Dragii mei,

Michel Dumesnil de Gramont a ținut un discurs deosebit la conventul Marii Loji a Franței din
1945, în calitate de Mare Maestru în Scaun. Evenimentul are loc pe data 14 aprilie când războiul încă
nu se terminase, însă teritoriul național fusese eliberat.
Se ştie faptul că în timpul ocupației germane și regimului de la Vichy (1940-1944),
francmasonii au avut mult de suferit datorită apartenenţei la Ordin.
Iată un fragment din discursul sau de atunci, reluat într-un articol de blogger-ul oficial al GLdF:
“Problematica secretului masonic, care este deosebit de importantă pentru viitorul Ordinului
nostru, merită o atenție specială precum și căutarea unei soluții în concordanţă cu vremurile în care
trăim astăzi.
Știu prea bine că se invocă imediat tradiția. Este un argument vechi, dar ca multe alte
argumente vechi își trage singura valoare din faptul că respectarea să nu se discută.
Totuși, în opinia mea, destul de discutabil. Deoarece masoneria franceză nu poate pretinde niciodată
că este unica depozitara a aceastei Tradiții, atât de des invocată.
În America sau în Imperiul Britanic, nu ne ferim de apartenența la Ordinul nostru ci
dimpotrivă, suntem mândri de ea, considerând că este chiar un titlu de onoare.
Acolo templele masonice nu sunt dosite pe străzi lăturalnice, având înfățișarea unor case
întunecoase, ci se înălţa cu mândrie pe cele mai aglomerate bulevarde; Frații nu se opresc în faţa lor
ridicându-şi gulerele paltoanelor și trăgându-şi pălăriile pe ochi, ci intră cu libertatea și cu siguranţă
pe care le-o dau o conștiință liniștită.
Și ceea ce spun despre masoneria anglo-saxonă, aș putea spune, de asemenea, despre cea
belgiană, elvețiana sau olandeză, care au știut să evite, în același timp, dubla capcană a ostentației și
a slăbiciunii.
Frații mei, trebuie să recunoaştem că Franța a fost singura țară unde masonii păreau să sufere
grav de modestie derizorie care i-a lovit cu un fel de inhibiție, interzicându-le demersurile cele mai
fireşti, reflexele cele mai normale.
Deci, Fraților, nu voi ezita să afirm: este imperativ necesar ca țara noastră să-și piardă acest
jalnic «privilegiu»; este nevoie doar de cineva care să îndrăznească a spune răspicat «Eu sunt
francmason și mă mândresc cu asta», ceea ce ar fi considerat un act de eroism, chiar și în cadrul
Obedienței; este necesar să spunem că epoca masonilor rușinoși, timizi este terminată și că numai
aceia care îşi vor declara apartenenta sus şi tare vor mai rămâne în continuare printre noi, având
astfel curajul să suporte toate consecințele, dacă trebuie.
Asta înseamnă că eu aş susține pentru Marea Lojă ceea ce a fost numit, printr-un termen
grosolan, exteriorizare? Ba bine că nu. Departe de mine gândul că Obedienta noastră ar trebui să se
amestece vreodată cu agitația lumii profane. Dimpotrivă, cred că adevărata viață masonică este în
interiorul Templului nostru și nu poate fi decât acolo.
Ţine doar de Atelierele noastre, prin simbolismul practicat, ca Masoneria să-și păstreze
imaginea unei societăți inițiatice și a unei societăți de gândire. Dacă ar fi dorit să se mute într-o piața
publică, nu şi-ar mai fi găsit menirea, devenind ridicolă și, prin urmare, ineficientă.
Dar discreția și demnitatea nu sunt deloc incompatibile cu o mândrie necesară și nu trebuie să ne
conducă a îndura în tăcere toate calomniile și toate insultele, așa cum am făcut-o până acum.
Este foarte frumos a declara că suntem deasupra acestor nenorociri și că ne mulțumim doar să
disprețuim. Dar, din păcate, un astfel de comportament este prost înțeles de mulțime iar toate aceste
lucruri nu fac decât jocul adversarilor noștri.
În general, publicul reacţionează elementar: când vede un acuzat rămânând tăcut în fața
acelora care-l incriminează, concluzionează simplu că acuzatul este vinovat.
Atitudinea culpabilă a Masoneriei franceze s-a observat de mult, rămânând mereu neputincioasă a se
dezvinovăți. Niciodată nu a vrut sau nu a îndrăznit să se apere, să nu ne surprindă deci că nu a găsit
niciun apărător în momentele de persecuție, chiar și în presa clandestină.
Dimpotrivă, în ceea ce privește Masoneria avem în istoria recentă un exemplu de ripostă
energică.
Să ne amintim că adversarii instituției noastre au cerut poporului elvețian să dizolve
Masoneria, cu câțiva ani înainte de război; însă Frații şi vecinii noștri s-au angajat cu hotărâre la
lupta iar, deși atașați cu fidelitate de tradițiile Ordinului, aceștia au cheltuit sume importante pentru
a-și lumina compatrioții cu privire la caracterul și activitatea reală a Ordinului.
Deci, referendumul* a fost un triumf pentru ei. Personal sunt convins că dacă s-ar fi resemnat
doar să primească lovituri fără a face nimic, ar fi fost condamnați aspru de opinia publică din țara
lor.
Fără a merge atât de departe încât să imităm întocmai atitudinea prietenilor noștri elvețieni,
din acest incident putem trage nişte concluzii rezonabile, anume: că există mai multe avantaje decât
dezavantaje în combaterea calomniei și că trebuie să ne asigurăm că publicul este informat despre noi
în mod diferit, nu numai de cei mai înverşunaţi dușmani ai noștri.”

*Un referendum a avut loc în Elveția la 28 noiembrie 1937. Votanţii au fost întrebați dacă aproba o inițiativă populară care
dorea interzicerea Masoneriei, dar propunerea a fost respinsă de majoritatea votanților și cantoanelor.