Zenitul București, 02.12.

2017 E∴V∴

Prea Iubiţii mei Fraţi,

Cu ocazia celebrării Sf. Ioan de Iarnă din acest an, vă propunem un fragment de arhitectură având ca
temă «DEUS MEUMQUE JUS». Lăsându-ne uşor seduşi de trecutul grandios în care se spune că ar fi trăit
«păstrătorii tainelor universale», vom încerca să prezentăm sintetic un scurt istoric, pentru a ne face o idee
despre însemnătatea acestui fascinant subiect.
Folosirea devizei reprezinta unul dintre criteriile de regularitate ale R.˙.S.˙.A.˙.A.˙., așa cum au fost
adoptate in urma reuniunii Supremelor Consilii regulare, care a avut loc la Paris in 1996.
Ne-am aştepta firesc ca expresia latină să fi apărut în Roma antică, înscrisă în tratatele vremurilor sau
poate chiar săpată în piatră pe vreun frontispiciu impozant. Oricât am vrea, nimic nu dovedeşte totuşi acest
lucru şi de aceea considerăm că ar trebui să mergem înainte pe firul istoriei universale, până în Evul Mediu.
În timpul primei cruciade iniţiată de papa Urban al II-lea pentru a recâștiga controlul asupra locurilor
sfinte ale creștinismului aflate sub stăpânirea musulmanilor, cavalerul franc Godefroy de Bouillon (1060-
1100), unul dintre principalii conducǎtori ai armatelor, se presupune că ar fi lansat această celebră frază la
asediul victorios din 15 Iulie 1099 asupra zidurilor cetăţii Ierusalimului. Astfel, noul «Apărător al Sfântului
Mormânt»1 a introdus expresia pe care patriarhii Ierusalimului să o folosească ulterior la afirmarea
legitimităţii lor exclusive în sacerdoțiu.
Dacă ipoteza care-i atribuie paternitatea lui Godefroy de Bouillon nu se confirmă istoric, vom încerca
să ne referim în continuare la regele Richard I «Inimă de Leu» (1157-1199), pe fundalul bătăliei de la
Gisors2 dintre armatele Franței și Angliei, în toamna anului 1198. Provocarea luptei a fost ducatul
Normandiei, atașat coroanei Angliei și râvnit de vicleanul Filip al II-lea Augustus (1165-1223). După un
triumf oarecum modest şi conjunctural, Richard-politician abil si soldat de exceptie i-ar fi spus vărului său,
episcopul de Bentham3, următoarele cuvinte, în franceză sau, cel mai probabil în anglo-normandă4: «Nu eu
personal sunt cel care l-a învins pe regele Franței, ci am făcut-o cu ajutorul lui Dumnezeu și prin dreptul
meu» (avec l’aide de Dieu et mon droit). În primul rând, monarhul a subliniat astfel că victoria s-a bazat pe
Providența iar în al doilea rând, cauza lui a fost lupta împotriva unui uzurpator, în calitate de Duce de
Normandia. Faptele de arme au fost consemnate latinește sub forma «Deus et jus nostrum» de englezul Roger
of Hoveden, limbă folosită adesea în cronicile medievale5. Pe lângă faptul că textul cronicarului diferă
semnificativ de construcția actuală a devizei Supremelor Consilii regulare, se observă mai ales utilizarea
pluralul regesc, conform uzanţelor, faţă de exprimarea la singular care s-a consacrat în timp.
Considerând că Richard a adoptat «Dieu et mon droit»6 pentru a sublinia că «a deținut regatul în faţa
oricărui muritor ca vasal», enciclopediștii7 au menționat că viitorul său urmaș plantagenet, Eduard al III-lea

1
Advocatus Sancti Sepulchri;
2
Courcelles-lès-Gisors, Oise;
3
North Yorkshire;
4
Limba anglo-normandă era o limbă oïl, vorbită în Anglia medievală la curtea regală de către aristocraţii anglo-normanzi, precum și de alte categorii sociale înstărite, fiind
totodată și o limbă de cultură;
5
Chronica magistri Rogeri de Houedene;
6
Rex Angliae Dei gratia;
7
Encyclopédie ou Dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers - Diderot et d'Alembert;

1
al Angliei (1312-1377), a pretins tronul Franței «natura et gratia» și a transmis astfel un mesaj posterității,
consacrând deviza în sec. al XIV-lea prin plasarea acesteia pe blazonul său heraldic. Se invocă astfel «dreptul
divin», doctrină care privește justificarea unei puteri nedemocratice prin voința lui Dumnezeu: monarhul nu
era supus unei autorități pământești, ci puterii divine iar această motivare implica adesea trimiteri la o
genealogie mitică.
Într-o perioadă in care franceza reprezenta limba elitei engleze8, ironia legendei masonice a unui
dicton latin substituit vine să păstreze influența conflictelor geopolice dar, mai presus de toate, semnificația
legată de natura noastra duală: divină și umană. Doua laturi care nu se suprapun dar conviețuiesc împreună,
separate printr-o linie verticala între alb "și" negru, adică "atât" alb cat "și" negru, culori prezente înca de la
Primul Grad al Ritului nostru. Pentru lingvisti, această dublă natură este marcată prin conjuncţia copulativă
"ŞI" care se substituie conjuncţiei disjunctive "SAU", a conflictelor binare.
Este nevoie acum de o incursiune în capitala Scoției, ţară care se presupune că ar fi leagănul
Francmas.˙. ... Istoric vorbind, începând cu 1599 arhivele atestă clar existența Lojii nr. 1 din Edinburgh,
cunoscută sub numele distinctiv de «Mary’s Chapel»9. La rândul său, prin minunata panoramă de pe mereze
asupra orașului - construit între mare și dealuri, impozantul castel reprezenta locul preferat de întâlnire al
Iacobiţilor, atât de apropiaţi R.˙.S.˙.A.˙.A.˙. și de la care va împrumuta o parte din titulatura sa. În cele din
urmă, orașul găzduiește sediul Sup.˙. Cons.˙. pentru Scoția, stabilit în 1846 printr-o patentă emisă cu trei
decenii mai devreme de Franța. Deşi nu există dovezi palpabile, avem suficiente motive pentru a ne continua
documentarea, stabilind o ipotetică origine locală a devizei Ordinului, mai ales atunci când se spune că un
cercetător bine informat cu privire la subiect ar fi remarcat în timpul unui tur al castelului prezența expresiei
latine pe stemele familiilor nobiliare și ale regimentelor regale. Pe baza celor spuse anterior, custodele
fortăreţei afirmă astăzi că deviza «Deus meumque Jus» nu apare aici nicăieri, conform cunoștințelor sale, spre
deosebire de varianta franceză care este înscrisă pe versiunea scoțiană a blazonului regal al Marii Britanii,
expus în sala Consiliului de Coroană din Edinburgh Castle. Adevărul rămâne învăluit în mister...
Până când un cititor inventiv nu ne va ajuta să rezolvăm enigma, va trebui să aprofundăm căutarea
originilor sale pe o altă pistă, de data aceasta continentală. În deja celebrul său dicționar10, Daniel Ligou
avansează ideea că «Deus meumque Jus» continuă de fapt o tradiție prusacă și atestă prezența devizei pe
monedele epocii. Considerat fondator al primului Sup.˙. Cons.˙., Frederic al II-lea ar fi împrumutat şi latinizat
formula lui Richard I «Inimă de Leu». Aici sunt necesare unele clarificări, începând cu această "tradiţie" care
ar avea legătură de fapt cu dinastia regilor Prusiei, apărută datorită moştenitorului Casei de Hohenzollern,
investit în 1701 cu demnitatea monarhică de "rege în Prusia"11 sub numele de Frederic I, prin unirea
Margraviatului Brandenburg cu Ducatul Prusiei. Însă, abia nepotul său a fost primul care şi-a luat oficial titlul
de "rege al Prusiei", domnind între 1740-1786 ca Frederic al II-lea cel Mare. Acesta reprezintă figura
tutelară a R.˙.S.˙.A.˙.A.˙., rămânând în istorie ca arhetipul despotului luminat12, inspirat de Iluminism. Chiar
dacă expresia şi-a pierdut sensul de-a a lungul timpului, reflectă modul de a combina dreptul divin cu
gestionarea eficientă a afacerilor de stat, o conduită ilustrată subliminal de maxima «Deus meumque Jus».
Frederic al II-lea, influențat de celebrul Voltaire, a înlocuit vechea organizare feudală cu un stat modern,
urbanizat și dezvoltat economic, capabil să susțină astfel amplele eforturi militare. Instaurând un regim
autoritar cu tendinţe laice printr-o nouă concepţie de guvernare, și-a exercitat puterea discreţionar, dar a
promovat permanent bunăstarea supușilor săi, asigurând astfel menţinerea unei societaţi quasi libere.
În ceea ce privește linia de succesiune a acestei familii dinastice de regi și împăraţi13, care s-a stins
după Primul Război Mondial prin abdicarea forţată a lui Wilhelm al II-lea, încă de la începuturile sale am
găsit pe armoariile lor deviza fortifiantă «Gott mit uns», aparţinând Ordinului Cavalerilor Teutoni14, dar care
este de fapt expresia evlavioasă «Dumnezeu fie cu noi». Iar în timpul celui de al Treilea Reich, prin
propaganda nazistă se transformă mental într-o provocare-slogan: «Dumnezeu [este] cu noi!» Mai mult decât
atât, Frederic I a instituit în timpul domniei sale «Ordinul Vulturului Negru»15 sub deviza «Suum cuique»,

8
din vremea lui William Cuceritorul, botezat cu numele francez de Guillaume le Conquérant și încoronat în 1066 ca întâiul rege normand al Angliei;
9
The Ancient Lodge of Edinburgh Mary's Chapel, al cărei titlu provine de la locul unde s-a întrunit pentru prima oară, în vechea capelă «St. Mary's on Niddrie's Wynd»,
demolată pentru a face loc la South Bridge;
10
Daniel Ligou - Dictionnaire universel de la franc-maçonnerie;
11
pentru a indica faptul că regalitatea lui Frederick era limitată la Prusia și nu reducea drepturile împăratului în teritoriile imperiale, el a trebuit să se numească "rege în
Prusia" în loc de "rege al Prusiei";
12
despotismul luminat a reprezentat un curent de idei și practici politice din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, specifice mai ales monarhiilor din centrul și estul Europei,
care a dus la apariţia unor state moderne și mai ales dezvoltate economic;
13
Casa de Hohenzollern prin Carol I este aleasă ca domnitoare în 1866 și la noi, având ca motto «Nihil Sine Deo»;
14
Ordo Teutonicus-OT este un ordin religios-militar, format exclusiv din germani la sfârșitul secolului al XII-lea în Palestina. Istoria sa militară se sfârşeşte în 1809, când
Napoleon ordonă desfiinţarea acestuia.
15
Hoher Orden vom Schwarzen Adler / Schwarzer Adlerorden;

2
popularizată în antichitate de oratorul Cicero16 şi unul dintre cele trei precepte fundamentale ale Dreptului
Roman17, înscrise în "manualul juridic" cunoscut ca «Instituțiile lui Iustinian». Rezonând asemeni unui strigăt
de luptă, dar şi implicit ca o normă juridică, una din traducerile sale cele mai fidele ar fi «Fiecăruia ceea ce
este al său», adică rangul său, dreptul său etc. Remarcăm din dicţionarul lui Daniel Ligou o explicație cel
puţin curioasă precum că Marele Colegiu al Ritului Scoţian18 a transformat «Deus meumque Jus» alterând-o
practic în «Suum cuique Jus», tradusă simplist «Pentru sine și dreptul său». Avem sentimentul firesc că
Înaltele Grade scoţiene ale Marelui Orient francez au fost inspirate de motto-ul «Ordinului Vulturului Negru»,
în timp ce folosirea «cuique» la dativ induce mai degrabă interpretarea de «Fiecăruia dreptul său», care nu
este totuşi chiar același lucru.
Oricum, «suum cuique» va trece ulterior de pe decoraţia «Ordinului Vulturului Negru»
la unele monede, asociind-o astfel îndeaproape cu monarhia prusacă, ca de exemplu diviziunea de 1(un)
"batz", ban care a fost emis în sec. al XVIII-lea de către Principatul Neuchâtel19 al cărui suzeran20 era însuşi
regele Prusiei. Majoritatea monedelor din acea perioadă prezintă de obicei gravat pe avers portretul lui
Friedrich der Große iar, pe revers, un vultur încoronat cu aripile desfăcute care ține în gheara dreaptă un
sceptru și în stânga un glob crucifer. Sceptrul reprezintă puterea și autoritatea supremă, la care este atașat
dreptul de a administra justiția, iar globul, exhaustivitatea geografică a puterii pe care regele o exercita,
precum şi originea sa divină. Prin aceste două atribute regale va apărea din nou în filigran deviza «Deus
meumque Jus», asociată bineînţeles cu dimensiunea politică a faimosului rege.
Acestea fiind spuse, nu a fost găsită nici o piesă din timpul monarhiei prusace şi în particular din cea
a domniei lui Frederic al II-lea, pe care să fi fost gravată deviza «Deus meumque Jus»; de asemenea, nu apare
nici vulturul bicefal, care ar fi reprezentat firesc simbolul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană21.
Legătura cea mai evidentă cu Casa de Hohenzollern este prin cea de Margrav de Brandenburg22, calitatea de
prinţ elector prin care era desemnat să participe la alegerea împăratului.
Fără dovedirea unei surse exoterice a maximei latine, care nu se regăsește totuşi pe nici o monedă
istorică, s-ar putea considera că aceasta a fost plăsmuită de promotorii Ritului nostru.
În articolul său "Vulturul cu două capete"23, istoricul francez Pierre Mollier24 lansează o ipoteza
interesantă precum că «Deus meumque Jus» ar fi fost introdusă chiar de către olandezul Henry Andrew
Francken25 (1720-1795) prin manuscrisele sale, în semn de recunoștință personală faţă de monarhul britanic
George al III-lea, care-i acordase naturalizarea; de asemenea, textul este ilustrat cu cea mai veche asociere
cunoscută dintre vulturul bicefal şi deviza «Deus meumque Jus», reprezentare ce apare pe o copie a Patentei
de Gradul al 33-lea, eliberată de Col. John Mitchell reverendului Frederick Dalcho26 la 25 mai 1801.
Prin urmare, este inevitabil să nu ne întoarcem din nou la «bătrânul Fritz», care a semnat in extremis
Marile Constituţii ale Ritului la 1 Mai 1786. Manuscrisul original a dispărut, iar cea mai veche versiune
tipărită datează din 1832, însă dovezile istorice ale existenței acestor Texte Fondatoare ne duc iar înapoi, la
începutul sec. al XlX-lea. Deviza asociată cu vulturul bicefal apare în Art. 1 din anexele Statutelor
Fundamentale, unde este descris stindardul Ordinului: «un vultur negru cu două capete, având aripile
deschise; ciocurile şi ghearele sunt de aur: ţine într-o gheară mânerul de aur iar în cealaltă lama de oţel a
unei vechi săbii. (...) De acea sabie atârnă deviza latină "Deus meumque Jus", înscrisă cu litere de aur».
Este totuşi surprinzător faptul că Frederic al II-lea nu a apelat la vreun cunoscător al limbajului heraldic, care
cu siguranță ar fi descris toate aceste elemente într-un alt mod, cum ar fi: o aquila mare de culoare sable27,
bicefală, încoronată, desfăcută, cioc de aur, ţinând o sabie ce poartă eticheta pe care înscrisă deviza etc. Un alt
motiv de uimire este faptul că regele Prusiei împrumută o deviză a monarhiei engleze, fie chiar şi tradusă. Mai
ales că, în mod tradiţional «Dieu et mon Droit» este asociată la armoarii cu reprezentarea unui leu28, care este
considerat rivalul vulturului29 pentru a asigura un echilibru în regnul animal. În mod similar, din punct de

16
Marcus Tullius Cicero (106 î.Hr.-43 î.Hr.);
17
honeste vivere, neminem laedere, suum cuique tribuere / a trăi cinstit, a nu vătăma pe nimeni, a da fiecăruia ce-i al său;
18
Grand Collège des Rites Écossais, Suprême Conseil du 33ème Degré en France-Grand Orient de France;
19
în vestul Elveției;
20
Care exercita autoritatea asupra unui stat mai slab, amestecându-se în politica internă a acestuia și impunându-i anumite obligații politice și financiare;
21
Sacrum Romanum Imperium Nationis Germanicae, în germ. Heiliges Römisches Reich Deutscher Nation;
22
Markgrafschaft Brandenburg, unul dintre principatele importante ale Sfântului Imperiu;
23
publicat in revista L'écossais n˚12, editată de GOdF;
24
Directorul bibliotecii GOdF si curatorul «Musée de la franc-maçonnerie»;
25
care împreună cu Étienne Morin și-a adus o contributie majoră la geneza Ritului nostru, prin raspândirea «Gradelor Sublime» în teritoriile de peste mari;
26
Locotenetul Mare Comandor al Supremului Consiliu Mamă de la Charleston din Carolina de Sud, SUA;
27
negru heraldic;
28
simbol al puterii pamântene;
29
simbol al puterii spirituale;

3
vedere alchimic asistăm la un antagonism permanent dintre căldura/vultur și sânge/leu, întruchipând astfel
fixatorului și respectiv solventul.
Tot discutând despre paradoxuri, însăşi trimiterile directe către Sfântul Imperiu30 și împrumutarea
emblemei sale principale, ca simbol al al suveranităţii absolute, nu ar trebui să ne surprindă de loc...
La câteva decenii după publicarea Marilor Constituții, cu ocazia Conventului Universal de la
Lausanne, Suprême Conseil de France propune adoptarea devizei republicane «Liberté, Égalité, Fraternité»
în locul sacrei formule latine, probabil din considerente exclusiv raţionaliste. La finalul lucrărilor, plenul
hotăraşte totuși să păstreze deviza generală a Supremelor Consilii «Deus meumque Jus», dar cu menţiunea că
fiecare Jurisdicție va avea latitudinea de a o adopta pe cea care i s-ar potrivi cel mai bine. În zile noastre,
Regulamentul General al Jurisdicţiei franceze stipulează în cadrul dispozițiilor fundamentale la Art. 2 că toate
Supremele Consilii regulare stabilite în lume au ca deviză «Deus meumque Jus», text pe care şi noi l-am
preluat ad litteram, la rândul nostru.
De-a lungul secolelor, au existat şi există diferite semnificații ale acestei expresii care îmbracă, de
asemenea, un soi de polimorfism. În primul rând, în limba franceză, legat de prima formulă cunoscută «Dieu
et mon Droit» care este specifică coroanei Angliei şi pe care cronicile au consemnat-o într-o traducere latină
ca «Deus et Jus nostrum». Şi într-un caz ca și în celălalt, enunțul arată interesul regelui de a-şi stabili puterea
pe baza dreptului divin ca o manifestare fizică a voinţei lui Dumnezeu.
Nefiind lipsită oarecum de o motivație politică, deviza a traversat istoria până astăzi în forma sa
iniţială prin ilustrarea, mai mult sau mai puțin intensă, a complexităţii relațiilor franco-britanice. Curentul de
absolutism luminat, atât de drag filosofilor iluminişti, a reprezentat practic o sursă de inspirație implicită a
devizei dar fără a fi enunţată încă, ulterior reluată la începutul sec. al XlX-lea în noua variantă latină «Deus
meumque Jus» şi adoptată ca atare de Ritul nostru.
Motivațiile privind perenitatea acestei alegeri sunt multiple. Una dintre cele mai evidente se întoarce
din nou la monarhie, ceea ce nu este deloc surprinzător în cazul unui Ordin inițiatic. Vorbim aici de o
Jurisdicție-teritoriu, condusă de un Prea Puternic Suveran Mare Comandor, ales de pairii săi31 pentru a-şi
exercita puterea absolută asupra unui întreg ansamblu de ateliere, plasate sub directa sa autoritate.
Dar se poate da şi o altă interpretare, așa cum este cazul unui amplu studiu științific făcut de Jean-
Pierre Lamon printr-o cercetare argumentată dar inedită astăzi şi bazat pe tema «Deus meumque Jus». Se
referă la controversa dogmatică dintre Biserica Răsăriteana şi cea Apuseană, cu privire la interpretarea
«Sfintei Treimi» și care a dus practic la separarea canonică a acestora prin schisma din anul 1054. Disputa a
pornit de la termenul teologic "filioque"32, apărând o schimbare de sens cu ocazia traducerii din limba greacă
în latină a «Crezului», ca simbol credinţei. În timp ce în textul original Duhul Sfânt purcede numai de la
Dumnezeu Tatăl, apariţia conjuncției care se învecinează cu substantivul în versiunea latină - devenit astfel
filioque - desființează practic ierarhia între Tatăl și Fiul. Subliniind misterul persoanei divine, Bizanțul a luat
poziţie în favoarea unei exprimări mistice, în timp ce Roma a menținut o concepție teologică rațională, în care
Tatăl și Fiul sunt de aceeași natură.
Într-un cu totul alt context istoric, putem descoperi practic aceeaşi identitate în expresia «Senatus
Populus Que Romanus»33 cu acronimul simbol al Imperiului, S•P•Q•R•, ce marchează solidaritatea dintre
Senat și poporul de la Roma, pe baza puterii politice.
Legat de morfologia limbii latine, concentrându-se asupra conjuncției coordonatoare de tip
copulativ34 «ŞI», artizanii devizei specifice Ordinului Scoţian se pare că au făcut intenţionat o schimbare
pentru a exprima proximitatea extremă sau consubstanțialitatea35 Principiului Creator, precum și punerea în
aplicare a acțiunii sale juste și echilibrate în Univers.
Într-un cadru de idei strâns legate, pentru unii autori «Deus meumque Jus» reprezintă
transpunerea cosmogonică a dictonului «ORDO AB CHAO», adică «ordinea lui Dumnezeu și dreptul de a
domina haosul apocaliptic». Misiunea noastră permanentă este de a aduce ordinea din haosul aparent,
bazându-ne pe cei doi «aliați» care sunt Dumnezeu și Dreptul meu. DUMNEZEU reprezintă legea iar
DREPTUL MEU este abilitatea de a o aplica cu înțelepciune.
30
Illustre Secrétaire du Saint-Empire / Illustre Trésorier du Saint-Empire / Ministre d'État, Grand Orateur etc;
31
pe modelul prinților electori ai Sfantului Imperiu Roman - princeps elector imperii, a caror demnitate de elector avea un mare prestigiu și se considera că ierarhic se găseau
imediat după împărat;
32
filioque se referă la problema "purcederii" Sfântului Duh de la Dumnezeu Tatăl și de la Dumnezeu Fiul (lat: Filioque), ortodocșii susținând, pe baza Crezului Niceo-
Constantinopolitan și a referințelor biblice, că Duhul Sfânt ca Persoană Divină purcede numai de la Tatăl, spre deosebire de catolici; Occidentalii ar fi vinovați astfel de
erezie pentru ca au modificat unilateral textul unui Conciliu antic, care are o autoritate absolută și deci nu poate fi modificat decât de către alt Conciliu comun al întregii
Creștinătăți;
33
Senatul și poporul roman, referindu-se la guvernul Republicii Romane;
34
o parte de vorbire neflexibilă clasificata după tipul raportului stabilit, legand părțile de propoziție secundare de propozițiile regente;
35
unitate și identitate de substanță;

4
 Fără a ieşi complet în evidență din această transcendență, în timp ce dimensiunea teistă s-a estompat
considerabil sub influența laicitaţii, potrivit Suprême Conseil de France această deviză se adresează în mod
egal atât adeptului, trimiţându-i astfel un puternic mesaj ce subliniază dualitatea naturii sale, precum și
Principiului Creator al condiției umane, ghidată de liberul arbitru.
În ceea ce privește termenii esenţiali, Dumnezeu «ŞI» Dreptul meu sunt faţă în faţă. «Dreptul» meu
se scrie cu majusculă, venind de la «NEC PLUS ULTRA» care prin definitie spune nu este nimic mai mult,
pentru că este deja totul. Altfel spus, încă din cele mai vechi timpuri «Dreptul» meu se baza pe sursa de
drepturi acordate de zeităţi sau mai degrabă de regulile care sunt impuse oamenilor, în viaţa de zi cu zi.
Atunci oamenii invocau zeităţile ca să primească cuvintele lor edificatoare, fără să se supuna însa poruncilor
unui singur Dumnezeu, consemnat în vreo Carte Sfântă.
Sub auspiciile rațiunii, "Dreptul meu" se referă în primul rand la un "drept subiectiv", aparţinând unui
subiect de drept (persoana fizică și morală), care adesea se opune „dreptului obiectiv“, adică setului de reguli
și principii care guvernează societățile umane. Filosoful german Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646-1716),
un deist care spunea că "Dumnezeu este un geometru perfect" și a cărui gândire iluminista a influenţat pe
inițiatorii viitoarelor "Grade de Perfecțiune", caracterizează acest "drept" subiectiv ca pe un "atribut" al
subiectului și încearcă să concilieze trei concepte: dreptul subiectiv, echitatea și caritatea, adică, justiția
comutativă, justiția distributivă și justiția universală. După Leibniz, această acordare a celor trei noţiuni va
dispărea în favoarea dreptului subiectiv, din care se va dezvolta ideea de "drept al omului" în sec. al XVIII-
lea.
"Dreptul meu", infuzat prin acțiunea Cavalerilor Spiritului, leagă ceea ce este sus - "în și prin
Principiul Creator" cu ceea ce este jos - "în baza legii", existând un raport armonios şi constant între cele
două planuri, asemeni Legii universale a Corespondentei.
Francmas.˙. Scoţiană le cere adepţilor săi să recunoască existenţa unui Principiu Creator, dar lasă
fiecăruia dreptul de a-L defini pe Dumnezeu, după cum îi dictează propria conştiinţă. Însă prea des omul
creează dumnezei luându-se pe sine ca model, când de fapt ar trebui ca el să se străduiască a se înalţa către
Principiul Creator, nu să-şi creeze un dumnezeu care să nu fie decât o reflecţie a personalităţii sale. Niciodată
n-ar trebui deci să ramânem sclavii concepţiilor imperfecte şi mărginite pe care ni le-am făcut despre
Divinitate şi care creeaza fanatismul, superstiţiile şi persecuţiile. Fiecare are dreptul de a-şi stabili în mod
liber relaţia sa cu Dumnezeu, dar, in acelasi timp, are şi obligatia de a manifesta o conduită conformă cu
aceasta relaţie.
Proclamăm "Dumnezeu și dreptul meu"... Dar care drept? Dreptul la ce anume?
Immanuel Kant spunea că «dreptul este ansamblul de condiții în care voinţa liberă a fiecăruia poate
coexista cu voinţa liberă a tuturora, în conformitate cu o lege universală»36 Acest concept etico-filosofic este
înscris cu litere de aur în Declaraţia de Principii a R.˙.S.˙.A.˙.A.˙.:
"Francmas.˙. nu impune nicio limită în căutarea Adevărului şi tocmai pentru a garanta tuturor
această libertate, ea le pretinde Toleranţă tuturor."
"Francmas.˙. este deschisă aşadar oamenilor de orice naţionalitate, rasă sau credinţă."
"Francmas.˙. proclamă, aşa cum a făcut-o încă de la originile sale, existenţa unui Principiu
creator numit Marele Arhitect al Universului."
Dumnezeu apare desigur în spatele invocării M.˙.A.˙.A.˙.U.˙., dar de fapt piatra de temelie a Ritului
nostru este această LIBERTATE totală în căutarea Adevărului, libertatea de conștiință garantată tuturor în
numele Toleranței, libertatea ca fundamentare a diferenţei.
În genere, "Dreptul meu" este dreptul de a fi diferit:
►Existența celuilalt, care este faptul social cel mai elementar ce pune pe fiecare în locul altuia, fiind
dintr-o dată atât de similar și atât de diferit, atât de egal cu sine însuşi şi în același timp atât de inegal.
►Dreptul de a fi diferit implică obligația de reciprocitate.
►Reciprocitatea necesită o recunoaștere a egalității în inegalitate. Aceasta este exercitată atunci când
doi antagoniști se recunosc ca egali în orice privință; dar nu exclude, ci presupune de obicei o inegalitate în
alte privințe, de îndată ce întâlnirea dintre cei doi indivizi are ca rezultat o situație în devenire şi o interacțiune
dialectică. Acţiunea de reciprocitate nu este o relație de echilibru static.
►Omogenitatea perfectă ar lua sensul reciprocităţii, înlocuita printr-o simplă solidaritate mecanică.
Sensul reciprocităţii pe care noi îl numim "toleranță" rezidă din consimțământul celorlalţi, din asemănare și
diferență, din identitate și alteritate, din egalitate și inegalitate. Acest sens nu vine de la sine, așa cum s-ar

36
Fundamente ale metafizicii moravurilor / Die Metaphysik der Sitten;

5
putea întâmpla în cazul unei egalități pure și obişnuite. S-a încercat de multe ori să se stabilească
reciprocitatea pe impulsul afectiv primar, care ar fi de fapt principiul. S-a vorbit de instinct social, de spiritul
de turmă, de dragostea față de ceilalți...
Pentru un adevarat mas.˙. nu se pune problema de a face apel la "sentimente mai bune", bazând
reciprocitatea pe inimă, lumina pe întuneric și să se abandoneze astfel stărilor instabile și incontrolabile ale
determinărilor afective, ci pe motive frecvente de reciprocitate. Iar această reciprocitate este o obligație:
►Obligaţia de a-l trata pe cel inegal ca pe un egal, pe cel diferit ca fiind asemenea, pe celălalt ca pe
sine însuși.
►Reciprocitatea este de a recunoaște pe celălalt ca Om, ca pe o fiinţă în devenire definită de obligaţia
de a-şi exercita dreptul la viaţa şi de a avea capacitatea de libertate și rațiune.
►Reciprocitatea nu are legătură cu o anumită existență, ci cu obligația și dreptul la viață. Aceasta
implică nu numai determinarea unei existenţe, ci aprecierea şi recunoașterea valorilor și drepturilor.
R.˙.S.˙.A.˙.A.˙. înseamnă libertatea Spiritului, înseamnă dreptul la îndoială și dreptul de a pune
întrebări, înseamnă obligaţia de a-l înţelege pe celălalt. «Numai din îndoieli se pot naşte certitudini şi numai
din experienţe - rezultate.»37
Ideea călăuzitoare exprimată prin deviza noastră este că omul ar trebui să se bucure fără nici o
restricţie de toate drepturile sale ca ființă umană38... o declaraţie universală care nu conferă drepturi, ci le
afirmă deschis şi obligă implicit la recunoaşterea şi garantarea lor.
Drepturile fundamentale ale omului ţin de ontologia acestuia, ele există înaintea oricărei puteri
pozitive, fiind un adevărat cod de bună convieţuire socială. A vorbi într-un cadru instituţionalizat, așa cum se
vrea organizaţia noastră, despre drepturile, libertăţile şi responsabilităţile omului înseamnă a redescoperi în
OM-fiinţă generică a lumii o demnitate care, pe de o parte, transcende orice drepturi pretins naturale, iar, pe
de altă parte, a descoperi demnitatea care stă la baza oricărei exprimări juridice şi existenţe strict natural-
sociale. De asemenea, această dimensiune umană duce la formularea de principii corecte din punct de vedere
raţional şi a unor criterii de aplicare incontestabile de vreo tradiţie locală sau de vreo cultură parţială.
Implicând devotament în căutarea Adevărului și moralității, demersul nostru iniţiatic așează OMUL -
ca valoare supremă în centrul Universului printr-o abordare umanistă, însufleţită permanent de forţa invizibilă
a spiritualităţii, care îi trasează adevărata sa dimensiune şi împinge Omenirea spre progres. Acea spiritualitate
care nu exclude rememorarea evenimentelor şi figurilor sacre ale lumii, dar pune accent pe raţiune, revelându-
ne divinitatea interioară.
Pe măsură ce înaintăm pe cărarea libertăţii spirituale care ne reflectă sinele nostru superior, observăm
tot mai multă confuzie în legătură cu cine suntem şi în ce credem. Dar avem trei piloni principali pe care ne
bizuim: libertatea de a crede, libertatea de a ne împărtăşi unii altora crezurile și libertatea de a trăi conform
crezurilor noastre. În condiţiile unui război permanent între raţiune și pasiune, caracterul se va dezvolta şi se
va perfecţiona când facem alegeri. Treptat vom dobândi astfel curajul moral necesar, caci suntem responsabili
să protejăm aceste drepturi sacre, atât pentru noi înşine, cât şi pentru urmaşii noştri.
Principiul Creator, cel care ne animă pe toţi, ne-a conferit dreptul la discernământ și la
cunoaștere, «drept divin» pe care nicio autoritate pământeană nu îl poate nega, contesta sau suspenda. Să
ne identificăm mereu cu idealurile cele mai înalte, iată «DEUS MEUMQUE JUS», dreptul de a conduce şi
de a sluji!

Am zis!

Florian NICULAE

37
C.G. Jung
38
Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generala a ONU la 10 septembrie 1948, se bazează semnificativ pe carta fundamentală «Déclaration
des Droits de l'Homme et du Citoyen», emanată de Revoluţia franceză;