Tânărul și sărmanul Dionis mergea prin noaptea ploioasă cu mintea roind de gânduri

metafizice despre irealitatea lumii, creație a sufletului nostru, despre posibilitatea de a

ne întoarce în timp care ar decurge de aici. Mergea pe străduțele înguste și noroioase,
apărat de șiroaiele de ploaie de o căciulă de miel și de niște ciubote uriașe, în care își
înfundase pantalonii. Se apropie de geamurile unei cârciumi din care se auzea un cântec
chinuit de vioară. Lumina murdară ce trecu prin geamurile nespălate dădu la iveală un
chip tras, palid, cu ochii negri ca de catifea.
Intră într-o cafenea alăturată și își scoase căciula, dând la iveală o frunte albă frumos
boltită și părul lung și negru. Sarmanul Dionis era un tânăr orfan, sărac și fără speranțe.
Muncea ca și copist și își stingea setea de cultură cu scrieri mistice și metafizice care se
potriveau firii sale. Nu își făcea speranțe pentru viitorul lui, totuși își închipuia cum ar fi
putut să iubească pe cineva.
După miezul nopții, Dionis se duse acasă. Îl așteptau, într-o casă veche, pereții mucegăiți
și cercevelele putrede ale ferestrelor, pânzele de păianjeni în tavan, câteva sute de cărți
vechi așezate direct pe pământ, un pat și o masă cu multe lucruri în dezordine.
Deasupra teancurilor de cărți, pe perete, era agățat portretul în mărime naturală al
tatălui său. Cei doi semănau perfect, numai că tatăl avusese ochii albaștri, Dionis
moștenise ochii mamei sale.
Tatăl său fusese fiul unei familii bogate, din care fugise. Păstrase cu strășnicie secretul
numelui său și al familiei sale, până când murise. Mamei sale îi rămăsese numai el,
Dionis. Îl crescuse cu multă dragoste, dar în sărăcie, și muri și ea, lăsându-l singur pe
sărmanul Dionis.
Dionis aprinse lumânarea de seu băgată într-un clondir, pe post de sfeșnic. La lumina ei
așternu pe hârtie o poezie, niște versuri umoristice care dovedeau că frigul și sărăcia nu
îl doborau. Evocând necazurile aduse de sărăcie și de frig, sărmanul Dionis ar fi dorit să
fie un șoarece, să fie încălzit de blană și hrănit cu foile din cărți. Contemplă șirul
ploșnițelor de pe perete și puricele de pe mână, apoi se adresă motanului închipuindu-și
cum ar fi într-o lume pisicească rânduită ca lumea oamenilor. Încheie versurile revenind
la realitate, cu concluzia că poezia e sărăcie.
Dionis deschise apoi o carte de astrologie. Când lumânarea se stinse, trecu la fereastră și
o răsfoi la lumina lunii. Urmărind un păienjeniș de linii roșii, în minte îi reveni ideea sa
fixă: timpul și spațiul sunt numai în sufletul și în mintea omului, așadar omul ar putea
călători în trecut și în viitor; secretul făptuirii acestor călătorii se poate afla în cărțile de
astrologie și necromanție. Sărmanul Dionis puse degetul pe carte în mijlocul
păienjenișului roșu și simți că o mână nevăzută îl trage în trecut.
Sărmanul Dionis se trezi în vremea lui Alexandru cel Bun. Acum era călugăr, se numea
Dan și se mira în sinea lui de visul în care călătorise în viitor, unde se numea Dionis. Se
gândi la dascălul său, Ruben, care îi vorbise despre metempsihoză, despre ideea că omul
are în sufletul său timpul și spațiul nemărginit și, cu ajutor magic, poate călători prin ele.
Se duse la casa acestuia și îi vorbi despre visul lui.
Maestrul Ruben spuse că ar putea călători în timp și spațiu, dar pe locul lui trebuie să
rămână umbra sa. Îi dădu o carte și îi spuse că secretul călătoriei poate fi găsit căutând
la fiecare a șaptea pagină. Îi mai spuse că, dacă îi va veni în minte o anumită cugetare,
pe care el nu o știa, timpul și spațiul vor fugi din sufletul său.
Călugărul Dan își luă rămas bun și îi sărută mâna. În urma sa frumosul bătrân își arătă
adevărata față. Era Satana și se bucură că mai nimicise un suflet.
Dan se întoarse în chilia sa. Se gândi că ar vrea să fie cu el Maria, fata pe care o iubea.
Apoi deschise cartea primită, cartea lui Zoroastru, și începu să caute tot a șaptea foaie.
Încet, încet, umbra lui se așeză în pat și deveni om. El merse la Maria și o chemă să
meargă cu el în lume. Îi întrupă și ei umbra, care căzu pe pat. Acum era liberă și iubita
lui. O luă în brațe și se ridicară în aer până ajunseră în lună. De acolo întinse mâna spre
pământ și, cu puterea lui magică, îl micșoră până ajunse cât o mărgea, un mărgăritar
albastru pe care îl prinse în salba iubitei sale.
Făcu frumos în lună: păduri întunecate, ape albastre, greieri cântând pe pajiști, cireși
înfloriți. Trăiau fericiți, dormeau fericiți. Dar în fiecare noapte el avea visul în care se
făcea că roiuri de îngeri  treceau pe lângă el. Ei îi îndeplineau orice gând, cântau ceea ce
crea el în gând, așa că ajunse să-și pună întrebarea dacă nu se mișcă lumea după cum
vrea el, dacă nu era el însuși Dumnezeu. Nu sfârși acest gând că totul se prăbuși,
dispăru. Abia apucă să desprindă mărgăritarul albastru din salba Mariei și să-i dea
drumul în întuneric, unde începu să crească. El cădea ca fulgerul, prin întuneric, printre
nori, până se apropie de pământ.
Dionis deschise ochii. Se afla la fereastra unde adormise în timpul nopții. La fereastra de
peste drum se ivi un cap blond de copilă, care îi surâse. Își spuse că era Maria, simți că o
iubește. Conștient că nu își va putea împlini visul de iubire, sarmanul Dionis îi scrise fetei
o scrisoare. Îi spuse că o iubește, dar ea să nu îl iubească pe el, să nu îi mai surâdă,
fiindcă i-ar da speranțe, deși el știe că e o iubire imposibilă.
Trimise scrisoarea. Fata o primi, o citi și se arătă la fereastră. Sărmanul Dionis, de la
fereastra lui, o văzu strângând scrisoarea în mână și ducând-o la inimă și leșină. Fata se
sperie și, tocmai atunci, apăru tatăl ei. Îi arătă scrisoarea și îi spuse de tânărul leșinat.
Apăru și un alt bărbat, care era medic.
Cei doi merseră în casa tânărului și îl îngrijiră. Veni să îl vadă și evreul Riven, cel care îi
vindea cărțile de astrologie. Recunoscură portretul tatălui său și îl ajutară să își capete
drepturile de moștenitor. Maria deveni soția lui.
Rămase întrebarea: care fusese visul ?