Dincolo de intunericul meu e iubirea

Dragul meu Maestru,

cred ca asta e ultima scrisoare din subterana. Tocmai s-a intors ucenicul dumneavoastra din lungile lui drumuri. Cineva a trecut pe langa el. L-a atins pe mana dreapta si i-a strecurat in ochi, printre genele lui lungi - singuratatea. A deschis usa, a privit in intunericul casei si a ramas intors in prag citeva minute incercand sa vada luna portocalie printre picurii mari si diformi ai ploii. L-am simtit cum ar fi vrut sa fie ploaie. Cum ar fi vrut sa fie daca nu apa din nori macar locul in care se naste noroiul de a doua zi. L-am simtit ca vrea sa scape undeva, sa fuga si sa nu scoata tipete. A intrat in intuneric precum orbii lui Sabbato. Si-a aruncat hainele de pe el si cu goliciunea lui plina de cicatrici si-a adus aminte. Fara sa-mi spuna nimic. Nu era nevoie. Trupul lui si crestaturile deschise ale ranilor vorbeau pentru el. Precum pietrele zeilor de-acum muti pe veci. Nu stiu daca va puteti imagina o simfonie mai armonioasa ca si cea a ranilor ucenicului dumneavoastra. Si el atat de tacut miscandu-se printre sunetele tuturor lucrurilor vazute, iubite sau pentru care luptase pana cand si-a inchegat o viata. O viata inca neterminata, nedusa la capat. Tacut si obosit. Ultima rana care a ingaimat un sunet de violoncel prelung si intins la maxim, a fost cea de pe mana lui dreapta. Da, ultima, fiindca acum ucenicul isi scufunda tacerile in apa fierbinte a baii ce-l va spala pentru ultima lui calatorie. De-asta v-am spus ca scrisoarea aceasta e ultima pe care v-o scriu din subterana. Alta nu-mi va mai da voie sa va scriu. Va va trimite el insusi orele si zilele traite, fiindca, spune el, ani nu mai am , care-l vor duce la capat. Capatul cui ? il intreb eu. La capatul acela in care ma voi despica in doua si va iesi din mine un altceva, un atat de altceva incat va trebui sa ma gandesc eu pe mine ca sa exist. Intelegeti ceva din vorbele lui, maestre ? Daca s-a imbolnavit ? Daca i-a lasat acel cineva care l-a atins in seara asta un virus, un demon ce-l va face sa piarda drumul lui si sa apuce pe al altcuiva? Cum sa-l las sa plece ?

Acum chiar, cand va scriu, ma priveste cu ochii ascunsi sub sprancenele arcuite precum corbii ce zboara peste lanuri de grau. Suiera la urechea mea privirea lui ce-mi sopteste ceea ce si-a adus aminte in intuneric. Si tac, lasindu-i ochii sa arda facandu-ma sa inteleg ca e condamnat sa nu piarda niciodata drumul ce se termina in lanurile de grau coapte de soarele ce naste Umbra Corbilor. Eu tac si el se aseaza in intunericul acestei case precum o facuse atunci, inainte de a-l intalni prima data pe cel cel-a atins din nou in seara aceasta cu ploaie muta si luna bonoma. Era un timp heraldic , spune el inchizand ochii dinspre mine si deschizandu-i in partea cealalta a clipei. Stiu ca acum, in mintea lui tocmai s-a pornit un montagnerusse, un fel de corcitura intre un al doilea creier si un stomac plin de goluri emotionale, perfecte in geometria lor noneuclideana. Un timp, in care urcat pe o scena, incerca sa desfaca facutele unei cruciade imaginare, in fata celor cu o mie de fete. Ca intotdeauna, cand incerca sa arate imaginea aceea din aeroportul parasit, de langa Casablanca, (va amintiti, desigur, din scrisoarea precedenta) cuiva dintre cei care nu respirasera lumina precum o facuse el, trupul ii era mancat de gaurile lumii asteia si isi ardea degetele cu jarul tigarilor numai sa nu cada in somnul celorlalti. Mai ales acum, in timpul acesta, care era heraldic si fiindca, dupa fetita aceea cu ochi de araboaica si frumusete capricioasa de frantuzoaica pe care o iubise si o pierduse in copilarie, se indragostise din nou. Trecuse parca un veac de cand inima lui nu mai batuse decat din inertia singuratatii. Ii placea sa-i spuna femmmeie lasand sa curga in suvoaie de mmm-uri toate spasmele barbatiei lui ce se redescoperise pe sine sub privirile ce il atingeau iesind pe furis din ochii ei arcuiti in jos precum ai unei pisici primordiale. Miresmele ei il faceau pamant reavan pentru atingerile lor care lasau in urma aerul atat de incarcat incat ar fi ajuns pentru mii de furtuni si fulgere. Se iubeau pentru toti cei care n-o facusera niciodata, pentru cei care uitasera s-o faca si, mai ales, pentru cei care, pana la sfarsitul lumii, ar fi fost asemenea lor. Erau, parca, primii din specia rara a celor care, atunci cand iubesc, fac sa apara de la mii de ani departare, o stea. O stea ce va primi mai apoi un banal nume, oricum fara nici o legatura cu ei.

Va dati seama, maestre, ce inseamna pentru ucenicul dumneavoastra noptile senine si stravezii pana-n maduva lumilor ? Si-acum el vrea sa plece ! Unde ? Pe care drumuri n-o sa trebuiasca sa innopteze ? El spune ca pe cele care-i sunt sortite omului sa ajunga inca de la facerea lumii, pe acelea nu trebuie sa dormi. Pe cele care sunt altceva decat se vede de-aici de jos. De foarte jos. Ma imbratiseaza si-mi sopteste la ureche Stiu, dragul meu prieten, stiu ca si intunericul poate arde aripile. Cu atat mai mult ma-ngrijorez pentru el. Stiu ca le are inca arse. Ce-o sa mai duca pe umeri daca i se mai intampla o data ? Doar niste cioturi ? Oare intelepciunea si lumina despre care-i vorbiti, numai atunci se castiga cand pe spatele-ti incovoiat au ramas doar cioturile aripilor ce te-au purtat spre ele ? Il vad cum deschide geamul si amestecand aerul proaspat de dupa ploaie cu amintirea ei, a femmmeii , deschide ochii inspre o alta clipa. Cea in care, dupa multe zile de iubire furata lumii, au facut dragoste. In ziua aceea, ucenicul dumneavoastra fugise. Nu vroise sa fie vazut cum cade pe scena din cauza extenuarii. El, care le cerea actorilor sa reziste ritmului lui dement si care le consuma mintile si sufletele precum un mag ce aduce din neant o invatatura noua, tocmai el sa se prabuseasca ? Fugise invocand un motiv oarecare. Numai ea nu l-a crezut. A ajuns in camera lui, si s-a aruncat, avid de somn si vise, in pat. In valtoarea cosmarurilor lui obisnuite, usa apartamentului s-a deschis usor si ochii aceia de pisica i-au vegheat o vreme somnul. Mainile ei albe si subtiri au incercat sa alunge oboseala ce-l cuprinsese in truda lui de Zidar si Iubit. Apoi, cand barbatul incerca, cu greu, sa vina inapoi din letargia de care avea atat de multa nevoie, femeia a lasat sa cada de pe ea hainele si s-a strecurat ca o adiere peste trupul lui. Racoroasa si frematanda, venind din adancuri de fiord peste febra barbatului aflat pe margine de cosmar. Si pielea li se atingea, si ochii li se deschideau unul in privirea celuilalt, si inotau in aerul camerei - doi delfini ce s-au gasit in imensitatea Oceanului. Lumina si iubirea le facea atat de stravezii trupurile incat se temeau sa nu se piarda printre razele si umbrele ce se jucau cu insuportabilul clipei care trecea mult prea repede fata de eternitatea dupa care tanjeau amandoi. Pana cand, nemaiputand sa impinga limita de jos si de sus si de dreapta si de stanga si a oricarui punct de pe trupurile lor, femeia si

barbatul au cunoscut inceputul si sfarsitul. Si tot ce se poate trai intre. El n-a mai respirat. Ea n-a mai Niciodata, ucenicul, n-a aflat misterul clipei ei. Noaptea cobora peste jumatate de pamant, luna isi facea cale prin jumatate de mari. Doar in orasul acela de provincie, vetust si monoton, se implinea o profetie. Profetia tuturor mamelor evreice. Cum ca doar unii dintre fiii lor isi vor gasi Bashretul. Si dintre acestia doar unii il vor avea pana la capatul zilelor. A fost o iubire a unui timp heraldic. Isi aduna hainele de drum, isi pune cartile dumneavoastra si ale Fratilor in geanta pe care a purtat-o prin toata lumea, si mai adasta o vreme in intunericul casei ca sa termine caruselul noptii asteia. Cade in viata lui secreta. La fel ca atunci, la trei ani, cand tatal lui il aruncase in apa tulbure a lacului ce crescuse umil peste o mina de sare, ca sa invete sa inoate. Mergea cumplit de obosit in noaptea tarzie. Pietrele pavajului din vechea cetate a orasului ii jucau in fata ochilor schimbandu-si culoarea o data cu pasii lui. Era singurul pion pe imensa tabla de sah a orasului. Un pion in care se adunasera toate religiile pamantului. Fiecare loc in care traise il botezase in felul lui, Marele Secret al Bunicului impartasit lui, cel mai iubit nepot, intr-o clipa magica, bibliotecile citite in cautarea unui gand pierdut intr-o alta viata. Ii fusese frica sa inceapa razboiul asta. Razboiul cu somnul si intunericul din mintile oamenilor. Se indoia ca-l va putea duce la capat fiindca nu avea la indemana drept arme decat cuvinte si gesturi ale actorilor. Ii fusese frica de ceea ce va descoperi despre el insusi. Stia ca nu era un drum ca cele de pana atunci. Poate privise prea sus. Se credea prea puternic, poate. Ca si atunci cand incercand sa o invete pe femeia ce trebuia sa joace rolul Curvei, un dans ritualic, intrase voit in transa. Pentru prima data, actrita s-a lasat posedata de ritm, posedata de ceea ce venea de la el ? Posedata chiar de Personaj ?N-a aflat niciodata. A lesinat. Era prea slabit ca sa reziste acelui ceva materializat pe acea scena de chiar invocarile lui. In fata Marelui Teatru, viata lui nu valora nimic. Era obsedat de katharsis. Il vroia cu toata fiinta lui. Pentru oameni. Noaptea aceea era ultima inaintea premierei. Inaintea verificarii mintii si inimii lui. Inaintea bataliei finale. Iubirea ii ardea sufletul si katharsisul mintea. Mai ramasese din el doar o piele. Era asemenea celui ce pictase cu sute de ani inainte tavanul Capelei Sixtine.

La un moment dat, picioarele i se impleticira si cazu printre trandafirii ce cresteau la marginea pietei orasului. Ramase cu fata in iarba pret de o clipa. Crichetul unui greier il facu sa-si intoarca trupul. Insecta isi freca fierastraiele de la picioare chiar deasupra lui. Pe petalele sangerii ale unei roze. Tacerea cetatii, mirosul ierbii si al florilor, goliciunea dinlauntrul lui, fericirea obraznica a greierului si mai ales linistea de dinaintea furtunii de a doua zi, il facura sa plonjeze in apele cerului. Si incepu sa inoate asa cum fusese invatat de tatal sau. Dar langa el cazura deodata, una dupa alta, trei stele. Se smulse apelor noptii, tulburat. Deschise usa apartamentului si isi lepada hainele si gandurile negre in lumina lunii ce inunda intreaga camera. Somnul il cuprinse precum ghearele corbilor ce fura bucatile de sticla stralucitoare. Dormi o clipa, o ora, un minutnu stia. Nu stia decat ca s-a trezit brusc si cumplit de inspaimantat. Inghetat. In inima unui aisberg. Paralizat. Numai ochii putea sa ii roteasca privind camera luminata de luna ce se vedea prin geamul din fata patului. Plina si cinic de frumoasa in fata spaimei inexplicabile ce-l strangea cantr-o menghina. Spaima s-a transformat in incremenire cand a zarit la capul lui, aplecat peste tablia de lemn a patului, un trup intunecat. Un trup ce parca inghitea lumina ce-l atingea. Stia cine era. Stia datorita frigului si paraliziei ce-l cuprinsesera, datorita spamei nascute de gandul ca era ceva ce tinea de un adevar primordial, un adevar ce lasase urme in mintea oricarui om ce trecuse vreodata prin aceasta lume. Tocmai traia acel tremendum luminosum de care vorbea Steiner. Isi traia propriul katharsis. Usor, usor, sa nu strice nici macar cu adierea aerului provocata de miscarea genelor, ordinea aceasta noua a lumii dezvaluita lui printr-o oglindire inspaimantatoare, inchise ochii. Isi chema in ajutor Dumnezeul cu care se lupta fiindca vroia sa creada. Si-a adunat cu disperare ultimele forte si a inteles. Dupa o eternitate. A deschis ochii, a miscat usor degetele de la picioare, de la maini, apoi capul. Era din nou viu. Trupul acela intunecat nu mai era deasupra lui. Disparuse o data cu moartea ucenicului dumneavoastra. Nu fusese decat oglindirea de intuneric.Precum ziua si noaptea. Materia si antimateria. Omul si Anti-Omul. Sufletul si Anti-Sufletul. Ucenicul, cu disperare, si-a adunat toate fortele ca sa accepte Adevarul ce-l privise aplecat peste tablia patului. Si-a adunat fortele ca sa poata muri. Pentru ca atunci cand Eul se intalneste cu Anti-Eul, e ca si cand s-ar intalni lumina cu intunericul. De obicei, oamenii numesc acel moment Moarte dar nu e decat Inceputul Lumii, inainte ca Dumnezeu sa inceapa a-si desparti 5

Gandurile. Si cum sa poti ajunge mai aproape de ingeri daca nu vezi Inceputul si Sfarsitul gandurilor lui Dumnezeu ? Asa ca ucenicul dumneavoastra simti inceputul si sfarsitul propriei morti . Putu sa vada ca insusi cuvantul acesta, atat de cumplit altadata, are in centrul lui prima si ultima lege. A doua zi, castiga batalia. O batalie pe care oamenii au uitat-o apoi. Dar el nu. Pentru ca in noaptea de dinainte o pierduse de fapt. Pierduse tot si castigase tot. Si nu s-ar fi intamplat nimic din toate acestea daca n-ar fi indraznit sa indrazneasca. In multii ani care au trecut de-atunci, ucenicul dumneavoastra a tot dat astfel de batalii. Oamenii le-au uitat si pe acelea dar nu conteaza. Stie ca intr-un fel, ei sunt ca si copiii. Cand se ivesc zorile uita de cosmarurile din timpul noptii si se joaca cu aceeasi inocenta ca si cum lumea s-ar invarti in jurul lor. El, de atunci, a devenit un pelerin in noaptea oamenilor, atingand si lasandu-se atins de tot felul de forme si trupuri care-l ranesc. Ca si cel din seara aceasta cu ploaie muta si luna bonoma. Nu-i mai este frica, iar acum vrea sa plece spre alte taramuri unde vrea sa fie initiat in alte Adevaruri, alte Frumuseti si Intelepciuni. Spre alte Morti.

I. Drumul

ngerului.

ntr-o zi, fetia cu frmituri a primit o scrisoare. n plic era tot ce vroia n acea zi, dar... era i tot ceea ce pierduse pn n acea zi. n noaptea de dinaintea acelei zile, cineva o privise dormind. Ochii i se umpluser de sufletul fetiei cu frmituri precum burduful de ap al beduinului nainte de Marea Trecere ntru Marele Deert. La vremea Rsritului, dup cea mai ntunecat or a nopii, ochii aceia, cprui, cu gene lungi i triste, ncepur s se nece n lumina i nisipul deertului. E drumul pe care fiecare barbat ce a fost iubit trebuie s-l fac mnat de golul morii ce l-a transformat din nou ntr-un om obinuit. Doar un dram de nelepciune i dor de lumea cealalt i -au

mai ramas n buzunarele sparte. Mnnc din ele precum din frmiturile pinii ntinse de feti. i astfel, fiecare devine propriul lui profet. Murind i totodat dinuind venic. Plana timpului Se aplec pentru ultima oar peste fereastra casei. Era noapte. nc. Jakob urma s plece n cteva clipe. Privi cu aceeai placere, pe care o avusese vreme de un an, locul din faa porii. Era un loc, n care, spunea el cu toata convingerea, putea s se ntmple orice. Totul semna cu un tablou de Magrite n care ntunericul nopii era vlurit de lumina galben ce venea de la un felinar cu becul ascuns printre frunzele unui nuc la fel de mbtrnit precum faa vecinei. O avocat ce-i petrecea ultimii ani din via n Sicilia alturi de ultimul ei iubit. De fiecare dat cnd se ridica de lng Ana, n mijlocul nopii, cobora scrile mansardei s vad dac nu a aprut ceva nou, special trimis pentru el, n tabloul din faa casei. Odat i-odat tot trebuie s se ntmple i spunea el. i iat c s-a ntmplat. Acum trebuie s plece. S lase totul n urm. Felul n care locul vrajit din faa casei i-a mplinit dorina, l-a luat prin surprindere. Se ntoarse ctre ncperile goalemainria memoriei ncepu s prind via aruncndu-i n faa ochilor flash-uri. Le suport. Pentru prima oar i ddu seama c ncepea s-i adune puterile. Nu trecuser n zadar cele patru luni de cndDar nu mai vroia s vorbeasc. Cu nimeni. Nici mcar cu el nsui. Cel puin nu n aceast cas. Poate cnd va fi dest ul de departe. Se ndrept spre msua din mijlocul camerei i scoase din buzunarul hainei un plic. l aez peste cel pe care-l pregtise pentru fetia cu frmituri. Ea avea s mai vin o singur dat nainte ca proprietarii s nchirieze altcuiva casa. Se gndi c lsase, totui, o treab neterminat. O promisiune nendeplinit. i promisese Anei, parc trecuse o via de-atunci, c va scrie povestea fetiei cu frmituri. Pentru copii. Nu spusese clar ai cui copii. Ai lumii. Dar acum, nainte de plecare se simea i el al Lumii. Aa c o va afla mai nti i pe urm, dac va mai avea putere, o va scrie. Avea sentimentul c va fi plin de grozvii, de ntmplri ciudate, magice i din alt lume. i atunci pentru care copii va fi oare potrivit? i lu rucsacul i iei din casa cu fereastra spre tabloul lui Magrite.

i aa ncepu drumul ngerului. Un drum nu e niciodat cel pe care l atepi din tot sufletul atunci cnd nchizi ochii cernd binecuvntarea lui. E mai mult dect te-ai atepta vreo clip i spusese odat Maestrul lui.i ntotdeauna va ciopli n tine precum apa n piatra brut. Era timpul s pun la bataie umanul din el nc o dat. Singurul lucru pe care-l lua cu el era ceea ce nvase pn acum. i o pereche nou de pantofi pentru cele dou picioare ce-i crescuser n suflet. Cte unul pentru fiecare bucat. Ochii i se nchiser avnd ntiprit pe retina lor obosit imaginea norilor enervant de prezeni sub cala avionului ce-l ducea la Madrid. Somnul, ( ura somnul fiindc ori l conecta la tot ce nu putuse face n via, ori l scotea din priz ca pe un aparat de calcat inutil) somnul l cuprinse pe neateptate precum promisiunea ce Lumea i-o mplinise n urm cu patru luni. Adormise cu capul la picioarele Anei. Din cauza durerilor de spate, prefera s stea pe burt atunci cnd se uita la televizor. Aa i adormise n seara aceea. Cu mintea trecndu-i dincolo de glgia i violena din blestemata cutie neagr a singurtii secolului XXI. Secol preamrit de cei care triesc n afara lui i aruncase n urm cu doi ani unui amic. Ce importan mai avea secolul acesta super sofisticat dac insomniile lui se jucau cu el ntotdeauna pe vertical? i direct n moalele capului, acolo unde avea, accident genetic sau moral, al doilea creier ce funciona dupa un algoritm ce friza inefabilul. i ridic capul din bucata de plapum ce i-o vrse sub tmple Ana nainte ca i ea s adoarm i arunc o privire de la nlimea patului i mansardei ctre tabloul cu lumin galben din faa casei. Nu m pcleti tu n noaptea asta! Nu mai cobor s te verific. Faci ce vrei. Acum mi-e dor de ea, nu de iluziile tale! i se ntoarse ctre femeia tnar i cald precum un fado cntat n amurg. Trase ncetior plapuma de pe trupul ei. Aceeai imagine. O femeie ntr-un trup de feti. Picioruele-i atat de mici nct ncpeau n palma lui, fesele att de obraznice nct n-ai fi ndrznit s le contrazici ci doar s zmbeti i s te lai n voia lor, snii... dulceaa lor i-ar fi topit buzele nainte ca ele s-i ating. Ochii de chinezoaic, uor ntredeschii i mecheri, l simiser. Ateptau, fremtnd, orice micare ar fi fcut el. Evreii btrni spun c Dumnezeu a pus toat cunoaterea n trupul firav al femeii i pe brbat l-a condamnat la o venic nvtur. De minte sau suflet.

ncepu s-i srute uor picioruele. Un gest, abia simit, de retragere n faa prea multei plceri. ntotdeauna se stpnea foarte bine. Aproape n orice situaie. Era o femeie puternic. Buzele lui urcar spre locul cel mai sensibil al trupului de feti. Genunchiul drept. Sufletul i mintea ei de femeie se tulbura pe masur ce buzele pe care -i plcea s le ating n timp ce le urmrea rostind cuvinte, naintau spre abisul dorinei ei. Seor, vamos por descender spuse Ana. Descender? Por qu descender mi amor? Y donde? rosti el buimcit de ciudata ntreesere dintre vis i realitate. Deschise ochii. Por Madrid, seor rosti stewardesa un pic jenat. i atinse pmntul mai repede dect avionul. Madridul. Locul unde avusese prima mare sperietur din via. Plin de curiozitatea celor opt ani ai lui intrase cu tatl su n Muzeul Figurinelor de Cear. Asta, dupa ce descoperise, n mijlocul unui aeroport prsit, aflat ntre dou orae africane, c fcea parte dintr-o Lume plin de lumin i unde aerul poate s vibreze prin sunete i culori. n ziua aceea devenise o fiin unic, desprit de Cerurile ingenuitii copilului. Intrnd pe ua Muzeului mai rmsese n el magicul acelei zile despre care peste muli, foarte muli ani mai trziu avea s-i povesteasc Maestrului. Se juc n oglinzile ce te deformeaz, privi feele vizitatorilor ce ieeau fermecai de comoara ce urma s o descopere i el i l urm pe tat n prima ncpere. ntuneric. Rumoare. Miros de caldur amestecat cu rsuflare de oameni n ateptare. Ceva l intriga. Nu era aer bun aici. Ls mna tatlui i ncerca s-i fac loc spre ieire. ntunericul l rtci. O lumini se aprinse n faa lui. Reui s deslueasc ceva. Era parc ar fi trecut n alt lume. Una ce nu vibra. Ochii i se opriser pe copacii ce foneau n jurul unei poienie. Nu era nimeni n jurul lui. Singur cu fiorii ce-i strbteau ira spinrii precum trenurile o gar. Deodat inima i se opri i mintea o lu la goan. Dintre copaci apru un ocna, cu lanuri de tunet, cu unghii de fiar i pr ce-i acoperea faa lsndu-i la vedere doar ochii roii de atta ur i nebunie adunat ntre copacii aceia precum gratii ce uier. i toat e acestea se ndreptau spre el cu o vitez att de mare nct orice micare a lui ar fi fost inutil. n secundele acelea ce se ntindeau de parc ar fi fost de gum cunoscu una din feele

Morii. O alung mna tatlui care-l prinse de umr. Pcat c rsul lui revigorant n-a putut s alunge i celelale fee ale Morii pe care le-a vzut de atunci ncolo. Nu mai putu s suporte atmosfera aeroportului n care oamenii veneau i plecau precum animalele la abator. Cu fee ce nu le aparineau. Cu gnduri ce -i ineau doar n via, micndu-i de ici-colo. Poate c nu erau aa, poate c sufletul lui era de vin c nu mai reuea s vad scnteia de frumusee din jur. i ar fi trebuit s-o vad c doar pornise pe drumul ngerului, aa cum l numea Maestrul lui. S fi fost asta prima ncercare? S vezi din Infern Paradisul? Plec de acolo gndindu-se la Dumnezeul Anei. Ea rmsese cu El. Niciunul dintre ei nu se aflau pe drumul lui. Sau tocmai sta era scopul? S-i gseasc pe amndoi ateptndu-l la capt ca pe un alergtor ntru Lumin? Ciudat drum, oricum ar fi fost el. Se urc ntr-un taxi i nu se opri dect n faa unui bar despre care citise pe internet i care i-ar fi satifcut nevoia de a se arunca n nebunia spaniol.

10

There's a night shift under my pillow, And the foggy broken clock is ticking. Green and twisted arrows Are the remains of my thoughts.

Maestre, pentru prima data dupa o suta de zile, am reusit sa ies din subteranele din care v-am trimis ultima scrisoare. Nu despre ucenicul dumneavoastra vreau sa va scriu ci despre lunga noapte in care am ramas impreuna cu mine insumi dupa plecarea lui. Nu credeam ca a fi in intunericul acela poate sa fie cateodata o binecuvantare atunci cand reusesti sa deschizi obloanele tuturor ferestrelor si sa iesi incalecandu-le pervazul fiindca usa catre lume a devenit parte din zidul subteranelor. Ma veti intreba care ferestre? Subteranele nu au ferestre! Ba da...in timp, doar in timp, ele cresc in tavanele fiecarui culoar, incapere sau grota pe care o inveti cu ochii orbi de atata intunecata armonie. Si ele cresc miraculos fiindca miracolul vine pe nesimtite doar acolo unde lumina nu exista. Acolo e nevoie de el. Am aflat asta. Am aflat-o in noaptea aceasta lunga cand am invatat sa iert ca sa pot calatori pe urmele mele, sau mai exact ale sufletului meu. Am sa va povestesc calatoria mea, cea fara de care nu as fi putut ajunge sa mai tin stiloul acesta in mana, acum, aici. Intr-una din orele noptii mele, intr-una din camerele subteranei acesteia cautand urmele celor care fusesera inaintea mea, caci am dovezi ale trecerii lor pe aici, am cazut intr-unul din colturile cu piatra scrijelita ale incaperii. Ma lasasera puterile. Poate de la atata intuneric sau poate din cauza faptului ca nu mai puteam duce golul care imi hranea mintea si inima. De ce gol? Fiindca ma pierdusem pe mine, imi pierdusem orgoliile si nu mai cautam decat urmele altora. Ma agatam cu disperare de ele doar, doar ma vor face sa simt ca nu eram singur in lumea asta rupta si abrupta din cauza inconstantei ei. Asa o vedeam. De fapt eu eram asa nu ea. Si nu venea nici un punct macar, cat de mic, din afara care sa ma faca sa vibrez din nou. In armonia despre care mi-ati vorbit de atatea ori. In fine, nu mai stiam unde ma aflam, eu fata de mine insumi. Eram haosul, nimicul. Eram intunericul in care ma claustrasem cu lipsa de precautie caracteristica ignorantei. La un moment dat, atat de puternic m-a lovit sentimentul neantului in care cadeam incat am simtit ca ies din propriul meu trup. Cineva din mine, nu stiu daca spiritul sau sufletul sau

11

ingerul meu pazitor ma tragea afara din carcasa de carne ce devenise incompatibila cu gandurile si cu via negativa pe care o luase inima mea. Ceva m-a salvat. Si sa mai spuna cineva ca instinctul de conservare nu e agatat in lumile de dincolo! Nu e apanajul doar al animalicului, al vulgarului materiei acesteia formata din cele patru elemente. Este si al eterului, al imaterialului ce ne umple fiecare celula si fiecare pixel al acestui ceva numit iluzia logosurilor celor ce trebuie sa se intoarca acasa dar nu mai inainte de a se invinge pe ei insisi. Ei bine, acel ceva care m-a tras afara din mine, nu pot sa-l numesc altfel pentru ca n-ai cum sa dai nume unui ceva neformat si care are o singura carcateristica : creaza o pata blurata pe fiecare imagine ce-ti apare in fata ochilor atunci cand vrei sa-l privesti si sa-l intrebi tu cine esti?. Poti sa o faci, nu te impiedica nimic sau poate doar frica de raspunsul pe care il stii deja, si iti va raspunde invariabil: Tu si eu in noi. Incepusem sa intreb obsesiv, el continua sa raspunda la fel. Intr-un final i-am spus, imaginandu-mi ca e un personaj japonez, tusieu innoi. Cred ca nu i-am auzit rasul indulgent din cauza blurajului. De ce m-ai extras din mine? vrand sa ma imbarbatez un pic in fata acestei misterioase anomalii (nu mi-ati spus ca pot gasi asa ceva incercand sa merg pe drumul ingerului) a mintii mele (ziceam eu). Tacere. Pata blurata a inceput sa pulseze imprastiind puzderie de luminite colorate. Venea catre mine. M-as fi retras dar unde? In mine? In carcasa ramasa in umezeala subteranei? Oricat de inspaimantat eram tot mi-am adus aminte de ce mi-ati spus despre patratele albe si negre de pe podeaua Templului. Pentru a ajunde la Soare trebuie sa pasesti si pe una si pe alta. Si spaima mea din acel moment era neagra precum ochii lui Jakob. In timp ce imi aminteam acestea, l-am auzit, vine vorba ca l-am auzit, mai mult era o vibratie mentala, pe Innoi spunandu-mi sa trec prin el. Cum??? Treci prin mine ca printr-o poarta. Nu!. Daca nu o faci tu intru eu prin tine. Gandul ca ceva atat de inconsistent ar putea sa se atinga de viscerele mele, fara sami lase vreo libertate sau un dram de vointa in a reactiona intr-un fel sau altul, m-a ingretosat pana peste poate. Bine...trec dar... Sunt deja in tine, nu fi naiv! imi spuse pata aceea blurata si pulsanda precum venele trupului meu lasat in intuneric. Si adierea de aer cea mai placuta, mai placuta decat sunetul lung de violoncel atins de luna Campiilor Elizee, a intrat prin toata fiinta mea. Pentru o clipa, mi s-a intors mintea la acel acasa de care va tot vorbeam, cel de dincolo de pantecele mamei mele.

12

M-am trezit cu picioarele afundate intr-un nisip violet si cand mi-am rotit privirea am vazut o alta lume. Cei trei sori luminau fiecare in felul lui un pamant ce curgea parca in lumina cand alba, cand albastra, verde, portocalie...Copacii, pietrele, nisipul, pana si fiintele care se zareau pe ici pe colo capatau noi infatisari in functie de nuantele luminii. Totul era imens, deschis si neumbrit ca si amintirile copilariei. Unde sunt? l-am intrebat pe Innoi. E locul de unde ai plecat si unde te vei intoarce dupa ce vei invata ceea ce ai de invatat. Am vrut sa vad imediat mai mult. Tot mai mult. Insa era ceva ciudat cu lumea asta. De la copaci, menhire, fluturi, oameni si pina la cel mai mic fir de nisip, toate aveau o gaura in mijloc. Nimic nu parea sa fie deranjat de asta, ba mai mult, era o normalitate a acestor gauri in care eu ma simteam penibil de plin. In timp ce incercam sa vad daca nu cumva era o farsa, bagand mana, cu nesimtire omeneasca, prin golurile acelea halucinant de prezente, Innoi cel blurat se simtea in mediul lui parca. Vorbea cu toti si cu toate. Cum mi-am dat seama de asta? Pai cand se intampla ceea ce credeam eu ca era discutie intre Innoi si un copac sau o fiinta, acela devenea si el blurat. Numai lipsa aceea rotunda din forma lui ramanea clara si reala...pot sa spun asa? Incet, incet lumina se schimba, pamantul incepea sa nu mai curga, fiintele se adunasera toate, cred, in fata unor stanci uriase pe care le numisem in secret (imi inchipuiam ca Innoi nu-mi aude gandurile) menhire. Deodata, cei trei sori au inceput sa se stinga si sa se aprinda pe rand. Apusul unuia insemna rasaritul celuilalt. O clipa am ramas incremenit inaintea spectacolului de lumina si adiere de vant ce suiera prin golurile fiintelor si pietrelor si plantelor si pasarilor. Erau toti si toate o muzica atat de armonioasa incat mi-am dorit sa am si eu o gaura in mijlocul pieptului. Dar ai! imi vibra Innoi in minte. Intr-adevar si eu imi schimbam infatisarea impreuna cu toti ceilalti. M-am aplecat sa-mi vad chipul intr-un ochi de apa in care pestii stateau si ei si se lasau patrunsi de razele cele colorate ale sorilor ca si cum ar fi fost in aceeasi transa cu celelalte fiinte. Si chipurile pe care le vedeam imi erau toate cunoscute de parca eram unul singur in fata apusului si rasaritului. Nici n-am apucat sa formulez intrebarea in mintea mea care se straduia sa se acordeze cu lumea ce i se infatisase precum o negatie a tuturor algoritmilor ei de functionare, ca Innoi vibra iar locul acesta e asa cum esti tu. E al tau. Tu ai facut posibile aceste goluri. Bine, dar cum poate sa fie asa? Cum pot sa simt tot ceea ce simt, plinatatea asta, muzica si lumina asta si verdele si nisipul asta violet si vibratia asta a aerului daca am adus

13

golul? l-am intrebat pe bluratul meu. Fiindca altcineva te sustine pe tine, pe ei, pe toti pana cand iti regasesti bucata pierduta. Dar n-am pierdut nimic care sa nasca monstuozitatea asta! Dintr-odata Innoi a pulsat puternic si scanteile lui mi-au ars fata. A intrat in mine si nu mai stiu. M-am trezit in varful uneia dintre stancile pe care le numisem cum le numisem. Nu mai vedeam cei trei sori ci doar o lumina puternica si la picioarele mele o sumedenie de nori. Innoi!Innoi!Innoi!. Am strigat tinandu-mi ochii inchisi ca sa nu-mi fie arsi de lumina cea taioasa. In timp ce cadeam in gol mi-am spus ca Innoi m-a impins si ca daca a facut-o cu siguranta a avut un motiv la fel de ciudat precum numele pe care i-l dadusem. Nu mai ceream explicatii, nu mai vroiam sa stiu ci doar sa plutesc. Era vara. Catre seara. Stiti momentele acelea rare cand electricitatea din aer se aduna pentru furtuna? Rare fiindca iti trebuie o anumita stare de spirit ca sa le simti pana in maduva oaselor si inima iti bate tot mai tare crezand, sarmana, ca se va intampla ceva extraordinar in viata omului pentru care bate. Pamantul se apropia usor de mine, eu care pluteam ca o pana cazuta din aripa unui vultur ce-a tasnit din inalt spre prada deja inhatata de moartea-i implacabila. Am atins usor firele de iarba. Le-am cerut soptind iertare si mi-am rotit privirea sa vad unde ma aflam. In spatele meu ma astepta o padure deasa iar in fata aveam o vale ce se deschidea generoasa unui lac caruia nu-i vedeam marginile. Dealul, pe culmea caruia ma aruncase Innoi, era unul dintre cele cinci ce ingradeau mica mare nesarata. Nu stiu ce anume m-a facut sa am o pauza a ritmului inimii, dar e clar ca dupa ce am simtit-o din nou batand normal, am fost sigur ca tot ceea ce ma inconjura imi era foarte cunoscut. Aproape ca stiam cum, peste cateva clipe, se va auzi o ciocanitoare nu mai departe de cativa pasi de mine. Cum vantul va inclina ramura aceea a stejarului din spatele meu. Si mai ales ca furtuna nu va veni decat peste cinci ore. Mare puslama esti Innoi mi-am spus, stiind ca ma aude in continuare chiar daca nu-mi mai virusa ochii cu blurul lui. Daca trebuie, asa sa fie. Ma trimisese inapoi, in momentele acelea cand ma intorceam din Italia, de la scoala, ca sa asist la inmormantarea mamei mele. Cand a simtit ca i se apropie sfarsitul, a trimis la Florenta, pe unul dintre putinii slujitori care mai ramasesera fideli familiei dupa moartea tatalui meu. M-a gasit tocmai cand luam pranzul la taverna SanLuca del Fiore cu prietenul meu Guido. Gandindu-ma ca mi-a adus suma lunara de fiorini ce trebuia sa-mi acopere cheltuielile

14

mult prea mari pentru puterile sarmanei mele mame, l-am lasat sa astepte sa-mi termin discutia intortocheata si fara sens pentru urechile lui, discutie inceputa de Guido ce se extazia in fata unui manuscris al lui Ibn Rushd sau Averroes cum i se spunea in scolile noastre spre indignarea lui Guido. Fiecare nume are rezonanta si armonia sa sonora in limba in care a fost rostit pentru prima oara si asa trebuie spus de fiecare data fiindca altfel omul ce-l poarta nu mai e acelasi! striga Guido, impulsivul si genialul meu prieten, apropiindu-si obraznic fata buhaita de nesomn de ochii celui ce facea greseala sa nu stie principiile misterioase ce guverneaza legatura dintre un suflet si matematica sunetelor numelui cu care intra in aceasta lume. Stii de ce nu exista intamplator sau coincidenta in mizerabila ta viata? continua Guido. Daca cel ce se nimerise inaintea lui si calcase in strachini in legatura cu numele, afisa o expresie impresionata de sarja lui Cavalcanti (iata o dovada ca principiile pe care le apara erau adevarate), acesta se retragea usor indreptandu-si spatele, il privea, parca de la nivelul acoperisurilor, si ii arunca ciozvarta filozofica: Fiindca ma-ta si cu tac-tu cand s-au regulat ca sa te faca pe tine au avut norocul sa simta, chiar daca erau niste animale in calduri, ceva mult mai inalt decat fiorul frecarii a doua bucati de carne. Stii ce anume? Omul ori tacea penibil in mijlocul sperieturii ce-l incerca, ori baiguia niste vorbe niciodata intelese. Armonia Celui care se gandeste pe sine ca sa te creeze pe tine boule! Guido astepta o clipa, cu varful limbii jucandu-i-se printre dintii intredeschisi, ca sa vada efectul cuvintelor lui asupra mintii sarmanului, dupa care se intorcea catre noi ca si cum tocmai isi stersese talpile de rahatul in care calcase din vina Dogelui ce nu se ingrijea de curatenia orasului sau pur si simplu din vina vinei. Mda, asta era una dintre fetele lui Guido, genialul poet, care purta in el vulgaritatea strazilor Florentei laolalta cu diafanul unui suflet nobil intocmai descris de celalalt Guido: Al cor gentil rempaira sempre amore... (Alesei inimi leac mereu iubirea-i, amandoi fiind oameni ai iubirii. Tocmai ceea ce eu nu eram. Nu, mint. Cu mintea da...puteam sa inteleg dar cu inima nu. Si iata motivul pentru care Guido Cavalcanti, capul neincoronat al fedelilor damore se straduia sa patrunda in creierul meu, cu prietenie, numai ca sa zgandare si mai mult toata magma ce imi iesea uneori pe gura spurcata cum spunea tatal meu, doar doar va atinge locul acela secret ce, o data deschis, te face sa dobandesti adevarata cunoastere. De fapt...si eu vroiam acelasi lucru, imi doream sa fiu un om al iubirii dar probabil nu venise inca timpul. Tinea atat de

15

mult la mine fiindca in urma cu cinci ani, cand am ajuns in Florenza, singur si cu mintea rasunandu-mi de sfaturile tatalui meu, un om cat se poate de dur insa fiind un suflet sensibil ce se ascundea doar in spatele mastii de nobil neinduplecat si aspru datorita unui razboi tacut ce il macina zi si noapte, razboi ce-l purta familia noastra de aproape o suta de ani cu ducele de Como, intamplarea a facut sa ma aflu in calea lui pe Ponte del Vecchio. Cu mantia toata sfasiata fugea de rupea mancand pamantul urmarit de trei oameni avand toti insemnele Ghibelinilor ( ma instruise tata in legatura cu tot ce tinea de galceava stupida dintre Guelfi si Ghibelini). Habar nu aveam cine erau cei care imi stricau momentul de liniste, atat de asteptat in multele ore petrecute pe calul nabadaios si incapatanat pe care-l primisem din grajdurile tatalui meu, insa cand unul dintre cei trei ghibelini mi l-a plesnit peste crupa ca sa-si faca loc, am luat foc intocmai ca si cum ar fi fost pielea mea. Pentru prima data cred ca eu si calul cazuseram de acord. Am incalecat si din goana plina de ura justificata a animalului l-am apucat pe Guido, aveam sa-i aflu mai incolo numele, de gulerul hainei lui de catifea brodata pedant si l-am facut sa se agate de partea din fata a seii mele. Am mers asa vreo cateva strazi bune pana i-am pierdut pe cei trei. Guido urla ca un descreierat cu ochii bulbucati cand la mine cand la picioarele calului. Cand m-am oprit a cazut moale ca o carpa sub burta animalului razbunat. Am descalecat si in timp ce il scoteam dintre picioarele patrupedului am auzit cea mai lunga suita de injuraturi suierate, murmurate si scrasnite cu plinatatea sonora pe care doar un florentin rasat o poate obtine din limba noastra materna. L-am lasat sa-si termine suflul si inspiratia. Messire, ma iertati, dar nu stiu daca eu sunt tinta cinstitelor dumneavoastra vorbe sau urmaritorii de care v-am scapat. Ca si cand i-as fi pus cea mai tampita intrebare, Guido se uita la mine in timp ce se ridica si isi pipaia testicolele si-mi sopti de parca avea un secret pe suflet: Calul signore! Calul dumneavoastra! Vazandu-mi fata, probabil, tradandu-mi neintelegerea, continua: Va multumesc ca m-ati salvat, multumesc cerului pentru ziua aceasta superba si tot ceea ce a venit odata cu ea dar va injuram calul! N-am vazut in viata mea unul mai sleampat decat el. Mi-a fost frica sa numi distruga ouale cu fuga lui dezlanata. Va marturisesc ca in toata Toscana n-o sa gasiti cal cu picioare mai imprevizibile decat ale lui. Am ramas uluit. Nu stiam daca spune adevarul sau e frica cea care-l furniza un asa simt al umorului. Nu ma credeti? Ia punetiva in locul meu ca urc eu pe cal si va fugaresc pana la Papa si-napoi. Ce spuneti? N-am

16

mai putut sa-i mai rezist si am izbucnit intr-un ras cum nu mai simtisem iesind din mine de cand eram copil. A fost randul lui sa aiba un moment de tacere mirata. Si una peste alta cand am vazut calul cum necheaza ridicandu-si buza de sus ca si cand ar fi ras impreuna cu mine chiar daca Guido il facuse sleampat si dezlanat, am crezut ca prima mea zi in Florenta va fi si ultima. Muream de ras. Din acea zi am devenit cei mai buni prieteni. De a doua zi a inceput viata mea florentina. Cea pe care si-o dorise atat de mult tatal meu pentru mine. Acum cand sunt din nou aici datorita lui Innoi, imi dau seama cat de intelept si plin de har a fost omul acela pe care l-am considerat un ursuz rece ca si vantul ce batea peste lacul Lugano, aproape toata viata lui. Stia el ce stia cand m-a trimis la Florenta. Intotdeauna imi argumenta nevoia de a trai in orasul asta spunandu-mi ca trebuie sa invat sa ma apar singur de rautatea si depravarea celor asemenea ducelui de Como. Doar cu mintea si cu inima o vei putea face! Nici banii si nici armele nu te pot ajuta. Mama il privea intotdeauna intr-un fel special cand el imi spunea toate acestea. O intrebam fara sa ma auda tata daca e ceva ascuns in spatele vorbelor lui. Ea isi rotea privirea ca sa o ocoleasca pe a mea, credeam eu, ma saruta pe frunte si ca intr-o adiere auzeam: E voia Tatalui si iubirea Sfintei Fecioare. Si da, Maestre, aveau amandoi atat de mare dreptate! Doar ca atunci ce stiam eu? Eram un biet tanar care nu avusese timp sasi deschida mintea catre lucrurile inalte fiindca a trebuit sa invete sa fie cand cu armele cand cu cartile sau caii. E atat de ciudat sentimentul pe care il am si acum, cand scriu toate acestea! Innoi facuse mai mult decat sa ma determine sa vad perioada aceea. E ca si cand as sta deoparte si as fi martorul unei inlantuiri de momente si clipe si vieti ale unei fiinte careia nu-i cunosc infatisarea fizica insa cand ea simte si gandeste lucrurile ce-i inlantuie devenirea sunt una cu ea. Nu numai ca vedeam tot dar simteam, datorita constientei de acum, a timpului magic in care ma aruncase Innoi, clipa de inceput, cea a nasterii fiecarei idei, fiecarei senzatii, gand sau fior si continuam sa urmaresc cu un al doilea creier divizarea si multiplicarea celulelor lor pana in momentul in care izbucneau devenind carnea si sangele si maduva oaselor fiintei aceleia ce eram atat de necunoscuta si totusi plina de un ceva deja trait si dus in spinare pana in momentul clipei atat de gresit inteleasa de oameni ca fiind moarte. Si pe masura ce traiam, intelegeam tot mai mult de ce, in viata aceasta, in

17

care va scriu scrisorile, m-a ranit cuvantul lui cutare, de ce m-a fericit tacerea lui cutare sau de ce, in ziua in care ea nu m-a iertat, am simtit ca sunt ploaia ce se zdrobeste de caldaramul strazii pe care in urma cu doua saptamani masina ce o ducea spre un exil de mine, muscase adanc, atat de adanc incat ploaia ce eram se murdarea instantaneu de negrul urmelor de cauciuc. Si nu se putea sa fie altfel din moment ce tatal meu, stramosii mei, Guido si toti ceilalti ai lui, in frunte cu Dante si toata Florenta existau atunci pentru ca eu sa ajung, intr-o zi, sa scriu ceea ce tocmai va scriu. Dar valul nu era dat la o parte si imi petreceam toata ziua cu nasul in cartile ce-mi devorau mintile si poftele de tanar barbat caruia ii placea sa-si puna slujitorul ce venise cu multi ani in urma, tocmai din indepartatul Languedoc, sa vasleasca si sa ma plimbe cat era ziua de lunga pe apele Arno-ului. Adoram sa trec pe sub podurile orasului si sa privesc forfota comerciantilor ce-si asteptau pe maluri marfurile care soseau din indepartatul Orient sau nevestele iubitoare barbatii ce strabateau mii de leghe prin frig, arsita, furtuni doar doar vor aduce acasa o bucata de stofa sau cine stie ce mirodenie pe care vanzand-o ar fi castigat inca o clipa macar din siguranta zilei urmatoare iar ele, saracele, ar mai fi adus pe lume un suflet drept recunostinta pentru siragul de clipe albe promis la nunta lor. Vorba lui Dante, cel pe care l-am cunoscut in timp ce hranea pestii din Arno cu bucatele de hartie rupte din ciornele lui: O lume plina de somn din care lipsesc cu desavarsire visele ce apartin tuturor. Ma mai scotea din linistea acestui trai Guido care nu avea rabdare cu propria-i viata si navalea peste mine, ma inhata de brat si ma tara pe strazile Florentei povestindumi despre Orientul lui Sohravardi si frumoasa-i doamna sau de Ibn Arabi cel care fascina mintea fedelilor damore cu ascutimea mintii si mistica lui nepamanteana. Dragul meu prieten stia pe dinafara pasaje intregi din cartile acestui geniu andaluz. Cel mai mult ii placeau randurile in care Ibn Arabi o intalneste pe suava Qurrat al-Ayn: Intr-o noapte, tocmai faceam ritualul de incercuire al Templului Kaba. Spiritul meu se bucura de o profunda pace, o emotie dulce de care eram perfect constient si care pusese stapanire pe mine. Din cauza multimii care se calca in picioare, am parasit cararea de piatra si am continuat ritualul pe nisip. Dintr-o data, mi-au venit in minte niste versuri; am inceput sa le recit cu voce destul de tare ca sa fiu auzit nu doar de mine insumi ci si de cel care ma urmase, presupunind ca o facuse cineva : Ah, macar daca ar sti ele ce inimi cu putere

18

stapanit-au / Cat ar vrea inima mea sa afle pe ce-naltimi calcat-au/ Sa le crezi la adapost sau sa tresari ca pierite sunt pe veci?Si astfel, oamenii iubirii-ncremeniti raman in dragostea cea plina de primejdii. De-abia am terminat de recitat ca am simtit pe spatele meu atingerea unei maini mai usoare decat orice matase. M-am intors si mi-a aparut in fata o tanara doamna, o printesa printre fiicele grecilor. Niciodata nu mai vazusem o fiinta cu un chip mai frumos, care sa vorbeasca mai suav, sa aiba o inima mai generoasa si o minte mai ancorata intru spirit, cu aluzii de un simbolism mai subtil...Doamna aceasta depasea toti oamenii timpului ei in spirit si cultura, in frumusete si cunoastere. Aici, Guido se oprea lasandu-se inconjurat de zgomotele lumii. Si soarele cobora peste noi si oras pana cand lumina noptii incepea sa presare cararile de ape ale pestilor saturati de poemele lui Aligheri. Atunci, aerul si strazile si luminile de la ferestrele Florentei incepeau sa freamate conduse de ritmul unei Cantari a Cantarilor venita de departe, de atat de departe incat te simteai in mijlocul misteriosului Orient ce a ghidat intotdeauna ochii celui care cu umilinta fiului ratacitor a plecat catre odihna casei tatalui. Ma trezeam dintr-odata ca mergeam alaturi de Guido calcand caldaramul de piatra slefuita de timp si ploi cu corpul meu ce isi facea datoria purtandumi si gazduindu-mi acest ceva ce nu rabda cuvantul omenesc suflet drept nume decat ca pe un compromis sonor si in care aparea, dureros de dulce, un dor nestiut de inaltimi si abisuri pe care sa le strabati in strigat si taceri albastre. Si mana prietenului meu ma tragea inapoi in corp lovindu-ma peste umar ca sa-mi atraga atentia spre conturul fetei batranului ce statea in poarta cu luminarea aprinsa incercand sa ne desluseasca in lumina lunii ce facea aerul dintre noi si el, de argint. Sau ma facea sa aud, incremenind clipa, sunetul buzelor barbatului ce saruta carnea gingasa a gatului femeii ce i se abandona in intunericul gangurilor prin care vantul trecea usor si cu grija sa nu deranjeze vreo aripa de inger. Sa fi fost textul andaluzului sau spiritul lui Guido ce se rotea in jurul meu incercand sa trezeasca in mine aceasta fiinta care am devenit si am ajuns catre sfarsitul drumului pe care m-ati indemnat dumneavoastra, Maestre, sa merg? Ne continuam noaptea asezandu-ne la o masa plina de carafe de vin de Porto inconjurate de farfurii pe care straluceau mandrii sturioni si anghile aduse tocmai de langa Gibraltar alaturi de potarnichi ce inotau in sosurile al diavolo ce iti ardeau cerul gurii numai ca sa te repezi la licoarea racoroasa din carafe si sa ridici pe urma ochii catre

19

formele rotunde si innebunitor de imbietoare ale florentinelor ce te ameteau cu parfumul parului lor negru si roscat si castaniu cand se aplecau peste tine sa iti toarne in pahar. Si incet, incet deveneai parte din lumea tavernei si erai frate cu tanarul acela care-si zdrobea bratele si spatele carand toata ziua lazile grele ce trebuiau duse in pravaliile bogatilor orasului, sau cu calatorul din coltul de sub scara si care numai dupa ce isi incalzea sangele cu vinul ieftin si indoit cu apa de zgarcitul de Paolo, carciumarul, se simtea in stare sa dea la o parte armura ce-l apara de pericolele si capcanele drumului printre oameni. Atunci, se ridica de la masa lui si venea catre tine, se sprijinea in pumn de masa ta, te privea asteptand sa termini de baut sau de mestecat bunatatile pe care le aveai in fata si, usor jenat, te intreba daca esti florentin sau din cutare loc. Intotdeauna era locul lui de bastina. Si uite asa, daca nu te imbatasesi deja si mai puteai sa vezi pe chipul lui rugamintea nerostita de a vorbi cu el, despre orice, numai sa vorbesti si sa-l scoti din singuratea ce il obosise, incepeai sa afli ca a plecat de acasa, de undeva din tinuturile Portugaliei, in urma cu doi ani, fiindca nevasta lui tanara se calugarise. Femeia se saturase sa trudeasca si sa-l rabde pe seniorul nemernic si fara nimic sfant in el si care o tara in patul lui doar fiindca ii placuse vocea ei cantand fado-ul di mare ce-l invatase de la tatal ei, un marinar ce murise in nisipurile Africii. Vedeai ca inca nu i se spalase inima de cruzimea intrebarilor ramase fara raspuns si pe care ti le punea acum si tie cu ochii mustind de apa vinului indoit, vorbele i se amestecau descriindu-ti gingasia cea atat de greu incercata a femeii lui cu injuraturile scuipate catre seniorii ce aveau drept de moarte si de viata asupra ta si catre episcopii si preotii ce iti spuneau ca ei sunt unsii lui Dumnezeu si ca trebuia sa te rogi si sa muncesti pentru ei fiindca asa vroia Tatal Ceresc. Cum? urla calatorul. Cum sa vrea El asa ceva? Crezi ca eu asta as dori pentru fiul meu? Sa fie sluga si carpa celuilalt fiu al meu? Unul sa fie binecuvantat cu tot ce vrea si celalalt sa manance noroiul de pe talpile fratelui si sa mai si taca pe deasupra atunci cand asta ii calca in picioare pana si sufletul pe care eu, tatal lui, i l-am dat in dar cu toata iubirea mea rugandu-l sa aiba grija de el? Cum e asta domnilor? Ca voi aveti minte mai multa decat mine. Eu sunt doar un prost care am muncit toata viata si atunci cand am intalnit-o pe femeia mea mi-am spus ca merita sa traiesc si sa nu scrasnesc fiindca noptile si zilele petrecute cu ea sunt ca si cum Dumnezeu mi-ar vorbi si m-ar tine de mana in fiecare clipa. De ce sunt acum aici? De ce ratacesc acum departe de ea care s-a inchis

20

intr-o chilie si-si pedepseste trupul ei frumos si sufletul de rusinea pe care seniorul i-a adus-o in fata mea? De ce nu poate sa inteleaga ca in fata mea nimic nu o poate murdari si rusina? De ce pe cararile ce m-au adus aici, la masa voastra, murmur si ingan cantecele pe care mi le canta ea cuibarindu-se in sufletul meu nemernic si slab inaintea lumii asteia uratita de seniorii si episcopii si preotii Romei care au furat cheia imparatiei celei de sus? Aici se oprea, lua o gura de vin din carafele noastre si incepea sa raga sau sa urle in limba lui cantecul femeii. Prima data iti venea sa razi de sunetele de magar pe care le auzeai dar pe masura ce sufletul lui se acorda la amintirea iubirii, parca incepeai sa auzi altceva, sunetele lui nu mai contau, urechile nu-ti mai erau zgariate de dizarmonii si incet incet se insinua pe sub vocea lui cea a femeii ce din strafundul inchisorii ei mai canta fado-ul di mare ca pe ultima rugaciune posibila in inima si mintea ei zdrobita si secata. Guido, care asculta cu ochii plecati pe masa de stejar plina de scrijelituri si pete de vin si grasime, se ridica incet, lua cana lui de porto si se indrepta spre portughezul care se urcase pe masa vecinilor ca sa fie auzit mai bine. Se opri langa el, il prinse zdravan de pieptii camasii si il trase in jos pana li s-au intalnit ochii la doi centrimetri distanta. Portughezul, uimit, se opri din cantat. In timp ce priveam scena imi spuneam ca trebuie sa sar sa-l scot din mainile lui Guido, care cu siguranta si forta unui soldat incercat in razboaiele Florentei l-ar fi facut una cu pamantul. Asta imi spunea figura prietenului meu. Era atat de plina de ura incat buzele ii devenisera doua lame de pe care se prelingea un fir de sange. Credeam ca ragetele strainului il ofensarera pe nobilul si rafinatul Guido. Dintro data, scanteile din ochii lui se stinsera si rosti la urechea omului : Cel ce pe-ascuns de Dumnezeu, visat-a tronul lumii/ A iesit din gropi adanci de ani o suta-ntr-o toamna/ Si vrand sa-nghita cerul si pe-a noastra Doamna/ A-ndraznit sa-ti taie-n mii de parti strabunii. M-am ridicat in picioare. Toata mintea mea se trezise si incepea sa vada pe fetele oamenilor, in capetele lor plecate amenintarea ce trebuia sa vina in urma vorbelor prietenului meu. Nimeni nu mai vorbea, niciunul nu mai bea. Timpul fusese incremenit de spaima. Fiecare, in sinea lui, vedea cum intra pe usa tavernei o haita de calugari inarmati cu crucifixe si matanii, cu ochii rosii de atata penitenta. Astfel, ar fi putut sa se nasca orice realitate. Imposibilul devenea un posibil banal. Iata, femeia ce se asezase in bratele fiului de bancher ar fi luata de mana, pusa sa ingenuncheze langa masa pe care isi aratase de atatea ori nurii mustind de dorul unei iubiri simple ce ar fi purtat in ea

21

strigatele ei impreunate cu scancetul dintai al pruncului cu ochi albastri si, fortata sa uite de toate visele ei de femeie de taverna, ar fi trebuit sa suporte mirosul acru al picioarelor goale si nespalate ale rasei calugaresti in timp ce aceasta din urma ar fi pogorat toata smoala si putreziciunea Iadului asupra ei daca nu ar fi spus numele celui ce rostise versurile eretice. Sau iata, nevasta lui Paolo, ce-si itise capul cu o frumusete de mult apusa si afumata de cuptoarele bucatariei, s-ar fi aruncat de buna voie la picioarele episcopului martusindu-si neputintele noptii nascute din scarba de a fi atinsa de barbatul ce-i vanduse sufletul tanar, de dragul banilor, tavernei acesteia. Si ar fi spus orice, chiar si ca Papa era Antichristul numai sa o ia cineva din infernul plin de mancaruri si vinuri si cratite si vase nespalate in care se ingropase demult, atat de demult incat isi uitase copilaria. Toti se imaginau cat mai stransi si mai storsi de toate pacatele facute sau inchipuite de omenirea prinsa in chingile Bisericii imbracate in negru si aur. Guido, isi roti privirea peste tacerea incetosata a incaperilor. Freamatul nerostit al mintilor sarmanilor acelora ii era cunoscut precum mirosul fetid al Inchizitiei. Se urca pe masa dintr-un salt si striga: Niciodata nu vei stii adanc/ Ce Moartea naste-n fiinta noastra de pamant!/Credeam odat demult, curat ca sangele de prunc/ Ca libertatea mea in asta viata/ E a Domnului si-ntiparita e pe a mea fata/ Dar cand bestia cea neagra ii imbraca-n dalba putregiune/ Pe cei ce frati ne sunt in aste vremi/ Inima si mintea ni se inspaimanta/ Lasand in lume monstrii si hiene/ Ale-ntunecatei doamne copii mireni/ Dar hraniti de sanul nostru sunt/ Uitand si-mpotrivindu-ne prin frica / Ca doar Atotputernicul creeaza prin cuvant. Nu-ti fie teama! imi spuse sarind de pe bucatile de scandura veche ale mesei, tu, dragul meu prieten, vei afla in curand ca lumea asta e mai mult decat ceea ce vezi pe fetele oamenilor si in carti si in jurul tau. Iti spun: nu-ti fie teama, vei vedea in tine! Deabia atunci vei trai cu adevarat si nu in visul asta. Lua cupa de vin si o turna incet, incet, zambind ca un djin jucaus, pe podeaua murdara a crasmei. Sau in cosmarurile sarmanilor acestora Nimeni, in afara de portughezul ce-si astepta raspunsurile si de mine, nu-l mai asculta. Se uitau din nou in farfurii sau intorceau capetele dupa femeile ce serveau mancarea si bautura. Erau iar linistiti, usa nu se deschisese. Iar fereastra pe care ii facuse Guido sa priveasca avea din nou obloanele trase. Am iesit amandoi din local. Portughezul se tinu dupa noi. Fara sa-mi dau seama, o data cu iesirea mea pe acea usa de

22

crasma sordida si morbida cum ar spune Omar Kayam, a inceput aventura ce m-a facut sa caut cu infrigurare, cu caderi si urcusuri, in toate vietile ce au urmat, pana la a-i striga Tatalui Ceresc Fa-ma sa inteleg! Fa-ma sa inteleg de ce m-ai ridicat pana la tine si pe urma mi-ai dat drumul sa cad! Macar daca m-as fi zdrobit, sa nu mai imi simt durerile si neputintele!

23