-Haide, ai ocazia să o demonstrezi.

-Sunt onorată, mulțumesc, dar nu o pot face, doar nu pot.

-Ai face-o dacă ai ști că nu poți cădea, că poți să zbori fără să te prindă furtuna din urmă și că
poți pluti deasupra norilor fără sa-ți faci griji ce se află sub ei, în lumea de jos, cea a celor care?

-Da, aș face-o, spuse fata închizându-și ochii. O lacrimă îi curse pe obraz, știa că nu era mai
bună ca ceilalți, era exact ca ei, semănau ca niște picături de rouă.

-În lumea asta nimeni nu e mai bun ca celălalt, toți suntem la fel, toți suntem stricați pe
dinăuntru, oricât vom încerca să o ascundem adevărul va ieși oricând la suprafață, spuse el
zâmbindu-i pe sub umbra în care era învăluit. Stătea în acea umbră, parcă apărându-se de lumina
zilei de parcă aceasta l-ar fi rănit înainte.

Fata se uită tristă spre el. Șiroaie de lacrimi îi curgeau acum pe obrajii catifelați. În ochii ei se
vedea o mică strălucire care îi arăta adevărata natură a sufletului, îi arăta toate sentimentele
ascunse în mijlocul unui labirint al cărui drum doar ea îl știa. Acea strălucire o făcea să pară cea mai
înspăimântătoare

Nu mai conta nimic. Totul era distrus, reușise să vadă după pereții labirintului întortocheat în
care-i ascunse sufletul, esența. Ea simțea cum îi lipsea o parte din suflet, fără secrete oamenii nu
sunt nimic, sunt lipsiți de orice însemnătate, sunt goli pe dinăuntru.

Nu putea să-și ridice privirea din pământ. Simțea cum sufletul său se golea încetul cu încetul,
rămânând lipsit de orice urmă de speranță știa că cuvintele sale o distruseră, dar știa că ce spuse era
adevărat, știa că amândoi știuseră asta cu mult timp înainte ca ea s-o spună, dacă ar fi negat-o
adevărul ar fi măcinat-o pe dinăuntru ca și niște pietre de moară care macină niște boabe de grâu.

Totul se terminase, cel din fața ei o bătuse la cel mai măreț joc, la jocul vieții.

Norii de furtună se apropiau repede, acoperind lumina soarelui. Nici o rază de lumină nu se
mai vedea prin stratul gros de ceață care acoperea cerul.

El ieși din umbră și făcu un pas în față. Își dădu jos gluga, mai făcu un pas și încă unul
până când ajunse în dreptul ei.

Ea se uită în jos la pământul care se afla la o distanță amețitoare sub ei. Nimeni nu ar
fi auzit-o țipând și dacă ar fi făcut-o nu ar fi ajuns la timp ca s-o salveze.

Oricum nu mai avea de ce să trăiască, închise ochii simțind cum ploaia începe să-i
lovească fața și umerii, udându-i hainele scumpe și făcând-o să-și dea seama cât de
mohorâtă era lumea în care trăia.

Nu-i mai păsa. Renunțase să-i mai pese. Zâmbi, văzându-și fața trecându-i prin fața
ochilor, totul fiind învăluit cu o nuanță de fericire, exact opusul a ce ajunsese.

Zâmbi plină de nostalgie pentru copilăria ei fericită, ar fi vrut să dea orice ca să o mai
trăiască o dată, și-ar fi dat numele, averea, totul doar pentru a fi din nou copil acela lipsit de
griji și de frici.

Simți mâna lui rece împingând-o peste marginea turnului. Un ultim zâmbet plin de
împăcare apăru pe buzele ei roșii ca sângele. Deschise ochii, simțind cum aerul îi bate prin
păr și se uită spre chipul celui care a împins-o spre hăul adânc de sub el.
 Pierduse jocul. Îl pierduse dar Ayra știa că și cel care câștigase, Cinder avea să regrete
că o împinsese. O parte din Cinder se pierduse odată cu Ayra. Îi zâmbi încă o dată ca să simtă
cum încă o parte din el e sfâșiată, că avea să se simtă cât mai vinovat pentru ce făcuse.

O lacrimă curse pe obrazul lui Cinder. Stătea aplecat peste margine privind-o pe Ayra
cum cade. Rochia ei gri și scumpă se mișca în vântul rece și umed.

Ochii lui cenușii se ațintiră o ultimă dată asupra ei, fiind plini de lacrimi. Părul său
auriu fu suflat de o pală de vânt puternică. Se întoarse cu spatele către margine și-și închise
ochii, dând drumul lacrimilor sale, lăsându-le să curgă în voie.

Pământul devenise negru, împrăștiind mirosul ploii în aer. Ayra lovi pământul cu o
bufnitură seacă, lovind stâncile cenușii.