ATAT DE INOCENT ESTE SUFLETUL UNUI

PIERDUT

de Larisa Martis

Sub cerul sangeriu, norii isi plangeau durerea, arucand rauri intregi de ape
reci asupra sufletului sau pierdut. Bataile inimii acompaniau acel ciudat decor,
batai care paraseau norii, asemenea unor tunete...dar totusi, norii nu au inimi,
dar baiatul avea una..mare, mica, pierduta sau plina de seninatate, avea. Inima lui
era singura care putea bubui in natura imaginara.

-.. si ne vom distra foarte tare, nu-i asa, mama? continua Andrei, privind de pe
bancheta din spate pe geamul fumuriu al masinii.
-Bineinteles, doar stii cat de mult ii plac tatalui tau aceste aventuri! Omul asta
ar pleca mereu in capete diferite ale lumii, doar ca sa se laude a doua zi, spunea
razand mama sa. Pe chipul sau trecut de patru zeci de ani, mai existau trasaturi
tinere.
-Si, spuse baiatul cu o ezitare in glas, ma vei lasa singur, nu? Adica..vreau sa
spun ca.. limba i se impotmolea in cuvinte negandite. Fata i se inrosi cand zari
privirea ascutita a mamei in oglinda retrovizoare.
Aceasta se intoarse brusc cu fata inspre el si isi sprijini capul de bancheta.
-Andrei, spuse ea mai mult soptit, Constanta este un oras pe care nici macar nu il
cunosti, iar tu ai doar cincisprezece ani. Intelege, nu te putem lasa de capul tau,
sa colinzi strazile... si sunt sigura ca vrei sa fie si seara...
-Voi nici macar nu aveti incredere in mine, o intrerupse el cum obisnuia
intotdeauna sa faca.
-Andrei, vocea groasa a tatalui sau strapunse calmul ce se instalase in fiecare
particula din masina, nu ai voie sa mergi singur intr-un oras necunoscut! De ce nu
intelegi? De ce continui sa crezi cu certitudine ca noi iti vrem raul?!
-Sunteti cei mai rai parinti din lume! spuse baiatul, apoi isi intoarse suparat
privirea inapoi spre geamul din dreapta sa.
Vocile ambilor parinti au inceput sa rasune, creand zgomote deranjante, zgomote
asa puternice incat acopereau claxonul unui camion care se apropia cu o viteza
naucitoare spre ei...
Intr-o fractiune de secunda totul avea sa fie pierdut, dar acel impact puternic
nu insemnase nimic pentru cei doi adulti. O imagine neagra, asemenea viitorului lor
i-a cuprins. O moarte brusca si nedureroasa, fara suferinte si regrete, o portita
de scapare dintr-un banal trecator spre altul etern. Sange, rani si cioburi, dar
fara lacrimi.

-Repede, repede! Veniti aici, e in viata! se auzi pe fundalul poeziei imaginare de

moarte, cu un ecou puternic.
Ochii sai priveau in ceata spre cerul ce se anunta furtunos. "Cand o persoana
moare, cerul se intristeaza, se innoreaza si plange, in mila sufletului ratacit,
pierdut intre doua lumi" obisnuia sa ii spuna mama lui Andrei de fiecare data cand
se pornea sa ploua. De aceea, el nu a iubit niciodata ploaia, si ii venea sa planga
odata cu natura considerand moartea cel mai rau lucru pe care divinitatea il poate
face cuiva.

Odata ce privirea lui s-a intunecat a decis sa ramana asa. Se afla pe patul de
spital, intins si adormit. Ochii sai inchisi priveau fix, spre nimic. Auzea
lucrurile din jur, dar nu reactiona. Se simtea ca o fantoma, isi simtea sufletul
detasat de trup, o persoana straina cu care nu ar avea nimic in comun, nimic de
impartasit. Auzea pasii asistentelor ce colindau holul in papucii lor deranjanti,
pixurile ce le scapau din mana uneori, pacienti ce plangeau si vocile doctorilor
care anuntau vesti bune sau sfasietoare.
-Pe cine vom anunta in legatura cu starea sa? se auzea o voce nesigura ce parea a
fi a unei asistente ce se apropia de patul sau.
-Nu stiu, il vom tine aici pana isi va reveni. Sa speram ca nu va sta mult timp in
coma, uita-te la el, doar... e asa de tanar! ii raspunse doctorul, dupa care se
indeparta grabit de camera pacientului. Urma pasilor sai se pierdea in holul lung
si aglomerat de suflete ravasite.

In mintea lui Andrei se adunau pete care, odata impreunate creau o atmosfera
calma, dar totusi sinistra. Un peisaj in intuneric, sub o luna imaginara. Andrei
zacea sub un copac uscat, sprijinindu-si spatele greu de scoarta tare ce il zgaria
lent si placut. Admira cum crengile aplecate ale arborelui imitau doua brate,
transmitandu-i protectie, o protectie ce parea materna, gata sa il apere de
imprejurimi si poate chiar sa il educe pentru viata. Ii placea ce vede, dar se
simtea strain intr-o lume ce parea sa fie a lui.
Cu miscari greoaie se ridica de jos, impingand pamantul cenusiu cu calcaiele sale
goale. Un praf necacios ii taie calea, praf ce il face sa tuseasca. Sunete surde se
auzeau cu ecou si se intorceau ca un bumerang in urechile baiatului. Totul arata pe
cat se poate de real, dar se simtea asa fictiv. "Copacul mama"- cum il numise
Andrei in primele secunde- facea mai mult a halucinatie, iar acel praf nici macar
nu il atingea, tot ce avea loc nu se intampla de fapt.
Isi misca mana rapid, gonind pulberea din fata ochilor sai firavi. Doi ochi
nevinovati si doritori de cunoastere sclipeau asemenea stelelor de pe cerul
intunecat. Incepu sa se miste lent, tremurand, prin acel desert pustiu in care se
afla. Privea in stanga si dreapta, dar nu intelegea unde se afla si de ce este
acolo. " Totul se intampla cu un scop" isi spuse baiatul, continuand sa mearga la
fel de nedumerit. "Dar care sa fie acela?"..
Un sentiment straniu ii cuprinse trupul, sechestrandu-i sufletul intr-un colt
ferit. Simtea cum emotia ii navaleste corpul, gata sa ii strapunga stomacul, lasand
in urma ei o gaura adanca si fatala. Meditand lejer in acel grandios mistic, gandul
ii zbura la Ana. Ana si chipul sau palid, cu ochii mari si sinceri l-a facut mereu
pe Andrei sa se simta special. Dar de ce, abia acum, isi aminti de ea? Acea fata pe
care el obisnuia sa o compare cu o zana dadea navala in mintea lui fara invitatie.
A simtit o atractie speciala pentru ea, dar a pastrat-o inauntrul sau.
O ramura a copacului a inceput sa se miste lent, in sus si in jos. Odata ce
privirea i s-a intors spre ea, a zarit o mica bufnita. Ochii pasarii erau galbeni
si patrunzatori, iar penele in nuante de maro nu ieseau in evidenta.
Andrei a stiut dintotdeauna ca iubirea este cel mai puternic sentiment, dar
realizase ca frica o depasea detasat. Fiori duri ii inclestara trupul. Teama de
necunoscut era mai mare decat orice alt tip de spaima pentru ca nu stia sa se
apere. Se simtea detasat de propria persoana, distant de el insasi, orbit de
intuneric chior si surzit de zgomote surzi. Simtea ca nu exista, ca orice miscare,
fiecare fractiune de secunda in care el continua se existe in acel univers este
fantastica.
Pasarea a zburat de pe ramura batrana a arborelui, asezandu-se pe umarul
baiatului. Acesta a impietrit, simtind cum ghiarele vietuitoarei i se infing in
carnea tanara si moale. Inchise ochii care i se umplura de lacrimi ce se
rostogoleau pe obrajii sai palizi si reci. Ciocul ascutit si uscat i se apropie de
ureche, iar respiratia sa aspra ii strapunge trupul, inghetandu-l.
-Asculta linistea, ii sopti aceasta.
Apoi, eliberand un zgomot puternic si zbatandu-si aripile, zbura spre infinitul
cer.
Andrei nu simtea prezenta linistii, constientizand ca si sunetele vagi ale
respiratiei sale erau asurzitoare.
Orice lucru, orice particula din mediul ce il inconjura il narcotiza. Asemenea
unui razboinic cazut pe front, se prabusi pe solul nisipos, iar o ameteala
apasatoare il cuprinse.

Dragostea adolescentina pentru Ana e un lucru efemer, o simpla atractie

trecatoare, sau e ceva special? Simpatia pentru ea reprezenta o raza de lumina in
negrul cuceritor din sufletul sau. E un simplu copil, cu vise absurde si cu o inima
inclestata in lanturile timiditatii, a rusinii si ale respingerii. Ii vedea chipul
sublim zilnic, oriunde. Si-a dorit de atatea ori sa ii spuna ce simte, dar de
fiecare data cand era in preajma ei o privea somnambulic, privirile lui erau goale,
treceau prin ea si remarcau decorul eficace, ce o facea sa para mult mai frumoasa
decat era deja. Cat de complicat ii putea fi sufletul, atata suferinta pentru o
iubire copilaroasa, pentru sentimente ce se diferentiau de dragoste, definitia
dragostei fiind mult mai complicata si mai greu de deslusit in comparatie cu ceea
ce credea el ca simte. Dar continua sa ii urmareasca zambetul si sa ii admire
imperfectiunile sale perfecte.

Pamantul se misca sunt trupul sau prabusit pe nisipul moale si rece. Se ridica
rapid, gafaind si scanand mediul inconjurator la fel de mecanic ca si prima data.
Incepu sa se plimbe, repetandu-si in interior "Nu iti fie teama. Teama e un
sentiment ce te face slab, eu nu sunt slab". Odata ce gandurile i se limpezira,
cerul negru se preschimbase in gri, un gri furtunos. Observa schimbarea, dar nu ii
acorda importanta. Se gandea doar la cele spuse de bufnita si constientiza ca
vorbea cu subinteles. "Nu poti asculta linistea, ea nici macar nu se aude" isi
rostea. Dar, de fapt, linistea se auzea. Se auzea si inca continua sa se auda. In
urechile sale, ale tuturor, linistea canta in surdina, asemenea unor instrumente
muzicale, ce acompaniaza vocea solistului. Se intinde pe jos, meditand si ascultand
limpezimea aerului.
O realitate diferita parea aceasta. Totul se scurgea alene, o clepsidra cu gatul
strans si umpluta cu pietre arata trecerea timpului. Isi dorea sa fie acasa in
acele momente, tolanit pe o canapea moale. Tanjea dupa libertate cum n-a tanjit
niciun prizonier si nimeni nu ii putea indeparta perdeaua de pe suflet spre a vedea
ranile sangerande. Atat de gol era, atatea lipsuri simtea ca are, dar nu realiza
unde se afla si de ce e singur, pierdut intr-un loc asa de ascent. Totul seamana cu
un vis urat, dar el era inuman de lucid.
Tresari si simtindu-si sangele in flacari se ridica in graba si o lua la fuga, in
dorinta de a ajunge acasa, sau cel putin, departe de locul acela. Fugea ca un trist
in cautarea licorii fericirii, dar cu cat alerga mai mult cu atat drumul parea mai
lung, mai pustiu, nesfarsit. Cazu in genunchi si isi lasa capul in palme. Lacrimi
pline de ura si suferinta ii umezeau chipul. Langa el rasari un trandafir albastru,
ale carui petale larg deschise erau umede de roua. Baiatul privi floarea
dezorientat. Apropie mana sa o smulga dar ghimpii sai ii strapunse palma. Sangele
lui, rosu inchis, se scurgea timid pe bratul palid. Isi stranse pumnul si lovi
floarea, incercand sa o rupa, considerand asta o razbunare. Dar trandafirul se
oscila scurt la lovitura sa, lasand sa ii cada lent petalele. Andrei ridica o
petala de jos si ii admira culoarea aparte, nuantele de albastru si petele subtile
de negru i se fixau pe retina. Spinii ii alunecara de pe tulpina, permitandu-i sa
rupa floarea fara sa se raneasca. Fara sa mai stea pe ganduri, o smulse rapid si se
ridica in picioare. O mirosi, dar nu simti nimic. Trandafirul nu avea miros,
simplitatea a ales sa ramana cel mai complicat lucru, asa unica i se parea floarea
baiatului. Isi continua drumul, si pe masura ce se indeparta incepea sa ii simta
aroma dulce, speciala. Mirosul incepea sa apara, dar baiatul simtea ca viata din el
se scurge. Privirea i se incetosa si cazu la pamant, din nou.

-Andrei, te rog, uita-te la mine! De ce refuzi sa ma privesti? De ce ma urasti asa

tare?
Vocea era a unei fete. Ridica privirea si o zari chiar pe Ana. Statea deasupra
lui, privindu-l plapand. Era imbracata intr-o rochie de vara, albastru inchisa, cu
trandafiri negri desenati pe ea, simbolul mortii, desculta.
Andrei se ridica brusc, impingand-o.
-Asta e ireal, sopti el. Nu ai cum sa te aflii aici! incerca el sa ii strige, dar
glasul ii era stins.
-Si totusi sunt, Andrei. Sunt aici pentru tine, pentru ca tin la tine, pentru ca
vreau sa te stiu in siguranta.
-Ba nu, nu vrei! Nu esti aici, nu ai cum sa faci asta!
Respira rapid, tragand adanc aerul umed ce plutea deasupra pamantului.
-Calmeaza-te, ii spuse Ana atingandu-i parul suav. Sunt aici fiindca simt ca ai
nevoie de mine, de fapt, ai nevoie de bratul oricui, iti trebuie un suflet la fel
de ratacit ca tine, nu poti rezista daca nu il ai.
-Ana, de ce imi faci asta? ii raspunse el, luandu-i mana din cap. Tu stii ce simt
eu..
-Ce vrei sa spui?

Privirile celor doi copii era asa apropiate. Pe Andrei il cuprinse o fericire
calma dar in acelasi timp violenta, o fericire ce ii facea rau. Pe acel pamant
sterp pe care se aflau plutea atractia lui pentru ea. Se rugase de atatea ori sa
fie ceva efemer, dar acum cand o privea in ochi, simtea cum raspunsul privirilor
lui este un catalizator pentru moarte. Era fermecatoare in sensul magic al
cuvantului, dar asa distanta. Si-o dorea acolo si chiar era acolo. Coincident cu
dorul lui, ea se afla in fata sa.

-Ana, eu te iubesc..

Doar ochii pot trada un om, iar el stia deja raspunsul. Nu a mai asteptam sa auda
refuzul cu urechile sale. Ea il privea candid cu vinovatie in privire, ia el cu
stupefactie spera la auzul aprobului. Dar nu venea.

-La ce bun, cand toate se vor termina cu lacrimi? continua el, dupa un repaus
scurt. Oricum, nu aveai sa imi fii oranda.

Tacerea ei nu il supara, ci doar il facea sa se simta mai singur. Si-a intors capul
spre a nu o mai privi, dar cand si l-a rasucit inapoi, ea disparuse. Se predase
durerii, o lasa sa ii invadeze trupul si sa ii distruga fiecare celula din corp. Nu
ii mai pasa, oricum pierduse tot. Era singur, intr-o lume pierduta si ea. O lacrima
ii aparu in coltul genelor.

-Trebuie sa ma dezbrac de ea, de fata asta. Vreau sa raman gol, sa fiu la fel de
gol asemenea naturii insusi, care, cu toate ca pare asa plina, de bunatate,
bucurie, frumusete, e goala si ea, lipsita de suflet, aflata intr-un continuu ciclu
dureros, in care vietuitoarele se mananca intre ele, pana la sfarsitul timpurilor.

Vorbea ca si cum un intreg auditoriu ii era in fata si il asculta, adaugand uneori

cuvinte de lauda pentru mintea lui bolnava. Era un suflet sihastru ce dorea
companie. Se ghemui sub o piatra tare si ascutita, ascultand linistea si plangand.
Siroaie de apa sarate i se prelingeau pe obraji, pe nas si i se stingeau pe buzele
fierbinti. Picaturile lacrimilor sale se transformasera in sange, patandu-i tenul,
lasandu-i dare adanci in chip.

Cerul se despica, iar din griul noros aparu un albastru senin, ce lumina strident,
orbindu-l. Doua chipuri se remarcau in adancul vazduh, parintii lui Andrei. Erau
tineri si frumosi, cu fete palide, lipsite de riduri. Ochii le sclipeau, iar parul
plutea subtil.

-Ce mi se intampla?! striga el cu un glas puternic.

Cele doua persoane nu ii raspunsera. Se apropiara de el si il cuprinsera

puternic ii brate. Ochii lui tremurau, miscandu-se rapid in toate partile, parca
cercetand zona dupa un raspuns care nu indraznea sa vina. Il eliberasera din
stransoare, apoi incepura a se scana reciproc. Andrei incepu a plange iarasi,
mangaindu-si familia. Clipi de cateva ori rapid, rugandu-se sa nu fie un vis ceea
ce i se intampla. Dupa un numar scurt de clipiri, parintii lui devenisera asemenea
unor creaturi ale noptii, gata sa atace orice suflet. Erau livizi, goi, cu cioburi
in piele, din care tasnea sange la fiecare incruntare. Ochii ridicati spre cer erau
de un albastru deschis, asemenea unor globuri de cristal gata sa se sparga. Aveau
cheaguri de sange formate la degete si picioare, erau umflati, gata sa pocneasca si
sa improste orice era in raza lor.
Andrei privea scarbit spre corpurile distruse ale parintilor sai si se ruga sa
fie doar un cosmar. Dar nu era nimeni care sa ii asculte rugaciunile. Ingeri morti
coborau din cer si cantau simfonii asurzitoare. Vazduhul parea sa ia foc, sa
formeze o bila mare de flacari si sa atace planeta. Striga ca nimic nu il poate
impresiona, dar si el simtea ca se inseala. O lua la fuga, sperand sa nu il prinda,
sa nu ii faca vreun rau. "Nici nu stii cum sa te aperi de strigoi" isi spunea in
minte. Intoarse privirea si observa sa nu era urmarit, dar nu se opri. Alerga la
nesfarsit, plangand cu sughituri.

In goana lui se izbi de un zid, dar nu cazu. Se lovi, dar ignora durerea, era
anesteziat de cele vazute, pur si simplu nu putea acoperi totul cu cenusa, ca si
cum nu ar fi avut loc nimic. Ridica privirea inspre zid si nu vazu nimic. O lua
inainte, nesigur pe el si pasii i se opreau in acelasi loc. Nu vedea zidul, dar era
acolo.
In continuarea acelui zid se vedea acelasi peisaj banal, dar infricosator. O lua
la stanga, la dreapta, dorind sa ocoleasca ceea ce nu vedea, dar peretele era
nesfarsit.
-Nu, nu, nu! Eu visez! Viseez!! striga el cat il tineau plamanii. Nu sunteti reali!
striga iarasi, spre locul din care venea fugind. E imposibil, fie ca ma cred sau
nu, tot ce se intampla e ireal. Ana nu a venit aici, parintii mei nu sunt strigoi,
cerul nu arde, zidul asta nu exista... tot locul asta e imaginar...Totul!! Totul e
o nascocire a mintii mele bolnave!! Nimic nu exista, ma auziti?! Nimic!!

A inceput sa zambeasca, un zambet inspaimantator care te sfasia pe dinauntru.

Credea ca are sa se trezeasca in orice clipa, satisfacut ca reusise sa rezolve
puzzle-ul facut de creierul sau. Dar totul continua sa fie exact la fel. Isi auzea
inima batand in fundal, asemenea unor tunete, din ce in ce mai rapid, simtind cum
are sa ii sparga pieptul.

Nimic nu se mai intampla, totul era calm, tot raul disparuse. Zacea sprijinit cu
spatele de zidul invizibil si privea in zare.

-Oare asta a fost tot? isi spuse. Nu se va mai intampla nimic de acum? O sa stau
asa, pur si simplu si o sa privesc in zare? Daca visez banuiesc ca nici sa mor nu
pot... sau, daca o sa mor nici macar nu voi sti asta, totul va deveni negru dintr-o
data si atat. Nu imi voi putea lua ramas bun de la nimeni.. macar nu voi fi
chinuit. Totul va fi fara durere. Sper ca mama si tata sa ma ierte pentru tot ce
le-am facut, ii iubesc enorm. De ce sa mai astept? Mai bine plec acum, vreau sa
plec acum!

Se aseza jos si isi stranse puternic genunchii la piept, oftand adanc. Odata ce
expira, nu mai inspira. Ultima suflare i se duse cu acea eliminare de aer. Ramase
singur, mort, gol pe dinauntru in acea lume necunoscuta.

-Nu putem face nimic? se auzi in camera sterila in care se afla baiatul.
-Din pacate e prea tarziu, ii raspunse medicul asistentei.

Asistenta ridica cearsaful peste chipul palid al lui Andrei.

-Spune, te rog, ii spuse doctorul scotand un pix din buzunarul sacoului sau alb.
Asistenta trase aer adanc in piept si spuse:
-Ora decesului, 19:26 pm.