Sunteți pe pagina 1din 6

Diaconu Veronica

MIC II

Memorii, tradiții și mentalități

Legenda lalelei roșii

Demult, pe la începuturile lumii, când minunile nu erau așa de rare ca astăzi, trăia, într-o
țară îndepărtată, o mică prințesă cu părul de foc. Era singurul copil al regelui și unicul
motiv care îi aducea acestuia zâmbetul pe chip, căci în restul timpului era morăcănos,
încruntat și inexpresiv, întrecându-l chiar și pe al nostru conducător. Simpla ei prezență îl
făcea atât de fericit, încât și ochii îi râdeau, iar corpul se înclina involuntar, în fața ei.
Uita, pe moment, de conflictele cu uriașii imigranți, care după ce au fost primiți din milă
pe teritoriul acesta, au început să-și ceară drepturi de minoritari, în primă fază, și apoi
chiar să aspire la conducerea regatului. De când au ajuns, pacea și bucuria s-au făcut
nevăzute, iar tristețea și frica le-au luat locul. Însă doar inima prințesei păstra o fericire a
inocenței, o iubire încrezătoare în puterea ei și acea speranță a binelui care reușeau să-l
încurajeze pe rege să nu renunțe, deși cutele i se adânceau pe frunte, pe zi ce trece, și
durerea îi străpungea ființa când luptătorii săi cădeau secerați în fața forței uriașilor. Doar
un miracol ar mai fi scăpat țara de asupritori, căci armata se împuțina cu fiecare bătălie,
iar cei rămași erau din ce în ce mai slăbiți.
Mica prințesă nu știa cu ce probleme se confruntă regele, căci nici el și nici curtenii nu
voiau să-i spună ce se întâmplă dincolo de zidurile castelui. Nu-și aducea aminte să fi
ieșit, nici când era doar de-un cot, pe marile porți ale acestuia, dar își dorea să vadă
regatul, cel mai mult însă să se scalde în apele de-un albastru pur al mării, pe care putea
să o vadă din turn, în zilele când reușea să păcălească vigilența mamei și a îngrijitoarei.
Situat pe-o stâncă înaltă, castelul părea străjerul acestei mării fermecate în care sirenele

1
dansau și cântau melodii ce-o fascinau pe fetiță. Într-una din zile, pe când ațipise în turn,
fu trezită de o voce ce-o striga din spatele acelei uși pe care se chinuise de atâtea ori s-o
deschidă.
-Gingașă fată, tu privești vrăjită micuțele sirene, razele soarelui ce se oglindesc în mare,
dar țara ta e în pericol. Regele vrea să te protejeze de ți-a ascuns că totul va fi pustiit, dar
doar tu poți schimba asta.
-Cine ești tu, de-mi spui asta? Regele meu este viteaz, știe să protejeze ținuturile, așa mi-a
promis. Atunci, de ce-mi tulburi pacea cu minciuni?
- Tu nu poți vedea decât marea și făpurile alea jucăușe, dar dacă vii unde sunt, ai vedea
uriași nimicind oastea noastră curajoasă. Sunt puternici, nu oricine îi poate învinge. Dar
tu... Hai vino aici, azi trebuie să vezi mai mult!
Ușa i se deschise și o surpriză o aștepta în față, era chiar doica sa de care se furișase mai
tot timpul ca să petreacă câteva clipe în turn.
-Doică, nu m-ai fi lăsat să vin aici, dacă te rugam. Poți să mă cerți, dar voiam să văd
măcar o bucățică din ce e dincolo.
- Știam ce faci, dar te-am lăsat, măcar atâta bucurie să ai. Acum, o să ți-o răpesc, căci asta
e destinul tău. N-am vrut s-o fac, dar țara trebuie să fie salvată. Numai o singură persoană
o poate face! Uită-te și vezi cât sânge se varsă, e păcat de tineri!
Din partea aceasta a turnului, mica prințesă privește înspăimântată lupta dintre câteva
sute de uriași și mii de soldați care, deși viteji, ca popicele se prăbușesc pe pământul plin
de sânge. Nu se mai aude melodia sirenelor, ci un cântec de vitejie sfârșită. Nu mai e
liniște, ci zgomot asurzitor al unei dureri înspăimântătoare. Din ce poate zări, uriașii s-au
folosit de tot ce găseau pentru a se apropia cât mai mult de porțile castelului și nici nu
mai au mult până intră în el, chiar dacă le-au făcut față zile în șir soldații curajoși.
- Vom cere să fim sclavi ca să trăim și va fi rău de noi, micuțo, dacă nu vom îndeplini
profeția. Am sperat că nu este adevărată, dar, din păcate, m-am înșelat!
- Despre ce vorbești, doică? Ce profeție, cine e persoana care poate salva cetatea și tronul
regelui meu? De ce-mi spui mie?
Ca răspuns la întrebările sale, doica scoate dintr-un cufăr o carte groasă și prăfuită și îi dă
să citească ultimele pagini. Citea, pe nerăsuflate, paginile ce-i descopereau destinul care,

2
din păcate, nu putea fi evitat sau doar cu prețul distrugerii cetății și a sclaviei locuitorilor
care ar mai trăi.
Se uita, pentru prima oară, pierdută, pe fereastră, și bucuria, din care împărțea mereu și
celorlalți, fugise într-o clipă. Se schimbase ceva în străfundul ființei ei, vedea realitatea și
nu mai putea s-o ignore, i se cerea să-i țină piept. Dar cum, nu știa, și îi era teamă de tot,
dar, în același timp, ceva se năștea în sufletul ei, și anume o forță ce-i dădea curaj,
speranță și chiar dorință de sacrificiu.
Trecuse o săptămână de când în turn, doica îi dezvăluise soarta, timp în care armata
rămasă nu se lăsa ușor în fața uriașilor, pare-se deciși să înceteze jocul de-a lupta care îi
ținea pe loc de la luarea în stăpânire a unuia dintre cele mai bogate și minunate regate din
lume. Regele se împotrivea deciziei fetei de a face ce a citit în cartea destinului, și nu
putea accepta gândul că va trebui să trăiască fără cea mai dragă ființă.
Mica prințesă, cu părul de foc, niciodată, nu fusese mai hotărâtă ca acum, era gata să
înfrunte totul pentru părinți și cetate, de aceea l-a convins, deși cu greu, pe tatăl său s-o
lase să-și folosească puterea care i s-a dat în dar la naștere de ursitoare.
În mijlocul luptei, fata se alătură oastei, apucă sabia cu firavele sale mâini și în zbor la
multe capete de uriași ajunge. Rostind câteva cuvinte, soldații reînviu, iar cei răniți sunt
vindecați și pentru prima dată pe fețele uriașilor teama li se citește. Situația se întoarce în
favoarea lor cu prințesa în bătălie.
O zi întreagă, se aud doar arme zăngănind, țipetele uriașilor doborâți și glasul prințesei
care îndeamnă la luptă. Însă, când soarele se întrepta leneș spre asfințit, obosită de zbor și
de luptă, prințesa nu-l vede pe uriașul care se apropie pe furiș și-i străpunge inima. În acel
moment, apucă să spună trei cuvinte care îi împietri pe dușmani și se îndreaptă târâș cu
mâna la inima rănită, spre poata castelului unde o aștepta regele. Cu ultimele puteri își
îmbărbătează regele.
-Nu plânge, tată, sângele meu vărsat îți va păzi mereu regatul de oameni răi! Ăsta mi-a
fost destinul. Dacă nu m-ar fi atins sabia dușmanului, aș fi trăit. Dar nu regreta, știam de
pericolul și am ales să nu-l iau în seamă și să îmi încerc puterea de care nu știam până
acum. Iubirea și pacea să dăinuie în regat pe veci și nu plânge, voi fi mereu aici, așa cum
spunea în carte. Nu uita, istoria ar fi fost altfel fără sacrificiu, au fost și ultimii uriași.

3
Înainte de-și da ultima suflare, picăturile de sânge se transformă în mod miraculos în mii
de flori de-un roșu strălucitor la fel ca părul ei. Din acel moment, floarea apărută din
sângele fetei s-a numit lalea, amintind că fericirea și pacea au fost readuse în mijlocul
oamenilor prin sacrificiu făcut prin iubire inocentă. Prințesa nu a murit, ci dăinuiește prin
această floare, spunând lumii să iubească și așa se vor împărtăși de o bucurie adevărată.
Regele nu a mai cunoscut întristarea, fiindcă în fiecare lalea, pe care o aștepta nerăbdător
primăvara, o vedea pe mica lui prințesă care îi spunea cât de minunată e viața, când
privește ca un copil tot ce-i în jur.
Aceasta este povestea lalelei, nu o ignorați când vă șoptește cuvinte de iubire!

4
5
6