucureşti. Ziarişti, oameni de ordine, admiratori,
erau adunaţi pe trotuar. Autocarul era gata de plecare cu
geamurile glisante larg deschise, iar Feliz şi dansatoarea făceau
semne de rămas bun. El o ţinea pe după umeri, protector,
zâmbind celor adunaţi, în timp ce ea îşi rezemase capul de
pieptul său şi flutura o batistă. «Hasta luego!… Hasta la
vista!… Adiós, adiós!…» – acestea erau cuvintele pe care le
pronunţau cu toţii, răspunzându-şi unii altora. Deodată el
întâlni privirea Ginei care îl urmărea cu o tristeţe mută. Chipul
îi deveni o clipă serios, umbrit de un regret imens dar,
controlându-se, începu să zâmbească iarăşi, un zâmbet rutinat,
o mască pe care trebuia s-o pună înaintea fanilor. Autobuzul
porni. Abia atunci Gina îşi flutură mâna prin aer în semn de
adio, în timp ce începură să i se prelingă lacrimi mari pe obraji.
Înţelesese că dansatoarea era soţia lui…

***

Trecură câteva zile, timp în care Virginia îi simţea

prezenţa fără să-l vadă şi fără să poată comunica. Zadarnic se
culcase devreme, aşteptându-l, zadarnic îl chema, zadarnic
încerca să-i vorbească. Era tristă şi îngrijorată, crezând că nu va
mai apărea. Totuşi, la o săptămână după spectacol se arătă din
nou, atunci când orice speranţă părea deja pierdută.
- Involuntar ai închis o poartă – îi spuse Feliz după ce
se îmbrăţişară, sărutându-se fericiţi.
Ea îl privi întrebător.
- Toată atenţia ta s-a îndreptat spre mine, cel pe care
l-ai văzut la concert şi în pădure. Reflectarea făurită de
imaginaţie a rămas lipsită de energia necesară materializării.
- Nu-mi spune iar, te rog, că eu te-am creat! –
exclamă fata.

53
 - Fără contribuţia ta, ţi-aş fi rămas invizibil. Am mai
discutat acest lucru.
- Pentru mine nu eşti o imagine, ci o realitate.
- O realitate imaginată – întoarse Feliz.
- Îmi vine foarte greu să înţeleg.
- Iar mie îmi vine foarte greu să-ţi explic. N-am citit
cât ai citit tu. Ştiu doar ce mi-a spus El Brujo şi ce am reuşit să
înţeleg singur. Au rămas multe lucruri pe care nu le pot traduce
în cuvinte. Am să încerc totuşi, de dragul tău. Uite, toţi oamenii
suntem legaţi între noi prin nişte fire nevăzute şi avem câte o
fărâmă din fiecare. Mă ai în tine şi te am în mine. Cu toţii
facem parte dintr-un întreg şi tot ce ţine de acest întreg se
întrepătrunde…
Gina îl asculta fascinată, iar el continuă cu scurte pauze:
- Aceste fărâme sunt latente şi infime dar dacă le
alimentăm cu imaginaţie şi energie cresc, se personifică…
Ajungem să invocăm şi chiar să modelăm fiinţele cărora le
aparţin. O influenţă permanentă se exercită reciproc datorită
voinţei… Prin firul acela nevăzut primim mesaje de la
ceilalţi… Uneori ne dăm seama, alteori nu, în funcţie de
sensibilitatea noastră, de intensitatea şi precizia gândurilor, de
potrivirea lungimilor mentale de undă… Între noi există acea
potrivire perfectă care nu poate fi decât numai între doi oameni
pe pământ. Era firesc deci, să ne întâlnim, mai ales că ne-am
căutat. Dacă unul din noi ar fi fost preocupat de altceva,
absorbit de altă pasiune sau de alte interese, lucrul acesta nu s-
ar fi produs.
După un moment de tăcere adăugă:
- Iată de ce am crezut că Dolores s-a căsătorit şi nu
m-am gândit nici o clipă la moarte…
Nicăieri în cărţile citite Virginia n-a găsit o explicaţie
mai clară a trăirilor sale. Treptat începea să înţeleagă.

54
 - Şi mai este ceva, ceva care nu-mi place, spuse Feliz.
Eşti geloasă şi nu e bine deloc. Încearcă să depăşeşti acest
sentiment care te face să suferi. Nu vreau să suferi fără rost.
- Nu sunt geloasă. Doar îmi pare rău că nu te pot
însoţi în turnee, nu te pot ajuta în muncă, nu pot fi lângă tine…
- Dar eşti lângă mine, o corectă.
- Sunt numai atât cât vrei tu. În rest îţi petreci
existenţa alături de altă femeie. Mă doare pentru că aş vrea să
fiu eu aceea – explică Gina, făcând nemulţumită botic.
- Cu alte cuvinte, eşti geloasă – conchise el zâmbind.
Neluându-i în seamă iritarea, continuă:
- Nu uita că suntem împreună doar atât cât ni se
permite şi cât merităm. Trebuie să ne bucurăm de aceste clipe
şi să nu le umbrim cu gânduri prosteşti. Închipuie-ţi că stăm la
o masă mare, cu multe persoane. Castronul de supă este la
mijloc dar tu eşti la celălalt capăt al mesei şi nu ajungi să-mi
pui supa în farfurie. Vecina de lângă mine mă serveşte, iar eu îi
mulţumesc, însă tu îmi reproşezi că m-am lăsat servit şi eşti
furioasă pe fiinţa care m-a ajutat în timp ce ţie nu ţi-a venit
ideea sau n-ai putut s-o faci. Şi cu toate astea spui că mă iubeşti
şi vrei să fiu fericit. Oare pe mine mă iubeşti sau pe tine?…
Aceasta e gelozia.
Surprinsă de comparaţia sugestivă, Gina medită
îndelung asupra ei. Supărarea trecuse şi începu să râdă. Feliz
reluă cu blândeţe:
- E normal să te doară, n-are rost să fac pe grozavul.
Şi pe mine m-ar durea să te văd cu alt bărbat, dar dacă nu-ţi pot
oferi ce-ţi doreşti, ar trebui să mă resemnez şi să-mi pară bine
că altcineva îţi dă ce nu-ţi pot dărui eu, oricât de greu mi-ar fi.
Mulţi ani de suferinţă mi-au trebuit ca să ajung la această
concluzie şi nu vreau să suferi la fel. Viaţa are părţile ei bune şi
părţile rele, momente frumoase şi momente urâte, clipe fericite
şi ore lungi pline de amărăciune. Existenţa unui om se

55
compune din toate astea. Ţie însă, îţi dăruiesc cele mai bune şi
mai frumoase momente din existenţa mea.
Gina îi asculta vorbele ce i se revărsau ca o cascadă
direct în inimă.
- Ştiu că îţi este greu să accepţi faptul că am o
nevastă, completă el, mai ales că ţi-ai format nişte concepţii
idealiste despre căsnicie. Relaţia dintre noi doi, aşa cum este
acum, poate să fie asemănătoare concepţiilor tale, dar în
realitate căsnicia nu seamănă cu ideile pe care ţi le-ai făcut.
Degeaba mă dezaprobi. Vei înţelege mai târziu. În universul
nostru tu eşti adevărata mea soţie. Dumnezeu ne-a dat cândva
binecuvântarea Lui atunci când ne-a creat unul pentru celălalt
şi această binecuvântare e valabilă de-a lungul întregului lanţ
de existenţe pe care trebuie să le parcurgem. Restul legăturilor
noastre sunt convenţionale şi cu valenţă de lecţie.
Gina simţi cum i se taie răsuflarea, închise ochii şi duse
mâna la piept mişcată de cuvintele lui. Feliz o îmbrăţişă,
sărutându-i fruntea, ochii, buzele, prelung, cu pasiune.

***

De atunci s-au întâlnit mereu, dar nu putea să-l vadă

decât la anumite ore, seara sau noaptea. În schimb, în timpul
zilei îi simţea adesea prezenţa şi îşi vorbeau prin forţa
gândurilor, un mod rapid de comunicare. În câteva minute îşi
spuneau mai mult decât ar fi vorbit o zi întreagă. Ideile erau
transmise în integralitatea lor, întâmplările nu trebuiau
descrise, iar sentimentele n-aveau nevoie de cuvinte. El îi
dădea cele mai bune sfaturi o mustra când nu voia să-l asculte
şi discutau ca doi prieteni buni. Virginia se obişnuise cu
singurătatea relativă întreruptă doar de obligaţiile şcolare sau
familiale şi îi plăcea teribil să se retragă departe de orice
prezenţă umană în camera ei, în grădină, în mijlocul naturii
sau, pur şi simplu, în ea însăşi. Atunci erau împreună, pe deplin

56
fericiţi, într-o împărtăşire tainică şi inedită. Când venea acasă
târziu nu se temea niciodată şi alegea străduţele periferice
neumblate, cufundate în beznă, pentru că el era acolo – înger
păzitor – gata s-o apere. Mergeau ţinându-se de mână şi,
uneori, se opreau lângă trunchiul unui arţar sau tei, iar el o
săruta îndelung, trezindu-i în trup vibraţii clocotitoare şi dulci
ce o făceau să ameţească, să uite de sine într-o dăruire
desăvârşită, pură, cu mult mai presus de cea carnală pe care
nici n-o cunoştea încă.
Prima care i-a observat schimbarea a fost, cum era de
aşteptat, mătuşa. Dar a pus totul pe seama capriciilor
adolescentine, deoarece fata nu şi-a dezvăluit trăirile, temându-
se că nu va fi înţeleasă ori va fi luată în răspăr. Tanti Ketty avea
un mod sarcastic de-a ironiza orice pornire sentimentală şi nu
accepta ideea experienţei paranormale decât în literatura de
specialitate, asociind-o cu afecţiunile psihice. După ce Gina a
încercat o dată să-şi mărturisească dragostea pentru Feliz, şi-a
dat seama că e mai bine să tacă şi, când i-a spus într-o zi că are
un sfătuitor, bătrâna a prevenit-o nu cumva să iasă „cu ochi“…
Era de acord cu preferinţa ei muzicală şi chiar cu „prostia“ de-a
se fi îndrăgostit de un cântăreţ dar, dacă i-ar fi vorbit despre
întâlnirile lor tainice, ar fi dus-o cu siguranţă la medic, făcând-
o să-şi regrete sinceritatea.
Pe George l-a bucurat profunzimea şi răbdarea cu care
îi asculta acum sfaturile şi căuta, de câte ori avea ocazia, să-i
îmbogăţească bagajul cunoştinţelor şi cultura fără să se întrebe
din ce cauză a dispărut aşa brusc neastâmpărul ei obişnuit.
Dacă mătuşa ar fi preferat s-o ştie veşnic copil, el era fericit de
această maturizare. Dar nici lui n-ar fi putut să i se destăinuie.
Deşi nutrea profunde convingeri metafizice, ar fi considerat
experienţa fetei o invenţie inspirată din cărţile pe care le-a citit.
Colegele, preocupate de băieţi, modă, artişti, distracţii,
ar fi taxat-o rapid drept nebună sau mincinoasă. Şi aşa o
priveau chiorâş fiindcă nu era ca ele. Singura faţă de care şi-a

57
deschis sufletul a fost Amalia. La început cu timiditate, Gina i-
a spus cum s-a îndrăgostit de Feliz, sentiment pe care Ami îl
bănuia încă de la concert. Apoi, în timpul unei plimbări, a adus
vorba despre viziuni şi despre viaţa anterioară, având grijă să-şi
dea importanţă, învăluind totul într-o aură de mister. Încurajată
de interesul prietenei şi de plăcerea cu care ştia s-o asculte, i-a
povestit în cele din urmă totul ca pe un mare şi teribil secret.
Dar, într-o seară, Feliz o avertiză:
- Nu mai discuta cu nimeni despre mine pentru că
pierzi forţa creativă şi nu voi mai putea să-ţi apar niciodată.
Puţini sunt cei care cred trăirile de acest gen. Poţi fi luată în
derâdere şi vei ajunge să te îndoieşti, dispreţul lor pune un zid
de netrecut între noi.
- Nu i-am spus decât Amaliei, se nelinişti fata. Ea mă
crede şi mă înţelege.
- Amalia este convinsă că fabulezi şi e păcat să-ţi
iroseşti forţele.
- Imposibil!
Feliz o privi cu seriozitate.
- Bine măcar că nu mă faci mincinos…
- Cum crezi că aş îndrăzni?…
- Din moment ce te îndoieşti de spusele mele… Încă
nu ţi-ai dat seama că ştiu totul despre tine?
- Ba da, însă…
- Citesc în sufletul tău fiecare gând sau sentiment, îţi
cunosc preocupările, prietenele şi văd intenţiile celor ce te
înconjoară, o întrerupse el.
- Este nedrept – se îmbufnă Gina – tu să ştii tot, iar eu
să ştiu doar ce-mi spui tu. Pe Ami o cunosc de când eram
mică…
- Iar pe mine, doar de câteva luni, asta vrei să spui?
Ei bine, dacă se pune problema în felul acesta, va trebui să
alegi: ori îmi promiţi că nu-i vei mai spune niciodată nimic

58
despre noi şi rămânem prieteni fără s-o pierzi nici pe ea, ori
renunţi la mine.
- Gina îl asculta speriată, iar el o privea cu un zâmbet
pe care fata nu putea să-l observe.
Feliz îi cunoştea prea bine încăpăţânarea şi ştia cât va
trebui să lupte pentru fiecare concepţie greşită din căpşorul ei.
După câteva clipe, roşie ca focul în obraji şi cu un efort vizibil
răspunse, evitându-i privirea:
- Îţi promit că n-am să-i mai spun.
Însă ştia că n-o să-şi respecte cuvântul.
- Gina – şopti el, ridicându-i uşor bărbia cu vârful
degetelor, silind-o să-l privească – te rog să repeţi.
Ea închise ochii, luptând cu propria încăpăţânare, apoi
izbucni în plâns. Bărbatul zâmbi, continuând să aştepte. Era pe
drumul cel bun. În cele din urmă fata repetă promisiunea şi el o
strânse la piept.
- O femeie adevărată trebuie să ştie să ţină un secret –
argumentă. Ai încredere în mine. Eu nu ţi-aş putea face
niciodată vreun rău, pentru că te iubesc mai mult ca orice pe
lume. Nu te mint şi nu-ţi ascund nimic, fii sigură de asta. Ştiu
cât de mult îţi preţuieşti prietenele. E foarte frumos, dar nu-i
nevoie să-ţi oferi sufletul pe tavă. Pentru binele tău ţi-am cerut
acest legământ. Nu toate prietenele tale merită preţuire, dar
Amalia n-are nici o vină. Crede că fabulezi pentru că nu poate
înţelege.
- De ce nu mi-a spus?
- Nu vrea să te supere.
Virginia căzu pe gânduri înduplecată.
- Te rog iartă-mă, dar mi se pare totul extraordinar şi
simt că explodez de fericire. Aş vrea să pot spune cuiva…
- Spune-mi mie, se oferi Feliz.
- E absurd – pufni Gina.
- Încearcă să ţii un jurnal – propuse el.

59
 - Mi-e teamă să nu-l găsească tanti. Mereu îmi umblă
prin lucruri. S-a mai întâmplat să-mi citească jurnalul. M-a
certat pentru ceva, iar eu nu ştiam de unde aflase.
- Ai putea să-l scrii cu alfabetul tău.
Gina tresări entuziasmată. Era o idee fantastică la care
nu s-a gândit. Când era în clasele primare şi-a făcut un alfabet,
l-a învăţat literă de literă ca la şcoală şi îl folosea mereu, mai
ales pentru fiţuici la teze. Banca ei era plină cu tot felul de
formule şi nimeni n-a bănuit-o vreodată.
- Tanti Ketty o să moară de curiozitate – spuse râzând
poznaş, abia aşteptând să se răzbune.
S-ar fi apucat chiar atunci de scris, în puterea nopţii.
- Scopul tău nu e să te răzbuni, ci să-ţi descarci
sufletul, apoi poţi arunca la coş hârtia ruptă.
- Timpul petrecut cu tine e prea sfânt să-l arunc la coş
după ce l-am aşternut pe hârtie.
- Sunt fericit că simţi asta.
- Doar ştii foarte bine…
- Mă bucur de câte ori mi-o spui.
Ea îl îmbrăţişă.
- Aş vrea să fiu a ta, cum a fost Dolores – şopti,
lipindu-se de el cu pasiune.
Feliz o privi mişcat. De mult aşteptase clipa. Cu toate
acestea avea unele temeri, Virginia era încă atât de fragedă…
- Mă crezi prea copilă? – întrebă cu tristeţe.
- Dacă te-aş judeca după aparenţe, da, eşti un copil
faţă de mine dar, făcând abstracţie de anii pierduţi în eternitare,
suntem aproape de-aceeaşi vârstă.
- Atunci ce ne împiedică să ne iubim?
- Nu ştiu dacă se poate, scumpa mea – răspunse el.
Oricum, va fi cu totul altfel.
- De ce? – întrebă fata descurajată.
- Experienţa împărtăşirii fizice îţi este străină şi n-o
poţi imagina.

60
 - De ce s-o imaginez? Dolores era tot aşa străină faţă
de această trăire.
- Nu uita că, în mare măsură, eu sunt materializarea
imaginaţiei tale.
- Sper, totuşi, că te-am imaginat întreg – zâmbi Gina
ghiduş, roşind până în vârful urechilor.
Feliz începu să râdă.
- Nu-i vorba de asta, comoară scumpă. Într-un
asemenea act sunt puse în joc nişte forţe…
- … care lucrează de la sine dacă ne iubim – îl
întrerupse ea cu seriozitate, apoi continuă fără să-i lase răgaz:
Nu-i suficient, oare, să-mi transmiţi experienţa ta la fel ca
sentimentele?
- Nu ştiu, n-am încercat niciodată – răspunse uimit de
argumentul ei simplu şi neaşteptat de matur.
O strânse la piept şi îi simţi dorinţa clocotind în fiecare
fibră. Ea închise ochii cuprinsă de-o emoţie ciudată şi nouă.
Era emoţia lui.
- Încearcă – şopti rugător.
Feliz o apropie mai strâns şi îi sărută buzele cu nesaţ.
Mâinile lui începură să-i dezmierde trupul crud ca un boboc de
trandafir gata să se deschidă şi îi descheie pijamaua subţire
încet, numărând parcă fiecare nasture. Fără s-o scape din priviri
savura cum se topea tulburată. Sub mângâierile fierbinţi o
înfiorare plăcută o făcu aproape să-şi piardă cunoştinţa.
Surprinsă de vâlvătaia mistuitoare încercă să-i scape, însă el o
subjugă, îi înfrânse orice împotrivire, dezlănţuindu-se cu
patimă şi blândeţe. Contactul ţesăturii mătăsoase cu pielea ei
fină şi goală o făcea să se simtă şi mai lipsită de apărare în
braţele sale, mărindu-i excitaţia.
- Nu… nu… te rog – gemu ea, zbătându-se speriată
de ceea ce simţea.
- Ba da, iubita mea scumpă… Eşti a mea… a mea…
cum am dorit întotdeauna… În sfârşit a mea…

61
 Buzele lui coborâră pe sânii micuţi şi fragili, iar
degetele atingeau locuri pe care nu i le mai atinsese nimeni. Îl
îmbrăţişă, căutând refugiu la pieptul său, copleşită de senzaţii.
Cel mai greu lucru era să păstreze tăcerea, dar cel mai mic
sunet ar fi putut să-i trezească unchii şi el profita de acest
avantaj, continuând dulcea tortură, înăbuşindu-i geamătul cu
sărutări. În liniştea incandescentă cuvinte pline de pasiune se
revărsau din gândurile lor şi un val de iubire îi cuprindea într-o
sferă uriaşă. Pe nesimţite, ca o lunecare profundă, el o pătrunse
atât de uşor şi de lin încât nu simţi nici o durere, cele două
trupuri se contopiră într-un fel aparte, dincolo de limitele
fizicului, devenind unul singur, iar sufletele se uniră într-un
singur suflet. Rămaseră aşa minute întregi abandonaţi dăruirii
totale, apoi el începu o mişcare foarte înceată, declanşându-i un
fior ce se înălţă spre creştet pentru a se împrăştia ca o explozie
în mii de raze. Gina tresări în braţele lui, iar el repetă mişcarea
şi fiorul reveni cu şi mai mare intensitate, producând aceeaşi
erupţie de lumină interioară. Se opri şi reluă iar, până ce
senzaţia se transformă într-o vibraţie continuă şi subtilă
multiplicată la infinit. O eliberare sublimă, un extaz desăvârşit
puse stăpânire pe fiinţa ei, umplându-i inima de-o
indescriptibilă fericire. Într-adevăr a fost cu totul altfel şi ceea
ce trăise depăşea tot ce şi-a închipuit. Niciodată n-ar fi crezut
că pot fi atinse astfel de culmi ale plăcerii, ale împlinirii
sufleteşti. Asemenea unire nu putea fi trăită decât cu imaginaţia
şi totuşi era cât se poate de reală. Un paradox al dragostei şi
împărtăşirii perfecte.
Se desprinseră din îmbrăţişare abia când zorii trimiteau
primele raze şi nu înţelegeau când a trecut timpul.
- A fost minunat, şopti ea cu ochii plini de lacrimi. Îţi
mulţumesc, stăpânul meu drag şi bun, îţi mulţumesc.
Acum era într-adevăr stăpânul ei.

62
 - Şi eu îţi mulţumesc, răspunse Feliz, mângâindu-i
obrajii uzi. Iubita mea… dragostea mea fără sfârşit… Eşti tot
ce mi-am dorit vreodată, copila mea scumpă…
Buzele lui pecetluiră declaraţia cu un nou sărut, iar
făptura i se topi în lumina difuză.
Gina adormi surâzând şi se trezi după câteva ore mai
vioaie, mai proaspătă ca niciodată. Ceea ce simţea o făcu să-şi
amintească de prinţesele din poveşti sub paşii cărora răsăreau
flori şi alergă fericită pe câmp să vadă florile răsărind sub paşii
ei…

63
 Capitolul 5

Amalia arăta bine în negru cu părul ei blond, iar gerul îi

accentuase trandafiriul obrajilor. Cele două prietene discutau în
camera Ginei, în timp ce tanti Ketty se întreţinea în cealaltă
cameră cu o serie de invitaţi: rude, foşti elevi de-ai unchiului,
naşa fetei.
George suferise de un cancer galopant care l-a răpus în
câteva luni. În asemenea clipe orice teorie spirituală, cât de
fondată ar fi ea, este incapabilă să aline durerea celor care n-au
avut experienţe concrete. Virginia avusese o revelaţie asupra
vieţii sale trecute şi ştia că moartea nu înseamnă sfârşitul.
Totuşi, despărţirea de unchiul ei o afectase aşa cum te
mâhneşte plecarea cuiva foarte drag. În schimb mătuşa, cu tot
bagajul cunoştinţelor teozofice, nu s-a bucurat niciodată de
vreo dovadă menită să le ateste veridicitatea şi părea distrusă,
unica ei mulţumire fiind faptul că nu-l mai vedea muncit de
chinurile atroce ale nemiloasei boli.
Pe masă, lângă un platou cu felii galbene, pufoase, de
cozonac, aburea ceaiul fierbinte, parfumat ca florile câmpului
sub arşiţa verii. Ami îşi aprinse tacticos o ţigară.
- Mi-ai promis într-o zi că-mi spui de ce urăşti
fumatul, rupse ea tăcerea.
Gina privi posomorâtă ochii albaştri cu gene răsfrânte,
rimelate, care o fixau curioşi. Când i-o fi promis? Tocmai acum
s-a găsit s-o întrebe? Nu s-au văzut de când terminase Amalia
facultatea ca şefă de promoţie şi a fost numită la un laborator
farmaceutic din Bucureşti, o şansă pe care n-a vrut s-o rateze.

64
Dacă n-ar fi fost înmormântarea lui George, nu se ştie când s-ar
fi reîntâlnit.
Virginia avea o poftă nebună să se bucure, să râdă în
hohote ca altădată, să se detaşeze, alungând mohoreala
înmormântării, dar nu prea era momentul. Un zâmbet amar îi
încolţi pe buze înainte să răspundă.
- O ţigancă… Totul a pornit de la o ţigancă. Poarta
era descuiată şi venise cu cerşitul. Ketty a gonit-o cu mătura
cum nu mai făcuse niciodată, nu ştiu de ce s-a enervat aşa, iar
corturăriţa cu rochiile ei înflorate şi lungi s-a oprit sub geamul
unchiului, a făcut nişte semne cu mâna, a bolborosit ceva…
Parcă o văd… Am simţit ca o lovitură în piept şi, lăsând joaca,
am alergat în bucătărie să-i spun mătuşii că femeia blestemase
casa. A râs şi nu m-a luat în seamă dar, peste puţin, George a
fost arestat.
- Ce vârstă aveai?
- Încă nu mergeam la şcoală. Urma să intru toamna în
clasa întâi.
- Cum ai putut şti cu atâta precizie că ţiganca rostise
un blestem? Ce ştiai tu pe-atunci ce este un blestem?
- Îmi pui întrebări absurde. Aminteşte-ţi discuţiile
noastre. Dacă la paisprezece ani începusem să citesc
experienţele spiritiste ale lui William Crookes, am continuat cu
trilogia lui Flammarion şi lucrările lui Leadbeater, Besant,
Sinnett sau Magre, ţi se pare imposibil să fi cunoscut la şapte
ani termenul „blestem“?!… – se miră Gina, adăugând: Ar
trebui să-ţi povestesc ce tâmpenii am făcut, fără să mă înveţe
nimeni, în materie de farmece şi magie.
- Să-mi povesteşti neapărat – o încurajă Ami, sigură
că iar se laudă. Însă, mai întâi explică-mi, te rog, motivul
arestării unchiului tău.
- Crezi că era nevoie de vreun motiv pe vremea
aceea? Prin anii ‘50 începuse „vânătoarea de vrăjitoare“.

65
 - Înseamnă că ar fi trebuit să te condamne pe tine –
glumi prietena.
- Mă refer la alt gen de vrăjitoare.
- Am priceput, am priceput. Pe-atunci te condamna
pentru orice băşină.
- Mai ales dacă ieşea dintr-un popou de intelectual,
specifică Gina ironic.
- Nu crezi că treaba cu ţiganca a fost o coincidenţă?
- Poate, dar mi-a rămas profund întipărită în contextul
nenorocirii care a urmat.
- Ce legătură avea cu fumatul?
- Securiştii fumau ţigară de la ţigară în timpul
perchiziţiei. George se afla internat la spital – de spaimă făcuse
infarct – iar eu cu mătuşa eram sechestrate în casă, nu cumva să
luăm legătura cu cineva. Nici geamurile nu aveam voie să le
deschidem şi se adunase o pâclă sufocantă. M-a intoxicat
fumul.
- Înţeleg – şopti Ami. Ce căutau?
- Arme, aur, valută, poze cu regele, orice dovadă
justificatoare pentru actul samavolnic de a răpi libertatea unui
om nevinovat şi de a-i confisca averea. N-au găsit nimic din
toate astea. L-au acuzat că ascultă „Europa Liberă“ şi „Vocea
Americii“, posturi de radio interzise.
- Vai, ce „crimă“! Înseamnă că la mijloc a fost un
mâncător de caca.
- Înseamnă că unchiu’ avea o locuinţă bună pentru un
activist de partid cum a fost Costea care a stat în camera din
faţă după naţionalizare.
- De unde şti că era activist?
- E directorul şcolii mele. Crezi că de ochi frumoşi a
fost numit director?…
Virginia îşi luă cozonac şi începu să-l fărâme în ceai,
pescuind cu linguriţa bucăţile muiate.

66
 - După câteva zile – reluă – l-au ridicat pe George din
salon, aşa cum era, în pijama şi papuci, sub pretextul unei
declaraţii pe care trebuia s-o semneze. Apoi au chemat-o pe
tanti să-i aducă îmbrăcăminte groasă şi nu l-a mai văzut până a
revenit din puşcărie.
- Cred că v-a fost foarte greu singure.
- Ketty devenise atât de nervoasă încât înjura toată
ziua „ca un birjar“ – cum spunea ea.
- Nu-i de mirare. A fost o supapă.
- Tata a vrut să mă ia la el, dar naşa l-a sfătuit să n-o
lase singură.
- Un sfat înţelept. Cât a durat situaţia asta?
- Doi ani şi jumătate. Condamnarea era de patru dar
s-au temut că le moare pe-acolo. După graţiere l-au reabilitat pe
motiv că sentinţa n-a fost întemeiată.
- Peste doi ani de pomană?!
- Ce te miri? Alţii au şi murit… de pomană.
Amalia îşi sprijini fruntea în palme.
- Măcar a fost repus în toate drepturile? – întrebă
după un timp rezemându-se de spătarul scaunului.
- I-au redat pensia, dar lucrurile furate şi biblioteca
arsă…
- Ce vrei să spui?
- S-a confiscat tot ce era în casă, cu excepţia strictului
necesar.
- Şi cărţile?
- Păi tocmai cărţile reprezintă cel mai mare duşman
pentru cine nu ştie să citească. Le-au dat foc. Numai literatura
teozofică a fost salvată de tanti Didiniţa, naşa mea de care ţi-
am tot vorbit.
- O cunosc. Îmi aducea dulceaţă şi bomboane pe
vremea studenţiei.

67
 - Venea în toiul nopţii şi căra plase pline cu cărţi. A
fost singura care nu ne-a părăsit. Restul prietenilor s-au retras,
iar când ne întâlneau pe stradă se prefăceau că nu ne văd.
- Oameni fără caracter.
- Ei, se temeau ca îşi pierd libertatea. Îşi aparau
familiile. Până şi mama... A fost chemată aici la Securitate. A
venit fără ştirea noastră, fără să mă viziteze şi a depus mărturie
împotriva lui. Poate a fost silită să facă asta. Nu judec pe
nimeni. Cine ştie cum am fi procedat în locul lor?…
- Eşti prea bună. De ce nu mi-ai povestit niciodată?
- Nu-mi plac lucrurile triste, dureroase. Sunt o fire
veselă şi…
- N-aş zice – obiectă Ami, trase un ultim fum şi apăsă
ţigara pe mijlocul scrumierei să se stingă, după care continuă:
- Majoritatea fetelor ca tine merg la baluri, se
întâlnesc cu băieţi, se machiază… Am înţeles de la tanti Ketty
că eşti foarte retrasă, nu te distrezi, nu profiţi de viaţă …
- Ţi se pare obligatoriu să fac la fel ca majoritatea?
- Acum e timpul. Mai târziu vei regreta că n-ai trăit
din plin aceşti ani fără întoarcere.
- De ce crezi că nu-i trăiesc din plin? Îi trăiesc în felul
meu. Tu cum ai făcut? Ţin minte că preferai să ne plimbăm
împreună, discutând verzi şi uscate.
- Mă săturasem deja de distracţii.
- Ai reuşit să te saturi? Înseamnă că n-au fost prea
grozave.
- N-ai de unde să ştii dacă nu le guşti, dacă nu cunoşti
oamenii, societatea… N-ar fi bine deloc să cazi pe spate în faţa
primului bărbat, cum se întâmplă cu fete ca tine.
Gina surâse imperceptibil.
- Am alte criterii de alegere a preocupărilor, spuse.
Citesc, mă plimb, ascult muzică, desenez, scriu poezii, am
tradus o carte din limba franceză, învăţ, abia îmi ajunge timpul.

68
 - Degeaba. Compania celor de-o vârstă cu tine,
schimbul de păreri…
- Ce schimb de păreri? Cei de-o vârstă cu mine sunt
foarte copilăroşi, iar vârstnicii mă consideră copil, o întrerupse
ea. Societatea mă plictiseşte, petrecerile mă scârbesc şi
colegele discută numai despre modă, artişti, băieţi…
- Ţie nu-ţi place nici un băiat?
- Mereu am decepţii.
- Povesteşte-mi.
- La doisprezece ani mi-a plăcut Silviu, băiatul
dirigintei mele. Era mai mare cu trei ani ca mine, cu pretenţii şi
ifose de „bărbat“. I-am scris un bileţel, mărturisindu-i că-l
iubesc, iar el m-a întrebat ce aştept şi ce înţeleg prin asta. I-am
răspuns că vreau să ne jucăm. A râs şi m-a trădat mătuşii care
mi-a ars o pereche zdravănă de palme de-am văzut treizeci şi
şase de lumânări, cum spun parizienii.
- Te cred – se amuză Amalia, aprinzându-şi altă
ţigară. – N-a fost prea pedagogic din partea ei însă nici tu n-ai
procedat înţelept. Niciodată să nu le spui băieţilor ce simţi.
Sunt nişte încrezuţi. Lasă-i să lupte pentru tine, să-ţi ghicească
ei sentimentele, să trăiască sub impresia că te-au cucerit, când,
de fapt, este exact invers.
- La treisprezece ani mi-a plăcut Marinică,
instructorul de pionieri, continuă Gina, un băiat frumuşel cu
ochi mari, visători. Era îndrăgostit de altă fată, la rândul ei
îndrăgostită de un băiat. S-a aruncat în gol din înălţimea unui
bloc să-şi dovedească dorul pentru ea şi a rămas imobilizat
aproape un an, cu picioarele rupte. Mergeam zilnic să-l văd şi
întotdeauna îi duceam flori, până ce mama lui m-a dat pe uşă
afară spunându-mi că-i nedemn pentru o fată de familie bună să
vină zilnic în casa unui băiat. Probabil a făcut-o la cererea lui.
Am fost aşa dezamăgită, încât mi-a coborât în călcâie toată
dragostea.

69
 - Greşeşti – râse Amalia. – În locul ei aş fi făcut la
fel. Auzi: băiatul imobilizat şi ea, zilnic, îi aduce flori ca unui
mort. Nu ţi-ai dat seama ce impact avea gestul tău pentru inima
ei de mamă? Un gest de rău augur. Iar el, dacă încercase o
sinucidere pentru altă fată, n-avea nici un chef de tine. Îl
plictiseai cu insistenţe nepotrivite. De ce îţi place să te
umileşti?
- Nu-mi place deloc, sunt sinceră şi mereu am fost
umilită. Trebuia să-mi spună adevărul în faţă.
- A fost bine crescut şi n-a vrut să te rănească – o
lămuri.
Gina îşi trecu mâna prin părul uşor ondulat care-i
acoperea umerii. Nu se gândise la asta.
- Din câte îmi amintesc, n-au fost singurele tale
decepţii – spuse prietena, strivind neatentă restul ţigării care se
rupse cu un mic pocnet.
- Până la şaisprezece ani am avut vreo cinci. M-am
săturat.
- Ei, astea-s copilării. Peste câteva luni sărbătoreşti
majoratul. Abia de-acum începe viaţa pentru tine. Învaţă să te
comporţi cu ei şi vor sta la picioarele tale.
- N-am nevoie – ridică indiferentă din umeri.
- Ce ştii tu?… Cum o mai duc părinţii tăi? – schimbă
Ami subiectul, scuturând firimiturile de cozonac ajunse pe
pantaloni după ce mâncase o felie.
Virginia se ridică nervoasă şi începu să se plimbe prin
cameră.
- Au şters-o în America – spuse.
- Exce! – exclamă prietena surprinsă.
- Cum?! – se opri fata aşteptând repetarea.
- Excelent am vrut să zic. De când sunt în Capitală
folosesc şi eu prescurtări. Bucureştenii vorbesc repede şi
mănâncă mereu cuvintele.
Gina începu să râdă. Îi plăcuse.

70
 - „Exce“… repetă ea râzând şi mai tare, apoi se opri
brusc punându-şi mâna la gură să nu deranjeze musafirii de
alături care ar fi taxat-o în mod sigur drept nesimţită.
Ami o privi zâmbind.
- În fine, o veste bună, spuse. De ce nu mergi la ei?
- Mai am un an de şcoală.
- Poţi termina şi acolo.
- Nu vreau s-o las pe tanti singură tocmai acum.
- Ce facultate vei urma? Presupun că ştiinţele-naturii.
- Franceză-engleză. Mă pregăteşte Ketty şi e foarte
fericită de hotărârea mea.
- Te cred, dar ce te-a determinat să-ţi schimbi
opţiunea?
- Plecarea tatei. Dacă merg la el este nevoie să cunosc
bine engleza.
- Slabe şanse de reuşită la admitere cu neamuri peste
baltă. Măcar ai pile?
- Detest. Voi reuşi pe merit.
- Copil ce eşti!… Cum de-au putut pleca împreună?
- Am rămas eu drept gaj.
- Dar Verona îţi era mamă vitregă, din câte ştiu.
- În acte se numeşte Veronica, la fel ca mama.
- Măi, să fie! Un plan magistral! Felicitări!
- Şi nu e totul. După divorţ, fratele meu i-a fost lăsat
mamei, eu fiind singurul copil trecut în buletinul lui tata.
Nimeni nu s-a obosit să cerceteze.
- Sublim! Ai fost şansa lor.
- Nu mă încălzeşte deloc.
- Povesteşte-mi ce farmece ai făcut – schimbă din
nou vorba, văzând tristeţea Ginei.
- Acum vreo trei ani l-am ajutat pe profesorul de
biologie să primească locuinţă.
- Cum ai făcut?

71
 - Impunându-i mental directorului să-i ofere camera
de serviciu din incinta şcolii.
- Ce te face să crezi că nu i-ar fi oferit-o chiar dacă n-
ai fi intervenit? Cum adică mental? Presupun că ai vorbit cu
cineva şi…
- N-am vorbit cu nimeni. Nu ştii ce înseamnă
„mental“? M-am concentrat asupra directorului, amintindu-i de
încăperea respectivă şi i-am impus…
- Nu există aşa ceva.
- Cum nu există din moment ce am făcut-o?
- A fost o coincidenţă.
- Oare şi a doua încercare ţi se va părea coincidenţă?
- Să vedem.
- Cam tot pe-atunci m-am îndrăgostit de un tip drăguţ
pe care îl tot întâlneam pe stradă. Întâmplarea a făcut să-i
descopăr fotografia în vitrina unui atelier foto şi am rugat-o pe
vânzătoare să-mi facă o copie, spunându-i, pur şi simplu,
realitatea.
- Altă greşeală. De ce n-ai spus că îţi este rudă?
- De ce să mint dacă pot spune adevărul?
- De ce să spui adevărul dacă poţi minţi? – o
contrazise Amalia.
Gina închise ochii, simţindu-şi prietena la polul opus.
Ce mult se schimbase ori, poate, n-a cunoscut-o îndeajuns…
- Continuă – o încurajă nerăbdătoare, urmărindu-i
turele prin cameră, obişnuită cu neastâmpărul ei.
- Într-o seară am ieşit în curte cu fotografia în mână,
am rupt o floare de crin si l-am asemănat pe individ cu floarea.
Nici prin cap nu mi-a trecut că eu foloseam elementalul florii,
asta am citit mai târziu. M-am ascuns conştientă că fac un lucru
nepermis şi am început să-l chem. N-a trecut nici un ceas şi
tânărul intra pe poartă. L-am întrebat pe cine caută.
- Tot tu?
- Da, fiindcă m-am speriat de moarte.

72
 Amalia porni să râdă pe înfundate.
- Ce ţi-a răspuns?
- Era complet derutat, nu ştia ce-i cu el acolo, şi-a
cerut scuze şi s-a retras repede. De atunci am jurat să nu mai
fac asemenea prostii.
- L-ai mai întâlnit?
- Da, însă nu cred că m-a recunoscut.
- Norocul tău. Aşa bătaie meritai… Cu iubitul acela
imaginar ce mai e? – îşi aminti.
Şocată de tonul dispreţuitor al Amaliei, fata se încruntă
ca şi cum n-ar fi înţeles întrebarea.
- Presupun că nu te mai alimentezi şi acum cu vise –
continuă ea şi, văzându-i mimica feţei, era ferm convinsă că îşi
uitase fabulaţiile copilăreşti. – Mai bine găseşte-ţi un prieten.
Câtă dreptate avusese Feliz cândva, gândi Virginia,
reluându-şi obosită locul la masă.
- Tu ai vreun prieten? – întoarse.
- Sigur. E un rău necesar. Toţi bărbaţii sunt nişte
proşti pe care-i poţi duce de nas. Încă n-am găsit omul pe care-l
caut, dar trebuie să am şi eu pe cineva care să mă scoată în
lume.
- E foarte frumoasă prietenia curată. De ce o numeşti
„rău necesar“?
- Vai, Gina, ce copil ai rămas!…
- Iar începi?
- Cum să nu încep dacă mai poţi crede în prietenii
curate? Nu-ţi închipui, sper, că sunt fată mare la vârsta mea?
- De ce nu, dacă nu l-ai găsit pe cel căutat?
- Cum să-l găsesc, fetiţă dragă, fără să testez terenul?
- Vrei să spui că numai culcându-te cu fiecare îl poţi
testa? Ce-i vei spune viitorului tău soţ? – se îngrijoră fata.
- Scumpa mea, nu fi naivă. Nu mai suntem în secolul
trecut să ni se pretindă virginitate…

73
 - Prietenul tău arată bine? – se interesă pe un ton mai
îngăduitor.
- Este frumos şi prost ca toţi ceilalţi.
- Cum vorbeşti aşa?
- Păi aşa este. Toţi cad în cur în faţa mea şi nu-i
interesează decât sexul. Îl joc pe degete cum îmi place şi obţin
tot ce vreau.
- Poţi accepta compromisul?
- Nu-i greu să ridici picioarele. Cu el mă asortez şi-l
port ca pe-un sacou. Dacă mă satur îl schimb odată cu moda.
Important e să mă satisfacă… trupeşte. Naivă cum eşti, nu ştiu
dacă înţelegi ce-i aia.
Gina îşi muşcă uşor buzele răspunzându-i în gând: „Cât
aş fi eu de naivă, mă întreb dacă ştii măcar ce înseamnă
satisfacţie trupească…“
Discuţia devenise penibilă şi-n faţa ochilor îi apăru
Dolores, pozând aceeaşi trufie. Cel puţin ea avea un scop, în
vreme ce Ami se bălăcea, lâncezind, într-o supraestimare
exagerată fără să realizeze preţul.
- Nu sunt de acord cu felul tău de-a gândi, rosti cu
voce tare. Nu-i bine ce faci. De pildă eu…
- Nici eu nu sunt de acord cu ce faci tu, dar nu te
oblig să mă imiţi. Un lucru bun pentru tine, mie poate să-mi
dăuneze.
- Nu-mi place atitudinea ta de superioritate.
- Adică?
- Toţi sunt proşti în afară de tine. Ţi-ai format un tic
verbal.
- Nu mă înţelege greşit. Mă refer doar la bărbaţii pe
care-i cunosc. Un scriitor spunea – şi avea perfectă dreptate –
că proştii nici n-ar merita să trăiască.
- Afirmaţie de om încrezut. Cine spune asta poate
începe prin a se sinucide – replică fata cu duritate.

74
 Amalia tresări. Nu se aşteptase la o replică atât de
profundă şi tăioasă. În fond, ţinea la Gina şi nu vedea rostul
acestei dispute, mai ales acum. O luă de mână şi, privind-o cu
simpatie, rosti împăciuitor:
- Scuză-mă, n-am vrut să te supăr. Îmi eşti cea mai
bună prietenă şi ai tot dreptul să mă cerţi.
Regreta sincer şi avea remuşcări.
Două lacrimi se rostogoliră pe obrajii Virginiei, apoi
izbucni într-un hohot nestăpânit. Se adunaseră prea multe.
Nervii ei parcă erau la suprafaţa pielii, sensibili şi dureroşi la
orice atingere.
Încercând s-o liniştească, Amalia începu să-i relateze
cum l-a agăţat pe un tip cu mânerul umbrelei de şliţul
pantalonilor.
- Eram pe Calea Victoriei, lume multă, amândoi grăbiţi.
El trăgea să se elibereze, eu trăgeam să-mi recuperez umbrela
şi până mi-am dat seama ce se întâmplase a rămas, bietul, fără
nasturi.
- Am o propunere – spuse fata în timp ce-şi ştergea
lacrimile, ca şi cum nici n-ar fi auzit-o. – Ce-ai zice să ne
plimbăm puţin prin oraş, să ne înveselim? Vreau să-ţi
povestesc cum l-am păcălit pe profesorul de franceză, dar aici
nu putem râde în voie.
S-au îmbrăcat repede, apoi trecură în sufragerie să-şi ia
rămas bun de la musafirii adunaţi.
- Să nu staţi mult – le rugă tanti Ketty.
Afară se întunecase şi ningea cu fulgi mari. Ajunsă în
curte, Gina observă că îşi uitase mănuşile.
- Mă întorc imediat, aşteaptă-mă.
Când intră în cameră, Feliz era acolo. Îl privi surprinsă,
cu un amestec de bucurie şi regret. De obicei apărea numai
seara târziu, iar acum era aşteptată şi trebuia să plece. Vederea
lui îi producea întotdeauna o senzaţie unică: simţea cum se
topeşte în focul dragostei, pătrunsă de un respect aproape

75
divin. Feliz era pentru ea întruchiparea idealului masculin,
parte din sufletul ei, soţ în faţa lui Dumnezeu dincolo de toate
convenienţele omeneşti, prilejuindu-i manifestarea deplină a
dăruirii în cel mai înalt sens al cuvântului.
Se cuibări în braţele lui şi rămaseră câteva clipe într-o
unire desăvârşită, ca două jumătăţi perfect potrivite pe toate
planurile. Simţămintele reciproc transmise creşteau în
intensitate ca imaginile răsfrânte în oglinzi paralele,
multiplicate la infinit.
- Du-te – şopti el. Mi-a fost dor de tine şi am vrut să
ştii ce mult te iubesc.
Gina oftă cu părere de rău că trebuiau să se despartă.
Dar, oare, de ce venise înapoi?… A, da, mănuşile.
Amalia se plimba nerăbdătoare prin faţa casei, fumând.
- Unde naiba ai stat atâta? Am îngheţat de frig.
- Nu-mi găseam mănuşile, răspunse ea cu vioiciune,
potrivind fiecare deget.
- Dar ce s-a întâmplat?! – întrebă mirată.
- Ce să se întâmple? – se miră fata la rândul ei, cu un
zâmbet şăgalnic în colţul gurii.
- Când te-ai dus după mănuşi erai tristă, plânsă,
necăjită, iar acum parcă sari într-un picior.
- Ei, ce vrei şi tu? Aşa-s copiii…
- Proşti… – completă Ami râzând.

76
 Capitolul 6

Radu îşi pusese deja pardesiul gata de plecare şi se

gândea la reproşurile Sandei. Iar a întârziat. De fiecare dată se
iveşte ceva.
- Garoafele! – exclamă. Era să le uit.
Singur în redacţie, n-avea cine să-l audă. Colegii au
plecat mai repede şi l-au lăsat să termine corectura, ca
întotdeauna când şefa lipsea la sfârşitul săptămânii. Era un
bărbat bine, în floarea vârstei, brunet, cu ochi mari aproape
negri, simpatic şi prezentabil, iar nasul drept, puţin ridicat spre
vârf, îi dădea un aer de uşoară impertinenţă. Pe Sanda o
cunoştea de pe băncile facultăţii, dar preferaseră amândoi
independenţa. Până nu demult locuiau în oraşe diferite şi se
întâlneau doar ocazional sau în concedii.
Trecu grăbit în oficiu, luă buchetul de flori din vasul
filtrului de cafea, vărsă apa în chiuvetă şi, înainte să iasă, privi
în oglinda cuierului, netezindu-şi părul şi mustaţa.
În clipa aceea se auzi un ciocănit. O femeie plăcută la
înfăţişare, elegantă şi machiată discret, intră fără să mai aştepte
răspuns. Puţin a lipsit să dea cu uşa peste el. „Dumnezeu nu
bate cu băţul“ – gândi Radu bine dispus – „bate cu uşa…“
- Cu ce vă pot fi de folos? – întrebă, remarcând
asemănarea ei cu cineva cunoscut.
- Scuzaţi-mă – spuse ea dezorientată, cuprinzând
dintr-o privire biroul gol – aş dori să vorbesc cu doamna
Sturza.

77
 - Îmi pare rău, a trebuit să plece la Târgovişte şi
revine doar luni. E ceva important? Eu nu vă pot ajuta? – făcu
el amabil.
Deşi nerăbdător să ajungă la întâlnire, era curios să afle
identitatea femeii.
- Ştiţi – răspunse ea – editura noastră n-are tipografie
şi vorbisem la telefon pentru un contract permanent cu
tipografia dumneaei.
- Puteţi să-i lăsaţi un mesaj.
- Amintiţi-i doar de Virginia Rădulescu de la
„Astralia“.
Radu se lovi peste frunte, râzând.
- Gina, ce prost sunt să nu te recunosc!
Îl privi înmărmurită.
- Mă… cunoaşteţi? – întrebă.
- Cum să nu te cunosc, surioară, sunt fratele tău.
Chiar aşa m-am schimbat?!
- Radu! – exclamă ea. De când eşti la „Ecranul“?
- De vreo trei luni. Ia loc. Ba nu, mai bine hai să
mergem la „Silver Castle“ unde mă aşteaptă logodnica mea.
Încă sub imperiul surprizei, Gina îl întrebă pe drum:
- De ce nu m-ai căutat?
- Eşti foarte optimistă, dragă. Îţi închipui cumva că-ţi
ştiu adresa? De altfel, te credeam în Statele Unite.
Nici nu era de mirare că nu s-au recunoscut. Trecuseră
două decenii de când s-au văzut ultima oară. Plecarea lui Virgil
a determinat-o pe Veronica să ia legătura cu fata în speranţa că
va putea să profite indirect, dar Virginia nu s-a lăsat intimidată
de falsa remuşcare şi nici de teatrul lacrimogen. Nu putea s-o
urască pentru că nu-i stătea în fire un asemenea sentiment dar
simţea pentru mama ei o sfântă şi desăvârşită indiferenţă. Radu
a însoţit-o. Terminase şcoala, se pregătea pentru admitere şi
devenise un băiat foarte drăguţ, semăna mult cu mama sa. A

78
discutat puţin cu sora lui, manifestând faţă de ea un interes
momentan, dar n-au păstrat legătura.
- Ce destin! Să fim fraţi, să ne întâlnim o dată la
douăzeci de ani, iar atunci să nu ne recunoaştem… – spuse ea
meditativ. Puteam trece unul pe lângă celălalt ca doi străini.
- Poate am şi trecut. Cred că amândoi suntem
vinovaţi pentru asta – răspunse.
- Ce face mama? – întrebă Virginia fără să-i
comenteze replica.
- A murit anul trecut.
- Nu spune! – se întristă sincer, oprindu-se un
moment.
- A cazut, şi-a fracturat şoldul şi dupa operaţie a
suferit o embolie – completă el în timp ce continuau drumul.
- Soţul ei mai trăieşte?
- O, nu, a murit demult într-un accident. Mi se pare
că nici nu l-ai cunoscut. A fost un om tare bun.
- Te-a înfiat?
- Nu, tot Rădulescu mă cheamă.
Apoi schimbă vorba pe un ton mai vesel:
- Ce fac „americanii“?
- Au revenit definitiv. Sunt la Sibiu. S-au pensionat şi
nu le-a mai plăcut să stea singuri într-o ţară unde n-aveau nici
rude, nici prieteni.
- Ce, au înnebunit?! Să lase ei Paradisul şi să vină în
mizeria asta? Toată lumea vrea să plece, iar ei…?
- Îţi închipui cumva că pe-acolo umblă câinii cu
covrigi în coadă? Sper că nu crezi tot ce se vede prin fimele
recomandate în revista la care lucrezi. Au vrut să fie mai
aproape de mine şi de frate-meu.
- Ce frate?
- Copilul tatei din a doua căsătorie.
- Nu ştiam că au un copil.

79
 - Dinu s-a născut în America, dar a făcut aici
facultatea şi n-a mai plecat. S-a însurat şi este la Bucureşti.
Lucrează la televiziune.
- Vrei să spui că Dinu Rădulescu este fratele tău?
- Chiar aşa.
- Cât timp s-a scurs şi câte s-au petrecut… Trebuie
să-mi povesteşti. Nici nu-ţi închipui ce bucuros sunt că ne-am
regăsit. Aşa se întâmplă când oalele sparte de părinţi cad în
capul copiilor… – reflectă el.
- În cazul nostru doar unul din părinţi…
- Te înţelegi cu mama vitregă? – o întrerupse.
- Verona mi-e cea mai bună prietenă.
„Silver Castle“, un restaurant de calitate, intim şi curat,
îşi merita cu prisosinţă numele. Inscripţia desenată deasupra
uşii înfăţişa stilizat un castel cu multe turnuri, iar interiorul cu
ornamente argintate, lămpi şi oglinzi, avea un aer romantic.
O femeie de vreo treizeci şi şase de ani într-un taior
bleumarin cu guler mare de blană potrivit acelei amieze de
toamnă târzie, stătea singură la o masă, iar în ochii gri-verzui
se citea nerăbdare. Buclele ruginii brăzdate cu şuviţe de
culoarea grîului pârguit îi tremurau neliniştite ori de câte ori se
auzea deschizându-se uşa. „În sfârşit!“ – exclamă în sinea ei,
zărindu-l pe Radu. „Dar cine-o fi cea care-l însoţeşte?“ O
umbră de nemulţumire îi apăru pe chip.
Bărbatul se îndreptă grăbit spre ea.
- Scumpa mea, scuză-mă că am întârziat – spuse,
oferindu-i buchetul şi o sărutare pe buze. Apoi, arătând spre
Gina:
- Ţi-o prezint pe sora mea.
Sanda schiţă un surâs neîncrezător. Nu-i spusese
niciodată că avea o soră.
- Virginia Rădulescu – se prezentă aceasta zâmbind şi
strânse mâna delicată care i se întindea cu oarecare suspiciune.

80
 Chipul femeii se destinse. După ce se aşezară, el îi
explică repede cele întâmplate, povestindu-i în câteva vorbe
trecutul uitat căruia nu-i dăduseră până atunci nici o
importanţă.
- Ştiam că tatăl tău a murit, comentă logodnica.
- Era tată vitreg.
Un chelner trecu pe lângă masa lor gata să răstoarne un
scaun. Radu pocni din degete, strigând după el:
- Hei, nu te grăbi aşa, că înmormântarea ta, oricum,
n-are loc fără tine!… Până atunci ai timp să ne serveşti şi pe
noi.
O picoliţă cu faţa plină de pistrui ce debarasa mesele de
alături începu să râdă în hohote, iar cel apelat întoarse o privire
furioasă.
- Aşa face hăbăucul ăsta – explică Sanda, citind
mirarea de pe chipul Ginei. – Întârzie câte un ceas la întâlnire,
vine de spui că se-mprăştie şi apoi pretinde să fie servit
imediat.
- Draga mea, sunt mort de foame şi el nici nu mă
vede…
- Să-ţi pară bine că nu ţi-a dat în cap cu tava – îl
calmă Sanda şi se întoarse spre Virginia, scuzându-l: – Tare
dotat cu simţul umorului trebuie să fie cineva ca să-i suporte
glumele…
- Lasă, că nici cu tine nu mi-e ruşine – i-o întoarse
Radu, făcând o mutră caraghioasă după care privi cu
nevinovăţie spre tavan. Apoi se adresă Ginei: – Ştii ce mi-a
făcut anul trecut în Germania? Locuiam la etajul opt al unui
hotel berlinez. Seara, ne-am dus la bar să stăm de vorbă şi,
când ne-a prins somnul, ne-am îndreptat spre cameră. Liftierul
m-a întrebat „unde?“ N-am apucat să-i răspund că a intervenit
ea. Ce i-ai zis?
- Dacă ai început, spune până la capăt.
- I-a răspuns: „la stânga“…

81
 Gina râse amuzată.
- Partea comică n-a fost replica ei, ci mutra
neamţului, total lipsit de umor, care a rămas cu mâna ridicată şi
cu o expresie de gheaţă pe chip. Credea că nu ştim nemţeşte
sau suntem beţi. Dacă nu interveneam, ar fi chemat
recepţionerul să ne identifice camera.
- Înseamnă că vă potriviţi – remarcă Virginia,
continuând să râdă.
După ce serviră un grătar, o invitară să-şi petreacă seara
împreună şi să depene amintiri. Instalaţi comod în fotoliile din
apartamentul spaţios al Sandei, cei doi fraţi porniră să lege
prezentul de trecut şi se simţeau ca şi când ar fi fost mereu
împreună. Ea aduse o sticlă de coniac şi un platou cu fursecuri,
după care li se alătură la discuţii.
- Când ne-am întâlnit ultima oară îţi căutai serviciu,
iar eu mă pregăteam să iau dreptul – începu el, turnând băutura
în paharele înalte.
- Chiar m-am mirat că te-am întâlnit la ziar.
- Eu l-am deturnat – interveni logodnica. – Era în
anul doi când am venit pentru admitere. Ne-am îndrăgostit
nebuneşte şi l-am convins să treacă la jurnalistică. A pierdut
anii, dar nu i-a părut rău. După examenul de stat a rămas în
Capitală, în timp ce eu m-am întors acasă şi m-am angajat la
radio. Paradoxal, despărţirea ne-a legat mai mult, iar acum
suntem, în sfârşit, împreună.
Radu îi sărută mâna şi Gina le zâmbi afectuos.
- Facultăţile voastre mă complexează, spuse. Am
încercat la filologie şi, după ce mi s-a dat subtil de înţeles că nu
se poate, am renunţat. Cu mare greutate mi-am găsit post la un
depozit.
El făcu un gest contrariat.
- Trebuia să mai încerci, să nu te descurajezi aşa
repede.

82
 - Adu-ţi aminte ce vremuri au fost. Cine avea rude
peste gard putea să se considere un ratat. Noroc că nu m-au dat
afară şi din şcoală.
- Într-adevăr – interveni Sanda – câteva specialităţi
erau interzise celor cu transfugi. Însă n-ai motiv să te simţi
complexată. Mi-ai spus la restaurant că eşti mulţumită de ceea
ce faci acum şi asta e minunat. Cu toată facultatea noastră n-
am reuşit să fim asociaţii firmelor la care lucrăm.
- Nu fiţi invidioşi. Sunt convinsă că voi câştigaţi mai
bine. În cazul meu, satisfacţia morală o întrece pe cea
materială, pentru că editura este la limita subzistenţei.
- După câte ştiu, abia aţi demarat, spuse Radu. Ce
publicaţii aveţi?
- O revistă săptămânală de parapsihologie şi cărţi în
acelaşi domeniu.
- Pe amândoi ne pasionează paranormalul – interveni
ea. Când apare ceva interesant te rugăm să ne ai în vedere.
- Dacă ştiai nişte limbi străine, n-ai putut lucra în
turism sau ca traducătoare? – întrebă fratele.
- Am încercat, dar mă loveam constant de aceleaşi
oprelişti demoralizante. Am umblat aproape un an din poartă în
poartă, pe la toate întreprinderile din oraş. Peste tot mi se
închidea uşa-n nas când spuneam unde-i tata.
- De ce trebuia să spui?
- Ce şef de personal crezi că şi-ar fi riscat scaunul,
neglijând o verificare atentă? Oricum, s-ar fi aflat. Am preferat
să spun adevărul decât să fiu dată afară cu şuturi în dos. Chiar
şi la depozit am ajuns prin relaţii. Anii petrecuţi acolo au fost
pentru mine o veritabilă experienţă iniţiatică.
- Ce vrei să spui?
- Condiţiile de lucru erau aşa mizerabile încât numai
de ruşine n-am dat bir cu fugiţii. În plus, eram cumplit de
naivă. A fost un şoc trezirea mea la realitate după ce ai mei mă
feriseră tot timpul de orice greutăţi. Am dat peste toate

83
murdăriile vieţii ce-au năvălit asupra mea ca o hoardă
migratoare pe pământ virgin, defrişându-mi toate visele şi
spulberându-mi toate iluziile.
- Sugestivă remarcă.
- Bucuria momentelor plăcute era scurtă şi rară, însă
numai datorită lor am putut rezista. M-am împrietenit cu
tineretul firmei, am început să mă produc în diverse ocazii,
cântând şi acompaniindu-mă la chitară…
- Ştii să cânţi? – întrebă Sanda. Va trebui să ne faci o
demonstraţie.
Virginia dădu afirmativ din cap.
- Mai era un lucru care-mi plăcea foarte mult –
continuă. Directorul fusese în tinereţe cadru militar şi conducea
toate activităţile premilitare, obligatorii pe vremea aceea.
- Ce ţi-a plăcut aşa mult?
- Aplicaţiile şi… directorul.
- Ei, aşa mai vii de-acasă. Asta cred. Trebuia doar să
schimbi ordinea.
- N-a fost ce crezi tu – surâse Gina, iar gândul o purtă
în trecut.
În toată această perioadă Feliz i-a fost confident şi
sfătuitor, bucuros când era fericită, iar când suferea, consolând-
o. Îi îndruma fiecare pas, îi oprea orice alunecare. Ajunseseră
să discute ca doi buni prieteni toate aventurile lui sentimentale,
iar în timpul lungilor întâlniri nocturne savurau cele mai
înălţătoare delicii ale dragostei, desfătându-se în razele calde
ale propriei lor iubiri şi, uneori, ea îi adormea în braţe fericită.
Dintr-odată însă, într-o zi, a dispărut din viaţa ei, pe
neaşteptate, lăsând-o singură ca o barcă fără vâsle purtată de
valuri în mijlocul furtunii. A plâns, l-a chemat, însă de atunci
n-a mai revenit. După un an l-a cunoscut pe Nelu şi…
- Nu te-ai căsătorit? Nu ai copii? – îi curmă Radu
meditaţia.

84
 - Cum? – făcu trezită din reverie. Copii nu am –
răspunse fără să mai aştepte repetarea întrebărilor auzite ca prin
vis. Am fost căsătorită şi am divorţat foarte repede.
- De ce? – se întristă Sanda?
- Pe soţul meu l-am cunoscut după ce m-am transferat
la o ţesătorie. Era mecanic de întreţinere şi făcea naveta dintr-
un sat. Mi-a plăcut de el şi ne-am căsătorit în pripă fiindcă voia
buletin de oraş. Altfel, nu m-aş fi grăbit. Nu eram adepta
măritişului şi nici a falsei moralităţi. Puteam sta foarte bine fără
acte până la expirarea pasiunii. Ne-a legat doar atracţia fizică şi
nimic altceva. Ar fi trecut rapid. Când m-am trezit la realitate
mi-am dat seama că n-aveam prea multe în comun, nici măcar
relaţia intimă, lipsită de tandreţe şi sentiment. Cununia n-a fost
decât prima fază a despărţirii…
- De asta m-am temut şi eu, de aceea am preferat să
amân clipa. Mi-am iubit foarte mult părinţii şi n-am vrut să
mă despart de ei cât erau în viaţă. Dar te-am întrerupt – ce
voiai să mai spui?
- Un factor discordant între noi era lipsa lui de cultură
şi refuzul de-a primi învăţătura din partea unei femei.
- Asta-i prostie – spuse ea, ducând paharul la gură, iar
ultimul cuvânt sună ca un ecou înăbuşit.
- Nici un bărbat nu acceptă bucuros să-l înveţe o
femeie, chiar dacă nu recunoaşte – o contrazise Radu.
- Mi-am dat seama – întări Gina afirmaţia fratelui. –
Într-o zi mi-a spus că se simte singur când citesc. M-a pus în
faţa unei mari dileme. Am înţeles ce greu îi venea să mă vadă
angrenată în preocupări la care el nu putea să participe. Dacă
renunţam la ele aş fi fost foarte nenorocită. Toată viaţa mi-a
plăcut să scriu, să studiez, existenţa mea n-avea nici un sens
fără asta. În schimb el şi-ar fi dorit o femeie simplă, gospodină,
care să-i facă un regiment de copii şi să stea toată ziua la cra-
tiţă. Eram foarte stângace la bucătărie. Le trânteam pe toate-n

85
oală şi fugeam la cărţile mele, lăsând ciorba să fiarbă până se
făcea scrum.
- Ciorba?! – se miră ea.
- Să nu mai vorbim de altele. Când am făcut prima
supă de conopidă am căutat-o în cartea de bucate. Auzi: supă
de conopidă în cartea de bucate – sublinie Gina. Culmea a fost
că am găsit-o. Era o carte foarte veche şi scria la urmă că se
pune o bucată de unt. Pentru mine o bucată însemna un pachet,
aşa că – pleosc! – pachetul în supă. Se adunase deasupra un
strat gros de grăsime pe care a trebuit să-l curăţ cu lingura,
altfel ar fi fost imposibil s-o mâncăm.
Cei doi râdeau cu lacrimi.
- Cam aşa face şi Sanda – o pârî el. – De aceea luăm
masa la restaurant…
Ea se ridică să-i administreze o ploaie de pumni care
cădea inofensivă pe muşchii lui tari. Radu îi prinse mâinile, o
trase spre el şi o luă în braţe potolind-o cu un sărut, apoi o
trimise la locul ei.
- Să nu crezi – se corectă. – Găteşte minunat şi e
foarte bună gospodină când are timp.
- Mi-am închipuit – zâmbi sora lui amuzată de joaca
lor.
- Cât despre copii – adăugă – mă temeam aşa tare de
naşteri, încât nici n-am vrut să aud. Destul că răbdam în silă
actul sexual.
- Se purta grosolan?
- Nu. Nici relaţiile avute mai târziu cu alţi bărbaţi nu
mi-au făcut plăcere. Mă scârbeau întotdeauna şi nu erau ce mi-
aş fi dorit.
- Înseamnă că le-ai idealizat în adolescenţă –
presupuse Radu.
- Cred că eşti un bun psiholog – remarcă Gina,
servindu-se cu fursecuri.

86
 - Am avut o colegă într-o situaţie similară. Mi-a
mărturisit că a decepţionat-o chiar şi faptul că şi-a surprins
soţul făcând pipi, în aşa măsură îl credea de pur.
- Cu toate astea, nu din cauza sexului ne-am despărţit.
Nici nu mi-a observat repulsia.
- Bărbaţii sunt prea egoişti să-şi dea seama ce simţim
– interveni Sanda.
- Crezi tu – făcu el, privind-o dintr-o parte.
- În cazul celor cunoscuţi de mine a fost exact cum
spune ea. Toţi s-au gândit la satisfacţia lor care n-a rezonat cu
a mea, eu aşteptând mai mult decât puteau să dăruiască.
- Probabil, n-ai întâlnit încă bărbatul…
- Ba tocmai, aici e problema, l-am întâlnit. O să vă
povestesc.
- Cum ai ajuns la divorţ?
- Nelu pleca mereu în delegaţii şi a dat peste un
anturaj nesănătos, prieteni care obişnuiau să bea. Poate şi-a
găsit o femeie…
- Sau mai multe – completă fratele.
- Într-o seară a venit ameţit, s-a iscat o ceartă, a
măturat pe jos cărţile din bibliotecă şi a început să le calce în
picioare, zdrobindu-şi astfel duşmanul imaginar, apoi m-a
bătut. Orice puteam să accept dar nu bătaia. Pentru căsnicia
noastră nu mai putea fi nici un mâine. A doua zi am înaintat
divorţul.
- Ai procedat foarte bine – o aprobă ea. Am oroare de
asemenea specimene.
- Cred totuşi că eu am fost vinovată. Nu trebuia să mă
căsătoresc cu el.
- Ei, pârţ! – exclamă Radu. Parcă poţi să ştii cât de
reuşită va fi o căsnicie când te îndrăgosteşti…
- Mi-au spus mulţi că nu era potrivit pentru mine, dar
n-am ţinut cont.

87
 - Te învinuieşti pe nedrept. Eu văd altfel lucrurile. S-
a căsătorit cu tine din interes, pentru buletin, după care şi-a
găsit o matracucă şi ţi-a înscenat scandalul să-ţi dea motiv de
separare. N-a avut nici un fel de complexe de ordin intelectual,
cum crezi tu. Cine recurge la violenţă este o brută. Numai
bărbaţii proşti îşi bat nevestele când nu ştiu să le răspundă la
provocări ori să le pună la punct într-o anumită situaţie. Îşi
ascund înfrângerea prin agresivitate, folosind membrele în
locul capului. Mai bine vorbeşte-ne despre omul visurilor tale.
Gina tăcu pentru a se reculege. Ce îndrăgostită a fost de
Nelu, dar prima relaţie intimă dureroasă, lipsită de încărcătura
afectivă, a dezamăgit-o profund. După divorţ încercase şi alte
legături însă le-a găsit la fel de neplăcute. În cele din urmă şi-a
dat seama că nu bărbaţii purtau vina, ci ea era incapabilă să se
adapteze la realitatea veţii. Îl căuta pe Feliz în fiecare, dar nici
unul nu i-a meritat respectul, încrederea, sinceritatea sau
iubirea. Au fost un şir întreg de umilinţe. Profitaseră de ea fără
ruşine şi au înşelat-o cu alte femei pentru că erau ale altora. Al
ei fusese doar unul. Trebuia să-şi găsească echilibrul într-o
pasiune de altă natură ca să nu-şi piardă minţile. Dragostea
pentru Feliz, constantă şi mistuitoare, încetase demult să-i mai
fie un suport moral, ci mai degrabă obsesie şi chin. Atunci s-a
dedicat trup şi suflet spiritualităţii, căutărilor metafizice,
încercând să pătrundă tainele oculte ale vieţii, misterele magiei,
experienţele parapsihologice pentru care avusese întotdeauna
chemare. Studiul care-i ocupa timpul liber şi, mai târziu, munca
la editură, alinaseră oarecum durerea, însă amintirile răzbăteau
ades copleşitoare.
Virginia le povesti trăirile avute alături de Feliz în
adolescenţă şi în primii ani de viaţă independentă. Le relată
cum apăruse, cum a însoţit-o ani lungi, istovitori şi grei, fiindu-
i sprijin, ocrotitor, prieten, ca să dispară la fel de inexplicabil
precum a venit. Dar nici o zi din viaţa ei nu trecuse fără să se fi
gândit la el.

88
 Cei doi o ascultară fascinaţi şi, când termină de
povestit, izbucniră într-un glas:
- De ce nu-i scri?
- Unde să-i scriu?
- La televiziunea din Asunción. Imposibil să nu-l ştie
pe Feliz Amado López – spuse Radu. A fost un cântăreţ
celebru.
- Am scris mai demult şi scrisoarea s-a întors cu
menţiunea „destinatarul necunoscut“.
- Îţi voi aduce de la serviciu o revistă de radio-ama-
tori cu adrese din toată lumea, chiar şi din Paraguay – interveni
Sanda. Cu siguranţă vei găsi pe cineva să te îndrume. Ce
grozav ar fi să afli ce a trăit el. Poate vrea să te vadă. Nu te-ai
gândit să scrii o carte? – întrebă din ce în ce mai însufleţită.
Radu zâmbi.
- Ei, fetelor, treziţi-vă. Aţi devenit prea romantice.
V-aţi gândit măcar ce vârstă are? Sau credeţi că a rămas ca
acum douăzeci de ani?
- Nu fi rău – îl mustră logodnica.
- Nu-s rău deloc. Sunt doar realist.
- O legătură sufletească nu ţine cont de vârstă –
afirmă Gina. Oricât ar fi de bătrân, s-ar bucura să primească o
scrisoare admirativă tocmai din celălalt capăt al lumii, să afle
că n-a fost uitat.
- Asta numai dacă nu-l bântuie scleroza…
- Termină, ticălosule, ne strici toată poezia – îl
admonestă Sanda supărată.
- Scuză-mă, dragoste, dar parcă aţi fi amândouă
hipnotizate. Pe Gina o înţeleg. Dar tu? Mă faci gelos, zău –
glumi el.
Cele două femei începură să râdă. În schimb Radu
deveni dintr-o dată serios, adresându-se Virginiei:

89
 - Ţi-ai trăit toată adolescenţa şi primii ani ai
maturităţii alături de o himeră, o imagine mai mult sau mai
puţin creată de tine.
Ea încercă să spună ceva, dar el îi făcu semn să aibă
răbdare.
- Lasă-mă să termin. Am băgat fisa şi vorbesc pe
banii mei. După părerea mea n-a fost deloc bine: ani irosiţi în
zadar, care ţi-au afectat întreaga existenţă, făcându-te
incapabilă să te bucuri de dragostea unui bărbat în carne şi
oase. În loc să-ţi refaci viaţa, vrei să te pierzi în cercetări fără
rost, încercând să-ţi revitalizezi iluziile. Şi mă supără Sanda că
în loc să te scuture, îţi dă apă la moară. Acum poţi spune ce
vrei, eu mi-am exprimat punctul de vedere.
- Admir autoritatea ta de frate – îl ironiză ea uşor
vexată. – Nu ştiu în ce măsură am fost capabilă să creez o
„himeră“, dar aceasta a fost cât se poate de materială pentru
mine, mi-a dăruit o fericire adevărată pe care nimeni altcineva
n-a putut să mi-o dăruiască şi nu regret nici un pic acei ani pe
care „i-am pierdut“. Din contra, au fost ani câştigaţi şi nu-ţi
doresc decât s-o faci pe Sanda tot atât de fericită cum am fost
eu atunci.
- Mă bucur că, în sfârşit, s-a găsit cineva să te pună la
punct, Radule – îl fixă cu asprime logodnica.
El tuşi încurcat, netezindu-şi mustaţa.
- Scuză-mă, poate am fost cam dur…
- Stai puţin, cuvintele tale m-au deranjat şi asta
înseamnă că ai, într-un fel, dreptate. Îmi plac aceste confruntări
de tip psiho-analitic care mă pun faţă-n faţă cu adevărul şi
trezesc conflicte dureroase cu realitatea. De multe ori m-am
avântat singură în testele extrem de constructive ale provocării
subconştientului, stând de vorbă cu mine însămi, doborând
zidurile cetăţii de percepte pe care le-am construit în jurul
meu, ridicând altele şi dărâmându-le iar. N-am fugit niciodată
de adevăr. Îmi place să mă privesc în faţă şi, din când în când,

90
să-mi dau o palmă dacă este cazul. Este cel mai bun mod de
cunoaştere interioară.
- Ai putea lua exemplu – i se adresă din nou Sanda la
fel de caustic, apoi se întoarse spre Gina:
- Cum ai ajuns la această constatare?
- De copil mi-a plăcut să mă observ, să-i observ pe
cei din jur, să-mi controlez reacţiile, iar Feliz m-a ajutat foarte
mult, inventând felurite situaţii pe care trebuia să le rezolv
asemenea unei teme de casă. Îmi construia cadrul ca o piesă de
teatru în care eram implicată direct, cu personaje, acţiune şi
intrigă, iar eu încercam să găsesc cel mai bun deznodământ. La
sfârşit îmi spunea dacă am judecat bine sau nu. Uneori căutam
zile întregi soluţia optimă, derulam subiectul sub mai multe
variante.
- De exemplu?
- De exemplu Feliz este soţul meu şi un prieten de-al
său încearcă să mă curteze. Ne aflăm la o petrecere şi acesta mă
surprinde singură pe terasă în timp ce iau aer. Bineînţeles refuz
avansurile, însă ele rămân o ameninţare cu posibilitate de-a se
repeta. Apare dilema. Dacă tac, atitudinea mea poate fi
interpretată ca un accept. Dacă îi spun soţului, risc să-i stric
prietenia cu un om de care este legat sufleteşte. Pe de altă parte,
n-am de unde să ştiu dacă soţul meu nu ne-a surprins din umbră
şi aşteaptă acum să-mi vadă sinceritatea, sau chiar el şi-a pus
prietenul să mă încerce. Ori alta: el este îndrăgostit de o fată, o
dragoste pasională trecătoare. Dacă dau frâu liber geloziei, îl
pot pierde pentru totdeauna. Totul stă în comportamentul şi
înţelegerea mea faţă de amândoi, răsplata pentru înţelegere şi
stăpânire fiind o viaţă fericită alături de cel ce mă va iubi infinit
mai mult decât până atunci.
- Interesant. Veritabile subiecte literare cu implicaţii
romantice şi cavalereşti, se miră Sanda. Ce scop aveau?
- Să-mi cizeleze caracterul, atingând anumite defecte.
- Înseamnă că nu te-ai plictisit – constată.

91
 - Cu el, niciodată. Mai târziu am dat peste o carte
despre autohipnoză unde se prezentau metode de dialog cu
subconştientul şi modalităţi de introspecţie care conduc la
acelaşi control.
- Mi-o poţi împrumuta?
- Desigur.
- N-am înţeles ce ai vrut să spui cu cetatea pe care o
dărâmi şi o reconstruieşti – interveni Radu. Colecţionez
comparaţiile tale plastice pentru că mă inspiră.
- Cu ani în urmă încercam să-mi conving prietenele
de valabilitatea adevărurilor teozofice. Enikö, o fată cu
inteligenţă sclipitoare, ajunsese la anumite limite ale
cunoaşterii prin materialismul marxist şi veşnic purtam discuţii
în contradictoriu. Nu ştiu ce i-am spus într-o zi, dar din câteva
vorbe i-am distrus toată argumentaţia şi am lăsat-o fără replică.
Mi-a reproşat atunci ceva ce m-a pus pe gânduri: cine dărâmă
universul conceptual aflat la baza existenţei cuiva, este obligat
să-i clădească imediat altul; oamenii se închid de obicei între
zidurile propriilor principii şi, dacă intrăm cu buldozerul, îi
silim să rătăcească în deşert, iar cei slabi nu-şi mai pot ridica
alte ziduri şi rămân foarte dezorientaţi, sau chiar îşi pun capăt
zilelor. Apoi m-a întrebat dacă sunt destul de tare să-mi
demoleze şi ea cetatea. I-am răspuns că da, ferm convinsă că nu
va fi capabilă. Dar a făcut-o şi… nu mi-a plăcut. Mi-a dat o
lecţie pe care n-am s-o uit niciodată.
Câteva clipe tăcură toţi trei.
- Oricum – reluă Gina – adu-mi revista aceea, te rog.
Ne-am putea întâlni mâine, după yoga.
- Nu mi-ai spus că faci yoga! – exclamă el.
- N-am ştiut că te interesează.
- Îmi plac meditaţiile tolănit în fotoliu cu ochii închişi
până adorm.
- La meditaţie nu prea te poţi „tolăni“, surâse Gina.
Aşezat cu spatele drept…

92
 - Ei, lasă că ştiu. Am glumit. Te simţi relaxată după
asane şi pranayama?
- Urmăresc mai multe prelegeri legate de
spiritualitate, atât pentru mine cât şi pentru editură, fără să mă
implic. Cursul ţinut de Câmpeanu mi se pare mulţumitor.
- Fii atentă, este un individ foarte controversat.
- Stai blând. I se dă prea multă importanţă fiindcă n-
avem altul. Nu-i mare lucru de capul său, deşi s-a pregătit la un
Ashram din India. Sunt alţii mai buni la Bucureşti.
- Cu ce te ocupi la „Astralia“?
- Coordonez munca de redactare, iau interviuri,
verific materialele, citesc corespondenţa şi, uneori, fac
traduceri. Dar cred că am vorbit destul despre mine. Acum e
rândul vostru.
Cei doi se priviră ca şi cum ar fi comunicat telepatic, iar
el anunţă cu solemnitate:
- În ianuarie ne căsătorim şi vrem să ne fii naşă.
- Pentru năşie vă trebuie o familie – obiectă Gina cu
vioiciune, fără să-şi ascundă surpriza.
- Va fi o familie din partea ei. Ajunge. Tu vei fi naşa
mare.
- Sunt de acord şi abia aştept să vin la nuntă. Mă
întreb doar cum ai să te adaptezi după atâţia ani de
independenţă. Te văd cam... zvăpăiat…
- A fost – o corectă Sanda. De când stăm împreună s-
a mai cuminţit. Ţi-a spus că are o fetiţă?
- Sunt mătuşă, iar eu nici n-am ştiut! – exclamă. Cum
ai reuşit?
- Păi, nu-i aşa greu…
- Ai fost căsătorit?
- Da, în primul an de facultate. O dragoste
fulgerătoare şi o căsătorie pripită.
- De aceea m-ai înţeles… Câţi ani are fetiţa?
- Anul trecut şi-a serbat majoratul.

93
 - Mă uimeşti. E frumoasă?
- E o dulce plină de inocenţă şi feminitate – şopti
Sanda, privindu-l hoţeşte.
- E o răzgâiată obraznică – o contrazise el nervos. A
răsfăţat-o mă-sa până i s-a urcat la cap. Mi-e dragă numai
pentru că-i a mea.
După câteva clipe reluă, schimbând vorba:
- Mai bine spune-mi ce fac unchii tăi. Nu i-am văzut
decât în fotografii. Ştiu că mai mult ei te-au crescut.
- Numai ei m-au crescut – accentuă ea primul cuvânt.
Din păcate au murit amândoi.
- Ţi-a rămas casa? Mama spunea că aveau o vilă
aproape de pădure. Când ne inviţi la tine?
- Oricând sunteţi bine veniţi.
- N-ai avut probleme cu partajul după divorţ?
- N-am fost căsătorită decât patru ani, perioadă în
care tanti încă trăia. Locuiam cu soţul meu în apartamentul
cumpărat cu banii trimişi de tata, dar nici asupra lui n-avea
drept, fiind bun dobândit înaintea căsătoriei. L-am vândut şi am
reparat casa.
- Păcat. Mă gândisem la un refugiu dacă mă cert cu
nevastă-mea…
Ea se repezi ameninţătoare, însă el îi puse piedică, o
lăsă să cadă pe genunchii lui şi o sărută, frângându-i intenţiile
agresive. Gina râse, apoi se uită la ceas. Se făcuse târziu şi mai
avea de lucru pe-acasă. Îşi luară bun rămas, urmând să se
întâlnească a doua zi pentru revistă.

***

Înainte de culcare Virginia răsfoi corespondenţa primită

la redacţie. Nu era obligată, însă îi făcea plăcere cititul
scrisorilor şi avea obiceiul să noteze pe plic anumite

94
răspunsuri. Mulţi cititori îşi relatau experienţele ori cereau
sfaturi şi nimeni n-avea pregătirea ei.
Întâlnirea neaşteptată din după-amiaza aceea, vizita în
apartamentul Sandei, discuţiile cu Radu, i-au trezit amintiri
tulburătoare, iar acum încerca din răsputeri să se detaşeze.
“Fata asta are nişte capacităţi deosebite, n-ar strica să-i
propun colaborarea pentru un articol“, gândi în timp ce punea
deoparte scrisoarea. Şi amintirile reveniră. La o analiză
amănunţită aproape tot ce le povestise avea o tentă sumbră şi
pesimistă care n-o caracteriza deloc. Să nu fi avut decât
necazuri? Totuşi doar bucuriile au fost gustate din plin. Restul
trecuse pe lângă ea fără să lase urme adânci, fără s-o
dezechilibreze. Abia acum realiza că singurul lucru frumos şi
durabil fusese dragostea pentru Feliz. Celelalte erau…
„Oare ce-mi mai rezervă viitorul?“ – se întrebă, luând
alt plic pe care-l tăie la margine. Cineva dorea mai multe relaţii
despre un vindecător cunoscut. „Cu asta se ocupă Claudia“ –
şopti, notându-i numele într-un colţ. Întinse mâna după altă
scrisoare şi în faţa ochilor îi apăru fratele, jucându-se în nisip.
Erau foarte mici amândoi. Cu nişte forme din tablă făceau
„cozonaci“, iar el a muşcat unul, umplându-şi gura de granule
fine şi reci. Simţind că nu-i dulce a pornit să urle, iar Veronica
veni în fugă, auzindu-i plânsul. Câtă bătaie de cap avusese să-l
spele… Când a trecut timpul?… Ce neaşteptată a fost
reîntâlnirea… Şi parcă n-ar fi fost despărţiţi niciodată.
Privirea-i căzu pe un plic gros adresat ei, fără timbru şi
fără ştampilă, deci nu venise prin poştă. Nu era prima dată când
găsea mesaje puse direct în cutia redacţiei. Nici un nume şi nici
un cuvânt nu trădau identitatea expeditorului. Înăuntru era o
casetă audio învelită cu grijă. „Vreo confesiune înregistrată“,
îşi spuse şi o introduse maşinal în casetofon. Vocea calmă a
maestrului de yoga o invita la o meditaţie cu inducţie
telepatică, având ca subiect iubirea şi cunoaşterea sufletului
pereche.

95
 Se auzi chemarea unui pescăruş, apoi agitaţia sacadată a
valurilor mării. O melodie plăcută inundă camera : Thalassa lui
Spanoudakis. Surprinsă, Gina închise ochii şi se dărui
armoniei. Se văzu pe o plajă însorită într-o rochie albă de voal,
iar undele înspumate prelinse pe nisip îi mângâiau picioarele
goale. Feliz apăru lângă ea, o îmbrăţişă cu tandreţe şi alunecară
dansând uniţi într-o singură fiinţă. Dragostea de atâta vreme
încătuşată în inima ei rupse zăgazurile, erupând liberă şi îi
cuprinse tot sufletul. Melodia amplifica tumultul ce-i creştea în
piept, lacrimi începură să-i curgă şiroaie pe obraji, iar talazurile
din fundal se transformau în valuri de iubire. Sentimentul pe
care-l crezuse învins şi pierit se trezea mai viu ca oricând.
Finalul casetei o aduse la realitate, însă iubirea caldă,
învăluitoare, o potopea cu revărsarea infinită de raze asemenea
unui havuz al dragostei pure. Un singur om o iubise aşa, pe
unul singur l-a iubit astfel. Ca o lumină inefabilă, ca o muzică
sfântă, ca un vis înălţător, prezenţa lui nevăzută îi dădea o stare
de fericire indescriptibilă. Deschise ochii şi în faţa ei observă
uluită plutind norişori trandafirii.
„Tocmai azi, îşi spuse, tocmai azi când am vorbit
despre el după atâţia ani“...

***

Eduardo Martínez de la Impresariatul Artistic era un tip

simpatic de vreo cincizeci de ani, înalt, suplu, brunet, iar
obrazul prelung, nasul fin şi barba încărunţită îl făceau să pară
coborât dintr-un tablou de El Greco. Se născuse în Argentina
unde şi-a petrecut primul deceniu de viaţă, apoi a venit cu
părinţii pe meleagurile româneşti, în ţara mamei sale.
Virginia se afla în biroul lui graţie
recomandărilor Sandei şi tot datorită ei reuşi să găsească
adresele câtorva radioamatori din Asunción cărora s-a grăbit să
le scrie, cerând informaţii în legătură cu muzica şi obiceiurile

96
paraguayene, dar mai ales despre cunoscutul cântăreţ Feliz
Amado López. Mai în glumă, mai în serios, a luat hotărârea să
realizeze o lucrare documentară.
Bărbatul o invită să ia loc într-un fotoliu, comandă
secretarei două cafele şi se aşeză în scaunul său ergonomic,
cercetându-şi curios vizitatoarea, gata s-o asculte.
După câteva cuvinte introductive, Gina îi înşiră
motivele care au adus-o la el.
- Ce coincidenţă! – exclamă Eduardo plăcut surprins.
L-am cunoscut personal pe Feliz Amado López şi am fost
prieteni. Nici că puteaţi apela pentru asta la o persoană mai
potrivită – spuse cu jovialitate şi îşi mângâie vârful ascuţit al
bărbii, trăgându-l uşor.
O emoţie profundă străbătu sufletul Ginei dar el
continuă fără să observe.
- Aveam vreo şaptesprezece ani la primul său turneu.
S-a bucurat că vorbesc spaniola şi mi-a propus să-l însoţesc
prin ţară. Nici el şi nici băieţii din formaţie nu erau căsătoriţi,
dar le cam fugeau ochii după româncuţele noastre… În schimb,
în al doilea turneu, am colaborat ca impresar. Venise cu o
dansatoare drăguţă, bat-o vina, mult mai tânără decât el şi
spunea că e soţia lui. Păreau tare îndrăgostiţi… Ţin minte că
Rosita – aşa o chema – şi-a stricat la un moment dat stomacul.
Feliz m-a pus să caut repede un medic şi se învârtea agitat în
jurul ei de parcă venise sfârşitul lumii. Am dat o mulţime de
telefoane până am găsit unul.
- Probabil, n-a vrut să rateze un spectacol – interveni
Gina. – Mi se pare firesc să se fi comportat astfel. Depinde cât
de rău se simţea soţia lui...
- Mă rog, poate – schiţă un gest, vrând parcă să
înlăture amintirea – dar mi-a pricinuit multă bătaie de cap cu
insistenţele sale. Uneori era persuasiv, agasant şi te obliga să
faci imposibilul.
Cât de bine cunoştea ea lucrul acesta…

97
 Secretara aduse cafeaua, luă două plicuri pregătite
pentru expediere, şi la ieşire închise uşa cu grijă.
- Ce fel de om era? – întrebă Virginia.
- Nu l-aţi văzut niciodată?! – se strâmbă el, sorbind
nerăbdător o înghiţitură fierbinte. Cred că mai am pe undeva
nişte afişe. Dacă aveţi răbdare le caut. Potrivit de statură, cu
umeri largi…
- L-am văzut la concert – reuşi să-l întrerupă. Mă
refeream la caracter.
Eduardo se rezemă de spătarul scaunului,
repetând ticul cu barba.
- O, era un om extraordinar. Avea un temperament
vulcanic şi o deosebită forţă de muncă, vitalitate, simţ al
umorului, foarte deschis, sincer, un om dintr-o bucată căruia îi
plăcea să spună direct, în faţă, ce avea de spus, bun la suflet,
generos, înţelegător, cu o capacitate afectivă cum rar întâlneşti.
N-am mai cunoscut un om ca el, să iubească atât de…
„palpabil“ pe toată lumea. Pur şi simplu îi simţeai afecţiunea ca
pe ceva material.
Se opri o clipă să-şi tragă sufletul iar Gina, mişcată de
această descriere, vru să spună ceva însă nici n-o băgă în
seamă.
- Grijuliu, plin de responsabilitate faţă de public,
totdeauna primul gata pregătit pentru concert, verifica
microfoanele, ţinuta formaţiei şi le spunea glume asigurând o
bună dispoziţie naturală. Nu foloseau niciodată stupefiante.
- Am impresia că avea numai calităţi – interveni
amuzată de acea efuziune de aprecieri. – N-avea nici un defect?
– se interesă.
- Nu ştiu ce să spun. Îi plăcea să atragă atenţia asupra
lui. Când vorbea, toată lumea trebuia să-l asculte, cerea
supunere şi cred că i-ar fi plăcut să fie mai înalt. Sud-
americanii sunt aşa, ca mine – zâmbi conştient că este un
exemplu. – Uneori se simţea complexat.

98
 - Era credincios?
- Se rugau cu toţii înaintea spectacolelor, ca şi cum
le-ar fi consacrat lui Dumnezeu, însă Feliz avea o ciudăţenie:
aproape în fiecare seară se retrăgea, se încuia în camera lui de
hotel unde locuia totdeauna singur şi… medita – ridică el
sprâncenele a neînţelegere, despărţind apăsat ultima vorbă în
silabe. Nici soţia lui n-avea voie să-l deranjeze.
Gina tresări. Simţea că i se taie respiraţia şi cu greu îşi
stăpâni lacrimile. Ştia foarte bine ce făcea el atunci. Un val
copleşitor de emoţie o cuprinse la auzul acestei confirmări, dar
omul din faţa ei nu putea fi oprit.
- Spre deosebire de alţi cântăreţi nu se droga, nu fuma
şi nu l-am văzut niciodată beat. În orice ocazie păstra o stare
impresionantă de conştiinţă trează, mereu atent, mereu în
alertă. Nici nu-mi dau seama când dormea. Ne culcam târziu,
iar dimineaţa era în picioare.
- Nu vă amintiţi nimic din trecutul său? A mai fost
căsătorit? Nu v-a spus ceva despre vreo decepţie? – îl iscodi
Virginia încercând să-şi stăpânească tremurul vocii.
- Nu discutam aşa ceva, dar îi plăceau femeile
frumoase şi sunt sigur că viaţa i-a fost destul de aventuroasă.
Cunosc sângele latin…
- Nu mă-ndoiesc – consimţi ea jenată. Totuşi, un
bărbat care se însoară aşa târziu trebuie că a fost marcat de o
dramă. Oare mai trăieşte? – întrebă încet, temându-se de un
răspuns negativ.
- Când l-am văzut ultima oară era în plină ascensiune
– răspunse. N-am păstrat legătura. Oricum, trebuie să fie
destul de bătrân.
- Aş dori să scriu o carte despre Paraguay – schimbă
ea subiectul. Cred că mă puteţi ajuta foarte mult.
- Iată un lucru demn de toată lauda. Ce anume v-ar
interesa? – se înclină amabil.
- Obiceiuri, climă, relief…

99
 - Pentru asta ar fi bine să mergeţi acolo. E greu să
scrieţi despre o ţară al cărei aer nu l-aţi respirat nici măcar
câteva luni.
- Ştiu, dar ce posibilităţi am eu să fac asemenea
călătorie?…
- Dacă doriţi cu adevărat, se vor ivi şi posibilităţile.
Eu nu-mi amintesc prea mult din perioada cât am stat în
Argentina. De altfel, există deosebiri între o ţară şi alta.
Eventual aţi putea găsi lucrări de referinţă…
- Am citit tot ce a apărut la noi.
- Adică mai nimic. Nu aşa. Ar trebui să intraţi în
legătură cu instituţii culturale sau turistice din Paraguay, să vă
trimită material. Însă, repet, mai uşor ajungeţi acolo decât să
aşteptaţi informaţii.
Gina căzu pe gânduri. În faţa ochilor îi apăru pădurea
de palmieri, lacul oglindind seninul cerului înstelat, chipurile
vesele ale celor ce ieşeau seară de seară să cânte şi să danseze.
Începu să descrie imaginea conturată şi parcă îi veneau pe buze
tot mai multe detalii:
- După apusul soarelui, când solul mai păstrează încă
dogoarea, se trezeşte totul la viaţă… Lumea iese cu grătare şi
vin, mănâncă, bea, iar cântecele venite din adâncul sufletului
răsună până departe în acordurile chitarelor… Dansurile se
încing în mijlocul străzii, năvalnice, năbădăioase şi pline de
culoare… Aerul parfumat vibrează de pasiuni sălbatice,
vinovate, ce pot duce până la crimă… Vântul foşneşte printre
frunzele copacilor, totul e o imensă fericire împletită cu durere,
patimă, păcat… Versurile cântecelor spun exact ce simte
fiecare, iar sentimentele devin atât de expresive încât ajungi să
prinzi cu propria ta inimă bucuria sau disperarea, dragostea sau
ura… Dacă ar fi să ajung vreodată acolo, aş săruta pământul –
declară ea exaltată.
Impresarul o privea cu un aer interzis, trăgându-şi atât
de tare vârful bărbii încât îi rămaseră câteva fire între degete.

100
 - Eu cunosc toate acestea – spuse – pentru că le-am
trăit. Dar dumneavoastră?!…Vorbiţi cu atâta pasiune despre
acele locuri încât am impresia că discut cu un compatriot…
Nici studenţii argentinieni, pe care i-am cunoscut aici şi care
ani de zile nu şi-au văzut ţara, nu manifestă atâta dragoste…
Inutil să-i spună că ea n-o văzuse… de-o viaţă…

101
 Capitolul 7

Evenimentele petrecute într-un răstimp atât de scurt

începură s-o pună pe gânduri. Ce coincidenţe uimitoare şi ce
puternic simţea prezenţa lui... Cât de mult şi zadarnic luptase
cândva să afle ceea ce, acum, aflase în câteva zile... Acele
valuri de iubire continuau s-o copleşească, iar dorul îi creştea
cu fiecare clipă mai mare. Speranţe noi încolţiră în inima ei,
făcând-o să viseze cu ochii deschişi la momentul când ar putea
să-l vadă ca altădată sau măcar să comunice telepatic. Dacă
trăieşte, înseamnă că acum este bătrân. Care ar fi reacţia lui
dacă i-ar scrie? Sau, poate, un impresar zelos îi va trimite doar
o poză cu autograf... Dar dacă vrea s-o cunoască şi o cheamă la
el?... Ce minunat ar fi... Începu să-şi imagineze felurite
ipostaze care de care mai fanteziste şi mai romantice.
Firul lor se rupse brusc odată cu primul răspuns din
Paraguay. Feliz Amado murise cu mulţi ani în urmă, iar
întâmplarea făcu să primească vestea exact la data aniversării
tristului eveniment. S-a aşteptat şi totuşi, simţi un gol imens,
toate iluziile risipindu-se. Murise în floarea vârstei, în plină
glorie, în plină ascensiune, iar moartea coincidea în mod
straniu cu momentul din care nu-i mai apăruse. Imaginea unui
Feliz bătrân putea fi alungată.
Autorul scrisorii îi trimitea adresa soţiei lui văduve şi a
unui membru din formaţie, cei mai îndreptăţiţi să-i dea relaţii.
Se grăbi să-şi trimită misivele acestor două persoane,
mărturisind încă o dată, cu toată sinceritatea, admiraţia ei
pentru talentatul artist şi dorinţa de-a afla cât mai multe lucruri
legate de viaţa şi activitatea lui. Încercase un stil oficial pentru

102
a nu trezi bănuieli, ori gelozie, însă era cu neputinţă să nu
transpară sentimentele ce puteau fi citite printre rânduri, oricât
s-a străduit să le ascundă.
După săptămâni de aşteptare febrilă răspunsul primit de
la Miguel Julián Sánchez a fost un şoc, iar adresarea lui, de-a
dreptul brutală: „Bine, fată, abia acum te-ai hotărât să-l cauţi?
Şi de ce foloseşti nume fals? Ori ţi-ai schimbat între timp
numele? Crezi că nu ştiu cine eşti, señorita Dolores Revero?
Bine te-ai ascuns acolo, în România! N-ai putut să te arăţi mai
repede? Feliz şi-a pierdut toată tinereţea în căutarea ta. Acum
te-ai gândit să apari, când el este deja, demult, pământ pentru
flori?...”
Tare ar fi avut chef Gina să-l pună la punct şi să-i scrie
că ea, între timp, murise puţin. Dar n-avea cum să ştie dacă va
fi crezută. Ar fi ratat astfel unica posibilitate de-a afla detaliile
ce-o interesau, tocmai când era mai sigură că descoperise omul
ce i le-ar putea da. Îl asigură deci, că n-avea habar cine era
Dolores Revero şi s-a simţit nedreptăţită. Pentru înlăturarea
oricărei suspiciuni, trimise fotografia ei.
În schimb, scrisoarea primită de la señora Rosita Estela
Rodalgo de Montalbán y Tortosa căsătorită López a fost o
neaşteptată surpriză deoarece femeia, nu numai că o invita în
Paraguay, dar îi oferea întreaga ospitalitate, sfătuind-o să vină
în cursul iernii paraguayene când vremea este mai răcoroasă:
vara caniculară îi alungă pe toţi cei avuţi în zone temperate.
Virginia n-avea prea mult timp de gândire. Trebuia să-
şi anunţe colegii şi asociaţii.
Cu Mircea şi Matilda Şerban se împrietenise la yoga,
iar când le auzise dorinţa de-a înfiinţa o editură de publicaţii
ezoterice şi-a oferit economiile, devenind asociaţi. Era imediat
după Revoluţie, când încă banii mai aveau valoare. Au
cumpărat două computere, un xerox şi o imprimantă, muncind
un an doar ei trei, acasă la Gina, unde era mai mult spaţiu. La
început fiecare şi-a păstrat serviciul, dar văzând că nu

103
înaintează au demisionat, dedicându-se editurii. Publicarea
primelor lucrări le-a adus succes, iar în anul următor şi-au putut
face un sediu bine dotat, au angajat personal. Renovarea
construcţiei durase câteva luni bune. Clădirea situată într-o
zonă retrasă se compunea dintr-un singur nivel cu şapte
încăperi din care cinci erau fără trecere, cu ieşirile spre curtea
interioară. Construind un coridor lung şi unind aceste camere
cu partea din faţă unde se găseau toate utilităţile, obţinură exact
ce şi-au dorit. Reparaţiile i-ar fi costat mai mult decât casa
cumpărată direct de la fondul locativ, însă Mircea lucrase ca
inginer constructor şi cunoştea meşteri destoinici, bucuroşi să-l
ajute.
Deşi împărţeau frăţeşte câştigul, pe umerii lui apăsa
greutatea răspunderii, iar cele două femei l-au investit cu titlul
de şef ca să nu ajungă la ceartă. Matilda preluă contabilitatea
având pregătirea necesară şi îi propuse Ginei coordonarea
activităţilor, pentru că era foarte abilă în relaţiile cu oamenii.
Nu-i lua mai mult de patru ore zilnic, iar asta numai când
autorii sau redactorii îşi prezentau materialele pentru publicare,
prea puţin faţă de energia şi capacităţile ce-i rămâneau
neexploatate. Aşa încât, fără să ţină cont de statutul ei de
patron, îşi continuă activitatea începută acasă paralel cu noile
atribuţiuni, ajungând sufletul firmei. Până şi Mircea îi cerea
părerea, consultând-o în orice împrejurare, iar Matilda nu făcea
nici o investiţie fără să se sfătuiască împreună.
Gina era singura în măsură să verifice veridicitatea unei
experienţe, să facă cercetări pe teren ori să ia legătura cu
persoane având puteri paranormale. Ştia să treacă totul prin
filtrul discernământului. Mulţi încercau să-şi atragă
publicitatea, exagerând sau plăsmuind, iar alţii dovedeau
afecţiuni psihice. Dar flerul o avertiza întotdeauna şi putea să
îndepărteze impostorii fără să-i jignească, aducea consolare
fanteziştilor, iar pe cei cu dereglări psihice îi sfătuia cum să-şi
găsească echilibrul. Viclenia care-n altă viaţă i-a adus averi se

104
transformase în cea mai fină diplomaţie îndreptată spre înaltul
scop al dezvăluirii cunoaşterii supreme, iar îndemânarea de-a
călca peste victime rămânând totdeauna deasupra, se schimbase
în cea mai rafinată amabilitate, naturală şi cuceritoare.
Când îi află hotărârea, Mircea rămase blocat.
- Stai s-o chem pe Mati.
Se ridică şi, dintr-un pas, ajunse la uşă. Înalt, masiv, cu
părul deschis la culoare şi ochi albaştri, era numit „Marele
Blond”, poreclă pe care i-o dăduse soţia sa contrastant de
scundă pe lângă el, slăbuţă şi negricioasă.
- Eu aş zice să convoci toată redacţia, îi strigă Gina
din urmă, făcându-l să ezite, pe jumătate ieşit din birou.
- Ce-ai spus? – întrebă, întorcându-se.
Obervându-i zâmbetul ironic ce-i stăruia pe buze,
înţelese că l-a luat peste picior şi o mustră cu degetul ca pe un
copil rău. O cunoştea foarte bine, nu putea să se supere.
- Am primit o invitaţie în Paraguay – le spuse imediat
ce Mircea reveni însoţit de jumătatea sa, jumătate la propriu şi
la figurat.
Secretara le aduse cafea şi suc, iar el îşi permise în mod
excepţional o ţigară. Cândva fusese mare fumător dar de când
făcea yoga s-a lăsat. Mai trăgea câte-un fum doar ocazional.
- Într-adevăr, asemenea şansă nu e de pierdut – spuse,
umplând paharele şi bău ceea ce rămăsese direct din sticlă. –
Dar ne vei lipsi. Nici nu ştiu cum o să ne descurcăm fără tine.
Să nu-ţi închipui cumva că vreau să te reţin, însă ai devenit
indispensabilă.
- Îţi mulţumesc pentru apreciere, mă simt măgulită.
Totuşi nu cred că sunt de neînlocuit câteva luni. Am toată
încrederea că vă veţi descurca.
- Poate-ţi găseşti un „macho”, te măriţi şi rămâi pe-
acolo, glumi consoarta lui. Ce ne facem?
- Năzuroasă şi capricioasă cum sunt, fii sigură că nu
mă ia nimeni, râse Gina.

105
 - Anunţă-ne îndată ce primeşti undă verde, însă te
aşteaptă multă alergătură pe la Bucureşti. Cum stai cu banii?
- Va trebui să apelez la tata pentru că drumul se
plăteşte în valută. Masa şi cazarea îmi sunt asigurate, iar cu
restul cheltuielilor sper să mă descurc.
- Dacă ai probleme suntem gata să te ajutăm – se
oferi el, stingând ţigara după ce trăsese doar câteva fumuri. –
Contează pe noi.
- Vă mulţumesc. Nu vreau să-mi fac datorii. Am
nevoie de bani la întoarcere pentru cartea pe care o voi scrie.
- Nu ţi-e frică să pleci singură aşa departe?
- Departe sau aproape, dacă e să păţesc ceva se poate
întâmpla şi la mine acasă cu toată familia reunită-n jur. Sunt
fatalistă de felul meu şi nu mă tem de moarte, dacă la asta te
gândeşti.
- Este un paradox ceea ce spui. Fataliştii se tem şi de
umbra lor.
- Sunt o excepţie – zâmbi ea, servindu-se din cafeaua
rece în care secretara uitase, ca de obicei, să pună zahăr.
Mircea îşi privi ceasul şi tresări.
- Trebuia să fiu la tipografie. Afurisita de Tanţa e în
stare să mă refuze dacă-i duc târziu materialul.
- Stai liniştit. N-are nimic cu tine. Chiar te place.
Numai pe mine mă urăşte.
- Ce i-ai făcut? – se interesă Mati.
- O deranjează mutra mea.
- Cum se-ntâlnesc două femei, încep bârfele, zâmbi
el. Tu, se adresă Matildei, du-te acasă, vezi ce fac copiii şi fă-
ne ceva bun de mâncare, iar tu, Gina, verifică puţin paginile
revistei. Am impresia că este cam superficial corectată. Rândul
trecut au fost reclamaţii şi nu-mi place. Dacă se repetă, va
trebui să angajăm pe altcineva în locul Ninei.
- Sigur, se răţoi soţia într-o izbucnire de gelozie, ţi-a
trebuit s-o aduci pe fufa asta cunoscută la yoga. Nu-mi place

106
deloc cum te comporţi de când umbli acolo. Vii acasă târziu, te
sună voci care nu se prezintă, pleci fără să spui unde, parcă ţi-a
luat cineva minţile. Neglijezi până şi editura, ce să mai vorbesc
de mine... Când maestrul e desfrânat, la fel devin şi discipolii.
- Mai slăbeşte-mă cu gelozia ta, se răsti Mircea cu
pieptul bombat ca un cocoş de lupte. Oricum ar fi maestrul,
mie îmi place foarte mult ce ne predă şi mă simt excelent după
asane. Mă interesează în special informaţia, nu mă uit la el sau
la discipoli.
- Te uiţi la discipole. Cred şi eu că-ţi place.
- Yoga mă relaxează şi reprezintă un studiu pentru
articolele pe care le scriu.
- Nu-i vorba de asta, ştii foarte bine la ce mă refer.
- Vrei s-o dau afară pe Nina? O s-o dau pentru că
lucrează prost, nu pentru că aşa spui tu.
- Ei, terminaţi cu cearta, interveni Gina adresându-se
prietenei. De ce nu-l însoţeşti? Când v-am cunoscut mergeaţi
împreună la curs.
- N-am timp, trebuie să mă ocup de casă.
- De altfel, nici mie nu-mi place atmosfera. Puţin îmi
pasă ce face maestrul în intimitatea sa, dar nu sunt de acord cu
anumite atitudini pe care le tolerează.
- Cuplurile care se pupă tot timpul?
- Nu, zâmbi ea, acelora le-aş aduce porumb...
Matilda râse, înţelegând ironia, dar Mircea privi mirat.
- Porumbeii se hrănesc cu grăunţe, nu? – îi explică.
Virginia bău cu sete din sucul acidulat şi rece care
aburise paharul, apoi continuă cu seriozitate:
- Teoria este interesantă, valoroasă chiar, e drept, însă
practica nu face decât să dezvolte orgoliul. Ajunge cineva să
simtă un fior pe şira spinării ori visează cai verzi pe pereţi şi,
gata, e considerat clarvăzător sau crede că i s-a trezit kundalini.
- Sunt naivi.

107
 - Sunt încurajaţi în prostie, îl corectă ea. Uită-te la
Dora. Îşi închipuie că vede aura şi că este o mare vindecătoare.
- De ce spui „îşi închipuie”? După câte ştiu, chiar
este.
- Am rugat-o într-o zi să mă consulte – spuse,
privindu-l cu indulgenţă. – Ştii ce mi-a zis? Că aş face bine să
fumez mai puţin pentru că plămânii mei sunt afectaţi, iar la
unul din ei am suferit o operaţie în urma căreia am rămas cu
dureri. Ori, eu n-am fumat în viaţa mea, n-am suferit nici o
operaţie şi amândoi plămânii sunt sănătoşi.
Rămas fără replică, Mircea netezi cu degetul marginea
biroului.
- Cornel e ferm convins că poate opri sau porni
ploaia, cutremurele, vijelia, ce mai, al doilea Dumnezeu –
continuă ea gesticulând. – În afară de asta am impresia că se
inoculează mesaje subliminale. Nu demult am primit o casetă
cu efecte ciudate.
- Mesaje subliminale?! La yoga?!
- Ce te miri aşa? Majoritatea şcolilor pseudo-
ezoterice le folosesc ascunse în spatele muzicii pentru
meditaţie. Aminteşte-ţi aşa zisul „Colegiu Teozofic”.
- Într-adevăr, acolo am remarcat ciudăţenii,
recunoscu el. Conferinţele se ţineau în surdină pe fond muzical
şi auditoriul începea să plutească într-un fel de stare hipnotică,
bolnăvicioasă...
- Nu ştiu cât era de hipnotică, îl întrerupse ea, dar
tresăream contrariată ori de câte ori vorbitorii încercau să ne
impună vreo aiureală. Crede-mă, analizez întotdeauna cu mare
atenţie fiecare opinie ce mă şochează şi sunt gata s-o accept
într-un anumit context, chiar dacă-i vorba de cele mai
îndrăzneţe afirmaţii. Puritatea sufletească influenţează puritatea
fizică, iar trupurile şi îmbrăcămintea marilor iniţiaţi strălucesc
de curăţenie fără ca ei să facă ceva special pentru asta. Însă
ambiţia conferenţiarilor pârliţi de-a se pretinde asemenea

108
acestor maeştri şi refuzul oricărui contact cu apa este absurd,
iar faptul că se prezintă în public nespălaţi, jegoşi, cu laţe
unsuroase, denotă nesimţire.
- Nu suntem noi în măsură să-i osândim.
- Dar nici nu văd de ce am fi obligaţi să le acceptăm
ideologia.
- Nu ne obligă nimeni. Resortul nostru ne impune
doar să le-o consemnăm.
Telefonul sună şi Mircea vorbi destul de mult cu o
cititoare dornică să afle adresa unui cabinet homeopatic.
Adresa fusese publicată, dar femeia pierduse revista. Matilda şi
Gina căutară articolul prin toate numerele din anul acela,
găsind-o chiar în ultimul.
- Altceva mă deranjează, spuse el după ce termină
convorbirea. Apar tot felul de impostori care aruncă o lumină
proastă asupra vindecătorilor adevăraţi, iar lumea începe să-şi
piardă încrederea.
- Te referi la schizofrenul acela care se dădea drept al
doilea fiu al lui Dumnezeu, dar practica magia neagră cu
neruşinare?
- Exact. Când te-ai apucat să te cerţi în public. Ai fost
magnifică.
- Scuză-mă, dar m-a indignat la culme. Era o
blasfemie. Ţii minte că şi-a îndreptat forţele împotriva mea şi
puteam fi victima unui atac psihic dacă nu mi-aş fi luat
măsurile de protecţie necesare.
- În schimb, m-a distrat rusul care susţinea că poate
atinge obiectele dintr-o casă, trecând prin faţa ei.
- L-aş fi poftit să-mi apuce fofoloanca de la zece
metri – pufni Mati, stârnindu-le râsul.
Discuţia intrase într-o fundătură fără să atingă scopul
urmărit de ea, aşa încât reveni:
- Gina are dreptate – spuse. Eu văd mai bine pentru
că îţi sunt nevastă şi te cunosc. De când umbli la yoga parcă ţi-

109
au spălat ăia creierul. Toată ziua n-aud altceva decât ce-a făcut
Pavel Câmpeanu sau ce ţi-a spus. Dacă ar păţi ceva, te-ai
arunca şi-n foc să-l aperi. Credeam că numai tu eşti aşa fanatic,
însă i-am văzut şi pe ceilalţi, iar fetele sunt în mod invariabil
îndrăgostite de el.
- Mi se pare normal. E un om deosebit, un adevărat
maestru.
- I-aţi pus cu toţii aureolă de sfânt şi nu-i mai vedeţi
corniţele. Mai bine te-ai uita la chipul său deprimant. Un
maestru adevărat are o faţă senină, liniştită, atrăgătoare, nu ca
şi cum s-ar fi sculat chiar atunci din somn.
- Ce contează chipul? Importante sunt faptele şi
sufletul.
- Chipul oglindeşte sufletul, argumentă ea. Cât despre
fapte, n-aş crede că sunt prea curate din moment ce atrage fete
frumoase de care profită. Dacă nu s-ar ocupa de magie neagră
nici una nu s-ar uita la el. Te rog să nu mai pui piciorul acolo.
- Lasă-mă în pace cu prostiile. Eu nu sunt fată. Mă
cicăleşti ca o soacră şi mă umileşti ca pe-un copil iresponsabil.
- Dacă nu termini, te las cu toate Ninele şi Dorele tale
să practici desăvârşirea sexuală până-ţi iese pe urechi, îmi iau
copiii şi n-ai decât...
- Stai puţin, o potoli Gina. Despre ce desăvârşire
vorbeşti?
- Pe tine nu te-a chemat în grupul lui unde practică
toate orgiile?
- Nici vorbă. Acum aud prima oară.
- De fapt, n-au acces decât fetele tinere şi frumoase.
- Vezi că mă jigneşti, glumi ea.
- N-ai de ce să te simţi jignită. Eşti o femeie cu
demnitate şi nu te bagi în toate porcăriile. Ştie el cu cine-şi
poate permite.
- Cum ai aflat de acest grup?
- A scris în ziar.

110
 - O, Doamne! Şi tu te iei după bârfele ziariştilor?!
- Fum fără foc nu iese. Una din prostituatele lui
susţine că numai aşa se poate ajunge la culmile perfecţiunii şi îl
tot cheamă pe soţul meu la întrunirile lor.
- Într-adevăr, există o cale sexuală prin care poţi
ajunge la împlinirea spirituală maximă, se adresă Virginia lui
Mircea, însă ştii bine că se practică doar cu soţia predestinată,
acel suflet pereche care ţi-a fost dat la începuturi. Chiar tu ai
scris un articol.
- Cum îţi explici atunci că marii iniţiaţi egipteni
practicau amorul transfigurator în temple cu preotese instruite,
în prezenţa maeştrilor? – o întrebă el. Cine ar putea să cunoască
tehnica transfiguraţiei fără să fie îndrumat? De altfel, n-am
acceptat invitaţia, mai spuse, întorcându-se spre soţia sa.
- Atâta ţi-ar trebui – se oţărî Mati răsucindu-se
ascuţită ca un ghimpe.
- Că ţi-aş spune...
- Tăceţi o dată că m-aţi asurzit. Mai bine explică-mi,
Mircea, ce-i cu grupul acela?
- Ce să fie? Câţiva tineri sub îndrumarea lui Pavi
speră să ajungă la desăvârşire. Nu mă priveşte ce fac ei.
- Ba te priveşte, din moment ce urmezi cursul – îl
contrazise ea.
- Iar începi? – făcu el plictisit.
- De acord – acceptă Gina fără să ţină seama de harţa
lor. – Ai însă foarte mare grijă dacă a pus ochii pe tine, să nu-ţi
impună forţat anumite puncte de vedere.
- Te referi la acele stări induse?
- La alea şi la altele. Într-o zi m-a vizitat o
corespondentă mai veche din Moldova şi a vrut să-l cunoască
pe Câmpeanu. El a mângâiat-o pe obraz, exprimându-şi
regretul că nu-i de aici, iar fata mi-a mărturisit că atingerea lui
a cufundat-o într-un fel de transă. Dacă i-ar fi cerut, ar fi mers

111
cu el până la capătul pământului ori, nu poţi spune că e un
bărbat aşa frumos încât să trezească pasiuni.
- Dimpotrivă, e respingător, întări Matilda.
- Chestie de gust, admise Mircea. Însă e drept că
fetele sunt îndrăgostite pe capete. De multe ori le văd stând la
coadă să-l pupe pierdute în adoraţie.
- Nu mi se pare un lucru curat. Cred că îşi foloseşte
charisma să le atragă.
- Treaba lui. Meseria mea este să urmăresc şi să
popularizez activităţile spirituale. Eu am învăţat numai lucruri
bune şi vreau să mă conving singur de realitate. Voi şti să mă
retrag la timp dacă-i cazul, înainte să-mi pierd uzul raţiunii.
- Şi familia – completă ea apăsat, aruncându-i o
privire de-a dreptul războinică.
- Nu vă mai ciondăniţi – îi potoli Gina, ridicându-se
hotărâtă să plece indiferent ce ar fi continuat între cei doi. Mă
simt cât se poate de penibil când vă certaţi în prezenţa mea.
- Eu sunt vinovată – se scuză prietena cu o notă de
confidenţialitate. – Dacă provoc aceste discuţii acasă, mă
ironizează şi-mi taie tot elanul. Cu tine de faţă simt că am mai
multă autoritate şi ştiu că îmi ţii partea.
- Terminaţi-vă poveştile şi treceţi la treabă – spuse
Mircea înşfăcând mapa cu materialele pentru revistă, se ridică
şi din doi paşi ajunse la uşă. Trebuia să fiu demult la tipografie.
Ieşi ca o furtună scăpând clanţa, iar uşa se trânti
zgomotos.
- Ho, nebunule – strigă Mati fără şanse de-a mai fi
auzită.

***

Nu trecu mult şi Virginia primi invitaţia oficială din

partea Rositei pentru trei luni, cu posibilitate de prelungire.
Paraguayul nu avea ambasadă, viza eliberându-se la Direcţia

112
Consulară de la Ambasada Argentinei pe baza invitaţiei.
Formalităţile pe care trebuia să le facă s-au rezolvat mult mai
repede decât crezuse, ca şi cum o mână nevăzută ar fi aranjat
totul.
Mai greu a fost să-şi convingă tatăl s-o ajute cu banii de
drum. După ce le-a scris, făcu o vizită celor doi bătrâni
pensionari. Bătrâni ca vârstă, dar foarte tineri ca fizic şi aspect,
aproape neschimbaţi faţă de cum erau cu douăzeci şi trei de ani
în urmă când plecaseră din ţară. Virgil se îngrăşase puţin, însă
abia dacă-i mijeau câteva fire albe pe la tâmple, iar soţia lui
păstrase aceeaşi ţinută mândră şi zveltă, aceeaşi supleţe, iar
chipul senin încadrat de buclele încărunţite din cauza prea
multor griji emana bunătate şi dragoste.
Aşezaţi în jurul mesei din sufrageria spaţioasă, Gina le
povesti despre serviciul ei, Verona fiind o mare pasionată a
fenomenelor paranormale, iar Virgil specialist în psihanaliză,
ramură a medicinei pe care o aprofundase în America unde a
lucrat la un spital de psihiatrie. El a fost şi a rămas o capacitate,
ager la minte, obiectiv, raţional, gata să-i dea fiicei sale cele
mai bune sfaturi, însă când era vorba de bani, se arăta foarte
greu dispus la cheltuieli neprofitabile. De aceea hotărâse
împreună cu soţia lui să testeze seriozitatea planurilor
Virginiei, mai ales că amândoi cunoşteau prea bine riscurile
călătoriei peste ocean şi ale şederii într-o ţară pe care o
considerau destul de înapoiată, unde răpirile şi crima sunt la
ordinea zilei. Cu ani în urmă, chiar ei erau să fie răpiţi în
timpul unei excursii prin Mexic.
- Am fost invitaţi la un spectacol – îi povesti el. Am
chemat un taxi, dar în loc să fim duşi în piaţa teatrului,
taximetristul ne-a scos undeva la periferie cu intenţia, poate,
de-a ne ucide. Verona m-a întrebat ceva pe româneşte şi abia
atunci individul şi-a dat seama de confuzie. Bănuise că suntem
americani ori, ei nu-i pot suferi pe americani pentru că le-au

113
monopolizat toată economia. În Paraguay această ură este încă
mai înverşunată.
- Şi pe la noi taximetriştii îşi plimbă clienţii străini
prin tot oraşul ca să-i tapeze de bani, comentă ea, sigură că
bătrânul exagerează.
- Fetiţă, cât de greşită eşti! – interveni soţia, jucându-
se cu un şerveţel de hârtie. Adoptase unele expresii pe care le
traducea direct din engleza vorbită atâţia ani. – Învaţă că trăim
într-o lume strâmbă pe care, eu una, n-o pot pricepe. Aici încă
nu întâlneşti răpiri şi lupte de stradă cu focuri de revolver la tot
pasul. Dar noi am fost siliţi să trăim peste douăzeci de ani într-
o ţară plină de orori. America, fie ea de Nord sau de Sud este
locul unde maimuţele au coborât din copaci direct la volanul
maşinilor, unde n-ai voie să te încrezi în nimeni pentru că
prietenii sunt mai vicleni decât duşmanii şi unde te poţi aştepta
la ce e mai rău.
- Cum s-a terminat aventura din Mexic?
- Mitocanul ne-a cerut scuze, răspunse Virgil, însă
am ajuns târziu şi eram aşteptaţi.
- Bine, tată, dar eu sunt româncă, n-au de ce să-mi
facă rău.
- Crezi că te-ntreabă cineva naţionalitatea când unui
idiot i se năzare că poate obţine o sumă frumuşică în schimbul
tău? Ajunge să-şi dea seama că nu eşti de-a lor, că eşti mai bine
îmbrăcată... Ai văzut, cu siguranţă, destule filme şi ai citit
destule cărţi.
- De ce presupui că mi s-ar putea întâmpla tocmai
mie una ca asta? Sunt atâţia oameni care călătoresc toată viaţa
şi n-au păţit nimic.
- Nu spun că trebuie să păţeşti ceva. Te avertizez la
ce te poţi expune.
- Eu am încredere în Dumnezeu – îl asigură.
- Înţeleg să ai încredere – preciză Verona – dar n-ai
voie să-L tentezi, forţându-ţi norocul.

114
 - Scumpa mea, nu cred că dorinţa de a-mi realiza un
vis este „forţare de noroc“ – replică Gina ridicându-se de pe
scaun şi începu să se plimbe prin sufragerie.
- Priveşte-o – spuse, adresându-se amuzată soţului.
Se cunoaşte că e fiica ta. Apoi, întorcându-se spre Gina, hohoti
uşor: – exact aşa face şi tata când e nervos.
Ea îi mângâie fruntea în treacăt şi îşi continuă ideea
preocupată de argumentele sale:
- De copil am nutrit dorinţa de-a merge în Paraguay.
Pe atunci voiam să plec definitiv, să mă stabilesc acolo, fără să
ştiu prea bine ce însemna asta. Făceam planuri cum să obţin
bani de drum şi în ce mod aş putea ajunge. Viaţa nu mi-a
permis, dar iată că mi se deschide acum o portiţă. Oare n-ar fi
dramatic să pierd ocazia?
- Ar fi mult mai dramatic dacă te-am pierde noi pe
tine de dragul unui capriciu, întoarse Virgil.
- Cum puteţi crede că e un capriciu? N-am de gând să
rămân definitiv. Ar fi stupid la vârsta mea s-o iau de la capăt
într-o ţară despre care nu ştiu nimic şi unde nu am pe nimeni.
- Atunci ce vrei să cauţi acolo?
- Vreau să fac o excursie, să cunosc locuri, oameni,
obiceiuri... Aşa cum voi aţi visat să ajungeţi în America...
- Nu! Nu eu! – o întrerupse Verona aproape strigând.
– Tatălui tău i-a trebuit America. Eu nu mi-aş fi părăsit ţara
pentru nimic în lume. Însă era de datoria mea să-mi urmez
soţul. Aşa am fost crescută. Bunica mea, fie iertată...
Vocea i se frânse înecată în lacrimi.
- Ei, termină, dragă – o mustră el cu blândeţe.
- Numai eu ştiu cum am suferit de dorul pământului
pe care m-am născut – se zbuciumă înmuiată de plâns. Abia am
aşteptat să ne putem întoarce şi n-aş mai pleca înapoi nici dacă
mi-ar fi dat să mor aici de foame.
- Nu-i cazul – o linişti Gina zâmbind, apoi reluă cu
hotărâre:

115
 - V-am mai spus şi vă repet că nu vreau să plec
definitiv. Beneficiez de-o invitaţie pentru trei luni şi doresc
să-i dau curs, împuşcând doi iepuri dintr-un foc: să-mi satisfac
visul copilăriei şi să adun documentaţie pentru o carte.
- Documentaţie găseşti la bibliotecă – făcu Virgil.
- Vai, tată, cum vorbeşti! Atunci de ce te-ai mai dus
în Mexic? Puteai găsi un album şi îţi cruţai forţele şi banii. Dar
ai căutat să vezi cu ochii tăi, să simţi pe viu, să auzi... Oare de
ce eu n-am voie să fac la fel?
- Ba ai voie, dar mi se pare fără rost. Ce-ţi închipui tu
că vei vedea acolo? Clădiri? Du-te la Bucureşti şi ai să vezi
clădiri. Poduri? Dacă vezi un pod e ca şi cum le-ai fi văzut pe
toate. Aş înţelege să vizitezi Europa. Cultura şi arhitectura
europeană nici nu se compară măcar cu ale Americii de Sud.
- Nu-mi închipui nimic – obiectă enervată. Tocmai de
aceea vreau să merg la faţa locului. O ţară nu înseamnă doar
clădiri şi poduri. Înseamnă peisaje, natură, muzică... Ştii bine
cât e de minunată muzica... Fiecare locşor din lumea asta îşi are
frumuseţea lui, caracteristicile sale. Nu există documentaţie la
biblioteci despre Paraguay aşa cum găseşti pentru oricare ţară
europeană. Nu se ştie mai nimic la noi în legătură cu acest stat
şi intenţia mea e tocmai să se ştie mai mult.
- Şi pe cine crezi, mă rog, că-l interesează?
Ea se aşeză, ducându-şi mâna la frunte obosită.
- În primul rând pe mine – şopti înfrântă, gata să
abandoneze.
Verona îi făcu lui Virgil cu ochiul, se ridică şi se duse
în bucătărie să pregătească cina, iar el trecu în dormitor de
unde reveni peste câteva clipe cu un plic în care se aflau banii
pentru călătoria ei, pregătiţi cu mult timp înainte.
- Ţi-am înţeles dorinţa – spuse conciliant, întinzându-
i plicul. – Am vrut să văd numai cât e de puternică şi de
motivată. Nu te pot opri să-ţi împlineşti visul, cum nu m-ar fi
putut opri nimeni să plec în State. Însă fii prudentă, nu te

116
aventura neînsoţită prin cine ştie ce coclauri, scrie-ne cât mai
des să ştim unde te afli, cum te simţi şi nici o clipă nu uita că
eşti româncă, aşa cum ai spus chiar tu. Pământul acesta are
nevoie de tine, de mine, de noi toţi care-l iubim.
- Tată, eu nu vreau... – încercă să repete ceea ce-i
spusese deja, dar el o întrerupse arătând spre plic:
- Ai grijă de bani. Ţi-am dat destul să nu-ţi faci
datorii. Americanul te îndatorează ca să-i fii rob şi te stoarce
până la ruină, indiferent dacă e vorba de un om sau de un
popor.
- Nu merg în State... – îl corectă Gina exasperată.
- Chiar şi în Paraguay, tot americanii conduc – insistă
el, apoi trecu la ideea anterioară. – Noi, Verona şi cu mine,
doar după ce ne-am achitat datoriile am putut veni acasă şi să
nu crezi că le-a plăcut. Ştiu pe cineva care a plătit cu viaţa
numai pentru că a scăpat de datorii, vrând să aibă un statut
independent. În locul său au venit trădătorii grăbiţi să se vândă
cu ţară cu tot şi, în lupta lor pentru putere, s-au coalizat cu
duşmanii poporului în loc să se alieze fraţilor de acelaşi neam.
- Hai, tăticule, nu amesteca politica...
- Asta nu-i politică, e o realitate, o realitate crudă pe
care o trăim şi nu se ştie ce ne mai aşteaptă. Te-ai întrebat câţi
din cei care pleacă pe pământ străin reuşesc cu adevărat să se
realizeze?
- Da, de multe ori.
- Ei bine, crede-mă, nici jumătate.
- Şi totuşi, ce să facă aici unde nu li se asigură nici un
viitor?! – exclamă Virginia.
- Viitorul nu se asigură, ci se construieşte.
- Lasă-mă cu sloganele – făcu ea din mână plictisită.
Nu mă consider o ratată. Editura e ţeapănă pe picioarele ei,
oferă condiţii umane angajaţilor. N-am ce căuta în altă parte.
Dar ştii tu, oare, ce condiţii mizerabile oferă alţi patroni? Ştii tu

117
cum calcă în picioare mândria tinerilor, ce program le impun şi
cât le plătesc?
Virgil tăcea interogativ, aşa că ea continuă:
- Acum douăzeci de ani era la fel. În loc să avansăm
ne întoarcem înapoi ca racul. Nu patronii sunt vinovaţi, ci
disperaţii care acceptă compromisul pentru o pâine. Au de
ales? Foamea învinge mândria. Dacă unul refuză vin alţi două
sute în locul său. Pe asta se bazează escrocii. Unde ne este
demnitatea? Mulţi nici nu mai ştiu ce-i aia...
Scandalizată după ce s-a montat singură, Virginia se
ridică iar pentru a face câteva ture şi adăugă ironic:
- Ce viitor luminos putem construi, n-am ce zice!...
Nimeni nu ia nici o măsură. E strigător la cer. Nici o lege nu
reglementează...
- Acesta este capitalismul – îi opri el peroraţia ce
risca să treacă într-o nouă tiradă. – Deschide-ţi bine ochii acolo
unde te duci şi te vei convinge de mărinimia străinului. Ceea ce
mi-ai relatat a făcut americanul în toate ţările unde şi-a înfipt
pintenii. Să nu crezi că am idei fixe. Peste tot e la fel – o
asigură. Corupţia guvernează lumea şi fiecare om trebuie să se
îngrijească de viitorul său personal. Nu-i nici un slogan, este o
provocare, o luptă.
- Exact asta fac cei care merg în alte ţări unde munca
le este preţuită, iar condiţiile de lucru sunt decente – admise
ea, întorcându-se brusc spre tatăl ei cu o piruetă.
- Cine ţi-a spus că e preţuită? Eu am lucrat în spitale
unde se plimbau şobolanii pe coridoare şi de multe ori mi-am
riscat viaţa, tratând nebuni furioşi pentru o retribuţie infectă.
Condiţii decente spui?... În plus, ce sacrificii... ce dor... – şopti
ca pentru sine.
Bătrânul înclină de mai multe ori capul cu privirea
pierdută în pământ. Ochelarii îi alunecaseră pe vârful nasului şi
părea gata să adoarmă. Se îndreptă, potrivindu-şi meticulos

118
ramele deasupra urmei lăsate de greutatea lentilelor, apoi zâmbi
fiicei sale împăciuitor.
- Sunt lucruri pe care nu le putem rezolva noi doi. Tot
ce doresc este să fii fericită, să nu ajungi la cheremul nimănui.
Mă bucur că ţi-ai păstrat spiritul combativ, dragostea de
oameni, dar tocmai cei ca tine suferă mai mult din cauza
nedreptăţilor şi nu caut decât să te previn.
Ea îl privi cu duioşie, oprindu-se lângă el.
- Îţi mulţumesc, tăticule.
Se aplecă şi îi sărută obrajii proaspăt raşi, fără
zbârcituri.
- Mulţumeşte-i Veronei pentru că ea m-a convins să
te ajut.
Cei doi se îmbrăţişară, iar Gina se grăbi la bucătărie.

119
 Capitolul 8

La începutul lunii iunie se afla în avionul care o purta

spre Madrid, cu legătură directă Asunción. Drumul lung şi
obositor a fost cu atât mai stresant cu cât călătorea prima oară
pe calea aerului. Înainte de aterizare emoţiile crescură. Tot
timpul se gândise la felul în care va fi primită, la ce va spune,
ce va face şi mai ales ce va afla.
Se duse la toaletă unde îşi pieptănă părul tuns scurt
puţin ondulat natural şi îşi împrospătă machiajul. Părea încă
tânără, iar freamătul interior îi dădea o frumuseţe insolită. „Mi-
au trebuit patruzeci de ani ca să-mi placă de mine”, gândi şi un
zâmbet îi răspunse din oglindă. Era îmbrăcată într-un costum
bej, pantofii şi poşeta de aceeaşi nuanţă, iar la coborâre urma
să-şi pună pardesiul subţire din stofă vernil, potrivit ţinutei. Era
mulţumită, încrezătoare, plină de speranţă, într-un cuvânt se
simţea bine în pielea ei.
Coborî printre primii. N-a sărutat pământul, dar sărută
aerul înmiresmat şi mângâie cu privirea întinderea uriaşului
aeroport internaţional, turnul de control, avioanele argintii
scăldate în razele soarelui şi totul i se părea lumină, culoare,
parfum, înviorându-i sufletul, făcându-l să vibreze ca atunci
când trăieşti impresii pe care simţi că, de fapt, le retrăieşti, iar
senzaţia de siguranţă îi dădea sentimentul că s-a întors acasă.
Autobuzul marcat cu tricolorul ţării – roşu, alb şi albastru –
conduse călătorii până la incinta aeroportului. La punctul
vamal erau verificate actele, apoi se trecea printr-o sală imensă
unde urmau să primească bagajele. Din loc în loc erau
amplasate magazine care vindeau ilustrate, broderii, dantele,

120
obiecte din piele, împletituri, suveniruri, ţigări sau băuturi fine,
iar la etaj se găsea un restaurant.
Gina fu întâmpinată de un grup în care-l observă
imediat pe Miguel, potrivit de statură, cu părul complet alb, cu
ochi albaştri, extrem de simpatic. Îmbătrânise dar zâmbetul îi
era acelaşi, făcându-l să pară neschimbat. Recunoscând-o după
fotografia pe care o ţinea în mână, o salută cu entuziasmul cu
care, altă dată, saluta de pe scenă publicul ridicând chitara. De
data aceasta însă, în locul chitarei avea un buchet de flori. O
doamnă în vârstă, scundă şi foarte plinuţă veni spre ea cu un
zâmbet afectat. Era señora Rosita Estela López. Se îmbrăţişară,
schimbară o serie de amabilităţi, iar Gina o privi cu simpatie.
Nu mai păstrase nimic, dar absolut nimic din tânăra dansatoare
de odinioară care îşi sprijinea capul cu tandreţe pe pieptul
soţului ei... Purta un costum din mătase groasă de culoare mov,
pantofi eleganţi cu tocuri înalte şi poşetă neagră, iar părul
vopsit brun-roşcat bătea în nuanţe violacee şi era prins într-un
coc lejer care îi lăsa libere fruntea şi obrajii. Chipul distins,
trăsăturile fine, sprâncenele uşor ridicate a mirare, machiajul
discret şi tenul excesiv de palid, îi dădeau aerul acelor doamne
onorabile din înalta societate dotate cu mult rafinament,
diplomaţie şi spirit practic, în timp ce o anumită rigiditate o
avertiza pe Gina să fie atentă şi controlată.
Rosita îi prezentă persoanele din grup:
- Señor Alvárez, ministrul culturii şi educaţiei, cu
soţia.
Surprinsă de importanţa care i se dădea, Virginia se
întrebă dacă nu cumva oamenii aceştia aşteptau de la ea mai
mult şi se îmbujoră de teamă să nu-i dezamăgească. Dar când
urmă señor Navarro, reprezentant al Sigranţei Statului, înţelese
că aceasta era o măsură de prevedere. În fond, n-o cunoştea
nimeni, deci era firesc să fie pusă sub observaţie. Cei doi se
asemănau ca înălţime şi masivitate, doar că primul era pleşuv
în timp ce al doilea avea un păr bogat şi ondulat cu multe fire

121
cărunte. Soţia ministrului, brunetă şi uscăţivă, părea mai tânără
ca el, însă tunsoarea scurtă şi rochia maro deschis deasupra
genunchilor n-o avantajau deloc.
Veni rândul lui Miguel ce-i sărută obrajii cu atâta
naturaleţe încât, parcă, ar fi cunoscut-o de când lumea.
- Fii binevenită, spuse el familiar, şi te rog să mă
consideri prietenul tău.
- Vă mulţumesc, Don Sánchez, îi răspunse mişcată şi
recunoscătoare. Era singurul care-o făcea să se simtă în largul
ei.
- A, nu – protestă, dându-se un pas înapoi. – Lasă
formulele de politeţe pentru bătrânii ăştia doi – făcu, arătându-i
pe bărbaţii mai tineri ce surâdeau indulgenţi.
- Aşa e el, trebuie să te obişnuieşti – îl scuză Rosita,
observând mirarea Ginei şi aruncă în direcţia lui o privire
dojenitoare.
- Dar eu nu pot... – începu ea – respectul cere...
- Sunt sigur că mă respecţi chiar dacă mă tutuieşti.
Ne-am înţeles, nu?
Îi puse mâna pe umăr, întărindu-şi afirmaţia prin acest
gest amical.
Văzând bagajul sosit de la vamă Rosita exclamă:
- Vai, querida, sper că nu vrei să ne părăseşti aşa
repede! Bagajul tău arată de parcă ai fi venit pentru două zile...
– Apoi adăugă râzând: - Când plec undeva, chiar şi numai
pentru o săptămână, încarc toată maşina şi totdeauna constat la
destinaţie că am uitat ceva...
Ea zâmbi stânjenită.
- N-am adus prea multă îmbrăcăminte, gândindu-mă
să-mi completez aici garderoba.
- O idee minunată. Te voi duce la cel mai renumit
magazin – promise ea cu vioiciune.

122
 Cel mai renumit trebuia să însemne şi cel mai scump,
dar nu era momentul să vorbească despre asta. Fusese primită
ca o ambasadoare şi voia să păstreze buna impresie.
În faţa aeroportului îi aşteptau mai multe maşini, iar
grupul se opri să discute programul zilei.
- Cred că Virginia e foarte obosită – spuse gazda, aşa
că vom merge acasă. Diseară însă, ne vom întâlni cu toţii aşa
cum am stabilit.
Într-adevăr era obosită şi i se părea stranie această zi
atât de lungă: plecase din Bucureşti în zori, călătorise mai mult
de douăsprezece ore cu escală şi totuşi ora Paraguayului abia
trecea de miezul zilei. În plus, buchetul primit o moleşea cu
parfumul său ameţitor ca al florilor micuţe şi albe de caprifoi
ce înmiresmează serile româneşti de vară.
Cele două femei urcară într-o limuzină albă şofată de o
matahală cu rol de bodyguard, a cărui figură sugera
impasibilitatea androizilor din filmele SF.
Maşina înainta repede, acoperind kilometri, iar prin
geamul întredeschis pătrundea mireasma proaspătă a câmpului.
Pe ambele părţi ale drumului se aflau păşuni menite să ţină la
respect desişul de tufişuri, plante agăţătoare şi copaci de-a
valma care pândeau să înghită orice urmă a civilizaţiei umane.
Rosita vorbea tot timpul, arătându-i Ginei locurile pe unde
treceau.
- Curând vom intra în Asunción pe şoseaua Mareşal
López, spuse ea.
Întinsă şi dreaptă, aceasta era intersectată de
multitudinea unor străzi laterale şi nu departe se afla Grădina
Botanică. Maşina încetini în apropierea Staţiei Centrale de Cale
Ferată – cum era numită gara – şi din acest punct pătrundeau în
centrul oraşului care palpita de viaţă.
- Acolo, sus, este Catedrala Metropolitană.
Gina urmări degetul Rositei. Pe un colnic împădurit se
zărea edificiul alb, strălucind în bătaia soarelui şi domina

123
întregul oraş. Trecură apoi pe lângă Piaţa Juan de Zalazar până
la clădirea Poştei, făcură un mic ocol în dreptul Panteonului
Naţional al Eroilor şi străbătură câteva străzi ale căror nume
aminteau personalităţi sau date marcante din istoria ţării: Calle
Estrella, Piaţa 14 de Mayo, Calle 15 de Agosto.
Rosita se străduia să explice semnificaţia fiecărui nume,
iar datele reprezentau evenimente istorice devenite aniversări
naţionale.
La un moment dat maşina coti pe o stradă laterală,
ajungând într-un cartier de vile şi opri în faţa uneia dintre ele.
Drumul durase destul de mult, parcurgând centrul, iar Virginia
zărise o mulţime de magazine, hoteluri, instituţii, pieţe, pe care
ştia că le va revedea pe îndelete în zilele următoare. Dar ceea
ce-i plăcuse mai mult erau pomii, palmierii, vegetaţia tropicală
luxuriantă aproape sălbatică, existentă peste tot cu infinitatea
nuanţelor ei de verde, în parcuri, grădini, pe marginea străzilor
lungi şi drepte care se intersectau perpendicular. Unele străzi
erau asfaltate, altele pietruite, iar o străduţă mică şi îngustă prin
care au trecut pentru a scurta drumul, pe lângă faptul că avea o
burtă pe mijlocul întregii sale lungimi, prezenta denivelări atât
de supărătoare încât limuzina abia reuşi să înainteze, ocupând
aproape tot carosabilul, iar Gina zâmbi amintindu-şi uliţele
copilăriei de la periferia oraşului natal.
Vremea însorită şi caldă nu avea nimic comun cu iarna
bănuită de ea şi pardesiul devenise total inutil, însă mai târziu
avea să afle caracteristicile acestui anotimp cu furtuni
vijelioase şi ploi torenţiale ce răcesc aerul şi provoacă
inundaţii, după care se încălzeşte iar, sub mângâierea blândă a
razelor de soare.
Admirase cu ochi dilataţi şi lacomi fiecare amănunt,
făcuse scurte aprecieri sau intercalase răspunsuri monosilabice
printre cascadele de explicaţii ale însoţitoarei.

124
 - Puteam ajunge pe un drum mai scurt – spuse Rosita
în timp ce treceau de poarta masivă din fier forjat măiestrit
lucrată – dar am vrut să vezi o parte din oraşul nostru.
Maşina pătrunse în grădină pe aleea pietruită care
traversa peluza până la vila cu etaj. De o parte a grădinii se afla
un mic parc cu straturi de flori multicolore, bănci şi un bazin pe
marginea căruia, dăltuite în piatră, se răsfăţau naiade şi
amoraşi, ţinând în mâini cupe din care se prelingeau firişoare
de apă, veritabil paradis îngrijit cu minuţiozitate englezească şi
umbrit de ramurile unor copaci ornamentali.
Servitorul ce aştepta în faţa vilei să descarce şi să urce
în cameră bagajul Ginei, păru foarte nedumerit când văzu unica
valiză. Intrară în vestibul, apoi în sufrageria spaţioasă folosită
pentru recepţii. Două mese lungi acoperite cu dantele ocupau
mijlocul încăperii, iar pe lângă pereţi se aflau fotolii negre
capitonate cu pluş vişiniu, în ton cu mocheta. Un tablou imens,
încadrat de o ramă dublă din acajú cu margini aurii sculptate
migălos, atrase privirea Ginei. Pictura îl reprezenta pe Feliz în
mărime naturală, îmbrăcat într-un costum paraguayan brodat cu
măiestrie, uşor aplecat deasupra chitarei.
Rosita se opri în spatele ei zâmbind.
- Amintirea lui – spuse – a rămas intactă în sufletul
meu. În schimb băieţii l-au cam uitat, iar fata nu şi-l aminteşte
deloc, era prea mică atunci când...
- Câţi copii aveţi? – o întrerupse Gina, întorcându-se
spre ea.
- Doi băieţi şi o fată.
- Mi-ar plăcea să-i cunosc. Cu ce se ocupă?
- Baiatul cel mare, Oscar Luciano, este profesor de
literatură la un colegiu. L-am chemat diseară la recepţie. Juan-
Pedro este ambasador in Costa Rica şi nu vine acasă pâna la
Craciun, iar Marisa, cea mai mică, e căsătorită în State cu un
designer vestimentar.
- Păcat că nici unul n-a îmbrăţişat cariera tatălui lor.

125
 - Feliz a ţinut să-i îndrepte spre studiu pentru că el
însuşi ar fi vrut să studieze şi n-a avut posibilitatea.
Gina surâse. Ştia că avusese totuşi altă modalitate de-a
studia şi o făcuse din plin.
Treptele ce urcau la etaj le conduseră într-un balcon
interior cu perspectivă asupra întregii săli de recepţii. Camerele
pentru oaspeţi se aflau în aripa dreaptă la unul din capetele
balconului şi fiecare avea dormitor şi baie separată. În aripa
stângă se găsea apartamentul Rositei compus din mai multe
încăperi confortabile şi între cele două capete era camera de zi.
- Servitorii locuiesc jos, lângă bucătărie, iar
majordomul are un apartament în spate, separat de vilă. Îmi
place să-i ştiu la îndemână pentru că niciodată nu sunt singură.
Am musafiri în tot cursul anului cu excepţia perioadelor în care
eu însămi sunt plecată la rude sau prieteni.
Rosita o pofti într-unul din apartamentele pentru oaspeţi
şi chemă prin interfon camerista spunându-i s-o ajute pe
Virginia la despachetat, apoi se retrase, lăsând-o în grija fetei.
După o baie binefăcătoare se simţi restabilită, iar când señora
López veni personal s-o invite la masă era deja îmbrăcată. Au
servit mâncăruri din carne de vită şi legume pregătite în
manieră europeană, iar ca desert erau fructe şi prăjituri. După
un somn scurt şi reconfortant făcură împreună o plimbare prin
magazine şi abia atunci Virginia mărturisi că nu dispunea de
fonduri prea mari.
- Nu-ţi face griji, querida, la noi îmbrăcămintea e
foarte ieftină – o linişti gazda.
În goana limuzinei văzu acel du-te-vino continuu şi
pestriţ de oameni şi maşini care dădea viaţă străzilor mărginite
de arbori tropicali. Asunción-ul era o mare metropolă. Casele
joase cu ziduri masive din cărămidă, cu porţi de fier şi terase
sprijinite pe coloane, accentuau contrastul oferit de clădirile în
stil nord-american şi al vilelor luxoase cu grădini sau curţi
interioare gen patios.

126
 - Acum câţiva ani – spuse Rosita – totul părea pustiu
la ora asta şi nu vedeai ţipenie pe străzi cu excepţia unor străini
veniţi temporar pentru afaceri. Se spunea că suntem o ţară fără
popor şi un popor fără ţară. Domnea teroarea şi două treimi din
populaţie trăia în afara graniţelor, în timp ce restul sufereau
tăcuţi, trişti, speriaţi şi disperaţi ori zăceau prin închisori. Chiar
şi noi am locuit în Spania ani de zile. Ne-am întors în Paraguay
doar după ce am dobândit renumele şi averea fără de care am fi
murit de foame. Feliz a cumpărat vila şi mi-a dat mână liberă s-
o aranjez pe gustul meu. A ţinut să-mi ofere un cămin şi s-a
gândit la copii...
Gina o lăsă câteva momente cu propriile ei amintiri,
apoi spuse:
- Am citit unele lucruri despre toate astea şi ştiu
situaţia, de altfel, foarte asemănătoare cu cea din România
aceloraşi ani.
- Am fost în România şi am stat acolo o vreme. Ne-a
plăcut foarte mult. Un popor prietenos şi ospitalier. Nici pe
departe nu era ca aici. Gândeşte-te că nu puteam nici măcar să
le scriem rudelor pentru că poşta nu funcţiona decât în
interiorul ţării.
- V-am scris şi eu, dar am primit scrisoarea înapoi cu
menţiunea „sin dirección”. Abia atunci am aflat că sunteţi
disidenţi, după cum erau foarte mulţi paraguayeni.
Rosita zâmbi amar.
- Tânjeam de dorul patriei...
Maşina ajunsese în Piaţa Democraţiei unde se afla
catedrala pe care Gina o desenase în copilărie. Cupola boltită,
aspectul construcţiei, orologiul, aduceau cu stilul bisericilor
ortodoxe.
- Catedrala Metropolitană pe care ţi-am arătat-o este
mai impunătoare, situată pe cea mai înaltă colină a oraşului,
„muntele“ cum îi spunem noi. Acolo s-a ţinut slujba de

127
înmormântare a soţului meu. Te voi duce la cimitirul unde
avem cripta.
După ce făcură destul de multe cumpărături, Gina
constată cu bucurie că nu cheltuise nici măcar un sfert din banii
schimbaţi în moneda ţării, guaraní. Singurul articol mai scump
fusese rochia de ocazie absolut necesară chiar pentru seara
aceea.
La întoarcere, trecură prin faţa Palatului Guvernamental
aşezat pe malul râului Paraguay, construit în formă de U cu
două nivele. Faţada şi turnul înconjurat de patru turle ascuţite
aminteau Turnul Londrei, iar clădirea albă, maiestuoasă, avea
intrarea din mijloc străjuită de şase coloane ce sprijineau un
triunghi asemenea templelor greceşti. Jos erau dale de bazalt şi
marmură, alternând in romburi albe şi negre, dincolo de care,
de jur împrejurul construcţiei, se întindea un spaţiu verde cu
ronduri de flori şi arbuşti ornamentali plantaţi simetric. Părea
deschis pentru toată lumea, dar în realitate era foarte bine păzit.
Au ajuns acasă spre seară şi găsiră grădina pregătită de
sărbătoare, cu toate felinarele aprinse. Mese uşoare şi scaune
împletite fuseseră aranjate în apropierea bazinului, iar mai în
spate fumega un grătar imens căptuşit cu cărbuni aprinşi care
trosneau sub dogoarea flăcărilor. Sufrageria era luminată „a
giorno”, iar două reflectoare aşezate de-o parte şi de alta
scoteau în evidenţă tabloul ca şi cum Feliz ar fi urmat să
prezideze întreaga recepţie. Prezenţa lui se făcea simţită
puternic, întreaga sa personalitate fiind acolo mai vie ca
oricând, iar notele unui cântec alunecau în surdină. Un fior de
emoţie şi dragoste străbătu inima Ginei. Fascinată, fu gata să se
împiedice de masa lungă care gemea sub greutatea platourilor
cu aperitive, prăjituri, fructe şi băutură pe toate gusturile.
Personalul vilei alerga de colo-colo făcând ultimele pregătiri,
iar dinspre bucătărie veneau cele mai îmbietoare arome.
Recepţia avu loc într-o atmosferă plăcută şi liniştită.
Majoritatea invitaţilor erau cântăreţi, poeţi sau regizori care îl

128
cunoscuseră pe Feliz Amado López, aproape toţi trecuţi de
şaizeci de ani. Cum s-ar zice, o recepţie a pensionarilor unde
Gina se simţi ca un copil alintat de toată lumea. Îmbrăcată cu
rochia pe care şi-o cumpărase, arăta minunat, iar Miguel o făcu
să roşească şoptindu-i în treacăt:
- Ce mult te-ar fi admirat Feliz în seara asta...
Ea îl privi surprinsă. Când se afla în magazin s-a gândit
într-adevăr să-şi aleagă ceva deosebit, o toaletă în care i-ar fi
plăcut s-o vadă dacă era în viaţă. Găsise această rochie de un
albastru aprins, culoarea lui preferată, asemenea celei purtate
de Dolores cândva. Era doar mai decoltată, simplă şi mulată pe
corp.
Printre invitaţi se afla un ziarist şi un reprezentant al
televiziunii care încercară să-i ia un interviu, însă îi refuză cu
politeţe şi se adresă tuturor:
- N-am venit să vorbesc despre mine şi nu sunt în
măsură să vă dau relaţii despre ţara mea. Iubesc muzica şi
Paraguayul. Am venit să-mi umplu sufletul de ele şi să le
transpun în cuvinte, scriind o carte pentru compatrioţii mei ce
ştiu atât de puţin despre dumneavoastră...
Modestia ei le plăcu şi fiecare se arăta bucuros s-o
ajute în cercetări, să-şi depene amintirile, sau să-şi ofere
serviciile. Poetul Vicente Lucas García avea un frate aviator şi
îi propuse un zbor de agrement la cascadele râului Paraná.
Alfredo Simón Hernández, profesor de istorie şi lingvistică la
Universitatea din Asunción urma să-i aducă materiale legate de
istoricul ţării, sfătuind-o să viziteze şi alte oraşe, dar în special
zona turistică a lacului Ypacaraí. Terecio Brizuela, Enrique
Ferreiro şi Dimas Paco Montana, cântăreţi şi compozitori,
împreună cu soţiile, Renata, Carmen şi Alicia, o invitară să
vină pe rând la ei pentru a putea discuta în linişte.
Oscar Luciano López, fiul Rositei, venise împreună cu
Celina Marcela, o femeie blondă cu ochi verzi, al cărei
strabism abia perceptibil îi dădea un farmec aparte. Frumuseţea

129
ei copilărească şi vitalitatea molipsitoare contrasta cu dispoziţia
soţului vădit preocupat şi plictisit. El nu împlinise treizeci de
ani, dar părea mai matur şi într-adevăr semăna mult cu tatăl
său. Cei doi discutară foarte puţin cu Gina, apoi s-au retras
obligaţi să onoreze o invitaţie de la care nu puteau lipsi,
urmând să se reîntâlnească în zilele următoare.
Carlos Ramón Alvárez împreună cu soţia sa, Claricia,
pe care îi cunoscuse la aeroport, i-au promis materiale cultural-
artistice legate în special de obiceiurile populare, iar Esmeralda
Ernesta, încântătoarea soţie a lui Ricardo Navaro, reprezen-
tantul Siguranţei, şi-a oferit sprijinul ori de câte ori Rosita n-o
va putea însoţi în excursiile prin ţară, pentru că avea relaţii la
toate agenţiile turistice interne. Din prima clipă cele două s-au
simpatizat reciproc, iar Gina simţea că nu-şi mai încape în piele
de fericire văzând atâţia prieteni în jurul ei şi toţi fuseseră
prietenii celui pe care îl iubea. Dar mai mult ca orice, abia
aştepta să vorbească între patru ochi cu Miguel şi, lucru ciudat,
observă că şi el nutrea aceeaşi dorinţă. Soţia lui n-a putut veni
la recepţie şi voia neapărat s-o cunoască, aşa încât fixară vizita
la sfârşitul acelei săptămâni.
Masa îmbelşugată, carnea de vită la grătar condimentată
picant şi servită în farfurii tapetate cu frunze de salată, dar mai
ales vinul parfumat, dulce-acrişor şi răcoros care-ţi stingea
setea, înteţindu-ţi pofta de a-l sorbi în continuare, încălzi
spiritele şi din piepturile tuturor izbucniră cântece binecunos-
cute. Intrară cu toţii în sufragerie alungaţi de răcoarea nopţii şi
încăperea inundată de muzică se transformă în ring de dans.
Lacrimi de emoţie umeziră obrajii Ginei care cântă şi dansă
împreună cu ei, uimindu-i cu talente nebănuite nici măcar de
ea. Într-un moment de exaltare, când toţi se opriseră s-o
asculte, lansă un falset prelung, specific cântecelor mexicane,
făcându-i s-o aplaude.
- Cine te-a învăţat să cânţi aşa bine de parcă te-ai fi
născut aici? – o întrebă Rosita.

130
 - Am învăţat singură.
Privirea ei alunecă fără voie peste umărul gazdei spre
tabloul scăldat în lumină. Un singur lucru o deranja: de ce Feliz
nu privea în faţă, aşa cum îi plăcuse totdeauna să privească şi
de ce nu zâmbea cu zâmbetul său unic, încântător. Miguel o
surprinse, îi surâse complice şi îi făcu cu ochiul, apoi se
îndreptă spre ea în paşi de dans, furând-o în vârtejul unui tango
abia început. Enrique şi Dimas Paco îşi aduseseră chitarele,
Terecio trecu la harpă, iar Miguel părăsi ringul pentru a-i
acompania la bandoneón, dând astfel un concert improvizat de
primă calitate ce transformă recepţia într-un adevărat regal.
Spre dimineaţă se despărţiră şi fiecare îşi înnoi promisiunile ca
şi cum n-ar mai fi avut nimic altceva de făcut decât asta.
Totuşi, ea cunoştea spiritul latin al cărui entuziasm se stinge
asemenea unui foc de paie, cu promisiuni amânate la infinit,
dar constată repede că se înşelase în aprecieri şi foarte curând
planurile măreţe urzite în acea seară de iunie începură să se
împlinească.

***

A doua zi, Rosita şi Gina însoţite de profesorul

Hernández, continuară să viziteze oraşul. Era o zi frumoasă şi
caldă, iar pe cer nu se zărea nici un nor. Limuzina albă condusă
de şoferul bodyguard poreclit Pongo se opri la Panteonul
Naţional a cărui cupolă albastră din faianţă se ridica în mijlocul
Pieţei Eroilor.
- La acest monument s-a lucrat şaizeci şi opt de ani –
spuse profesorul. Adăposteşte mormintele dinastiei López, al
lui Bernardino Caballero şi al Mareşalului Estigarribia,
personalităţi marcante, foşti conducători de frunte, figuri ce
trezesc şi astăzi mândria poporului nostru. Francisco Solana
López a fost fiul lui Carlos López, la rândul său succesor al lui
Rodríguez de Francia poreclit El Supremo. Am înţeles când am

131
discutat la recepţie că ai citit câte ceva despre istoria noastră, se
adresă Ginei.
- Într-adevăr, venirea lui la conducere a urmat
independenţei de sub jugul spaniol din nordul ţării şi al celui
iezuit din sud ce menţinuseră populaţia într-o stare de sclavie –
răspunse Gina ca dintr-o lecţie învăţată pe de rost.
- A fost un mare dictator – completă mulţumit, gata
parca sa-i dea un zece – dar ţinea cu poporul şi nu admitea nici
un fel de intervenţie străină. După o tentativă de asasinare s-a
temut că va fi otrăvit şi, în fiecare noapte dormea în alt loc.
Nimeni nu se putea apropia de el mai mult decât la şase paşi.
Poate de aceea a şi reuşit să moară de moarte bună. Ţine minte
– sublinie cu mândrie – şi nu uita să menţionezi lucrul acesta în
carte: indienii guaraní au fost oameni culţi, foarte instruiţi,
descendenţi ai unor civilizaţii superioare, însă cultura lor s-a
pierdut în mare măsură datorită raţiunilor meschine exercitate
de-a lungul timpului, şi chiar în zilele noastre, de toţi acei care
ne-au subjugat şi ne-au distrus valorile spirituale, jecmănind
bogăţiile, resursele, comorile naţionale, au încurajat imorali-
tatea, perversiunea, ignoranţa, ori au luat avantaj de naivitatea,
curăţenia sufletească şi nobleţea populaţiei băştinaşe. Cu toate
acestea, indienii n-au fost exterminaţi ca în alte locuri.
Veneticii asimilaţi le-au învăţat limba, iar astăzi suntem cel mai
autentic popor sud-american.
Profesorul continuă cu o serie de aprecieri istorice,
amănunte pe care Gina le ştia. Era un bărbat scund, rotofei, dar
foarte volubil, animat de un mare patriotism. Numai chelia
amplă, strălucitoare, terminată spre ceafă printr-o fîşie de păr
cărunt şi ochelarii cu rame groase, îi trădau vârsta destul de
înaintată.
- Americanii încearcă din răsputeri să ne falsifice istoria
– adăugă el ca pentru sine.
Profitând de această afirmaţie îl întrebă:

132
 - Care este opinia generală faţă de Statele Unite?
Părinţii mi-au spus că sud-americanii resimt o ură acerbă faţă
de vecinii lor nordici.
- Până nu demult, întrebarea ta ar fi rămas fără
răspuns. Problemele politice erau un subiect tabú faţă de
străini. Pe tine, însă, te-am simţit de-a noastră şi vremurile s-au
mai schimbat. Există mai multe puncte de vedere. Pentru o
parte din elită, America simbolizează putere, progres,
prosperitate. În schimb, pentru mase, distrugere, oprimare,
sclavie. Dar toţi paraguayenii adevăraţi ştiu că înseamnă
corupţie, desfrâu, exploatare economică şi financiară, amestec
în politica statului, hoţie legiferată.
- Familia noastră – interveni Rosita, simţindu-se
datoare să precizeze – nu-i ridică deloc în slăvi pe americani,
chiar dacă aparţinem elitei.
- Cum i-am putea ridica din moment ce îşi bat joc de
eroii glorioşi ai neamului sau de conducătorii poporului nostru,
numindu-i xenofobi şi megalomani? – întări profesorul. – Ai
citit despre războiul cu tripla alianţă, când Argentina, Brazilia
şi Uruguayul au căutat să ne ocupe cu sprijinul direct al Angliei
şi Franţei – admise, gesticulând nervos.
- Desigur, dar n-am ştiut nimic de intervenţia celor
două state europene.
- Ei bine, americanii consideră că a fost un război
nedrept din partea noastră şi că „megalomanul” Francisco
López e cel care a împins ţara în dezastru. Dacă ţinea la
integritatea teritorială a ţărişoarei lui mici şi s-a simţit dator s-o
apere cu orice preţ, luptând cu bestialul colos, a fost
megaloman. Aceşti gringos ar fi dorit să-i primim cu braţele
deschise pe invadatori, să le împărţim pământul, iar apoi să ne
scuipăm singuri între ochi...
Profesorul era din ce în ce mai însufleţit de indignare.
Îşi scoase batista şi, în timp ce îşi ştergea ţeasta asudată,
adăugă cu tristeţe:

133
 - A fost într-adevăr un război nedrept şi inegal care s-
a terminat prost în ciuda eroicei rezistenţe, rămânând în viaţă
doar femeile, copiii şi bătrânii, iar o parte din teritorii s-au
pierdut.
Gina asculta fără să-l întrerupă.
- El Supremo a fost un „xenofob” pentru că s-a opus
influenţelor străine. Ce au făcut străinii pentru noi? Ne-au jefuit
şi ne jefuiesc, exploatând munca poporului în interesul
„companiilor” de tot felul. – Rostise pe nas cuvântul
„companii” mimând grandomania. – Şi atunci, să-i iubim pe
americani?! – încheie lăsând-o pe Rosita să continue.
- Ei ştiu numai să dezbine şi să profite, neagă pervers
tradiţia şi cultura, ne consideră un neam înapoiat – veritabilă
denigrare – ne acuză pentru naţionalismul nostru în timp ce ei
sunt cei mai naţionalişti din câţi există. Te miră, poate, această
furie aparent nejustificată, ţinând cont că mă trag dintr-o
familie cu multe titluri nobiliare, dar soţul meu era de origine
umilă, nu şi-a negat niciodată provenienţa. Totdeauna a fost
alături de cei nevoiaşi cu arta şi generozitatea sa, ca de altfel
toţi marii noştri artişti. Din respect pentru el am adoptat
aceleaşi concepţii şi mi-am crescut copiii în spirit paraguayan
autentic. Se spune că trubadurii n-au voie să facă politică ci să
încânte pe toată lumea, bogaţi sau săraci. Dar şi ei au ochi să
vadă realitatea, urechi să audă minciunile, inimă să sufere. Nu
m-ar fi interesat aceste probleme dacă Feliz nu mi le-ar fi
explicat şi nu m-ar fi făcut să simt ca şi el.
Înainte să continue drumul, ea îi duse la târgul în aer
liber, un loc de desfacere atât pentru micii producători locali,
cât şi pentru turişti. Pe lângă străini, marinari, excursionişti,
majoritatea precupeţilor erau femei sau metişi artizani veniţi cu
căruţele până aproape de centru. Se vindeau de la fructe,
zarzavaturi, cereale, peşte, până la spirtoase, cafea şi ţigări de
contrabandă. Cele mai împătimite fumătoare erau femeile.
Bărbătoase, aprige, pline de vigoare, trăgeau necontenit, cu

134
sete, din trabucuri groase în timp ce îşi lăudau zgomotos
produsele. Într-un colţ, o dansatoare trupeşă bătea ritmul cu
picioarele, scuturându-şi poalele rochiei în sunetul chitarelor şi
al harpei paraguayene mânuite cu îndemânare de câţiva tineri.
Muzica se răspândea peste tot târgul, iar pe jos sclipeau
monede aruncate de trecători. Undeva izbucnise o ceartă şi se
auzeau voci stridente, ţipete, ocări.
Aglomeraţia şi zarva îi alungă repede pe cei trei, însoţiţi
de Pongo, însă nu înainte ca Gina să fi cumpărat un colier făcut
din capetele portocalii ale unor dinţi de nutrie, la fel de valoroşi
ca fildeşul.
Trecând prin Piaţa Constituţiei văzură Palatul Legislativ
cu coloane şi două rânduri de arcade suprapuse construit pe
malul râului, nu departe fiind închisoarea şi Primăria, dar au
preferat să urce colina pe care se înălţa Catedrala de rit catolic
în stil baroc, cu faţada albă şi un turn ascuţit între două turnuri
joase. Interiorul cu statuile şi picturile sale era magnific.
- Dragă Alfredo, trebuie să ne însoţeşti într-o
duminică la un concert de orgă, spuse Rosita. Catedrala are o
rezonanţă nemaipomenită.
- Iar muzeul adăposteşte vestigii datând încă din
perioada ocupaţiei spaniole – adăugă profesorul.
De jur împrejur se întindeau spaţii verzi împodobite cu
straturi de flori şi yucca, luminate seara cu lămpi sferice albe,
aninate ca nişte ciorchini la capătul stâlpilor metalici.
Coborâră, admirând panorama oraşului, apoi se
îndreptară spre Piaţa Uruguaya aproape de care se afla clădirea
galbenă a gării cu coloane de lemn construită cu peste o sută
douăzeci de ani în urmă, subiect pentru noi dizertaţii istorice.
Piaţa inundată de vegetaţie, copaci umbroşi, parcuri şi fântâni
arteziene, părea un loc făcut anume să te răcoreşti în timpul
arşiţei.
- Aici se desfăşoară viaţa de noapte a capitalei, şopti
Rosita. Înţelegi la ce mă refer?

135
 - Desigur, jocuri de noroc, trafic de droguri,
prostituţie...
- În vecinătate e şi o casă de toleranţă – adăugă
Hernández cu o expresie de jenă prefăcută.
Făcură o serie de glume pe această temă, iar Virginia
constată că prietenii ei nu erau câtuşi de puţin lipsiţi de simţul
umorului. În drum spre casă trecură prin faţa Muzeului de
Belle Arte unde se găsea Arhiva Naţională însă, din păcate era
închis, aşa încât fu nevoită să se mulţumească doar cu
descrierile amănunţite pe care şi le notă cu grijă. Dar plimbarea
nu se terminase, pentru că fiecare stradă oferea privelişti
încântătoare, obiective noi: hoteluri, restaurante, magazine,
edificii în care îşi aveau sediul diverse societăţi comerciale,
bănci, edituri, cea mai impozantă fiind clădirea modernă a
Băncii Centrale cu şaisprezece etaje. Străzile intersectate de la
Nord la Sud şi de la Est la Vest ca un joc de integrame,
închideau în careurile lor pieţe, terenuri de fotbal, parcuri sau
cartiere de vile. Paraguayul repurtase două războaie catas-
trofale: primul a fost împotriva triplei alianţe dintre Argentina,
Uruguay şi Brazilia care a încercat să-l cotropească, iar al
doilea împotriva Boliviei pentru apărarea teritoriului Gran
Chaco (Marea Plantaţie). Numele eroilor şi victoriile repurtate
au rămas înscrise în toponimia metropolei alături de diverse
personalităţi reprezentate pe-alocuri prin statui menite să
trezească mereu aduceri aminte.
- Harta capitalei este istoria poporului paraguayan,
istorie pe care o poţi străbate cu proprii tăi paşi – încheie
simpaticul bătrân.
Pentru a sărbători această ieşire, au făcut o haltă la
cofetăria El Molino să savureze câteva specialităţi locale şi să
bea caña, o băutură alcoolică populară din trestie de zahăr, un
fel de rom care îi binedispuse şi mai mult.

***

136
 În zilele următoare vizitară Casa Independenţei unde a
fost declarată suveranitatea statului în 1811, spitalul şi biserica
din Piaţa Mayor, Universitatea Naţională şi cea Catolică,
Teatrul, Casa de Cultură care fusese mai demult colegiu
militar, Muzeul Etnografic Andres Barbero cu vestigii ale
arheologiei şi antropologiei, arme de vânătoare, obiecte
ceramice, fotografii şi cataloage, Muzeul Del Barro cu
exponate ale artei moderne şi lucrări neconvenţionale din
timpurile coloniale până în prezent – chiar şi caricaturi politice
– şi au trecut pe lângă o serie întreagă de şcoli, colegii, fabrici,
ateliere, agenţii, intrând peste tot unde era posibil. Unele
prezentau condiţii cu mult mai mizere decât se aşteptase Gina.
Îşi aminti situaţia din ţară care o revoltase, discuţia cu tatăl ei şi
fu obligată să-i dea dreptate. Faţadele epatante şi eleganţa
birourilor ascundeau murdăria halelor de producţie echipate cu
utilaje învechite, abuzurile patronilor în majoritate străini se
citeau pe feţele triste, extenuate, în tinereţea fragedă exploatată
prea de timpuriu, în smerenia servilă impusă de şefii atelierelor
bucuroşi să-şi exercite în exces autorităţile acordate, iar
nedreptatea se oglindea în privirile furişe ale celor ce îi
urmăreau tăcuţi, suspicioşi, scrâşnind cu obidă, fericiţi totuşi că
au un loc de muncă plătit doar cât să nu moară de foame.
Interiorul Poştei, al Tribunalului şi al instituţiilor
publice semănau în mod frapant cu cele româneşti de acum o
jumătate de secol. Aceleaşi încăperi înalte, mobilate cu birouri,
rafturi şi dulapuri masive din lemn brun-roşcat, aceleaşi ghişee
cu suporturi pentru scris lustruite şi roase de mânecile care le-
au frecat de-a lungul timpului, aceiaşi funcţionari ocupaţi care
îţi răspundeau invariabil privindu-te pe deasupra ochelarilor –
„vino mâine”.
Tot aşa cunoscute i se păreau Virginiei arterele largi
circulate de maşini, bulevardele, parcurile, pieţele centrale din
care porneau zeci de străzi, grădinile amenajate unde puteai

137
servi cafea, răcoritoare sau băuturi naţionale. Din când în când
avea senzaţia că se plimbă prin Bucureşti. Şi totul era înecat
într-un ocean de verdeaţă, încântătoare împletire de vechi şi
nou, sălbăticie şi civilizaţie. Iubise întotdeauna Paraguayul fără
să-l cunoască, dar acum îl iubea şi mai mult.
Influenţa Statelor Unite se simţea în denumirile unor
hoteluri sau magazine, în vorbele surprinse pe buzele trecă-
torilor, în reclamele unor produse cunoscute. În afara acestora
te loveai la tot pasul de japonezi, chinezi sau nemţi, aceştia din
urmă fiind simpatizaţi în mod deosebit.
- Există locuitori spre centrul şi nordul ţării care
cunosc mai degrabă limba germană decât spaniola – îi spuse
poetul Vicente Lucas García ce le însoţea în ziua aceea, în timp
ce maşina condusă de Pongo aluneca pe străzile însorite. –
Misionarii nemţi veniţi să-i creştineze – continuă el – au fost de
mare ajutor acestor oameni până atunci bucuroşi să părăsească
viaţa fără s-o regrete şi murind fără să fi trăit.
Bărbatul aşezat lângă şofer se întorsese pe jumătate spre
ele şi cu o mână bătea darabana pe propriul său genunchi în
ritmul muzicii discrete.
- Am citit că foarte mulţi nazişti s-au refugiat aici
după război – îşi aminti Gina.
- Regimul fascist de tristă amintire instaurat de preşe-
dintele Alfredo Stroessner n-are nici o legătură cu misionarii
despre care-ţi vorbesc, demult alungaţi de patronii minelor sau
ai plantaţiilor unde lucrau sute de băştinaşi exploataţi la sânge
ca nişte sclavi. Ei le-au deschis ochii acestor amărâţi, înfiinţând
primele sindicate şi, pentru asta, gratitudinea faţă de ei dăinuie
şi în ziua de astăzi. În timpul excursiilor vei întâlni diverse
triburi ñandutí şi te vei convinge.
- Când am cumpărat nişte suveniruri de la Artesanía
Hilda mi s-a spus că dantela se numeşte ñandutí – mărturisi ea
cu o privire ce părea să ceară explicaţii.

138
 - E o tradiţie la noi ca fetele şi femeile să lucreze
dantele şi broderii cu acul sau croşeta, îndeletnicire moştenită
de la arabi, adusă de spanioli şi răspândită în rândul triburilor
ñandutí de unde şi-a luat numele.
- Dantela „pânză de paianjen” se face cu acul şi are o
lucrătură foarte complicată la care se adaugă noi şi noi
elemente în funcţie de mâna care o execută – specifică Rosita,
lăsându-l apoi pe Vicente să continue.
- Multe femei îşi câştigă existenţa în felul acesta.
Obiceiul este într-atât de împământenit încât i se spune şi
„dantelă paraguayană”. Găseşti chiar articole de îmbrăcăminte:
bluze, rochiţe, garnituri, însă e o muncă migăloasă, ia foarte
mult timp.
- Totuşi nu mi s-au părut scumpe – remarcă Gina,
gândindu-se cât de ieftină era viaţa în general.
- Preţurile mici se datorează nivelului de trai foarte
scăzut. Se câştigă puţin şi greu. Dacă vei merge pe malul râului
sau la periferiile oraşului, ai să vezi nişte mahalale
suprapopulate şi murdare, cocioabe insalubre inundate de apă,
oameni răpuşi de molime sau leşinaţi de foame pe străzi...
- Cum se poate aşa ceva într-o ţară unde mâncarea
creşte, pur şi simplu, în pomi?! – exclamă Virginia.
Rosita începu să râdă.
- Acolo unde creşte mâncarea în pomi – spuse,
ridicând din umeri a neputinţă – domnesc legi sălbatice, pomii
aparţin unor proprietari prea puţin generoşi, iar condiţiile
naturale sunt foarte aspre. Solul nisipos şi sărac face luxurianta
junglă să fie lipsită de hrană ca un deşert. Cine are un bananier
lăngă colibă se consideră bogat, iar asta numai dacă maimuţele
nu-i fură peste noapte recolta. În plus, vara este un aer aproape
irespirabil din cauza arşiţei, iarna pădurile sunt frământate de
furtuni, ploi torenţiale, inundaţii, valuri de frig. Vremea nu-i
totdeauna plăcută ca acum. Aceşti oameni au venit atraşi de
mirajul oraşului crezând că-şi vor câştiga mai uşor existenţa în

139
fabrici, pe şantierul naval sau în port. Dar munca e la fel de
grea ca pe plantaţii, foarte prost plătită şi mulţi nu ştiu să facă
nimic. Sunt răpuşi de inaniţie, boli şi crime, încearcă să lucreze
pentru traficanţii de droguri dar sunt prinşi şi aruncaţi în
închisori. Printre ei sunt şi mulţi străini care n-au reuşit să-şi
facă vreun rost, ori sunt căutaţi de poliţie. Ajung în stare să
răpească magnaţi, cerând câteva sute de dolari despăgubire.
Pentru ei, suma pe care ai schimbat-o în primele zile constituie
o avere, în aşa măsură le lipseşte noţiunea valorii.
- Sărmanii!... Cum ar putea fi, oare, ajutaţi?... – dădu
Gina glas gândului care o urmărise toată ziua după ce a văzut
atâţia nenorociţi.
Rosita o privi derutată.
- În lumea întreagă există pături sociale, oameni
bogaţi şi oameni săraci – explică, amuzându-se de naivitatea ei.
Este greşit să ajuţi pe oricine şi imposibil să-i ajuţi pe toţi. Sunt
mulţi mizerabili vicioşi, risipitori, lipsiţi de conştiinţă,
adevăraţi paraziţi. N-ai pentru ce să-i deplângi. Le dai un ban
şi-ţi înfig cuţitul în spate. Îţi par dură, dar m-am convins că
Dumnezeu are grijă de cei merituoşi.
O zi întreagă le-a ocupat vizitarea uriaşului parc
Caballero în continuarea căruia se afla Grădina Botanică şi
Muzeul de Istorie Naturală cu valoroasele sale colecţii de
insecte şi fluturi, relicve ale unor specii dispărute, animale
împăiate, ierbare, fotografii.
Grădina întinsă pe o suprafaţă de câteva hectare,
adăpostea toate minunăţiile tropicelor şi ecuatorului. În acest
paradis verde puteai întâlni flora amazoniană cu plantele
carnivore şi orhideele sale senzuale, expresive plante
ornamentale braziliene cu frunze viu colorate atinse parcă de
penelul unui pictor impresionist, cactuşi mexicani cu ţepi
ameninţători lungi de câţiva centimetri, palmieri de toate
soiurile, arbori uriaşi, flori parfumate şi pline de nectar. Multe
din ele îşi aveau replica mai modestă prin florăriile europene,

140
dar acestea din urmă se puteau ascunde în faţa suratelor din ţara
de baştină. Păsări colibrí cu pene sclipitoare ca pietrele
preţioase, fluturi, insecte, muşte agasante, papagali, maimuţe,
mişunau peste tot. Niciodată nu mai văzuse Gina atâta varietate
de culori, parfumuri, străluciri, amestecate cu ţipetele
papagalilor obraznici şi mulţi ca vrăbiile din România sau cu
neastâmpărul maimuţelor iuţi şi curioase ca veveriţele. Ochii ei
priveau cu uimire şi lăcomie, înfruptându-se cu sete din
frumuseţea care se dăruia din plin.
În apropierea campingului se afla şi o mică grădină
zoologică unde nu erau găzduite decât foarte puţine exemplare
din fauna locală numărând câteva păsări, căprioare, feline şi
şerpi.
Înainte de-a părăsi parcul, Virginia îşi cumpără o serie
de albume botanice şi chiar nişte cărţi de specialitate găsite la
muzeu.
- Te interesează acest domeniu? – o întrebă gazda.
- Visul meu din copilărie a fost să studiez plantele şi
animalele, însă, aşa cum se-ntâmplă uneori în viaţă, nu s-a
putut.
În ochii Rositei apăru o licărire ca şi cum i-ar fi venit o
idee formidabilă.
- În cazul acesta, cred că îţi voi putea face o surpriză
grozavă, ceva ce nici nu-ţi imaginezi, dar trebuie să ai puţină
răbdare.
Apoi adăugă ca pentru sine:
- Cum de nu m-am gândit până acum?!...
Gina zâmbi curioasă, dar nu reuşi să afle mai mult nici
atunci şi nici în zilele următoare, apoi uită cu totul, furată de
alte preocupări.

141
 Capitolul 9

Într-una din zile, señora López o duse la cimitirul unde

se afla mormântul familiei, o criptă din marmură albă, într-o
pădure de alte cripte aproape identice printre care creşteau
copaci înalţi, palmieri şi arbuşti cu flori parfumate. Virginia îşi
stăpâni cu greu emoţia plină de tristeţe. Acolo, îngropate la
câţiva metri sub pământ, se aflau rămăşiţele celui iubit,
însufleţite cândva de atâta viaţă, dragoste, bucurie... O, cum ar
fi vrut să fie singură măcar câteva minute, să se gândească la el
în linişte, să-şi amintească...
Acasă, Rosita o invită într-o anumită încăpere a vilei
care făcea parte din apartamentul ei.
- A fost camera lui – preciză, punându-şi ochelarii
pentru a răsfoi un album. Am adunat aici toate lucrurile care
i-au aparţinut: caietele cu cântece, poeziile, chitara, costumele
de scenă, discurile pe care le-a scos de-a lungul anilor, trofeele
câştigate...
Gina rămase îndelung în faţa caietelor admirând cu
duioşie scrisul rotund, ordonat, sau în faţa chitarei, acel
instrument ce ştiuse parcă să cânte singur la atingerea degetelor
vrăjite de artist şi remarcă:
- S-ar putea face un muzeu.
- Mi s-a mai spus – zise ea, uitându-se pe deasupra
ramelor – dar asta nu depinde de mine. Guvernul e singurul în
măsură să pună la dispoziţie un local destinat acestui scop.
Zâmbiră cu regret, înţelegându-se din ochi. „Cu
siguranţă guvernul are altă treabă mai bună de făcut” – păreau
să zică. Din nou o situaţie familiară, asemănătoare celei din

142
ţara lăsată în urmă: cultura şi arta pe ultimul plan sau chiar
abandonate.
- Ştii cum a reuşit soţul meu să se afirme?
- Nu, te rog povesteşte-mi – se bucură ea.
Se aşezară în fotolii şi Rosita îşi scoase ochelarii,
gesticulând un timp cu ei în mână, apoi şi-i puse cu grijă în
poală.
- Poetul Juan Arturo Cubilla l-a auzit într-o zi
cântând – începu. – Impresionat de vocea lui, i-a propus...
Pentru o clipă Gina nu-şi mai auzi decât gândul: Cubilla
– acest nume îi era cunoscut. Cândva, Feliz îi vorbise de el. Da,
da, acum îşi amintea foarte bine. Viziunea din copilărie...
despărţirea... „Cubilla mi-a propus să cânt într-o formaţie...”
Rosita nu-i observase momentul de absenţă şi continua să
vorbească:
- ...din primul turneu a revenit în ţară cu aureolă de
cuceritor. Pe atunci încă nu bănuia că va ajunge atât de
cunoscut...
Îi arătă o mulţime de fotografii făcute în diverse locuri
din lume: la concerte, pe străzi, în restaurante, sau acasă lângă
soţie şi copii.
- Toată lumea care l-a cunoscut îl iubeşte şi astăzi –
spuse ea cu mândrie în glas. Cântecele îi sunt încă pe buzele
tuturor şi toţi şi-l amintesc cu drag. Avea un caracter deosebit.
Îmbărbăta pe toată lumea, nu se temea niciodată de eşec, era tot
timpul în permanentă mişcare, veşnic în căutare de nou, de
inedit... Viaţa alături de el nu era uşoară, dar simţeai că o
trăieşti din plin. Uneori îi plăcea singurătatea. Se retrăgea ore
întregi compunând... Entuziast, imprevizibil... şi pe cât de iute
la mânie, pe atât de generos în afecţiune şi iertare. Nu-i plăcea
nimic făcut de mântuială. Puteam avea deplină încredere în el
indiferent dacă era vorba de spectacole, viaţa de zi cu zi, ori
viaţa de familie... Cât despre bani, nu l-au interesat niciodată.
Abia când a venit pe lume Oscar s-a gândit la viitorul său, a

143
cumpărat vila şi a făcut unele investiţii. Cu noi se purta
autoritar, îi plăcea să conducă şi uneori mă enerva
încăpăţânarea lui. După ce n-am mai putut să-l însoţesc în
turnee a venit într-o dimineaţă să mă salute. Trebuia să plece
imediat la o reuniune artistică şi de acolo la cel mai mare
restaurant. L-am întâmpinat şi mi-a spus să vin cu el. Dar eram
în rochie de casă şi ar fi durat prea mult să mă aranjez. M-a
ridicat în braţe, m-a pus în maşină şi a plecat cu mine aşa cum
eram. Imaginează-ţi că am stat în cel mai elegant restaurant, de
faţă cu toate somităţile muzicii noastre, nemachiată şi
îmbrăcată în capot. M-am înfuriat... Am vrut să nu-i mai
vorbesc... Crezi că m-a lăsat? Era aşa drăguţ încât nu puteam fi
supărată...
Gina râdea în hohote, molipsind-o şi pe Rosita.
- Aborda viaţa cu o îndrăzneală care mă înfiora şi mă
rugam pentru reuşita lui – reluă ea. Îmi asculta sfaturile cu o
plăcere deosebită, mă săruta, îmi mulţumea, însă făcea exact
invers decât îl sfătuisem... Cineva i-a spus cândva să se
ferească de nehotărâre şi imprudenţă, să înveţe mersul pe
mijlocul drumului dacă doreşte un succes răsunător. L-a
ascultat. Visul său era să facă tot ce poate pentru ca lumea să
fie un loc mai bun şi mai frumos. A fost o flacără, un foc ce
arde ca o torţă şi nimic nu i-a înfrânt arderea. Drept
combustibil şi-a folosit creativitatea, pasiunea, imensul tezaur
afectiv...
Cuvintele reflectau iubirea pe care i-o purtase, aprinsă
încă în sufletul ei.
- Niciodată nu l-am auzit vorbind despre moarte –
adăugă. Nici nu se gândea măcar la asta şi cred că l-a surprins
total nepregătit. Ar fi fost bine să ţină regim... Dar puţin îi păsa
de ceea ce-i spunea medicul. După concerte ieşea transpirat,
avea probleme cu plămânii din cauza unor răceli repetate, iar
operaţia n-a reuşit. El, care se agita pentru sănătatea fiecăruia şi

144
era preocupat de cele mai neînsemnate din indispoziţiile mele,
nu se îngrijea niciodată...
Gina îşi aminti cum toată viaţa o urmărise grija lui.
- Era de un optimism debordant – continuă gazda –
cu un deosebit simţ al umorului. Înaintea concertelor, când
eram pe punctul de-a intra în scenă, întotdeauna Feliciano le
spunea ceva băieţilor, iar aceştia râdeau cu poftă. Nu-l auzeam
ce spune, dar ştiam că era una din glumele lui simpatice şi
începeam într-o atmosferă plină de bună dispoziţie. Pe drept
cuvânt i se spunea Feliz. Deşi era soţul meu, nu mi-a aparţinut
niciodată în întregime. Dedicat muzicii, publicului şi
Paraguayului, el a fost al nimănui şi al tuturor...
Ascultând ca vrăjită această caracterizare, îşi dădea
seama din privirea pierdută a Rositei şi din pauzele mari pe
care le făcea că în faţa ochilor ei se derulau progresiv scene pe
care Gina ar fi dorit teribil să le vadă, însă nu interveni decât
după ce tăcerea devenise deja apăsătoare.
- N-am ştiut că îl chema Feliciano.
- Da, era numele său real dar ne-am obişnuit să-i
spunem Feliz, cum îl cunoşteau toţi. Feliz Amado López – o
rezonanţă perfectă – scandă ea cu solemnitate, ca şi cum ar fi
rostit versurile unei ode, apoi zâmbi, făcându-i cu ochiul. – I
se potrivea de minune şi i-a purtat noroc. (Feliz = fericit;
Amado = iubit)
Virginia îşi plecă involuntar privirea îmbujorându-se.
- Din ce cauză s-a stins din viaţă? – îndrăzni cu
timiditate ştiind că trezeşte impresii răscolitoare.
- A murit la Madrid, departe de mine şi de ţară.
Trebuia să onoreze un contract după care ar fi venit acasă si
s-ar fi retras definitiv din viaţa artistică pentru că nu se simţea
prea bine. A făcut un stop cardiac şi...
Ochii Rositei se umplură de lacrimi, dar se stăpâni
adăugând:

145
 - Vestea a căzut ca o lovitură de trăsnet... Nu mi-a
venit să cred...
Ea îşi duse mâna la frunte covârşită de tristeţe.
- După o slujbă la Catedrală, înmormântarea s-a
desfăşurat într-un cadru fastuos, cu multă lume, discursuri,
muzică de adio... Cântăreţi cu instrumente cernite i-au adus un
ultim omagiu... A fost zguduitor. La coborârea sicriului mi-am
pierdut cunoştinţa...
Se opri din povestit, iar ochii îi erau înroşiţi. Gina îi luă
mâinile într-ale sale fără să spună nimic, stăpânindu-şi cu greu
lacrimile. Femeia încheie aproape în şoaptă:
- A fost o vreme închisă, mohorâtă, bătea un vânt rece,
parcă şi natura participa la durere... După ce totul s-a terminat,
a început ploaia ca o revărsare de lacrimi cereşti.
Virginia recită în minte versurile pe care le-a scris după
ce aflase de moartea lui:
„Te-am înşelat, iubite, te-am înşelat cu vântul,
Cu soarele, cu valul , cu cerul neclintit;
Te-am înşelat cu norii ce-nvăluie pământul
Şi totuşi, doar pe tine din suflet te-am iubit.

Dar tu, numai o dată m-ai înşelat, iubite,

Ai răzbunat păcatul de fiecare zi,
În urma ta lăsându-mi regrete nesfârşite:
M-ai înşelat cu Moartea, plecând în veşnicii...”

După cină, îi povesti Rositei viaţa şi preocupările ei,

reuşind s-o înveselească şi se culcară târziu, la ivirea zorilor.

***

Casa familiei Sánchez se afla în acelaşi cartier ca şi vila

Rositei, nu aşa luxoasă dar primitoare, plină de bun gust.
Señora Juana Fernanda, o bătrânică simpatică, plinuţă, destul

146
de înaltă, albă la păr şi cu înfăţişare prietenoasă, îi aştepta cu
masa pusă. După ce au discutat câteva ceasuri împreună şi au
servit toate bunătăţile pregătite chiar de mâna ei, îi lăsă pe cei
doi lângă o cană cu ceai. Fiind preşedinta Centrului Cultural,
nu putea lipsi de la o întrunire. Pe Gina o încerca sentimentul
că Miguel îi intuise dorinţa şi a invitat-o premeditat într-o zi
când puteau rămâne singuri.
- Acum, măi fată, că suntem doar noi, ia spune-mi ce
impresii ai reuşit să culegi pentru cartea pe care o vei scrie.
- Neaşteptat de multe – răspunse Virginia plăcut
impresionată de tonul părintesc şi familiar al lui Miguel. –
Totuşi, îmi lipsesc o serie de amănunte despre care nu pot vorbi
cu señora López.
El zâmbi cu subînţeles.
- Doar eu ştiu câtă diplomaţie am pus în joc să te pot
aduce aici neînsoţită şi m-a rugat să nu-ţi spun nimic din
trecutul soţului ei, dinaintea căsătoriei lor.
- De ce?! – se miră ea.
- Ei, gelozie... şi groază de publicitate, se corectă.
- Veţi respecta rugămintea? – întrebă cu teamă,
pentru că tot ce voia să afle era legat tocmai de acel trecut.
- Te-am rugat să mă tutuieşti – îi aminti – altfel nu-ţi
voi spune nimic – o sperie ca pe un copil, apoi reveni la
subiect. – N-am făcut nici un jurământ, dar să-mi promiţi că
nu vei da în vileag lucruri pe care Feliz mi le-a încredinţat
numai mie.
- Te asigur de toată discreţia mea.
- Şi încă un lucru – condiţionă el.
- Ce anume?
- Să-mi dai şi tu câteva răspunsuri la problemele ce
mă frământă.
Gina îşi apropie fotoliul de al său cuprinsă de nerăbdare
şi curiozitate, pregătită să-şi deschidă sufletul cu toată

147
sinceritatea. Miguel continua s-o privească tăcut şi abia într-un
târziu şopti, dând încet din cap:
- Doamne, cum te-ar fi iubit...
- Mi-ai mai spus – observă roşind, iar în ochi simţi
înţepătura lacrimilor. – Don Sánchez, am o mare rugăminte –
îndrăzni, pătrunsă de un gând chiar atunci încolţit.
- Ia să vedem. Spune – o încurajă el cu bunătate.
- Înainte să plec în ţară, invită-mă, te rog, la
dumneata şi du-mă la mormântul lui.
- N-ai fost încă?
- Ba da, m-a dus Rosita, însă...
- Bine Gina – spuse cu gravitate şi tristeţe. – Putem
merge şi astăzi.
- Nu, nu acum. Înainte să plec... să-mi iau rămas
bun...
Vocea ei se pierdu într-un hohot de plâns. El aşteptă
înţelegător să se liniştească.
- Iartă-mă – rosti ea în cele din urmă, căutându-şi
batista.
- Cred că ţi-a prins bine. Cât de greu trebuie că te-ai
stăpânit... Voiam să ştiu ce te determină să scrii tocmai despre
Feliz şi ce te-a făcut să vii tocmai din România pentru asta.
Acum înţeleg: l-ai iubit.
- Şi îl iubesc încă – murmură ea ca pentru sine.
Miguel se mulţumi să dea iar din cap, apoi spuse:
- A doua întrebare era în legătură cu prima: cum poţi
să-l iubeşti atât de mult? Am înţeles din scrisorile tale că nici
nu l-ai cunoscut personal. A fost doar o preferinţă muzicală;
ori, asta nu explică deloc sacrificiul tău şi lacrimile vărsate
adineauri.
Gina schiţă un surâs amar, apoi schimbă subiectul:
- Am citit într-o notă biografică faptul că Feliz a mai
fost căsătorit.

148
 - Da, aşa a lăsat el să se înţeleagă. În tinereţe a iubit o
dansatoare. O chema Dolores Revero. Eu n-am cunoscut-o.
- Cea cu care m-ai confundat?
O privi lung.
- Ştiu eu dacă te-am confundat?...
- Ce vrei să spui?
- Încă nu sunt lămurit. Atâtea lucruri inexplicabile...
- De pildă?
- De pildă iubirea ta pentru el. Nu mi-ai răspuns la
întrebare.
- Am să-ţi răspund. Dar gândeşte-te, dacă eu aş fi
Dolores, ar trebui să fiu foarte bătrână.
- Aşa este, nu poţi fi ea – acceptă Miguel – deşi
femeile reuşesc să-şi păstreze multă vreme tinereţea.
- Cum arăta?
Bătrânul închise ochii, parcă încerca s-o vadă în minte.
- Se zice – începu cu voce joasă – că avea un corp de o
perfecţiune rar întâlnită. Creolă, cu părul până la brâu mereu
despletit, cu zâmbetul fluturând în colţul gurii, iar ochii mari şi
adânci te fascinau cu strălucirea lor. Când începea să danseze
vrăjea pe toată lumea.
Clipi repede şi ridică dintr-un umăr, adăugând ca o
scuză:
- Aşa mi-a fost descrisă...
- Nu semăna deloc cu mine. Feliz iubea femeile
frumoase şi nu sunt atât de sigură că m-ar fi iubit.
- Lui îi plăceau femeile frumoase – sublinie el
apăsat. – E o mare diferenţă. Iar tu ai o frumuseţe aparte, o
nobleţe a sufletului care ţi se citeşte pe chip.
- Mă complimentezi, Don Sánchez, n-are rost. Spune-
mi mai bine ce s-a întâmplat cu această Dolores.
- A plecat în Europa unde s-a dedicat dansului şi n-a
mai revenit, deşi îi promisese. Când am intrat eu în formaţie,
Feliz o căuta disperat, iar oficialităţilor trebuia să le spună că

149
este soţia lui. Altfel nu l-ar fi ajutat nimeni. S-au făcut investi-
gaţii, intervenţii la ambasade... La noi, aparatul administrativ
funcţionează foarte lent şi, ca să se mişte, e nevoie de justificări
serioase, de relaţii, de bani... El era aici, ea – peste Ocean. Ca şi
cum ar fi căutat în pădure o cheie pierdută la gară sau pe
bulevard. Am început turneele prin Europa şi spera s-o
găsească mai uşor. Eram pentru a doua oară în Spania când l-
am văzut negru de supărare. Mi-a spus că trebuie să se roage şi
s-a închis în camera lui. Avea un adevărat cult pentru Fecioara
Maria şi totdeauna se ruga înaintea spectacolelor sau a
deciziilor importante. Mai târziu mi-a relatat întâlnirea cu
părinţii fetei care i-au adus la cunoştinţă că Dolores a murit
într-un accident în Germania. Dar era un accident atât de
stupid... Îşi rupsese gâtul, căzând pe treptele unui hotel. N-am
crezut o iotă. Mi s-a părut ceva tras de păr, un pretext, o
minciună. Cu siguranţă cunoscuse alt bărbat, se căsătorise şi
n-o mai interesa Feliz.
Tonul lui Miguel devenit strident, exprima scârbă şi
mânie.
- Ai ţinut foarte mult la el – remarcă Gina.
- Cum să nu ţin?! Mi-a fost cel mai bun prieten şi nu
numai atât: îndrumător, profesor... Mă durea suferinţa lui. Nu
i-am spus ce cred doar ca să nu-l supăr mai tare. Aşa cum ştia
să iubească din tot sufletul, la fel ştia să sufere. Aşa cum ştia să
se bucure, ştia să se enerveze. Când era nervos, devenea ca o
tornadă care răvăşeşte totul în jur, dar se calma rapid, îi trecea
şi zâmbea ca şi cum nu se întâmplase nimic. Atunci însă a fost
copleşit. Pierduse orice speranţă, iar gândul că e minţit mă
scotea din sărite.
- De ce crezi că era minţit? De ce o urăşti...? – întrebă
ea cu sfială.
- Pentru că şi-a bătut joc, iar el a suferit ca un câine.
A vrut să se sinucidă... Noroc că eram noi, prietenii...
- Şi ce s-a mai întâmplat?

150
 - La scurt timp s-a căsătorit cu Rosita. Cred că s-a
hotărât într-un moment de disperare.
- Bine, dar el n-a cunoscut şi alte femei în afară de...?
– mă înţelegi ce vreau să spun.
- O, ba da – se lumină el, înclinându-se mult în faţă
cu mâinile sprijinite pe genunchi – tocmai de aceea m-a mirat
căsătoria. Se îndrăgostea foarte repede şi foarte pătimaş, iar a
doua zi era vindecat pentru a se îndrăgosti iar. Numai pe acea
Dolores nerecunoscătoare a iubit-o altfel. I-a marcat toată viaţa.
După un timp, însă, a intervenit ceva... El avea nişte capacităţi
deosebite şi...
Miguel şovăi, îndreptându-şi ţinuta.
- Ce capacităţi avea? – îndrăzni Gina, conştientă că
atinsese punctul cel mai delicat al discuţiei.
- Sunt lucruri pe care n-ai să le crezi.
- Pune-mă la încercare.
- Ei bine – se hotărî după un moment de tăcere –
putea fi în două locuri în acelaşi timp, ştia să citească gândurile
şi, într-o zi mi-a destăinuit ceva extraordinar: reuşea să
comunice telepatic cu ea. Vei spune că era nebun.
Gina clătină din cap negativ şi el continuă:
- Toate astea le-a învăţat de la un şaman. Ştii, poporul
nostru crede în farmece, în magie, avem foarte mulţi vrăjitori...
Totuşi, am fost sceptic până l-am cunoscut.
- Nu mi se pare nimic incredibil, îl asigură Virginia.
Am studiat teozofia, metafizica, spiritismul şi toate confirmă
afirmaţiile tale. Editura la care lucrez se ocupă numai de aceste
probleme. Deci...
- Da, însă legătura lui cu Dolores era pentru mine o
dovadă că nu murise.
- Nicidecum. Telepatia se manifestă mai uşor dincolo
de limitele trupului. Personal sunt convinsă că există o viaţă
dincolo de moarte, iar omul poate avea mai multe vieţi.

151
 - Suntem în Asunción câţiva, un grup restrâns,
pasionaţi de spiritism.
- În general, am rezerve faţă de spiritism.
- De ce? Ai putea lua legătura cu Feliz...
- Voi aţi reuşit? – întrebă ea cu îndoială.
- Nu, niciodată.
- Dacă vrea să ia legătura cu mine, o va face.
- A mai făcut-o? – întrebă curios, cercetându-i chipul.
- Da, însă nu acum. Pe vremea când era în viaţă –
mărturisi.
- Ştiam – declară el solemn, tonul său exprimând
confirmarea unei bănuieli.
- Ţi-a spus?! – se miră Gina.
Atent la propriile sale gânduri, Miguel nu-i auzi
întrebarea.
- Aşa se explică iubirea ta. Deci l-ai cunoscut într-un
fel. Povesteşte-mi, te rog, dacă nu-s indiscret. Ştiu ce
capacităţi avea, iar asta clarifică totul.
Gina îi povesti pe scurt experienţa din copilărie, dar
omise in mod deliberat viziunea legată de viaţa trecută.
- Într-adevăr, Feliz avea obiceiul să se retragă fără să
dea nimănui explicaţii. Rosita murea de ciudă – chicoti el pe
înfundate.
- Nu i-a destăinuit niciodată?
- Crezi că l-ar fi înţeles?...
- Nu ştiu.
- Rosita nu-i ca tine. E foarte geloasă, acaparatoare.
Dacă i-ar fi spus că se retrage să te întâlnească, l-ar fi atacat ca
o pumă şi el nu voia să-i cauzeze suferinţă.
Comparaţia o făcu să zâmbească.
- De Dolores ştie? – întrebă.
- De Dolores ştie toată lumea, dar faţă de tine ar fi
dorit ca acest lucru să rămână secret. Sper să nu mă trădezi,
s-ar supăra crunt...

152
 - Crede-mă că pot s-o înţeleg perfect. Gelozia nu
îmbracă niciodată o formă mai perversă şi mai subtilă ca atunci
când o fiinţă simte că omul iubit aparţine unei lumi în care ea
nu are acces. Ori, între ei a stat permanent spectrul celei
dispărute.
- Văd că pătrunzi foarte bine lucrurile. Cum de nu
eşti geloasă?
- Feliz detesta acest sentiment şi m-a ajutat să-mi
formez cu totul alt punct de vedere. Oamenii spun că unde nu-i
gelozie, nu-i nici iubire. El m-a făcut să înţeleg că acolo unde
este gelozie e doar patimă şi atracţie carnală; iubirea lipseşte şi
e prezent doar egoismul, invidia, ura. Egoism în dorinţa de
posesiune, invidie că nu poţi iubi mai mult, ură faţă de cel care
poate... Oamenilor le scapă aceste amănunte fiindcă n-au
răbdare să se observe şi, mai ales, n-au curajul să recunoască...
- Sunt vorbele lui! – exclamă el uimit.
- Din moment ce le-am auzit de la el...
- Ştiai că îţi dedicase multe cântece? – o întrebă.
Ea începu să fredoneze unul din ele, iar Miguel se lăsă
antrenat, ajungând să cânte împreună: „Gina, eu te-am visat în
altarul iluziei mele...“
- La interviuri, Rosita susţine totdeauna că Feliz a
compus numai cântece dedicate Paraguayului şi doar câteva
pentru ea. Despre acestea nu pomeneşte niciodată.
- De ce eşti rău? – îl mustră cu afecţiune. Trebuie s-o
înţelegi. Observ, însă, că el era foarte atras de dansatoare.
- Majoritatea fetelor noastre dansează şi cântă.
Dansul exprimă perfect caracterul, iar el îşi dorea o soţie care
să-l completeze atât în viaţă cât şi pe scenă. Din păcate, l-a
însoţit în turnee doar la începutul căsniciei lor.
- Spune-mi sincer, Don Sánchez, de ce vorbeşti aşa
aspru despre Rosita? Sunteţi prieteni de atâta vreme, aţi lucrat
împreună, Feliz o iubea...

153
 - Un singur lucru pot să-ţi răspund şi anume că însăşi
moartea lui departe de ea este sugestivă ca un simbol.
Spusese aceste cuvinte cu o seriozitate gravă. Virginia
îl privi lung, încercând să înţeleagă, iar el continuă:
- Femeile îşi închipuie că prin căsătorie devin
proprietarele bărbatului iubit ori, el era ultimul om din lume
care s-ar fi lăsat dominat.
- Ceea ce spui dovedeşte că ţinea extrem de mult la
el.
- Ţinea în felul ei şi totuşi l-a înşelat. Uneori îl
teroriza cu pretenţiile... Ştiai că fata nu este a lui?
- Nu, nu ştiam. – Chipul Ginei se intunecă şi înţelese
de ce Rosita vorbea foarte rar despre Marisa, avea o singură
fotografie in care era impreuna cu soţul ei şi cu cei trei copii şi,
în mod ciudat, nimeni nu amintea de fată.
- A fost scandal mare – adăugă Miguel – însă Feliz a
recunoscut-o şi totul s-a stins repede. În lumea noastră
artistică...
- Scuză-mă – şopti ea, întrerupându-l şi pe măsură ce
rostea fiecare frază vocea îi creştea în intensitate. – Eu n-am
dreptul s-o judec. Rosita mi-a spus ceva foarte frumos: „Feliz
era al nimănui şi al tuturor”... Pentru o femeie, aşa ceva e greu
de suportat, mai ales când îşi doreşte un suflet numai al ei.
Aminteşte-ţi că şi el era destul de posesiv, dar în acelaşi timp
pretindea independenţă. L-am cunoscut îndeajuns ca să fiu
sigură că n-ar fi vorbit cu nimeni despre problemele lui
familiale, nici chiar cu prietenii săi cei mai buni. În schimb, n-a
fost uşă de biserică, iar asta mi-a spus-o şi cred că ştii şi
dumneata. Era un bărbat în adevăratul sens al cuvântului, cu
multă sensibilitate faţă de frumuseţea feminină şi cu o
capacitate afectivă extraordinară. Rosita era mereu singură cât
timp se afla el în turnee, crede-mă că pot s-o înţeleg.
- Într-adevăr – consimţi încurcat. – Îmi povestea ca
între bărbaţi... Dar ce-ţi spun eu ţie?!

154
 - Îmi povestea şi mie, fii liniştit, ştia că il inţeleg,
amândoi iubeam aceste mărturisiri ale lui care ne apropiau şi
mai mult.
- Dar despre scandalurile pe care i le făcea în cele mai
nepotrivite momente ţi-a povestit? Nu era nevoie să vorbească
despre problemele lui. Cu toţii am fost martori la nenumărate
din discuţiile lor furtunoase...
- Cei care se iubesc se mai şi ceartă...
- Ei, „se iubesc”!... După toate astea n-a mai fost loc
de iubire. Încercau să salveze nişte aparenţe. Atât. Noi eram
mai mult prin Europa. Chiar m-am gândit: când situaţia politică
i-ar fi permis şederea în ţară, Feliz s-a exilat singur din cauza
ei. La scurt timp a murit, poate de supărare. Marisa nici nu
împlinise un an. Şi încă ceva, ştiai că Rosita s-a recăsătorit
după doliu?
- A făcut foarte bine. Tânără, frumoasă, temperamen-
tală şi cu trei copii care aveau nevoie de tată, ar fi fost o prostie
să rămână singură.
- Mie mi s-a părut ca l-a înşelat o dată în plus.
- De ce?! – îşi înălţă ea sprâncenele a mirare. În cazul
acesta eu l-am înşelat cu mult mai grav decât ea: m-am măritat
la un an după moartea lui fără să ştiu măcar că murise, am
divorţat, am avut prieteni... Singurul lucru pe care pot să-l
afirm este doar că n-a trecut zi de la Dumnezeu să nu mă fi
gândit la el.
- Cu tine a fost altceva.
- N-a fost deloc altceva.
- Nu-i adevărat. N-ai greşit cu nimic şi, oricum, e
tardiv să te învinuieşti.
- Atunci de ce s-o învinuim pe Rosita? Nu este, oare,
la fel de tardiv?... Totuşi, nu mi-a prezentat nici un soţ.
- A murit acum trei ani în cursul unei expediţii
geologice.

155
 - Poftim! – demonstră Gina printr-un gest că avusese
dreptate.
- Arheolog renumit, se ocupa de antichităţi şi i-a lăsat
soţiei o avere fabuloasă – adăugă Miguel.
- Bravo ei!
- Se zvoneşte...
- Există destui ziarişti fără scrupule gata oricând să
inventeze tot felul de bârfe pe seama personalităţilor – îl
întrerupse blâd, dar hotărâtă.
- Poate că ai dreptate. Nu m-am gândit niciodată să-i
acord atâta înţelegere...
- Asta pentru că eşti bărbat – zâmbi ea.
Un surâs limpezi privirea lui clară ca seninul dimineţii
şi rosti admirativ:
- Ai un caracter de excepţie. Feliz te-ar fi adorat.
Ea ridică din umeri, ignorând complimentul şi schimbă
vorba:
- Sunt uimită câtă încredere îmi acorzi, deşi nu mă
cunoşti aproape deloc.
- Am ferma convingere că vei păstra discreţia şi, de
altfel, nu fi atât de sigură că nu te cunosc – făcu el enigmatic.
Se ridică şi scoase din sertarul biroului un fel de agendă
groasă îmbrăcată în piele.
- Feliz ţinea un jurnal – spuse.
O emoţie puternică, plină de veneraţie, cuprinse inima
Virginiei când atinse foile acoperite cu scris mărunt şi înflorit,
iar pe alocuri cu nişte semne ciudate, un alfabet binecunoscut...
- Dar e alfabetul meu! – exclamă gata să scape
jurnalul din mână.
- Cum e alfabetul tău?! – se miră Miguel
încruntându-se. – Este o scriere veche a indienilor guaraní, care
se învăţa pe vremuri în şcoli. Eu sunt mai tânăr şi n-am mai
prins-o.

156
 - Am inventat acest alfabet când eram copil. Mi-au
trebuit câteva zile să-l creez şi să-l învăţ – insistă ea, regretând
că nu şi-a stăpânit surprinderea, dar nu mai putea da înapoi.
- Poate l-ai întâlnit în vreo carte.
Gina scutură cu putere capul:
- Nici vorbă. Aveam nouă sau zece ani când l-am
inventat, iar mai târziu Feliz m-a îndemnat să-l folosesc la
jurnalul meu, dar nu mi-a spus că şi el...
- Este incredibil!
- Nici eu nu pot pricepe.
- Poate chiar el ţi l-a arătat.
- Feliz mi-a apărut prima oară abia când aveam
şaisprezece ani.
Figura ei exprima atâta perplexitate, încât fu nevoit să
accepte.
- Ţi l-a dat dumitale? – se interesă ea, ridicând puţin
caietul din care continua să citească.
- Îl ţinea la mine şi de multe ori scria aici.
- Înţeleg... Uite numele meu! – tresări aproape
strigând, în timp ce răsfoia la întâmplare.
- Ştiu – zâmbi Miguel liniştit.
- Bine, dar atunci înseamnă că ţi-ai dat seama cine
sunt! De ce mi-ai răspuns aşa dur la prima scrisoare?
- Acolo te-ai semnat „Virginia” şi n-am făcut nici o
legătură. Numai pe fotografie ai scris „Gina”...
Din ce în ce mai curioasă parcurse câteva fraze scurte,
gânduri, sau concluzii fără sens pentru un străin, dar atât de
clare pentru ea...
- Extraordinar! – exclamă.
El venise mai aproape de ea, în picioare şi stăteau
amândoi aplecaţi peste file aproape atingându-şi capetele.
- Descifrezi ce vrea să spună?
- Sigur că da, este jurnalul trăirilor noastre – răspunse
abia stăpânindu-şi lacrimile de bucurie.

157
 - Priveşte aici – interveni Miguel, întorcând un
fascicul fără să i-l ia din mână.
Într-un loc unde pusese un semn, îi arătă cu degetul o
frază subliniată cu roşu: „Gina cunoaşte totul despre Dolores”.
- Iată de ce am avut încredere în tine... Îţi dăruiesc
acest jurnal – reluă după câteva clipe. Eşti singura care merită
să-l păstreze. Eu nici nu înţeleg tot ce scrie, sunt bătrân şi...
- O, Don Sánchez!...
Aproape nebună de fericire, cu lacrimile şiroind, se
ridică şi îl îmbrăţişă, sărutându-l pe amândoi obrajii.
Emoţionat, el continuă fraza întreruptă:
- ... de altfel, sunt sigur că eşti mai bună decât
Dolores.
- Don Sánchez... – începu ea nehotărâtă, cu o
expresie sfioasă întipărită pe chip, apoi se aşeză, rezemându-şi
spatele de perna elastică a fotoliului şi strânse la piept caietul
ca pe un obiect foarte scump.
Vru să spună ceva, dar se opri ezitând.
- Da dragă, te ascult – o încurajă el.
- ... Eu am fost Dolores!

158
 Capitolul 10

Zborul deasupra râului Paraná s-a contramandat din

cauza ploilor. Avionul mic cu patru locuri n-ar fi rezistat unei
eventuale furtuni, iar posibilele piste de aterizare erau inundate.
Însă excursiile în circuit – organizate prin amabilitatea Rositei
care n-a luat parte la ele pentru că le-a considerat prea lungi şi
prea obositoare pentru vârsta ei – oferiră Virginiei prilejul să
viziteze şi această zonă împreună cu turişti locali sau străini,
grupuri mari, unde cel puţin un bărbat purta armă, prevedere
luată mai mult de formă, pentru impresia riscului şi garantarea
siguranţei.
Itinerariile minuţios alese după nişte pliante aduse de
Esmeralda Ernesta Navarro, însoţitoare nedespărţită în toate
drumeţiile organizate cu autocarul închiriat, condus de un tânăr
voinic născut parcă la volan, au stabilit locurile ce meritau să
fie văzute şi, de multe ori s-au abătut din drum pentru a mai
vedea câte ceva, dar niciodată n-au omis vreun obiectiv hotărât
iniţial.
Oraşe, localităţi cu importanţă istorică sau turistică,
parcuri naţionale, rezervaţii, şi-au dezvăluit misterele în faţa
ochilor uimiţi ai Ginei atrasă mai cu seamă de frumuseţile
naturale, plante, animale, păsări.
Scopul incursiunilor includea şi pătrunderea în jungla
tropicală, atât cât permiteau drumurile practicabile ale selvei
pline de minunăţii: flori ciudate, arbori impresionanţi, liane,
fluturi uriaşi în culori metalizate, insecte bizare, maimuţe,
papagali, dar şi tarantule, scorpioni, păianjeni otrăvitori, şerpi

159
veninoşi, pume, jaguari, caimani, de care trebuiau să se
ferească straşnic.
Ţânţarii şi muştele prezente peste tot erau o adevărată
belea cu neputinţă de evitat, iar înţepăturile usturătoare
provocau mâncărimi insuportabile silind mereu excursioniştii
să apeleze la trusa de prim ajutor.
Plimbarea pe drumurile pădurii se făcea cu părul
acoperit din cauza roiurilor de paraziţi, cu cizme cauciucate
până deasupra genunchilor ca să-i apere de umezeală, şerpi,
şopârle, şi n-aveau voie să se răzleţească de grup.
Cu toate aceste inconveniente nu s-au dat în lături de la
mici explorări nocturne care stârneau fiori pe şira spinării la
auzul ţipetelor sinistre, dar aduceau în lumina farurilor fluturi
de noapte uluitor de frumoşi, sau animale mărunte cu ochişorii
strălucind printre ramuri.
Nici chiar furtunile, frigul, vremea urâtă, n-au reuşit să
reţină temerarii drumeţi închişi prin hoteluri.
Esmeralda, spirit aventurier, cu puţin mai în vârstă
decât Virginia, dar plină de temperament, energică, frumoasă şi
cu alura unui top-model veritabil, s-a dovedit a-i fi o foarte
bună prietenă. Fostă paraşutistă, în tinereţe pilotase un avion,
lucrase în turnul de control al aeroportului, fusese agent de
siguranţă şi astfel îşi cunoscuse soţul. Femeile paraguayene
practicau frecvent meserii bărbăteşti, şi adesea puteau fi
întâlnite pe autostrăzi ca poliţişti sau agenţi de circulaţie. Deci,
nu erau ieşite din comun activităţile ei. Din spusele sale, Gina
şi-a dat seama că era una din cele mai rafinate spioane, fapt ce
n-o deranja câtuşi de puţin. Dimpotrivă, se simţea protejată
pentru că nu venise cu scopuri politice, îi admira inteligenţa,
cultura, tenacitatea, felul cum înţelegea să-şi servească ţara.
Ceea ce n-a realizat era faptul că, în calitate de spion
guvernamental, lucra şi în interesul americanilor care o
şcoliseră. Dar nici asta n-avea de ce s-o afecteze.

160
 Primul circuit s-a îndreptat spre Parcul Naţional
Ybycuí, adevărată capodoperă a naturii. Pâraie vijelioase
tăiaseră adânc povârnişurile abrupte ale măgurilor, năpustindu-
se în cascade şi căderi de apă ce atingeau pe alocuri patru sute
de metri, desişul ca peria, luxuriant şi sălbatic, palpita sub
lumina orbitoare a soarelui în culori indescriptibile, iar aerul
dens îmbibat de parfumuri, liniştea sfârtecată de ţipete sau
înflorită de triluri, foşnetul unduit al frunzelor mângâiate de
vânt, rumoarea făpturilor temătoare pitulate la adăpostul verde,
compact, alcătuiau cea mai înălţătoare simfonie închinată
Creatorului.
Ca să ajungă aici au trecut prin Caacupé, oraşul unde,
anual, are loc un pelerinaj la Bazilica Nuestra Señora de Los
Milagros cu ocazia zilei de 8 Decembrie, Ziua Fecioarei sau a
Concepţiei Imaculate – mare sărbătoare naţională. Cu această
ocazie au vizitat şi localităţile învecinate: Piribebuy, scurt timp
capitală sub Francisco López în vremea războiului, Yaguarón,
Chololó şi Paraguarí unde se găseau importante muzee istorice,
precum şi Itá vestită pentru atelierele de ceramică, mai târziu
refugiul criminalului de război nazist Martin Bormann.
După un scurt popas în San Juan Bautista, au luat-o
spre confluenţa râului Paraguay cu Paraná pentru a înnopta la
Pilar, oraş despre care Gina auzise într-un cântec. În drum s-au
oprit la templul din San Ignacio Guazú să admire statuile
guaraní pline de originalitate indiană şi aşezarea micuţă cu o
singură stradă principală de-a lungul căreia se înghesuiau case
scunde, birturi, prăvălii.
A doua zi au străbătut şoseaua paralelă cu graniţa
sudică şi au savurat priveliştile încântătoare oferite de râul
Paraná pe malurile căruia, împrăştiate printre mlaştinile uscate
numai vara, se înălţau colibe răzleţe, aidoma celor din viziunea
Ginei, locuite de oameni săraci îmbrăcaţi în haine simple, viu
colorate. Unii bărbaţi mergeau la lucru, purtând pe umăr
machete, cuţite lungi pentru tăierea trestiei de zahăr sau pentru

161
alte munci agricole, iar alţii, foarte bronzaţi, umblau călare,
ducând vitele să se adape. Femei aproape de mal spălau rufe şi
le întindeau apoi la uscat pe tufişurile din preajmă, ori cărau pe
cap saci grei, fumându-şi ţigara, în timp ce copiii se zbenguiau
lipsiţi de griji. Peste tot se auzeau chiote, cântece, hohote de
râs, plescăituri în apa răcoroasă unde se bălăceau de-a valma
animale şi oameni.
Stârci-cenuşii zburau molatec, oprindu-se în smârcuri şi
lăsau să li se vadă gâturile lungi, graţioase ca nişte semne de
întrebare şi capetele împodobite elegant cu mănunchiuri de
pene albăstrui curbate spre ceafă. Păsări-secretar, asemănătoare
berzelor, având parcă deasupra frunţii o panglică neagră, se
plimbau liniştite. Crengile arborilor găzduiau cârduri de
papagali multicolori, coţofene cu cipilici roşii pe cap scrutau
întinderea mlăştinoasă din vârful stâlpilor înconjuraţi până sus
de plante căţărătoare crescute la marginea şoselei, cai robuşti
alergau în voie pe nesfârşitele păşuni mănoase, vite grase
păşteau, aplecându-şi coarnele bifurcate şi stoluri de păsări se
fereau din calea maşinilor destul de rare, ca să se aşeze iar.
De la distanţă puteau fi zărite, printre coline, sate cu
înşiruiri albe de case, uliţe desfundate şi monumente ale eroilor
locali – statui rudimentare din piatră.
La trecerea autocarului, câte un câine costeliv şi apatic
ieşea în drum să latre răguşit, pisici întinse la soare priveau cu
indiferenţă, purcei dolofani guiţau panicaţi, fugind la adăpostul
curţilor împrejmuite cu garduri din şipci.
În faţa multor locuinţe se uscau grămezi de bumbac
spălat, bărbaţii picoteau în hamacuri la umbra copacilor, mame
îşi alăptau pruncii la sân fără nici o jenă şi sporovăiau cu alte
femei. Viaţa de zi cu zi se desfăşura în aer liber, pe prispe
acoperite unde erau puse mese şi paturi din lemn protejate
noaptea cu plase împotriva ţânţarilor.
Virginia află repede că nenumărate cupluri trăiesc aici
fără să se căsătorească, iar copiii provin din mai multe legături,

162
având cu toţii aceleaşi drepturi ca fraţi, situaţie datorată
războaielor care au nimicit majoritatea populaţiei masculine.
Femeile şi-au permis toate libertăţile, asumându-şi rolul de capi
ai familiei şi au căutat cu orice preţ să refacă echilibrul
demografic pierdut. Lucrul acesta le-a imprimat o frumuseţe
robustă, frivolă, în eroismul şi nobleţea lor devenind un triumf
al dragostei.
De câteva ori grupul s-a oprit să admire cascadele
şerpuitoare ale râului albastru, rostogolindu-se în căderi
asurzitoare ce clocoteau neîntrerupt şi ridica nori de pulbere
diamantină care formau curcubee înlănţuite în bătaia soarelui
de amiază.
La orizont se întrezărea platoul Paraná acoperit cu
păduri limitate de câmpii joase, un ocean verde, contrastând cu
fâşiile cărămizii-roşcate ale pământului bătătorit de lângă
şosea.
Ajunşi la Encarnación, cel mai sudic oraş, al doilea ca
mărime şi importanţă economică după Capitală, excursioniştii
s-au împărţit în două. Patru familii s-au cazat la „Viena“, cel
mai scump hotel din oraş ocupat aproape în totalitate de o
delegaţie americană, iar ceilalţi, care nu mai aveau loc acolo,
au tras la „Suizo“ – mai puţin confortabil – compus din două
construcţii cu câte un etaj fiecare, ambele hoteluri fiind foarte
apropiate.
Dimineaţa au făcut un tur al oraşului împrăştiat pe o
suprafaţă considerabilă, cu străzi înclinate spre râu şi clădiri
vechi, deteriorate. Dincolo de apă se contura localitatea
argentiniană Posadas. La prânz au luat masa la restaurantul
„Lomitos Mexicanos“, deoarece li s-a spus că este singurul loc
din Paraguay unde se putea servi delicioasa turtă de porumb,
iar Esmeralda şi-a vizitat apoi nişte prieteni, ataşaţi ai Vice-
Consulatului brazilian.
În drum spre Parcurile San Rafael şi Caaguazú, aproape
unite de pădurea umedă cu arbori monumentali ale căror

163
coroane acopereau sute de metri patraţi, au văzut ruinele
construcţiei neterminate ale misiunii iezuite din Jesús şi muzeul
din Trinidad, localităţi părăsite de misionari în momentul
alungării lor după declararea independenţei. Apoi au trecut prin
Villarrica, oraş industrial şi turistic. Zidurile netencuite din
piatră galben-roşcată ale ruinelor măcinate de vânturi şi ploi,
intrările boltite, ferestrele în stil gotic, te duceau cu gândul la
cetăţile medievale.
Ultimul obiectiv a fost Ciudad del Este (Oraşul
Estului) unde copilărise Feliz şi, gândea Gina, a cunoscut-o pe
Dolores. Abia aşteptase revederea, convinsă că va reîntâlni
atmosferea viziunii sale, dar fu profund dezamăgită. Aşa cum
se întâmplă totdeauna când intervine mâna omului, puternicul
centru economic nu amintea nimic din pitorescul peisajului
sălbatic şi natural, iar lacul nu intra în itinerar din cauza
ţânţarilor foarte agresivi. Totuşi, a doua zi de la sosire, avu
parte de un incident foarte straniu.
Au tras la hotelul Mi Abuela (Bunica Mea), în
apropiere de şoseaua ce traversează oraşul şi se îndreaptă spre
Asunción. O mulţime de restaurante chinezeşti ori japoneze
demonstrau existenţa unui mare număr de asiatici, turişti, sau
chiar stabiliţi definitiv, iar Virginia n-a bănuit niciodată că în
Paraguay va ajunge să mănânce sashimi, peşte crud
condimentat în manieră niponă şi să folosească beţişoarele.
La revărsatul zorilor se aflau cu toţii deasupra minuna-
tei cascade Iguaçú – în limba guaraní „apă mare“, formată de
râul omonim la confluenţa cu Paraná, în apropierea graniţei
dintre Brazilia şi Argentina.
- Căderea de apă alimentează hidrocentrala construită
de brazilieni în colaborare cu Paraguay, unul dintre cele mai
mari proiecte hidroelectrice din lume – le spusese ghidul cu o
zi în urmă.

164
 Să admire priveliştea, au trecut podul intersectat de
linia frontierei şi Gina îşi aminti surâzând remarca tatălui ei
referitoare la poduri.
Franjuri lichide se revărsau printre stâncile negre din
bazalt, aruncând sclipiri metalice de un verde închis. Platforme
naturale, acoperite cu rădăcini încleştate ca nişte degete
hrăpăreţe, coborau în trepte până aproape de hăul aflat cu
optzeci de metri mai jos, unde torentele sălbatice se spărgeau
înghiţite cu vuiet prelung, ridicau nori de spumă albă şi stropi
argintii. Jeturi răzleţe de apă ţâşneau în sus, împinse de
colţurile muşcătoare ale pragurilor stâncoase, presate între
perdelele fluide ca nişte cosiţe despletite ce alunecau spre
abisul clocotitor.
Pe drept cuvânt este considerată cea mai mare şi mai
frumoasă cataractă din lume, însă, nu şi-au putut împărtăşi
decât mai târziu impresiile din cauza mugetului asurzitor care
acoperea orice alt sunet.
Au petrecut amiaza colindând împrejurimile pitoreşti
din preajma localităţilor Hernandarias şi Itaipú Dam situate
puţin mai la nord, după care s-au reîntors la hotel să se
pregătească pentru cină.
De multe ori cele două prietene făceau opinie separată,
luând masa izolate de grup la câte un restaurant cunoscut de
Esmeralda. De data aceasta s-au dus la Mi Ranchito (Colibiţa
Mea), însoţite de un ghid local. Nu era departe şi au mers pe
jos când, la o intersecţie, apăru lângă ele un bătrân cerşetor
uscăţiv, îmbrăcat sărăcăcios.
- Nicăieri nu poţi scăpa de milogi – comentă ghidul.
Bătrânul i se adresă Ginei, salutând-o cu voce subţi-
ratică:
- Buenas tardes, señorita Dolores...
Se opri încremenită şi Esmeralda îi aruncă o privire
sfredelitoare, încercând să-i sondeze sufletul cu ochii ei verzi

165
umbriţi de încruntarea sprâncenelor, apoi se întoarse spre omul
care aştepta pomană.
- N-o cheamă Dolores – îl expedie, în timp ce el se
retrăgea umil, cu spatele.
Cine ştie cu ce Dolores o confundase, provocând acest
incident penibil... Cu mişcări nesigure Gina îi dădu o bancnotă,
iar el mulţumi recunoscător şi se depărtă şchiopătând.
- Ai cunoscut-o pe Dolores? – insinuă prietena pe un
ton natural, iar bărbia frumos rotunjită i se avântă înainte
voluntar părând că nu îngăduie secrete.
- N-am cunoscut pe nimeni cu acest nume. Nu ştiu
despre cine poate fi vorba. Bătrânul m-a speriat – răspunse ea
copleşită de surpriză.
- Cerşetor – conchise. I-ai dat prea mult. Câţiva
céntimos erau suficienţi.
Dar Gina habar n-avea cât îi dăduse. Schimbă vorba cu
indiferenţă să-i abată atenţia. Chiar dacă acest bătrân a
cunoscut-o pe Dolores Revero, era puţin probabil să şi-o mai
amintească şi, oricum, nu-i semăna deloc. Fusese doar
coincidenţă. Dar ghidul, atent la toată întâmplarea, interveni
spunând:
- Scuzaţi-mă, îl cunosc bine pe omul acela. Îl cheamă
José. Copiii lui, Panchito şi Tanita au stat cu părinţii mei în
aceeaşi casă şi povesteau mereu că o fată pe nume Dolores le-a
salvat viaţa când erau mici. José e foarte bătrân, şi-a cam
pierdut minţile...
Tocmai atunci, pe drum treceau două căruţe încărcate
cu trestie de zahăr. Gina îl întrerupse atrasă în mod salvator de
atelajele ciudate pe două roţi la care erau înhămaţi nişte boi
cafenii şi încercă să-şi dea tot interesul pentru a-şi ascunde
emoţia.

***

166
 S-au întors acasă şi curând au pornit iar, într-un al
doilea circuit spre partea centrală a ţării, în compania unor
turişti spanioli. Ruta trecea prin San Pedro, Concepción şi
Pedro Juan Caballero cu scurte opriri la Parcurile Naţionale
Serranía San Feliz şi Cerro Corá, cu păduri tropicale uscate,
palmieri, savane şi peşteri precolumbiene care adăposteau
cândva comori seculare, mai târziu jefuite şi cărate în afara ţării
cu acceptul tacit al guvernului.
Trecerea prin aceste parcuri era extrem de riscantă, nu
atât din cauza pumelor şi jaguarilor ce nu se sfiau să atace în
plină zi, cât din cauza răufăcătorilor adesea ascunşi în peşteri.
Circula zvonul că se mai găseau încă bogăţii îngropate de
popoarele străvechi care locuiseră ţinutul, triburile actuale
fiindu-le urmaşi. Vânătorii de antichităţi şi căutătorii de aur
scormoneau cu asiduitate, iar la nevoie n-ar fi ezitat să
folosească armele dacă erau surprinşi. Cine avea ghinionul să
înnopteze în zonă, putea fi martor la schimburile de focuri şi la
măcelurile dintre diverse bande de tâlhari. Acestora li se
adăuga şi împotrivirea băştinaşilor, apărători ai tezaurului
strămoşesc, iscându-se adevărate războaie.
- Mi se pare o poveste frumoasă – spuse Gina după ce
auzi relatările Esmeraldei.
- Nu-i deloc poveste. Dacă n-aş răspunde pentru
pielea ta, te-aş lăsa să te convingi singură.
Înainte să traverseze râul Paraguay care împarte ţara în
două regiuni aproape egale, unul din cauciucurile maşinii
explodă şi trebuiră să coboare ca să poată fi înlocuit. Chiar
atunci s-a dezlănţuit ploaia torenţială, după ce toată ziua fusese
înnorat şi bătuse un vânt destul de puternic. Şoferul tocmai
schimba roata şi n-aveau unde să se adăpostească. În mai puţin
de două minute au fost cu toţii uzi până la piele şi când, în
sfârşit porniră, îşi puteau stoarce hainele. Până la Portul
Fonciero mai era mult şi se pare că ziua aceea le purta ghinion
pentru că se defectă ceva la motor. Din fericire stătuse ploaia,

167
ori o lăsaseră în urmă, iar printre tufişurile înalte de la
marginea drumului se zăreau nişte colibe. Locul foarte retras
nu era circulat şi nu exista nici o posibilitate să meargă mai
departe cu altă maşină.
Chimo, ghidul însoţitor, plecă să vadă cât e de mare
aşezarea şi ce posibilităţi ar fi fost să rămână peste noapte.
După câteva minute se ivi un câine, apoi doi copilandri şi, în
fine, Chimo însoţit de un tânăr cu păr castaniu şi faţă bronzată
de soare, îmbrăcat în haine largi de pânză peste care purta un
poncho ţesut din lână subţire.
- Nu reuşesc nicidecum să mă înţeleg cu oamenii
ăştia – strigă de jos ghidul.
Tânărul făcea semne spre cei din autobuz, arătând către
sat şi spunea „se roca“, iar copiii priveau curioşi. O parte din
excursionişti au coborât. Gina, care abia aştepta să se apropie
de copii şi de câine, se grăbi să-i însoţească. Bărbatul o
remarcase după simplul fapt că era mult mai palidă şi o întrebă
ţintuind-o cu degetul:
- American?
Esmeralda îşi scutură capul făcând semn că nu şi o
ploaie de stropi căzu din vârful şuviţelor ebenine, iar Jorge
Rodolfo Ruiz, cel mai vârstnic dintre turişti, încercă să-i
vorbească nemţeşte fără nici un efect. În schimb, câinele veni
spre Gina dând din coadă şi se lăsă mângâiat, după care începu
s-o tragă de pantaloni spre hazul tuturor. Localnicul făcu din
nou aceleaşi gesturi spunând „se roca”.
- Ne invită la el, îi încredinţă Esmeralda care
cunoştea unele dialecte locale, însă nu vorbea niciodată cu
sătenii fără intermediar din raţiuni aparent absurde, cunoscute
numai de ea.
După câteva momente de ezitare şi-au luat bagajele, au
închis autobuzul şi au pornit după tânărul care îi conduse
printre tufişuri şi bălării până la un luminiş plin de viaţă.

168
 Colibele, vreo zece, erau destul de mari, cu prispe largi
acoperite, mult mai trainice decât cele văzute pe malurile râului
Paraná. Femei şi bărbaţi de toate vârstele ieşiseră să-i vadă,
vorbind pe limba lor, zâmbind sau încruntându-se. Erau
frumoşi fără excepţie, nu prea înalţi, cu păr şaten, iar femeile
îşi purtau părul lung împletit într-o singură coadă pe umărul
drept, prins cu panglici colorate. În jurul lor, droaia de copii
gălăgioşi făceau o zarvă asurzitoare ce se opri la apariţia
străinilor, pentru a reîncepe după câteva clipe şi mai
tumultuoasă. O fetiţă veni în fugă şi întinse mânuţele spre
colierul Ginei, cel cumpărat în primele zile din târg. Râzând, îl
scoase şi îl încolăci de două ori pe gâtul fetiţei pentru că era
prea lung, iar sătenii exclamară bucuroşi. Fericită, copila o
duse de mână spre coliba ei urmată de ceata celorlalţi
zburdalnici. Din colibă ieşi un bătrân cărunt, zbârcit, cu pipa
fumegândă în colţul gurii şi toţi alergară înapoi la joaca lor,
lăsând-o pe Gina singură. Bătrânul o privi cu luare aminte
printre gene, îşi scoase pipa dintre dinţi, apoi o întrebă cu
asprime în glas, aidoma tânărului venit la maşină:
- American?
- Nu – făcu ea.
Faţa lui brăzdată de riduri adânci se descreţi într-un
zâmbet şi, făcând câţiva paşi, întâmpină grupul rămas în urmă.
Ghidul îi vorbi, convins de zădărnicia încercării şi fu surprins
când îl auzi spunând într-o spaniolă stricată:
- Bine venit!
În sfârşit cineva care putea să-i ajute. Chimo explică
repede ce se întâmplase, iar bătrânul începu să-i numere.
- Se pu se pii – strigă el, adresându-se unei femei care
se apropie şi discutară câteva minute.
Ea le pofti pe femei înăuntru să-şi schimbe hainele, în
timp ce bărbaţii făcură un foc mare, întinseră o rogojină sub
acoperişul prispei şi aduseră peşte prăjit, băutură şi fructe.
„Torta de almidón“ făcută din făină de manioc înlocuia pâinea

169
şi fusese coaptă în vatra de pământ nelipsită din gospodăriile
rurale. Ca să se încălzească au băut „chicha morada”, un fel de
ţuică din porumb, iar vinul dulce, slab alcoolizat, era din belşug
pentru toată lumea, chiar şi pentru copii. Câinele se aşezase
lângă Gina şi, vrând-nevrând, au împărţit mâncarea spre
satisfacţia unei tinere foarte drăguţe care îi explică:
- Se iavara cunia.
Văzându-i privirile nedumerite bătrânul traduse:
- Vrea spune căţeaua ei.
Gina îl rugă să-i lămurească semnificaţia cuvintelor „se
roca” şi „se pu se pii” pe care le auzise cu puţin în urmă.
Primele însemnau „casa mea”, însă cu mare greutate reuşi să
înţeleagă a doua expresie a cărei traducere exactă era „mâinile
şi picioarele mele”, dar care desemna cifra 20. După ce îi
numărase, bătrânul i-a cerut femeii să aducă mâncare pentru
douăzeci de persoane, atâtea câte degete are el la mâini şi la
picioare. Văzând-o interesată, îi spuse Ginei şi alte cuvinte.
Astfel află că „ise man ana” însemna „eu am mâncat”, iar „ise
su curi” – „eu voi pleca”.
Seara se lăsă brusc, aşa cum se lasă totdeauna în zonele
tropicale. Bărbaţii înteţiră focul, iar la lumina lui porniră
cântecele şi dansul, impresii ce se pot împărtăşi fără translator.
În final, parcă s-ar fi ştiut de-o viaţă. Niciodată nu şi-ar fi
închipuit Virginia că acest popor ospitalier este la fel de
generos ca şi cel din care se trăgea, oameni cu suflet bun şi
cuget nepătat, dar plini de o dârzenie neclintită când era vorba
de pământul ţării lor.
În liniştea nopţii răsună un ţârâit puternic.
- Yurara ita! – spuse un copil. – Broaşte!
Au dormit împărţiţi în mai multe colibe, pe saltele tari
umplute cu iarbă uscată sau pe rogojini. N-a fost comod, însă
erau prea obosiţi să se gândească la asta.
Dimineaţa, după ce şoferul remedie defecţiunea, şi-au
luat rămas bun şi porniră spre Filadelfia, important oraş

170
industrial şi au intrat în Gran Chaco, teritoriu pentru care
monopolurile Angliei şi ale Statelor Unite au provocat războiul
cu Bolivia. Victoria n-a fost clară, dar tratatul de pace a dat
Paraguayului trei pătrimi din teritoriul în litigiu, cauza
principală a disputei, fiind zăcământul petrolier exploatat astăzi
în cea mai mare măsură de companiile americane.
Pe toată întinderea Marelui Chaco se aflau răspândite
fortificaţii rămase din timpul luptelor, sate şi localităţi al căror
nume începea cu „Fortín“ (fort). Într-un punct al drumului, pe
un pneu uriaş stătea scris „pasar prohibido“ (trecerea
interzisă).
- Străinii nu sunt bine primiţi în aşezările ocupate
clandestin, o lămuri Esmeralda fără alte explicaţii, iar
autobuzul se grăbi mai departe.
Gina găsi mai prudent să evite comentariile. Şi aşa ştia
că văzuse mai mult decât li se permitea străinilor.
Ultimul obiectiv a fost Parcul Tinfunqué ale cărui
păduri de quebracho asigură o treime din producţia de tanin a
lumii. Copacii înalţi, rămuroşi, cu frunze mărunte şi flori mici
adunate la vârful crenguţelor, au lemnul foarte dur – stâlpii
rezistă mai multe secole fără să putrezească – şi se foloseşte la
traverse de cale ferată sau construcţii navale, însă refacerea
defrişărilor este anevoioasă pentru că arborii ajung la
maturitate abia după o sută de ani.
În drum spre casă au coborât prin coloniile Mennonite,
unde trăiau acei băştinaşi cunoscători ai limbii germane.
– Separaţi de biserică, pacifişti, menoniţii se
opun serviciului militar într-o ţară unde armata este considerată
mândrie naţională – sublinie ghidul. – De fapt, sunt o sectă
anabaptistă răspândită pe tot continentul, dar poziţia lor în
Paraguay este din ce în ce mai periclitată datorită avântului
industrial.

***

171
 Odihna înaintea celui de-al treilea circuit a fost puţin
mai lungă pentru că Gina răcise zdravăn după ploaia care i-a
prins şi a trebuit să rămână câteva zile în pat, cu aspirină şi
ceaiuri. Totuşi, n-a avut vreme să se plictisească. Rosita chema
zilnic musafiri şi se purta ca o mamă bună, legătura sufletească
dintre ele fiind din ce în ce mai strânsă. Restul timpului şi l-a
petrecut uitându-se la televizor, ascultând muzică ori savurând
poeziile marelui Campos Servera, paginile tristului Gabriel
Casaccia sau lucrările lui Augusto Roa Bastos, găsite în
biblioteca gazdei. Acesta din urmă este autorul celor mai
sugestive schiţe adunate în ciclul „El trueno entre las hojas“
(„Tunetul între frunze“) care ilustrează suferinţele, viaţa,
obiceiurile şi mentalitatea poporului, cu superstiţiile,
petrecerile, munca şi obsesiile sale, povestiri din timpul
războaielor, întâmplări tragice, atitudini de revoltă faţă de
terorile dictatoriale, oprimări sângeroase ale unor oameni
nevinovaţi ce s-au zbătut cu demnitate să-şi îmbunătăţească
existenţa, stând de strajă chiar dincolo de mormânt. „Y nada
hay tan poderoso e invencible como cuando alguien, desde la
muerte, monta guardia y espera.” („Şi nimic nu-i atât de
puternic şi de neînvins ca atunci când cineva, din moarte,
veghează şi speră.”)
După însănătoşire, Gina porni spre extremitatea nordică
a Marelui Chaco, împreună cu alţi turişti reuniţi de Esmeralda.
Fiecare circuit i-a dat prilejul să lege noi prietenii. De astă dată
ţinta principală era Parcul Defensores del Chaco, un parc greu
de atins deoarece nu existau mijloace de transport permanente,
iar excursiile se organizau numai la cerere. Au făcut câte o
scurtă haltă la Pozo Colorado şi Fortín Madrejón, localităţi
industriale şi au întâlnit în drum haciendas (ferme) cu pajişti
despre care se spunea că ar fi cele mai bune din lume, unde
păşteau numeroase cirezi. Între păşuni se întindeau hăţişuri,
mlaştini şi păduri de mărăcini spinoşi.

172
 Rezervaţia era o suprafaţă aluvională împădurită, cu
arbori înalţi răsăriţi în mijlocul mărăcinişurilor unde îşi găseau
adăpost pume, jaguari, pantere, căprioare şi alte animale de-o
impresionantă varietate. În ciuda pericolelor, au traversat
ţinutul pe drumurile marginale destul de practicabile atât cu
maşina cât şi cu pasul, fără nici un incident cu excepţia nopţilor
din ce în ce mai răcoroase şi a dimineţilor când apa şiroia de pe
frunze fără să fi plouat.
La întoarcere, vizitară Parcul Teniente Enciso cu o
suprafaţă mult mai redusă, dar bogat în arbori de esenţă tare:
cedru, acajú, quebracho şi au străbătut regiunile deşertice,
zărind chiar zidurile sinistre ale unei temute închisori.
- Aici sunt întemniţaţi deţinuţii politici – îi şopti
prietena.
- Comuniştii? – se interesă Virginia.
Femeia zâmbi condescendent şi îşi netezi în treacăt
blugii cu degetele răsfirate căutând stânjenită cuvintele.
- Timp de o jumătate de secol, preciză, am trăit sub
dictatură fascistă şi singura asociaţie legală a fost Partidul
Republican Colorado. Comuniştii, majoritatea muncitori
proveniţi din păturile de jos, nu erau niciodată arestaţi. Se
împuşcau pe loc pentru cea mai mică suspiciune, ori li se dădea
drumul din avion, fără paraşută, de la cinci sute de metri.
- De ce atâta osteneală? De la două sute rezultatul ar
fi fost acelaşi...
Însoţitoarea se strâmbă, făcând ochii mari, iar buzele i
se ţuguiară ca o inimă roşie între obrajii supţi de uimire.
- Ştiam că ţara din care vii aparţinea lagărului
comunist – spuse.
- Asta nu înseamnă că le-am împărtăşit convingerile
– obiectă cu prudenţă Gina. A fost o ideologie forţată, un regim
terorist îndreptat în special împotriva intelectualităţii. Eu şi
familia mea am suferit foarte mult.

173
 - Iată de ce ne temem şi noi. Trebuie ţinuţi bine în
frâu. Partidul comunist continuă să existe în ciuda măsurilor
drastice şi provoacă mereu mişcări sindicale, răsturnări de
guvern, revolte populare. N-o să-ţi vină să crezi dar începe să
atragă clasele mijlocii: profesori, funcţionari, meseriaşi, artişti,
studenţi... o situaţie îngrijorătoare, iar Cuba îl sprijină.
- Ca în România cu cincizeci de ani în urmă, când
războiul şi vecinătatea cu Rusia stalinistă a înlesnit venirea lor
la putere.
- Sper să nu mai avem parte de război, dar dacă va
trebui să luptăm vom lupta – rosti Esmeralda cu voce scăzută.
Chipul încruntat exprima hotărâre şi degetele i se
încleştaseră dârz cu pumnii strânşi.
- Am înţeles că Fidel Castro practică un comunism
umanitar – îndrăzni Virginia – şi Cuba este un stat prosper fără
amestec american.
- Vai, să nu te aud! – exclamă prietena, iar ochii îi
aruncau priviri întunecate ca smaraldul.
- Vremea comuniştilor a trecut – o linişti Gina şi se
abţinu să mai adauge că totuşi comunismul a avut părţile sale
bune.
Ea se destinse şi o chestionă brusc, plină de interes:
- Din ce partid faci parte?
- Sunt apartinică, însă vederile mele ar fi mai degrabă
liberale.
- Am observat – o asigură, bătându-i uşor braţul
sprijinit pe mânerul scaunului comod îmbrăcat în pluş
bleumarin, apoi îşi îndreptă atenţia spre peisajul sumbru pe
care îl traversau – colonia La Patria cu rafinăriile sale
petroliere.
Din loc în loc pluteau în aer nori de fum de la sondele
aprinse accidental şi ţiţeiul care ardea cu flăcări sălbatice pe
câmpul înnegrit răspândea mirosuri sufocante.

174
 Ultima escală a fost oraşul Mariscal Estigarribia unde
Esmeralda îşi tachină tovarăşa, spunându-i că este vestit pentru
ploile torenţiale survenite foarte imprevizibil.
De obicei, turiştii cu maşini personale se aprovizionau
aici cu benzină ieftină. Până la Asunción erau zece ore de mers,
aşa încât la fel a procedat şi Rubito, bravul şofer în costum
albastru al autocarului ce le-a condus de-a lungul celor trei
circuite alături de mulţi alţi excursionişti.
În acest ultim popas ca şi în toate oraşele pe care le-au
vizitat, sufletul Virginiei a fost atins de dramatismul vibrant al
periferiilor cu atmosfera specific latină – pătimaşă, umană,
înduioşătoare – cu străzi înguste desfundate sau pietruite pline
de hârtoape şi denivelări, cu mulţi copii gălăgioşi aproape
dezbrăcaţi, câini vagabonzi, oameni sărmani cu inimă mare ce
fumau pe marginea drumului, femei guralive în pragul caselor
dărăpănate, mizerie, gunoaie, şobolani, iar seara cu obişnuitele
petreceri stradale în sunet de chitară şi tamburine, în miros de
cărbune încins şi carne friptă, în savoarea vinului şi a dragostei.
„Nicăieri nu se reflectă mai bine opoziţia dintre lipsuri
şi abundenţă ca în această ţară cu atâta frumuseţe sub cerul ei.
Nicăieri un popor nu este capabil mai deplin să se bucure de
viaţă, sfidându-şi sărăcia. Nu mâncarea lipseşte acestor oameni,
ci voinţa de a face ceva“ – notase Gina în carnetul său.
Călătoria se apropia de sfârşit. Coborând spre malul
râului Pilcomayo care formează graniţa de vest, urmară cursul
acestuia până la confluenţa cu Paraguay, punctul terminus al
circuitului.

175
 Capitolul 11

Trecuseră două luni de la sosirea Virginiei în Paraguay,

timp folosit la maximum să vadă, să afle, să adune cât mai mult
material. Rămăsese la urmă lacul Ypacaraí, lacul iubirilor
pierdute cum spune cântecul, unde a venit împreună cu Rosita,
însoţite doar de şoferul limuzinei, lucru oarecum neobişnuit
pentru natura temătoarei amfitrioane înconjurată mereu de
nenumăraţi prieteni.
Situată foarte aproape de capitală, zona cuprindea trei
staţiuni principale. Prima staţiune, Areguá, mai înaltă şi mai
rece decât Asunción, le-a desfătat cu grădinile ei, hanurile şi
restaurantele pline de turişti. Rositei îi plăcea foarte mult
agitaţia, forfota, petrecerile lumii bune şi la tot pasul întâlnea
cunoscuţi.
A doua, Itauguá, era localitatea cusăturilor ñandutí –
adevărată industrie de care se ocupau toate femeile tinere sau
vârstnice – şi centrul muzeului parohial San Rafael cu vestigii
seculare franciscane, relicve, dantele „pânză de păianjen” din
cele mai diverse tipuri. Pe străzi, în pieţe sau înaintea caselor
erau expuse minunatele ţesături migăloase, păzite de copile sau
femei ce continuau să lucreze cu acul aşezate pe prispă.
Vorbind cu ele, Gina află că deprinseseră de mici această artă.
Unele broderii semănau cu modelele populare româneşti
întâlnite pe ii sau pe cămăşile feciorilor de la ţară.
Ţinta finală era San Bernardino, locul preferat de elită
pentru a-şi petrece weekend-urile. Păduri şi câmpii formau de
jur împrejurul staţiunii peisaje încântătoare, portocali vânjoşi
ascundeau ruinele unor vechi biserici iezuite din piatră, printre

176
coroanele rămuroase ale arborilor de grapefruit se zăreau mici
castele construite recent de magnaţi americani ori străini bogaţi
şi excentrici, iar pe panta ce cobora înspre lac se înşirau
hoteluri moderne, cazinouri, vile, restaurante, cu frontispiciile
sufocate de reclame ţipătoare. Fără îndoială, multe din
tranzacţiile lumii interlope se desfăşurau aici nestingherite.
Au ajuns spre seară, după ce vizitaseră primele două
localităţi şi s-au cazat la Santa Rita. Camerele erau deja rezer-
vate. Aveau de gând să rămână două zile, regiunea fiind extrem
de frumoasă, dar Gina nici nu bănuia măcar ce i se pregătise.
În timp ce-l ajuta pe Pongo să scoată valizele din
portbagaj, auzi o voce bărbătească adresându-se Rositei:
- Mătuşă scumpă, ce fericit sunt să te revăd!
Obişnuită cu multitudinea cunoştinţelor gazdei sale, în
primul moment nu dădu importanţă străinului, însă tonul intim,
mai ales vocea extrem de familiară, îi atraseră atenţia. Rosita
era cu spatele spre maşină lângă treptele hotelului şi un domn
foarte elegant, potrivit de statură, o îmbrăţişa, sărutându-i
obrajii. Deşi nu-i vedea figura, Gina tresări violent, iar când
Rosita se întoarse şi bărbatul ridică ochii, simţi cum i se moaie
picioarele gata să-şi piardă cunoştinţa. Parcă era Feliz aşa cum
îl cunoscuse: acelaşi aer, aceeaşi mustaţă, acelaşi zâmbet
fermecător, acelaşi chip senin, deschis şi sincer. Poate doar
trăsăturile mai blânde şi rotunjite, nasul uşor acvilin, ochii plini
de o caldură aparte, il diferenţiau şi il apropiau in mod
paradoxal de amintirea iubită. Feliz avusese trăsături de o
masculinitate aspră, o lumină şăgalnică in priviri, dar unele
poze aduceau cu acest necunoscut. Încercă să se apropie de ei,
dar parcă prinsese rădăcini în asfalt şi sângele-i fugise din
obraji pentru a năvăli îmbujorându-i. Rosita începu să râdă.
- Ştiam eu – spuse. - Apropie-te să vă fac cunoştinţă.
Reuşi anevoie să se desprindă.
- Ţi-l prezint pe nepotul meu, Roberto Andres López.

177
 Întinse mâna, cufundându-se în ochii extrem de ageri,
căprui deschis, îngustaţi de un surâs bun şi vesel. Nu, nu era
Feliz, dar semana extrem de mult cu el.
- De-aţi şti cât am dorit să vă cunosc – mărturisi el,
uimind-o cu vorbele sale. - Mătuşa mi-a povestit despre
dumneavoastră la telefon, dar n-am putut veni mai repede.
Vocea lui atingea corzile cele mai profunde ale inimii
ei. Cu greu îşi reveni, spunându-şi că totul nu-i decât o farsă,
un joc al întâmplării ce o punea în faţa unui om aproape
aidoma celui iubit, dar care nu era el. Tulburată, abia reuşi să-şi
rostească numele, stăpânindu-şi tremurul mâinii ce se odihnea
încă între palmele mari făcute căuş.
- Luaţi-vă camerele în primire – spuse el, dând
drumul strânsorii blânde cu care-i încălzise degetele îngheţate
de emoţie şi se adresă Rositei. - Vă aştept la restaurantul Las
Palmeras (Palmierii). Ştii unde este.
Şoferul primise cheile de la recepţie şi era deja în faţa
liftului.
Ajunsă în camera ei, Gina se trânti pe pat izbucnind în
hohote de plâns. Vederea acestui om îi stârnise un dor năvalnic
amestecat cu o sfâşiere cumplită când realizase că nu era Feliz,
conştientă că n-avea cum... şi totuşi crezuse... Rosita intră pe
nesimţite, privind-o cu duioşie şi o făcu să se ridice jenată în
capul oaselor.
- Ştiam că l-ai iubit, rosti ea încetişor, aşezându-se
alături şi îi cuprinse umerii părinteşte. Altfel nu se explică
venirea ta aici şi interesul pentru tot ce e legat de el, adăugă. De
ce nu mi-ai spus? Credeai că nu te voi înţelege? Doar sunt
femeie. Dacă trăia, poate aş fi fost geloasă, dar acum sunt
fericită să ştiu că într-un colţ îndepărtat de lume există cineva
care-l iubeşte încă atât de mult.
Gina o îmbrăţişă recunoscătoare şi îşi şterse lacrimile
incapabilă să vorbească.

178
 - Îţi aminteşti când ţi-am promis o surpriză? –
continuă. Eram la Grădina Botanică...
Fără să-i poată răspunde, ea dădu din cap afirmativ.
- Roberto este cercetător în domeniul biologiei
ecologice, lucrează la Direcţia Parcurilor Naţionale, iar plăce-
rea lui este să studieze tot ce mişcă. Nevastă-sa l-a părăsit când
era tânăr şi s-a măritat cu altul pentru că el stătea cu nasu-n
cărţi toată ziua, sau călătorea în scopuri ştiinţifice. Când am
văzut pasiunea ta pentru natură, m-am gândit că... cine ştie?...
asemănarea lui cu Feliz te va face să-l îndrăgeşti. Are atâta
nevoie de un suflet care să-l înţeleagă...
- Îţi mulţumesc, Rosita – spuse în fine Gina,
zâmbind. A fost într-adevăr o surpriză. Nu ştiu însă cum aş
putea eu să-l ajut. Paraguayul e plin de fete bune şi frumoase...
Se abţinu să-i spună că Feliz era de neînlocuit în inima
ei, oricât i-ar semăna altcineva la chip.
- Când am vorbit cu el, tocmai se pregătea să meargă
la un congres. A fost entuziasmat când a aflat că eşti din
România, îţi plac ştiinţele naturii, drumeţiile şi vrei să scrii
despre Paraguay. Mi-a spus că a cunoscut un român care l-a
ajutat în nişte cercetări. De aceea dorea atât de mult să stea de
vorbă cu tine. Când a revenit, erai în excursie şi numai acum
am reuşit să stabilim întâlnirea. În general e foarte ocupat şi se
duce mereu la rezervaţii. Tocmai scrie o carte şi v-aţi putea
ajuta reciproc.
Auzind acest lucru, Virginia începu să fie mai atentă.
- Este uimitoare asemănarea – spuse. Parcă ar fi fost
gemeni...
- Ei, nici chiar aşa. Feliz avea un frate, iar Roberto
este băiatul acestuia. Din câte mi-ai povestit, tu l-ai văzut pe
Feliz doar în poze şi o singură dată pe scenă. Dacă l-ai fi
cunoscut în viaţa de zi cu zi, ţi-ai fi dat seama că erau foarte
diferiţi. Firea lui Roberto nu-i atât de impetuoasă. E mai
liniştit, mai serios... Într-un fel, asemănarea dintre ei este pe

179
undeva deliberată. Băiatul şi-a iubit foarte mult unchiul care l-a
ajutat să-şi desăvârşească pregătirea şi devenise pentru el un
ideal de urmat. Nu lua nici o decizie fără să-i spună şi căuta să-
l imite, mai puţin în domeniul muzicii pentru care n-avea nici o
vocaţie. În schimb, e foarte atras de fenomenele oculte şi cred
că veţi avea ce să discutaţi împreună.
Gândul că Rosita încerca să fie mijlocitoare, o enerva.
Ieşise din starea de şoc şi era sigură că de acum putea să-l
întâlnească pe Roberto Andres López fără să se mai piardă în
faţa lui ca o şcolăriţă, dar se întreba neliniştită ce impresie îi
făcuse, dacă n-a înţeles-o cumva greşit. Ca şi cum i-ar fi ghicit
îngrijorarea, prietena încercă s-o liniştească:
- I-am vorbit despre dragostea ta pentru Feliz şi ne-
am aşteptat amândoi la reacţia pe care o vei avea când ai să-l
vezi. Sper că nu te-ai supărat pe mine pentru asta...
- Cum să mă supăr, draga mea, numai că m-a luat pe
nepregătite şi...
- Ei, nu te mai scuza, trebuia să te avertizez, dar
atunci ratam toată surpriza.
- Unde locuieşte? – întrebă Gina doar ca să spună
ceva, să câştige timp pentru a-şi potoli sufletul.
Ar fi dorit să rămână singură măcar câteva clipe, dar nu
putea fi mojică s-o alunge din cameră când era aşa încântată de
ceea ce făcuse.
- Într-unul din apartamentele Direcţiei dar nu stă prea
mult în Capitală. Are o fermă la Pedro Juan Caballero şi
studiază peşterile Parcului Cerro Corá.
- Nu-i periculos? – întrebă Virginia, amintindu-şi
spusele Esmeraldei despre luptele nocturne din zona peşterilor.
- Presupun că nu se aventurează singur. Habar n-am
în ce constă munca lui şi ce face. Într-o vreme se împrietenise
cu soţul meu şi mergeau împreună la săpături.
O privi nedumerită. Feliz mergea la săpături?! Dar îşi
dădu seama că era vorba de al doilea soţ, arheologul. Ea nu-i

180
spusese încă nimic despre el, însă părea ferm convinsă că i-a
spus, ori aflase şi n-a insistat asupra subiectului. În schimb,
adăugă:
- Roberto este foarte bogat. Tatăl său a cântat
împreună cu Feliz, iar mama era de viţă nobilă. I-au lăsat o
moştenire considerabilă. Ar putea să nici nu lucreze, dar o face
din plăcere şi nu vrea să renunţe.
- Bogat, frumos, cu poziţie socială înaltă, cum se face
că n-a găsit o soţie pe măsură?
- N-a întâlnit femeia potrivită. Cine are decepţii în
dragoste se hotărăşte greu la un al doilea pas. Ai trecut şi tu
prin asta cu soţul de care ai divorţat, aşa încât cred că-mi dai
dreptate.
Virginia nu mai avu replică.

***

Las Palmeras era un local de lux pe Calle Colonos

Alemanes. Roberto rezervase o masă şi le aştepta, răsfoind un
exemplar proaspăt al revistei „Noticias” („Ştiri“), dar gândul îi
rămăsese la făptura distinsă şi fină, înduioşătoare cu emoţia ei
sinceră, nedisimulată. Se pierduse literalmente sub privirile lui,
delicată şi naturală... Îi simţea şi acum în palmă degetele reci,
tremurând. Dacă n-ar fi fost avertizat, putea crede că se îndră-
gostise în clipa aceea. Ce n-ar fi dat să-i fi trezit el asemenea
pasiune... Cum trebuie că ştia să iubească, din moment ce atâţia
ani a putut iubi un om care nu mai exista... Roberto avea două
mari atuuri: semăna cu acesta şi era viu. Totuşi, nu va fi deloc
simplu să-i câştige inima şi tocmai asta îl fascinase încă de
când vorbise prima oară cu mătuşa lui, dar nu şi-a imaginat-o
aşa drăguţă şi tânără. Rosita se înşelase precis în privinţa
vârstei. Îşi amintea perfect convorbirea:
- Ţi-am găsit perechea – spusese Rosita după primele
cuvinte de salut.

181
 - Ei, lasă-mă! Cum aşa? – făcuse el râzând.
- Este o domniţă drăguţă din România, venită la mine
în vizită. Adună material să scrie o carte.
- Tocmai de-acolo?! Vreau neapărat să vorbesc cu ea.
Acum zece ani am cunoscut un român care m-a ajutat foarte
mult la nişte studii. Ce vârstă are?
- Vreo patruzeci.
- Înseamnă că-i femeie în toată firea. Măritată?
- Cum să fie măritată din moment ce vreau să ţi-o
prezint? E divorţată ca şi tine. O să te placă precis.
- Cum poţi fi aşa convinsă?
- Doar te plac toate femeile. Însă nu pe asta mă bazez,
ci pe faptul că e îndrăgostită de Feliz.
- Care Feliz?
- Unchiul tău.
- Bine, dar el e mort.
- A pornit, se pare, de la o preferinţă muzicală, apoi
l-a văzut într-un concert...
- Sunt atâţia ani de-atunci, mătuşă.
- Aşa e. Totuşi, asta-i realitatea. E îndrăgostită şi vrea
să scrie o carte despre el şi despre Paraguay.
- Foarte frumos. În cazul acesta, ce şanse am eu?
- Foarte mari, băiete, pentru că semeni cu unchiul tău.
Ai uitat?
- Scumpa mea, crezi că asta e totul?
- Nu ştiu, însă merită să încerci. Depinde numai de
tine. Ca să fiu sinceră, mi-ar părea bine şi pentru ea. Am
început s-o îndrăgesc şi simt că vă potriviţi de minune: o
intuiţie de-a mea...
- Ştiu că eşti neîntrecută...
- ... şi aşa cum am reuşit s-o cunosc până acum, e cu
mult mai potrivită cu tine decât ar fi fost cu Feliz.
- Văd că-mi spui asta cu atâta detaşare... Nu mai eşti
geloasă? Te ştiam...

182
 - O, dragul meu, asta a fost odată. Ştii tu pe cine am
fost eu geloasă. Dar lasă asta. Când poţi veni s-o cunoşti?
- Numai peste o lună. Trebuie să plec în Argentina la
un congres şi apoi se organizează nişte excursii. Cât mai stă pe-
aici?
- Aproape trei luni, poate mai prelungeşte... Ai
vreme, dar sună-mă îndată ce te întorci. Ar fi cazul să te aşezi
şi tu la casa ta... să te însori... Nu-mi plac mie străinii, dar ea
este cu totul altfel... atât de paraguayană...
- Şi eu aş vrea să mă însor, dar ştii bine că n-am de
gând să-mi las meseria. Vreau să studiez fauna peşterilor şi să
scriu o carte. Asta îmi va lua foarte mult timp.
- Toţi vreţi să scrieţi cărţi. De aceea ai rămas fără
nevastă.
- Lasă, mătuşă. Nu eram potriviţi.
- Dar de atunci ce ai făcut de nu ţi-ai găsit nici una?
- Mă asaltează o grămadă, însă nu-mi plac. La
Direcţie sunt câteva acrituri fără nici un strop de gingăşie, iar
celelalte mă dezgustă cu materialismul şi egoismul lor. Nişte
încrezute. Numai pe María am iubit-o. Din păcate nu mi-a
înţeles preocupările, m-ar fi vrut numai pentru ea, o atrăgeau
bărbaţii, distracţiile şi banii. Ce ştiam eu pe atunci? Dacă nu
era unchiu’ m-aş fi spânzurat de primul copac după ce m-a
părăsit. Abia mai târziu mi-am dat seama ce vreau. Mie îmi
trebuie o femeie serioasă care să mă însoţească şi să mă
sprijine în munca de cercetare, nu să-i fie frică de un gândac
sau de un şarpe amărât.
- Cred că Gina este exact femeia pe care o cauţi.
- Cum ai aflat? I-ai pus vreunul în baie?
- Nu fi nesuferit. Am fost cu ea în Parcul Caballero şi
multor plante le cunoştea numele ştiinţific. La Zoo s-a oprit să
admire şerpii şi mi-a spus cât de mult îi plac. N-am mai întâlnit
pe nimeni să-i placă şerpii, în afară de tine; iar la muzeu şi-a
cumpărat cărţi de specialitate. Ce alte dovezi să-ţi mai aduc?

183
 - Scuză-mă, n-am vrut să te supăr. Afurisita asta de
ironie a mea... Sunt foarte curios dacă ai dreptate. Abia aştept
s-o cunosc. Sincer.
- Un singur lucru e bine să ştii: vreau să-i fac o
surpriză şi n-am să-i spun nimic despre tine. Asemănarea ta cu
Feliz ar putea s-o şocheze. În felul acesta mă voi convinge dacă
l-a iubit. Să nu te miri de emoţia ei când te va vedea şi să nu-ţi
închipui că tu eşti cauza.
- Ei, oi fi eu Făt-Frumos, însă la vârsta asta nu mai
crede nimeni în „coup-de-foudre”...
După ce pusese receptorul în furcă murmurase zâmbind
amuzat: „Mătuşica vrea să facă pe detectiva... Nu-i proastă
deloc... Intuiţia ei... Să mă culc cu femeile e uşor, dar să-mi
găsesc perechea, imposibil. Şi dacă totuşi?... Să nu uit s-o sun.”
– Îşi însemnase cu grijă în agendă, lăsând numărul ei pe o foaie
lângă telefon.

***

Restaurantul era plin. Când intrară, cele două femei au

fost întâmpinate la uşă de un picolo care le conduse la
garderobă unde-şi lăsară mantourile subţiri de lână.
- Îl caut pe domnul Roberto López – i se adresă
Rosita sec, aproape poruncitor.
- Acolo señora – arătă băiatul spre celălalt capăt al
încăperii.
Se pare că era un cunoscut al localului. Tot atunci se
apropie şi patronul într-o ţinută impecabilă să le invite la masă,
cum era obiceiul.
Roberto le observase şi se îndrepta deja spre ele,
admirându-le rochiţele albe, brodate, pe care şi le cumpăraseră
în după-amiaza aceea. Degeaba crezuse Gina că-l va putea
privi ca pe-un străin. Cum îl revăzu fu cuprinsă iar de emoţie,
însă de astă dată se controlă. În faţa ei nu se afla decât o copie

184
spre care n-avea dreptul să-şi dirijeze în zadar sentimentele.
Acestea aparţineau cu totul altcuiva.
Mergând spre masa lui, Virginia aruncă o privire în jur.
Grupuri gălăgioase, cupluri, oameni de afaceri, formau o
clientelă foarte pestriţă venită să petreacă, să încheie tranzacţii
sau, pur şi simplu, să cineze. Nelipsită ca întotdeauna, muzica
încerca să acopere murmurul vocilor, clinchetul paharelor şi al
tacâmurilor, scurte hohote de râs. Chelneri în costume de
culoare cărămizie, cămaşă albă şi cravată neagră la gât, treceau,
purtând platouri cu aperitive, vinuri şi băuturi alcoolice tari.
- Mă bucur că ai dat curs invitaţiei mele – spuse
Rosita cu un aer de încântare, după ce s-au aşezat.
- Întâmplarea face să mă aflu într-o perioadă mai
puţin aglomerată, iar locul acesta mă binedispune întotdeauna –
făcu el, înclinându-se uşor spre mătuşa lui.
- Doream foarte mult să te prezint Ginei, s-o cunoşti.
Voi doi aveţi multe în comun din câte mi-am dat eu seama.
- Cum se simte señorita în ţara „umbrelelor”?
(paragua = umbrelă – aluzie la anotimpul ploios) – întrebă
Roberto indirect, adresându-se Virginiei aşezată vis-à-vis de el.
- Minunat – făcu ea cu reţinere şi încercă să-şi
ascundă timiditatea printr-un zâmbet.
- Am aflat că aţi fost în câteva excursii. Ce vi s-a
părut mai interesant?
- Îmi este greu să vă răspund. Dar dacă mă gândesc
bine, m-au fermecat peisajele Parcului Ybycuí, acele cascade
monumentale în trepte care-ţi taie respiraţia cu frumuseţea lor,
contrastul dintre albastrul diafan al cerului şi verdele închis al
pădurilor sălbatice, tablouri paradisiace...
- Cred că n-am auzit în viaţa mea o descriere mai per-
fectă. Când va apărea cartea pe care o veţi scrie, compatrioţii
dumneavoastră vor fi vrăjiţi, convinşi că nu există ţară mai
minunată...

185
 - ... decât, poate, numai a lor – completă Gina,
susţinându-i privirea.
- Aş fi nespus de fericit să vizitez România. De multă
vreme nutresc această dorinţă.
- N-ai spus cum te-ai entuziasmat la Grădina
Botanică – interveni Rosita ca o mamă orgolioasă care-şi
împinge fiica în braţele peţitorului, suportând o săgeată
mustrătoare lansată de privirea prietenei.
- Într-adevăr, simfonia culorilor, parfumul, glasurile
de păsări sunt inefabile – consimţi ea, încercând să scape,
evitând să-i trezească interesul cu discuţii legate de preocu-
pările lui.
În ciuda subiectului care ar fi trebuit s-o destindă, era
din ce în ce mai crispată, evita privirile lui Roberto, deşi ar fi
vrut să se afunde cu totul în ochii aceia zâmbitori care îi
aminteau alţi ochi nespus de dragi şi să absoarbă fiecare cuvânt
de pe buzele ce le-ar fi sărutat dacă... Simţea că înnebuneşte de
dor, îi venea să plângă şi un chin fără limite îi tortura sufletul.
Un chelner aduse meniul, făcând-o să respire uşurată.
Măcar câteva minute nu va fi în atenţia lui. Dar când el se
aplecă deasupra paginilor cartonate, revăzu fruntea înaltă,
luminoasă, pe care de atâtea ori o mângâiase, părul castaniu
pieptănat spre spate prin care de atâtea ori îşi trecuse degetele
şi... Pentru Dumnezeu! Era într-un local, alături se afla Rosita
şi un necunoscut. Trebuia să-şi stăpânească reacţiile cu orice
preţ, să uite... Ar fi fost o nebunie să se dea în spectacol,
stârnind resentimentul gazdei. Oricât ar înţelege-o, a fost soţia
lui şi n-ar fi vrut pentru nimic în lume s-o mâhnească. Îi lăsă pe
ei să comande, spunând că nu avea preferinţe, dar în realitate
nu simţea nici un pic de foame.
În timpul mesei continuară un dialog insignifiant, el
arătându-se foarte interesat de ţara ei, apoi discuţia alunecă iar
spre ceea ce evitase.

186
 - Mătuşa mi-a spus că nu vă sunt străine denumirile
ştiinţifice ale unor plante şi vă interesează lucrări de specia-
litate. Vă pot oferi cu dragă inimă spre lectură o întreagă
bibliotecă. Aţi studiat cumva biologia?
- Este un domeniu care mă pasionează fără să-l fi
studiat în profunzime. Am citit foarte mult despre viaţa anima-
lelor, iar plantele noastre de apartament sunt cele întâlnite aici
pe malul apelor sau în grădini.
- Este extraordinar ceea ce-mi povestiţi – făcu el,
ridicând paharul plin de care nu se atinsese încă şi, ţinându-l în
dreptul frunţii toastă, obligându-le şi pe ele să bea.
Vinul gustos, acrişor, începu să-i însufleţască şi, o dată
subiectul deschis, nu-i mai putea opri nimeni, Rosita simţindu-
se de-a dreptul exclusă, obligată doar să asculte.
- V-au atras vreodată insectele, dezvoltarea şi organi-
zarea lor? – se interesă el curios.
- Da – îşi aminti Gina surâzând. – Când eram copil
adunam omizi şi urmăream transformarea lor în fluturi, iar mai
târziu am prins greieri. Sunt nişte gâze care scot un ţârâit prin
frecarea picioarelor.
- Cicádores?
- Nu cicade. Acelea nu trăiesc la noi. Li se spune
Gryllus.
- Cred că ştiu. Au antene lungi, ochi mari, picioarele
din spate robuste, iar la femele apare acel oviduct pe care şi-l
înfig în sol când depun ouăle. Nu cântă decât masculii în
perioada împerecherii şi se deplasează prin salturi, ca lăcusta.
- Aşa este. Prima dată am găsit numai femele şi mi-au
ieşit o sumedenie de pui. Le-am dat drumul. Dar a doua oară
am adus şase pui mai mari şi i-am ţinut peste iarnă într-un vas
unde le dădeam salată. La noi, iernile sunt foarte reci, ninge şi
îngheaţă. Greierii hibernează sub pământ amorţiţi şi îşi reiau
activitatea când se încălzeşte. Fiind la căldură, n-au hibernat, în
schimb au început să se bată şi să se mănânce între ei. N-am

187
ştiut că trebuiau separaţi. În cele din urmă un singur mascul a
devenit matur, dar a murit primăvara din cauză că şi-a
consumat viaţa într-o perioadă nepotrivită pentru dezvoltarea
lui.
- Mi se pare un experiment remarcabil.
- Eu am fost foarte tristă.
- De-aţi şti câte asemenea fiinţe mor sacrificate pe
altarul cunoaşterii...
- Ştiu şi-mi pare rău pentru fiecare, dar una este jertfa
în numele ştiinţei şi alta în cel al prostiei, ca în cazul meu.
- N-a fost prostie.
- Ba da, a fost un capriciu. Citisem despre romanii
care ţineau greieri în colivii de aur şi am dorit ceva similar.
Rosita ascultase cu interes şi râdea în hohote, amuzată
de ideea greierilor în colivie.
- Dacă nu mă înşel – schimbă Gina subiectul după ce
îşi goli însetată paharul – aţi cunoscut un român.
Surâsul care luminase faţa lui o făcu să înţeleagă bucu-
ria deşteptată de amintiri.
- A fost acum zece ani sau mai bine – spuse. –
Lucram chiar aici, la fauna lacului. Titi era medic, dar cunoştea
reptilele ca nimeni altul şi aproape trei ani m-a ajutat în munca
de cercetare. Am fost şi la peşteri împreună. Cu el am explorat
Cerro Corá unde am descoperit lucruri fenomenale. Atunci am
învăţat mai mult decât în toate şcolile şi facultăţile mele. Era un
om extraordinar, căruia îi voi rămâne toată viaţa recunoscător.
- Unde-i acum? – întrebă Gina în timp ce ospătarul le
umplea din nou paharele.
- Nu ştiu, răspunse el. Ultima oară l-am întâlnit la
Machu Pichu. Umblă prin toată America Latină.
- Cum îl cheamă de fapt? Titi este un diminutiv.
- Avea un nume foarte complicat. N-am reţinut decât
Titi, pentru că niciodată nu i-am spus altfel.
- Titi este un diminutiv de la Constantin.

188
 - Nu se numea aşa – clătină el din cap, încercând să-
şi amintească.
- Era bătrân? – interveni Rosita care vorbise foarte
puţin, contrar obiceiului, dând semne vădite de oboseală.
- Mai degrabă un om fără vârstă. Când l-am cunoscut
părea de patruzeci, dar putea foarte bine să aibă mai mult,
fiindcă participase la războiul cu Bolivia.
Se făcuse târziu, muzica îşi schimbă ritmul, lumina
scăzu în intensitate şi ringul de dans era la dispoziţia tuturor.
Roberto cunoştea tabieturile mătuşii. O întrebă la ce cameră era
şoferul, chemă un picolo şi îl rugă să-i dea telefon acestuia la
hotel, apoi se adresă din nou Rositei:
- Aş avea o propunere.
- Să vedem despre ce-i vorba.
- Am înţeles că vreţi să staţi aici două zile. Mâine vă
pot însoţi, dar poimâine trebuie să plec la fermă. Am fost
anunţat că un câine este bolnav şi vreau să verific şerpii şi
omizile din rezervaţia personală.
- Tu eşti nebun, făcu ea pe jumătate mirată, pe
jumătate amuzată. Cu ce-ţi petreci timpul, în loc să...
- E meseria mea, nu uita asta, o întrerupse el. Sunt
obligat s-o fac, dar îmi pare bine că sunt obligat la ceea ce-mi
place, se jucă el cu vorbele şi toţi trei începură să râdă.
- Care îţi este propunerea? – întrebă ea oarecum
vexată de răspunsul nepotului.
- Să veniţi cu mine la fermă.
Rosita îl bătu pe umăr cu expresia unui comandant ce
tocmai câştigase o bătălie.
- Te felicit pentru iniţiativă. Abia aştept să-ţi revăd
proprietatea. Cât despre Gina, va fi mai mult decât fericită să-ţi
admire menajeria.
El i se adresă reverenţios, îmbujorându-se:
- Sunteţi atât de amabilă să-mi acceptaţi invitaţia?

189
 În faţa întorsăturii nebănuite, răspunse cu o impercep-
tibilă îngrijorare:
- Păi... eu... trebuie să mă supun majorităţii...
Se simţea ca o pasăre prinsă în colivie şi nu vedea nici o
scăpare. Rosita fu anunţată că Pongo aştepta s-o conducă la
hotel.
- Rămâneţi la dans, dragii mei şi distraţi-vă, pentru că
sunteţi tineri – spuse, ridicându-se. – Eu am îmbătrânit, sunt
ostenită.
- Ostenită, poate, dar bătrână încă nu eşti – o compli-
mentă el cu dragoste.
- Eşti foarte drăguţ. Ai grijă de Gina şi nu staţi mult.
Gândul că va petrece în continuare numai în compania
lui şi vor dansa împreună, o speria de-a binelea. Acum
înţelegea de ce nu le-au însoţit şi alţi prieteni. Erau aşteptate.
Totul a fost aranjat. Ar fi vrut să găsească o scuză, să riposteze,
dar n-avea nici un argument. Roberto îşi conduse mătuşa la
garderobă şi, rămasă câteva clipe singură, Virginia încercă un
sentiment nedefinit: teamă sau nerăbdare? Se obişnuise cu
acest om atât de simpatic şi, foarte des în timpul conversaţiei
l-a confundat cu Feliz, vorbindu-i ca şi cum ar fi fost el.
- Spune-mi ce părere ai – îl iscodi Rosita triumfătoare
când părăsiră sala.
- Scumpă, nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc. Intuiţia
ta n-a dat rateuri nici de data asta. Cred că Gina este exact ce
mi-am dorit, mai trebuie doar să mă accepte. Uneori mă
priveşte transfigurată, alteori plină de-o indiferenţă glacială.
- Trebuie să te cunoască mai bine. Cucereşte-o şi sunt
sigură că nu-ţi va rezista. Depinde numai de tine, dragul meu.
- De ce mi-ai spus că are patruzeci? Pare mult mai
tânără.
- Sunt doar cinci ani diferenţă între voi.
- Eşti sigură?
- Absolut sigură. I-am văzut actele.

190
 - Ciudaţi mai sunt românii! Cât mai rămâne în
Paraguay?
- O lună, dar are dreptul să prelungească încă trei.
- Şi pe urmă?
- Pe urmă trebuie să plece dacă nu vă căsătoriţi.
- M-aş însura cu ea în seara asta, numai să n-o pierd,
mărturisi Roberto roşind ca un adolescent. Eşti ca o mamă
pentru mine şi pot să-ţi spun fără înconjur. Credeam că la
vârsta mea e imposibil să mă mai îndrăgostesc la prima vedere,
dar... nici nu pot spune că m-am îndrăgostit, o iubesc de-a
dreptul.
- Chiar aşa ţi-a plăcut?!
- În viaţa mea n-am întâlnit o făptură mai pe gustul
meu...
- Sunt mândră că eu ţi-am prezentat-o. Ştii cum
facem? – complotă ea. Mergem cu toţii să-ţi vedem hacienda,
apoi aranjez să fiu chemată urgent şi o las la tine. Când trebuie
să revii în Capitală?
- Peste şase luni. Mi-am luat o vacanţă de studiu să
pot scrie.
- Excelent. Vai, dar are lucruri la vilă – făcu ea,
ducându-şi mâna spre frunte.
- Oricum va trebui s-o aduc să-şi facă prelungirea...
sau nunta...
- Ei, ai grijă, n-o lua la sigur c-o înspăimânţi şi fuge –
îl avertiză.
- Nu există. Când e vorba de măritiş sunt toate la fel.
- Ascultă-mă pe mine şi lasă-ţi deoparte orgoliul.
- Măi, ce expertă eşti!...
- Am câţiva ani în plus, râse ea. Acum du-te că se
plictiseşte. Ne vedem mâine la prânz. Ce cameră ai?
- Opt.
- Te sun.

191
 Numai că lucrurile nu erau chiar atât de simple. Roberto
reveni la masă, alese un vin dulce-tămâios adus chiar de patron
care le oferea gratuit acest desert din partea casei, apoi o invită
la dans. Totul a fost perfect până în clipa în care începu un
tango, iar el o îmbrăţişă, conducându-i paşii în ritmul muzicii.
Dacă două piese puteau fi concepute în aşa fel încât să se
îmbine perfect, ei doi erau mai mult decât atât. Senzaţia absolut
neaşteptată o zăpăci. Îşi puse fără să vrea capul pe umărul lui şi
el o strânse la piept. Gândul că nu era Feliz o smulse brutal din
reverie şi rigiditatea ei îl frapă. Când luă sfârşit dansul, Roberto
plăti consumaţia şi plecară din local, dar în loc să se îndrepte
spre hotel se îndreptară spre lac. Era destul de rece, însă nu
simţeau răcoarea şi nici vântul foşnind printre frunzele
copacilor bătrâni. Ea îl urma docilă ca un copil vinovat. Pe
marginea aleilor pietruite din jurul lacului străluceau felinare
sferice şi albe care aruncau o lumină difuză, fără culoare. Pe
chipul lui se citeau frământări. Nu ştia cum să înceapă, iar ea
nu-l ajuta deloc. Se opri, îi luă mâna în palmele sale şi-i spuse
cu afecţiune, fără nici o introducere:
- Gina, te quiero (te iubesc). Demult n-am petrecut
clipe atât de plăcute în compania unei femei.
Pătrunsă de semnificaţia vorbelor şi de glasul plăcut,
închise ochii, retrăind acelaşi „te quiero” rostit de alte buze.
Şopti ceva, după care deznădejdea fără margini o cuprinse şi
izbucni în plâns, incapabilă să se mai controleze. Dar el i-a
înţeles şoapta: „Şi eu te iubesc, Feliz”, spusese ea. O, nu!
Trebuia să clarifice adevărul. Ce a fost între ei? Ce reprezenta
pentru ea unchiul său? O cuprinse la piept, aşteptă să se
liniştească, apoi rosti cu blândeţe:
- Povesteşte-mi. Trebuie să înţeleg.
- Este inexplicabil ce mi se întâmplă. Am senzaţia că
visez ori că trăiesc un joc al fanteziei.

192
 - Am fost sincer şi ţi-am spus ce simt. Cred că merit
încrederea ta. Toată viaţa mi-am dorit să întâlnesc o fiinţă ca
tine...
- O fiinţă ca mine?! Bine, dar nici nu mă cunoşti,
Feliz – protestă ea uluită.
- Numele meu e Roberto – spuse el cu o strângere de
inimă.
- Scuză-mă. Nu-i vina mea. Nu trebuia să...
- Să îţi apar în cale, aşa-i? Sau, poate... să mă nasc...
Gina tăcu şi îşi muşcă uşor buza de jos cu o expresie
chinuită. Nu voia să-l jignească, dar nici nu putea să-l lase în
voia imaginaţiei. Rosita purta întreaga vină, gândi cu ciudă.
Cine ştie ce i-a povestit...
- Ai încredere – o imploră blând. Ce a fost între tine
şi unchiul meu? Cum a reuşit să te facă, atâţia ani după moartea
lui, să-l mai iubeşti?
O rafală de vânt îi flutură poalele subţiri ale rochiei şi
abia atunci simţi cât îi era de frig.
- Mi-am uitat mantoul la garderobă – spuse.
Masa lor nu era ocupată şi în lumina obscură nu-i văzu
nimeni strecurându-se. Chiar şi paharele pe jumătate pline se
mai aflau acolo. Înfrigurată îşi puse haina pe umeri şi se aşeză
lângă Roberto. În mod inconştient se simţea ocrotită lângă el
cum se simţise cândva alături de Feliz.
Îi relată pe scurt, fără să-i dezvăluie însă mesajul
viziunilor sau viaţa anterioară, iar el n-a fost deloc surprins.
Cunoştea foarte bine capacităţile unchiului său, pasiunea pentru
fete tinere, adolescente. Pe cât de natural socotea cândva lucrul
acesta, pe atât de morbid i se părea acum. „Ah, bătrân
inconştient!“ – gândi. Stima faţă de amintirea lui slăbise, iar
viermele geloziei rodea perfid. Furia ţinu doar o clipă, fulger
oglindit în strălucirea ochilor. Începu să-şi reconsidere
atitudinea. Era absurd. În fond, ce vină să reproşezi iubirii?
Totuşi, avea impresia că lipseşte ceva. Trăirea ei nu explica

193
legătura atât de puternică păstrată în timp. Îi respectă versiunea
hotărât s-o abordeze mai târziu, considerând-o victimă când, de
fapt, era privilegiată, fără să realizeze că tot conflictul începuse
doar o dată cu apariţia lui. Poziţiile erau inversate şi în loc să îl
întrebe ea despre viaţa celui iubit, s-a trezit obligată la
mărturisiri.
Tăcură, iar el savura vinul asemeni unui degustător,
înghiţitură cu înghiţitură, incapabil să-i dea vreun răspuns, apoi
puse paharul pe masă, alunecându-şi degetele pe conturul
sclipitor şi rece.
- Te iubesc – repetă cu glas domol, ca o concluzie –
şi vreau din tot sufletul să-mi fii soţie. Ştiu ce vorbesc. Nu este
nici capriciu, nici declaraţie gratuită.
Îşi întări spusele printr-o privire directă, limpede,
menită să-i alunge orice îndoială.
Cutremurată, Gina încremeni de uimire şi vru să obiec-
teze, dar Roberto continuă, prinzându-i încheietura mâinii.
- Nu vreau să minimalizez imaginea pe care ţi-ai
făcut-o despre unchiul meu, dar pot să-ţi ofer mult mai mult...
Încordată, ea refuza cu încăpăţânare să-l asculte. Ca
Feliz n-a fost nimeni pe pământ. Nimeni nu-i putea oferi mai
mult. Ce vorbea omul acesta? Ce ştia el?
- Îi semăn destul de bine, sunt tânăr încă... Îţi dai
seama ce vârstă ar fi avut acum?
Nu-i răspunse. La fel o întrebase fratele ei. Fixa
împietrită faţa de masă şi îi asculta aprecierile de sine ca pe o
reclamă pentru pasta de dinţi.
- Sunt viu, Gina, înţelegi? Sunt viu! – ridică el vocea
şi câteva capete se întoarseră în direcţia lor.
Aceste vorbe o loviră ca un pumnal. Îşi desprinse mâna
din strânsoare, tresărind ofensată. Feliz era la fel de viu în
sufletul ei.
- Sunt bogat – adăugă repede, conştient că făcuse o
gafă – tot ce am ţi-ar sta la picioare.

194
 Virginia zâmbi, măsurându-l cu amuzament.
- Nu mă atrage deloc – răspunse, întorcându-şi capul
dispreţuitor.
- Atunci ce te atrage?! – exclamă exasperat.
Brusc, îi luă bărbia între degete, o sili să se uite în ochii
lui, se aplecă încet şi-şi lipi buzele fierbinţi de buzele ei într-un
sărut pătimaş. Atingerea aspră şi senzuală a mustăţii subţiri ca
o linie deasupra gurii îi era cunoscută, o dorise cu ardoare de
atâta timp... În primul moment îi răspunse printr-un abandon
total, pentru a se smulge apoi contrariată.
- Niciodată să nu mai faci asta – bolborosi furioasă pe
sine. – Cu ce drept?...
Roberto se reculese tulburat, se ridică şi o acompanie la
hotel fără să-i mai adreseze nici un cuvânt. Totul părea
zadarnic, dar încă nu era dispus să renunţe. Aşteptase prea mult
ca să rateze unica şansă a vieţii lui.
Se întâlniră a doua zi la prânz ca şi cum nu s-ar fi
petrecut nimic. Faptul că se tutuiau era un semn bun pentru
Rosita care se trezise cu dureri de cap şi nu observă ochii
înroşiţi ai Ginei, sau gravitatea lui forţată. După ce au luat
masa făcură o mică plimbare pe jos.
Localurile cu mese în aer liber erau ticsite de străini sau
turişti instalaţi la umbră, muzica răsuna peste tot din
amplificatoare date la maxim acoperită uneori de ciripitul
agasant al unor păsări, portocale coapte zăceau pe jos fără să
tenteze pe nimeni. De la distanţă, lacul părea albastru, însă, în
realitate, era foarte tulbure. Cu toate astea, tineri îndrăzneţi se
scăldau în apropierea unei mici cascade formată de un pârâiaş,
iar ţipetele lor voioase răzbăteau până departe. Nicăieri apa nu
atingea mai mult de un metru adâncime.
Pe mal se desfăşura o petrecere câmpenească prezentată
de nişte rapsozi populari şi o trupă de dansatori foarte tineri
veniţi să distreze turiştii străini în schimbul unor avantaje
neînsemnate erau singura distracţie a celor ce nu voiau să-şi

195
piardă averea la ruletă. Estrada acoperită semăna cu o baracă de
lemn ornată cu flori şi panglici colorate, puţinii spectatori se
adunaseră în grupuri vorbăreţe, iar printre şirurile de bănci
aşezate direct pe iarba pajiştei treceau diverşi vânzători
ambulanţi. În această atmosferă gălăgioasă artiştii se produceau
pe scenă ca şi cum ar fi făcut-o pentru ei înşişi.
Cântecele şi dansurile aveau savoarea spontaneităţii,
fără nici o prelucrare, fără nici o intervenţie stilistică. Fetele
erau îmbrăcate în portul tradiţional, rochii lungi din materiale
înflorate, sau uni, cu falduri bogate şi mâneci bufante strânse în
jurul braţului, asemănătoare celor spaniole, iar în părul împletit
într-o singură coadă adusă pe umărul drept străluceau funde
mari, purpurii, dintr-un material sclipitor. Băieţii aveau
costume negre, cămăşi numite „ao po’i”, pieptare brodate cu
măiestrie, centuri tricolore şi pălării de paie cu boruri largi, pe
umeri purtând un poncho de culoare roşie brodat cu alb sau
ţesut cu şaizeci de dungi. Atât fetele cât şi băieţii erau desculţi.
Asistară la un dans tipic paraguayan în care o fată ţinea
în echilibru pe creştet o sticlă albastră cu vin, din gâtul căreia
înflorea un trandafir şi călca mărunt în ritmul muzicii, ridicând
graţios în formă de evantai un colţ al rochiei largi şi dantelate.
În jurul ei dansa un băiat care încerca prin gesturi şi vorbe să-i
distragă atenţia, în timp ce alţi băieţi şi fete cântau la chitare şi
harpă, ori băteau din palme în ritm de polcă. Toată măiestria
consta în menţinerea sticlei pe cap, iar la sfârşit băiatul trebuia
să ofere floarea celei cu care a dansat, s-o sărute pe fată şi să
bea vinul însoţit de strigături şi urale.
Când se ridicară să plece, în urechile Ginei răsunau încă
versurile unui cântec bătrânesc din partea locului:
„Dónde estás ahora Cuñataí
Que tu suave canto no llega a mí...
Todo te recuerdo mi dulce amor
Junto al lago azul de Ypacaraí.”

196
 („Unde eşti acum Cuñataí
că suavul tău cântec nu ajunge la mine?...
Totul mi te aminteşte, dulce iubire,
Împreună pe malul albastrului lac Ypacaraí.”)
Rosita îi povesti legenda acestui cântec, o dragoste
tristă dintre doi tineri, frapant de asemănătoare cu aceea dintre
Feliz şi Dolores.
Din cauza cerului înnorat, seara se lăsă mai repede, iar
în aerul călduţ continuară să plutească până târziu acordurile
unor vechi cântece guaraní.

***

A doua zi dimineaţa, când trebuiau să plece la Pedro

Juan Caballero, ploua şi bătea vântul. Porniră cu două maşini.
Roberto şofa la volanul autoturismului său de teren dotat cu
dispozitiv de remorcare pentru rulotă. De câteva ori s-au oprit
din cauza rafalelor ce stânjeneau vizibilitatea şi făcură un mic
ocol în lunca unui pârâu, deoarece aflase că sunt inundaţii.
Ajunseră spre seară. Servitorii anunţaţi la timp îi
aşteptau cu odăile musafirilor pregătite şi, după ce şi-au
schimbat hainele de călătorie, gazda le arătă locuinţa.
Construită la nivelul solului cu o terasă deschisă în faţă,
clădirea avea foarte multe încăperi mobilate modern şi variat.
Camerele oaspeţilor erau dispuse în jurul sufrageriei, în timp ce
bucătăria, camerele de studiu ale lui Roberto şi celelalte utilităţi
se aflau la capetele coridorului care împărţea casa în două aripi
distincte.
- Este ultima proprietate pe drumul spre Cerro Corá –
le spuse – şi are un teren foarte mare de jur împrejur. Îl veţi
vedea mâine, parţial, atât cât putem înainta cu maşina fără să ne
înglodăm.
Apoi se adresă mătuşii:

197
 - Până te aranjezi pentru masă, vreau să-i arăt Ginei
terariile şi biblioteca. Ne întâlnim aici, în sufragerie.
Uşa întredeschisă scârţâi, dar nu văzură pe nimeni. Abia
când auziră lipăitul unor lăbuţe au remarcat o căţeluşă roşcată,
alergând la picioarele lor. Micuţă, cu bot ascuţit şi coadă
stufoasă, aducea cu o vulpe în miniatură.
- Bonita! – exclamă Roberto bucuros. Unde ai fost
până acum?
Dar Gina o şi luase în braţe, lăsându-se râzând în voia
limbuţei mătăsoase şi roz care-i explora obrajii.
- Nici mie nu-mi face o primire aşa prietenoasă –
remarcă el, arătând cu degetul spre codiţa neastâmpărată care
se rotea asemenea unei elice de avion.
- În casa asta cred că n-o să pot respira de atâtea
lighioane – făcu Rosita, zâmbind. Eşti sigur că şerpii sunt
închişi?
- Stai, mătuşică, n-ai văzut decât un câine. Aşteaptă
să-ţi arăt jaguarii...
Ea făcu un gest teatral de exasperare şi se îndreptă spre
uşă. Ştia că glumeşte.
- Vino – îi spuse el Ginei.
Căţeluşa sări jos şi porni ţanţoşă înaintea lor.
- Aici este o regulă – îi explică el. Fiecare familie
care locuieşte pe teritoriul haciendei trebuie să ţină un câine.
Astfel se asigură cea mai bună pază.
- Ce s-a întâmplat cu cel bolnav?
- A murit. Fusese lovit de un cal.
- N-a chemat nimeni veterinarul?
- Ba da, însă nu s-a mai putut face nimic. A pierdut
prea mult sânge. Dacă eram acasă l-aş fi salvat. Eu sunt
veterinarul animalelor mele.
- Te pricepi şi la asta?! – se miră ea.
- Mă pricep de nevoie.

198
 Intrară într-o încăpere spaţioasă, luminată cu tuburi
fluorescente. Pe mese, pe rafturi, pe jos, erau numai terarii cu
omizi de toate mărimile, culorile şi formele, ronţăind sonor
frunze proaspete, suculente şi, din loc în loc, se formaseră
coconi prinşi între rămurele uscate. Deşi terariile erau
acoperite, prin cameră zburau câţiva fluturi albi şi se loveau de
tuburile luminoase.
- Puţini ies iarna din gogoşi, explică el, însă vara poţi
admira splendori înaripate.
- Ce faci cu ei?
- Exemplarele deosebite le prezint la Institut, iar
celorlalţi le dau drumul, deşi nu prea supravieţuiesc: îi
mănâncă păsările.
Cei doi se plimbau printre mese şi se opreau la fiecare.
- Aici, spuse el, am câteva soiuri aduse din Africa.
- Ai fost acolo? – întrebă admirativ.
- De mai multe ori. Din când în când aduc omizi,
pentru că apar foarte puţine femele. Am adus şi plante pentru
Grădina Botanică. Priveşte – îi arătă un vas plin cu fragmente
lemnoase – molii de putregai. O să te rog zilele astea să mă
ajuţi să le cercetez la microscop, pentru că au apărut nişte
modificări ale coloraţiei şi vreau să întocmesc o informare
documentată. Nu trebuie decât să scrii ceea ce-ţi voi dicta.
- Cu multă plăcere.
Bonita adulmecă un fluture care mergea pe jos.
- Nu-l omoară? – se îngrijoră Virginia.
- E un mascul căruia, oricum, îi sună azi sfârşitul. Ei
nu trăiesc decât două-trei zile. Dar nu-l omoară, cel mult îl
umezeşte şi rămâne cu solzişorii lipiţi de nas. Imediat o auzi
cum strănută.
Ceea ce şi făcu, stârnindu-le râsul.
- Aş vrea să mai vin aici, îl rugă ea. Sunt prea multe
ca să le văd acum pe fiecare.
- Poţi veni de câte ori doreşti dacă îţi face plăcere.

199
 Alături era camera lui de lucru, iar Gina rămase
extaziată în faţa bibliotecii care ocupa trei din pereţii încăperii.
Pe lângă lucrări de specialitate, atlase, dicţionare şi enciclo-
pedii, observă un raft întreg cu operele teozofice editate în
Anglia. Inima începu să-i bată mai tare şi aproape se repezi,
înghiţind din priviri titlurile cunoscute.
- Le-ai citit? – întrebă, răsfoind o carte de Leadbeater
despre culorile aurei, cu multe ilustraţii.
- Mai sunt câteva la care n-am ajuns încă. De pildă
„Doctrina Secretă” a doamnei Blavatski.
- Este greoaie, cu multe paranteze, trimiteri, expli-
caţii. N-am reuşit nici eu să citesc decât un extras al primelor
cinci volume, o prescurtare. Le ai pe toate şapte? – întrebă.
- Cred că da.
- Se spune că ultimele două sunt cele mai accesibile,
însă nu le-am citit.
- Dacă doreşti?... – făcu un gest prin care i le oferea.
Am şi lucrări moderne, foarte interesante, aduse din State.
- Nu cunosc aşa bine engleza. Eu am versiunea
franceză a majorităţii lucrărilor de aici.
- Ştii franţuzeşte? – se bucură el.
- Mai bine decât spaniolă.
- Înseamnă că mă poţi ajuta să traduc articolul ăsta,
arătă spre masa de birou. – Îmi trebuie urgent.
- Cu dragă inimă, asta mi-e meseria – îi răspunse,
aruncând o privire şi văzu acelaşi haos ca şi pe masa ei când
făcea traduceri, scria articole sau răspundea la scrisori. Începu
să-i fie dor de casă.
Jenat, el încercă să le aşeze în ordine, dar ea îl opri cu
un gest familiar, atingându-i umărul.
- Nu le deranja. Ştiu că numai astfel poţi găsi ceea ce
cauţi. Aşa e şi la mine când...
El îi luă mâna şi i-o sărută, apoi o cuprinse la piept
înlănţuind-o cu braţele.

200
 - Suntem atât de potriviţi împreună... – şopti. De ce
refuzi sa ne unim vieţile?
Dacă n-ar fi vorbit, poate Gina s-ar fi abandonat iarăşi
farmecului său irezistibil, dar cuvintele spulberaseră vraja.
Desprinzându-se din îmbrăţişarea lui, se aşeză pe un fotoliu
lângă măsuţa de lectură şi îl rugă să se aşeze vis-à-vis, dar el îşi
trase fotoliul în faţa ei, destul de aproape.
- Dragul meu, începu ea cu seriozitate. Pentru că mă
aflu în casa ta, vreau să clarificăm de la bun început un lucru.
Nici o femeie nu-i mai vorbise pe asemenea ton hotărât,
iar asta îl excita şi mai mult.
- Te admir şi doresc din toată inima să fim prieteni, îl
asigură, dar nu-mi cere dragostea. Aceasta aparţine altui om şi
nu ştiu dacă-ţi dai seama ce suferinţă îmi torturează sufletul,
văzându-te atât de asemănător lui, fără să fii el. Încearcă să mă
priveşti ca pe-o tovarăşă de preocupări comune, dar nu mai
visa la căsătorie între noi.
Consternat, el se făcuse parcă mai mic, chinuit de
sentimente contradictorii.
- Văd că te doare, adăugă ea cu regret. N-am vrut să
te mâhnesc, însă ar fi o crimă să-ţi alimentez speranţele.
- Gina – rosti el, încolţindu-i în minte o bănuială, mi-
ai relatat cum l-ai cunoscut pe unchiul meu, dar am simţit că-
mi tăinuieşti ceva. Sper că nu te ocupi de spiritism.
- Nu m-am ocupat niciodată, dar am omis într-adevăr
un lucru de teamă că nu vei înţelege, ori mă vei considera
nebună. Acum, după ce ţi-am văzut cărţile, n-am de ce să-ţi
mai ascund, însă, aş îndrăzni, dacă-mi permiţi, să-ţi pun o
întrebare.
- Cum să nu, orice, draga mea.
- Ai reuşit să accepţi adevărurile oculte? Scuză-mă,
dar mulţi oameni de ştiinţă le resping, chiar dacă le studiază.
- La noi, până şi ultimul om crede în telepatie, în
vrăji, în miracole. Toate astea au un trecut bazat pe o spiritua-

201
litate înaltă. Aici a existat o civilizaţie care trăia pe jumătate în
astral şi există şi astăzi cortine care se dau la o parte numai în
faţa anumitor persoane, temple în mijlocul hăţişurilor, sau
intrări ascunse printre tufişuri pe care nu le găseşte oricine. Am
descoperit un asemenea templu când lucram împreună cu Titi.
El m-a iniţiat în tainele metafizicii, cu ajutorul său am înţeles
cărţile şi, mai ales, am pus în practică unele percepte. Voi,
românii, aveţi ceva deosebit, manifestaţi pregnant divinitatea.
Gina zâmbi mirată de aprecierea lui.
- Avem şi noi civilizaţii în trecutul neamului, spuse,
care ne-au lăsat comori spirituale, moşteniri tainice, percepte
înalte... Multă vreme am visat să ajung în India, în Tibet, să
aflu marile adevăruri ale vieţii, până când mi-am dat seama că
aveam şi noi Tibetul nostru, nu era nevoie să plec în altă parte
pentru a le găsi.
- Un scriitor englez spunea că adevărurile Universu-
lui pot fi scrise pe o carte poştală.
- Paul Brunton. N-a fost scriitor, ci un mare iniţiat.
Mi-ar plăcea teribil să primesc într-o zi această carte poştală...
- Spuneai că nu cunoşti engleza.
- A fost tradus.
- Regret că nu te pot duce acum la templul din Cerro
Corá. Interiorul este o minunăţie şi ascunde valori inestimabile,
însă de jur împrejur sunt nişte mlaştini care seacă abia pe la
mijlocul verii. Discutând cu arheologi experimentaţi, mi-am
dat seama că nu ştie nimeni de el, iar eu nu vreau să dau în
vileag existenţa lui pentru că imediat s-ar găsi jefuitori
autorizaţi să-l prade.
- Mă faci foarte curioasă. Cum arată?
- Îngropat pe trei sferturi în pământ, se zăreşte doar
cupola teşită ascunsă de vegetaţie. Are o formă circulară şi e
destul de mic, iar pereţii sunt acoperiţi de basoreliefuri: idoli,
bufniţe, şerpi cu o mulţime de ochi care privesc de peste tot.
- Cum se poate intra?

202
 - Partea de sus este crăpată în mai multe locuri.
- Nu ţi-e teamă că sunt animale sau răufăcători
adăpostiţi înăuntru?
- Sunt destul de bine echipat şi înarmat împotriva
acestora. Doar nu-ţi închipui că merg în junglă cu pantofi de
lac şi costum de seară...
Gina râse, amintindu-şi cum fusese echipată în timpul
excursiilor.
- Mi-ai spus că e înconjurat de mlaştini, reveni ea. Nu
pătrunde apa?
- Am impresia că blocurile de piatră sunt sudate sau
foarte bine izolate, cu excepţia plafonului făcut dintr-un fel de
ceramică groasă, iar apa de ploaie se scurge printre dalele
planşeului. S-ar putea chiar să aibă legătură cu reţeaua
peşterilor, labirintul subteran al Americii de Sud.
- Nu mă miră deloc existenţa unor temple în mijlocul
junglei din moment ce la Machu Pichu au fost găsite ruinele
unor oraşe întregi rămase din perioada precolumbiană.
- Pentru ele s-a dus Titi în Perú.
- Caută comori?
- Într-un anume fel. Te-am auzit vorbind de comori
spirituale. Aşa ceva caută.
- Cum ţi-ai dat seama că este un templu?
- Are două încăperi: una mică unde ar fi trebuit să se
afle tezaurul şi una mai mare, în mijlocul căreia e construit un
altar.
- De sacrificiu?
- Este prea mic pentru sacrificiu. Acelea se făceau de
obicei în aer liber, pe locuri înalte. Poate că nici nu-i altar, ci o
piatră cubică pusă exact la mijloc.
- Să fie un simbol? În alchimia ocultă cubul simboli-
zează relaţia desăvârşită dintre un bărbat şi o femeie. O fi fost
un templu în care se oficiau căsătorii.

203
 - Îmi place presupunearea ta şi e plauzibilă. Au
existat asemenea temple. Ai putea să mă iniţiezi în alchimie?
- Nici eu nu ştiu prea mult. Am câteva cărţi pe care,
spre ruşinea mea, n-am ajuns să le citesc.
- Nu-i nici o ruşine. Le va veni timpul. Poate le vom
citi împreună.
Vorbele sale îi amintiră de câte ori citise cu Feliz
aceeaşi carte şi iar crezu că se află înaintea lui.
- Dar am pornit de la cu totul altceva şi uite unde am
ajuns, reluă el trezind-o la realitate. Cu tine pot discuta la
infinit, cred că niciodată n-o să epuizăm toate subiectele. Mi-ai
promis o destăinuire şi abia aştept s-o ascult.
Gina îi povesti experienţele din copilărie şi adolescenţă
cu tot ce-şi amintea despre existenţa ei trecută, inclusiv
întâmplarea de la Ciudad del Este.
- Crezi că bătrânul cerşetor te-a recunoscut? – întrebă
după ce ascultase cu deosebit interes.
- Nu ştiu. A fost extrem de bizar. Dacă eram singură,
poate-i vorbeam, dar aşa... Întrebările Esmeraldei... Mi-a fost
teamă că îi va relata Rositei şi...
- Dolores este cea mai mare obsesie a mătuşii mele.
Geloasă cum e, dacă ar fi întâlnit-o, ar fi ucis-o.
- Nu m-ar ucide, însă m-ar considera mincinoasă,
nebună, sau ar suferi fără rost şi e păcat. Mă bazez pe discreţia
ta.
- Fii pe deplin liniştită. De fapt şi Feliz avea încredere
să-mi relateze unele trăiri. Nu l-am trădat niciodată.
- Povesteşte-mi, îl rugă ea tresărind bucuroasă.
- Susţinea că în timpul dedublării se întâlnea cu o
fată...
- Parapsihologia numeşte acest fenomen bilocaţie,
interveni ea. Scuză-mă că te-am întrerupt, dar e o deformaţie
profesională. M-am obişnuit greu cu termenii moderni folosiţi

204
în revista la care lucrez. În fond, n-are importanţă. Ce anume
ţi-a mai spus?
- Atât, fără amănunte. Cred că era pentru el un refu-
giu. Nu mi-a destăinuit nici cum o cheamă, nici unde se află,
dar întâlnirile cu ea îl menţineau într-o stare de fericire aproape
continuă, benefică pentru toţi cei din jur. Nu avea nevoie de
droguri să fie vesel pe scenă. Acum, că te cunosc, îmi dau
seama de ce era aşa.
Gina îl privi nedumerită.
- Eşti o femeie care poate face fericit un bărbat, o
lămuri.
- Toate femeile pot, când iubesc.
- Înseamnă că pe mine nu m-a iubit nici una.
- Nu există. N-ai avut ochi să le vezi.
- Mi s-au deschis când te-am întâlnit.
Ea zâmbi, clătinând din cap ca în faţa unui copil
incorigibil.
- Tu nu mă iubeşti, Roberto, eventual eşti îndrăgostit şi
mă doreşti aşa cum orice bărbat doreşte o femeie. Ca să mă
iubeşti trebuie mai întâi să ştii cine sunt. Abia ne-am cunoscut.
Nici nu-mi dau seama cum ai putut afirma că mă iubeşti, încă
din prima seară în care ne-am văzut. Eram o străină pentru tine.
O să-ţi treacă.
- O străină pe care o ştiam parcă de când lumea. La
vârsta mea şi cu experienţa pe care o am, cred că sunt în stare
să apreciez un om chiar şi la prima vedere, să fac o diferenţiere
între sentimente, sau să ştiu ce simt. În afară de asta, nu uita că
verbul querer are multe semnificaţii: a iubi, a dori, a vrea, a
cere, a pofti, toate acestea într-un singur cuvânt. E la fel de
complex ca dragostea însăşi.
După un moment reluă pe un ton mai scăzut:
- Am şi eu o rugăminte.
- Grăieşte – îl încurajă ea, privindu-l cu afecţiune.
- Lasă-mă să te iubesc în continuare.

205
 - Eu nu te pot opri, după cum nici tu nu mă poţi opri
să-l iubesc pe Feliz, dar am conştiinţa împăcată că te-am
avertizat.
- Gina, scumpa mea – făcu el, aşezându-se pe mar-
ginea fotoliului pentru a-i fi mai aproape şi îi luă cu dragoste
mâinile într-ale sale. Ştiu că mă doreşti. Ar fi o mare ipocrizie
să negi şi o mare greşeală să refuzi fericirea pe care ţi-o pot
dărui. Am simţit cum mi-ai răspuns la sărut...
- Îl doresc pe el, nu pe tine.
- Asta-i o fantezie. Nu el te ţine acum de mână, ci eu.
De ce tremură degetele tale? Pe mine mă doreşti.
Ea vru să-şi retragă mâna, dar el o strânse şi continuă:
- Încearcă să contopeşti cele două imagini într-una
singură, palpabilă şi lasă lucrurile să meargă pe un făgaş
normal. Promite-mi măcar că ai să încerci.
- Am încercat, Feliz... Nu pot...
- Roberto – o corectă el.
Se sculă din fotoliu, o făcu şi pe ea să se ridice, apoi o
trase cu putere lipindu-i trupul de al său. Începu s-o sărute cu
frenezie, iar şi iar şi iar. Nici o femeie nu-i rezistase la avalanşa
aceea de sărutări, potop de foc pe care numai el ştia să-l
stârnească. Virginia gemu, îl încolăci cu braţele şi trupul i se
dărui fără voie, dar când mâna lui alunecă pe sân, tresări
speriată:
- Nu, Feliz, te rog...
Aprins de dorinţă o strânse mai tare muşcându-i uşor
buza.
- Ah, lasă-mă, Feliz, dă-mi drumul – se zbătu ea.
El îşi lăsă mâinile să cadă cu pumnii strânşi, se smulse
şi ieşi trântind uşa. Îi venea s-o bată. Ar fi putut s-o aibă acolo
pe covor, dar n-avea nici un rost atâta timp cât se gândea la
altul. N-o chemase la el s-o violeze, ci s-o cucerească. Trebuia
să-l iubească până la urmă. Trebuia!

206
 Gina se aşeză ameţită, cu obrajii dogorind, iar buzele
strivite de patimă o usturau. Într-adevăr trupul ei îl dorea cu
ardoare, dar sufletul nu putea fi înşelat. Când veni s-o cheme la
masă o găsi traducându-i articolul. Ajunsese aproape de sfârşit.
- Dă-mi, te rog, un dicţionar francez-spaniol, ceru ea
cum îl văzu intrând.
- N-am decât francez-englez.
- Englez-spaniol ai? – întrebă, continuând să scrie cu
iuţeală.
- Da, îi răspunse derutat.
- Atunci dă-mi-le pe amândouă.
El încremeni în mijlocul camerei, apoi se repezi spre ea
izbucnind cu furie:
- Ce fel de femeie eşti tu?! Acum mă aprinzi vâlvă-
taie şi te topeşti ca o lavă fierbinte şi acum te schimbi într-un
sloi, monument al indiferenţei calculate. Dacă-ţi închipui că
mai rabd mult să te joci cu mine, te-nşeli. Aşa făceai şi cu el?...
Rezemat de birou strângea cu atâta forţă tăblia, încât i
se albiseră degetele. Gina îl privi cu tristeţe.
- N-ai nici un drept să-mi vorbeşti aşa, spuse ea calm.
Nu eu am dorit să te cunosc, nu eu te-am sărutat, nu eu am
cerut să vin la tine. Focul meu este pentru Feliz. Vrei să afli
cum mă purtam cu el? Ţi-aş putea spune, însă ar fi o tortură, un
cuţit răsucit în inima ta, deşi n-ar trebui să fii gelos. Ştii bine ce
scriu cărţile tale despre gelozie.
- Temperează tu sângele latin cu teorii teozofice... –
se răsti el nervos.
Ea începu să râdă în hohote, făcându-l să zâmbească. Se
auzi un zgomot nedesluşit la uşă. Roberto se grăbi să deschidă
şi Bonita intră fluturându-şi codiţa fericită că l-a găsit.
- Hai, Gina – se destinse el – Rosita ne aşteaptă.

***

207
 Planurile de plecare ale mătuşii au fost zădărnicite de o
gripă rebelă ce o ţintui la pat două săptămâni, după care a
trebuit să se întremeze înainte de-a porni la drum. Medicul o
consulta zilnic, cei doi îi ţineau companie ore întregi, iar Gina
dormea cu ea în cameră s-o vegheze, bun prilej pentru a se
proteja de insistenţele lui Roberto. I-ar fi venit foarte greu altfel
să se încuie în odaia ei. Nu se temea de el. Se temea că n-ar
putea să-i reziste, regretând apoi toată viaţa aşa cum regretase
alte legături avute şi nu voia să mai accepte nici un compromis.
Era convinsă că totul fusese doar aranjamentul Rositei. El n-
avea cum s-o iubească din moment ce abia s-au cunoscut.
Relaţia dintre ei se desfăşura normal, se purtau unul cu
celălalt ca doi buni prieteni. Îi arătase ferma, rezervaţia în care
ţinea câţiva şerpi de pădure, porumbei, rozătoare şi insecte mari
cu elitre chitinoase, frumos colorate, grajdul şi păsările de
curte, plantaţiile de bananieri, avocado, citrice, palmieri de ulei
şi viţă de vie, manioc, porumb, ananas, yerba maté, legume şi
păşunile întinse cât vedeai cu ochii. Peste tot întâlnise lucrători,
bărbaţi şi femei care îşi aveau dormitoarele în alt corp de
clădire împreună cu alţi servitori din personalul fermei, în timp
ce rezervaţia era îngrijită de o negresă ce locuia împreună cu
soţul ei într-o colibă construită între palmieri.
- Se simt mai bine în mijlocul naturii şi le dau per-
fectă dreptate, îi scuză el. I-am adus din Africa pentru că se
pricep foarte bine la animale, însă au învăţat greu spaniola şi,
uneori, nu ne înţelegem. Pe ea am botezat-o Miniña. Îi tot
spuneam „mi niña” (copila mea), fiindcă n-avea decât
unsprezece ani şi a crezut că aşa voiam s-o cheme. Situaţia sa
era destul de dramatică, pentru că fusese promisă unui bătrân
bogat din tribul vecin, iar ea se îndrăgostise de băiatul care îi
este astăzi soţ. Nu ştiu în ce măsură cunoşti obiceiurile crude
care guvernează încă Africa, mai ales privind statutul femeii,
practica circumciziei şi vânzarea fetelor pentru vite.

208
 - Le cunosc – se cutremură cu oroare, oftând
îndurerată.
- Am oferit părinţilor ei bani pentru o întreagă cireadă
şi le-am spus că-i omor dacă o circumcizează, iar băiatul era
liber să mă însoţească fără să-mi ceară nimeni socoteală pentru
el. Mi-au rămas amândoi recunoscători şi nu s-au mai
despărţit de mine, considerându-mă salvatorul lor. Oamenii
aceştia au un simţ al devotamentului care îmi sugerează
fidelitatea câinilor.
Virginia îl privi cu simpatie.
- Am remarcat de la început atitudinea ta umanitară
faţă de angajaţi şi felul binevoitor în care li te adresezi – spuse.
- Sunt ai mei, explică el, răspund pentru vieţile lor,
trebuie să-i respect ca să fiu respectat şi să le ofer ca să le pot
pretinde.
- Ce bine ar fi dacă toţi s-ar comporta ca tine...
Miniña tocmai curăţa cuştile şi Gina se oferi s-o ajute.
În timp ce punea crengi proaspete într-o cuşcă debarasă o
ramură uscată, apucând cu grijă gâtul subţire al unui pui de
Eunectes Notaeus, anacondă galbenă întâlnită frecvent prin
pădurile tropicale. Acesta i se încolăci în jurul antebraţului.
Părea născut de curând – anaconda naşte pui vii – cu pielea
suplă şi culori proaspete, iar ochişorii ca două mărgeluţe negre
sclipeau în soarele dimineţii. Îi zâmbi încântată.
- Nu-l ţine aşa – strigă Roberto în timp ce se ocupa de
coleoptere. Este o specie foarte agresivă şi te strânge atât de
tare încât ţi se învineţeşte mâna.
- E veninos?
- Nu ţin exemplare veninoase pentru studiu, fiindcă
nu vreau să risc – răspunse şi o privi mirat. – Chiar nu ţi-e frică
de şerpi? Vrei să spui că l-ai fi ţinut în mână ştiind că e
veninos?
- Din poziţia asta n-are cum să mă muşte, e foarte
mic.

209
 El dădu din cap apreciativ fără să comenteze, iar
negresa o ajuta să-l pună din nou în cuşcă. Era tare drăguţă şi
se împrieteniră imediat, iar în zilele următoare Virginia îşi făcu
obicei să ia micul dejun în coliba lor.
- Señorita frumos, cinste mare mâncat mine, spunea
ea veselă de fiecare dată, iar ochii îi străluceau de bucurie,
foarte albi în contrast cu pielea ca abanosul.
Servitorii o priveau miraţi, întrebându-se dacă nu
cumva le va fi stăpână, iar administratorul care locuia împreună
cu soţia lui, Bahma, într-un fel de rancho (colibă mai mare din
lemn), o chema în fiecare zi la un ceai maté, semn de preţuire.
Bahma era de înălţimea Ginei, dar mai tânără şi plinuţă, cu
părul negru prins într-un coc mare pe ceafă, iar ochii puţin
alungiţi de culoarea boabelor de cafea îi trădau originea turcă.
Ea conducea un atelier de tricotaje care satisfăcea nevoile
angajaţilor, iar băiatul ei lucra într-un mic atelier pentru
prepararea uleiului. Virginia avusese maşină de tricotat şi
învăţă repede să lucreze. Într-o singură dimineaţă făcu două
bluze pentru Rosita şi un pulover pentru Roberto.
- Dacă eşti aşa pricepută, de ce nu vrei să rămâi la
fermă? – o iscodi Bahma la ceai, după ce aflase că Gina urma
să plece curând. N-ai venit să te angajezi? – continuă fără să
aştepte răspunsul. Să ştii că se câştigă foarte bine şi este bătaie
când se fac angajări la noi – adăugă, în timp ce înlocuia cana
goală din lemn cu un vas plin cu ouă fierte pe care îl puse
înaintea Ginei să le descojească, în timp ce ea freca pasta de
carne şi brânză pentru ouăle umplute, peste care urma să toarne
un sos picant deja pregătit.
Gina începu să râdă, spărgând cu mânerul cuţitului
cojile tari şi albe.
- Sunt doar în vizită la stăpânul tău, împreună cu
mătuşa lui, señora López.
- Ştiu asta. Eşti cumva camerista doamnei?
Ea râse din nou.

210
 - Am venit dintr-o ţară foarte îndepărtată care se
numeşte România şi se află undeva prin Europa.
Observase că pentru sud-americani Europa era un miraj
tot atât de puternic cum este America pentru europeni. Femeia
scăpă lingura din mână, fâstâcindu-se.
- Credeam... vă rog să mă iertaţi, dar... vai, doamnă,
vă rog să mă iertaţi...
- Încetează cu scuzele şi spune-mi pe nume, dacă vrei
să nu mă supăr – o linişti Gina zâmbind.
- Am văzut că te pricepi la toate, stai de vorbă cu noi
şi atunci... Nici unul din musafirii domnului Roberto n-a mai
făcut asta.
- Destul de rău. Nu ţi-ai dat seama că sunt cam palidă
şi nu vorbesc corect spaniola?
- Ai un accent, însă credeam că eşti de prin Las
Cordilleras. Acolo femeile stau mai mult la umbră, lucrând
broderii şi nu-s aşa bronzate ca pe aici. Ai brodat vreodată?
- Când eram copilă.
Gina îşi aminti că Feliz îi arătase cum să facă broderia
de pe costumul său şi chiar câteva dantele mici din aţă,
urmărind lucrul ieşit din mâna ei.
Bahma îşi şterse mâinile pe şorţul legat la brâu, începu
să taie ouăle şi arunca gălbenuşurile roşcate peste pasta de
carne.
- Dacă stăpânul ar fi mai mult pe-acasă – spuse ea,
trecând de la una la alta, treburile ar merge mai bine, dar şi aşa
ferma e foarte rentabilă. Soţul meu conduce în lipsa lui. Mai
greu este vara când supraveghează angajaţii plantaţiilor, însă
acum...
Se auziră paşi
- Cred că vine stăpânul. Să nu vă vadă lucrând că mă
ceartă, se sperie femeia şi luă din faţa Ginei vasul cu coji.

211
 Roberto intră ca o furtună. Era nespus de frumos
îmbrăcat în blugi, cu cizme de călărie şi cu puloverul în nuanţe
de albastru lucrat de ea.
- Aici erai?! – exclamă. Te-am căutat la rezervaţie.
Rosita s-a trezit şi te roagă să-i ţii companie. Miniña mi-a spus:
„Señora nu fost azi, dar spuneţi vine mâine mâncat mine” – o
imită el, stârnind râsul celor două. – Nu ştiam – continuă – de
ce nu mănânci cu noi la micul dejun.
Într-o dimineaţă, foarte devreme, Virginia auzi un
zgomot şi o simţi pe Bonita strecurându-se sub pătura groasă.
O scărpină afectuos, imaginându-şi ce ar fi făcut Rosita dacă
mergea sub pătura ei. Cineva se aşeză pe marginea patului.
Deschise ochii şi îl văzu pe Feliz aşa cum venea altădată,
aplecat plin de iubire s-o sărute. Fu gata să-l cuprindă cu
braţele, când îşi aminti unde este şi cine se află alături.
- Ce s-a întâmplat? – şopti buimăcită.
- Scumpa mea, am treabă în oraş. Servitorii sunt la
dispoziţia voastră.
Îi mângâie fruntea, aruncă o privire mătuşii care
dormea în celălalt pat, apoi plecă, lăsând căţeluşa acolo unde ar
fi dorit să se cuibărească el. Nici măcar nu bănuia Gina cu ce
efort suprem rezistase tentaţiei. Somnoroasă încă, se sculă cu
grijă să nu-şi deranjeze prietena, o scoase pe Bonita din
cameră, făcu un duş, se îmbrăcă şi merse în bucătărie să-şi
prepare cafeaua însoţită de roşcata care o aşteptase la uşă, iar
acum se oprise cu pieptul bombat şi boticul în aer ca o săgeată
în faţa frigiderului unde, cu siguranţă, se găsea ceva bun şi
pentru ea. Fiind servită mereu de alţii, Virginia nu se mai
învârtise demult de una singură printr-o bucătărie. Simţi dorul
de casă şi-i păru bine că peste puţin îşi va lua zborul spre ţară.
Scoase din frigider nişte ouă, îşi făcu papară cu unt, apoi bău
lapte cu pâinişoare de manioc şi avu grijă şi de Bonita.
Nici nu termină bine de mâncat, că auzi claxonul unei
maşini oprite la poartă, apoi soneria cu glas de clopot dăngăni

212
prelung. Privi pe geam, întrebându-se cine putea fi la ora aceea
matinală. Prin gardul de fier forjat văzu o limuzină roşie şi
silueta unei fete înalte. Părul şaten îi acoperea umerii cu buclele
mari şi era îmbrăcată într-un costum de culoarea piersicii. Sună
a doua oară. Administratorul veni în fugă să deschidă, schimbă
câteva cuvinte cu ea, apoi se îndreptă spre casă. Gina ieşi în
prag şi îi spuse administratorului că Roberto era plecat în oraş,
dar fata intrase în grădină.
- Îl caut pe domnul Roberto Andres López – spuse ea
pe acelaşi ton poruncitor folosit de Rosita când vorbise cu
băiatul de la restaurant şi, dacă ar fi avut cal în loc de maşină,
cu siguranţă şi-ar fi agitat cravaşa.
- Îmi pare rău, domnişoară, domnul lipseşte. Vă rog
să-mi spuneţi cine sunteţi şi unde vă poate găsi. Am să-i
comunic când se întoarce.
- N-a lăsat nici un material pentru tatăl meu? – o
cântări cu aroganţă.
- Sunt musafir în această casă. Mie nu mi-a lăsat
nimic.
- O, vă rog să mă scuzaţi, v-am confundat cu Bahma,
soţia dânsului – făcu ea un semn spre administrator şi se
îmbujoră jenată.
Gina schimbă cu el o privire semnificativă. „Chiar şi cu
aceasta puteai vorbi mai frumos”, gândi.
- Mă numesc Alejandra. Sunt fiica profesorului
Goméz şi logodnica domnului Roberto.
- Îmi pare bine – rosti Virginia netulburată şi citi pe
faţa bărbatului stupoare.
- Voi avea grijă să-i comunic logodnicului dumnea-
voastră că l-aţi căutat sau, dacă doriţi, poftiţi în salon.
- Nu pot. Mă aşteaptă fratele meu, făcu ea un semn
spre maşină, salută şi plecă grăbită.
Deci, era logodit. Asta e foarte bine, îşi spuse.

213
 - Cum a-ndrăznit să afirme asemenea gogomănie?! –
exclamă el furios după ce află de vizita ei. Ar vrea ea să-mi fie
logodnică... Te-a văzut aici, a crezut că-i eşti rivală şi a vrut să
te descurajeze.
- De ce vorbeşti aşa? Este o fată foarte frumoasă. Nu
trebuie să te fereşti de mine pentru că nu sunt geloasă deloc. Mi
se pare normal să fii logodit.
- N-am de ce să mă feresc. E o mincinoasă. Îl respect
prea mult pe tatăl ei, altfel i-aş spune ce merită. Nu caută decât
să vâneze averea mea.
- De unde ştii? Poate că te iubeşte.
- Nu m-am născut azi şi-mi dau seama foarte bine ce
vrea fiecare. Cu toate nazurile tale prosteşti, tu mă iubeşti mai
mult decât vrei să cred – făcu el, ridicând braţul şi îndreptând
spre ea un deget acuzator. – Îmi vine câteodată să te bat până-ţi
ies toţi gărgăunii din cap.
Văzând cum se ambalează, o pufni râsul.
- Ajută-mă, te rog, să fac lucrarea aia, spuse pe un ton
morocănos.
Gina îl însoţi în camera de studiu, se aşeză la măsuţa
pentru lectură şi, în timp ce el îi dicta observaţiile constatate la
microscop, ea le nota cu grijă pe hârtie. La un moment dat
Roberto se opri brusc, întrebând-o:
- S-a supărat vreodată unchiu’ pe tine?
Luată prin surprindere îl privi uimită.
- De multe ori – răspunse – când nu-l ascultam.
- Şi cum se comporta?
- Refuza să-mi vorbească... uneori pleca de lângă
mine fără nici o explicaţie... dar împăcările... Ascultă ceva! – se
răsti ea, dezmeticindu-se. Ai terminat cu gângăniile tale şi
acum mă pui pe mine la microscop?
- Vreau să te înţeleg. Spune-mi cum făcea dragoste
cu tine.
- Eşti nebun!

214
 - Nu sunt nebun deloc.
- N-am chef să mă trezesc cu tot biroul ăla-n capul
meu.
- Am învăţat de la Titi să mă stăpânesc, altfel demult
ai fi fost a mea şi, poate, nu ţi-ar fi stricat.
- Era foarte blând, plin de tandreţe – începu ea după
un moment de ezitare, fără să dea atenţie ameninţării lui
indirecte.
Ginei îi plăcea să-şi amintească momentele nespus de
fericite alături de Feliz, iar timpul petrecut la fermă în
compania lui Roberto, o legase de acest om inteligent şi bun
cu o prietenie puternică.
- Niciodată nu-şi pierdea controlul, continuă ea. În
schimb, mă făcea de multe ori să-l pierd pe al meu numai prin
mângâieri, sărutări, îmbrăţişări, iar mai târziu mă punea să-i
povestesc tot ce am simţit, cu toate că ştia foarte bine. Între noi
se producea fenomenul oglinzilor paralele care multiplica
fiecare senzaţie. Ajunsesem să intru în orgasm încă din clipa în
care îmi descheia nasturii pijamalei. Când îl supăram, mă
pedepsea prin tăcere şi rămânea lângă mine fără să mă atingă,
făcându-mă să percep intensitatea tristeţii sale. Mă durea mai
mult faptul că l-am mâhnit decât pedeapsa.
- Îţi dai seama cum te-a format? Am ştiut de la
început că eşti o femeie formidabilă care poţi face fericit un
bărbat, dacă vrei. Feliz a fost un om... maravilloso (minunat) –
şopti ca pentru sine cu un sentiment de recunoştinţă.
„Oare şi-a închipuit vreodată că voi ajunge să iubesc
chiar fiinţa iubită de el?” – se întrebă, apoi adăugă cu voce tare:
- Singurul său handicap era lipsa de pregătire
intelectuală, se exprima foarte simplu, în timp ce tu...
- Pregătirea intelectuală n-are nimic comun cu sufletul –
răspunse cu o nuanţă de asprime în glas – întrerupându-l. Când
cineva îţi transmite un gând ori un sentiment, poţi să-l traduci
în cele mai complicate cuvinte.

215
 Roberto tăcu, iar Gina visa cu ochii deschişi şi
mâzgălea hârtia din faţa ei.
- Lasă desenele – o trezi el – scrie mai departe.
Reluă dictarea şi ea nota repede, încercând să scrie cât
mai corect.
- Vai, cum mă strâng pantofii! – se plânse bărbatul în
timp ce schimba o lamelă. Am umblat mult prin oraş. În pădure
nu obosesc. Mersul pe asfalt distruge picioarele.
Gina se ridică, aduse papucii de casă pe care el obişnuia
să-i poarte uneori seara, se aplecă, îi desfăcu şireturile şi-i
scoase pantofii, înlocuindu-i cu papucii comozi, după care se
îndreptă spre fotoliu.
- Ce bine! – exclamă, potrivind cu grijă microscopul,
dar în aceeaşi clipă încremeni devenind conştient de gestul ei
şi izbi cu pumnul în masă. Lovitura neaşteptată iscă un zornăit
care o deconcertă. Se răsuci spre el tresărind şi rămase într-o
poziţie incertă, ca şi cum ar fi apucat deodată în două direcţii
opuse.
- Pentru cine ai făcut asta, pentru mine sau pentru
Feliz?! – strigă el. Şi mai susţii că nu mă iubeşti?! Caramba!
Caramba! Caramba! (La naiba) – Nici dracu’ nu vă înţelege pe
voi, femeile!
Gina consideră mai potrivit să iasă, închizând uşa în
urma ei. Un obiect tare se lovi de perete şi căzu cu zgomot pe
podea. Îşi aminti că-i spusese ceva legat de stăpânire...
A doua zi, Rosita se simţea restabilită pentru călătoria
spre Asunción, iar seara Virginia se afla în camera ei din vila
somptuoasă.

***

Înaintea despărţirii, señora López se hotărî să dea o

nouă recepţie. Invitaţii erau aceiaşi. Oscar, băiatul gazdei şi
Celina, soţia lui, înveseliră atmosfera cu tinereţea lor, iar Gina

216
primi atâtea daruri încât nici nu ştia cum le va duce. Cel mai
frumos era o colecţie de casete cu toată muzica formaţiei şi o
casetă video cu un film în care Feliz interpreta rolul principal.
Întâlnindu-se cu Miguel, îi aminti promisiunea făcută
de-a o însoţi la cimitir.
- Cînd pleci? – întrebă acesta.
- Peste două zile. Am reţinut deja locul.
- Bine, fata mea. Mâine eşti invitată la noi.
- Despre ce-i vorba? – interveni Rosita curioasă,
oprindu-se în dreptul lor. – Îmi puteţi spune şi mie?
- Desigur, se înclină el reverenţios. Faţă de tine nu
putem avea secrete. Mâine vreau să-ţi răpesc prietena.
- Vă însoţesc şi eu? – ridică ea din sprâncene.
- Tu ai însoţit-o destul. Lasă, te rog, doi îndrăgostiţi
să mai stea o dată în tête-à-tête – glumi, luând-o cu simpatie pe
după umeri.
- O, nu ştiam că lucrurile au evoluat – zâmbi ea.
Regreta eşecul încercării de a-şi uni prietena cu nepotul,
dar nici pe departe nu-şi dădea seama ce furtună declanşase în
sufletul lui şi ce remuşcări frământau conştiinţa Ginei. S-au
despărţit cu un „la revedere” banal, dar ochii lui exprimau
deznădejde. Era dincolo de orice îndoială că o iubea, o iubea
din toată inima şi era disperat. Când Feliz îşi luase rămas bun
de la Dolores, aceeaşi umbră i-a întunecat privirea. Înaintea
recepţiei, Rosita i-a dat un telefon, dar n-a răspuns nimeni şi,
fără voie, Virginia îl aştepta să apară din minut în minut. Se
hotărî să-i povestească lui Miguel ce păţise.
- L-ai cunoscut pe Roberto?! – se miră el. Ştiam că-i
plecat.
- A revenit de curând din Argentina.
- Ce impresie ţi-a făcut? Veşnic pe drumuri şi cu
cercetările lui, n-are timp nici de însurătoare.
- S-a îndrăgostit de mine. M-a cerut în căsătorie. Cred
că Rosita a pus totul la cale – spuse ea contrariată.

217
 - E un om minunat. Ce-i rău în asta?
- În aşa măsură asemănător cu Feliz, mă şoca de câte
ori îl vedeam, apoi îmi dădeam seama că nu-i el şi-mi venea să
înnebunesc.
- Nu l-am văzut demult şi nu ştiu cum a evoluat.
Semănau, într-adevăr, dar nu mi s-au părut identici niciodată.
- Nu sunt identici. Dar Roberto de acum aduce mult
cu Feliz aşa cum l-am cunoscut eu.
- Aveau firi total diferite, o întrerupse el clătinând din
cap. Roberto era studios, liniştit, tăcut...
„Cum trebuie să fi fost Feliz dacă Roberto i se părea
liniştit...” – gândi Gina.
- Ce vârstă are? – se interesă Miguel.
- Vreo patruzeci şi cinci.
- Cred că ar fi foarte potrivit pentru tine. Ce nu ţi-a
plăcut?
- Faptul că nu era Feliz.
- Dumnezeule! – exclamă surprins şi continuă în
şoaptă să nu atragă atenţia. Eşti femeie în toată firea şi îţi dai
perfect de bine seama că Feliz este mort, nu se mai poate scula
din groapă oricât am regreta noi acest lucru. Soarta îţi oferă un
om care-i seamănă şi încă unul mult mai potrivit pentru tine, iar
tu îl refuzi doar fiindcă nu-l cheamă Feliz?!
- Ce să fac dacă pentru mine dragostea poartă acest
nume? De câte ori îl confundam, se înfuria – se scuză Gina,
roşind, fără să-şi dea seama că spusese cu totul altceva decât ar
fi vrut.
- Normal, remarcă el. Nu te-ai fi înfuriat dacă Feliz
te-ar fi numit Rosita în timp ce...
Virginia privi în jos râzând.
- Să înţeleg că – reluă Miguel pe un ton mai ridicat –
dacă Roberto ar fi acceptat să-i spui Feliz am fi dansat la
nuntă?...

218
 Înlemni. O, nu asta a vrut să spună şi totuşi asta ieşise.
Ce era cu ea?
- Nu m-ai înţeles – se îmbufnă ruşinată.
- Ba te-am înţeles foarte bine, mult mai bine decât îţi
închipui tu. Nu vrei să-ţi prelungeşti şederea? Încă nu-i prea
târziu. Avem relaţii – o asigură bătrânul, punându-şi prieteneşte
o mână pe umărul ei.
- Nu, Don Sánchez, n-are nici un rost. Mi-e dor de
casă, răspunse ea şi făcu acelaşi gest afectuos.
- Cum crezi. În fond, poţi veni oricând la noi. Te vom
primi cu braţele deschise.
Virginia zâmbi amar, lăsându-şi mâna să cadă cu
dezolare.
- Nu sunt aşa bogată – mărturisi.
- Păstrează legătura cu Roberto. El este şi te poate
ajuta. Rosita de asemenea. Sunt sigur că şi Feliz ar fi fost de
acord să vă binecuvânteze dacă trăia. Ţinuse foarte mult la
nepotul său.
Cuvintele lui turnară benzină pe foc.
- Asta ar fi fost cu totul altceva – rosti îngândurată,
simţind o strângere de inimă.
Miguel o privi lung, conştient că în sufletul ei se dădea
o luptă. În timp ce Gina discuta cu alţi invitaţi, o căută pe
Rosita şi îi şopti discret câteva cuvinte. Ochii ei străluciră, apoi
se retrase şi încercă să dea iar telefon. Răspunse adminis-
tratorul. Roberto plecase la Cerro Corá.

***

Señor Sánchez veni înaintea prânzului.

- Doreşti să te duc la cimitir sau trecem întâi pe la
mine?
- Cum vrei tu.

219
 - Ştii, soţioara mea ţi-a pregătit o surpriză. N-ai vrea
să amânăm cimitirul pentru după-amiază?
- Ba da. Nu-i nici o grabă.
Surpriza era o masă aranjată cu atâta gust, încât Gina fu
de-a dreptul impresionată. Pregătise „puchero”, mâncare
tradiţională din carne de vită, pui cu sos de avocado shi, ca
desert, prăjituri. După-masă întârziară puţin la o ceaşcă de
maté.
- Toate mâncărurile cu care am fost servită de când
mă aflu aici sunt delicioase, dar cel mai mult mi-a plăcut
ceaiul. Pe lângă savoarea lui deosebită, efectul înviorător
întrece cafeaua şi nu creează dependenţă ca aceasta.
- Ba da, creează o dependenţă, dar de altă natură –
spuse Julia, zâmbind cu toată faţa ei rotundă. – Cei care beau
maté împreună, rămân prieteni pentru totdeauna.
- Nu-i glumă – interveni Miguel cu seriozitate. E o
tradiţie. Acest ceai se bea numai între prieteni, iar dacă eşti
invitat să bei maté cu cineva, n-ai voie să te cerţi cu el
niciodată.
- Deci trebuie să ţin seama – făcu Gina, punctându-şi
cuvintele cu degetul atătător.
- Bineînţeles, râseră cei doi.
- Există mai multe moduri de preparare – interveni
Julia în timp ce îi turna încă o porţie şi împinse spre ea farfuria
cu prăjituri. Se poate bea rece sau cald, dar la noi, în Paraguay,
frunzele uscate de ceai se pun împreună cu zahărul şi se lasă la
foc repede să caramelizeze. Abia apoi se toarnă apa clocotită şi
se strecoară. Se numeşte „maté doce” (portugheză: maté-dulce)
şi se spune că este ca frumoasele paraguayene: dulce şi de
culoarea chihlimbarului.
Vremea posomorâtă anunţa noi valuri de frig şi de
ploaie după ce pământul abia s-a zvântat puţin.
Ajunşi la cimitir, Miguel o conduse până în dreptul
criptei şi, discret, rămase cu spatele spre ea, pe una din băncile

220
ce mărgineau aleea principală. Gina înaintă printre morminte
înfăşurată în pardesiul subţire, cu gulerul ridicat şi îngenunchie
cu mâinile împreunate întinse peste lespede, plecându-şi capul
pentru rugăciune. Dar nu se rugă. Stătea doar cu ochii închişi,
amintindu-şi clipele petrecute alături de Feliz. Nu mai auzea
nimic în jur, nici păsările, nici foşnetul frunzelor agitate de vânt
şi o căldură plăcută îi cuprinse fiinţa ca o îmbrăţişare. „Te
iubesc, Feliz, te iubesc atât de mult...” – şopti. Ceva rece i se
prelinse pe încheietura mâinii. Deschise ochii. Un şarpe micuţ
alb-sidefiu se aşezase deja ca o brăţară. Ginei i se tăie răsufla-
rea şi auzi ca prin vis vocea scumpă: „Este şarpele îndrăgosti-
ţilor”... Îl desprinse, îl puse lângă un boschet, apoi luă un pumn
de pământ reavăn de la rădăcina copacului care umbrea
mormântul şi-l strecură într-un colţ al poşetei. De ce? Aşa
simţise că trebuia să facă.
A doua zi, la aeroport, chiar înainte să se despartă,
Rosita îi dădu un plic.
- Era să uit, querida, asta e pentru tine.
- Fotografii?
- Surpriză.
Fără să poată ghici, Virginia deschise poşeta şi abia
reuşi să-şi stăpânească un ţipăt. Pe mânerul umbrelei pliante
stătea, încolăcit cuminte ca un breloc, micuţul şarpe sidefiu. În
aceeaşi clipă „alta voz” – difuzorul – pofti călătorii la avion,
anunţând că toate bagajele erau la bord. Nu mai era timp de
pierdut, iar uimirea ei trecu neobservată. Luându-şi rămas bun,
se grăbi să urmeze coloana pasagerilor.

221
 Capitolul 12

Când auzi deşteptătorul, Virginia se trezi derutată fără

să ştie exact unde se află, apoi se sculă repede, îşi făcu toaleta
şi sorbi în grabă o cafea fierbinte. Era prima zi de serviciu după
sosirea din Paraguay. Fratele ei, Radu, impreună cu Sanda,
soţia lui, veniseră la aeroport s-o ajute, iar Mircea i-a dat
telefon de la editură. Din glasul său simţise că era nevoie de ea
acolo, altfel nu s-ar fi grăbit încă. „De trei zile te sun într-una”
– i-a spus. Dar cel mai tare se bucuraseră de revenirea ei acasă
cei doi fox-terrieri pe care îi lăsase în grija unei vecine.
Autobuzul ajunsese în staţie aglomerat. Un bărbat îm-
pinse mulţimea oprită pe scări cu un „Mergeţi măi... acuma!” –
după care se opinti, făcând gloata încă adormită să avanseze pe
culoar. Ea îi privi pe toţi cu simpatie. Îi iubea şi n-o supăra nici
aglomeraţia, nici ora matinală, nici înghiontelile, înţelegând că
i-a fost dor de ţară, de oamenii care vorbeau aceeaşi limbă cu
ea, de automatismele cu care se obişnuise.
Colegele o întâmpinară cu bucurie şi curiozitate şi
aşteptau să le povestească amănunţit călătoria. Pentru fiecare
adusese câte o atenţie, Mircea comandă gustări, bere şi sucuri
de la cel mai apropiat restaurant, apoi o chemă în biroul lui să-i
aducă la cunoştinţă ultimele noutăţi.
- Am văzut figuri proaspete – spuse ea veselă, după ce
intrară.
- Adriana e noua contabilă, iar Berta se ocupă de
ozenişti. Nu ştiu pe cine să angajez în locul Ninei, la corectură.
De la plecarea ta corectez eu. Te-am aşteptat ca pe Mesia –

222
explică el într-un suflet, poftind-o pe Gina într-unul dintre
fotoliile aflate în faţa biroului, iar el se întoarse spre geam,
acoperindu-l aproape complet cu umerii săi largi.
Masa de şedinţe fusese trasă într-un colţ, iar pereţii erau
ocupaţi de rafturi pline cu reviste şi cărţi.
- Ce face Mati? O ţii acasă? Abia aştept s-o revăd.
Se răsuci spre ea radios.
- Am convins-o să plece la mare cu amândoi copiii
până-mi revin.
- Sper că nu eşti bolnav – se îngrijoră ea.
- Mai rău decât bolnav, Gina, răspunse el cu
seriozitate.
- Îndrăgostit? – îl tachină.
- Ce n-aş fi dat...
- Atunci, ce-ai păţit?
- Nici nu-ţi închipui – făcu, aşezându-se la birou.
Rezemat într-un cot începu să-i povestească:
- Îţi aminteşti discuţia noastră despre cursul de yoga?
- Desigur.
- Ei, bine, am descoperit nişte dedesubturi urâte
ascunse sub masca spiritualităţii şi am vrut să mă retrag.
- Ce dedesubturi?
- Prostituţie la un nivel foarte înalt de al cărui profit
se bucură Pavi Câmpeanu, exploatând naivitatea unor fete
credule.
- Cum?! Sper că l-ai demascat!
- N-am dovezi, ridică el mâinile a neputinţă. Am
încercat să deschid ochii fetelor, dar sunt nişte gâsculiţe
încrezute şi m-au pârât imediat.
- Ce-i aia „prostituţie la nivel înalt”?
- De înaltă calitate, pentru persoane sus-puse ori
străini.
- Incredibil! – şopti Gina consternată. Mă faci să cred
că în spatele tuturor şcolilor de natură spirituală există interese

223
murdare. Vezi pentru ce sunt sceptică şi nu mă pot afilia
niciuneia?
- Cu tine e altceva. Cred că ai un apărător de natură
subtilă.
- Ce vrei să spui?
- Eşti protejată de Îngerul tău Păzitor în sensul cel
mai profund al cuvântului. Eu am picat ca un fraier victima
excesului de zel. Tot ce am putut face – continuă el, privin-
du-şi degetele murdare de la cartuşul imprimantei – a fost să
mă retrag. Dar am comis greşeala de a-mi exprima decizia în
faţa „maestrului”. Am trăit vreo două săptămâni de coşmar.
Simţeam o forţă care încerca să mă atragă şi mi-am dat seama
că nu pot să-i rezist. M-am înapoiat la curs spre bucuria tuturor,
după care, fără să mai anunţ nimic, am dispărut iar. Cineva
mi-a transmis un mesaj de genul: „fiul risipitor se întoarce o
singură dată”.
- De la cine venea mesajul?
- De la Câmpeanu, evident. I-am răspuns că nu ştiam
să fi avut încă un tată, iar un tată bun îşi primeşte fiul ori de
câte ori se întoarce.
- Superb răspuns!
- Aşa am zis şi eu, dar înfruntarea m-a costat scump.
- Ce a fost în stare să-ţi facă?
- Mi-e şi ruşine să mărturisesc. Pur şi simplu m-am
trezit peste noapte impotent.
- E cu putinţă aşa ceva?!
- A fost cu „neputinţă”, glumi el. La fel cum acţio-
nează asupra centrilor subtili ca să activeze dorinţa sexuală,
este capabil s-o şi anihileze.
- Groaznic! Cum a reacţionat Matilda?
- Ferm convinsă că am pe altcineva. Ştii doar cât e de
geloasă. Cu greu am reuşit s-o lămuresc. Credea că o trimit la
mare să-mi fac de cap în lipsa ei. S-o vezi ce mândră m-a privit
când i-am dat dreptate că trebuia să mă retrag de la yoga...

224
Devenise, parcă, de două ori mai înaltă, iar eu, forţat să mă
declar învins, muream de ciudă.
Gina îşi rezemă fruntea în palmă, sprijinindu-se pe
braţul fotoliului.
- Cum ţi-ai revenit? Nemernicul, putea să vă strice
căsnicia.
- M-am dus la Iordăchescu, marele yoghin de la
Bucureşti.
- Cui pe cui se scoate – remarcă ea. Ce ţi-a spus?
- Mi-a recomandat nişte practici şi o metodă de
protecţie. Am revenit imediat la normal, însă Mati era deja
plecată. Ai spus că abia aştepţi s-o revezi? Şi eu la fel, crede-
mă. Dar hai să trecem la treburi serioase.
Deschise agenda, schimbând subiectul în timp ce
Virginia râdea în hohote.
- Faci tu corectura? – o întrebă direct.
- N-am timp, Mircea. Ştii bine care este resortul meu
şi, în afară de asta, vreau să mă apuc de carte. Doar nu degeaba
am fost în Paraguay. Însă te sfătuiesc să aduci un bărbat,
eventual un profesor. Dacă vrei să ai o firmă serioasă angajează
oameni cu pregătire, nu diletanţi.
- Spui tu ceva. Fetele vor fi mai atente.
- Văd că te-ai prins.
- Necazul este că presa o duce cam prost şi
majoritatea editurilor lucrează în pierdere. În lipsa ta am
publicat puţin şi nu prea avem piţule. Dacă am putea scoate
cartea lui Barbu Vasilian despre OZN-uri, am sălta
considerabil. Mihai, redactorul nostru, are şi el câteva materiale
interesante, dar ne trebuie cel puţin cinci sute de dolari, fiindcă
sunt multe fotografii.
- Perfect, spuse Gina, îţi împrumut eu banii. Mi-i vei
restitui din profit.
- Va să zică ai dat lovitura!

225
 - Nu cum îţi închipui tu, însă mă bucur că te pot
ajuta. Suntem asociaţi şi nu mi-ar conveni să falimentăm...
- Ei, nici chiar aşa, dar să ştii că durează până
primeşti banii înapoi.
- Cunosc procesul. Sper că n-ai de gând să mă
concediezi – glumi.
În plicul dăruit de Rosita la despărţire era un cec de
cinci mii de dolari. Ce a determinat-o să facă acest gest, nu
putea înţelege. Menţionase pe un bileţel că erau pentru cartea
pe care o va publica, dar depăşeau cu mult suma necesară
acestui scop.
- Mai e cineva care vrea să publice la noi, adăugă
Mircea. Ştefan Andronescu.
- Poetul?
- De data asta are o lucrare în proză. Tratează
problema iubirii în operele filozofilor antici.
- Interesantă?
- Cam bombastică, dar suportă el publicarea, deci nu
putem comenta.
- E soţul celei mai bune prietene pe care am avut-o în
copilărie, Amalia, spuse Gina.
- Vine mâine pe aici.
- Cine, Amalia?
- Nu ştiu dacă vine şi ea, însă el vine precis pentru
contract.

***

După ce încheie cu Mircea contractul pentru carte,

Ştefan o invită pe Virginia la o cafea. Era un bărbat de o
frumuseţe remarcabilă, aducând mult cu artistul francez Jean
Marais, dar părul roşcat, trăsăturile brăzdate de riduri, nasul
drept, ochii alungiţi şi mai ales buzele subţiri ca nişte linii,
exprimau o notă de răutate ascunsă, perfidie, cinism, desfrâu. Îl

226
cunoscuse cu ani în urmă la nunta Amaliei, dar pe vremea
aceea elementele negative erau mult atenuate.
Depănară amintiri, însă discuţia alunecă foarte repede
pe o pantă supărătoare.
- Îmi place de tine, Gina, spuse el pe neaşteptate.
Amalia mi-a povestit multe despre prietenia voastră, îţi citesc
totdeauna scrisorile pe care i le trimiţi. Nu-i seară să nu te
pomenească. Ea trăieşte foarte mult în trecut şi reprezinţi o
parte din cei mai frumoşi ani de tinereţe. Noi doi ar trebui să
încercăm o apropiere mai intimă. Ce zici? – întrebă el, privind-
o în ochi lasciv şi îşi puse uşor mâna pe braţul ei.
Un fior amestecat cu dezgust o făcu să tresară mirată de
îndrăzneala lui şi îi dădu la o parte mâna.
- Zic că vorbeşti prostii – răspunse, încercând să dea
tonului o nuanţă de amuzament.
- De ce? Eşti o femeie deşteaptă, adevărată doamnă,
mă inspiri şi amândoi avem nevoie unul de celălalt, obiectă
mieros şi afectat.
- Eu n-am nevoie, iar tu nici atât. Ai o soţie bună,
frumoasă, şi nu pot înţelege ce ţi-a venit.
- Amalia nu-i deloc ceea ce crezi. Relaţiile noastre
sunt reci şi pot spune că nu sunt. Ce vrei să fac? Oare n-am şi
eu dreptul la viaţă, la bucurie, la un suflet care să fie al meu?...
- Sufletul n-are nici o legătură cu ce vrei tu, iar eu nu
sunt societate de binefacere pentru cei decepţionaţi în căsnicie.
- Îţi apreciez spiritul, dar de data asta greşeşti. Îţi
refuzi o plăcere. De ce-ţi baţi joc de tine şi de viaţa ta?
Gina râse forţat.
- Mi-aş bate joc dacă aş accepta o legătură cu un om
pe care nu-l iubesc şi care, pe deasupra, e căsătorit cu cea mai
bună prietenă – spuse. – Îţi dai seama ce vorbeşti?
- Gândeşte-te la ceea ce ţi-aş putea oferi – insistă
Ştefan. Sunt atât de viril... – rosti cu glasul voalat de o falsă
emoţie.

227
 Prin mintea ei trecură, ca într-un cortegiu de amintiri
penibile, relaţiile intime avute cu soţul ei, apoi cu alţi bărbaţi
de care fusese îndrăgostită, acele minute sau ore de aşa-zisă
iubire ce se terminau în mod invariabil cu un sentiment de
insatisfacţie şi gust amar.
- Scuză-mă – îl întrerupse ea dur. Şi taurul comunal e
foarte viril.
El zâmbi strâmb.
- Deci nu vrei.
Apucă de toartă căniţa şi sorbi conţinutul dintr-o
singură înghiţitură, ca şi cum ar fi băut ţuică.
- Să-ţi iasă din cap asemenea idee. Ar trebui să-ţi fie
ruşine. Nu te gândeşti că aş putea să-i spun Amaliei?
- N-ai face asta niciodata. Te cunosc eu.
- Uite ce, în primul rând nu te plac şi în al doilea, eşti
căsătorit. Relaţia cu un bărbat căsătorit e o pedeapsă în sine.
- Să cred, oare, că ai experienţă?...
Ea nu-i răspunse, iar el reluă imediat.
- Totuşi, ce nu-ţi place la mine? Ai spus ca nu mă
placi.
Încercă iar s-o atingă, dar ea se rezemă de spătarul
scaunului, îndepărtându-se.
- Nu-mi place caracterul tău. Dacă discut la o cafea
cu un bărbat ornamental ca tine, pe care l-am crezut şi
inteligent pe deasupra, nu înseamnă că trebuie să am şi altfel de
relaţii.
- Nu te supăra, te rog. Bărbatul are datoria să încerce.
Să-ţi spun sincer, eşti prima femeie care mă refuză... şi... au
fost multe. Sunt rare femeile ca tine... Scuză-mă, am fost un
porc.
- Nu te contrazic. Nu ştiu cu ce femei ai avut tu de-a
face, dar sunt destule mult mai bune ca mine, crede-mă.
- Eşti o capodoperă!

228
 - Bine, am să mă pun în ramă – îl ironiză ea, se ridică
de la masă fără să se fi atins de cafea şi, cu un salut scurt îşi luă
rămas bun.
***

În ultimul timp Gina îşi luase obiceiul să lucreze până

târziu, îşi sorta materialele aduse, scria cartea pentru care
traversase atâta pământ şi apă. Cu cât intra mai mult în subiect,
cu atât se simţea mai copleşită de dor. Îi lipsea atmosfera
tropicală şi mai ales Feliz. În Paraguay toate îi aminteau de el,
parcă era prezent peste tot. Acum, singurătatea şi iubirea
inexplicabilă primită în continuare din neant, o făceau să
tânjească. Într-un colţ din sufragerie făcuse un fel de altar pe
care aşezase fotografia lui, un cristal de cuarţ rezemat de rama
fotografiei, un vas cu pământul paraguayan şi un pahar înalt,
întotdeauna plin cu flori proaspete. Chiar şi pentru micuţul
şarpe, trecut cu bine peste toate graniţele, găsi un loc. Stătuse
atât de cuminte pe mânerul umbrelei, încât nu l-a observat nici
un vameş. N-avea confortul de acasă în terariul amenajat, dar
părea mulţumit şi strălucea ca o bijuterie. Era un mare mister
acest şarpe, de obicei întâlnit vara prin păduri. Să fi fost adus
din greşeală cu vreun buchet de flori? Şi cum a reuşit, oare, să
ajungă în poşeta ei? Îşi amintea că îl pusese lângă un boschet,
apoi luase de la căpătâiul mormântului un pumn de pământ.
Când făcuse asta, e drept, se uitase la Miguel să se asigure că
n-o vede. Numai atunci s-a putut întâmpla. A pus rapid
pământul în geantă fără să bage de seamă vietatea doar cu puţin
mai lungă decât o curea de ceas.
În seara aceea, după discuţia cu Ştefan, se simţea
vulnerabilă, lipsită de apărare, la cheremul oricărui bărbat ce şi-
o închipuia disponibilă. „Ce Dumnezeu au toţi cu mine? – se
întrebă ea – Nu sunt o frumuseţe, nu-i cine ştie ce de capul
meu... Întâi Roberto, acum...”. Şi răspunsul veni de la sine:
întreaga ei fiinţă emana un strigăt de ajutor la care bărbaţii

229
răspundeu cu avansuri, avea nevoie de ocrotire, de dragoste,
de... avea nevoie de Feliz. Se aşeză în faţa fotografiei şi începu
să-i vorbească din tot sufletul, dând frâu liber lacrimilor şi
iubirii. Prezenţa lui devenea tot mai vie şi inunda pe nesimţite
camera. Gina îşi şterse lacrimile şi, cu respiraţia întretăiată,
întrebă în şoaptă, plină de emoţie, sperând un răspuns cât de
slab:
- Feliz, e posibil, oare, să fii din nou alături de mine?
- Am fost întotdeauna lângă tine, simţi ea răspunsul.
Depinde numai de voinţa ta să fim ca altădată.
O bucurie fără seamăn îi copleşi sufletul şi începu să-l
caute cu privirea. Stinse lumina, dar întunericul n-o ajuta cu
nimic. Doar o rază de lună scăpată printre faldurile draperiei
aluneca rece şi enigmatică. Îşi aminti cât de vinovată era faţă
de el, un gând ce o urmărise fără încetare în ultima vreme.
- Iartă-mă pentru uşurinţa cu care te-am uitat, te-am
înşelat şi te-am mâhnit. Te rog, iartă-mă.
- Pentru ce să te iert? Ştiu că nu m-ai uitat niciodată
şi n-ai făcut decât să-ţi urmezi viaţa. Era drumul tău. N-aveam
voie să stau niciodată în calea voinţei tale. N-am nici acum.
- După ce te-am pierdut am început să te caut în
alţii...
- Mă întristau suferinţele tale, dar nu te puteam opri
pentru că nu-ţi puteam oferi mai mult.
- Cum să-mi repar greşeala?
- Faţă de mine n-ai greşit cu nimic.
- Te rog, iartă-mă, şopti Gina cu un regret adânc.
- Dacă asta te linişteşte, fii sigură că te-am iertat
demult. Dar n-ai pentru ce să-ţi ceri iertare. Dacă m-ai fi
chemat cu o şoaptă măcar, ţi-aş fi răspuns.
- Dar te-am chemat, Feliz. Un an am petrecut în
aşteptarea ta.
- Pe atunci încă nu ştiam ce trebuie să fac. Un timp
am fost separat de lumea fizică, iar când am reuşit s-o percep,

230
nici nu-ţi închipui ce groaznic a fost să mă adresez celor dragi
fără să mă audă nimeni... Am încercat să-ţi vorbesc, dar nu
mi-ai răspuns şi n-ai simţit prezenţa mea. Erai absorbită de
preocupările cotidiene alături de soţul tău. Mi-a trebuit destul
de mult să realizez ce se petrece. Abia mai târziu... Am profitat
de momentul acela de meditaţie când te-ai abandonat muzicii şi
ţi-am trimis toată iubirea mea. De atunci ţi-o trimit mereu,
fiindcă pentru mine iubirea este ceva real, ceva... material...
este un obiect minunat pe care ţi-l pot dărui, iar tu îl poţi primi
în suflet.
- O, Feliz, acum înţeleg! De la tine veneau acele
valuri de iubire... Tu m-ai ajutat să merg în Paraguay...
înţeleg...
- A fost meritul tău.
- Doresc nespus să fim iar împreună. Am atâta nevoie
de tine... Iartă-mă!
- Nu mai vorbi de iertare.
Îmbrăţişarea lui cu totul diferită faţă de trecut înlănţui
sufletul ei cu o subtilitate greu descriptibilă.
- De ce nu pot să te văd? – întrebă.
- Corpul meu nu mai are aceeaşi natură şi nu-mi este
permisă materializarea. Totuşi, cu un mic efort, ai să mă vezi
într-o zi.
- Ce trebuie să fac?
- Să-ţi umpli mentalul cu iubire.
- Cum anume? – întrebă mirată.
- Dacă fiecare gând al tău este încărcat cu dragoste
pentru toate fiinţele şi lucrurile din jur, mentalul ţi se purifică,
ceaţa de pe ochii tăi dispare şi vei vedea ceea ce acum nu poţi
să vezi.
- Purificarea aceasta e însoţită de vreun regim ali-
mentar? – se interesă cu naivitate, gândindu-se la teoriile
yoghine care pledau pentru diete vegetariene în vederea
purificării.

231
 - Nu – răspunse Feliz, lăsând-o să-i ghicească un
zâmbet. Corpul se va purifica de la sine. Nici un regim nu te
poate face mai bun. Zadarnic mănânci rădăcini dacă inima ţi-e
plină de ură.
- Ceea ce-mi spui este invers decât se vorbeşte la
cursuri.
- Te însoţesc la toate conferinţele şi cursurile, dar nici
unul nu exprimă realitatea aşa cum o cunosc eu acum.
- Sunt convinsă şi chiar te rog din suflet, spune-mi tot
ce ştii. Mă interesează în mod deosebit.
Din nou îi simţi zâmbetul.
- Sunt fericit pentru tine că te preocupă şi acum
partea ascunsă a vieţii, pentru că, de fapt, aceasta este adevărata
viaţă. Din păcate însă, n-am voie să-ţi spun prea multe.
- De ce? – întrebă ea nedumerită de ceea ce-i spunea,
dar şi de felul în care percepea gândurile venite de la el şi care
se traduceau într-un limbaj superior celui din trecut.
- Crezi, oare, că întâmplător mi s-a permis să iau
legătura cu tine? Şi crezi că pentru mine e uşor? Există nişte
legi ce trebuie respectate. Există nişte merite pe care le avem,
tu şi eu. Nu crede că oricui i se permite să se manifeste faţă de
o persoană în viaţă, oricât i-ar fi de dragă şi nu oricine se poate
bucura de prezenţa fiinţei iubite care a murit. Ceea ce trăim
este un mare privilegiu. Am obligaţia să respect legile pe care
n-ai cum să le cunoşti, să te ajut să le respecţi şi tu, altfel
pierdem totul şi ne înscriem într-o infinitate de vieţi departe
unul de altul, în loc să ne întâlnim în viaţa viitoare. Îţi voi
răspunde numai la întrebările precise, care-ţi reflectă nivelul
cunoaşterii, nimic ce depăşeşte acest nivel.
- Ai putea să-mi relatezi măcar momentul marii
treceri? Aş vrea să ştiu cum te simţi tu şi cum arată lumea în
care te găseşti...
- „Marea trecere”? – şi Gina sesiză tonul ironic.
Oamenii s-au obişnuit s-o prezinte ca pe ceva înfricoşător sau

232
cel puţin măreţ, cu surle şi cu trâmbiţe când, de fapt, totul se
petrece vertiginos şi simplu. Îmi amintesc perfect momentul
morţii mele. Stăteam de vorbă cu un vechi prieten. Deodată
n-am mai avut aer, nu puteam să respir. Totuşi, nu mă încerca
nici o durere. N-am apucat să mă gândesc la nimic şi nici să-mi
fie teamă. El s-a repezit spre mine, ţipând. Am închis ochii în
timp ce eram alungat din propriul meu trup şi m-am trezit
plutind uşor ca un fulg, senzaţie cunoscută: doar o trăisem de
câte ori mă dedublam. O nelinişte supărătoare îmi venea de la
prietenul meu şi îl vedeam agitându-se înspăimântat lângă
trupul inert în care nu mai aveam acces. Am vrut să-l calmez,
dar nu mă auzea. M-a cuprins un fel de panică şi în clipa
următoare m-am înălţat absorbit de o forţă irezistibilă. Cineva,
nu ştiu cine, mi-a spus că mă aflu pe drumul fără întoarcere.
Am protestat. Aveam încă atâtea lucruri de îndeplinit, atâtea
planuri, obligaţii, datorii... Cu toate acestea mă simţeam mai
bine ca oricând. Treptat, s-a coborât peste mine o pace sfântă,
fără egal, iar momentul acela de inerţie care ne îmboldeşte să
dorim continuarea acţiunilor programate a fost învins. Starea în
care mă aflu acum trebuie s-o trăieşti ca s-o poţi pricepe. Sunt
înconjurat de frumuseţi ce depăşesc puterea imaginaţiei. La
început am fost furat de ele. Sentimentele au consistenţă,
formă, culoare şi totul e învăluit în lumină. Cea mai puternică
lumină pământească e întuneric faţă de lumina aceasta... O
muzică mai presus de ceea ce am cântat vreodată răsună dulce,
iar sunetele se văd, pot fi atinse... e greu să-ţi explic.
- Înţeleg, Feliz, am citit...
- Ţi se pare că înţelegi. Nici o carte nu le poate
descrie, pentru că nimeni nu le vede la fel. Cât timp gândurile
şi sentimentele se materializează, decorul se schimbă mereu.
Cineva din afară poate să-mi vadă creaţia, dar în acelaşi timp să
se bucure de plăsmuirile sale fără să observe nimic altceva. Voi
încerca, prin iubire, să-ţi împărtăşesc aceste impresii.
- Acolo există zi şi noapte, păduri, ape şi munţi?

233
 - Da, atunci când le creezi cu mintea, iar cele
pământene pot fi pătrunse până în esenţa lor, aşa cum omul
obişnuit nu reuşeşete să le vadă. Dar noţiunea de timp nu
există. Totul e un prezent continuu, iar spaţiul este o stare de
spirit, o manifestare a conştiinţei în care te poţi desfăta,
contemplând într-un „dolce far niente” sau desfăşurându-te
într-o activitate creativă intensă, într-o cercetare febrilă.
Fericirea te poate apropia de mine pentru că este starea în care
mă aflu acum şi cu cât vei fi mai fericită, cu atât mă vei simţi
mai aproape.
- Sunt şi alţi oameni în jurul tău?
- Desigur, putem comunica prin gânduri şi senti-
mente, ne putem întâlni în cercuri plăcute şi intime, sau ne
putem retrage în tăcere şi meditaţie.
- Obişnuieşti să te mai rogi?
- Existenţa mea de acum este o permanentă
rugăciune.
Mişcată de acest răspuns, Gina închise ochii, trăind
impresia înaltă ce generase gândul, se lăsă pătrunsă de ea şi
rămase astfel câteva clipe. Era uimitor cum putea să trăiască
simţămintele lui şi cât de uşoară devenise comunicarea.
- Trecutul şi viitorul pot fi văzute într-adevăr, aşa
cum se spune? – întrebă ea într-un târziu.
- Cine se interesează de un eveniment îl poate vedea
şi, mai mult chiar, se poate implica în el. Ai cunoscut asta:
aminteşte-ţi viziunile din viaţa ta trecută. Pentru cei fără trup
de carne, însă, există riscul de-a nu se mai putea desprinde şi
rămân prizonieri multă vreme.
- El Brujo mai trăieşte?
- Desigur. Mă îndrumă şi astăzi. Poate ţi se pare
ciudat, dar are capacitatea de-a fi în acelaşi timp atât pe plan
fizic cât şi pe plan astral. E extraordinar şi tare mult aş vrea să
pot face la fel...

234
 În mintea Virginiei reveniră clipele petrecute cândva
alături de Feliz, în braţele lui, acea împărtăşire deplină. Căldura
plăcută a prezenţei sale se transformă atunci într-o dezmierdare
tandră pe care o putea simţi ca un şuvoi fierbinte de iubire ce-i
inunda sufletul pentru a erupe asemeni unei fântâni arteziene în
mii de raze ce se ridicau până în creştet şi se revărsau ca să
erupă din nou. Era trăirea finală a celui mai împlinit act de
dragoste şi numai aceasta, repetată de zeci de ori, crescând
mereu în intensitate. Cu ochii închişi... putea... putea să-l vadă!
Entuziasmată întinse mâinile să-l îmbrăţişeze dar parcă nu erau
mâinile ei şi amândoi se contopiră...
Tresări la ţârâitul ceasului. Era în fotoliu, în faţa
fotografiei, iar prin fereastra acoperită de draperie răzbătea
lumina dimineţii.
- Feliz, eşti aici? – îl chemă cu teamă, crezând că
totul n-a fost decât închipuire sau vis.
- Sunt lângă tine – îi răspunse glasul mângâietor.
- O, dragostea mea, stăpânul meu, îţi mulţumesc... îţi
mulţumesc, lăsă ea gândul să-i vorbească: te rog... te rog să nu
mă mai părăseşti...
- Nu eu te părăsesc. Ţi-am spus că de tine depinde.
Vorbeşte-mi. Exprimă în cuvinte şi adresează-mi fiecare gând.
Îţi voi răspunde totdeauna, mă vei simţi lângă tine şi ne vom
iubi la nesfârşit...

***

A doua zi şi în zilele următoare, aşa cum îi spusese, de

câte ori se gândea la el îi simţea prezenţa, puteau să comunice
şi nu lipseau nici contopirile pe care, în lumea materială le-ar fi
numit fizice, însă erau departe de ceea ce s-ar fi putut numi
astfel. Forţa lui ocrotitoare o însoţea peste tot ca în trecut,
asemeni unui soţ grijuliu şi atent, gata să intervină pentru a-şi
apăra consoarta. Senzaţia era inedită şi încerca să se lipească de

235
el cu toată încrederea. În aşa măsură era perceptibil încât, în
timpul unei conferinţe, când i se făcu frig şi ar fi deranjat prea
multă lume dacă se ducea să-şi ia jerseul din cuier, Gina avu
impresia că în spatele ei răsărise dintr-odată soarele.
Absorbită de preocupările obişnuite, într-una din zile
uită de el şi nu-l mai simţi alături. O teamă dureroasă i se
cuibări în inimă, crezând că l-a pierdut. Când după chemări
repetate îi răspunse, o dojeni cu blândeţe:
- Vezi? Tot aşa mi-e dor şi mie când uiţi de prezenţa
mea.
- Te rog să mă scuzi, dar am fost ocupată...
- Dacă am face comparaţie între lumile noastre
respective, răspunse, eu aş putea fi mult mai îndreptăţit să mă
las furat de preocupările ce mi se oferă, dar rămân lângă tine,
gata să-ţi răspund de câte ori binevoieşti să-mi dai atenţie.
Gina plecă privirea.
- Dacă ai fi mai puţin împrăştiată, îşi continuă el
mustrarea, n-ai pierde niciodată impresia prezenţei mele.
Ea îşi aminti cum, înainte, Feliz o pedepsea prin tăcere
ori de câte ori refuza să-l asculte. Rezultatul: regrete şi lacrimi
urmate invariabil de o iertare generoasă şi plină de afecţiune.
- N-am vrut să te pedepsesc, dragostea mea – o
încredinţă. Priorităţile mele cuprind acum cu totul alt criteriu
de valori. Eşti liberă să faci tot ce vrei, fără nici o constrângere.
Cândva doream să-ţi modelez caracterul, acum nu mai am acest
drept. Am vrut doar să înţelegi unde sunt piedicile.
- Dacă aş putea să te văd, nu s-ar întâmpla asta...
Se pare că atinsese un subiect delicat, pentru că el
deveni irascibil.
- Ştii bine că nu se poate, spuse aproape răstit. Însă
nu-mi place că te laşi antrenată într-un şir de automatisme fără
rost. Dacă te-ar opri cineva, te-ai prăbuşi ca o maşinărie stricată
şi ţi-ai da seama de inutilitatea zvârcolirilor tale. Alege-ţi cu

236
mai multă grijă preocupările şi păstrează-ţi timp de reculegere.
Te iroseşti, risipind zadarnic energie.
- Aşa este, recunoscu ea dezarmată. Ştiu că mă implic
într-o grămadă de mărunţişuri. N-am vrut să te supăr.
O îmbrăţişă aşa cum ştia numai el, în timp ce ea încerca
să străpungă cu privirea zidul care-l făcea nevăzut.
- Este nedrept ca tu să mă îmbrăţişezi, iar eu să n-o
pot face...
- Dar mă îmbrăţişezi! – făcu el mirat. Tot sufletul tău
mă îmbrăţişează şi îmi dăruieşte o desfătare extremă. Dacă ai
lua legătura cu sufletul tău, ai putea să mă simţi la fel ca
altădată.
- Cum adică să iau legătura?! Sufletul meu sunt eu,
spuse ea şocată.
- Ai putea fi una cu sufletul tău dacă ai deveni mai
întâi conştientă de existenţa lui în tine. Spune-mi de câte ori te
gândeşti la tine în integralitatea ta?
- Foarte rar, recunoscu ea. Atunci când meditez şi,
uneori, când nu mă simt bine.
- Încearcă să observi mereu cât de bine te simţi. Aşa
cum trăieşti acum eşti numai cioburi împrăştiate în cele mai
diverse şi îndepărtate colţuri. Adună-ţi din când în când
cioburile, numără-le, vezi dacă sunt toate, uneşte-le şi ai să
constaţi că acolo este şi sufletul tău, ca un nectar preţios într-un
vas de porţelan subţire. Te-am rugat să-mi vorbeşti. Este
benefic pentru amândoi. Atenţia concentrată asupra fiecărui
gând îţi va menţine conştiinţa trează, iar eu nu mă voi simţi
niciodată de prisos în preajma ta.

237
 Capitolul 13

Revederea celor două prietene a fost plină de bucurie,

însă clipele petrecute împreună au dezvăluit nemulţumiri şi
frustrări pe care Gina nu le-ar fi bănuit niciodată în viaţa
Amaliei, vizibil îmbătrânită. Bineînţeles, nu i-a pomenit nimic
despre discuţia avută cu soţul ei şi nici el n-a mai revenit
asupra subiectului.
Recepţia ocazionată de publicarea cărţii avea loc chiar
la restaurantul hotelului unde trăseseră şi au putut sta de vorbă
în cameră toată după-masa, mai ales ca Ştefan era plecat
împreună cu Mircea să organizeze festinul. Deşi hotel de lux,
camerele nu erau mari, iar mobilierul făcea să pară înghesuite.
- Ai citit cartea? – o întrebă Ami tolănită pe pat ca o
pisicuţă alintată şi cu scrumiera lângă ea.
- M-am ocupat de corectură. E bună, dar nu mă prea
omor cu filozofia tratată atât de savant – răspunse Gina,
încercând să tragă fotoliul greu mai aproape, dar cum acesta nu
voia să alunece pe mochetă, renunţă şi se aşeză pe un scaun.
- Aşa e stilul său. Îşi dă aere de mare geniu, dar în
realitate numai eu ştiu ce se ascunde sub mască...
- De ce vorbeşti aşa? Nu-l mai iubeşti? Ţin minte că
erai foarte îndrăgostită când v-aţi căsătorit şi spuneai că ţi-ai
găsit, în fine, bărbatul vieţii tale.
- L-am iubit când era modest, simplu, curat. Nici nu-
ţi închipui de câtă meschinărie a trebuit să uzeze ca să biruie
cercurile criticilor...
- De ce trebuia să „biruie”? După câte ştiu, ca poet, e
talentat şi se bucură de aprecieri. Era, oare, nevoie să-şi

238
schimbe stilul ca să se remarce? Eu cred că un stil pe înţelesul
tuturor ar avea mai multă priză la public.
- O, nu cunoşti mentalitatea artiştilor care se luptă
pentru originalitate... Câtă invidie, câtă făţărnicie...
- Scuză-mă, o contrazise Gina, dar dacă stilul pompos
ţi se pare original...
- Nu uita, argumentă prietena, prin ce vremuri am
trecut, când nu puteai spune nimic fără să trezeşti suspiciune,
iar ideile trebuiau ascunse cât mai ermetic. Societatea în care se
învârte i l-a impus. Nişte mizerabili ipocriţi în casele cărora
domneşte depravarea şi viciile pe care ei le numesc „atmosferă
boemiană”. Îşi ascund murdăria prin extravaganţă şi preţio-
zitate, dar sunt, de fapt, nişte rahaţi cu fundă.
- N-aş crede că toţi criticii, poeţii sau scriitorii sunt la
fel. Am cunoscut oameni de artă, celebrităţi chiar, foarte la
locul lor.
- Nici n-am spus asta. E vorba doar de prietenii lui,
de societatea care-l influenţează.
- Destul de trist. Îmi pare rău pentru tine.
- Am şi eu partea mea de vină. Mi-a plăcut viaţa
îmbelşugată şi în privinţa asta nu mă pot plânge. Totuşi,
singura satisfacţie o găsesc în profesie. Mi-am dat doctoratul în
farmacologie şi am obţinut o catedră la Universitate.
În timp ce vorbea, Amalia îşi aprindea ţigară de la
ţigară, iar Gina observă un uşor tremur al degetelor care trăda
nervozitate, oboseală, extenuare. Frumosul ei păr lung şi blond
se revărsa uşor ondulat ca o beteală înspicată cu fire argintii.
- Sunt un om sfârşit, Gina, şopti ea după o pauză,
scuturând scrumul.
- N-ai încercat să divorţezi?
- Ar fi o nebunie. Ce-ar spune lumea?!
- Asta te deranjează pe tine?
- Nu pot trăi singură. Cine s-ar mai uita la mine
acum?

239
 - Eşti încă tânără şi frumoasă, ţi-ai păstrat supleţea,
farmecul...
- Numai tu mă vezi frumoasă.
Începu să plângă şi lacrimile o liniştiră. Virginia rămase
pe gânduri. Ce putea să-i spună? Schimbă vorba, încercând fără
prea mare succes s-o înveselească şi, când zări în sfârşit pe
chipul ei un zâmbet, îi povesti călătoria în Paraguay convinsă
că îi va şterge, cel puţin pentru moment, toate gândurile negre.
- Cu o lună înainte să plec – spuse ea în cele din
urmă, s-a întâmplat un fapt uluitor. Am cunoscut un bărbat
asemanator la înfăţişare cu Feliz. Era nepotul acestuia şi îl
chema Roberto.
Simpla amintire şi pronunţarea numelui său îi declanşă
un dor atât de puternic încât îşi duse instinctiv mâna la piept.
Revăzuse ca într-un film clipa când el şi-a ridicat spre ea
privirea, acolo, în faţa hotelului şi înţelese că l-a iubit din
primul moment.
- Te simţi rău? – tresări Ami.
- Nu – zâmbi prietena. Mi-am amintit de el şi m-a
cuprins un dor de parcă mi-ar fi dat cineva un pumn în inimă.
Îi descrise zilele petrecute în compania lui, prietenia
născută din preocupările comune, încercările sale nereuşite de
apropiere şi zbuciumul ei sufletesc.
- Ai făcut o mare prostie că l-ai respins. A fost o
şansă extraordinară de a-ţi reface viaţa, iar tu i-ai dat cu
piciorul. Omul acesta a avut cu tine o răbdare de înger. Altul,
cu temperamentul său... Mă faci să cred că eşti un caz patologic
cu fidelitatea ta faţă de o iluzie şi ar trebui să consulţi un
psihiatru. La şaisprezece ani te-am înţeles, dar la patruzeci n-ai
nici o scuză.
- Ştii bine că n-a fost o iluzie. Sau cel puţin pentru
mine n-a fost, depinde cât ai crezut din ce ţi-am povestit depre
el. Am confirmarea scrisă de mâna lui şi...

240
 - N-am crezut şi nu cred nici acum. Toată teoria ta se
bazează pe nişte coincidenţe. Te-ai îndrăgostit de o poză, i-ai
creat o personalitate imaginară şi ai pus nişte bariere de
netrecut în calea realităţii. Fă bine şi ia legătura cu Roberto
pentru că timpul nu-i încă pierdut. Se vede clar ca eşti
îndrăgostită de el până peste cap şi, din câte mi-ai povestit,
sunteţi foarte potriviţi împreună.
- Vorbeşti de parcă ar fi în camera de alături – se răsti
ea tulburată.
- Scrie-i. Dacă este aşa bogat, îţi poate trimite bani de
călătorie.
- Am bani, dar nu pot merge până la vară.
Spunând asta se întrebă dacă nu cumva Rosita îi dăduse
acei bani tocmai pentru drum sau, poate, erau chiar de la el.
Degetele i se jucau nervos cu franjurile cuverturii galbene ce
acoperea patul, iar gândul zbură departe, foarte departe.
- Cred că aş fi înnebunit dacă mi-ar fi fost dat să
trăiesc atâtea întâmplări bizare – făcu Amalia, rupând tăcerea.
Eşti o fiinţă foarte echilibrată.
- Ceea ce spui anulează afirmaţiile tale de adineauri.
- Nu le anulează, ci le confirmă. Deşi simţeai tot
timpul prezenţa celui iubit, în copilărie nu te-am surprins
niciodată vorbind singură. Asta presupune fie că te-ai controlat
permanent, fie că n-ai simţit nici o prezenţă.
- Bine, Amalia, tot ce ţi-am povestit au fost numai
minciuni. Hai să lăsăm subiectul, pentru că n-are rost să ne
certăm. Şi aşa nu te pot convinge.
- Nu te supăra, Gina, sunt o fire pragmatică şi nu pot
accepta baliverne de genul existenţelor anterioare,
reîncarnărilor şi alte asemenea prostii. Sunt farmacistă şi cred
numai ce văd cu ochii, realitatea plină de suferinţă şi durere a
bolnavilor.

241
 - Raymond Moody a fost medic. A studiat cazurile
celor reveniţi din moarte clinică şi a scris nişte cărţi foarte
interesante.
Ami oftă, închizând ochii agasată şi îşi trecu mâna prin
păr, căutând cuvintele.
- Nu sunt medic şi la mine n-a venit încă nici un
pacient neînsufleţit să se plângă de produsele mele, ori să-mi
spună cum este dincolo, replică rar şi sacadat.
- S-ar putea să vină într-o zi, se încăpăţână Virginia.
- Am să-l trimit la tine – răspunse ea râzând, apoi
continuă cu seriozitate: – Să lăsăm gluma. Ceea ce vreau este
să te trezeşti şi să-ţi repari greşeala faţă de cel care te iubeşte cu
toată fiinţa lui, nu numai cu spiritul.
- Nu ştiu dacă se mai poate.
- Se poate, numai să vrei.
În drum spre casă Virginia fu atât de absorbită în timp
ce discuta cu Feliz, încât de două ori traversase fără să se
asigure, auzind frâne puternice şi şoferi admonestând-o. Nu-i
povestise nimic despre Roberto, iar sentimentul cotropitor ce
năvălea tocmai acum din inima ei pe neaşteptate o deranja
cumplit. Să-l ascundă era cu neputinţă, să-l mărturisească i se
părea nespus de greu. Dar el o încurajă cu bunătate şi
înţelegere.
- Viaţa ta, îi spuse, evoluează într-o lume materială şi
e normal să-ţi doreşti împărtăşiri de aceeaşi natură. Mi se pare
firesc să-ţi fie dor de Roberto care îmi seamănă la înfăţişare. Îţi
este foarte potrivit. Nu pot să fac minuni, însă voi încerca să te
ajut. Relaţia voastră ar fi pentru scurt timp bazată pe
simţăminte pasionale şi s-ar transforma repede într-o prietenie
trainică.
Gina îl asculta mâhnită şi abătută, amintindu-şi vorbele
Amaliei, felul cum se schimbase şi se îndepărtase de ea din ce
în ce mai mult.

242
 - Te-am sfătuit şi altădată să nu i te destăinui,
răspunse el gândului. Acum eşti convinsă că nu te înţelege.
Puţin lipsea să crezi şi tu că ţi-ai pierdut minţile...
Tonul său ascundea un zâmbet.
- Sunt neliniştită, Feliz.
- Nu-i vina ta că te-ai îndrăgostit şi nici a lui că te
iubeşte.
- Mi-e teamă că te doare, şopti ea tristă, observând un
trecător care o fixa curios. Fără să-l ia în seamă continuă în
gând: cuplurile obişnuite se pot menaja reciproc prin discreţie
şi totul trece neobservat, fără suferinţă. Sunt sigură că şi în
cazul meu e ceva trecător, dar tu ştii tot ce simt şi gândesc,
n-am reuşit să-ţi ascund niciodată nimic.
- Să nu crezi că în cupluri nu se simt situaţiile de
această natură, doar că atunci când unul tace, celălalt n-are
curaj sa rupă tăcerea. Singura posibilitate să treacă este
comunicarea, marturisirea sinceră, înţelegerea reciprocă. Pentru
asta trebuie să existe încredere şi iubire. Îţi aminteşti cum îţi
povesteam toate aventurile mele, iar când te îndrăgosteai eram
confidentul tău? Asta este ceea ce ne-a legat mai mult decât
orice, dar nu toţi pot face la fel, nu toţi înţeleg acest aspect al
iubirii adevărate, nu toţi îl apreciază. Mă doare că nu sunt eu în
locul lui Roberto, însă nu te pot pierde mai mult decât te-am
pierdut şi-ţi voi rămâne în preajmă prin forţa dragostei care ne
leagă indiferent ce hotărăşti cu viaţa ta. N-am cum să-ţi
dăruiesc nimic din ceea ce trupul tău are atâta nevoie. În
schimb el poate să-ţi ofere ce-aş fi dorit să-ţi ofer eu. Primeşte
darul său ca şi cum ar veni de la mine. Cu el vei fi în viaţa asta,
cu mine, în toate câte vor urma.
Acasă, ea se pregăti pentru petrecerea din seara aceea
şi, când trecu pe lângă masa ei de lucru, văzu rândurile adresate
Rositei cu o zi în urmă. Adăugă la post scriptum un gând
pentru Roberto, puse scrisoarea în plic, apoi în geantă s-o ducă

243
la poştă în drum spre hotel. Curând avea să afle că toate
speranţele ei fuseseră zadarnice, iar frământările de prisos.

***

- Cobor într-o jumătate de oră, promise Amalia când

Gina o sună din holul restaurantului.
Sosiseră toţi invitaţii, antreurile erau servite şi n-o mai
aşteptau decât pe ea. Ştefan dădea semne de nerăbdare, însă nu-
şi putea părăsi oaspeţii. Îmbrăcat într-un costum grena, cămaşă,
pantofi şi mănuşi albe, ieşea în evidenţă în mod contrastant şi
împărţea zâmbete pline de orgoliu, de superioritate dispreţui-
toare.
- Nevastă-sa nu coboară o dată? – şopti Mircea,
oprindu-se în dreptul Ginei.
- Într-o jumătate de oră
- E cam târziu...
Atunci îi veni o idee. Feliz era acolo, nevăzut şi îl rugă
s-o cheme. A fost un gând spontan care s-a formulat înainte să
judece.
- Încerc, dar nu-ţi promit nimic.
Trecură câteva minute, după care îi auzi iarăşi vocea:
- În fine, s-a urnit. A fost greu cu mentalul ei împrăş-
tiat.
Amalia apăru în capul scărilor şi toate privirile se
îndreptară spre ea. În rochia simplă de brocart sidefiu şi cu
etola din blană de hermelină aruncată graţios pe umeri, era de-o
eleganţă rafinată plină de bun gust şi o clipă se întrezări
frumuseţea ei de odinioară salvată de straturile groase ale
fardurilor şi pudrei. Părul adunat la spate lăsa libere câteva
şuviţe rebele, dându-i un aer de naturaleţe. Salută fiecare
invitat, condusă ceremonios la braţul soţului, formând o
pereche extrem de potrivită. „Cu toate nemulţumirile – reflectă
Gina – aceşti oameni sunt făcuţi unul pentru celălalt”.

244
 - Simţeam că trebuie să cobor mai repede – mărturisi
Amalia, aşezându-se la masă lângă ea, în timp ce soţul îşi
continua discuţia începută cu Mircea.
- Arăţi ca o regină – şopti Virginia.
- Lasă complimentele. Dar până nu uit: să ştii că
semeni foarte mult cu Feliz Amado López.
- Ce te-a apucat?! – tresări prietena. Ce te face să
crezi?
- Expresia, zâmbetul, mersul... După ce mi-ai dat
telefon mi-am amintit de el obsedant.
- Am discutat aproape toată după-masa şi nu mi-ai
spus nimic, m-ai combătut cu vehemenţă. Ce legătură are cu
telefonul?
- La scurt timp după ce m-ai sunat, l-am văzut cu
ochii minţii aşa cum arătase la concert şi o stare de nelinişte m-
a determinat să mă grăbesc. Nu credeam că sunt deja aşteptată.
Apoi, când te-am zărit, am fost de-a dreptul şocată să constat
asemănarea.
- Ciudat. Chiar dacă nu crezi, pe Feliz l-am rugat să
te cheme.

***

- Poate fi reală asemănarea dintre noi? – îl întrebă ea

mai târziu, în timp ce răsfoia corespondenţa primită la redacţie.
- Într-un fel, da, răspunse Feliz. Avem multe afinităţi,
iar eu aşa cum sunt, te cuprind în mine.
- Cum mă cuprinzi în tine?! – exclamă Gina cu voce
tare.
- Trupul pe care îl am depăşeşte trupul tău, iar natura
lui îmi permite să ocupăm acelaşi spaţiu. Amalia te-a privit
prin mine şi m-a simţit empatic.
Ea găsi foarte amuzantă ideea ocupării aceluiaşi spaţiu.

245
 - Adică stau pe scaun şi tu mă ţii în braţe? – îl întrebă
în gând.
- Mai mult decât atât. Te învălui şi ne întrepătrun-
dem. Cât despre asemănare – continuă el, nu uita că suntem
suflete pereche.
- Descrie-mi, te rog, această noţiune. Deşi am citit
despre ea, am mai multă încredere în explicaţiile tale.
- În Univers, fiecare suflet îşi are perechea, dar nu se
întâlnesc totdeauna pe Pământ, iar uneori apropierea lor e
scurtă şi trecătoare, cum a fost a noastră. Dacă te gândeşti
puţin, făcând abstracţie de facultatea ocultă graţie căreia
puteam fi lângă tine când eram în viaţă, noi ne-am întâlnit
numai de două ori în această existenţă a ta: prima dată la
concert, apoi a doua zi, în parc. A trăi o viaţă întreagă alături de
sufletul pereche depinde de nivelul conştiinţei atins de-a lungul
existenţelor succesive şi de legăturile karmice create faţă de
alţii. Tu cunoşti acum aceste lucruri şi nu trebuie să ţi le mai
explic.
- Cărui fapt se datorează separarea noastră?
- În primul rând vanităţii tale din viaţa trecută, când
ai preferat gloria în locul iubirii. La aceasta s-a adăugat
orgoliul, nehotărârea şi prejudecăţile mele. Ar fi trebuit să lupt
mai mult să te păstrez şi să mă gândesc mai puţin la o situaţie.
Puteam face împreună tot ceea ce am făcut singur. Acestor
cauze li se adaugă un lanţ întreg de obligaţii morale ce le
aveam amândoi faţă de cei din jurul nostru. Şansa de-a fi
alături acum, ne-a fost permisă datorită iubirii care a triumfat
dincolo de orice bariere, dincolo de moartea ta sau trecerea mea
în nefiinţă.
- Cu toată lumea se petrece la fel?
- În general oamenii se simt, se intuiesc, se caută, dar
pentru percepţie este nevoie de multă deschidere, sinceritate,
atenţie. De obicei, când se zăresc unul pe celălalt, ei înţeleg
imediat că se ştiu dintotdeauna.

246
 - Aşa cum a fost când ţi-am văzut fotografia pe tocul
de disc şi ţi-am auzit vocea...
Simţi mângâierea lui şi se abandonă, devenind
conştientă pentru prima oară de extensia ei subtilă ce răspundea
îmbrăţişării.
- Oare nu eşti creaţia imaginaţiei mele atunci când te
văd închizând ochii? – îl întrebă.
- Mai mari sunt iluziile pe care le vezi în jurul tău cu
ochii deschişi, decât faptul că mă poţi vedea pe mine. Nu,
draga mea, de astă dată nu sunt o imagine, răspunse el
zâmbind, apoi depuse pe buzele ei o sărutare.
Surprinsă, clipi năucită. Să fi visat? Era târziu. Trebuia
să se culce. Fără voie duse mâna la buze unde senzaţia
sărutului rămăsese încă. În noaptea aceea dormi pe canapeaua
din sufragerie şi se visă la baza unui munte înalt şi abrupt pe
care îl măsura cu privirea, gândindu-se cum să-l urce. Feliz
apăru, oferindu-i ajutorul şi trebuiau să treacă împreună trei
punţi de-a curmezişul unor ape înguste ce brăzdau muntele.
Prima era la poale, a doua la mijloc, a treia pe culme. Ajutată
de el urcă pe nesimţite, dar ultima punte nu era aşezată. Feliz se
aplecă s-o aşeze peste apă şi atunci ea se uită în vale, o
cuprinse ameţeala şi se sprijini de umărul lui să nu cadă. Era
îmbrăcat într-un costum gri, iar sacoul avea întărituri la umeri.
Virginia simţi întăritura prin stofa subţire. Feliz o privi şi
înţelese imediat. Se ridică repede şi, strângând-o la piept, spuse
cu tristeţe şi îngrijorare: „Nu trebuia să te uiţi înapoi! Nu te mai
uita înapoi!” Îi cuprinse mijlocul şi trecură apa îndreptându-se
spre un platou verde, însorit, dar în acelaşi timp ea rămăsese pe
loc, privindu-i pe cei doi îndepărtându-se.
La trezire avea sentimentul intens al unei trăiri reale,
continuând să simtă îmbrăţişarea, paşii făcuţi împreună şi chiar
senzaţia lăsată de întăritura hainei. Semnificaţia era clară:
momentul marii treceri nu sosise încă. Aceea care trecuse
puntea alături de Feliz era numai dorinţa ei... Totuşi, dacă nu

247
s-ar fi uitat în urmă... Privi fotografia lui. Parcă avea viaţă. O
lumină roz învăluia chipul surâzător din care se degaja atâta
dragoste... Cristalul de cuarţ sprijinit de ramă alunecase şi Gina
vru să-l îndrepte, dar îşi retrase mâna înfiorată. Era cald, deşi
nici o rază de soare nu ajungea la el. Îl luă cu grijă în palmă, iar
cristalul îşi dărui căldura ca şi cum ar fi fost încărcat cu iubire.
Cum putuse, oare, o fotografie să facă acest lucru?...
În clipa aceea se auziră notele acute ale soneriei,
însoţite de lătratul celor doi fox-terrieri. Sări din pat, îşi puse
un capot şi alergă să deschidă. Era o familie de prieteni.
- Bună dimineaţa, dragilor, îi salută ea în timp ce
descuia poarta. Ce v-a venit să vă sculaţi aşa devreme? Doar e
duminică...
- Ne ducem după ciuperci şi, cum casa ta era în
drumul nostru spre pădure, ne-am gândit să te luăm şi pe tine,
spuse Cristian.
- Haideţi înăuntru şi aşteptaţi-mă puţin.
Câinii ţopăiau în jurul lor bucuroşi, mirosind că e rost
de plimbare. Daniela şi Cristian erau colegii Virginiei, dar se
cunoşteau dinainte de înfiinţarea editurii. Gina îi pofti în
sufragerie, îşi ceru scuze pentru patul nefăcut şi fugi în baie, iar
cei doi soţi începură să răsfoiască un album din Paraguay.
- Cine-i persoana din fotografie, tatăl tău? – o întrebă
Daniela înainte să pornească.
- Nu, nu-i tata.
- Seamănă cu tine. Ţi-e rudă?
- Da, poate, un fel de rudă – zâmbi enigmatic fără să
dea explicaţii.
Era pentru a doua oară când i se spunea că seamănă cu
el.
- Pare un om bun şi iertător – adăugă ea, însă
curiozitatea îi rămase nesatisfăcută.
- Cum poţi să locuieşti aici atât de singură? Nu ţi-e
frică? – interveni Cristian.

248
 - De ce să-mi fie frică? Am vecini buni, o grămadă de
prieteni care mă vizitează, un frate... Nu sunt deloc singură.
Nimeni nu e singur niciodată. Şi apoi cu aşa dulăi...
- Ce vorbeşti? Pe amărâţii ăştia ar trebui să-i aperi tu
la nevoie!
- Crezi? Nu ţi-aş dori să le încapi în colţi.
Umblară mult prin pădure, culegând ghebe, iar Gina
care era în prima zi de ciclu, avu în seara aceea, ca niciodată, o
hemoragie. Speriată la culme, se culcă devreme, dar nu putea
dormi. Nu-i era frică de moarte, însă n-ar fi dorit cu nici un
chip să ajungă la spital. Teama şi frisoanele îi declanşară un
tremur nervos ce risca să-i agraveze starea. Zadarnic încercă
să-l stăpânească, zadarnic se rugă lui Dumnezeu. Abia când îşi
aminti de Feliz şi lansă o chemare disperată, tremurul încetă ca
prin minune.
- Linişteşte-te, spuse el blând. Nu ţi se întâmplă
nimic. Nu te teme. Sunt aici, lângă tine. Te-ai speriat degeaba.
A trecut.
Cuvintele lui îi dădeau curaj şi alinare. Simţi căldura
dragostei sale şi mângâierea ce-i zvânta sudoarea de pe frunte.
- Scuză-mă că te-am chemat, şopti ea. Îmi este aşa
ruşine să mă vezi în starea asta penibilă...
- De ce să-ţi fie ruşine? Pe cine ai fi vrut să chemi?
Nimeni nu-ţi cunoaşte mai bine fiecare fibră, fiecare celulă,
cum ţi le cunosc eu.
- Eşti atât de bun, Feliz... E formidabil să poţi avea
încredere deplină într-un bărbat...
El o cuprinse în braţe ca pe un copil şi Gina simţi că
alcătuiesc împreună o sferă perfectă. Adormi. A doua zi, la
trezire, constată că totul intrase în normal.

249
 Capitolul 14

Ninsese trei zile în şir, iar stratul gros de omăt scârţâia

sub picioarele trecătorilor. Aerul proaspăt şi rece îmbujorase
obrajii Ginei care intră veselă în casă urmată de cei doi câini.
Pentru ei măturase mereu zăpada până la poartă, nu cumva
să-şi frece burticile de nămeţi şi să răcească în timpul perma-
nentului du-te-vino prin curte. Amândoi săriră în primul
fotoliu, cuibărindu-se unul într-altul, urmărindu-şi stăpâna cu
ochişorii lor negri şi vioi în timp ce limbuţele roz alunecaseră
într-o parte, tresăltând de căldură în ritmul respiraţiei. Ea îi
chemă în bucătărie, le dădu să mănânce, apoi deschise uşa,
poftindu-i afară. Aveau culcuş cald şi blăniţe bogate. Nu le
păsa de gerul ce ameninţa să se lase.
Virginia se aşeză la masa ei de lucru unde trona un
teanc de caiete, albume, fotografii, materiale cu ajutorul cărora
începuse să-şi scrie cartea. Avansa anevoie şi se gândea mereu
la Roberto care ar fi putut s-o ajute foarte mult. Dar prima
scrisoare sosită din Paraguay îi aduse vestea logodnei sale cu
Alejandra Goméz, urmând, probabil, căsătoria. De atunci n-a
mai îndrăznit să întrebe de el şi, în loc să contopească două
iubiri aşa cum îi spusese Feliz, şi-a dublat dorul. Totuşi, viaţa
ei se desfăşura într-o atmosferă plăcută, în armonia împlinirii
sufleteşti. Discuţiile cu Feliz erau interesante şi de cele mai
multe ori pline de voioşie, o făceau să râdă din toată inima,
menţinându-i o permanentă stare de bună dispoziţie. Dacă ar fi
auzit cineva cât de „populate” îi erau momentele singurătăţii, ar
fi spus cu siguranţă că-şi pierduse minţile, aşa cum crezuse
prietena ei.

250
 Colegii o iubeau, Mircea îi admira optimismul, doar
şefa tipografiei, răutăcioasă şi pizmaşă, încerca fără succes s-o
discrediteze, bârfind-o: „Currrva asta” – spunea – „cred că s-a
culcat cu tot Paraguayul să obţină materialele pentru carte”.
Într-o zi i se adresase de faţă cu toată redacţia: „Tare mi-ar
plăcea să ştiu dacă ai fost fată mare când te-ai măritat, că după
divorţ cred că numai directorul firmei la care lucrai a scăpat de
avansurile tale”. „N-am fost fată mare” – i-a zâmbit Gina cu
seninătate – „cu puţin timp înainte de cununie tocmai mă
deflorase directorul acela...”
De câte ori se apuca de scris, Feliz era prezent s-o
inspire, strecurând printre rânduri propria sa contribuţie.
- Următoarea carte aş vrea să fie romanul nostru de
dragoste, îi spunea el îmbrăţişându-i sufletul.
Dar prezenţa lui fizică îi lipsea Ginei din ce în ce mai
mult şi o mâhnea faptul că nu reuşise încă să-l vadă.
- Să ştii că n-am să te mai tulbur – spuse el într-o zi.
- De ce, stăpânul meu drag? Cu ce ţi-am greşit? – îl
întrebă îngrijorată.
- Îmbrăţişările mele stârnesc în trupul tău dorinţe ce
mi se transmit dureros şi sufăr că nu ţi le pot împlini.
- Voi încerca să mă controlez. Te implor, nu pleca –
izbucni ea în plâns. Atât de mult te iubesc...
- Nu-i nimic rău în asta, răspunse cu umor. Fii
liniştită, iubită scumpă, o dezmierdă. Voi încerca doar să nu-ţi
mai produc suferinţă prin manifestările mele fiindcă n-ai cum
să controlezi jarul ce arde în adâncul fiinţei tale, mistuindu-mă
şi pe mine. Ar trebui să încerc efortul materializării ca să-l pot
stinge, dar este contra legilor firii şi pentru câţiva ani de
apropiere plătim cu pierderea şansei de-a fi împreună în
celelalte existenţe. Ori, numai eu ştiu ce a însemnat această
viaţă fără prezenţa ta, chiar dacă ţi-am fost mereu în preajmă.

***

251
 Soneria îi vesti prezenţa cuiva la poartă. Punându-şi în
viteză paltonul pe umeri, Gina se grăbi să descuie, patinând cu
papucii de casă de-a lungul trotuarului îngheţat.
- Ce mai faci, surioară, îi strigă Radu cum o zări.
- Foarte bine, răspunse ea, poftindu-l înăuntru.
- Păi, nu ţi-e ruşine?! Când toată lumea face rău, tu te
lauzi că faci bine şi încă „foarte bine”?
Râseră amândoi. El îşi aruncă scurta îmblănită pe un
fotoliu şi se descălţă, schimbându-şi bocancii cu papucii calzi
oferiţi de sora lui.
- Abia am venit şi-mi dai papucii, glumi el. Adevărul
este că nu te-am văzut niciodată supărată. Care-i secretul? –
întrebă, aşezându-se pe celălalt fotoliu.
- N-am motiv, ridică ea din umeri.
- O fi vreun microb din Paraguay. N-ar strica să mă
molipseşti şi pe mine... Dar să-ţi spun temeiul vizitei – făcu el
misterios, netezindu-şi mustaţa.
- Spune, că mor de curiozitate. Probabil te-ai săturat
de mâncarea Sandei şi vrei să mănânci la mine – admise ea, în
timp ce îi punea scurta în cuier.
- Degeaba mă iei peste picior. Pe Sanda n-o întreci tu
la bucătărie. Nu de asta e vorba.
- Mulţumesc de compliment. Dar spune o dată, că nu
mai pot...
- Ai auzit de Merlin?
- Merlin?! Cine mai e şi ăsta? – întrebă Gina,
aşezându-se vizavi de fratele ei.
- Un tip extraordinar care tratează prin bioenergie.
Mâine la cinci ţine o conferinţă în sala teatrului mic, după care
face demonstraţii practice. Trebuie să-l vezi neapărat. La
Bucureşti a realizat minuni.
- E unul din ăia cu „hocus-pocus” şi cu „hu-hu-huu”
care fâlfâie din mâini şi din picioare? Sunt cam sătulă de
străinii veniţi să ne arate ce ştim de când lumea.

252
 - Într-adevăr, vine din străinătate, dar ştie perfect
româneşte. N-ai citit despre el? L-a dat şi la televizor. De trei
săptămâni se află aici şi deja e vestit. Şi-a deschis un cabinet...
- Şi ce-i cu titulatura lui de vraci? – îl întrerupse
Gina.
- Un pseudonim. Se spune că i l-au dat pacienţii.
- N-am citit nimic şi nu-mi plac aceşti oameni
încrezuţi care îşi iau tot felul de nume pompoase să-şi dea
importanţă. Totuşi, dacă ţii aşa mult, voi asista mâine la
conferinţă. Poate îi cer un interviu pentru revistă. Îţi mulţumesc
că m-ai anunţat.
- Cu cea mai mare plăcere.
- N-ai idee de unde provine şi cum îl cheamă de fapt?
- Nu-mi pune întrebări care mă depăşesc. Mâine îţi
voi răspunde, azi n-am habar.
- Şi încă ceva: cum se face că, abia de trei săptămâni
în ţară, are deja cabinet la Bucureşti? Birocraţia noastră...
- De obicei aceşti oameni sunt ajutaţi şi chemaţi de
cineva care-i cunoaşte. Cum s-ar zice vin la de-a gata.
- Ai dreptate. Aşa a fost şi cu nebunul care se dădea
drept al doilea Iisus. Avea şi ăla pseudonim.
- N-am mai auzit de el.
- S-au găsit destui proşti să-l sprijine şi acum face pe
ascetul. Apare numai când are nevoie de bani.
- Aha, şi apoi stă pe moale.
- La fel o fi şi cu Merlin al tău – râse Gina.
- Am înţeles că lucrează pe banii lui, nu ia nimic de la
pacienţi. E coadă la cabinet.
- Asta-i foarte frumos. Înseamnă că e ceva de capul
său. Vezi ce au făcut impostorii, falşii vindecători şi psihopaţii
paranoici erijaţi în maeştri? Nu mai are omul încredere în
nimeni. Înainte mă dădeam în vânt după cursuri spirituale,
şedinţe de meditaţie... Acum mi-e lehamite, sunt foarte
sceptică...

253
 - Nu numai tu. Din ce în ce mai puţini vin să umple
sălile de conferinţă şi e păcat. Multe persoane valoroase trec
nebăgate în seamă.
- Greşeşti, Radule, cei cu adevărat înzestraţi sunt rari
şi nu se dau în spectacol.
- Totuşi, nu poţi nega faptul că bioterapeuţii au
datoria morală să tămăduiască, iar pentru asta trebuie, vrând-
nevrând, să-şi facă reclamă. Ce rost ar mai avea revista
voastră?
- Tămăduitorii veritabili tratează gratuit, fiind
conştienţi că puterea lor este un har divin pe care n-au dreptul
să-l comercializeze. Revista noastră îi publică pe toţi de-a
valma şi e nevoie de mult discernământ să-i triezi. Când scrie
editorialul, Mircea menţionează întotdeauna lucrul acesta.
Virginia îl pofti la cină, iar el acceptă din dorinţa de-a
mai sta de vorbă. Trecură în bucătărie.
- Cum avansează cartea? – o întrebă în timp ce ea
punea masa.
- Mai încet decât mă aşteptam, însă cred că o termin
până la primăvară.
- Ai mai avut vreo trăire interesantă?
- Poate n-ai să crezi dar, de când am început să scriu,
Feliz mă ajută şi mă inspiră tot timpul. Numele lui ar trebui să
stea lângă al meu ca autor.
- Nu-ţi face probleme de conştiinţă. De pe coperta
multor cărţi inspirate lipseşte numele adevăraţilor autori.
- De câte ori mă gândesc la el – continuă Gina în
timp ce tăia pâinea, simt o stare de linişte, de fericire... Aş vrea
din tot sufletul să-i pot da viaţă chiar dacă m-ar costa ani din
viaţa mea, iar când va fi să păşim în nefiinţă să trecem
împreună şi să nu ne mai despărţim niciodată...
- Ce poveşti frumoase spui!... Mai bine ai lăsa
deoparte visele şi ţi-ai găsi un prieten, un om ca toţi oamenii.

254
 - Vorbeşti ca şi când ar fi să-mi găsesc o pereche de
pantofi. Cine crezi că se uită la o nebună ca mine? Bărbaţilor
nu le plac femeile independente, voluntare, aiurite. Ei vor să le
stai toată ziua la bucătărie, să te ţii de coada măturii şi să le
încălzeşti patul. Nu te uita aşa, că nici tu nu faci excepţie.
- Crezi că Feliz a fost altfel?
- Poate că n-a fost altfel, dar acum este.
- Este pentru că nu mai este – făcu Radu. Într-o
căsnicie fiecare îşi are datoria sa, rolul său pentru a-l mulţumi
pe celălalt şi pentru a se completa reciproc. Singurătatea, se
pare, te-a făcut puţin cam comodă şi cam egoistă, iar acum ţi-e
teamă să renunţi la tabieturi. Dar trebuie să existe şi cineva
pentru tine. Tu ai ceva care atrage ca un magnet.
Ea îl privi cu mirare şi el continuă:
- Calmul şi echilibrul tău fac omul să se simtă în
siguranţă, să aibă încredere. Răspândeşti atâta iubire încât
stimulezi iubirea celor din jur şi toţi simţim asta, bărbaţi sau
femei. Într-o zi te-am văzut în staţia de autobuz, vizavi de
„Ecranul”. Un câine vagabond a traversat strada şi s-a culcat la
picioarele tale. Îţi aminteşti? L-ai mângâiat.
- Mi se întâmplă mereu să vină câinii la mine. Cred
că observă în aura mea dragostea ce le-o port.
- Oamenii văd mai greu aura, însă o simt. Nu ţi s-a
mai spus?
- Ba da – răspunse Gina, gândindu-se la Roberto şi
dorul o cuprinse copleşitor.
Oricât încercase, nu l-a uitat, iar nevoia împlinirii fizice
o făcea să dorească tot mai puternic îmbrăţişările furtunoase şi
sărutul său pătimaş. Se răsuci spre frigider, ascunzându-şi
tulburarea şi căută să dea o notă ironică discuţiei.
- Mai ales Tanţa Ionescu de la tipografie, menţionă
punând pe masă platoul cu friptură rece şi salata de icre.
- De ce o laşi pe otrăvita aia să te ponegrească? N-ar
trebui să-i permiţi...

255
 - Crezi că dacă nu-i permit se calmează? Cel puţin
aşa mi le serveşte-n faţă şi pot să-i răspund exact ce vrea să
audă, iar asta îi dă satisfacţie. Omul nu are numai prieteni...
- Mi se pare nesatisfăcută şi obsedată sexual. Nu
înţeleg ce i-a căşunat pe tine.
- Ei, e o poveste mai veche. Ştii că am fost colege de
serviciu la depozit?
- Nu ştiam.
- Ne-am îndrăgostit amândouă de acelaşi bărbat. Ea
era mai drăguţă, mai dezgheţată şi el a preferat-o. M-am retras
şi s-au căsătorit.
- Şi atunci care-i problema?
- Nu mi-a iertat-o niciodată.
Radu izbucni în râs, pricepând subtilitatea, iar Gina
zâmbea ocupată să-l servească.
- În plus, continuă ea, o roade invidia că după câteva
luni de la depunerea cererii am ajuns în Paraguay, în timp ce
soţul ei încearcă de patru ani să obţină viza pentru America şi
nu reuşeşte. Când îţi faci un duşman e bine să-i dai mici ocazii
de răzbunare, să-şi consume energia fără să te afecteze prea
mult.
- Aşa ceva nu mi-ar fi trecut prin minte! – exclamă el
admirativ. Eşti cinică. Nu te ştiam...
- În realitate suntem ca Tom şi Jerry, nu putem trăi
una fără cealaltă. Mereu îi cer câte ceva, oferindu-i posibilitatea
să mă refuze, dar în problemele de serviciu numai Mircea
tratează cu ea şi, în cazuri extreme, ne ajutăm prin intermediari.
- Ce proastă!
- Nu-i proastă. Este raţiunea ei de-a fi.
Cei doi începură să mănânce cu poftă.
- Ai reuşit să n-o arzi? – făcu el arătând spre feliile
apetisante de carne.
- Nu ard niciodată friptura. Uneori o carbonizez...
El pufni cu gura plină gata să se înece.

256
 - Am făcut şi un chec, adăugă Virginia, dar n-am pus
destulă făină şi a ieşit un fel de omletă cu nuci.
- Nu-i nimic, mă sacrific. Noroc că n-ai păţit ca
mama, povesti. Când aveam zece ani a vrut să-mi prepare un
tort, surpriză de ziua mea. Întorcându-mă de la şcoală am găsit-
o în balcon, pe o ploaie mocănească, ţinând tigaia cu făină
peste balustradă: în reţetă scria că făina se pune în ploaie...
- Mama?! – exclamă ea amuzată.
- Ce te miri? Nu era deloc gospodină.
- Cred că am moştenit-o...
- La tine este scuzabil cu preocupările pe care le ai.
Nu poţi beneficia de toate calităţile.
- Slăbeşte-mă cu măguleala!
- Să lăsăm bârfa, reveni el pe un ton grav. Tu ai
descoperit ceva ce mulţi dintre noi n-am descoperit încă. Ceva
care trezeşte cea mai profundă şi legitimă curiozitate. Numai
imbecilii caută femei mărginite, să le exploateze. Un om
inteligent îşi doreşte o tovarăşă pe măsură, să aibă ce discuta
împreună, să-i poată cere un sfat, să-i fie prietenă adevărată.
- Aşa a fost pentru mine Feliz şi nimeni nu l-a egalat.
Chiar în stadiul actual este mai mult decât toţi cei pe care i-am
cunoscut vreodată.
- De ce nu publici experienţele pe care le-ai avut?
Sunt sigur că mulţi ar fi interesaţi de ele.
- N-am chef să fiu pusă la microscop.
- Cum adică?
- O grămadă de aşa-zişi parapsihologi incapabili să
trăiască ei înşişi experienţe reale, abia aşteaptă să facă cercetări
în numele ştiinţei, căutând cobai, încercând să explice în
termeni materiali ceea ce nu poate fi exprimat în cuvinte şi, în
loc să-şi recunoască impotenţa, îşi împing presupunerile până
la graniţa penibilului, distorsionând fără cel mai elementar bun
simţ adevărurile spirituale. În cazul meu ar ajunge repede la
concluzia că totul a fost şi este rodul imaginaţiei, iar eu stau de

257
vorbă cu subconştientul, ba mai fac şi dragoste cu el. Sună
bine, nu?
- Chiar tu ai spus mai demult că ai obiceiul să-ţi
asculţi subconştientul.
- Tocmai de aceea ştiu să fac deosebirea.
- Şi crezi că un parapsiholog nu e în stare s-o facă?
- Ba da, cu condiţia să fi trăit ceva similar.
- Te-ai gândit vreodată că Feliz ar putea suferi din
cauza invocărilor tale? – schimbă el subiectul. Era un om
superior şi toată existenţa lui s-a desfăşurat în mijlocul muzicii.
Cu siguranţă aparţine planului mental, iar tu îl sileşti să
coboare atât de jos... Am citit că spiritele suferă atunci când
sunt chemate printre oameni.
- Nu l-am chemat niciodată aşa cum crezi tu. Nu
practic spiritismul. Este plăcerea şi bucuria lui să mă ocro-
tească. În schimb, sufăr eu. Faptul că nu-l văd şi nu-l pot atinge
este un fel de frustrare a trupului. Ştiu că-i o prostie, dar mi-e
dor de el chiar şi atunci când îi percep prezenţa, îmbrăţişările,
iar asta doar pentru că nu pot răspunde la fel. Mă simt
incapabilă să mă ridic la nivelul său şi al trăirilor pe care mi le
dăruieşte.
- Ar trebui să pui capăt acestor manifestări, nu cumva
să păţeşti vreo minune...
Gina îl fulgeră pieziş cu privirea.
- Ştii ceva, Radu? Ia spune-mi ce mai face Sanda.
- Şi-a vopsit părul.
- Îi stă bine?
- Ai s-o vezi mâine, la conferinţă, dacă poate veni.

258
 Capitolul 15

Virginia se aşteptase la un bătrân cu păr alb, sever,

sfătos, dar în faţa publicului se afla un bărbat în floarea vârstei,
impunător şi simpatic. Părul negru tuns scurt, faţa rasă şi ochii
negri, ageri, pătrunzători, îi dădeau un aer copilăresc, şugubăţ.
Li se întâlniră privirile şi Gina avu senzaţia că pur şi simplu o
dezbracă, dar nu de haine ci de trup, uitându-se direct la
sufletul ei fără nici o sfială. Stânjenită, încercă să pară nepăsă-
toare, însă fiorul ciudat ce-i cuprindea inima o făcu să tresară.
Ochilor aprinşi de o vitalitate extremă nu le scăpă acest
amănunt. Un zâmbet cald apăru pe buzele lui şi, ridicându-se în
picioare, se adresă întregului auditoriu cu voce puternică şi un
imperceptibil accent străin:
- Salut prezenţa dumneavoastră în această seară şi mă
bucur să văd persoane iniţiate pentru care cunoaşterea repre-
zintă un ideal, iar forţele aşa-zise paranormale nu mai sunt
nişte taine.
Ea se întrebă dacă analizase la fel sufletul celorlalţi şi
i-ar fi plăcut să ştie ce au simţit. Masa de la care vorbea era
aşezată pe un podium înalt, în spatele mesei se afla un ecran,
iar proiectorul promitea nişte imagini filmate. Oameni de toate
vârstele veniseră să vadă „minunea” – aşa le spunea Gina
acestor „fâlfâitori” de duzină care treceau din oraş în oraş,
agitând spiritele. Unii făceau vrăji, alţii se lăudau cu puteri
vindecătoare, iar alţii încercau să răspândească idei mai puţin
cunoscute ori să impună un cult personal, căutând prozeliţi.
Lumea îi privea cu o nuanţă de neîncredere, pregătită aproape
totdeauna cu întrebări încuietoare care să-i demaşte. Virginia

259
cunoştea o parte din cei aflaţi în sală de la celelalte conferinţe
sau cursuri şi îi salută prieteneşte. Firul gândurilor îi fu însă
întrerupt de vocea lui profundă şi calmă:
- Cred că ar trebui să mă prezint. Mi se spune Merlin
de la ghicitorul acela legendar al lui Arthur din Poemele Mesei
Rotunde, însă n-am intenţia să rostesc un poem, nici măcar să
ghicesc viitorul. Sunt medic, vin dintr-o ţară îndepărtată unde
am trăit câteva decenii, dar nu despre mine vreau să vă vorbesc,
ci să fac cunoscute capacităţile existente în fiecare şi posibi-
lităţile ce le aveţi să vă trataţi bolile, să vă vindecaţi şi să trăiţi
într-o perfectă sănătate. Dacă v-aţi putea identifica plenar cu
acel grăunte de perfecţiune prezent în dumneavoastră, n-ar mai
exista boală şi moarte pe Pământ. Acestea sunt generate de
propriile dumneavoastră gânduri şi fapte care separă omul de
esenţa divină din el. Un vindecător nu face altceva decât să
cureţe această esenţă de toate impurităţile care o copleşesc,
punând ordine în spiritul şi în mentalul răvăşit, originea tuturor
relelor. Adevăratul terapeut nu lucrează numai cu aura, com-
ponenta subtilă a trupului, ci merge mult mai departe, făcând
apel la forţele cosmice pe care ştie să le stăpânească în folosul
umanităţii. Puterile paranormale comune care vă fascinează în
goana după senzaţional, fac mai mult rău decât bine, tulburând
armonia şi minţile celor ce le posedă, conducându-i, pe ei şi pe
cei care apelează la ele, pe o pistă falsă creată de imaginaţia
lor.
Devenise atentă. Era pentru prima oară când auzea
aceste lucruri rostite în public şi se gândi că fratele ei avusese
dreptate. El şedea în rândul din faţă alături de nişte colegi.
Sanda nu putuse lipsi de la radio. Din când în când Gina
distingea şoapte admirative şi observa capete care se apropiau,
clătinând aprobator.
- Nu vreau să vă pierdeţi timpul cu teorii. Ele nu duc
nicăieri, continuă Merlin. Doresc să vă dau câteva sfaturi

260
practice pe care le puteţi urma oricând şi oriunde, după care voi
fi gata să răspund întrebărilor dumneavoastră.
Vorbea liber, uşor înclinat, sprijinindu-se cu mâinile de
marginea mesei lungi acoperite cu o pânză verde căzând în
falduri ce atingeau podeaua, iar privirea îi aluneca de la unul la
altul. Purta un costum negru din stofă, cămaşă albă şi cravată
gri, combinaţie neaşteptat de elegantă.
- Nu ne faceţi o demonstraţie? – se auzi un glas.
- Ba da, dragii mei, cine doreşte să fie ajutat, să mă
solicite la sfârşitul conferinţei. Dar nu aşteptaţi miracole. Eu
pot alina o durere, însă miracole veţi face singuri, în cel mai
simplu mod, aşa cum veţi vedea în minutele următoare. Am
adus aici un film cu o serie de pacienţi, arătă el spre aparat.
Trebuie să vă spun de la început că la mine se vine o singură
dată. Terapeuţii care îşi poartă pacienţii pe drumuri pentru
şedinţe interminabile de tratament, sunt fie nişte impostori
lacomi de bani, fie nişte naivi încrezuţi. Şi încă ceva, la mine
nu se plăteşte. Plata o primesc din altă parte, de mult mai sus.
Ceea ce urmă se dovedi extrem de interesant, dezvă-
luind metode simple de vindecare, la îndemâna tuturor, iar
filmul făcut în cabinetul lui se compunea din dialogul său cu
diverşi pacienţi ce intrau plini de suferinţă şi plecau cu zâm-
betul pe buze. Nu se limita doar la tratamente bioenergetice.
Cunoştea efectele curative ale plantelor, medicina homeopată,
oferea ceaiuri sau medicamente preparate de el. Toate acestea o
convinseră pe Virginia că avea în faţa ei un veritabil Maestru.
Urmă o scurtă pauză în timpul căreia publicul ieşi în hol
să fumeze ori să închege discuţii entuziaste pe marginea
expunerii. Cei doi fraţi luară legătura cu organizatorii să afle
dacă puteau să-l invite pe Merlin la ei în seara aceea şi au aflat
cu stupoare că nici măcar nu i se asigurase cazarea. De la tren
fusese condus în sala de conferinţe, iar ei n-au avut alt rol decât
s-o închirieze înainte. Prin urmare trebuiau să vorbească direct
cu el, Gina fiind hotărâtă să-l găzduiască.

261
 - Nu e prima oară când fac acest lucru – îşi asigură ea
fratele. Va trebui doar să luăm ceva de mâncare în drum spre
casă. Prevăd prelungirea conferinţei la mine şi vom fi mai
mulţi.
- Nu te ambala, fiindcă nu-i cunoaştem încă progra-
mul. Poate vrea să plece înapoi astă seară şi e păcat să pierzi
timpul cu preparative. Mai bine comandăm cina la Silver
Castle. Ne-o aduce acasă. Asemenea ocazie nu se iveşte zilnic.
Invitat e doar unul şi vom împărţi costul. Sunt sigur că nimeni
nu va protesta. Vom fi noi doi, colega mea Nataşa cu soţul,
băiatul care l-a adus cu maşina de la gară, iar eu o voi suna pe
Sanda. În total şapte. Nataşa e şi ea cu maşina.
- Bună idee. Nici nu ştiam că eşti aşa bun organi-
zator. Ar trebui să-ţi deschizi firmă de recepţii protocolare – îl
felicită ea ironic, bătându-l pe umăr cu simpatie. – Şi, ai grijă,
s-ar putea să fie vegetarian – adăugă.
Oaspetele primi cu mare plăcere invitaţia. După termi-
narea demonstraţiei şi aplicarea unor tratamente s-a reunit un
grup destul de numeros în jurul mesei, continuând întrebările.
Le-a răspuns cu răbdare tuturor şi, când rămaseră doar câteva
persoane ce nu se mai îndurau să plece se ridică, cerându-şi
scuze şi le spuse că e aşteptat. Înainte să coboare dădu un
telefon din holul clădirii, apoi se îmbarcară cu toţii în cele două
maşini.
- Sunt sigur că n-a vorbit româneşte – îi şopti Radu
sorei sale. Tare aş vrea să ştiu din ce ţară a venit şi cum îl
cheamă.
- Întreabă-l, ai tot dreptul – îl încurajă ea.
- Nu ţi-e frică să rămâi peste noapte cu el?
- Pare un om foarte echilibrat – răspunse Gina
zâmbind, tot ce a făcut dovedeşte o înaltă ţinută morală.
Acasă, Virginia închise câinii în ţarc apoi îşi pofti
musafirii înăuntru, la căldură. Până şi-au dezbrăcat paltoanele,

262
Radu îi telefonă soţiei, o rugă să ia un taxi şi, în drum, să
comande cina.
Instalaţi în sufragerie, grupul restrâns adunat în jurul lui
Merlin reluă seria întrebărilor în timp ce gazda se mulţumea să
asculte.
- Cum aţi început cariera de vindecător? – îl întrebă
Nataşa, colega lui Radu, vădit interesată să scrie un articol.
Tânără ziaristă venită de peste Prut, făcuse facultatea la
Bucureşti unde îşi cunoscuse soţul. Era drăguţă, cu ochi mici,
scrutători, care clipeau tot timpul, iar nasul ascuţit şi fin îi
revela perfect caracterul. Se aşezase într-un fotoliu chiar vizavi
de Merlin şi cum stătea cu un picior sub ea, carnetul sprijinit pe
genunchi, iar pixul în mână gata să scrie, ai fi zis că este un
scrib egiptean la picioarele Faraonului.
- Începutul se pierde undeva în negura timpurilor –
răspunse cel întrebat ca şi cum ar fi trecut o veşnicie de atunci.
– Dacă nu mă-nşel, am urmat medicina şi m-am convins că e
neputincioasă. Am continuat să caut şi iată ce am găsit, încheie
simplu.
- Iertaţi-mă – continuă ea cu impasibilitatea reporte-
rului, sunteţi căsătorit?
- Nu, n-am fost niciodată. Dar asta nu înseamnă că nu
ştiu să cuceresc o femeie frumoasă – răspunse el curtenitor,
stârnind râsul asistenţei.
Vorbind, se înclinase uşor şi Nataşa tresări impercep-
tibil. Gina, care-l urmărea cu atenţie, sesiză o sclipire în ochii
lui. Era clar că avea puteri prin care ar fi putut să subjuge
femeile. „Dacă şi le va folosi când vom rămâne singuri?” – se
întrebă temătoare, apoi se linişti spunându-şi: „În fond, fată
mare nu mai sunt...” O secundă, privirea lui o străfulgeră sever
făcând-o să roşească.
- Care a fost cea mai mare cucerire? – surâse Nataşa,
strecurând o nuanţă de cochetărie în voce, menită să-i ascundă
tulburarea.

263
 El se rezemă de spătarul fotoliului asemenea unui copil
hotărât să nu mai facă pozne, îşi împreună mâinile ca pentru
rugăciune şi îşi atinse bărbia cu vârful degetelor.
- Cea mai mare cucerire pe care am făcut-o a fost
atunci când m-am cucerit pe mine– răspunse zâmbind.
Virginia fu străbătută de un fior. Îi plăcuse răspunsul,
dar în acelaşi timp atenţia i se îndreptase asupra mâinilor lui cu
degete lungi, îngrijite. Parcă le-a mai întâlnit dar nu-şi amintea
unde. Bărbatul îşi schimbă poziţia în aşa fel încât i le putea
observa şi mai bine, însă ritmul discuţiei nu-i permitea să
reflecteze.
- Am reţinut că puteţi vedea în aura pacienţilor
afecţiunile de care suferă – continuă reportera.
- Şi nu numai...
- Atunci de ce l-aţi întrebat pe fiecare ce are? – clipi
ea mărunt.
Toţi urmăreau cu interes, întrebările ei fiind şi ale lor.
- În primul rând trebuie să înţeleagă că n-au venit la
ghicitor şi în al doilea rând, oamenilor nu le place să fie „citiţi”.
Se ascund cât pot mai bine, iar dacă simt că le pătrunzi gândul
se sperie şi fug. În afară de asta, le place teribil să-şi poves-
tească suferinţele. Din comentarii îmi dau seama ce importanţă
le acordă şi în ce măsură şi le agravează cu imaginaţia.
- Aţi enumerat la conferinţă cauzele bolilor – îi
aminti Nataşa sec, pregătind o nouă întrebare.
- Numai o parte – confirmă, înclinând capul.
- Să credem, oare, că medicii ar avea o sarcină uşoară
în stabilirea diagnosticului, având la îndemână un simplu
dicţionar de cauze?
- Nicidecum. Nimeni nu le poate cuprinde într-un
dicţionar. Ele prezintă asociaţii complexe pe care sentimentele,
temperamentul şi dispoziţia le diferenţiază net. Tămăduitorul
trebuie să fie un bun psiholog, iar pacientul îşi este cel mai bun
medic. Iată de ce am spus că vindecarea stă la îndemâna oricui.

264
După ce descoperim izvorul răului nu avem decât să-l bombar-
dăm cu opusul propriilor noastre porniri negative.
Se opri o clipă, simţind încordarea celor prezenţi şi îi
mângâie cu privirea.
- Duşmănia, ura, bârfa, invidia, gelozia, zgârcenia,
îngrijorarea, neliniştea, obsesia vinovăţiei, mania persecuţiei,
teama şi nenumărate altele – înşiră el – sunt infecţii ale
sufletului capabile să afecteze trupul.
- Viruşii n-au nici un rol?
- Ba da, când conştiinţa noastră intră în rezonanţă cu
ei.
- Iertaţi-mă, dar nu reuşesc să prind ideea. V-aş ruga
să fiţi mai explicit – ceru ea respectuos şi îşi schimbă nerăbdă-
toare poziţia, sprijinindu-şi notess-ul pe celălalt genunchi, apoi
obiectă, gesticulând cu mâna făcută cupă în dreptul tâmplei:
- Nu văd ce legătură ar avea conştiinţa cu microbii.
El zâmbi.
- Are, chiar foarte strânsă. Detaşarea produce vibraţii
înalte în conştiinţa noastră, iar acestea menţin sănătatea, în
timp ce vibraţiile joase cum ar fi, de pildă, ale fricii, atrag
germenii patogeni. Un moral ridicat, spiritul încrezător,
conştiinţa trează sau o preocupare intensă, feresc fizicul chiar şi
în timpul celor mai mari epidemii.
- Tăcu, privind alunecarea grăbită a pixului pe hârtie
şi, când ochii plini de viaţă se înălţară spre el întrebători,
răspunse gândului nerostit:
- Să fiu mai concret? Îţi voi da un exemplu cât se
poate de banal: pescarul concentrat la tremurul plutei nu face
guturai oricât ar fi de frig, nici dacă îl udă ploaia până la piele.
De ce? Pentru că nu se gândeşte la răceală şi nu se teme de ea.
Nataşa nu părea deloc încredinţată.
- Bine – spuse – dar mai sunt şi alţi factori: poluarea,
stressul, radiaţiile...

265
 - Acestea intră tot la capitolul răutate umană – iar
chipul îi fu parcă brusc întunecat de un nor. – Nimic nu se
produce din întâmplare, o asigură. Căderea fizică este rezultatul
unei căderi spirituale, iar un război este suma gândurilor de ură.
Nu pot să vă contrazic, dar mi se pare atât de relativ... Ne
spuneţi lucruri la care nu ne-am gândit niciodată – mărturisi ea,
notând febril cuvintele rostite încet şi rar de vocea lui adâncă.
- Treptat, ajungem la convingere pe măsură ce avem
ocazia să experimentăm – îi spuse aproape confidenţial, apoi se
adresă tuturor cu jovialitate, înviorând atmosfera: – Ce-ar fi să
lăsăm formalismele? Suntem un grup de prieteni şi prietenii se
tutuiesc.
- Ai putea spune ceva despre noi, aşa, dintr-o privire
fugară? – îl rugă Radu care se considera de-al casei şi ocupase
loc pe marginea canapelei, lângă sora lui, dând colegei sale
întâietate la cuvânt. Se conformase propunerii, oferindu-i
oaspetelui posibilitatea adresării directe.
- Nu pot să generalizez, dragul meu, însă îţi voi
răspunde ţie, pentru că tu m-ai întrebat. Ai acceptat o serie
întreagă de teorii fără nici un discernământ, iar acum, în
mentalul tău domneşte haosul. Spiritualitatea nu e numai teorie.
Ea trebuie trăită. Câştigă-ţi curajos libertatea gândirii, ocoleşte
drumul bătătorit, fereşte-te de imitaţii şi fii încredinţat de cel
mai răsunător succes.
- Aşa spun toţi marii învăţaţi ai lumii – interveni Gina
fascinată, după ce schimbase discret câteva ironii cu fratele ei.
- Da, însă nu spun totul – completă Merlin. – Nu pot
spune totul – accentuă. – Cei care au avut acces la cunoştinţele
Universului au vorbit până la un punct, apoi au tăcut incapabili
să se exprime pe înţelesul nostru. Iisus a fost singurul care a
spus aproape tot, dar cuvintele i s-au răstălmăcit şi multe au
fost uitate. Separat de creatorul său, omul intuieşte foarte greu
adevărul. Simţurile noastre confirmă existenţa scânteii divine
pe care o percepem în noi înşine şi totuşi refuzăm să ne unim

266
cu ea. Numai prin această fuziune am putea regăsi îndrumă-
torul interior capabil să ne ghideze spre armonia lăuntrică.
Maeştrii de duzină care conduc şcolile spirituale urmate de voi,
precum şi majoritatea preoţilor din biserici, sunt departe, foarte
departe de adevăr. Spun şi ei ce au spus alţii, se mulţumesc cu
ceea ce au citit, înşelându-se şi înşelând la rândul lor. Nu-s ei
de vină. Firea umană are tendinţa să rătăcească, iar beţia
simţurilor caută să stingă scânteia prin identificare cu tot ce-i
pieritor.
- Totuşi, avem liberul arbitru, posibilitatea alegerii,
capacitatea renunţării la ceea ce nu are durabilitate, voinţa de-a
alege veşnicul– spuse Gina pe un ton întrebător, gândindu-se
cu regret că n-a venit şi Mircea să asculte aserţiunile profunde
ale acestui om.
- Trebuie să ai capacitatea de-a renunţa la voinţă şi
voinţa de-a lupta împotriva renunţării – făcu Merlin un joc de
cuvinte, suscitându-i o stare de exaltare.
Vorbele lui păreau cel mai pur oxigen ce-i umplea
sufletul şi le absorbea la fel cum plămânii absorb aerul
proaspăt, ozonat.
- Cum s-ar putea ajunge la acele adevăruri pierdute?
– întrebă Marius, soţul Nataşei, care ascultase până atunci fără
să întrebe nimic. Era un bărbat masiv cu păr ca astrahanul, ochi
oblici alungiţi, iar barba măruntă şi creaţă îi ascundea trăsă-
turile. Fusese corespondent oficial în străinătate şi puţin a lipsit
să-şi piardă viaţa într-o altercaţie din portul Genovei, rămânând
cu o cicatrice la tâmplă.
- Nu sunt pierdute – i se răspunse. Cei dotaţi cu veri-
tabilă clarviziune pot avea acces la informaţie. Marii Iniţiaţi au
dreptul să ne-o comunice în măsura pregătirii noastre de-a o
accepta.
Între timp a venit şi Sanda zgribulită de frig. Aşteptase
comanda la Silver Castle şi numai după ce a fost gata a luat
taxiul, aducând cu ea cele şapte porţii voluminoase ambalate

267
într-un pachet uriaş pe care l-a depus în bucătărie. Gina îi aduse
un scaun din dormitor, însă a preferat să rămână lipită de soba
fierbinte.
- Cum poate fi trezită clarviziunea? – întrebă ea după
ce ascultase câteva dialoguri.
Îi stătea bine cu părul platinat, întinerită şi rumenă în
obraji ca o păpuşică.
- Îngăduie-mi să mă adresez direct – o rugă.
Ea consimţi printr-un gest aprobator, fără să ştie la ce se
referă, nerăbdătoare să afle răspunsul.
- Nu confunda clarviziunea cu premoniţia – începu el,
ştiind exact ce doreşte.
- Care-i deosebirea?
- Premoniţia este o implantare în mentalul omului a
faptei care urmează să se manifeste, în timp ce clarviziunea
purcede dintr-o credinţă adevărată în divinitatea din tine însuţi.
În stare de transă hipnotică poţi intra în legătură cu un clişeu de
informaţii, dar numai acei oameni identificaţi cu Absolutul pot
avea acces la Cronicile Akashe. Dorinţa ta, dorinţa majorităţii,
este să ştie ce se va petrece a doua zi, peste o lună sau peste un
an. Eu îţi pot trezi această capacitate, dar nu vei fi mai fericită,
dimpotrivă. Numeroşi maeştri oferă discipolilor mult râvnita
oportunitate fără să se asigure dacă sunt pregătiţi şi îi aruncă în
cea mai cumplită alienare. Dacă vrei într-adevăr, putem sta de
vorbă, să analizăm împreună riscurile.
Radu îi făcu Sandei un semn cu degetul care însemna
categoric nu.
- Prin telepatie se poate ajunge la informaţie? –
întrebă Daniel, tânărul care făcea parte dintre organizatori.
Firav, tăcut şi retras, abia dacă i s-a simţit prezenţa, dar
ascultase cu luare-aminte, privind din spatele ochelarilor săi cu
lentile fumurii. De curând licenţiat în chimie intenţiona să
abordeze domeniul cercetării. La prima vedere n-ai fi dat doi

268
bani pe el, dar era o capacitate şi un suflet de aur, prezent la
majoritatea conferinţelor.
- Depinde, îi răspunse oaspetele. Pentru asta trebuie
să existe compatibilitate între persoana care transmite –
Maestrul – şi cea care recepţionează – discipolul. Prima trebuie
să deţină informaţia, a doua să fie pregătită pentru ea.
- Ai putea să-mi explici ce este telepatia? – insistă el
cu sfială, vizibil jenat că trebuie să-l tutuiască.
- Vrei o definiţie? Ei, iată, se vede că avem de-a face
cu un om de ştiinţă...
Daniel roşi stânjenit, în timp ce Merlin continuă,
zâmbindu-i încurajator:
- Telepatia este metoda de inducţie a trăirilor sau a
gândului, iar forţa de manifestare este instantanee indiferent de
distanţa ce separă indivizii cu aceeaşi stare emoţională. Ea
poate fi folosită ca un mijloc de comunicare de o veridicitate
absolută, cu condiţia să fi renunţat la farmecul ispititor al
iluziei. Metoda impune un simţ dezvoltat al imaginaţiei şi al
percepţiei mentale.
- Imaginaţia sau iluzia nu este unul şi acelaşi lucru? –
întrebă Marius.
- Nicidecum, dragul meu. Imaginaţia este construc-
tivă, creatoare, benefică, în timp ce iluzia deformează, înşeală
simţurile, împiedică percepţia. Imaginaţia conduce la materiali-
zare, la împlinire, în timp ce iluzia distruge mentalul şi duce la
decadenţă.
Nataşa n-avea o clipă de astâmpăr, foindu-se în fotoliu,
şuşotind cu soţul ei, sau notând comentariile. Când nu scria şi
nu şoptea cu Marius, vorbea singură, întipărindu-şi frazele
auzite spre amuzamentul tuturor.
- Care este conceptul dumneavoastră despre
Dumnezeu? – îndrăzni Sanda, ştiind că pune una din întrebările
cele mai delicate.

269
 - Parcă renunţasem la formalisme, îi aminti el înainte
să abordeze subiectul.
- De fapt, avem aceeaşi vârstă – aprobă ea, bănuind
că era, cu siguranţă, mai tânăr.
Radu o chemase lângă el şi se ţineau de mână.
- Nu avem aceeaşi vârstă – replică Merlin enigmatic,
dar nu în politeţe stă respectul – preciză, răspunzându-i la
zâmbet. – Păcat că n-ai fost la conferinţă. Am explicat acolo
destul de clar, începu el. Nu ader la nici o religie pământească.
Mă închin direct Creatorului şi, dacă există o religie universală,
sunt adeptul acesteia. Biblia ne spune că omul a fost creat după
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În fiecare din noi există
acel corespondent divin despre care v-am vorbit. Degeaba
urlăm la ceruri implorând, cerând, blestemând... Acolo nu ne
aude nimeni, pentru că Dumnezeu se află în noi. Acestui
Dumnezeu trebuie să ne rugăm, iar rugăciunea să ne fie o
permanentă mulţumire. Numai că, de multe ori se întâmplă ca
în anecdota cu ciobanul care îşi strigă noaptea oaia rătăcită, iar
când o aude în spatele lui crede că-i lup şi-i dă cu bota în cap...
Toţi începură să râdă.
- Lipsa de încredere în Divinitate este cea mai mare
piedică în calea cunoaşterii – decretă Radu sentenţios, jucându-
se cu degetele soţiei.
Furat de importanţa propriei sale afirmaţii, uită cu ce se
joacă.
- Mă doare, prostule! – exclamă Sanda cât putu de
stăpânit, smulgându-şi mâna şi cârpindu-l uşor peste braţ în
hohotele prietenilor.
Merlin surâse îngăduitor, aşteptă să se facă linişte şi îi
răspunse corectându-l:
- Te înşeli, dragul meu. Cea mai mare piedică e
teama. Transcenderea ei se poate realiza numai prin iubire.
După un moment de tăcere reluă:

270
 - Alte obstacole în calea cunoaşterii mai sunt
comoditatea, lipsa originalităţii, lenea de-a crea sau creaţia
superficială. Nu-i vorba aici de procreaţie, ci de creativitate, de
munca făcută conştiincios şi cu suflet în orice domeniu:
pictură, spălatul vaselor, curăţatul pantofilor...
- Chiar şi la bucătărie? – glumi Gina.
- Mai ales acolo – răspunse el cu seriozitate. –
Trupurile noastre sunt temple, conţinând flacăra vieţii. Dacă nu
întreţinem cum se cuvine trupul, apar nemulţumirile şi boala,
iar atunci nu mai este templu, ci ruină.
Pentru că se vorbise de mâncare, simţiră cu toţii cât
erau de flămânzi după atâta filozofie. Cinară într-o atmosferă
degajată şi plină de antren, dar Gina încerca faţă de oaspetele ei
o emoţie ciudată ori de câte ori li se întâlneau privirile, un
respect amestecat cu teamă, un sentiment nedesluşit.
Daniel şi Nataşa cu soţul ei trebuiau să plece. Şi-au luat
rămas bun de la Merlin, femeile strânseră masa, apoi cei patru
continuară într-un cadru mai intim.
- Mi-am dat seama că iubeşti foarte mult oamenii –
remarcă Radu. Prietenia şi afecţiunea pe care o împarţi fiecă-
ruia face să ne simţim admirabil în prezenţa ta. Nu mă mir că
pacienţii pleacă fericiţi de la tine după ce le dăruieşti atâta
compasiune...
- Îţi mulţumesc, Radule, pentru apreciere, însă crezi
că-i destul să-ţi fie milă ca să ajuţi un om? Nu trăind durerea
celui de lângă tine îţi faci datoria, ci schimbându-i soarta. Nu
pleacă fericiţi pentru că i-am înţeles eu, ci pentru că au reuşit să
se înţeleagă pe ei, au reuşit să nu-şi mai fie proprii lor duşmani,
au făcut pace cu sinele lor.
- La conferinţă spuneai să nu fugim de noi înşine.
Te-ai referit la această înţelegere interioară?
- Nu, dragul meu. E bine uneori să stăm faţă-n faţă cu
propriile noastre defecte ca şi cum ne-am privi în oglindă, fără
masca de zi cu zi pe care o purtăm pentru ceilalţi. Hidoşenia ne

271
înspăimântă şi refuzăm să mai scoatem masca, lăsând defectele
să crească, să ne devoreze. Înţelegerea interioară este cu totul
altceva. Dacă te simţi jignit, se iveşte o situaţie care nu-ţi
convine, sau cineva te deranjează, înseamnă că-ţi lipseşte
armonia. Numai observându-te permanent şi cu toată atenţia o
poţi reface. Altfel rişti să te îmbolnăveşti.
- Când mă simt ofensată de vorbele cuiva – se adresă
Gina fratelui ei – consider că are dreptate şi caut să descopăr
greşeala.
- Nu degeaba se spune că adevărul supără – întări el.
Aşezată vizavi de Merlin în fotoliul unde stătuse
Nataşa, Sanda părea absentă. El îi făcu un semn încurajator,
invitând-o să-şi descarce sufletul.
- Soţul mi-a relatat o parte din ideile dezbătute – îşi
întoarse ea privirea spre Radu, apoi reveni la interlocutorul său.
– Am reţinut că oamenilor nu le place să fie „citiţi”. Să înţeleg
că le citeşti gândurile? – îl întrebă neîncrezătoare.
- Nu numai gândurile, dar şi stările sufleteşti,
necazurile, trecutul, viitorul... Când mi se pun întrebări nu mă
limitez doar la simplul răspuns. Poate ai remarcat. Le ofer tot
ce-i interesează, răspund chiar şi la problemele ivite pe parcurs
în mintea lor. Rar mi se pune a doua întrebare cu privire la
acelaşi subiect.
- Dintre toate curentele spirituale care bântuie în
ultima vreme, ce ţi se pare demn de urmat? – îl întrebă Gina,
rupând tăcerea care se aşternuse în urma cuvintelor lui.
- De urmat, nici unul. De urmărit, toate. Tu ai regăsit
deja îndrumătorul interior. Ascultă-l. Ca să-ţi formezi însă o
cultură, o concepţie despre existenţă, studiază tot ce te atrage,
dar nu accepta ceea ce bunul tău simţ respinge şi mai ales
fereşte-te de fanatismul ideologic. Ştiu că ai un discernământ
sănătos care te avertizează şi te apără de orice dependenţă.
Nimic nu trebuie transformat din pasiune în viciu, nici chiar
dragostea pentru spiritualitate.

272
 - Înţeleg, Merlin, dar cum să-mi recunosc îndrumă-
torul interior?
- Ai pus o întrebare la care ţi-ai răspuns deja singură.
Este vocea supraconştientului tău care te ghidează.
- Cu toţii avem, oare, acest îndrumător? – întrebă
Sanda, stăpânind cu greu un căscat.
- Desigur, dar puţini îl aud şi mai puţini încă îl
ascultă.
Trecuse de miezul nopţii şi, cu toate că ar mai fi avut
multe de spus, Radu era foarte obosit.
- Dacă vom continua aşa, nu terminăm nici mâine
dimineaţă, spuse el şi îşi luă soţia de braţ.
Se ridicară cu toţii, Gina îi conduse în hol, iar Merlin
rămase în uşă.
- Ne mai vedem zilele astea? – se interesară cei doi în
timp ce-şi îmbrăcau scurtele îmblănite.
- Nu, dragii mei. Voi pleca foarte devreme.
Simţindu-le regretul, adăugă:
- Intenţionez să ţin o serie de prelegeri în mai multe
oraşe din ţară şi ne vom reîntâlni. Păstrăm legătura.
- Atunci îţi urăm drum bun şi împliniri pe toate
planurile. Abia aşteptăm să revii.
- Vă mulţumesc la amândoi – spuse el şi îi îmbrăţişă
cu afecţiune.
Gina îşi puse paltonul pe umeri să-i conducă la poartă.
- Îmi permiţi să dau un telefon? – o rugă oaspetele.
- Sigur că da, îi arătă ea aparatul.
La poartă, Radu se întoarse spre sora lui şoptind:
- Am uitat să-l întreb numele şi din ce ţară a venit.
- Nu-i nimic, îl voi întreba eu – îl linişti Virginia.
- Este ciudat că şi Nataşa mi-a spus acelaşi lucru când
am condus-o.

273
 - Aşa cum ghiceşte gândurile, poate că le şi dirijează
– sugeră Sanda. – E un om extraordinar, cum n-am mai întâlnit
în viaţa mea.
- La fel putem spune cu toţii – confirmă Radu
înviorat de gerul care îi ciupea obrajii.
- Cu ce mergeţi voi acasă la ora asta? Pe jos? Este
cumplit de frig. Trebuia să chemăm un taxi.
- Găsim în staţie, nu-ţi face griji. Oare cui tot dă
telefon?
- Poate la Bucureşti. Ce eşti aşa curios?
- Când l-am surprins eu, forma un număr local.
- L-ai urmărit?
- Tocmai treceam.
- Trebuia să te faci detectiv.
S-au îmbrăţişat veseli, iar Gina înfrigurată se grăbi la
căldură, uitând să încuie poarta.

***

Când intră în sufragerie îl găsi pe Merlin în faţa

măsuţei-altar, cercetând atent vasul cu pământ şi florile. Abia
atunci îşi dădu seama că toată după-masa uitase cu desăvârşire
de Feliz, iar el nu-şi făcuse deloc simţită prezenţa. O spaimă
cumplită îi îngheţă inima. Ce se întâmplase? Unde i-a fost
capul?
- Spune-mi de ce nu-l laşi să se odihnească în pace?
Cu ce ţi-a greşit? – întrebă el fără s-o privească.
Gina tresări puternic, înroşindu-se, vru să spună ceva,
dar nu ieşi nici un cuvânt din gura ei.
- Sunt foarte supărat pe tine – continuă, întorcându-se
spre ea încruntat. Ce caută pământul acesta aici? Îţi dai seama
ce faci?!
Ochii lui o străpungeau ca nişte suliţe.
- Dar eu... – bâigui speriată.

274
 - Te-am observat încă de la conferinţă şi ţi-am tăiat
toate legăturile cu el.
Revenindu-şi din primul şoc exclamă îngrozită:
- Cum ai îndrăznit?!
- Încă nu ţi-a sosit timpul să mori!
- Feliz mă iubeşte, nu vrea să mă ucidă – strigă.
- Nu el te-ar fi ucis. Ai adus pământ din Paraguay
chiar de la mormântul său şi l-ai invocat pe Feliz prin
elementalul florilor. Cunoştinţele tale de magie puteau să vă
piardă pe amândoi. Tu eşti inconştientă de urmări, iar el şi-ar fi
sacrificat până şi eternitatea să-ţi fie alături.
- N-am făcut nici o magie – se răsti ea, fremătând
neputincioasă, strângând pumnii şi privindu-l cu o furie din ce
în ce mai nestăpânită. – Dă-mi-l înapoi! Nu pot trăi fără el! Îl
iubesc aşa de mult!... – îl imploră.
- Crezi că e o jucărie pe care să ţi-o dau ori să nu ţi-o
dau?
Apoi rosti pe un ton mai temperat, ca o constatare:
- Înseamnă că-l mai iubeşti.
- Sigur că-l iubesc! – confirmă Virginia, sperând să-l
înduplece. – Cum să nu-l iubesc – continuă – când o viaţă-
ntreagă...?
- L-ai înşelat!
- Nu-ţi permit!
- Ce nu-mi permiţi? L-ai fi înşelat şi cu mine dacă...
- Nu-i adevărat!
- Măcar fii sinceră. Ştii bine că nu mi se poate
ascunde nimic.
Statura sa înaltă şi maiestuoasă o copleşea până la
intimidare şi Gina îşi aminti propria reflecţie din seara aceea,
privirea lui aspră. Izbucni în plâns şi spuse printre lacrimi:
- El nu mi-a interzis niciodată să iubesc alt bărbat.
- Asta-i bună! Cum să-ţi interzică?! Mai ales acum
când aparţine altor legi...

275
 Merlin luă vasul şi, înainte ca ea să-l poată opri,
deschise fereastra şi-l deşertă în grădină.
- De ce?! N-aveai nici un drept! – ţipă Virginia
repezindu-se spre el.
- Nu tu hotărăşti ce drepturi am eu.
Lângă rama goală observă fotografia făcută bucăţi.
Înnebunită, le luă în mână, lăsându-le să alunece pe covor
hohotind.
- Eşti gelos! Te roade gelozia!
În contrast cu furia Ginei, calmul său era impresionant.
- Poţi pune altă fotografie în loc – spuse. Ai destule.
Dar aceasta era atât de încărcată afectiv, încât numai că nu-ţi
întindea mâna.
- Gelos! – repetă ea automat cuvântul acuzator ca o
răzbunare, găsindu-şi în rostirea lui uşurarea.
- Dacă eram gelos – răspunse – nu l-ai fi întâlnit în
viaţa asta şi acum ai fi fost a mea.
- Drept cine te crezi?! Îţi închipui că eşti Dumnezeu?!
– se oţărî Gina ridicând pumnii gata să-l lovească.
El îi prinse puternic antebraţele, oprindu-i în ultima
clipă un gest necugetat şi ea începu să se zbată încercând să-i
scape.
- Ei, trezeşte-te, spuse fără să-i dea drumul şi,
înclinându-şi capul, adăugă poruncitor:
- Controlează-te!
Vocea lui o linişti puţin, iscând noi şuvoaie de lacrimi.
Îşi simţea sufletul o rană deschisă.
- De unde ştii că l-am întâlnit? De ce crezi că puteam
să mor? De ce...? – întrebă ea obsesiv.
- Cum să nu ştiu din moment ce eu l-am ajutat să te
găsească şi prima oară când era în viaţă, şi acum că este mort?!
Dar din cauza ta n-a vrut să mă mai asculte. Îi cereai mereu să-l
vezi, să fiţi împreună, aproape l-ai şantajat să-şi sacrifice
iluminarea pentru vanitatea care te-a condus o dată la moarte.

276
 Gina se oprise din plâns şi asculta uluită, cu buzele
întredeschise, cu ochii dilataţi.
- Cum ai aflat aceste lucruri?! Pentru Dumnezeu!
Cine eşti tu?! – exclamă străfulgerată de o bănuială.
- Cine sunt? – repetă, privind-o ca şi cum s-ar fi găsit
la cel puţin două sute de metri distanţă.
Mâinile lui continuau s-o încătuşeze aproape dureros.
- Nu-ţi fie teamă – şopti, slăbind strânsoarea şi o
apropie la pieptul său.
Ea percepu atunci un parfum de o suavitate
indescriptibilă pe care îl ştia foarte bine, dar totuşi n-avea
putere să gândească. Răpusă de o nemărginită tristeţe îi acceptă
îmbrăţişarea fără să se opună. Pierduse totul... totul...
- Iartă-mă Gina, trebuia să fac asta – continuă el. -
Din dragoste pentru tine am făcut-o – gemu. - Dacă păţeai
ceva, nu mi-aş fi iertat niciodată.
- Te rog, Merlin, răspunde-mi cine eşti – îl imploră
exasperată, refuzând să-şi creadă intuiţia.
Se îndepărtă, silind-o să-l privească.
- Dar draga mea - spuse încet – m-ai recunoscut deja.
Dacă aş fi purtat încă barbă...
- El Brujo! – exclamă ea cu groază, simţind cum i se
moaie genunchii şi un tremur nervos îi cuprinse întreaga fiinţă.
O luă de mână, o conduse pe fotoliu şi îşi trase scaunul
în faţa ei.
- Încearcă să te aduni şi să discutăm ca doi prieteni.
N-ai de ce să te temi de mine. Nu vreau să-ţi fac nici un rău. Îl
iubesc pe Feliz şi te iubesc mai presus de mine însumi. Ai
înţeles acum de ce am fost silit să fiu dur. Amândoi aţi alunecat
pe o pantă greşită din cauza mea. Ţi-am încredinţat mai mult
decât erai pregătită să stăpâneşti, iar tu îl împingeai şi pe el în
prăpastie cu liberul său consimţământ.
- Gina îl asculta ca un animal încolţit, surdă la toate
argumentele lui. Înţelegea un singur lucru: Feliz dispăruse din

277
viaţa ei şi parcă venise de la înmormântare. Furia i se potolise,
dar se simţea foarte tristă. După un timp de tăcere în care reuşi
să-şi calmeze teama de El Brujo, îl întrebă cu glas atât de stins
încât abia se auzi ea însăşi:
- Când ai învăţat româneşte?
- Am fost întotdeauna român – zâmbi el. – Numele
meu e Partenie Celeişanu.
Ochii ei se măriră de uimire ca şi cum l-ar fi văzut
atunci pentru prima oară.
- Dar cum...? – începu ea.
- Cum am ajuns în Paraguay?
Ea clătină uşor din cap afirmativ.
- Tocmai terminasem medicina. Încă din ultimul an
intrasem împreună cu alţi colegi, tineri naivi mânaţi de idealuri
umanitare înalte, într-o grupare socialistă ilegală care a sprijinit
luptele minerilor din Valea Jiului, ţinutul meu natal. Urmările
au fost dezastruoase. Dacă voiam să-mi scap pielea trebuia să
fug. Pe atunci nu era o problemă. Ajutat şi acoperit de părinţi,
m-am îmbarcat pentru America de Sud. A fost o călătorie grea
şi când am ajuns în Brazilia eram bolnav de friguri. M-am
internat într-un spital infect din portul Paulo şi am lucrat să-mi
pot plăti tratamentul. De atunci am jurat să nu iau bani de la
nici un pacient. În spital, internaţi ca şi mine, erau doi fraţi
paraguayeni pe care i-am ajutat să se vindece. Aşa mi-am
descoperit capacităţile bioenergetice, iar ei mi-au vorbit despre
un şaman din ţara lor. Am plecat să-l caut, dar am nimerit în
plin război cu Bolivia. M-am înrolat ca medic de campanie şi
abia după război am reuşit să găsesc şamanul acolo unde v-am
cunoscut, pe tine şi pe Feliz. Bătrânul m-a învăţat ce ştia şi mi-
a trezit amintirea vieţilor trecute, fiindcă n-a fost acela
începutul cunoaşterii, ci doar o continuare a mai multor vieţi de
instruire.
Orice urmă de spaimă se spulberase din inima Ginei şi
acum îl asculta vrăjită, iar emoţia o sugrumase, făcând să i se

278
prelingă lacrimi mari pe obrajii abia zvântaţi. Înaintea ei era
Maestrul adevărat, Maestrul vieţii sale, faţă de care se purtase
cu atâta frivolitate...
- Iartă-mă, Merlin – spuse, deplin conştientă de toate
greşelile făcute. Iartă-mă, repetă cu un respect profund şi
sincer.
El îi zâmbi, se aplecă spre ea şi îi luă mâinile într-ale
sale.
- N-ai pentru ce să-ţi ceri iertare, draga mea. Vinovat
sunt eu. M-am îndrăgostit de tine şi am vrut să-mi sfidez
soarta. Când a murit Feliz aş fi putut să te am, însă dragostea
voastră a dăinuit dincolo de mormânt. Acum, aş fi putut să te
las pradă dorinţei de a-l materializa. Curând te-ar fi aşteptat o
moarte năprasnică şi apoi multe existenţe pierduţi unul de altul,
timp în care mă puteam bucura de tine. Însă vă iubesc prea
mult pe amândoi.
- Scuză-mă că îndrăznesc, îl întrerupse Gina, dar faci
o confuzie. Tu nu de mine eşti îndrăgostit, ci de Dolores, acea
făptură superbă căreia nu-i semăn absolut deloc.
- Nu s-a inventat încă oglinda în care să-ţi poţi vedea
frumuseţea interioară – spuse el, făcând-o să-şi ridice sprânce-
nele mirată. Eu pot s-o văd. Se pare că destinul meu e să fiu
singur – încheie, zâmbind cu simplitate, fără nici o urmă de
reproş sau dramatizare.
- Nu ai şi tu un suflet pereche, femeia predestinată? –
îl întrebă.
- Ba da, draga mea, însă a rămas mult în urmă.
- Încearcă s-o ridici la nivelul tău.
- Nu vrea şi, de altfel, e angrenată într-o căsătorie
karmică.
- Nu vrea – repetă Gina, înţelegând tragedia acestui
om.
Câştigase pe plan spiritual cu preţul împlinirii afective
şi se zbătea sfârtecat între conştiinţă şi ispită, iubire şi datorie.

279
 - Oare n-ar fi cu putinţă să încerc eu asta? – întrebă.
O cunoşti? Dacă este căsătorită nu-i bine s-o tulburi, dar eu
sunt femeie şi...
- O cunoşti şi tu, răspunse el mişcat de propunerea
generoasă.
Virginia îl privi întrebător.
- Ai vrut de nenumărate ori să-i trezeşti interesul
pentru spiritualitate, însă a fost degeaba. Este Amalia.
- Amalia?! – şopti consternată şi câteva clipe nu fu în
stare să mai rostească nimic, apoi reluă:
- Totuşi, de ce te cramponezi de mine? Sunt sigură că
există suflete cu mult mai frumoase gata oricând să-ţi
împărtăşească sentimentele.
- Un bărbat obişnuit are dreptul să accepte în viaţa lui
orice femeie pe care o iubeşte, fără urmări prea grave. Însă o
dată atins un anumit prag, se impune o lege universală foarte
riguroasă şi cea mai mică abatere se plăteşte cu pierderea
capacităţilor. Aşa cum fiecare lege are un subterfugiu, celor
ajunşi pe treptele înalte li se permite, în anumite condiţii şi ele
foarte stricte, o a doua pereche.
- Pentru ce n-o cauţi?
- Aceea eşti tu.
Ochii lui sclipiră într-o licărire de dragoste, simţind
tresărirea mâinilor pe care le strângea cu blândeţe.
- Nu te speria, o linişti el. Una din legile secundare
cere să mă iubeşti. Orice impunere forţată ar avea pentru mine
acelaşi rezultat catastrofal.
- Nu sunt deloc încântată la gândul că există cineva
care abia aşteaptă un pas greşit să-i cad în braţe – spuse ea pe
un ton de glumă, ascunzându-şi înfiorarea cu un zâmbet.
- Datoria mea este să împiedic acest pas greşit –
răspunse el cu seriozitate.
Privirea ei se pierdu printre ornamentele covorului şi
din nou se aşternu tăcerea.

280
 - Permite-mi să te întreb câteva lucruri care mă
frământă demult în legătură cu relaţia dintre mine şi Feliz – îl
rugă după un timp, ezitând.
- Te ascult, dragă.
- Când aveam şaisprezece ani şi mi-a apărut prima
oară, l-am perceput cât se poate de material, cald, uman,
auzindu-i chiar şi bătăile inimii, răsuflarea, vocea, deşi ne
înţelegeam mental fiindcă nu cunoşteam încă spaniola. Am
făcut dragoste de nenumărate ori, având stări deosebite,
superioare celor fizice, lipsite de tot ce este supărător într-o
relaţie trupească, iar mai târziu, la contactul cu primul bărbat,
eu nu eram, totuşi, deflorată. Cum se explică? Scuză-mă că îţi
pun tocmai ţie asemenea întrebare.
- Cred că sunt cel mai îndreptăţit să-ţi răspund în
calitate de autor moral a tot ceea ce s-a petrecut. Relaţia voastră
din această viaţă a ta, n-a fost niciodată de natură fizică, ci
eterică, astrală, cu reverberaţii pe plan mental, cauzal şi aşa mai
departe, la nivel fizic răzbătând doar senzaţii, chiar şi acelea
foarte subtile. În ultima vreme, cred că ţi-ai dat seama, aceste
senzaţii s-au manifestat absolut numai la nivel eteric.
Asemenea trăiri poţi avea cu un singur om, cu sufletul pereche.
De aceea te-au afectat în aşa măsură toată viaţa.
- Ar mai fi o întrebare. Nu demult Feliz mi-a explicat
că ocupă acelaşi loc cu mine, cuprinzându-mă în interiorul său.
- Exact.
- Mi s-a zis chiar şi faptul că-i semăn.
- Normal, din moment ce aveţi atâtea afinităţi.
- Acum câteva luni, o persoană extrasenzitivă mi-a
examinat aura spunându-mi că am probleme la plămâni şi am
suferit o operaţie nereuşită în urma căreia am rămas cu dureri,
fapt absolut eronat în ceea ce mă priveşte. În schimb, când am
fost în Paraguay, am aflat că Feliz avea plămânii distruşi de
răceli repetate şi a fost operat. Este, oare, cu putinţă să mai fie

281
perceptibile aceste caracteristici, pur fizice, din moment ce nu
mai aparţine acestei lumi?
- Ştii bine că toate organele fizice au corespondente
subtile în celelalte planuri, iar etericul prezintă starea de
sănătate. Fiinţa astrală păstrează reflectarea nealterată a
fizicului, însă Feliz se manifesta deseori în eteric pentru tine şi
a fost foarte afectat de operaţia care putea să-l coste cariera.
Dacă în momentul când ai fost vizualizată el se afla în preajmă,
este posibil să fi fost percepută starea sa. Unele suflete rămân
mult timp ataşate de anumite suferinţe sau handicapuri de care
nu ştiu sau nu pot să scape. Nici nu-ţi închipui ce uşor puteai
să-l materializezi dacă n-aş fi intervenit. Urmările ar fi fost
groaznice. L-ai fi adus la o viaţă de suferinţă fără alinare,
pentru care aţi fi plătit amândoi.
Gina îl asculta îndurerată de inconştienţa ei.
- Nu s-a întâmplat să percepi un iz de cadavru? – se
interesă.
- Ba da – mărturisi ea mirată – chiar zilele trecute.
Credeam că au adus câinii vreun os de afară, dar n-am găsit
nimic.
După o clipă exclamă îngrozită:
- Iisuse! Ştiu ce vrei să zici. Iisuse! Începuse deja
procesul reversiei.
- O, nu. Nu în felul acesta se realizează. A fost doar
efectul unui proces neizbutit de magie.
- Doamne! Era să fac o prostie mare cât...
- Mai mare încă – zâmbi el.
- Ce consecinţe poate avea acum acest fapt asupra
mea?
- Nici una, pentru că le-am preluat eu.
- Dar nu e drept – obiectă, privindu-l în ochi.
- Ba da, draga mea. Te-am învăţat elementele magiei
fără să mă gândesc la urmări. Oricum s-ar fi răsfrânt şi asupra

282
mea. Nu puteam să las pradă legilor implacabile doi oameni
nevinovaţi.
- Eu n-am fost chiar aşa inocentă...
- Este dreptul şi bucuria mea să iau de pe umerii tăi
această karmă şi te rog să nu-mi mulţumeşti. Beneficiul îmi
aparţine.
- Primeşte-mă în rândul discipolilor tăi, Merlin – îl
rugă emoţionată.
- Eu n-am discipoli, eu am numai prieteni. Sunt
fericit să ştiu că-mi eşti prietenă şi te voi îndruma cu plăcere.
De altfel – adăugă, sărutându-i mâna – îţi mulţumesc nespus că
îmi acorzi această unică şansă ca să-mi repar greşeala comisă
din slăbiciune şi singura posibilitate să te aduc lângă sufletul
meu. Poţi apela când vrei la mine şi putem discuta mental, cum
discutai cu Feliz. În viaţa ta trecută a existat această legătură
între noi până când... te-am minţit.
- M-ai minţit?! – se miră ea.
- Ţi-am spus că vei muri, încercând să te reţin, deşi
ştiam că nu poţi fi a mea.
- Cum?! – exclamă ea cu voce scăzută încruntându-se
acuzator. De aceea n-ai vrut să ştie Feliz?
El dădu din cap afirmativ.
- Am fost pedepsit pentru asta – spuse. O vreme n-am
putut uza de forţele mele.
- Când el a vrut în disperare să ia legătura cu tine şi
n-a putut...?
- Percepţia mi-a fost amorţită şi eram surd la
chemările lui.
- Îţi dai seama ce ai făcut?!... Şi tu, tu ai venit să mă
judeci pe mine?! – ridică ea tonul. Nu mă interesează viaţa
mea. Am făcut prostii pentru care am plătit, dar el!... el!...
Puteai să-l scuteşti de multe frământări şi suferinţe fără rost.
- Am venit să-ţi mărturisesc adevărul implorând
iertarea. N-am fost pedepsit numai pentru greşelile mele, ci şi

283
pentru urmările acestor greşeli. Vina mea a fost cu totul alta.
Vanitatea şi egoismul te-au răpus cu armele ce ţi le-am dat eu
însumi şi nici n-am bănuit măcar ce uragan se va dezlănţui în
sufletul tău. Asocierea dintre mine şi momentul morţii te-a
determinat să mă urăşti, să-ţi fie frică, să mă respingi, exact ce
dorisem mai puţin, o pedeapsă în plus de îndurat. Tentaţia m-a
orbit şi m-a făcut să-ţi par oribil.
- Scuză-mă, dar greşeşti. Din viziunea mea am înţeles
că Dolores n-a avut un caracter prea frumos. Cu puterile tale, ar
fi trebuit să-ţi dai seama. Iar groaza şi ura faţă de tine nu s-au
datorat morţii, ci momentului în care ai respins-o cu brutalitate
când te-a sărutat. Dolores oscila între tine şi Feliz. Atunci s-a
hotărât. Legătura dintre voi s-a rupt şi amintirea ta i-a rămas cât
se poate de sumbră.
- I-am sesizat caracterul doar în clipa când s-a
desprins din îmbrăţişare, încercând să se joace cu sufletul meu
– admise el, ascultând-o cu atenţie. – Eram orbit de patimă.
- Se poate – făcu Gina, ca şi cum i-ar fi luat un
interviu pentru revistă, analizând şi cântărind exactitatea
declaraţiilor. – Însă cel puţin acum, trebuia să ştii de ce mi-e
frică.
- Crezi că te iubesc mai puţin decât atunci?
- Iubirea nu orbeşte şi nu amorţeşte spiritul. Iubirea
înalţă, dă aripi şi energie. Dragostea nu ucide, ci dă viaţă. Fii
sincer cu tine însuţi. Oare n-ai abuzat nici un pic de forţele tale,
impunându-mi să te iubesc? Oare a fost corect să mă ameninţi
cu ceea ce ai fi putut să-mi faci? La fel te-ai purtat şi astăzi şi te
miri că treapta pe care stai se clatină? – îl mustră ea.
El îşi plecă fruntea ca un om surprins în pielea goală,
abătut, înfrânt, ruşinat.
- Mi-ai spus să mă trezesc şi m-am trezit – continuă
încurajată de atitudinea lui. – Mi-ai spus să mă controlez şi
acum îţi spun eu ţie: controlează-te! Nici o femeie din lume
nu merită să-ţi abandonezi ascensiunea.

284
 Se aplecă într-o parte, căutându-i privirea.
- Nu ai voie, Merlin, să te laşi pradă patimii ce-ţi
ucide capacităţile. Gândeşte-te ce responsabilitate ai faţă de cei
suferinzi sau care aşteaptă cu aviditate să-i călăuzeşti. Ce a
fost, a fost şi a trecut. Nu ne putem întoarce să reparăm ceva.
Feliz te-a iertat, la fel te iert şi eu. Însă deloc nu mă simt
mândră, ştiind că-ţi trezesc asemenea pasiune morbidă. Aşa
stând lucrurile, înseamnă că eu sunt cea care trebuie să te ajut –
încheie Gina şocată de îndrăzneala propriei sale concluzii.
Din ochii lui negri se rostogoliră două lacrimi. Plângea,
mut, bărbăteşte.
- De-ai şti ce-ai făcut... – spuse el crispat, clătinându-
şi încet capul şi privind printre gene, iar vocea urca din
profunzimile fiinţei sale.
Ea îşi reţinu o clipă răsuflarea, închipuindu-şi că l-a
supărat cu dojana ei exaltată, însă el continuă:
- Ai oprit la timp căderea sigură a cărei cauză era una
din farsele jucate de orgoliul meu prea mare. Cum să-ţi
mulţumesc?
- Rămânând mai departe prietenul nostru – răspunse,
oftând relaxată şi buzele i se arcuiră într-un zâmbet
împăciuitor.
El îi sărută încă o dată mâna cu recunoştinţă şi
admiraţie.
- Vei ajunge foarte departe, Gina, draga mea, s-ar
putea chiar să mă întreci dacă mă asculţi şi îţi jur că voi face tot
ce îmi stă în putinţă să fiţi amândoi fericiţi.
- Îţi mulţumesc, Merlin – şopti cu simpatie,
adăugând: – Eşti singurul om pe care Feliz a fost întotdeauna
gelos. Ai spus că sunt tăiate legăturile, dar îi simt iubirea şi
acum, dincolo de orice bariere.
- De azi înainte nu mai are motiv să fie gelos. În faţa
dragostei voastre nu pot fi puse stavile.

285
 - Te rog să mă scuzi că am cutezat să te înfrunt – îl
rugă ea. Dolores era foarte tânără, timorată de prestanţa ta, însă
eu m-am simţit mai apropiată de tine prin faptul ca suntem
compatrioţi şi părem de aceeaşi vârstă, asta mi-a dat curaj.
- Am mai mult decât dublul varstei tale – răspunse el
curiozităţii nerostite. – Există metode şi tehnici de menţinere a
tinereţii, ştii...
Ea dădu afirmativ din cap. O mângâie uşor pe faţă,
lipindu-şi o clipă mâna de obrazul ei, apoi se îndreptă în fotoliu
într-o atitudine gravă.
- În foarte scurt timp – spuse – Feliz va fi aici.
Primeşte-l aşa cum se cuvine.
Se ridică, ieşi din sufragerie şi închise uşa, lăsând-o pe
Gina înmărmurită. Auzind uşa de la intrare se smulse din starea
de perplexitate, repezindu-se în urma lui, coborî în curte, alergă
în stradă, însă nu văzu decât un taxi depărtându-se. Era cu
neputinţă să plece atât de repede şi totuşi...

286
 Capitolul 16

Câinii lătrau. Văzu cheia rămasă în poartă şi încuie,

apoi alergă înfrigurată în spatele casei să dea drumul fox-
terrierilor prin curte. Se întoarse în cameră, dar încremeni pe
prag stupefiată şi i se tăie răsuflarea. Într-unul din fotolii o
aştepta Feliz în carne şi oase, îmbrăcat în costumul său alb, aşa
cum îi apăruse totdeauna. Zâmbind fericit se ridică s-o
întâmpine, iar Gina fu gata să-şi piardă cunoştinţa când o
îmbrăţişă cu infinită dragoste. Inima îi bătea să-i spargă
pieptul, unindu-se cu bătăile inimii lui şi buzele se întâlniră
într-un sărut prelung, plin de tandreţe, ca după o lungă absenţă.
Apoi, el şopti în spaniolă:
- Querida, hai înăuntru şi închide uşa, că nu mai pot
de frig...
Faţa Ginei se lumină într-un zâmbet larg,
recunoscându-l şi se aruncă în braţele lui.
- Robe...! – începu ea să exclame bucuroasă, dar el o
depărtă brusc.
- Nu mă mai supără dacă imi spui Feliz. Important
este să mă iubeşti. Să ştii că am vrut să adaug numele lui la al
meu, dar sunt atâtea formalităţi...
- Dragostea mea! – exclamă Gina şi izbucni în plâns
emoţionată.
El îi şterse lacrimile şi o sărută.
- De câte ori îmi vei spune „dragostea mea” am să te
sărut.
- Dragostea mea – şopti ea zâmbind printre lacrimi,
abandonându-se buzelor lui.

287
 Deodată îşi aminti ceva.
- Unde-i El Brujo? – întrebă.
- Cuál brujo?! – (care vrăjitor?) – se miră, aşezându-
se pe marginea canapelei şi o trase pe Gina pe genunchii săi.
- Merlin, explică ea derutată.
El zâmbi misterios.
- Titi, vrei să spui.
- Cum Titi?!
- Prietenul meu român de care ţi-am vorbit. E o
poveste lungă. Taxiul cu care am venit eu, l-a dus la hotel. –
Apoi adăugă repede: – Spune-mi, te rog, unde-i baia să-mi
schimb hainele astea menite să te impresioneze, dar cam subţiri
pentru vremea de aici. Mărturisesc că nu m-am aşteptat să dau
peste o iarnă aşa aspră.
Gina începu sa râdă din toată inima.
- Eşti conştientă oare la ce a trebuit să recurg să-ţi
înfrâng încăpăţânarea? – zâmbi el.
- N-o să-ţi pară niciodată rău – îl asigură ea
recunoscătoare.
- Sper.
- Nici să nu pui la îndoială.
- Nu-mi vine să cred că te strâng în braţe.
- Nici mie nu-mi vine să cred că eşti aici. Mi-a fost
aşa dor...
- De cine ţi-a fost dor?
- De Roberto, rosti ea hotărât.
- Cum ţi-ai dat seama până la urmă că mă iubeşti?
- Ce te face să bănuieşti că mi-am dat seama?
- Răspunde la ce te-am întrebat.
- Credeam că te-ai însurat cu Alejandra – ocoli Gina
răspunsul.
- Am fost la un pas. Când mi-a arătat mătuşa
scrisoarea în care întrebai de mine, am rupt logodna. Dar tot nu
mi-ai răspuns, vicleană ce eşti.

288
 O culcă pe canapea venind deasupra ei şi începură să se
lupte râzând.
- Dacă ai fi venit la recepţia Rositei mi-aş fi prelungit
şederea – spuse ea şi degetele îi alunecară pe ţesătura matlasată
a costumului său, făcând-o să-şi amintească momentele trăite
cândva cu Feliz. Uneori se luptau în joacă până o supunea cu
forţă şi gingăşie, înăbuşindu-i geamătul prin sărutări, iar
atunci... atunci...
Gina închise ochii.
- Feliz, dragostea mea – şopti – ce fericită sunt că eşti
lângă mine...
- Ce frumos ştii să spui „Feliz”...
- Ah, scuză-mă... Roberto...
- Nu te scuz – spuse, zâmbind cu toată faţa.
Buzele lui fierbinţi şi cărnoase îi atinseră buzele,
trecând ca o boare deasupra lor, apoi se apăsară, se depărtară şi
reveniră iar într-un sărut, în timp ce mâna lui se strecurase pe
sub pulovărul gros, dezmierdându-i sânii. Dogoarea dragostei îi
topi într-o învolburare de îmbrăţişări voluptuoase şi respiraţia
fremăta sacadat în ritmul zvâcnirilor înfiorate şi al şoaptelor
nedesluşite. Tremurând febril, încercă s-o dezbrace şi ea îl ajută
jenată de propria goliciune. Se ascunse la pieptul său şi îi
încolăci gâtul cu braţele. Cât de mult dorise această apropiere,
cât de mult i-a lipsit...
- Iartă-mă că am fost aşa grăbit – rosti el, rupând
tăcerea după ce trupurile lor se liniştiseră – dorinţa înfrânată
atâta vreme n-a ţinut cont de raţiune.
- În dragoste nu există raţiune – îl corectă ea,
privindu-l cu adoraţie.
- Nu pot să mă controlez ca unchiul meu, oricât aş
încerca.
- De unde ştii...? – tresări Gina.
- Mi-ai spus şi tu, şi Rosita...

289
 - Poftim?! Ai discutat aşa ceva cu Rosita?! Ce va
crede acum?! Cum ai putut?! Mi-ai promis doar!... – îl asaltă
panicată încercând să se elibereze din braţele lui.
- Singură a adus vorba şi am profitat – o linişti el. Nu
i-am destăinuit nimic. Noi am fost totdeauna foarte apropiaţi
sufleteşte şi mi-am putut permite nişte întrebări.
- O, Dumnezeule! – îşi prinse ea obrajii în palme. –
Te rog, fii tu însuţi. Nu încerca niciodată să imiţi, că nu iese
bine. M-am simţit minunat în braţele tale – îl asigură, privindu-
l în ochi.
- Îţi mulţumesc, scumpa mea. Eşti o femeie cum n-
am mai întâlnit niciodată. A meritat să traversez Oceanul
pentru tine.
Gina îi sărută mâna aşezată pe umărul ei.
- O singură obiecţie. Pantalonii ăia. Credeam că porţi
centură de castitate – glumi el.
Îl privi surprinsă, fără să înţeleagă.
- Fetiţelor noastre le ridici fustiţa şi le dai deoparte
chiloţeii, nici nu-i nevoie să-i dai jos, explică.
- Le-aş vedea eu la minus douăzeci de grade – se
amuză ea.
- Să-ţi spun ce planuri am cu tine – făcu el, ridicându-
se într-un cot.
- Vino mai întâi la baie. Ai transpirat şi nu vreau să
răceşti. Avem vreme pentru toate, doar nu pleci azi în
Paraguay.
- Şi mai ales nu plec singur.
- Asta vom mai vedea – îl tachină.
Făcură un duş, hârjonindu-se ca doi copii şi până ce el
îşi puse haine mai groase, ea pregăti ceva de mâncare. Era
aproape dimineaţă, dar nu se simţea deloc obosită. Se întâlniră
în bucătărie.
- De ce nu laşi câinii în casă pe frigul ăsta? Sunt
foarte drăguţi.

290
 - I-ai văzut?! – se miră Gina. Îi las uneori, dar le este
prea cald. I-am obişnuit afară.
- Cât am aşteptat să plece Titi, m-am jucat cu ei.
- Îmi dau seama că v-aţi înţeles – făcu ea întrebător,
poftindu-l să ia loc la masă.
- Sunt ca nişte jucării de pluş.
- Nu mă refer la câini – îl corectă.
Pregătise la repezeală tocăniţă de ciuperci cu ananas
cum îi plăcea lui, mămăliguţă, ochiuri şi salată verde
condimentată ca în Paraguay.
- A, dacă m-am înţeles cu Titi? Ţi-am spus că e o
poveste lungă. Am ticluit planul încă de acasă.
Îl privi, aşteptând continuarea. El gustă ciupercile,
mămăliga şi începu să mănânce.
- Ce-i asta? – întrebă, când ajunse la jumătatea
porţiei.
- Făină de porumb, ouă înăbuşite...
- Aici aveţi ananas?
- E din conservă ca şi ciupercile. Altfel nu le-aş fi
preparat aşa repede.
- Formidabil – aprecie cu gura plină. Dar salata n-a
îngheţat pe gerul ăsta?
- Se cultivă în sere încălzite – răspunse ea râzând,
amintindu-şi că în ţara lui salata creştea şi iarna în grădini.
- Te rog să nu râzi. Atâta zăpadă şi frig n-am mai
întâlnit decât o singură dată, în sudul Argentinei, iar Londra are
ierni mai blânde, cu ploi, vânt şi ceaţă, o ceaţă sufocantă.
- Scuză-mă, n-am râs de tine. Râd pentru că sunt
fericită.
El îi luă mâna peste masă şi o sărută.
- Povesteşte-mi cum te-ai hotărât să vii aici – îl rugă
Virginia în timp ce spăla vasele.

291
 - După plecarea ta la Asunción am încercat să ajung
la templul din Cerro Corá. Voiam, pur şi simplu, să mă rog. În
mijlocul naturii mă simt mai aproape de Dumnezeu.
- Subscriu – făcu ea, ridicând două degete, ca la
şcoală. Dar mi-ai spus că iarna e înconjurat de mlaştini.
- Există locuri pe unde poţi trece cu cizme înalte din
cauciuc. Spre marea mea uimire, la templu m-am întâlnit cu
Titi. Îl credeam în Perú şi m-a surprins prezenţa lui acolo.
Găsise nişte scrieri ce indicau locul tezaurului şi a venit să-l
caute.
- Este arheolog?
- Nu, dar cunoaşte scrierile vechi ale civilizaţiilor
precolumbiene şi caută materiale referitoare la magie sau
tămăduiri. Nu l-am putut ajuta fiindcă nu eram protejat, însă i-
am ţinut companie.
- Cum adică nu erai protejat?
- Titi are o amuletă pe care i-a dat-o un şaman.
Tezaurul templelor e totdeauna păzit de forţe ucigătoare, la fel
ca piramidele egiptene şi e foarte riscant să scurmi fără
protecţie. Nu ştiu dacă ţi-am spus, însă al doilea soţ al Rositei a
murit scormonind după nişte bijuterii.
- N-am ştiut cauza morţii. Mătuşa ta nu mi-a povestit
nimic despre el. Titi a găsit tezaurul? Ce conţinea? – întrebă,
ascultându-l cu interes.Terminase treaba, revenise pe scaunul
din faţa lui, iar el o ţinea de mână.
- A dat peste un fel de pergament asemănător
papirusurilor. Templul era un loc unde se făceau vindecări şi
textele conţineau incantaţii.
- Nu erau deteriorate?
- Se aflau într-o cutie de lemn tare, în spatele unui
basorelief din perete. Şi-a copiat formulele, a pus totul înapoi şi
am plecat împreună.
- Uimitor. Va trebui să-ţi povestesc ce mi-a făcut
azi...

292
 - De ce l-ai numit El Brujo? – o întrerupse.
- Pentru că este El Brujo din viziunea pe care ţi-am
descris-o când eram la tine.
- Acela era un vrăjitor încrezut.
- Aşa l-am judecat atunci, prin prisma orgoliului meu.
Abia acum l-am înţeles. Nu ţi-a spus niciodată ce puteri are?
- N-am remarcat ceva ieşit din comun până când nu i-
am vorbit despre tine. Spre uimirea mea ştia totul şi s-a oferit
să mă ajute. L-am refuzat convins că n-avea nici un rost.
Totuşi, când ne-am despărţit, mi-a spus unde să-l caut. Întors
acasă, m-am logodit cu Alejandra, dar am primit o scrisoare
ciudată de la Don Miguel Julián Sánchez, tovarăşul de formaţie
al unchiului şi al tatălui meu. Mi-a scris convorbirea avută cu
tine la recepţia Rositei şi felul în care a interpretat-o, sfătuindu-
mă să fiu mai înţelegător când mă numeşti Feliz.
Gina surâse înduioşată, amintindu-şi de Miguel, un om
admirabil.
- Am reflectat puţin, am derulat filmul perioadei
petrecute împreună şi mi-am dat seama ce prost am fost. Don
Sánchez avea dreptate. De câte ori mă numeai aşa, mă înfuriam
în loc să te înţeleg. M-am pus în situaţia ta. Întâlneşti un om
care seamănă cu acela pe care l-ai iubit, are aceleaşi preocupări
ca ale tale şi, în plus, te iubeşte. Ar fi fost absurd să nu mă
iubeşti şi tu. În sufletul tău se dădea o luptă în dorinţa de a-i
rămâne fidelă primului şi nu m-am priceput deloc să te ajut.
Mai mult chiar, te-am şi jignit de câteva ori în orgoliul meu.
Îmi venea să turbez.
După o scurtă pauză reluă cu voce scăzută:
- Şi s-a mai întâmplat ceva straniu.
- Ce anume?
- Trei nopţi la rând l-am visat pe Feliz care venea să-
mi spună că mă iubeşti. Erau nişte vise atât de reale, încât
dimineaţa mă trezeam convins că stătusem de vorbă cu el.
Ultima oară aproape m-a implorat să te caut.

293
 Observând cum păleşte, el schimbă vorba fără să-i lase
răgaz:
- Fă-mi, te rog, un maté, ştiu că ai. Mă încearcă
oboseala, iar tu cred că eşti frântă.
Ea pregăti ceaiul în timp ce el continuă:
- După ce Rosita mi-a citit la telefon rândurile tale
am plecat la Asunción să văd cu ochii mei scrisoarea şi să-i cer
mătuşii adresa ta.
- N-am făcut decât să întreb ce mai faci – preciză ea,
turnând ceaiul fierbinte în ceşti.
- Da, scumpa mea, însă felul în care te-ai exprimat
mi-a confirmat bănuiala. L-am căutat pe Titi şi am rupt
logodna cu Alejandra.
- Biata fată! N-o să se răzbune?
- Nici vorbă. Crezi că suntem într-o telenovelă? N-o
compătimi. S-a măritat cu cel pe care-l prezenta drept fratele ei.
Eu aş fi putut să mă răzbun pe ea dacă voiam. N-avea nici un
frate.
- N-ai ştiut?!
- Cine crezi că a stat să-i purice familia?
- Eşti adorabil, se amuză ea. Te logodeşti şi n-ai
habar cu cine.
- În majoritatea cazurilor se întâmplă la fel. N-am
timp de fleacuri. Tatăl ei prezenta pentru mine o garanţie. De
unde să ştiu că fiica semăna cu mă-sa? – glumi el sorbind
lichidul aromat şi dulce.
- Vai, ce greşeală ai fi făcut şi cum m-ai fi
blestemat...
- Fii sigură, o ţintui el cu degetul arătător, atingându-i
fără să vrea cana cu ceai gata să se răstoarne.
- Ia-ţi ceaşca şi hai, te rog, în sufragerie – o chemă el,
ridicându-se. Vreau să-ţi arăt ce ţi-am adus, rosti însufleţit.
- Nu-mi povesteşti ce ţi-a spus Titi?
- Astea sunt problemele noastre bărbăteşti.

294
 Virginia îl privi cu reproş, zâmbi resemnată şi îl urmă
supusă în cameră.
- Ce-i asta?! – se miră el, ridicând fotografia ruptă.
După ce îşi puse cana pe măsuţa altar aşeză bucăţile în ordine.
– Ce caută fotografia mea...! – exclamă, înţelegând în aceeaşi
clipă. În aşa măsură semăn cu el?! De aceea Rosita... şi tu... De
ce ai rupt-o?! – întrebă din ce în ce mai uluit.
- N-am rupt-o eu – răspunse Gina stins, amintindu-şi
momentul de coşmar pe care-l trăise cu puţin timp în urmă,
apoi completă: – A fost copiată după tocul unuia dintre
discurile sale.
- S-o copiezi din nou. Nu-mi place rama asta goală.
Şi ce-i aici? – se bucură, văzând terariul. – Cerule! – exclamă.
Cum ai adus şarpele?! De-ai şti de câtă vreme caut asemenea
exemplar şi n-am găsit niciodată. Este rarisim. Va trebui să-l
ducem la mine.
Gina zâmbi fericită de bucuria lui şi îi povesti în câteva
cuvinte provenienţa şarpelui şi ce-i făcuse Titi.
- Prin ce zbucium a trebuit să treci din cauza mea...
Nu mi-a destăinuit cum o să procedeze. Ai bănuit că voi veni şi
eu?
- Nici o secundă măcar. Înainte să plece, Titi mi-a
spus că în curând Feliz va fi aici, să-l primesc aşa cum se
cuvine. Când te-am văzut am fost sigură că este el şi era să-mi
pierd cunoştinţa în braţele tale.
- Scumpa mea – şopti – iartă-mă. N-am ştiut că va fi
atât de crud cu sufletul tău.
- N-a fost crud. A procedat foarte bine. Surpriza şi
bucuria au fost cu atât mai mari. Numai de reptilă mi-ar fi părut
rău dacă...
- Într-adevăr este numit „şarpele îndrăgostiţilor”, dar
numai când e albinos ca acesta. În stare normală are culoarea
verde şi nici nu-l distingi printre frunze. Slavă Domnului că nu
l-a aruncat pe fereastră odată cu pământul – îi continuă ideea. –

295
Văd că Titi a venit ca un iconoclast să zdrobească idolii – spuse
pe un ton teatral, îmbrăţişând-o atât de furtunos încât jumătate
din cana cu ceai pe care Gina o ţinea încă în mână se vărsă pe
covor.
- Văd că n-am parte de el – făcu pe îmbufnata,
punându-l pe măsuţă. Mă duc să-mi fac o cafea.
- Stai aici – o reţinu şi căută în geanta sa de voiaj din
care scoase un pacheţel micuţ. Acesta e darul meu pentru tine.
Virginia despachetă o cutiuţă pluşată în care se afla
inelul de logodnă cu trei diamante montate în aur, prinse într-o
lucrătură fină asemănătoare broderiilor ñandutí.
- Roberto, dragostea mea! – exclamă, îmbrăţişându-l
emoţionată.
El îi puse bijuteria pe deget, apoi o sărută fericit de mai
multe ori la rând, aşa cum îi era obiceiul. Gina închise ochii
tulburată, simţind cum se topeşte la pieptul său. O luă pe după
mijloc, o pofti pe fotoliu şi se aşeză în genunchi în faţa ei într-o
atitudine cavalerească.
- Pe vremuri, spuse, aşa se cerea mâna unei doamne.
Ea îi întinse mâna afectat, cu cealaltă luă un şerveţel pe
care îl transformă în evantai şi mimă falsa pudoare, iar în
momentul următor se aflau amândoi în genunchi, îmbrăţişându-
se râzând.
- Îţi mulţumesc, scumpa mea – rosti, ajutând-o să se
ridice, apoi se aşezară amândoi. – Este mai bine în fotoliu,
continuă, altfel ajungem iar pe canapea şi nu vreau să mă mai
pripesc. A doua oară vreau s-o facem în pat, pe îndelete.
La vorbele lui, Gina simţi zvâcnetul dorinţei, iar el
surâse conştient că simţiseră la fel amândoi.
- Înainte însă, trebuie să discutăm cu seriozitate ce
planuri am cu tine.
Îşi aminti de ceai şi aduse ambele căni de pe măsuţă,
sorbi câteva înghiţituri şi aruncă în treacăt o privire peste masa

296
ei de lucru, amuzat la vederea teancurilor de cărţi, caiete şi
pixuri în dezordine, asemenea biroului său de acasă.
- Viza mea expiră la sfârşitul lui aprilie – începu el. O
voi prelungi trei luni şi apoi încă una, după care ne luăm zborul
spre Paraguay. Până se încălzeşte vremea o să stau mai mult în
casă şi te voi ajuta să scrii cartea pe care ai început-o. La vară
vreau să-ţi cunosc ţara. Ştii tu ce mă interesează. Înainte de
toate, însă, ne vom căsători. În Paraguay aş dori să mă însoţeşti
la Cerro Corá şi pe urmă să mă ajuţi şi tu să-mi scriu cartea.
Vorbise atât de repede încât abia putu să-l urmărească.
Gina zâmbi, aşteptând continuarea, dar el se cufundase brusc
într-o tăcere interogativă.
- Nu ai nimic de comentat? – întrebă în cele din urmă
obişnuit cu firea ei încăpăţânată şi rebelă.
- Ceea ce hotărăşti e lege pentru mine, răspunse.
- Nu, Gina, doresc să-ţi cunosc părerea, obiecţiile, nu
îmi eşti sclavă pe plantaţie, ci soţie şi în primul rând prietenă.
Ai viaţa ta, eşti o fire independentă şi ai trăit aproape tot timpul
singură, dar te-ai descurcat admirabil. Dacă n-ar fi afurisitele
astea de ierni aşa reci, m-aş muta eu în România.
Îl privi uimită.
- Nu te mira. Îmi iubesc enorm ţara, dar nu se
compară cu ceea ce am găsit aici în privinţa mentalităţii şi
organizării – motivă.
Observaţia lui o uimi şi mai mult, mai ales că nu-i
împărtăşea deloc opinia.
- Oamenii. Oamenii, scumpa mea. Când au aflat de
unde sunt, numai că nu mi-au aşternut covor de flori sub
picioare.
- Într-adevăr – admise ea, suntem foarte primitori şi,
poate, prea deschişi faţă de străini. Aşa deschişi încât adesea ne
vindem în speranţa unui blid mai gustos...
- Nu-mi vorbi de vânzare. Priveşte Paraguayul sub
călcâiul zdrobitor al Statelor Unite, se încruntă el şi întinse

297
nervos braţul arătând spre fereastră. Nu la asta mă refer acum.
Tu n-ai avut ocazia să te loveşti acolo de aparatul nostru
birocratic. Optica îngustă, învechită, primitivismul claselor
inferioare, atitudinea de neam prost a parveniţilor, toate astea
mă deprimă. Te-a deranjat uneori dispreţul Rositei, dar crede-
mă, e justificat.
- Peste tot e la fel. Chiar şi aici...
- Ţi s-a arătat numai ce era bun şi ai trăit în mijlocul
elitei – continuă, întrerupând-o.
- Nu ai dreptate, Roberto – reuşi să intervină ea. Am
cunoscut în Paraguay destui oameni simpli care m-au încântat.
Eu nu judec nivelul cultural, ci puritatea sufletească, potenţialul
afectiv...
- Frumos din partea ta, dar când în locul purităţii este
naivitate fără educaţie, apar reacţiile instinctuale impulsive
dictate de temperament, stăpânite doar de o oarecare morală
religioasă – dacă îşi mai aminteşte cineva de ea. Şi unde, mă
rog – făcu, privind-o cu interes – ai stat de vorbă cu oamenii
aceia simpli la care mă refer? La fermă? Acolo sunt aleşi unul
şi unul.
- În al doilea circuit, după Serranía San Feliz, înainte
să trecem râul s-a stricat autobuzul şi am fost găzduiţi de un
trib care nu cunoştea spaniola şi ne-am înţeles foarte greu, dar
erau nişte oameni minunaţi, ospitalieri...
Roberto izbucni în râs.
- Poporul paraguayan este într-adevăr foarte
ospitalier, dar cred că îl întreceţi. Totuşi, nu te-ai gândit –
sugeră – că pana de autobuz putea fi o înscenare pentru a face
excursia mai palpitantă? Mai ales când printre turişti sunt mulţi
străini...
- Recunosc, nu m-am gândit. Într-adevăr, eram într-
un grup de madrileni.

298
 - Ei, vezi? În zona respectivă sunt numai triburi
guaraní. Esmeralda, ghidul, şoferul, se puteau înţelege cu ei
foarte bine.
- Esmeralda a refuzat să le vorbească.
- Normal. Aşa era filmul...
Virginia zâmbi dezarmată şi reveni la subiect:
- Unchiul tău a fost de origine umilă şi totuşi avea un
caracter de o nobleţe desăvârşită.
- Stai puţin. Nu confunda sărăcia cu proasta creştere.
Există multe aspecte ale simplităţii. Ca şi tatăl meu, provenea
dintr-un mediu pauper, însă amândoi au primit o educaţie
aleasă, au fost ajutaţi să facă o şcoală, să se disciplineze, iar
şederea în Europa ne-a influenţat pe toţi. În plus, am înţeles că
Titi a contribuit foarte mult la formarea caracterului său, iar
Titi e român...
Virginia căzu pe gânduri şi simţi încolţindu-i în inimă
un sâmbure de mândrie naţională.
- Chiar şi cu mine vei avea de furcă – adăugă –
coborând glasul. Mentalitatea sud-americană nu se dezminte,
fiindcă prin venele noastre curge focul soarelui tropical.
Ea îi zâmbi mişcată şi, după o clipă, el reluă precizând:
- Să ştiu că te duc în Capitală, nici nu m-aş gândi să
te iau. La fermă, însă, am reuşit să creez o atmosferă pe gustul
meu şi vom sta mai mult în mijlocul naturii. Nici nu-ţi închipui
câtă nevoie aveam de tine. Totuşi, nu vreau să te smulg din
mediul tău fără să am certitudinea că doreşti să mă urmezi.
Pentru mine ar fi uşor să te vizitez dacă...
Ea clătină din cap.
- Nu, Roberto, n-aş putea să mai trăiesc departe de
tine, răspunse cu seriozitate. Numai eu ştiu cu ce preţ mi-am
plătit independenţa şi cât am dorit să-ţi fiu alături. Îngăduie-mi
să te contopesc în suflet cu imaginea unchiului tău. Ţin minte
că mi-ai sugerat o dată lucrul acesta. Eşti împlinirea celor mai
frumoase vise urzite încă din copilărie. Mi-am dorit toată viaţa

299
să întâlnesc un om care să-mi înţeleagă preocupările, să le
împărtăşească, să putem lucra împreună aşa cum mi-ai propus
adineauri. Sunt sătulă de singurătate şi fericită că există cineva
care să ia decizii în locul meu. Îmi va fi dor de ţară, îmi vor
lipsi părinţii, fratele, prietenii, dar te voi avea pe tine şi atâţia
alţi prieteni pe care mi i-am făcut acolo. Afectiv, Paraguayul
îmi este a doua patrie şi simt asta de când eram o copilă cu
vârsta exprimată printr-o singură cifră.
- Îţi mulţumesc, dragostea mea. Nici nu-ţi închipui ce
fericit sunt. Dar am uitat să-ţi spun esenţialul – ridică el degetul
arătător. – Vom reveni mereu în România să-mi continui
cercetările. Vreau să păstrezi casa şi să găseşti pe cineva s-o
locuiască în lipsa noastră. Chiar mâine să cauţi o menajeră,
pentru că eu am nevoie de tine şi nu vei avea timp să te ocupi
de gospodărie. Mi-ar plăcea să-ţi cunosc fratele. N-ar putea sta
el aici?
- Este căsătorit şi are casa lui – explică ea, zâmbind
năucită de avalanşa lui verbală, de hotărârea cu care lua orice
decizie ca un adevărat proprietar de moşie care se respectă,
obişnuit să rezolve totul şi să dea ordine. – Am să-l chem
diseară. Aş dori să te prezint părinţilor, dar locuiesc în alt oraş.
Nu poţi amâna cununia până la primăvară să participe şi ei?
- Încă nu cunosc decât vreo zece cuvinte în româneşte
şi n-ai folosit nici unul din ele. N-am înţeles nimic, corazoncito
(inimioară).
Gina surâse istovită şi repetă fraza în spaniolă. Se
concentra din ce în ce mai greu.
- Vorbeşti ca şi cum numai eu m-aş însura – îi
răspunse. Singurul lucru pe care nu-l pot face pentru tine este
să-ţi cânt, fiindcă nu am glasul unchiului meu. Dar vei auzi
concertul verii în pădurile tropicale...
- ... iar tu vei auzi concertul primăverii în pădurea de
lângă casă. Numai cântec de păsări şi foşnet de frunze, fără

300
ţipetele maimuţelor, fără stridenţele papagalilor, să vedem ce
vei zice atunci.
- Voi zice că sunt cel mai norocos bărbat din lume
alături de cea mai adorabilă soţie.
- Titi va pleca odată cu noi?
- Rămâne definitiv pe meleagurile natale să-şi trateze
compatrioţii. Mi-a destăinuit că primise acest ordin de la
Maestrul său încă înainte de întâlnirea noastră la Cerro Corá.
Datoria mea e să-l susţin material, un motiv în plus pentru a
reveni aici.
- Ca răsplată pentru ajutor? – îl iscodi.
Roberto avu o ezitare.
- Dacă este confidenţial... – reveni ea.
- Da, este, însă am încredere în tine. Ţi-am spus că a
găsit la templu un pergament pe care l-a copiat şi l-a pus
înapoi.
Gina aprobă cu o mişcare a capului.
- Tezaurul nu conţinea doar incantaţii. Bijuteriile se
află în seiful de la fermă unde nu poate umbla nimeni.
Ea îşi privi inelul.
- Nu, scumpă, acela a fost al mamei. Ce mi-a dat Titi
în păstrare va trebui să vând şi să depun în contul său. Ştie că
se poate bizui pe mine.
- Fii pe deplin încredinţat că voi păstra secretul.
- Altfel nu ţi l-aş fi spus.
- Cu puterile lui, comentă ea, ar fi reuşit cu
certitudine să le treacă neobservate peste graniţă.
- Şi cui să le vândă? Cine i-ar da preţul pe care-l
valorează? Nu pot fi oferite decât anumitor colecţionari foarte
bogaţi, bucată cu bucată, pentru că altfel ar atrage atenţia şi ar
fi periculos. Eu am cunoştinţe.
- Scuză-mă că te-am provocat la asemenea
destăinuiri. N-o să se mai repete, îţi promit. Un singur lucru
ştiu totuşi că voi regreta.

301
 - Care anume?
- Munca la editură.
- Putem face o editură a noastră pe care s-o conduci.
Demult m-am gândit la asta, însă n-aveam timp să mă ocup.
Dar eşti obosită, scumpa mea. Unde-i dormitorul?
- Nu aşa obosită să nu-ţi pot răspunde la dragoste,
şopti întinsă lângă el sub plapumă. El o sărută pe ochii închişi,
pe obraji, împungând-o uşor cu mustaţa, pe gură şi iar pe gură,
dar buzele nu-i mai răspundeau. Adormise. El o cuprinse încet
şi Gina se răsuci ca prin vis, punându-şi un picior peste
picioarele lui, posesiv.
- Nu fug, iubito – şopti ca pentru sine. Oricum ea nu-l
mai auzea.
Primele raze ale dimineţii îi găsiră dormind îmbrăţişaţi.

– SFÂRŞIT –

302