PRIZONIERII

ÎNTUNERICULUI
PRIZONIERII ÎNTUNERICULUI

De la: ............................... .
Pentru: ............................ .
 CUPRINS:

INTRODUCERE
Temnițele negre
Cimitirul
În ceață
Pădurea umbrelor
Foc și gheață
Umbre ale nopții
Cioara neagră
Rātri ākāśaṁ
Vulturul argintiu
Pe câmpul de luptă
Furtuna elementelor
Mormântul negru
Regele ținutului umbrelor
 INTRODUCERE

Luna strălucea pe fereastra mare din camera unde se ținea ,,sfatul umbrelor’’.
Lumina ei era ca și nuanțele reflectate de perle, sidefie.
Umbrele, toate îmbrăcate în negru ieșeau în evidență în camera cu pereți albi ca
zăpada și cu podeaua din marmură albă.
Dacă te uitai în jos puteai vedea reflecția ta în podeaua bine lustruită care părea
că te înghite și că e mai adâncă decât un ocean.
Pe tavanul înalt era prins un candelabru, care deși arăta că poporul umbrelor
este înstărit nu era aprins, parcă lăsând camera într-o atmosferă sacră, cu doar
niște torțe arzând pe pereții camerei.
Lui Maalik i-se părea că lipsea lumina candelabrului care lumina aproape tot
timpul camera aceea și care acum lipsea.
Maalik trase o gură de aer adâncă, își făcu curaj și păși pe scena înaltă.
Toți se uitau la el.
I-se făcuse rușine.
Se uită la toți cei din încăpere.
Maalik se simțea ca și cum e înconjurat de o mare de umbre.
Torțele pâlpâiră.
Maalik își dădu seama că trebuie să înceapă.
Trebuia să treacă direct la subiect, nu-i plăcea să fie în centrul atenției.
-Am o misiune importantă pentru unul dintre învățăceii mei, cel ales mă va ajuta
să facem un tratat de pace cu oamenii și să îi convingem pe aceștia să nu ne
dezvăluie existența celorlalți din neamul lor. Aveți dreptul să protestați dacă aveți
ceva împotriva alegerii mele.
Lui Maalik i-se părea că dacă cineva ar fi scăpat un ac în acea cameră uriașă
sunetul ar fi fost atât de puternic încât oricine l-ar fi observat oriunde ar fi stat în
cameră.
Încăperea era goală, nici un obiect nu se afla în sală în afară de cele care fuseseră
puse acolo când fusese construită sala aceea.
Maalik își aminti cât de mare i-se păruse sala aceea când intrase prima dată în
ea.
Fusese de parcă intrase înăuntrul unui munte complet gol pe dinăuntru.
Niciodată nu-i plăcuseră locurile închise, oricât de mari ar fi fost.
-Cine va fi ales? întrebă Azra cu ochii lucindu-i parcă de un fel de durere
nerostită, amintindu-și de misiunea ei, unde își pierduse ,,masca”, nu trebuia să
meargă din nou greșit, trebuiau să aibă grijă.
 Se uită la ei.
Aveau să accepte.
El nu avea să accepte, dar ceilalți da.
-Sev Demk.
Marea de umbre începuse să se miște parcă agitată de furtună.
O șoaptă se auzi printre cei din consiliul umbrelor.
-Aveți ceva de obiectat?
Umbrele din jurul său au început să discute foarte încet, în șoaptă, așezându-se
în cercuri, despre alegerea făcută de Maalik.
Într-un final Azra, cea care vorbea în numele tuturor spuse:
-Toți membrii sunt de acord, nimeni nu are nimic de obiectat, uitându-se în jur
dacă oricare dintre membrii și-a schimbat părerea.
Lumina portocalie ca și asfințitul a lumânărilor și a torțelor îi lumina masca
cenușie din metal care îi acoperea adevărata față.
Îi părea rău că le mărturisise că mai era o a doua cale, că mai aveau o șansă.
Se uită la Azra.
Aproape toți cei din consiliu știau că sub ea se afla adevărata față a lui Azra.
Azra purta masca aceea în locul celei care ar fi trebuit să fie acolo în urmă cu
mult timp, multe umbre nici nu trăiau pe când Azra și-a pierdut adevărata mască.
Lui Azra nu-i plăcea să vorbească despre asta sau să audă alte umbre vorbind
despre asta.
Aerul din încăpere era solemn.
Maalik nu ar mai fi rezistat mult dacă ar mai fi rămas acolo.
Așteptă ca oricare dintre membrii să-și schimbe părerea și apoi răsuflând ușurat
coborî de pe Platforma înălțată pe care stătea.
Maalik părăsi camera și se îndreptă spre o ușă alăturată care avea un simbol
ciudat deasupra ei.
Se simțea de parcă pământul se învârtea în jurul lui.
Întră într-un hol lung și plin de uși mari care arătau identic.
Când intră acolo văzu toți ucenicii săi. Toți se uitau la el parcă așteptând să le
dea noi ordine. Nu se simțea în largul său acolo, voia să stea acolo cât mai puțin
alături de Sev Demk. Nu voia să se simtă vinovat.
Privirile pe care i-le aruncau cei din cameră îl făceau să se simtă ciudat, nu îi
plăcea să le dea ordine, dar, nu avea de ales, cei din consiliu îl aleseră pe el ca pe
mentor, sau, cum îi spuneau ucenicii săi, Maestru sau Stăpân.
 Lumina care venea de la lună se vedea printr-un geam mic, aproape de tavanul
încăperii mari. Lumina care nu ar fi fost destulă pentru nici o creatură era
perfectă pentru umbre, care vedeau de parcă camera ar fi fost luminată de o mie
de torțe.
Pereții acelei încăperi nu erau albi ca ai primei săli, erau de un al gălbui și erau
plini de desene care ilustrau luptele din vechime ale umbrelor, toate bătăliile lor.
Era singura cameră care fusese lăsată din vechea clădire.
Nimeni nu se atinse de pereții ei.
Lumina din cameră se potrivea cu desenele de pe pereți.
Luă o gură de aer și spuse:
-Sev Demk, aș vrea să vii cu mine în misiunea de care am vorbit cu voi înainte să
convoc consiliul, spuse Maalik, uitându-se prin mulțime în căutarea lui.
Nu era între cei care stăteau în rândurile din față.
Se concentră asupra podelei de lemn întunecat și lucios din cauza că fusese
șlefuită de pașii tuturor care o vizitaseră.
Acolo stăteau toți ucenicii lui cât timp se ținea consiliul.
-Stăpâne, răspunse Sev Demk de undeva din mulțime, ar fi o onoare. Celelalte
umbre se uitară la el cu o urmă de invidie, ciudă sau de superioritate.
Îi părea rău că aceea urma să fie una dintre ultimele sale amintiri de ,,acasă’’.
El era unul dintre cei mai tineri, dar, era și unul dintre cei mai buni ucenici ai săi.
De ce trebuia să fi el? De ce nu pute fi altul?
Sev Demk era fiul său, dar nimeni nu trebuia să știe, nici măcar el, de ce nu pute
fiul său să știe? I-se părea stupid.
Sev Demk era singurul pentru care s-ar fi sacrificat, dar, era și singurul pe care-l
aleseră oamenii ca răscumpărare, nu avea ce face, se uită trist la locul de unde se
auzise glasul lui Sev Demk.
Nu trebuia să-și lase sentimentele să pună stăpânire pe el. Sev Demk nu trebuia
să afle cine erau părinții lui, ca orice umbră, ca să nu poată să se atașeze emoțional
de ei și să uite de datoria sa.
Lui Maalik nu i-se părea drept.
Maalik își dădu seama de pauza lungă pe care o făcuse și alungând celelalte
gânduri din mintea sa spuse:
-Îmi pare rău, restul dintre voi sunt liberi.
Ceilalți ucenici plecară dezamăgiți.
Rămase singur cu Sev Demk în încăpere.
Își dădu seama cât de bine semănau, erau ca două picături de apă, asemănarea
se putea vedea și de la depărtare. Cum nu și-a dat seama? Până la urmă Sev Demk
era deștept, mai deștept decât majoritatea. Sev Demk rupse tăcerea întrerupându-i
din nou gândurile lui Maalik.
-Stăpâne, aș fi onorat să vin în această misiune.
Nu putea să nu se gândească la faptul că trebuia să-și sacrifice fiul.
-Nu-mi mai mulțumi, spuse trist Maalik, destinul te-a ales pe tine și nu pe
altcineva. Poate ai avut noroc de data asta, deși mă îndoiesc că e așa. Poate nu
înțelegi ce spun acum, dar vei înțelege în viitor.
-Stăpâne.
-Acum, îți voi explica tot ce trebuie să știi, iar, dacă ai întrebări întreabă-mă cât
mai este timp.
Știa motivul, dar de ce trebuia să fie el? De ce? Nu putea ,,destinul’’ să aleagă
pe altcineva?
-Am înțeles, Stăpâne, spuse Sev Demk încercând să pară cât mai serios. Maalik
știa că toți ucenicii se temeau de el, până și el, fiul său. Zâmbi trist sub masca sa
neagră.
Maalik îi explică totul lui Sev Demk, lăsă un timp în care se mai gândi la ce urma
să se întâmple, după care întrebă:
-Trebuie să îți mai explic ceva?
Maalik știa că trebuia să nu-și lase sentimentele să îl stăpânească. Încercă să
nu se mai gândească la asta pentru a o suta oară în ziua aceea.
-Nu, stăpâne, spuse Sev Demk având o notă evidentă de respect în glas.
-Nu uita, să nu faci nimic fără să-ți spun eu, nu spui nimic în fața celor din
neamul oamenilor, încearcă să nu folosești magia, sau dacă da, fă-o când este
absolut necesar și folosește vrăji greu de detectat, pentru că vei putea fi detectat
foarte ușor și crede-mă cei din neamul oamenilor nu sunt blânzi când vine vorba de
pedepse și să nu încerci să faci orice ce i-ar putea face să se simtă amenințați.
-Stăpâne, spuse Sev Demk solemn, încercând să-i arate că a înțeles.
Maalik spuse trist:
-Aș vrea să vin cu tine și pe drum, dar mă tem că nu pot, trebuie să mă duc
înainte în nord, dar nu te teme, voi ajunge acolo cât de repede pot, nu uita ce ți-am
spus înainte și încearcă să stai lângă poartă și să nu atragi atenția nimănui, poți
folosi o vrajă ca să te faci invizibil dacă e necesar.
-Am înțeles, Stăpâne, spuse Sev Demk.
-Și mai e un lucru, nu intra în castel orice ar fi până nu ajung eu acolo.
-Am înțeles, Stăpâne.
Maalik părăsi încăperea, simțind că dacă ar mai fi stat acolo ar fi înnebunit sau
s-ar fi simțit vinovat tot restul vieții.
 Sev Demk răsuflă ușurat. Nu mai trebuia să se îngrijoreze pentru orice mică
greșeală făcea.
Sev Demk își luă tot ce îi trebuia și un cal pe care să poată merge până la locul
ales de Maalik, sau mai bine spus de cei din neamul oamenilor. Când ieși din casă îl
văzu pe fratele său cu coada ochiului, încercă să îl evite cât mai mult în ultima
vreme, din copilărie nu se înțelegeau și de curând începuse să se comporte ciudat.
Nu îi plăcea să se întâlnească cu el.
Tot timpul când îl întâlnea trebuia să se poarte cât de serios putea și să aibă
grijă să nu spună nimic ce l-ar fi făcut pe fratele său să își bată joc de el mai mult
decât deja o făcea.
Fratele său era una dintre singurele umbre albe care existaseră, nu era un semn
bun, însemna prăpăd și trădare.
Poate că ce se spunea despre umbrele albe era adevărat.
Întâlnirile cu el erau tot timpul tensionate și lăsau loc unui aer greu după aceea.
Sev Demk porni la drum.
Niște nori negri încărcați de ploaie și fulgere brăzdau cerul. Râul din apropiere
era umflat și era plin de valuri.
Culoarea râului era un cenușiu închis combinată cu cea a pământului uscat pe
care-l aduse apa.
Stâncile închise la culoare din care era format ținutul unde era construit locul
unde crescuse era lipsit de viață, nici o plantă nu crește în apropierea sa sau cât
vedeai cu ochii.
Sev Demk se uită în sus. Era ziua perfectă de plecat la drum, nu avea să
întâlnească pe nimeni care să-i stea în cale și se putea ascunde mai ușor din cauza
umbrei pe care o aruncau norii asupra pământului și a întunericului nopții.
Se uită în spate la locul pe care-l lăsa în urmă. Orașul negru și învăluit de ceață
care te făcea să te simți mic și neînsemnat stătea în câmpia dintre munți, unde era
ascuns neclintit și distant. Sunetul râului Skejgla se auzea de la distanța aceea, iar
picăturile care îl loveau pe Sev Demk cu putere păreau de miliarde de ori mai
neînsemnate decât forța râului care a săpat în munte timp de miliarde de ani ca să
ajungă acolo și încă câteva mii de ani să fie atât de mare cum era atunci când Sev
Demk îl privea. Sev Demk se simțea ca o furnică pe lângă un urs. Apa cădea într-o
cascadă enormă.
Ploaia care la început păru să-l ajute pe Sev Demk, părea acum insuportabilă.
Luna tocmai răsărise de după un munte din apropiere.
Sev Demk simțea cum vremea și timpul l-au făcut să fie prost dispus.
După mult timp de mers călare Sev Demk s-a oprit la un han. Îi dădu unui om
niște monede și îi dădu frâul calului său.
 Sev Demk auzea oamenii care se veseleau și râdeau, sunetele scoase de ei erau
asurzitoare pentru el. Vru să facă o vrajă ca să nu mai aibă auzul așa de ascuțit, dar
își aminti de ce îi spusese Maalik. Înaintă forțându-se să nu bage în seamă tot ce se
întâmpla în jur, făcându-i-se rău de la mirosul puternic care era în încăpere.
Încăperea în care intră era din lemn deschis la culoare cu mese și scaune
înghesuite și o tejghea în mijlocul ei.
Lumina venea dintr-un șemineu și de la niște torțe puse peste tot prin cameră.
Era atât de lumină încât când intră în încăpere Sev Demk își puse mâna la ochi
și îi trebuiră câteva clipe ca să se obișnuiască cu lumina.
Undeva într-o parte se vedea o scară care ducea spre camerele de închiriat.
Înaintă plin de scârbă, se simțea ciudat în locul acela.
Voia să scape cât mai repede de acolo.
Sev Demk încerca să se poarte normal, la intrarea în han făcu o vrajă care era
greu de detectat ca să pară că are chip de om și a mers la omul de la tejghea,
trăgându-și bine gluga peste față, ca chiar dacă fața sa nu ar fi imitat perfect fața
unui om, să nu se poată observa, trăsăturile ascunzându-i-se în umbra glugii.
-Aveți o cameră liberă? Întrebă Sev Demk, a cărui voce suna foarte diferit de cea
a oamenilor.
Bărbatul de la tejghea s-a uitat la el, apoi, deși speriat a întrebat:
-Ce vă aduce pe aici, domnule, păreți să veniți din alte meleaguri.
-Ceea ce fac eu nu te privește pe tine sau pe nimeni altcineva, răspunse Sev
Demk scoțând un fel de mârâit amenințător la sfârșitul propoziției.
Toate privirile din bar s-au îndreptat spre el.
Un bărbat din apropiere scuipă pe jos, pe cizmele lui lustruite.
Scrâșni din dinți, dar alese să nu bage în seamă acel gest, oricum le era superior.
-Așa este, iertați-mă, nu am vrut să vă supăr. Poate mă veți putea ierta dacă vă
ofer niște vin, spuse bărbatul speriat, ca să-l mai îmbuneze.
-Arată-mi unde este camera, spuse Sev Demk pe un ton aspru.
Începea să-și piardă răbdarea.
Oamenii din bar se uitau în continuare la el, speriați și unii au început să
șușotească.
-Sigur nu vreți niște vin?
Sev Demk a scos un sâsâit și pentru o secundă și-a arătat fața adevărată omului
de la tejghea.
-Acum, domnia voastră, spuse omul care tresărea la fiecare mic zgomot și la
fiecare mică atingere din cauză că era mult prea speriat de ceea ce văzuse mai
devreme.
 Oamenii își aruncară priviri pline de teamă, dar nu spuseră nimic.
Doar cel de la tejghea văzuse adevărata sa față.
Bărbatul l-a condus pe Sev Demk în camera unde avea să doarmă pe care o
părăsi de îndată după ce-i dădu cheia, împiedicându-se pe scări.
Sev Demk intră în cameră și-și curăță cizmele de noroi, își dădu joș pelerina,
rupse vraja și se puse în pat.
Camera nu era construită ca cele ale umbrelor care erau făcute din marmură,
era făcută din lemn deschis la culoare ca și încăperea de jos și era mult mai mică.
Pe jos era un covor împletit și rotund roșu așezat în fața șemineului mare.
Pe perete atârna un tablou cu munți.
Lângă pat se afla o noptieră pe care stătea un pahar cu apă și un cartonaș din
hârtie pe care scria ceva în limba oamenilor.
Sev Demk nu înțelegea ce scrie.
Scrisul lor era simplu deși părea foarte greu de folosit.
În cameră se afla un dulap lângă care era un cuier și o băncuță.
Agățat de șemineu era pus o ancoră.
Nu înțelegea de ce erau atâtea obiecte într-o cameră atât de mică.
Focul din cameră făcea ca noaptea să nu mai pară atât de întunecată și rece,
deși el oricum nu simțea răcoarea ei.
Fereastra camerei era înaltă și destul de lată, deși nu prea lăsa lumina să intre
înăuntru.
Următoarea zi Sev Demk se trezi din somnul său fără vise pe care-l visa cu ochii
deschiși. Focul care seara arsese acum era doar o cenușă neagră.
Cenușă neagră, lipsită de viață, lipsită de frumusețe și de căldură.
Ziua trecu repede. Sev Demk încerca să folosească magia cât mai puțin posibil
ca să nu poată fi urmărit.
Dimineața Sev Demk se dădu jos din pat, coborî scările și îl întrebă pe bărbatul
de la tejghea:
-Știți de unde aș putea face rost de niște cai?
-D-d-d-a, măria voastră, a-avem niște grajduri în spatele hanului.
-Condu-mă acolo, acum! Spuse Sev Demk care se bucura că omul nu mai întreba
întrebări.
Îi plăcea cum reacționau oamenii când îl vedeau și îi plăcea să își arate
adevărata față ca să obțină orice voia, până la urmă nu era așa rău cum credea că
va fi.
 -I-imediat, domnule, spuse omul speriat de noapte, de abia stăpânindu-și
lacrimile.
Bărbatul îl conduse pe Sev Demk la grajduri. Când ajunse acolo, Sev Demk îl
întrebă amenințător:
-Care este cel mai bun cal?
-T-t-t-toți sunt buni, domnia voastră, toți sunt cai pur-sânge, aduși de pe
meleaguri îndepărtate. Nici unul nu e mai prejos decât altul. Puteți lua orice cal,
doar cruțați-mi viața, ie-iertați-mă.
Sev Demk intră în grajd și dezlegă toți caii mai puțin unul și îi lăsă pe ceilalți să
fugă pe ușa larg deschisă.
Libertatea era cel mai important lucru în viață. Nu îi plăcea ideea că libertatea îi
putea fi luată, dar, totuși îi trebuiau un cal dacă nu putea folosi magia.
Și grajdurile erau făcute din același lemn deschis la culoare.
La intrarea în grajd se vedea o potcoavă de cal și o scândură de lemn pictată în
alb pe care scria ceva cu negru cu litere de neînțeles pentru Sev Demk.
Nu îi plăcea să se gândească că îi lua libertatea până și unui animal.
Omul stătea speriat și se uita la ce făcea Sev Demk.
Sev Demk aprinse grajdul și hanul cu o minge de foc după ce scoase calul din
grajd.
Știa prea multe nu putea să-l lase să știe de existența umbrelor.
Asta era misiunea.
Nu putea încălca ordinele Stăpânului și ale celorlalți care făceau parte din
consiliu. Pedeapsa pentru încălcarea ordinelor lor era moartea.
Omul stătea întins pe jos plângând, hainele sale de culoarea nisipului făcute
dintr-un material aspru atingând pământul.
Lui Sev Demk i-se părea că lacrimile omului puteau inunda tot pământul, lacrimi
fierbinți.
Lui Sev Demk i-se făcu milă de el pentru o secundă.
Se uită la omul căruia îi distrusese viața și tot ce mai avea.
Un sentiment ciudat îl cuprinse, era mila.
Îi era milă de el.
Sev Demk se mustră.
Nu avea voie să se gândească așa.
Nimeni nu avea voie să se gândească așa, mai ales când era într-o misiune
importantă.
Trebuia să nu mai gândească așa, Trebuia să învețe să devină o umbră.
 Sev Demk se mai uită o dată la om. Nu i-se părea corect, dar cine era el să
hotărască ce e corect și ce e greșit? Până la urmă până și viața era incorectă.
Trebuia să nu se mai gândească la asta. Trebuia să se concentreze asupra
misiunii.
Sev Demk spuse cu voce tare mai mult ca să se consoleze pe el însuși:
-Știai prea multe, iar pedeapsa putea fi și mai rea. Dacă ai să spui vreodată
cuiva despre ce ai văzut la han noaptea trecută și despre ce s-a întâmplat azi, va fi
ultimul lucru pe care ai să-l faci, iar pedeapsa ta de acum nu va însemna cât cea
mai mică parte a celei care va urma.
Știa că era adevărat. Se simțea vinovat, dar nu avea ce să facă. Soarta omului
fusese decisă.
-A-a-am înțeles, d-d-d-domnule, spuse hangiul care începuse să plângă disperat.
Sev Demk lăsă în urmă hanul distrus.
Ploaia aducea hanului ars din temelii un aer și mai trist.
Sev Demk se uită la mâinile sale. În ele era și puterea de a vindeca și puterea de
a aduce moarte asupra oricui și a oricărui lucru.
Nu putea să repare tot dezastrul pe care îl făcuse până atunci. Nimic din ce
făcuse rău sau bun, timpul nu mai se putea da înapoi.
O lacrimă îi curse pe sub masca lui. Nu trebuia să se simtă vinovat, dar totuși o
făcea.
Fuioare albe de fum albe încă ieșeau din hanul distrus lăsat de mult timp în
urmă. Locul care cu puțin timp înainte era plin de viață acum era lipsit de viață și
avea un aer trist.
Încetul cu încetul se înserase.
Cerul portocaliu deveni curând negru.
Fulgerele albe ieșeau în evidență pe cerul înnorat de culoarea neagră-cenușie.
Norii întunecați de ploaie arătau ca și o mare învolburată, ca o minte plină de ură.
Picăturile de pe geamul camerei, acum arsă, unde a stat Sev Demk se prelingeau
pe suprafața acestuia și sfâșiau lumea în mai multe părți, creând la rândul lor alte
lumi noi, pe care le influențau cu ajutorul reflecțiilor și al formelor lor.
Ploaia și grindina păreau că nu aveau să se mai termine, deveneau
insuportabile.
Făcu un popas sub un copac.
Sev Demk se urcă pe calul său negru și începu din nou să meargă spre castelul
lui Jadokaria.
Nu putea vedea nici măcar la două picioare în fața sa din cauza ceții car
înconjura totul în mantia sa albă ca de catifea.
 Ploaia și grindina îi loveau masca neagră de pe față ce acoperea chipul oricărei
umbre. Nu simțea nimic din cauza ei.
Calul său necheză iar Sev Demk aproape căzu de pe el când o trăsură neagră cu
perdele albe si care părea că are roți făcute din argint la lumina lunii trecu prin fața
lor la mai puțin de un braț distanță și calul se ridică pe picioarele din spate.
O casă mare și neagră, arsă, care era părăsită de decenii se ivi în fața lui.
Îi amintea de locul unde crescuse când era mic. Îi amintea de orașul lui. Îi
amintea de viața sa normală.
Amintirile lui erau singura sa moștenire. Erau tot ce avea.
Deși era frig afară, Sev Demk simțea că ia foc. Elementul său, focul îi ținea de
cald chiar și-n cele mai reci nopți.
Căldura emanată din corpul lui Sev Demk în unele momente putea fi așa de
fierbinte, că pentru celelalte ființe ar fi părut insuportabilă sau le-ar fi omorât,
făcând sângele lor să le fiarbă-n vine.
În sfârșit văzu ceva prin ceața deasă, care părea a fi un munte, un munte care
stătuse acolo de secole și milenii așteptând, așteptând parcă venire lui.
Lui Sev Demk i-se părea că luminează ca un diamant în întunericul nopții.
Sev Demk care crezuse că drumul său nu avea să se mai sfârșească în sfârșit
zâmbea plin de speranță. Mai avea puțin. Nu mai trebuia să îndure durerea
călăritului și nici să mai vorbească cu nimeni din rasa oamenilor.
Nu era sigur, dar spera ca ceea ce se afla în fața sa să fie castelul lui Jadokaria,
până la urmă putea fi alt munte.
Spera ca Maalik să fie acolo.
Mergea în galop pe cărarea din pădure care ducea spre castel.
Își putea simți speranța ca un foc în adâncul sufletului său. Putea simți focul
acela în el arzând tot mai tare.
Copacii păreau că vor să vorbească cu el și că vor să îi șoptească lucruri care să-l
facă să-i fie frică și să-și schimbe drumul, să plece.
Totul părea scos dintr-o pictură veche alb-negru. Culorile nu se puteau deosebi
în noaptea care părea mai neagră și întunecată ca moartea.
Luna se vede cu greu printre frunzele dese ale copacilor.
Frunzele păreau că se agață de lumina lunii ca niște oameni care sunt pe cale să
se înece de un colac de salvare.
Lumina lunii, deși slabă se reflecta în bălțile care creșteau în continuare.
Lumina lunii părea ca un râu de lavă care era mai luminos ca soarele în negura
nopții.
Copitele calului continuau să se lupte cu pământul, ploaia și pietrele de pe
drumul de mult uitat de munte.
 Muntele era ca un bătrân care stătuse acolo de milenii văzând totul și auzind
totul.
Sev Demk se întrebă dacă muntele avea o poveste de spus, deși știa că nu era
viu.
Tunete și fulgere brăzdau cerul. Sunetele erau surzitoare pentru Sev Demk și cei
din neamul său, erau ca o sută de mii de tobe care răsunau în același timp.
Cerul era cenușiu și plin de nori negrii care arătau că furtuna nu avea să se
termine curând.
Descălecă.
Își mângâie calul pe cap și vru să-și lege calul de un copac, dar, se gândi încă o
dată șă îi dădu drumul.
Calul nu părea să înțeleagă.
Stătea pe loc.
Sev Demk îl lovi și calul se pierdu în pădurea întunecată.
Sev Demk întră într-un oraș mare cu străzi murdare și case dărăpănate.
Străduțele mici erau prost luminate de niște stâlpi cu un fel de făclie în vârf.
Sev Demk nu înțelegea cum de nu se stinge focul.
În ceața care se lăsase pe pământ, lângă poarta castelului, mare și decorată cu
tot felul de animale și simboluri, stătea o siluetă neagră, aștepta de câteva zile,
ascunzându-se în pădurea din apropiere când era zi și așteptând în fața porții când
era noapte.
Dacă te uitai cu atenție de abia o puteai zări, dar totuși era acolo, așteptând în
fața porții negre.
Era o umbră. Își ascundea fața ascundea în umbra glugii sale. În loc de față avea
o mască făcută dintr-un fel de ceață neagră, care nu putea fi ruptă seu spartă de
nici o armă, decât de stăpânul măștii, sau de vrăji, era Sev Demk.
Sev Demk se uita la poarta imensă și neagră din fața sa. Aștepta pe cineva. Auzi
o șoaptă. Era Maalik:
-Haide, ai grijă la tot ce spun, fac sau întreabă cei din neamul oamenilor. Poate
fi o capcană.
Lui Maalik îi era greu să spună de ce parte era. O zi era de partea dușmanilor și o
zi era de partea celor din neamul său. Nu putea să repare ce greșise. Îi era frică de
ceea ce devenise sau putea deveni. Putea să se ascundă de adevăr, dar nu putea
fugi la nesfârșit de el.
Se uită în sus la castelul uriaș al Jadokariei.
Deși castelul umbrelor era mai mare și mai majestos, Sev Demk era impresionat
că oamenii construiseră așa ceva, era mult mai frumos decât restul clădirilor pe
care le văzuse în ținutul oamenilor.
 -Stăpâne, răspunse Sev Demk, făcând o plecăciune scurtă, dar plină de respect
și de grație. Puteai să îți dai seama cu ușurință că era o plecăciune exersată.
Cei doi intrară pe poarta neagră a castelului lui Jadokaria. Copacul care stătea
în fața castelului de secole și milenii era alb, era alb, dar nu ca și restul copacilor era
uscat. Albul acela era mai mult un alb al morții, un alb amenințător, mult mai
înfricoșător decât orice nuanță de negru, își aminti că și umbrele aveau un astfel de
copac, doar că negru în fața palatului.
Copacul părea mai luminos decât aurul stând lângă castelul negru în miezul
nopții.
Doi slujitori stăteau în spatele ușii.
Maalik a bătut în ușă de trei ori scurt și de două ori lung.
Ușile grele se deschiseră fără nici un sunet.
Cei doi slujitori au spus în cor:
-Urmați-ne.
Întrară într-un hol negru cu un covor roșu cu margini aurii pe jos.
Lângă pereți erau puse tot felul de animale lipsite de viață, tablouri și armuri.
Focul care lumina holurile care venea de la torțele care se aprindeau când
treceai prin dreptul lor împrăștiau mai mult o lumină care declara război decât
prietenie.
Din când în când mai vedeau o ușă mică care părea că duce niciunde.
Hainele celor doi oameni erau roșii de culoarea sângelui cu niște tunici de
aceeași culoare care aveau cusute pe ele cu fir de aur pur doi corbi ridicând o sabie.
Pe sub hainele frumos croite cei doi străjeri aveau zale și armură. La brâu aveau o
sabie, un pumnal și la spate aveau un arc și o tolbă cu săgeți.
Era ca și cum cei doi le-ar fi declarat război de când au intrat.
Probabil că așa se comportau oamenii.
Maalik a așteptat ca Sev Demk să intre înaintea lui simțindu-se încă vinovat
pentru ce avea să facă. Își aminti trist de tot timpul cât îi fusese mentor lui Sev
Demk. Nu avea să-l mai vadă vreodată. Tot timpul pe drumul de întoarcere se
gândise la cum ar fi putut să îl ajute să scape, deși misiunea secretă în care merse
fusese tot în acest scop, să încerce să găsească un mod prin care nu trebuia să-l
sacrifice pe Sev Demk. Nu mai avea ce face, au ajuns la pragul războiului cu
oamenii. Asta trebuia făcut
Maalik luă o gură adâncă de aer și închise ochii. Era forțat să facă asta. Asta ar
fi trebuit să facă oricine.
În curând ajunseră în fața a două uși mari la capătul holului.
Ușile se închiseră în urma lui luând cu ele orice urmă de libertate sau speranță
pe care o mai avea Maalik.
 Sev Demk și Maalik i-au urmat pe cei doi slujitori până la masă.
Cei doi traseră scaunele și umbrele se așezară la masă.
Slujitorii înarmați părăsiră camera.
Masa uriașă la care puteau să stea și câteva sute de oameni era ocupată acum
doar de trei oameni.
Sala era uriașă, era ca și cea unde se ținea sfatul.
Candelabrul care atârna de tavan era de zece ori mai mare decât unul normal o
făcea să arate exact ca sala unde se ținea sfatul, doar că o replică care în loc de
pace să-ți aducă război.
Marginile mesei erau făcută din lemn închis la culoare și în interior avea modele
pictate cu precizie pe niște bucăți de piatră drepte și șlefuite de culoare nisipie.
Covorul roșu intra în contrast cu pereții și podeaua neagră.
Masa era goală cu excepția farfuriilor, cupelor și a tacâmurilor.
Lumina care venea de la candelabru era puțin roșiatică.
Jadokaria, Angelozi și Tetri Shroshani îi așteptau. Urmau să facă orice era nevoie
ca să primească prețul cerut de ei.
Și Maalik ar fi făcut orice ar fi fost nevoie ca să nu se ajungă până acolo.
Într-un final Jadokaria a spus:
-Bine ați venit, nu știam dacă cei din consiliu au acceptat, dar mă bucur să văd
că au acceptat cea de a doua plată.
Jadokaria era îmbrăcată într-o rochie neagră care era în contrast cu părul său
argintiu, cu cureaua sa de argint și cu buzele sale de un roșu aprins.
Ceilalți oameni de la masă păreau îmbrăcați sărăcăcios pe lângă ea, deși se
vedea că pentru niște oameni erau îmbrăcați cât de bine se poate.
Jadokaria avea pielea albă ca laptele și buzele ridicate într-un zâmbet
batjocoritor.
Sev Demk se uită întrebător la Maalik, dar nu spuse nimic. Maalik încercă să-și
concentreze privirea asupra pocalului de vin făcut din aur din fața sa.
Jadokaria bătut din palme și mai mulți slujitori și slujnice care purtau robe roșii
cusute cu fir de aur foarte bine meșteșugite după care îți puteai da seama că regele
era foarte educat și avea aur din plin au intrat în sala de mese cu farfurii de argint
pline de mâncare aleasă. Torțele de pe pereți luminau și radiau cu o căldură caldă
care radia în toată încăperea.
Sev Demk și Maalik s-au așezat la masă.
Jadokaria și ceilalți au zâmbit, iar cioara gri-argintie în lumina din sală de pe
umărul lui Jadokaria a scos un croncănit.
Jadokaria mângâie cioara și îi șopti ceva.
 Cioara zbură imediat de pe umărul ei și ieși din sala de mese.
Jadokaria a ridicat paharul său cu vin și a spus:
-Pentru pacea dintre cele două popoare.
Sev Demk se uită la Maalik totul decurgea bine. Maalik își întoarse capul
când Sev Demk se uită la el.
Toți cei de față au ridicat paharele cu vin și s-au ridicat în picioare.
Pocalele de aur luminau atât de tare încât aproape te orbeau.
-În cinstea păcii, spuse Jadokaria.
Maalik nu avuse de ales trebuia să facă asta. Închise din nou ochii.
-În cinstea păcii, spuseră și restul într-un cor.
Cei trei oameni și cele două umbre s-au așezat din nou la masă. Fiecare din ei a
luat o mică gură din vinul roșu de culoarea sângelui.
Maalik s-a uitat la Jadokaria și a spus în speranța că va putea schimba ceva:
-Acum, că suntem toți de față haideți să discutăm condițiile de pace și ce cereți
ca să nu dezvăluiți lumii existența noastră.
-Nu-ți mai fă atâtea griji, știți condițiile noastre, iar dacă oamenii nu vor știi de
existența celor din neamul vostru nu vă vor putea ataca. Totul va fi bine, cât timp
ne dați ceea ce cerem în schimbul păcii.
-Ce cereți? Întrebă Sev Demk. Maalik îi aruncă o privire nervoasă. El era cel care
trebuia să vorbească, nu Sev Demk. Ar fi putut-o da în bară și pedeapsa sa ar fi fost
foarte și mai mare.
-Nimic important, răspunse Jadokaria, doar ceva neînsemnat, zâmbind.
Maalik știa ce voia. Nu putea să sacrifice tot ce aveau ceilalți doar ca să-și apere
fiul. Se simțe învinovățit, dar nu mai putea face nimic, deja îl aduse cu el.
-Nu mai trageți de timp, doar spuneți ce vreți.
-Cum ai reușit să îl aduci aici și să-l minți în față fără să-i spui nici o fărâmă din
adevăr?
-Nu am făcut nimic din ceea ce mă acuzi de fapt că am făcut.
Spunea asta doar ca să simtă că are dreptate, dar, înăuntrul lui știa că nu era
adevărat. Știa că Jadokaria avea dreptate. Știa că o spune doar ca să se consoleze.
Știa că urma să-și trăiască tot restul vieții gândindu-se la cuvintele spuse de
Jadokaria și să se gândească cum și-ar mai fi putut salva fiul, sau cum ar fi putut să
ia altă decizie.
Acum trebuia să se mintă pentru că era prea greu să accepte adevărul care era
prea dureros.
-Tot ce vrem e o parte din tărâmurile voastre și din avuția voastră.
-Cât? Întrebă Sev Demk înghițind în sec.
 -Partea de Est și a cincea parte din tot ce au oamenii de rând.
-Asta însemnă mai mult decât putem oferi, spuse Sev Demk.
-Știu, spuse Jadokaria, de aceea poți accepta cealaltă plată.
-Ce plată? Întrebă Sev Demk.
-Nu i-ai spus? Întrebă Jadokaria mirat. După ce întrebă un zâmbet larg se afișă
pe fața ei. Se uită la Maalik.
-Dacă i-aș fi spus nu ar mai fi venit, spuse Maalik nervos. Știa că și oamenii știau,
că doar voiau să-l tachineze, dar chiar și așa răspunsul era prea dureros.
-Care e cealaltă plată? Întrebă Sev Demk din nou.
Jadokaria așteptă doar ca să se bucure de sentimentul de neștiință pe care-l
simțea Sev Demk și de faptul că ea știa ceva ce Sev Demk nu știa. Până la urmă
răspunse consolându-se că se va bucura de sentimentul acela mult timp de atunci
înainte.
-Știi, a fost odată un Zeu, numit zeul cu șase fețe, el era zeul trecutului,
prezentului, viitorului, zeul trădării, zeul iluziilor și zeul întunericului. El putea vedea
trecutul prezentul și viitorul în același timp și putea să influențeze ceea ce vedeau
ceilalți, doar era zeul iluziilor, el ne-a spus odată o ,,poveste’’, finalul poveștii era
despre o umbră, pe nume Sev Demk, care urma să ne omoare pe toți. Totul s-a
întâmplat mai puțin ultima parte, cea în care tu urma să ne omori. De atunci am
devenit slujitorii săi, iar el are un singur scop, să reamintească tuturor legenda sa și
să conducă lumea, iar noi îl vom ajuta cât de mult ne stă în putință ca el să-și
atingă scopul, spuse Angelozi.
Lumânăriile de pe candelabru pâlpâiră.
-Accepți celălalt preț? Întrebă Angelozi, care până atunci stătuse liniștit în
scaunul său și nu spuse absolut nimic, doar stătuse și privise.
-Accept. Spuse cu ochii închiși pe sub masca sa neagră de ceață. O lacrimă îi
curse pe sub mască.
-Îmi pare rău, era singurul mod în care puteam să previn ce urmau să facă celor
din neamul nostru, Sev Demk, te rog iartă-mă, spuse Maalik
-Stăpâne, spuse Sev Demk.
Jadokaria bătu din palme și patru slujitori veniră și-l luară pe Sev Demk de la
masă.
Sev Demk nu încercă să se opună, viitorul era scris deja și dacă s-ar fi opus ar fi
trebuit să plătească cu prețul vieții. Nimeni nu avea să-l salveze știa asta. Speranța
lui s-a stins că o lumânare stinsă de un vânt puternic și neiertător.
Slujitorii i-au dat un lichid care lumina să bea și imediat ce l-a băut Sev Demk a
simțit cum magia care se afla înăuntrul lui dispărea încetul cu încetul. Căldura cu
care se obișnuise dispăruse lăsând în urmă ca un gol, o prăpastie nesfârșită, rece și
adâncă.
 Când s-a trezit Sev Demk a primit o tavă cu mâncare. A refuzat să mănânce. Au
mai trecut zile și zile, iar Sev Demk refuza să mănânce.
Se gândea la ce i-a spus Maalik înainte ca el să fie luat ca prizonier, era ceea ce
trebuia făcut. Și el ar fi procedat la fel. Maalik îi era ca un tată. Nu putea să uite
cum se purtase cu el.
Foamea și setea îl rodeau amarnic, dar el nu îndrăznea să mănânce sau să bea
nimic, nu își permitea. Ar fi părut slab și neajutorat.
În fiecare zi venea la el Jadokaria și încerca să-l convingă să devină slujitorul său,
să îi jure credință.
Sev Demk de abia se putea abține să nu îi jure credință pe loc, chiar dacă știa că
ar fi fost un lucru rău, doar ca să își pună capăt suferinței, o suferință care îi rodea
sufletul din ce în ce mai tare, nu putea să o încetinească sau să o oprească. Dacă
urma să-l pedepsească cu moartea acela era momentul, l-ar fi iertat, i-ar fi iertat pe
toți, ar fi făcut orice ca să își pună capăt suferinței.
Mâncarea pe care au pus-o slujitorii acolo în a doua zi după ce ajunsese în
temniță era încă neatinsă, la fel ca băutura.
Sev Demk se uita le ele și încerca să ignore foamea și setea care-l rodeau pe
dinăuntru doar ca să nu pară slab, dar nu mai putea rezista.
După ce a mâncat și a băut din ceea ce îi pregătiseră slujitorii uită totul legat de
ceea ce se întâmplase de când el și participaseră la întâlnirea cu Jadokaria și
ceilalți slujitori de-a Zeului cu șase fețe.

1
Temnițele Negre

Sev Demk stătea în temnița sa rece și neagră.

Pereții erau umezi și miroseau a mucegai.
Lipsa de lumină aproape completă devenise insuportabilă.
Podeaua era de obicei plină de gândaci și șobolani.
Când se plictisea Sev Demk încerca să vorbească cu șobolanii, dar își dădea
seama că e în zadar, până și ei ieșeau din acel loc mai repede ca el, când intrau
slujitorii care-i aduceau mâncare și apă se speriau de ei și îi goneau.
Se auzeau pași, dar Sev Demk credea că e doar o închipuire de-a lui, o iluzie,
unul dintre slujitorii lui Jadokaria sau însuși Jadokaria, nu îi mai băga în seamă.
Trebuia să supraviețuiască prin durere, prin durere, nici un steag alb nu flutura prin
aer. Urma să se ridice din cenușă, nu urma să renunțe. Avea să lupte în continuare.
Când urma să se ridice din cenușă urma să ardă totul în calea sa. Urma să lupte
până avea să fie liber.
Se pregăti pentru ce putea să se întâmple mai rău.
Se obișnuise cu țipetele și cu oamenii care treceau speriați pe lângă el. Sev Demk
nu se întreba de ce.
El era un vrăjitor de magie neagră. Nu avea chip. Era o umbră în lumea
oamenilor. Dar nu și în locul de unde venise el.
Pașii se auzeau din ce în ce mai tare. Sev Demk deschise ochii. Se uită pe holul
închisorii prin geamul mic cu gratii din locul întunecat unde stătuse multă vreme.
Singura lumină pe care o avea venea dintr-o crăpătură mică din perete.
Credea că era Jadokaria. Pe hol îl aștepta fratele lui, Pedi Figi. În mână avea un
baston de ceramică alb imaculat, cu o bucată în formă de picătură neagră pe
mâner. Era prima dată când se bucura că îl vedea. Pedi Figi era ultima umbră albă,
ceva ce nu era apreciat în locul de unde veniseră cei doi. Era una din cele trei umbre
din toate timpurile și totuși Stăpânul îl trimise pe el. Pedi Figi a spus cu o voce ca un
pumnal de gheață care se potrivea cu culoarea sa, albul și cu elementul său,
gheața, dar în acel moment atât de întunecat pentru el, ca o oază în mijlocul
deșertului:
-Stăpânul te așteaptă. Haide și vei fi răsplătit.
Celălalt răspunse:
-De ce te-a trimis pe tine să aduci mesajul?
Maalik știa că cei doi nu se înțelegeau deloc.
-Pentru că eu sunt singurul în care are încredere că nu te va străpunge cu un
cuțit, sau nu te va omorî cu o vrajă.
Sev Demk se gândi puțin la ce spusese. Era adevărat. Ceilalți nu l-ar fi putut ierta
pentru faptul că se lăsase capturat, deși nu fusese vina lui, el doar respectase
instrucțiunile.
-Care e răsplata?
-Capul celui mai mare dușman al tău.
Sev Demk se miră. Nu era nimeni destul de încăpățânat sau de nebun încât să
vrea să-l omoare pe Jadokaria sau pe complicii săi.
-Cum ai reușit să mă găsești?
Din câte știa, Jadokaria, îl muta odată la trei zile în alt loc. Locuri care deveneau
din ce în ce mai rele. Niciodată nu știa unde urma să meargă sau unde a fost, tot ce
știa era că locurile în care mersese în ultima vreme erau mult mai rele decât cele în
care fusese la început, vremea extremă începuse să devină de nesuportat.
-Am și eu sursele mele. Pedi Figi a murmurat o vrajă cu voce joasă. S-a auzit un
clinchet și ușa închisorii s-a deschis cu un scârțâit asurzitor pentru urechile celor doi.
 După ce mai cântări ce a spuse fratele său, Sev Demk hotărî să îl ajute pe Stăpân
chiar dacă urma să îl doară, avea să facă orice pentru dreptate.
-Unde și când? a întrebat Sev Demk într-un final.
-Astăzi, la ora două în cimitir, spuse Pedi Figi lăsând o mică pauză după care Sev
Demk știa că avea să mai spună ceva, De ce nu ai evadat? a întrebat Pedi Figi cu o
urmă de sarcasm în voce. Până la urmă tu ești fratele mai mare și desigur,
,,mărețul’’ vrăjitor.
Sev Demk începu să-și amintească de ce își ura fratele. Scrâșni din dinți.
-Nu am fost doar capturat. Jadokaria fost acolo. A spus Sev Demk.
-Doar nu zici că te-a învins? Ești mărețul Sev Demk...Zise Pedi Figi sarcastic
-Mai erau acolo și Angelozi și Tetri Shroshani, iar tu nu ai fi putut să faci nimic
mai bine decât mine, ba din potrivă, ai fi fost capturat înainte să-ți dai seama ce se
întâmplă.
-E de înțeles frate, toți avem momentele noastre de slăbiciune.
Sev Demk scrâșni din dinți, apoi zise:
-Scoate-mi lanțurile astea.
Pedi Figi își închină capul într-o parte și spuse:
-Îmi rămâi dator.
-Greșit, îi rămân dator Stăpânului.
-Atunci de ce ți le-aș da jos? spuse Pedi Figi arătând spre cătușe.
-Mi-sa dat o otravă care era pusă în mâncare acum una sau două zile nu știu
sigur...timpul trece în alt fel în temniță, care face ca eu să nu pot folosii magia până
următoarea săptămână. Și în plus nu ai vrea să îl superi pe Stăpân? Nu-i așa? Era
rândul lui Pedi Figi să scrâșnească din dinți. M-au lăsat fără apă și mâncare o
săptămână. Haide, doar nu vrei să fi pedepsit cu moartea? Nu? Din câte îmi
amintesc ultima dată când te-am văzut ai fi făcut orice ca să nu plătești cu prețul
vieți...
-Ah... a spus Pedi Figi fără să dea vreun indiciu că ce a spus fratele său îl
supărase în vreun fel, dar Sev Demk simțea că era supărat fiindcă nu mai avea cu ce
să-l tachineze pe fratele său și pentru că ce spusese acesta era adevărat.
-Așa, peste cât timp pot să îl revăd pe stăpân?
-Chiar acum. Stăpânul m-a avertizat că ți-sar fi putut da otrava aceasta. Așa că
mi-a dat un antidot. Poftim, a spus Pedi Figi.
Sev Demk a luat sticluța cu antidotul alabastru strălucitor și l-a băut dintr-o
singură înghițitură. Era greu de crezut că acel lichid putea să-l facă la fel de
puternic cum fusese odată. Sev Demk a zis:
 -Poți să te muți puțin mai la stânga ca să pot face un portal? Din câte știm
amândoi eu sunt mult mai bun la magie de cât tine...Pedi figi răspunse cu o urmă
de mânie în ochi în timp ce mergea în spatele fratelui său:
-Desigur, frate. Sev Demk își lăsă capul într-o parte și apoi rostii incantația cu
voce tare:
-Gamochndes chrdilebis sasaplaos p’ort’ali. Repetă incantația de trei ori apoi un
portal de culoarea neagră înconjurat de un fel de crengi încolăcite a apărut de nici
unde.
Sev Demk se uită în jur. Copacul negru fulgerat, drumul făcut din pietre care erau
acoperite de pământ cenușiu și mort, norii negrii de furtună, statuia unui înger
negru de lângă o fântână neagră cu puțină apă în ea, zidul de apărare gros
acoperit de plante moarte, luna care era în faza de crai nou care strălucea slab,
zăpada care acoperea totul și era ne atinsă, aerul care mirosea a zăpadă, norii
încărcați de zăpadă și ciorile care zburau în cercuri deasupra lui aveau să-i rămână
în minte pentru totdeauna.
Era ziua în care a fost eliberat.
Putea să se răzbune pe toți cei care-l supuseseră chinurilor oribile pe care fusese
nevoit să le suporte.
Se simțea de parcă își reîntâlnea un vechi prieten, speranța.
După atâta timp fără speranță se simțea ca și un om care aproape degerase și
într-un final când era la capătul oricărei sorți de izbândă reușise să aprindă un foc.
Magia care-i curgea din nou prin vine îl făcea să se simtă din nou puternic, mai
puternic decât se așteptase să se mai simtă vreodată.
Cât timp stătuse în închisoare uitase cum se simțea pe când putea folosi magia.
După atâta timp fără magie se simțea de parcă cu câteva clipe înainte era un
bob de grâu și acum era un munte.
I-se părea că ar fi putut să facă orice cu puterea pe care o avea.
Se simțea ciudat. Se obișnuise cu sentimentul de slăbiciune pe care îl simțea în
închisoare.
Urma să se ridice ca și cei din legendele din vechime.
Putea simți focul din adâncul său.
Zâmbi sub masca de ceață. Acum orice era posibil.
Se uită la Pedi Figi cu superioritate știind că el avea mult mai multă putere decât
fratele său chiar și când era slăbit.
Înăuntrul său simțea o foame de răzbunare pentru cei care îi făcuseră asta, cei
care îi luaseră puterea, cei care îl batjocoriseră, cei care îi luaseră orice urmă de
speranță, cei care îl distruseră.
-După tine, a spus Sev Demk rânjind sub masca sa de ceață neagră.
 -Stăpânul a zis să vă întâlniți doar voi doi, a spus Pedi Figi.
-Forte bine atunci, a zis Sev Demk. Sev Demk intră în portalul negru care mirosea
a carne mucegăită.

2
Cimitirul

Cerul era clar și avea puțini nori.

Luna strălucea puternic luminând fiecare mic detaliu de pe morminte.
Era prima dată când Sev Demk putea vedea luna și cerul în întregime.
Încercă să se bucure cât mai mult de acel moment, dar, înăuntrul său chiuia de
bucurie și era la fel de fericit ca și un copil care primea jucăria pe care o visase
toată viața sa.
Visase atâta acel moment...
Visase atâta la acea libertate, toate chinurile prin care trecuse urmau să ia
sfârșit.
Cimitirul era plin de morminte și statui ale morților. Toți morți, toate spiritele lor
călătorind printr-o altă lume, mai întunecată.
Cimitirul răspândea un ușor miros de mort intrat în putrefacție, dar acel miros
era mult mai bun decât cel din celula în care stătuse Sev Demk.
-Sev Demk, spuse Maalik.
Maalik nu își găsea cuvintele se pregătise atâta, repetase atâta în fața oglinzii,
dar când venise momentul să spună ceea ce trebuia să zică nu putu, când îl văzu
din nou pe Sev Demk, puternic, mândru și nobil ca în vechime și nu slab și fără
speranță cum crezuse Maalik că urma să fie când îl vedea.
Cuvintele lui însemnau mult mai mult decât ar fi putut să-i spună într-o viață
întreagă.
Încercă să mai spună ceva, dar nici un cuvânt nu-i ieși pe gură.
O lacrimă de bucurie și în același timp de tristețe i-se scurse pe obraz.
Nu credea că planul său urma să meargă.
Urma să fie fericit doar când urma să-i vadă morți pe cei care-l ținuseră captiv
pe Sev Demk și îl supuseră unor chinuri groaznice.
-Sata srī akāla, zise Sev Demk.
Era salutul de politețe pe care i-l adresau toți ucenicii săi. Sev Demk trebuia să
audă acele cuvinte din gura lui, nu el de la fiul său.
Nu trebuia să-și lase sentimentele să-i stăpânească mintea.
 Cuvintele astea și-le spunea din ziua în care a trebuit să ia cea mai grea decizie
din viața sa, dar uite-l acolo, în fața fiului său, fără cuvinte, copleșit de sentimente.
Încă o lacrimă îi curse pe sub mască.
Într-un final puse întrebarea căruia îi știa răspunsul. Adevăratul răspuns era prea
dureros ca Maalik să îl poată spune cu voce tare. Încercase îl uite, dar nu putu. În
fiecare noapte se gândea la asta. Nu putea uita nimic.
Încă o lacrimă se scurse pa fața lui.
-Am auzit că ai fost capturat cum s-a întâmplat asta?
Voia să audă răspunsul, să audă adevărul spus de cineva, nu minciuna pe care
încerca să și-o spună încontinuu. Voia să audă adevărul de la Sev Demk.
-Au fost acolo mai mulți vrăjitori, era prima mea misiune singur. Prima mea
misiune în care chiar puteam dovedi ceva, spuse Sev Demk cu o urmă de mânie în
glas.
Maalik știa ce urma să întrebe, dar totuși îi era frică să o spună cu voce tare.
Luă o gură adâncă de aer, după care întrebă încercând să vadă dacă își amintea
că și el fusese acolo sau dacă îl învinovățea:
-Mai exact cine a fost acolo?
Urmă o pauză de o clipă, care pentru Maalik dură cât câteva zile. Urma să-și
audă numele, numele său dacă ar fi fost spus în momentul acela ar fi însemnat
pentru el o acuzație, ar fi însemnat că singura sa speranță ca fiul său să-l fi iertat
sau să fi uitat că l-a dat cu brațele deschise oamenilor.
Pauza aceea părea interminabilă.
Încă o lacrimă fierbinte se scurse pe sub masca lui Maalik.
-Jadokaria, Angelozi și Tetri Shroshani.
-De când s-au unit?!? A întrebat Maalik care știa de când.
I-se părea că ,,teatrul’’ pe care trebuia să-l joace îl rănea mai tare decât l-ar fi
durut să-i spună lui Sev Demk ce se întâmplase, dar nu-și putea permite să îi spună
adevărul, nu putea, ceea ce i-sar fi părut ușor oricărei alte umbre să-i spună i-se
părea lui Maalik mai greu decât să ridice un munte.
Nu putea să îi spună.
Tot restul vieții Sev Demk l-ar fi evitat. Nu putea face nimic.
Nu putea decât să vadă lumea în umbre de gri, nu în negru și alb, ce arăta ca și
cum ar fi fost un erau putea să fie de fapt unul dintre criminali și invers.
Poate părea acum ca un erou pentru Sev Demk, dar când avea să afle adevărul
urma să-l privească ca pe un dușman.
Încă o lacrimă îi curse pe sub mască.
-De la elbr du wranda.
 Trebuia să se concerteze asupra rolului său. Asupra discuției, asupra
momentului, sau urma să trăiască în trecut mustrându-se pentru ce nu a făcut sau
ce ar fi trebuit să facă.
-Asta înseamnă de peste cincizeci de ani!!! Trebuie să facem ceva acum sau vor
deveni prea puternici.
Era adevărat, de când Sev Demk fusese prins și ținut ca prizonier deveniseră
foarte puternici.
-Scuzați-mă că vă întrerup Stăpâne, dar ce misiune vreți să îmi dați? Din câte mi-
a spus fratele meu părea importantă...
Luă încă o gură de aer. Trebuia să își joace bine rolul.
Nu trebuia să-și lase sentimentele să preia controlul asupra minții sale.
-Oh...da am început să îmbătrânesc, nu mă băga în seamă. Spuse Maalik parcă
pierdut în gândurile sale, Motivul pentru care te-am chemat aici este pentru ați
spune că trebuie să îl omori pe Jadokaria și pe rastul celor care te-au capturat.
Ultima propoziție spusă de el îl răni ca o săgeată trasă de un arcaș cu multă
experiență. El era unul dintre ei.
-Stăpâne, spuse Sev Demk plin de respect.
Maalik simți o urmă de fericire în glasul său.
Mai trase o gură adâncă de aer.
-Și asta nu e singurul motiv. Cred că e un trădător printre noi.
-Ce vreți să spuneți, Stăpâne?
Sev Demk îi aruncă o privire confuză.
Viața era prea crudă pentru fiul său. Erau atâtea lucruri pe care nu le știa.
Nici măcar el nu avea curajul să-i spună adevărul curat în față.
-Magicieni trimiși de mine, instruiți de mine au început să dispară. Parachāvāṁ,
Lahū, Kātala și mulți alți mai e și ...
Începu să se gândească din nou la cât de crudă era viața fiului său.
Gândurile sale zburau ca și un stol de păsări prin capul său.
Dintr-o dată Sev Demk îi întrerupse șirul gândirii.
-Stăpâne ați vrea ca eu să mă ocup de asta? Ar fi o onoare.
Trebuia să se concentreze asupra momentului.
Luă încă o gură adâncă de aer înainte să vorbească.
-Iartă-mă...încep să îmbătrânesc...Ești cel mai bun elev pe care îl am. Desigur că
poți să nu accepți dar ar fi păcat...Din câte am auzit vraja ta de capturare a fost
pregătită dinainte dar pe când am auzit asta nu am știut pentru ce...Iartă-mă că nu
te-am scos de acolo mai devreme dar nu am găsit vraja care să te elibereze.
Următoarea ta destinație va fi în orașul Saharom. Desigur...dacă accepți. Acolo vei
găsi o învățătoare care te va învăța vrăjile care îl pot înfrânge pe Jadokaria.
Se gândi că era doar vina lui Jadokaria pentru ce pățise fiul său, nu ar fi fost
nevoit să facă ce făcuse dacă nu ar fi fost Jadokaria.
Maalik simți cum Sev Demk zâmbește radiind pe sub masca sa de ceață.
-Desigur. Mă ocup de îndată de portal..., spuse Sev Demk. Saharom dē daraśana
dī śahira nū pōraṭala! , strigă el cu bucurie în glas.
În sfârșit apărea ocazia să se răzbune pe cei care l-au ținut captiv atât timp.
Apoi a apărut un portal gri. Sev Demk a sărit în el.

3
În ceață

Sev Demk încercă să-și găsească cuvintele înainte să vorbească cu cea care-l
aștepta, dar nu găsi nimic că putea să-i spună.
Odată ajuns în Saharom Sev Demk a văzut o femeie în fața unei clădiri gri și
înalte care îl aștepta. Sev Demk o urmă înăuntru pe ușa groasă de lemn. Trecură pe
lângă o cameră mare fără uși, care ținea locul bucătăriei și a sălii de mese. O
căldură plăcută venea dinspre focul aprins din sobă mare care lumina puternic.
Merseră pe un hol alăturat care ducea la o ușă.
Toată casa era parcă luminată de o lumină caldă Și plăcută ca și în
ținutul umbrelor, îi aducea aminte de casa sa, de viața sa de dinainte.
Nici o pânză de păianjen nu se venea în nici un colț al casei.
Mirosul de mucegai din închisoare se schimbase acum în unul plăcut, de lemne
arse în sobă și frigul cu o căldură blândă.
În fiecare cameră se afla un șemineu în care ardeau lemne care răspândeau
mirosul în toată casa.
Pe tavan nu se afla nimic, nici un candelabru
Când ajunse în fața altor două uși femeia zise:
-Începem antrenamentul îndată ce se ivesc zorii.
Sev Demk simțea că cea din fața ei era distantă și rece.
Sev Demk nu zise nimic și o urmă pe femeie într-o cameră unde femeia îi spuse
că el va dormi.
-Mulțumesc pentru generozitate, a spus Sev Demk.
Femeia nu spuse nimic doar făcu un semn scurt cu capul care însemna cu
plăcere.
 După ce mai vorbi puțin cu Sev Demk Femeia se duse în camera alăturată,
lăsându-l singur.
După atâta timp fără nimeni care să-i țină companie Sev Demk se simțea trist că
femeia îl lăsase singur în cameră, din nou și din nou singur.
Casa îi amintea de casa sa, de orașul umbrelor, de vechea sa viață, dar nu avea
nici o legătură cu ea.
Trebuia să nu se mai gândească la vechea sa viață, dar oare cum arăta acum
vechiul său oraș? Arăta totul ca și în ziua în care a plecat, sau totul evoluase?
Încercă să-și amintească cum arăta vechiul său oraș când îl părăsise.
După atâta timp de stat în închisoare Sev Demk încă își mai amintea de locul
unde crescuse. Copacul negru din fața clădirii unde era instruit îi rămase în minte ca
și o pată de cerneală neagră pe o bucată de pergament alb.
Copacul era singurul lucru care rămase acolo neschimbat de secole. Era singurul
lucru care rezistase.
Crengile sale uscate și moarte se întindeau spre cer de parcă ar fi vrut să îl
atingă. Frunzele copacului care picaseră de mult, se uscaseră și putreziseră erau
acum pământul din jurul său, un pământ la fel de negru și fără viață ca și copacul.
Chiar dacă copacul era supus miilor de furtuni și altor chinuri, el tot stătea acolo
drept și nemișcat de secole.
Lui Sev Demk i-se părea că copacul era ca și speranța sa, stătea neclintită în
mijlocul unui loc uitat și necunoscut de lume, undeva departe, dar era acolo, era
acolo parcă așteptând momentul când putea să prindă din nou viață și să rodească.
Acum era acel moment. Acum speranța lui Sev Demk prinsese iarăși viață. După
atât timp fără ea lui Sev Demk i-se părea că orice altceva ar fi fost posibil, dar nu
să-și recapete speranța.
Totuși, uite-l acolo, stând în fața speranței sale umil și mic pe lângă mărimea
speranței sale.
Clădirea din fața copacului negru, în care își petrecuse mii de ore antrenându-se
îi era ca și imprimată în minte lui Sev Demk.
În fiecare zi mergea acolo. În fiecare zi învăța ceva nou.
Clădirea neagră și înaltă era înconjurată cu un gard negru și înalt de fier. Din
cauza felului în care era construită semăna mai mult cu un templu decât cu o
clădire normală.
Cărarea din pietre care ducea spre locul unde învățase să facă tot ce știa.
În jurul copacului se mai găseau clădiri mici și înalte.
Restul clădirilor din jurul copacului erau magazine.
Centrul orașului era punctul principal al atracției.
Toată ziua vedeai umbre venind și plecând.
 Sev Demk încercă să-și amintească cum arăta casa unde crescuse.
Încercă să-și amintească totul cât mai detaliat, dar nimic nu-i veni în minte.
Cât timp stătuse în închisoare uită cum arăta casa în care-și petrecuse timpul cât
nu era nevoit să studieze și să se antreneze, care fusese mai scurt decât cel petrecut
acasă.
Gândurile îi fugiră înapoi la clădirea care arăta ca un templu.
După ce fusese chemat acolo în mijlocul nopții nu își mai amintea nimic.
Își amintea că era o noapte rece. Lumina lunii avea o tentă sidefie. Norii încărcați
de ploaie și fulgere păreau plini de ură.
După asta era o lagună, o piesă lipsă dintr-un puzzle complicat.
Încercă să-și amintească ce se întâmplase, dar oricât se chinui nu putu.
Într-un final decise că ar trebui să se odihnească.
Stinse lumânarea de pe noptieră, singura sursă de lumină din cameră.
Când micul foc al lumânării se stinse lumina lunii inundă încăperea.
Sev Demk se mai uită o vreme la lumina lunii apoi adormi.
Visase cu ochii deschiși pentru că nu își putea închide ochii negrii fără pleoape și
partea albă a ochiului.
Dimineața următoare au început antrenamentul.
Sev Demk a învățat vrăji de dimineața până seara.
Sev Demk nu mai muncise așa de mult de când își părăsise orașul natal, poate
nici chiar acolo nu muncise atâta.
Se simțea de parcă s-ar fi întors la vechea sa viață.
Îi plăcea să învețe și să muncească din greu. Simțea cum un foc îl ardea pe
dinăuntru. Se simțea mai bine ca niciodată. Simțea magia înăuntrul său inundându-
i venele ca și un val uriaș sau o furtună încărcată și plină de energie.
După ce s-au antrenat au luat cina formată din Rōi, Panīra, Thalē hō'ē mītha și
Maśarūmaza, pentru că după cum zicea noua sa ,,stăpână’, ele îți cresc puterea
fizică, sufletească și poți face vrăji mai avansate care altfel te-ar omorâ din cauză
că consumi prea multă energie, pe care corpul tău nu o are, storcând fiecare strop
de energie din tine..
Sev Demk s-a întors în camera sa.
Chiar dacă era obosit simțea că are mai multă putere ca oricând.
După ce stătuse atâta timp fără sa facă magie simțea că este din nou viu.
Se puse în pat și se uită la tavan lăsându-și gândurile să-i zboare prin minte
ca un stol de ciori deasupra prăzii.
Se uită pe geam, la cer.
 Era prea cald. S-a ridicat și a deschis geamul.
Când a deschis geamul o briză plăcută de vânt a intrat în cameră aducând cu
ea un miros de frunze uscate.
A închis ochii și a luat o gură adâncă de aer ca să-și limpezească mintea.
Pe pervaz stătea o cioară gri, care când l-a văzut s-a făcut imediat nevăzută,
luându-și zborul și lăsându-l cu un sentiment ciudat.
Sev Demk s-a lipit cu spatele de perete și s-a așezat jos.
I-se părea ciudat.
Imaginea ciorii nu-i ieșea din minte, deși era puțin neclară, imaginea îi
rămânea tipărită în minte.
I-se părea cunoscută, încercă să-și amintească unde văzuse cioara.
Se chinui un ceas întreg, dar fără nici un rezultat.
Sev Demk se pus în pat și așteptă ca lumea ciudată a viselor să-i ia locul
celeilalte.
Pentru câteva clipe era confuz, cum ajunse în acel pustiu plin de ploaie și
furtună, de cine fugea și ce anume trebuia să facă, Dar apoi un râu de amintiri
care-l loviră brusc și cu putere îl lămuri, nu își mai putea aminti totul dar își amintea
că era noapte, obosise să mai fugă, Monștrii care îl urmăreau nu voiau să îl mai
lase să le scape.
Într-un final, a ajuns, Templul Întunericului, sau Muntele De Ne-urcat îi
stătea în față.
Nu ar fi trebuit să fie acolo, dar iată-l, nu avea unde să se ascundă.
Toată lumina și speranța pe care o mai avea în el îl părăsise, se simțea la fel
cum se simțise când stătuse în închisoare, fără șanse de scăpare și fără speranță.
Monștrii îl urmăreau, pielea lor, era albă ca cerul în diminețile de iarnă, iar dacă te
uitai cu atenție, era translucidă, nu aveau ochi, deși puteau vedea, erau îmbrăcați
în niște haine negre, ponosite și rupte. Când le vedeai brațele și picioarele lor lungi
nu puteai avea impresia că erau omenești.
Nu ar fi trebuit să fie aici. Brațele lungi și albe ale unui monstru s-au
îndreptat spre el, el a aruncat o minge de foc spre el în speranța că va reuși să-l
rănească, dar mingea nu a făcut decât să îl înfurie pe monstru și mai tare, de parcă
furia ar fi crescut în monstru și ar fi dat pe dinafară, monstrul a crescut și mai mare
decât era la început.
S-a împiedicat de rădăcina copacului negru, mort și uriaș din mijlocul
templului, care renunțase demult să mai trăiască în acel loc oribil.
Copacul îi aducea aminte de cel din fața templului în care se antrenase atâta
timp.
I-se părea că avea aceeași formă, același miros.
Trebuia să rămână concentrat pe adevăr, pe supraviețuire.
 Crengile copacului erau ca niște mâini ridicate la cer, iar rădăcinile ca niște
șerpi care-și caută ascunziș sub niște pietre.
A căzut, în acea secundă, care i-sa părut cât un ceas de lungă, brațele lungi
și alunecoase ale monștrilor l-au prins.
Sev Demk Și-a spus să se trezească, că totul e un vis, dar știa că dacă ar fi
fost un vis, sigur s-ar fi trezit pe când fratele lui s-a transformat în unul dintre ei,
inamicii săi.
Acum nu ar mai fi trebuit decât să fugă în continuare, poarta templului
morți stătea deschisă ca pentru o ultimă îmbrățișare.
Brațele monstrului s-au strâns mai tare în jurul său. Nu mai putea să respire.
În acel moment monstrul urma să îl omoare.
S-am împăcat cu soarta, luptasem destul împotriva lor, iar acum urmau să
se răzbune. În acel moment brațele acelui monstru i-au dat drumul, a căzut la
pământ.
A încercat să fugă, dar nu a putut. Monștrii formaseră un cerc în jurul său,
Cercul se micșora, din ce în ce mai mulți monștri alăturându-se grupului.
Sev Demk auzi niște șoapte reci și distante, ca ale unor spirite care nu aveau
trup și voiau să te înnebunească doar cu cuvintele și glasurile lor care curând au
devenit niște țipete ascuțite.
Erau ei, Cei contra care încercase să lupte toată viața, Cei care nu se dau
înapoi de la nimic, Cei de neucis. Erau înalți, brațele lor erau la fel de lungi ca ale
monștrilor, trupurile lor negre și fețele care erau tot timpul în umbra mantiilor lor.
Se apropiau.
Până și monștrii păreau speriați de apariția lor, deși ei erau stăpânii lor, iare
ei știau că stăpânii lor urmau să apară.
Umbra în care stăteau le ascundea trăsăturile, o foloseau ca pe o mască. Nu
aveau chip, fața și corpul lor erau format din întuneric pur.
Nici o sabie nu putea străpunge întunericul acela pur, nici o săgeată, nici o
armă modernă sau veche. A renunțat să creadă că erau reali, Ei erau doar
imaginația lui, o simplă imagine creată de mintea lui care îl făcea să se cutremure
de frică, care îl făcea să se simtă mic și neajutorat.
Crezu asta până când s-au apropiat de el, mișcările lor supraomenești mult
mai supraomenești decât ale lui îl făceau să se simtă mic și neînsemnat.
Durerea lui era plăcerea lor.
Se uită la ei.
Chiar dacă erau în fața sa nu aveau un contur clar, nu aveau o formă
anume. Singurul lucru care îi făcea să aibă o formă clară erau mantiile și robele lor
negre, care se mișcau ca și cum ar fi fost bătute de vânt, chiar dacă nu bătea nici o
pală mică de vânt.
 Lui Sev Demk i-se părea că de fiecare dată când se apropiau simțea un fel de
frică ciudată, care era mult prea mare ca orice ființă să o poată simți.
Cerul de deasupra lui era plin de stele.
A început să picure.
O ceață ciudată, care acoperea doar picioarele celor de față apăru când Cei
De Ne-ucis puseră picioarele pe pământ.
Lui Sev Demk i-se părea că până și cerul începuse să-i plângă soarta.
De ce trebuia să fie el? De ce trebuia să fie el tot timpul?
Întâi a fost ținut la închisoare pe nedrept, iar acum, acum trebuia să fie vânat
de ceva de care era imposibil să scapi, ceva imposibil de omorât.
O lacrimă îi curse pe sub masca de ceață.
Norii acoperiseră lumina lunii care era rece și distantă pentru câteva clipe.
Cei De Ne-Ucis păreau și mai măreți și mai înfricoșători decât erau înainte.
Sev Demk se simțea ca o furnică pe lângă o stâncă.
De ce trebuia să fie el?
Putea fi oricine altcineva, dar de ce a fost el ales?
Stătea pe jos pitit cu mâna deasupra capului ca să-și ferească privirea de cea
a Celor De Ne-Ucis, parcă cerându-le mila.
Ceea ce era în fața lui era mult prea înfricoșător pentru mintea sa.
Încerca să nu se uite la ce era în fața sa, la cei șase, să stea ascuns în umbra
necunoașterii măcar o dată.
Își pierduse orice speranță.
Simțea cum focul din sângele său ardea mai tare ca oricând.
Sev Demk nu mai putea face nimic, nu se mai putea mișca, nu mai putea
vorbii tot ce putea face era să privească și să îi asculte pe cei de care se temea.
Dușmanii săi îi tot spuneau să li se alăture, el încerca să li-se opună, dar la un
moment dat nu mai mai avu putere să facă nimic, nu mai putut să-și țină scutul
minții, iar controlul asupra propriului corp îi scădea, vrăjile dușmanilor săi punându-
l să jure că li se-va alătura.
Zeii morții, cei de care se temea Sev Demk mai mult decât de orice altceva, la
fel ca orice altă ființă, au făcut un pas în față către el.
Unul dintre caii lor a nechezat și s-a ridicat pe picioarele din spate.
Nimeni nu avea să-i salveze sufletul, nimeni nu avea să-l salveze.
Era pierdut. Nu mai avea ce să facă. Era mult mai mult decât pierdut, era
mult mai mult decât pierdut și nu putea face nimic.
Cei De Ne-Ucis mai făcură încă un pas în față.
 Simțea cum frica din el crește din ce mai tare.
Se simțea de parcă frica sa era cel mai înalt munte și el nu era nici măcar în
stare să îl privească. Simțea cum frica îi inundă mintea și tot corpul.
Simțea că nu poate nici măcar să încerce să se lupte cu ei.
Erau mult prea puternici.
Se uită la lună care lumina cu o lumină mai rece ca oricând.
Zeii Morții mai făcură un pas.
Sev Demk trase o gură adâncă de aer în piept. Se împăcă cu gândul că
pierduse, cărțile erau de partea Zeilor. Nu mai avea ce face.
Își jucase toate cărțile, iar acum trebuia să plătească.
Zeii morții mai făcură încă un pas în față.
Dacă te-ai fi uitat direct în fața lor ar fi fost ca și cum te-ai fi uitat la un soare
negru care arde și poate să înghită toată viața din lume cu ușurință.
Ar fi trebuit să fugă.
Veneau.
Luna plină se ridica tot mai sus pe cer.
Foamea lor de moarte creștea ca un foc.
Trebuia să se ascundă cât mai avea timp, dar nu putea.
Ar fi trebuit să fugă, dar nu putea ei nu aveau milă, l-ar fi ajuns din urmă
orice ar fi făcut.
Mai făcură un pas în față.
Lacrimi fierbinți începură să-i curgă pe sub mască.
Simțea cum înnebunea pe dinăuntru, corpul începuse să-i tremure
necontrolat.
Simțea cum frica îi devenea din ce în ce mai mare.
Zeii Morții mai făcură un pas, erau de neoprit, păreau că savurează fiecare
strop de frică pe care-l simțea Sev Demk.
Trebuia să le reziste chiar dacă durea.
Era întuneric. Era singur. Îi era prea frică, dar chiar dacă îl durea, trebuia să
reziste, să nu renunțe, chiar dacă durea trebuia să reziste.
Încercă să-și e=repete aceleași cuvinte în minte ,, Trebuia să le reziste, chiar
dacă durea’’, dar cu cât se apropiau mai mult cu atât corpul lui și spiritul lui îi
spuneau opusul.
Luna părea mai tristă ca oricând.
Zeii au spus deodată o vrajă.
 Sev Demk stătea și asculta ce zicea gura lui fără ca el să vrea.
Încă un jurământ, încă ceva ce trebuia neapărat să ducă la bun sfârșit.
De ce trebuia să fie el? Copacul care se ridica deasupra lui întindea parcă
crengile către cer pentru a atinge cerul, norii, stelele și luna pentru o ultimă dată.
Zeii îl puseră să spună exact unde se afla, de parcă voiau să știe unde e, de
parcă el era în alt loc decât cel în care se afla atunci.
Sev Demk asculta cuvintele spuse într-o limbă necunoscută, cea a Zeilor
Morții, de el, fără voia sa.
Nu înțelegea ce spunea. Nu înțelegea ce spunea și nici nu voia, îi era prea
frică.
Sev Demk se trezi transpirat.
Nu spusese nimic despre acest vis instructoarei lui.
Îi era prea frică de ce ar fi crezut, ce ar fi zis.
Ținea prea mult la numele său.
Nu îi spuse nimic și nici nu avea de gând s-o facă, avea să rămână unul dintre
multele lucruri pe care doar el le știa.
După antrenament Sev Demk era foarte obosit, dar totuși îi era frică să
adoarmă, îi era frică să mai aibă un vis ca cel pe care îl avuse cu o zi înainte.
În acea noapte nu se mai putu afunda în iluzia pe care o vedea cu ochii
deschiși sub masca sa neagră de ceață.
Se antrenă și munci din greu.
Singurul timp când putea să fie singur și să se odihnească era noaptea.
Încerca să profite cât mai mult de timpul său liber încercând să-și amintească
ce se întâmplase după ce fusese chemat în mijlocul nopții la locul unde se antrena și
învăța din greu cu puțin timp înainte să fie capturat.
Nu putea să-și amintească nimic.
Se simțea de parcă îi lipsea ceva foarte important din memorie.
După două zile Sev Demk a avut o altă viziune despre fratele său care și-a
trădat neamul și despre el și fratele lui luptându-se într-un duel de vrăji. El
câștigase, dar doar îl gonise pe fratele său care îi spuse lui Jadokaria că lui i-au
crescut puterea vrăjilor și că a descoperit că el era trădătorul din neamul umbrelor.
Când se trezi din viziunea îi lăsă un gust amar. Sev Demk îi povestii
instructoarei sale viziunea pe care o avuse și când vru să o întrebe dacă era
adevărată ea spuse de parcă știa ce exact ce voia Sev Demk să întrebe:
-Ce ai văzut este adevărat, nu lăsa pe nimeni să-ți spună altceva. Și eu am avut
aceeași viziune noaptea asta.
-Cum se poate ca două persoane diferite să aibă aceeași viziune?
 -Spiritele rătăcesc în Spani'āṁ dī dnuī'ān. Și cât timp eu o să îți fiu profesoară o
să te învăț și cum să nu îți lași spiritul să rătăcească ca un cal neîmblânzit pe
tărâmuri unde nu ar trebui să ajungi. Până și pentru cei mai buni vrăjitori poate fii
periculos să stea pre mult în unele lumii. Pot găsi o lume pe care să le-o placă mai
mult decât pe cea reală și să vrea așa de tare să rămână în ea încât să facă vrăji
care ar fi imposibile pentru ei și i-ar omorâ doar ca să rămână acolo sau să facă
lucruri cu mult peste puterile lor, poți sfârși în nenumărate feluri dacă mergi în lumi
în care nu ar trebui niciodată să ajungi, așa că e periculos.
Avea dreptate. Și el auzise de multe ori legende în care se întâmplase asta.
Se uită la instructoarea lui.
Voia să învețe asta cât mai repede.
Nu îi știa numele. Se gândise de nenumărate ori să o întrebe care era numele ei,
dar niciodată nu îndrăznise.
Una dintre legile umbrelor era să nu încerce să afle lucruri pe care alții nu vor să
i-le destăinuie.
Trecuse prin prea multe chinuri, nici măcar el nu se mai considera umbră.
Într-un final întrebă:
-Care e numele tău?
Expresia de pe fața instructoarei lui se schimbă în una de surprindere.
Ea știa legile umbrelor.
Nu știa nici o altă umbră care ar fi încălcat acele legi.
Totuși Sev Demk o făcea.
Se uită la el mirat.
Până la urmă hotărî să îi spună. Deschise gura și spuse:
-Kālā Dūta, adică Îngerul Negru.
Nu era ce se aștepta Sev Demk, dar nu spuse nimic.
Restul zilei încercă să nu mai facă nimic care să încalce alte legi ale umbrelor,
dacă oricine ar fi aflat că făcuse asta, ar fi avut o soartă la care nici nu voia să se
gândească, dar ce conta o mică încălcare a legilor, când reușise să fugă de cei care
n-au fost pedepsiți timp de secole pentru crimele și legile încălcate?
Dimineața următoare, după un somn odihnitor, Sev Demk se trezi cu forțe noi.
Se ridică din pat și privi pe geam cerul.
Norii aveau tente roz și portocalii, soarele lumina, două păsări mici zburau
undeva sus, libere fără să bage în seamă restul lumii.
După ce luă micul dejun care era format tot din Rōi, Panīra, Thalē hō'ē mītha și
Maśarūmaza. A început antrenamentul. Sev Demk a muncit din greu. Se lupta cu
sine pentru a face cele mai complicate vrăji de care a auzit în viața lui.
 Când a ajuns în bucătărie el și instructoarea lui sărit peste micul-dejun, lăsându-
i doar o mică pauză în care să stea în casă ca să-și tragă răsuflarea.
În fiecare zi au început cu antrenamentul la ora patru dimineața.
Așa a petrecut Sev Demk următoarele două luni de antrenament: trezit-mâncat-
muncit-dormit și tot așa, zi, după zi după și zi, după zi.
În ultimele zile începuse să se facă tot mai frig pentru toate ființele vi, dar nu și
pentru Sev Demk, trupul lui fremăta de foc magic. Sev Demk se gândea la sărmanul
său frate al cărui element gheața nu îi putea ține de cald, în schimb lui, elementul
său focul îi ținea de cald ca și cum era vară.
A zâmbit trist la gândul că fratele său o ducea mai rău ca el.
Aproape reușise să uite că fratele său era trădătorul din neamul său și ce s-a
mai întâmplat în viziune.
În ultima zi de antrenament Sev Demk nu putea dormii.
În seara aceea se uita la norii care înconjurau luna și se gândea decât la
profeția avută de el cu câteva luni înainte. Totul părea atât de realist dar îndepărtat
ca și cum era un glob de sticlă pe care la un pas greșit se putea crăpa și sparge în o
mie de bucăți.
Realiză că dacă s-ar mai fi gândit mult la asta ar fi înnebunit.
S-a dus în pat.
Gândurile îi zburau prin minte ca și stropii unei cascade de munte.
Tocmai când era să ațipească s-a auzit un scârțâit și încă unul și încă unul.
Scârțâiturile se îndreptau spre camera sa, erau ca niște pași.
Sev Demk cu inima bătând nebunește, paralizat de frică, nu putea face nimic.
Era același sentiment ca și în visul cu Zeii Morții.
Geamul se deschise brusc trântindu-se de perete și lăsând să intre în cameră un
vânt rece care mirosea a frunze de toamnă.
Sentimentul de neputință și de frică.
Se uită la ușă.
Sunetul se auzea din ce în ce mai tare, mai aproape.
Când ușa s-a deschis cu un scârțâit subțire și un om cu o pelerină și o glugă
neagră, cu cizme înalte cu talpă groasă și cu o seceră foarte ascuțită a intrat în
cameră.
Lumina lunii se reflecta în secera celui care intrase de parcă secera ar fi fost din
argint pur și luminată de o mie de torțe.
Sev Demk nu mai putea face nimic. Nu mai putea țipa. Avea gâtul uscat. O voce
ca de sticlă spartă s-a auzit:
 -Am așteptat mult să-ți găsesc adevăratul nume. Un hohot care-ți îngheța
sângele-n vine s-a auzit.
Sev Demk simțea frica devenindu-i din ce în ce mai puternică în timp ce silueta
neclară se apropia.
-De ce ai venit? Întrebă Sev Demk cu o voce stinsă din cauza fricii.
Nu mai trebuia să întrebe cine sau mai bine spus ce e.
Știa deja.
Era unul dintre ei, unul dintre Zeii Morții.
Simțea cum nu mai avea aer.
-Păi, vreau să te duc pe tărâmul morților. Doar nu ți-e frică de moarte nu? Având
numele tău adevărat cu care te pot controla va trebui să vi mâine pentru o ultimă
confruntare. Ca toate umbrele. Doar de ce crezi că vi-se zice umbre, sau poporul
mort? Cele care mai sunt în viață au rezistat doar pentru că am ales să vin mai
târziu la ele, sau pentru că le-am considerat prea slabe ca să mă lupt cu ele, dar tu,
tu ești diferit.
Simțea cum capul îi pulsează.
Frica îi luase în stăpânire mintea.
Sev Demk Încercă să se liniștească.
Luă o gură de aer după care puse întrebarea a cărui răspuns îl știa.
-De cât timp mă cauți?
-De când te-ai născut, dar, desigur dacă nu vrei să vi poți să rămâi ca un iepure
ascuns în vizuină, dar ar fi foarte păcat. Mi-aș pierde un adversar la fel de bun ca
mine... Știu că nu o vei face și în plus dacă refuzi nu te-ai mai numi umbră, toate
trebuie să se lupte cu mine, chiar dacă altele mai târziu, haide, ști și tu că vrei să
accepți provocarea, că vrei să dovedești tuturor de ce ești în stare, acum ai șansa să
o faci...Adică gândește-te la familia ta. Câți oameni și creaturi au omorât pe
nedrept doar secolul ăsta, dar s-a luptat vreunul cu mine și m-a învins? Nici unul nu
m-a învins, dar, tu, tu ai putea să le dovedești că ești diferit. Ai o reputație destul de
mare prin neamul tău. Nu vrei să o strici, nu? Până și eu te admir. Dacă vi vei avea
șansa să dovedești tuturor că umbrele nu sunt ceea ce par, monștrii care ucid, ci că
sunt mai mult de atât, că pot birui moartea, că pot ajunge legende.
Înghiți în sec.
Știa că era adevărat, chiar dacă nu își cunoștea familia, toți îl tratau cu respect.
Toți îl respectau, de parcă părinții săi erau într-adevăr importanți.
Trebuia să le dovedească că era demn de respectul lor.
Se uită la silueta din fața sa.
-Umbrele nu sunt rele...sunt doar diferite, a răspuns Sev Demk cu o urmă de furie
în glas.
 4
Pădurea De Ceață

În următoarea zi Sev Demk s-a trezit și a mers în bucătărie.

Instructoarea sa stătea în picioare parcă așteptând ca el să spună ceva.
Se uita la el de parcă știa ceva ce el nu știa.
Încercă să nu-i bage în seamă privirea.
Se uită în pământ, ca ea să nu-i poată citii nimic de pe fața sa, chiar dacă
aceasta era acoperită cu masca groasă din ceață.
După un timp Sev Demk hotărî să rupă tăcerea și întrebă:
-Unde e Pădurea Umbrelor?
Se uită la instructoarea sa.
Nu părea deloc surprinsă, de parcă știa că asta avea să întrebe.
Se simțea ciudat. Era de parcă instructoarea sa știa totul.
După un timp ea răspunse:
-Cel ce o caută merge la moarte sigură, dar dacă insiști, ți-aș putea arăta unde
se află.
Sev Demk se simțea ușurat că instructoarea lui nu știa nimic de cel care îl
vizitase cu o seară înainte și nu suspecta nimic. Nu spuse nimic despre asta,
însemna că nici nu aflase.
Nu avea de unde să știe.
Ridică capul și se uită spre instructoare sa și spuse încercând să spună cât mai
convingător:
-Trebuie să ajung cât mai repede la ea.
Credea că urma să se supere sau să îl întrebe ce voia să facă, dar femeia nu
făcu nimic.
Se uita la el de parcă știa de ce voia să meargă acolo.
Nu, nu putea ști. Până la urmă doar el știa ce se întâmplase cu adevărat, nu
putea ști.
Respiră ușurat.
Încercă să își concerteze privirea asupra altor obiecte din cameră.
Dacă s-ar fi uitat la fața instructoarei lui poate i-ar fi scăpat vreun sentiment și
s-ar fi dat de gol.
Într-un final Ridică capul și se uită spre ea.
 I-se părea că vede o umbră de durere pe fața ei.
Când ea observă că se uita la ea își șterse imediat expresia de pe față.
Dintr-o dată liniștea scurtă de o clipă fu ruptă de instructoarea lui.
-Ce treabă ai tu cu zeul morții? Știu că toate umbrele trebuie să se confrunte cu
el, dar nici una nu a mai trebuit să o facă atât de repede.
Cum știuse?
Era imposibil.
Nu avea de unde să știe.
Simțea că se învârtea lumea în jurul lui.
Încercă să scape de acel sentiment. Își ridică din nou privirea și se uită în ochii
instructoarei lui.
Luă o gură adâncă de aer și întrebă:
-De unde ști că a fost el?
-Trebuie să îți spun un secret pe care nu l-am mai zis nimănui și nimeni care e în
viață nu îl mai știe.
-Ce?
-Sunt un spirit, o fantomă, o umbră în această lume, dar nu ca tine, nu, eu nu ar
mai trebui să fiu aici de mult, doar dacă merg pe tărâmul morții pot să iau destulă
forță în mine încât să pot face vrăji și orice poate orice altă ființă vie să facă, dacă
nu aș merge acolo aș deveni din ce în ce mai slabă și estompată, iar până la urmă
nu aș mai exista, aș dispărea, aș rămâne blocată în lumea morților ca într-o cușcă
cu gratii de fier pe care oricât ai încerca nu le-ai putea rupe. Uite-te cu atenție la
mine.
Sev Demk a făcut întocmai. A observat numai decât că instructoarea sa avea o
nuanță de transparență și dacă se concentrează foarte tare poate vedea lucrurile
din spatele ei.
Asta explica multe.
Mai avea multe întrebări, dar nu avea curajul și timpul să le întrebe.
Întrebă doar o întrebare:
-Cum ai devenit fantomă?
O umbră de mânie combinată cu durere apăru pe fața ei.
Până și la amintirea acelei întâmplări simțea o durere îngrozitoare, dar era
dreptul lui să știe.
În fond cine era ea?
Era un nimeni, o umbră de mult uitată, care, încerca să se agațe de viață, chiar
dacă urma să plătească crud pentru asta, chiar dacă urma să fie chinuită și
batjocorită în fața tuturor, era o fantomă care încerca să se prindă de viață ca de
un colac de salvare, chiar dacă era imposibil să-l mai prindă din urmă.
Trebuia să-i răspundă.
-Ai auzit de der durkhfirung fun heldn?
Întrebarea întrebată de ea avea un aer trist și Sev Demk auzi o notă de tristețe
în glasul ei când spuse întrebarea.
Îi era milă de ea.
Doar din cauza lui suferea amintindu-și cum murise și devenise fantomă.
Nu aparținea în întregime nici vieții nici morții.
Răspunse umil și respectuos, încercând să o facă să înțeleagă că îi părea rău că
o pusese să își amintească ceea ce se întâmplase.
-Desigur toate umbrele știu legenda.
Se uită la fața ei.
Înțelese.
Se simțea ușurat.
Nu voia să mai aducă vorba de asta vreodată.
Încercă să pară cât mai respectuos și să asculte cu cât mai mare atenție ce avea
să spună instructoare lui.
-A fost acum mult timp, a spus ea, O umbră a devenit legendară după o
aventură de neuitat, Dar umbra nu dorea decât să se răzbune pe cei mai mari
dușmani ai săi adică pe cekungani. Erau niște creaturi ale răului mânate de nebunie
și de ură. încă sunt. Erau negre, foarte înalte și puteau folosi magia mai bine ca
orice altă creatură, pentru că ei o aduseră pe pământ de la zei, erau unele dintre
cele mai puternice creaturi care au existat vreodată. Aṇajāṇa nā'īṭa, cum era
numită umbra din legendă, adică eu, a reușit să omoare toți cekungani. Sau mai
bine zis așa crezuse. Umbra și-a petrecut victoria sărbătorind îndelung și veselindu-
se, cekuganii auzind zvonurile reușiră să mă găsească până la urmă. Eu, orbită de
victoria mea, crezând că pot să le țin piept și acestor cekungani care rămaseră dacă
putusem să le țin și celorlalți mi-am lăsat garda jos știind că chiar daacă mi-o
laăsasem tot îi puteam învinge, dar cei rămași erau diferiți, mai puternici, din cauza
morții fraților lor, ei auveau ceva ce eu nu aveam, furia, furia poate fi cea mai
periculoasă armă, chiar și cel mai bun luptător dacă s-ar lupta împotriva unuia care
a suferit o pierdere din cauza lui nu are ncici o șansă, după ce m-au găsit m-au
omorât, în fond doar așa puteau să-mi răspundă cu aceași monedă la soarta pe
care o avuseră frații lor. Cei care m-au ucis au avut grijă să sufăr cât au suferit ei și
frații lor înzecit, apoi, ca să se răzbune și mai tare m-au blestemat să nu fac parte
din nici un tărâm, nici din cel al morților, unde nimic nu-ți tulbură odihna, nici din
cel al oamenilor vii. Aici se termină legenda, dar mai e o parte de mult uitată a
acestei legende. Cekungani rămași au devenit niște monștrii s-au înmulțit și au
devenit din ce în ce mai puternici. Doar unul își păzește prieteni morți. Numele său
este Tusīṁ Jā'ō adică Pentru sângele frațiilor mei, mori! Tot timpul i-am urât pe
cekungani, dar acum simt că-i urăsc mai tare ca oricând, Numele îi este dat ca să
nu uit niciodată ce am făcut neamului său, el este cel care păzește tărâmul
morțiilor, el ia viețile tuturor creaturilor vii și se hrănește cu forța lor. Fiecare om
povestește puțin diferit povestea, adaugă sau scoate lucruri din ea, Până când
rămân doar jumătăți de adevăr, mituri sau cum numesc cei din neamul nostru încă
rămași în viață această poveste, legende, Iar când o legendă este uitată începe una
nouă, care aduce o nouă speranță lumi, care este ca o sămânță, care face să
înflorească speranța în sufletele tuturor ființelor vii. Acum este timpul ca tu să intri
în istorie omorândul pe Tusīṁ Jā'ō.
Își dădu seama că legenda în care toți copii din neamul său credeau era
adevărată.
Nici o dată nu crezuse că o va întâlni pe umbra care făcuse parte din legendă.
Simți cum îi curge o lacrimă pe sub masca sa de ceață. Nu totul era pierdut, încă
mai exista speranță.
Hotărâ să se lase în voia ei.
Spuse dintr-o dată rupând tăcerea:
-Învață-mă ce trbuie să fac.
Instructoarea sa se uită la el plină de speranță.
Sev Demk o urmă pe instructoarea sa mergând pe terenul de antrenament.
petrecură câteva ore antrenându-se.
Vrăjile deveneu din ce în ce mai complexe și mai complicate.
După un timp începură să se dueleze cu săbiile.
Sev Demk pierdu de multe ori, dar asta îl ajuta să se bucure mai tare de fiecare
din dățile în care câștiga.
Antrenamentul era dur, la fel ca și viața.
Într-un final instructoarea lui îi spuse că este pregătit și că nu mai are ce să-l
învețe.
Sev Demk își aminti că unele vrăji pe care le învăța apăraeau și în legenda pe care
o auzise de atâtea ori când era copil.
Își dădu seama cât de multă putere avea instructoarea sa chiar dacă își pierduse
majoritatea puterii când devenise fantomă.
Kālā Dūta i-a zis cum să ajungă în pădurea umbrelor.
Sev Demk porni pe drum.
Cu cât mai mult se apropia Sev Demk vedea că plantele începeau să se uște sau
deveneau din ce în ce mai negre.
La ora nouă când a ajuns, Tusīṁ Jā'ō I-a spus lui Sev Demk:
 -Credeam că t-ai răzgândit. Că ai fugit acasă cu coada între picioare ca restul
neamului tău.
Știa că spune asta doar ca să-l înfurie, deși deobicei umbrele nu veneau pentru a
se confrunta cu Tusīṁ Jā'ō.
Se uită la el zâmbind.
Voia să-l înfurie cât mai tare, să-i răspundă cu aceași monedă.
Simți cum furia lui Tusīṁ Jā'ō creștea devenind ca și un munte plin de ură și
mânie.
-Niciodată.
Sev Demk simți cum furia lui Tusīṁ Jā'ō creștea din ce în ce mai tare.
Simțea că îi era superior.
Nu trebuia să intre în jocul lui.
Trebuia să-l bată la jocul creat de el. Un joc la care aproape nimeni nu reușise.
Zâmbi. Știa că îl va învinge.
Tusīṁ Jā'ō încercă să își ascundă sentimentele.
-Văd că ești foarte încrezător.
Trebuia să-i răspundă în același fel.
Zâmbi.
Nu trebuia să bage în seamă nimic din ce spunea Tusīṁ Jā'ō.
-Și tu la fel.
Tusīṁ Jā'ō Scrâșni din dinți.
Știa că nici el nu trebuia să intre în jocul lui Sev Demk.
Încercă să nu-i mai arate ce simțea.
-Urmează-mă.
Sev Demk l-a urmat pe Tusīṁ Jā'ō până într-un luminiș.
-Voi face un scut de magie în jurul arenei care se-va tot restrânge. Avem în jur de
doisprezece minute ca unul dintre noi să se dea bătut. Cred că am destul timp ca să
te înving. De obicei cei care se luptă cu mine nu rezistă nici jumătate din acest timp.
Îmi va lua din puteri dar chiar și așa nu ai șanse să câștigi.
Tusīṁ Jā'ō zâmbi.
Voia să îl facă să se simtă cât mai neajutorat.
Sev Demk nu-i pică în plasă, știa ce avea de gând să facă.
Zâmbi la rândul lui.
-Dar ce e? Nu poți să ți mai mult scutul? ți-e teamă că vei pierde prea multă
putere și te voi învinge? a spus Sev Demk calm.
 Îi știa planul, dar voia să-l tachineze puțin.
Sev Demk se simțea de parcă se hrănea cu frustrarea lui Tusīṁ Jā'ō.
O umbră de mânie apăru pe fața lui Tusīṁ Jā'ō, dar dispăru la fel de repede cum
apăru.
Sev Demk observă umbra de mânie de pe fața lui Tusīṁ Jā'ō.
Zâmbi.
-Nu, sigur că nu. Să fie jumătate de oră, atunci.
Zâmbi.
Știa că nu mai acceptase asta nici o dată, dar spuse:
-Pot să fac eu scutul, îl voi ține un ceas.
Știa că nu avea să-l lase.
Se uită la el cu un zâmbet inocent.
-Serios, tu chiar crezi că te voi lăsa? Îl voi ține eu un ceas jumătate.
Nu mai făcuse asta nici o dată, dar urma să o facă.
-Bine, așa să fie, dar nu va fi corect tu îți vei pierde din puteri și va fi mai ușor să
te înving.
Știa că va accepta.
Învinse reguluile jocului lui Tusīṁ Jā'ō.
Era mulțumit.
-Bine dacă așa ți-e jocul fără scut. Ești mulțumit?
-Desigur, spuse Sev Demk.
Au început să se lupte fiecare lovitură magică era parată de Sev Demk.
De fiecare dată când Sev Demk ataca loviturile erau parate de Tusīṁ Jā'ō.
-Asta e tot ce poți? a întrebat Sev Demk cu dispreț.
Fața lui Tusīṁ Jā'ō se întunecă și în clipa următoare un fulgere de magie pluti
spre Sev Demk, dar Sev Demk le evită cu o clipă înainte să-l lovească.
Duelul până seara când începu să se întunece, când cekunganul se dădu bătut.
Tusīṁ Jā'ō zise cu o urmă de respect în voce:
-M-ai învins, ești prima umbră car m-a învins vreodată iar asta e nu e o ispravă
bună de lepădat.
-Mulțumesc, spuse Sev Demk, Înseamnă mult, mai ales din partea ta.
-Între cekungani există o tradiție, dacă oricine îi învinge într-un duel de magie,
ambii trebuie să se taie pe mână pe care să nu o vindece ca semn de respect și
cinste care să-i urmărească toată viața.
 Înțelese.
Întinse mâna spre el fără să spună nimic.
Atunci Tusīṁ Jā'ō murmură o vrajă și pe antebrațul drept al lui Sev Demk și al lui
Tusīṁ Jā'ō ,Tusīṁ Jā'ō A apărut o tăietură dreaptă și lungă.

5
Foc și gheață

Sev Demk se simțea obosit după duelul de vrăji din seara trecută.
Se uită pe antebrațul său în căutarea cicatricii.
O văzu pe brațul său, începuse să se umfle și să aibă o culoare mai albă. Era
lungă și subțire.
O atinse cu un deget.
Își aminti tot duelul exact așa cum fusesese, de parcă ar fi fost acolo.
O mai atinse odată, se întâmplă la fel ca înainte, era de parcă de fiecare dată
când ar fi atins-o ar fi fost din nou acolo, în pădure.
Următoarea zi Stăpânul urma să vină ca să să-i înfrângă odată pentru totdeauna
pe dușmanii săi, de moarte, dar înainte avea să se întânească cu fratele său.
A ieșit pe ușă.
Voia să-și limpezească mintea.
Se uită în spate și văzu casa unde stătuse de când ieșise din închisoare.
Când a ajuns înapoi acasă s-a pus în pat și a adormit.
Luna îi inunda camera cu raze de lumină sidefii.
Norii acopereau luna cu voalurile lor albe ca de mătase.
Lumina din cameră venea de la lună, care era mare și lumina cu putere.
Lumânarea de mult stinsă stătea pe marginea etajerei de lângă pat.
Razele de lumină arătau ca niște lame de săbii care străpungeau geamurile
acoperite de un strat subțire de gheață.
Următoarea zi Sev Demk a fost trezit de cioara gri închis care croncănea la
gemul lui.
S-a ridicat din pat s-a întins și a făcut câțiva pași prin cameră.
Dintr-o dată își reaminti de cioară.
 Când s-a dus la geam cioara dispăruse fără urmă, singurul indiciu că ea chiar
fusese acolo erau niște urme deabea vizibile.
Pesemne ca fost doar o închipuire de-a lui, își spuse Sev Demk ridicându-și umerii
de parcă ar fi vorbit cu cineva.
A mers pe verandă în fața casei și a auzit un croncănit.
Asta era prea de tot, vedea ciori care erau doar rodul imaginației sale, iar acum,
acum, auzea și sunete de cioară?
A vrut să se ridice și să meargă după colț doar ca să-și dovedească că nu era
acolo nici o cioară și că totul fusese doar o plăsmuire, când văzu cioara gri cenușie,
care se uita la el.
Ceva i-se părea cunoscut și nu era faptul că o văzuse mai devreme în acea zi.
A încercat să-și dea seama ce, să-și amintească ceva ce îi scăpase, dar oricât a
încerat nu a reușit, nu își amintea nimic.
Nu avea să-și amintească niciodată ce se întâmplase cu adevărat când fusese
catpturat, avea să rămână în neștiință.
Oricine ar fi fost un complice sau un martor, mai puțin cei pe care îi știa deja și i-
ar fi spus că el nu știa nimic din ce se întâmplase, Sev Demk ar fi fost nevoit să-l
creadă, nu ar fi putut să știe dacă mințea sau spunea purul adevăr.
Era neputincios.
Strigă spre cer în speranța de a-și potoli mânia.
Nu funcționă.
Se gândi că nu avea ce să mai facă ca să-și potolească furia, așa că încercă din
nou să-și amintească.
A stat acolo timp de trei sferturi de ceas, iar până la urmă sa uitat din nou la
cioară.
îl examina de parcă voia să vadă exact ce face. Atunci Sev Demk parcă lovit de
fulger își amintit de unde văzuse acea cioară. Era cioara lui Jadokaria și îl
supraveghea, ea era cea care îi spunea lui Jadokaria ce făcea și care era
următoarea lui mișcare, din cauza ei putea fi prins din clipă-n clipă.
Cioara se uită la el o clipă, apoi încercă să-și ia zborul.
Sev Demk făcu o vrajă, Cioara căzu din aer parcă lovită de o forță nepământeană.
Capul ciorii s-e spase cu un sunet satisfăcător pentru urechiile lui Sev Demk, iar
viața ei s-e duse ca și suflată de un vânt mai puternic.
A luat-o în mâini și i-a săpat o groapă cu ajutorul magiei. Pământul rămas l-a
pus peste trupul gri al ciorii pe care ș-a așezat cu grijă în pământ. A luat două bețe
și a spus o incantație ca cele două bețe să se unească și să formeze o cruce. A pus
mica cruce pe mormânt. A mai luat o piatră pe care cu ajutorul magiei a scris:
Aici își duce somnul de veci
 Harsya

A pus o piatra pe care a modelat-o cu ajutorul magiei pe mormânt și iar sa pus pe

verandă și a așteptat.
Încercă să-și amintească de felul în care fusese capturat, dar oricât încercă nu era
la fel de ușor că și cum și-ar fi amintit ce făcea cioara.
Se uită la pământ concentrat și încercă să-și imagineze câte animale mici și
neînsemnate trăiau în el.
Într-un final a auzit pe cineva vorbind:
-Am ajuns nu mai pot vorbi. Harsya? Nu știu, Stăpâne. Da. Sata srī akāla, apoi s-
a auzit un sunet ciudat și s-a văzut un pâlpâit de lumină după care de după colț a
ieșit Pedi Figi care a spus:
-Bună, frate! Nici nu ști cât de mult mă bucur să te văd.
Dacă căutai cu atenție asta, puteai găsi o urmă de sarcasm în glasul lui.
Sev Demk Își ridică capul și-l privi cu ură.
Pedi Figi se uită la el cu o urmă de frică în ochi.
Știa de ce era în stare fratele său.
-Cum ai îndrăznit să-ți trădezi neamul? Întrebă Sev Demk plin de scârbă și lipsit
de orice urmă de respect.
-Ascultă, pot să-ți explic, spuse Pedi FIgi plin de frică.
Se uită la Sev Demk de parcă el era un cățel mic și neajutorat și Sev Demk un
dragon imens care avea toată puterea din lume.
Știa că nu i-se putea opune.
Se uită la el plin de umilință.
-Explică asta, a zis Sev Demk. Intrând-ui în minte și arătându-i viziunea câne ei
doi se luptau.
Pedi Figi se uită la fratele său speriat.
Cum reușise să-i intre în minte?
Totul era anapoda.
Pedi Figi se simțea și mai mic în fața fratelui său.
Încercă să nu lase sentimentele să-i iasă la suprafață.
-Cum ai reușit să-mi intri în minte? Întrebă Pedi FIgi cu un glas rece, după care se
ascundeau multe sentimente.
-Se întâmplă mai des decât crezi, a spus Sev Demk zâmbind pe sub masca sa de
ceață.
Știa cum se simțea fratele său.
 Știa că se simte ca un lup încolțit.
Amândoi știau că pierduse. Nu mai avea nici o carte. Zarurile erau de partea lui
Sev Demk.
-Frate, te poți întoarce de partea noastră, de partea umbrelor, putem să fim din
nou fericiți, continuă Sev Demk încercând să-l facă pe Pedi Figi să aleagă ce era
bine măcar o dată.
După o pauză destul de lungă în care Pedi Figi cântări ce spusese fratele său, Pedi
Figi spuse:
-Nimeni nu-mar ierta, nici măcar eu și în plus acum lucrez pentru Jadokaria, nu
mai e cale de întoarcere.
Era adevărat, dar totuși merita să mai încerce.
-Eu te-aș ierta, a spus Sev Demk. Te rog, nu mă fă să ajung așa cum ai văzut în
viziune, ști că nu îți va fi de nici un folos să te lupți cu mine.
Așteptă răspunsul.
El veni aproape instant și fu la fel de direct și de clar ca și sticla.
-De ce nu? Eu o să scap cu viață, tu la fel, făcu o pauză are lui Sev Demk i-se păru
foarte lungă, alătură-te nouă. Imaginiază-ți că vei avea toată lumea la picioare.
Nu se aștepta la asta, mai ales de la fratele său, dar poate că legendele vechi
erau adevărate, toate umbrele albe își trădaseră neamul, familia sau prietenii.
Era la fel ca și superstițiile oamenilor de la pisici negre până la foarfeci deschise,
toate aveau ceva adevărat în esența lor.
Știa că așa urma să fie, dar nu avea ce să facă.
-Nu...Nu...Nu pot, spuse Sev Demk.
Fratele său îi aruncă o privire lașă și apoi vru să fugă. Văzând că nu funcționase
aruncă o minge de gheață în fratele său care pară exact la timp ca să se apere de
mingea de gheață.
Veni rândul lui Sev Demk să atace. Fratele său abia a parat lovitura la timp.
Pe a doua nu a apucat s-o mai pareze dar s-a aplecat la timp ca să nu-l lovească.
Urmă un schimb de mingi de foc și de gheață, la fel de rapid ca un fulger și tot la
fel de puternic.
Pedi Figi a mai trebuit să pareze trei lovituri până să vină rândul lui să atace, dar
Sev Demk era pregătit. A făcut niște scuturi din foc care-l apărau de vrăjile lui Pedi
Figi dar nu îi opreau atacurile. Atunci Pedi figi a zis cu un glas rece:
-Jadokaria, Angelozi și Tetri Shroshani mi-au spus să te aduc la ei în viață. Sau
dacă nu accepți să îți duc capul la ei, apoi Pedi Figi murmură o vrajă dar era prea
târziu. Sev Demk făcuse o vrajă care îl făcea să nu se mai poată mișca.
Pedi figi a rămas împietrit la jumătatea vrăjii, Sev Demk putea să-l omoare dar nu
a făcut-o. Doar a plecat. Lăsându-și fratele acolo, înghețat în aer.
 Sev Demk era prea nervos ca să se răzbune pe el. A ales să-l lase acolo. Urma să-
și primească oricum pedeapsa, care urma să fie mult mai mare decât putea el să-i
ofere.

6
Umbre ale nopții

După ce se luptase cu fratele său Stăpânul îi spuse lui Sev Demk să vină lângă
pădurea umbrelor, la marginea unui mic sat cu case sărăcăcioase, arse de incendiul
din urmă cu zece ani, care era părăsit.
Sev Demk s-a întâlnit cu Stăpânul său lângă pădurea umbrelor.
Maalik nu se uită la el, dar Sev Demk știa că-i simțise prezența.
Părea nespus de trist.
I-se părea că dacă doar ar fi stat acolo timp de câteva minute și nu ar fi spus nici
unul dintre ei nimic atunci ar fi fost și el cuprins de aceeași tristețe, una de care nu
ar fi putut scăpa.
Maalik a spus într-un final:
-Te-am așteptat.
Amândoi se uitau spre ceața care înconjura rădăcinile copacilor și care dădea
pădurii un aspect ciudat.
Norii de furtună arătau ca o mare învolburată și gri.
-Am fost reținut Stăpâne, de Pedi Figi, a spus Sev Demk încercând să evite
privirea lui Maalik.
Nu voia să-i spună tot adevărul.
Maalik se uită la el parcă așteptând ca el să spună ceva.
Maalik își dădu seama că nu avea să mai spună ceva.
Nici el nu-i spusese tot adevărul. Se simțea vinovat. Nu voia să se mai gândească
la asta. Se gândise prea mult în ultimele zile.
-Ah...bine. Ce a vrut să-ți spună?
Sev Demk continua să se uite în pământ, să îi evite privirea lui Maalik.
-O propunere, Stăpâne, a spus Sev Demk ca să nu îi dea de bănuit.
Îi evita privirea în continuare.
-Și ce i-ai răspuns?
De ce voia Maalik să știe?
 Nu era treaba lui.
-Am refuzat.
Maalik păru să-și dea seama că nu era foarte înțelept să mai întrebe multe
întrebări despre asta, până la urmă era scris și-n legile umbrelor.
-Bine, te-am chemat aici ca să știu dacă ai mai învățat vrăji folositoare sau
măcar dacă ți-ai amintit cum să faci vrăjile pe care le-ai uitat cât timp ai stat închis
și ca să mergem în misiunea care ți-a fost încredințată.
Sev Demk se uită la Maalik.
Maalik părea că încerca să-i evite privirea cât mai mult.
-Desigur, am învățat multe lucruri folositoare.
Fața lui Maalik se întunecă pe sub masca sa neagră.
Maalik spuse ceva mai încet, iar Sev Demk înțelese cu greu:
-Să sperăm că nu vei păți nimic în această misiune. Fie ca îngerii morții să te
păzească.
Sev Demk se uită la el. Nu îi stătea în fire să se comporte așa. Decise să nu îi bage
în seamă comportamentul ciudat.
-Stăpâne, Spuse Sev Demk, apoi spuse mai încet, în șoaptă, ksabl kar meonis și
un portal gri deschis a apărut.
-După tine, Stăpâne a spus Sev Demk, insist.
Maalik se uită la el cu o urmă de tristețe pe față.
-Ploneta cheamuoy salmnia nowpel yeung khlean now tam bangauocho, spuse
Maalik, apoi a sărit în portal.
Lui Sev Demk i-au apărut în mână o sticluță cu un lichid roșu și o sticluță cu un
lichid albastru. Sev Demk a deschis sticluța cu lichidul roșu și a mirosit lichidul. După
mirosul său îngrozitor și-a dat seama că e otrava pe care a luat-o în închisoare s-a
strâmbat amintindu-și de timpul în care a libertatea i-a fost luată pe nedrept, apoi
a închis sticluța repede ca Maalik să nu observe lipsa lui și-la urmat pe Maalik în
portal.
Când a ajuns pe partea cealaltă a văzut că era pe o stradă îngustă cu case înalte
și negre pe lângă care treceau puțini oameni îmbrăcați în negru; uni aveau pipă în
gură dar toți aveau pălări negre, mari și mantii lungi care erau tot negre, păreau că
veneau de la o înmormântare.
Când oamenii treceau pe lângă el se uitau mirați la el, unii încercau să pară că nu
l-au observat sau că nu îl băgau în seamă, lăsându-și capul în jos, iar alții își
trăgeau boturile pălăriilor în semn de salut.
Lui Sev Demk i-se părea ca au trecut câteva luni până ca potopul de oameni care
a apărut de după colțul unei case să se risipească.
Cineva de după colțul unei clădiri spuse:
 -Psst! Haide, nu mai sta acolo degeaba, Maalik s-a ivit de după colțul clădirii. Sev
Demk a mers în pas grăbit lângă el.
-Haide, nu mai putem zăbovi mult, trebuie să ne grăbim, e aproape dimineață,
Spuse Maalik îngrijorat, dacă mai așteptam puțin se va trezi și atunci șansele
noastre de izbândă vor fi mult mai mici decât acum...
-Încotro trebuie să o luăm acum? întrebă Sev Demk realizând că toate casele de
pe aleea pe care se aflau erau identice. Maalik a început să numere arătând cu
degetul casele:
-Aici ar trebui să fie spuse el arătând cu degetul o casă neagră din scânduri de
lemn arse, care nu se diferenția de celelalte prin nimic, cu ferestre întunecate și în
unele locuri sparte, o ușă mare și neagră cu un mâner în formă de dragon care era
ruginit și cu acoperiș înalt din țigle arse din care lipseau unele bucăți.
Toate casele din orașul acela îi dădeau fiori lui Sev Demk.
Maalik murmură o vrajă și ușa se deschise.
Trecură de o bucătărie mică, neagră care părea foarte părăginită și era plină de
pânze de păianjen, urcară scările care scârțâiau la fiecare pas care aveau o
balustradă de fier care aproape că s-ar fi rupt la orice mică atingere și ajunseră la o
ușă care ducea la o cameră unde era un pat mic în care dormea Tetri Shroshani.
Așternuturile erau albe și nu erau deloc șifonate.
Lângă pat era o noptieră din lemn care nu era deloc modestă și care era plină de
figuri sculptate.
Fereastra era mare și prin ea ar fi intrat multă lumină dacă nu ar fi fost acoperită
de perdelele roșii care acopereau geamurile.
Culoarea aceea îi aducea aminte de palatul lui Jadokaria și de culoarea vinului pe
care-l băuse atunci.
Fără să-și dea seama Sev Demk începuse să se simtă din nou mic și neînsemnat,
de parcă încă ar fi fost captiv.
Simți cum începe să aibă o durere de stomac și cum pământul se rotește în jurul
lui.
Geamul și perdelele atrăgeau toate privirile, fiind poziționate în așa fel încât să le
vezi chiar și de pe holul din fața încăperii și perdelele fiind singura pată de culoare
din acel peisaj monoton.
Se vedea că cel care dormea în pat nu era din acele meleaguri și că se oprise
acolo doar ca să-și tragă suflarea.
De tavan atârna un candelabru strâmb iar lângă pat era un cuier deasupra
noptierei Sev Demk și Maalik s-au apropiat de pat încet și când au ajuns deasupra
capului lui Tetri Shroshani i-au dat să bea lichidul roșu și strălucitor. s-a trezit și a
început să se înece, Sev Demk a spus:
-Nu te așteptai să mă vezi, nu-i așa? Până la urmă tu ai lucrat la vrăjile care mă
opreau să ies din închisoare, nu aveam cum să scap.
-Nu, nu e așa, te rog pot să-ți explic totul...
-Nu vreau explicațiile tale, trădătorule. Tot ce vreau acum este să mă răzbun pe
cei care m-au închis în acel loc oribil timp de aproape un secol, să creez o lume fără
crime, o lume perfectă, o utopie. Un loc unde să nu existe nici un criminal și nimic
care să ne strice pacea. Un loc fără oameni care să încerce să fie nemuritori.
 -Te rog, spuse Tetri Shroshani, nu trebuie să fi așa de crud, vă pot ajuta, încercă
să facă o vrajă, dar nu putu.
-Ce ai tu de oferit și nu avem noi?
-Pot să vă dau planurile castelului lui Jadokaria...el este responsabil pentru ce ai
suferit, dacă nu era el nu ai fi stat în închisoarea aceea și eu nu aș fi trebuit să fac
acele vrăji.
-Prea târziu, nu ni-le mai trebuie, le avem deja, veni răspunsul tăios de la
Maalik.
-Spune-ți rugăciunea, pentru că nu vei mai avea mult timp de trăit pe pământ.
Tetri Shroshani începu să-și spună rugăciunea în șoaptă spunând-o cât de repede
putea cu glasul tremurând-i.
-Care e ultima ta dorință?
Nu a spus nimic. A așteptat în încercarea dea-și prelungi cât mai mult viața.
-Vorbește corcitur-o.
-B-b-bine.
-Spune, care e ultima ta dorință?
Maalik se uită la el cu o față de la care oricine s-ar fi înfiorat.
-Cruță-mi familia. Poate că eu am greșit, dar ei nu v-au făcut nimic.
Apoi Sev Demk a murmurat o vrajă și încet, încet suflul lui Tetri Shroshani s-a
stins. Sev Demk se simțea ușurat. Doar peste câteva milioane de ani de ani Tetri
Shroshani se va putea întoarce înapoi din locul în care i-a trimis sufletul, dar mult
mai slab decât acum.
-Nu am spus că-ți vom împlini dorința, dar pentru că ne grăbim poate o vom face
de data asta, spuse Sev Demk, lumea a suferit deja destul din cauza ta.
-Bravo, spuse Maalik. Am vrut să văd dacă mi-ești loial.
Sev Demk se simțea ciudat. Nu și-ar fi trădat niciodată neamul.
Maalik încercă să-i evite privirea cât mai mult.
Nu suporta să-i spună fiului său că l-ar fi putut suspecta.
-Nu te-aș trăda niciodată, Stăpâne, spuse Sev Demk, gândindu-se la fratele său
care și-a trădat neamul.
-Haide, mai avem doar doi, spuse Maalik.
Încercă să evite privirea lui Sev Demk care părea încă supărat că îl suspectase.
Sev Demk zâmbi la gândul că după aceea va putea trăii în pace în palatul
umbrelor. Maalik ieși din cameră dar Sev Demk se uită triumfător la trupul
neînsuflețit al lui Tetri Shroshani.
Când a vrut să se îndrepte spre ușă ceva i-a atras atenția lui Sev Demk, pe
noptiera pe care cu câteva momente nu era nimic se afla acum un bilet din
pergament negru cu scris alb și elegant pe el. Sev Demk fugi jos pe scări și îi arătă
lui Maalik ce găsise. Maalik luă hârtia împăturită și o desfăcu, apoi citi cu voce tare:
Haide în Cimitirul Negru. Acolo mă vei găsi.
-Unde e Cimitirul Negru?
Fața lui Maalik se întunecă pe sub masca sa neagră.
 7
Cioara neagră

-Doar nu vrei să te duci acolo? Spuse Maalik cu mânie în glas.

Sev Demk își punea viața în pericol fără nici un motiv. Maalik își aminti prin câte
trecuse că să-i redea libertatea iar acum, acum își risca viața fără nici un motiv.
Sev Demk se uită la fața lui Maalik. Știa că-și făcea griji pentru el, dar nu mai era
copil. Putea să-și poarte și singur de grijă.
Se uitau unul la altul.
Amândoi aveau dreptate.
Într-un final Sev Demk vorbi:
-Ba da. Dacă cineva i-a trimis acest masaj lui Tetri Shroshani trebuie să aflu cine.
Dacă e cineva care lucrează cu ei sau pentru ei trebuie omorât.
Maalik nu se gândise la asta.
Acum înțelegea de ce Sev Demk voia să meargă acolo, dar nu voia să-l piardă din
nou.
-Poate fi o capcană, spuse Maalik mâniat, poți plătii cu prețul vieții.
Sev Demk își dădu seama de ce se temea Maalik ca el să meargă acolo, îi era
frică că putea să-și piardă din nou libertatea.
Se uitau unul la altul. Fiecare dintre ei vedea ceva ce celălalt nu văzuse, dar acum
era de parcă amândoi vedeau și piesa lipsă dintr-un puzzle complex.
-Sunt conștient de riscurile pe care mi le asum. Poate fi nimic, sau poate fi totul.
Cei doi continuau să se uite unul la altul.
-Foarte bine atunci, dar s-ar putea ca mesajul să-ți fi fost trimis ție. Dacă e așa
ascultă ce vrea să-ți zică.
Nici nu se gândise să procedeze în alt fel.
-Stăpâne.
Sev Demk făcu o plecăciune în fața lui Maalik, zâmbind pe sub masca sa.
Maalik zâmbi la rândul său.
Maalik i-a spus că acolo se poate ajunge doar cu un portal sau străbătând un
drum care călare ar fi durat o săptămână, timp pe care ei nu îl aveau, așa că Sev
Demk a făcut un portal spre Cimitirul Negru.
Cu un salt nefiresc pentru orice om intră în portal.
Când a ajuns acolo a înțeles de ce se chema Cimitirul Negru. În cimitir erau doar
morminte negre care aveau pe ele statui cu îngeri negri care țineau în mâini arme
sau statui negre și înalte cu dragoni care stăteau pe grămezi de cranii.
Un om cu o glugă și o mantie neagră și care părea fără chip l-a tras de mânecă
spunându-i să-l urmeze.
Omul îl trăgea de mânecă în continuare. Sev Demk nu putea decât să îl urmeze.
Sev Demk știa că era un om. Nu se mișca cu mișcări nefirești pentru oameni, iar
cei din jur se uitau speriați la el nu la cel din fața lui, parcă neobservându-l.
 Într-un final omul a dat drumul mânecii lui Sev Demk. Acesta îl urma în
continuare. Sev Demk s-a uitat în jur, locul cu câteva clipe pustiu era acum plin cu
femei care erau îmbrăcate complet în negru și aveau voale negre care le acopereau
fețele și plângeau, când Sev Demk trecea pe lângă ele femeile deveneau brusc de
necitit singura urmă că acestea plânseseră fiind lacrimile care se scurgeau pe fețele
acestora.
Omul continua să meargă printre morminte. În curând alți patru i s-au alăturat.
-Ce se întâmplă, a întrebat Sev Demk care a început să aibă bănuieli.
De ce nu-i spunea unde îl ducea?
Oricum era mai puternic decât el. Nu trebuia să se îngrijoreze.
-Nimic, spuse el, iar după o secundă omul scoase un cuțit din buzunar și îl puse la
gâtul lui Sev Demk.
-Ce faci? Spuse Sev Demk speriat.
Omul începu să râdă strident, amuzat.
Sev Demk nu înțelegea de ce râde.
Toate fețele femeilor din cimitir se îndreptară către el.
O femeie zâmbi și apoi se transformă în unul din cei șase oameni cu glugi și
mantii negre. Care spuse:
-A fost doar o iluzie. Mintea ta e slabă, prea slabă și ușor de controlat, iar acum,
dacă tot ești aici, aș vrea să vezi ceva. Toți cei șase care cu o clipă înainte
dispăruseră se iviră din tufișurile din apropiere.
-Te rog, nu vrem să te rănim, doar predă-te și urmează-ne. Sev Demk s-a uitat
furios la cel care părea liderul celor șase și spuse:
Avea prea multe întrebări la care voia răspunsul, dar spuse doar una.
-De ce m-ați adus aici?
-Păi asta urma să îți arăt, spuse conducătorul care, de fapt nu era conducătorul,
ci mai degrabă, purtătorul de cuvânt al celor șase.
Purtătorul de cuvânt o luă la stânga printre morminte. Sev Demk îl urmă, simțind
că ceva teribil urma să se întâmple. Purtătorul de cuvânt Se pierdu printre
morminte. Sev Demk încercă să îi țină urma, apoi Sev Demk auzi o șoaptă din
spatele său, se întoarse dar nu era nimeni acolo, apoi șoapta se auzi de peste tot,
Sev Demk s-a uitat în jur de două ori, apoi s-a uitat în față. Nu a văzut pe nimeni,
așa că încercă să fugă speriat, dar nu putea fugi, se împiedica de rădăcinile
plantelor moarte din cimitir. Așa că a renunțat să fugă.
În fața sa unde cu o secundă înainte nu era nimic, s-a văzut unul din cei șase era
purtătorul de cuvânt și singurul care știa să vorbească în limba oamenilor, pentru
că de fapt aceia nu erau oameni apăru pentru o secundă și apoi dispăru.
Sev Demk se sperie și încercă să o ia la fugă, dar în ce orice direcție se întorcea
mai vedea alt ,,om’’ care apărea în fața sa șoptind lucruri într-o limbă de neînțeles.
Sev Demk auzi o voce spunând:
-Haide, mai avem de mers. Se întoarse în direcția de unde auzi sunetul și îl văzu
pe purtătorul de cuvânt. Sev Demk îl urmă prea speriat ca să se poată abate de la
drum.
Într-un final ajunse în fața unui mormânt.
 Lângă mormânt în mijlocul unui cerc stătea un om cu o pelerină neagră a cărei
glugă îi ascundea fața, o față care era acoperită de o mască, era ca o umbră, doar
că masca sa era albă și puteai să îți dai seama după felul în care erau desenele
gravate pe ea că cel care o purta nu era umbră dar nici om.
Lângă el stăteau niște oameni, purtând aceleași mantii, aceleași glugi negre,
omul din mijlocul cercului stătea drept în fața unui sicriu. Pe jos era desenată o
pentagramă făcută din sânge, ceară și lumânări. Pe jos, lângă omul din mijlocul
cercului stătea un om, un om mort. Avea gura deschisă de parcă ar fi țipat după
ajutor în timp ce ar fi fost omorât, dar din gura sa nu ieșea nici un sunet. În acel
moment și-a dat seama ce era cu pentagrama de sânge, era sângele omului are
stătea pe jos întins fără viață.
Sev Demk s-a uitat la el speriat. Purtătorul de cuvânt s-a dus lângă Sev Demk și
a spus:
-Uite-te, la îndemnat el, acum e partea mea preferată. Am simțit cum el rânjea
sub masca sa neagră de ceață.
Oameni din cerc cu glugile trase pe față, fredonau un cântec ritualic într-o
șoaptă, care curând a devenit niște țipete disperate. Oamenii din cerc și-au dat
ochii peste cap și au început să tremure. Omul din centrul cercului a deschis sicriul și
în el s-a văzut un om mort, o femeie, care purta aceeași mantie ca și ceilalți
oamenii, care cu tot cu femeia din sicriu erau șapte.
Oameni au început să se oprească din tremurat și ochii le-au revenit la normal
sub măștile lor albe.
Era o liniște mormântală pe care nimeni nu îndrăznea să o rupă.
Femeia din sicriu s-a ridicat brusc, prinzându-se cu mâinile de marginile sicriului.
Oameni au căzut pe jos când cel din sicriu s-a ridicat. Sev Demk privea îngrozit.
Lumânările au început să pâlpâie și s-au stins, iar oamenii au început să se înalțe,
mâinile lor s-au lungit, la fel ca picioarele și fețele lor au fost învăluite de un val de
ceață negru precum cel al celor pe care-i întâlnise în cimitir.
Purtătorul de cuvânt spuse:
-Ăștia suntem noi, iar cea din sicriu e împărăteasa noastră. Am plătit scump ca
să o readucem la viață, așa cum și tu ai plăti scump să aduci la viață pe cineva care
va muri. Poate că nu înțelegi acum, dar suntem în aceeași tabără.
Capul lui Sev Demk bubuia, împărăteasa celor șase s-a uitat la ei, de parcă ar fi
știut că sunt acolo, apoi totul a dispărut la fel de repede cum apăruse.
-Ce a fost asta? A întrebat Sev Demk speriat
-Un moment din trecut îndepărtat, a spus purtătorul de cuvânt .
-Nu-ți fie teamă. Ei nu ne-au văzut a mai spus el după care toți șase au dispărut,
în urma lui rămânând doar șase ciori care și-au luat zborul.
În fața lui Sev Demk, în cimitir era o bancă pe care stătea o femeia îmbrăcată
într-o rochie neagră, cu o pelerină neagră, cu pielea albă ca și cum ar fi fost
moartă, ochii negrii și părul negru ca pana corbului. Sev Demk și-a dat seama că ea
era cea din sicriu. Ea a spus:
-Te întrebi cine sunt și de ce te-am chemat aici. Răspunsul este simplu. Eu sunt
ea, tu l-ai omorât pe Jadiokaria, îți sunt datoare. El m-a ținut prizonieră timp de
multe secole. Eu nu puteam fi eliberată decât dacă el murea. Așa că ți-am trimis
mesajul acela în grabă sperând că ai să-l vezi, Sperând că îmi pot răscumpăra
datoria. De ce ai nevoie?
 Sev Demk se gândi la ceea ce îl întrebase femeia.
Avea nevoie de multe, avea nevoie ca răzbunarea sa să fie împlinită, avea nevoie
să se reîntoarcă printre cei din neamul său și ca ei să-l primească înapoi cu brațele
deschise, avea nevoie de prea multe lucruri, nu putea alege.
Se hotărî să răspundă cât mai simplu posibil.
-Nu știu, spuse Sev Demk un pic speriat de acea femeie, femeia care fusese în
sicriu.
-Un răspuns chibzuit. Mulți ar fi spus primul lucru care le-ar fi trecut prin minte
spuse ea. Pentru că ai dat dovadă de înțelepciune te voi însoți și îmi vei putea cere
ajutorul oricând ai nevoie, spuse femeia transformându-se într-o cioară.
-Mulțumesc, spuse Sev Demk gândindu-se că dacă nimeni nu l-ar fi scos din
închisoare ar fi rămas acolo până când cineva l-ar fi ucis pe Tetri Shroshani sau pe
Jadokaria.
S-a auzit un croncănit în loc de răspuns și cioara neagră s-a pus pe umărul lui Sev
Demk. El a intrat înapoi în portal cu cioara pe umăr. Iar când a ajuns pe partea
cealaltă a portalului Maalik îl aștepta. Maalik observă cioara de pe umărul lui Sev
Demk și îl întrebă:
-Ce s-a întâmplat? Sev Demk i-a povestit totul amănunțit. După ce a auzit
povestea Maalik i-a spus:
-Haide avem multă treabă. Și poate ne ajută și cioara ta. Drept răspuns s-a auzit
un croncănit nervos.
Maalik și Sev Demk s-au dus în mijlocul orașului negru care îți dădea un
sentiment de silă și de nesperanță.
Au pus corpul lui Tetri Shroshani în mijlocul pieței și i-au dat foc. Oamenii au
început să se adune în jurul lor și să se uite la trupul lui Tetri Shroshani arzând.
Toți arătau de parcă s-ar fi pregătit pentru moartea lui și nu părea deloc
surprinși de felul în care era ,,înmormântat’’.
8
Rātri ākāśaṁ

În dimineața următoare, razele soarelui care de abia răsărise brăzdau cerul de

un roz deschis, norii străluceau de la lumina soarelui, părând făcuți din aur. Sev
Demk se trezi de la un croncănit răgușit care venea de pe pervazul geamului său.
Încercă să-și amintească ce căuta o cioară în camera sa, apoi și-a amintit de
noaptea precedentă, de bilet, de cimitir și de femeia îmbrăcat în negru.
Se simțea de parcă tot capul îi vuia.
Miji ochii și se uită la ea cu admirație, ciorile erau niște creaturi minunate.
Sev Demk merse la pervazul camerei sale și mângâind cioara ușor pe cap o
întrebă:
-Cum te chemă?
Cioara își înclină puțin capul și îi răspunse printr-o imagine pe care i-a trimis-o în
minte. Era un cer clar cu mii de stele, unele mai mici, unele mai mari și o lună
imensă în comparație cu toate lunile pe care le văzuse vreodată Sev Demk.
 -Rātri ākāśaṁ? Întrebă Sev Demk surprins, era un nume demn doar de cei mai
nobili oameni, unul care chiar însemna ceva, unul care apărea în legendele
străvechi și în cărțile de demult.
Cioara croncăni ușor și-și înclină capul într-o parte în semn de aprobare.
Nu se așteptase la asta. Poate de asta se purtase așa în cimitir, poate făcea parte
dintr-o legendă de mult uitată, dar fusese ținută în captivitate timp de secole, ca și
el.
Nu mai conta acum, tot ce conta era că voia să-l ajute, soarta îi aduse împreună.
Se gândi că fusese captivă timp de secole acolo, fără nimeni de care să se agațe
ca să aibă măcar un strop de speranță.
Își dădu seama că așa ar fi ajuns și el dacă nu l-ar fi salvat Maalik.
I-se făcu milă de cea din fața sa, cea care suferise atâta.
Sev Demk își alungă toate gândurile din cap care ar fi putut să-l distragă de la
misiunea sa.
Cioara scoase un croncănit mulțumit și aprobă ușor din cap.
Nu putu să nu încerce să își imagineze povestea ei, cândva plină de glorie, care
acum decăzuse și devenise ștearsă din istorie, adusă în negura timpului care nu
cruța pe nimeni.
-Haide, stăpânul ne așteptă, spuse Sev Demk zâmbind mulțumit că acum știa cum
o cheamă pe cea pe care o salvase din cimitir.
Sev Demk deschise colivia aurie în care stătuse cioara.
Îi amintea de ceva, dar nu-și aducea aminte de ce.
Se mai uită odată pe geam. Cerul senin de dinainte începea să se înnoreze.
În ciuda vremii Sev Demk se simțea anormal de fericit. Era un sentiment ciudat,
de parcă știa că orice s-ar fi întâmplat avea să fie cu un pas mai aproape de
uciderea lui Jadokaria.
Se simțea de parcă orice ar fi făcut nu ar fi putut muri.
Rātri ākāśaṁ zbură până pe umărul lui. Sev Demk simți cum ghearele ei îi
străpung carnea, lăsând urme adânci.
Zâmbi, știa că putea să se vindece cu ajutorul magiei, dar nu o făcu.
Sev Demk merse pe verandă, unde stătea Maalik învăluit în mantia sa neagră și
lungă și cu gluga peste masca sa neagră, uitându-se la răsărit. Maalik spuse fără să
se întoarcă spre el, parcă știind că era acolo:
-Avem treabă se făcut, haide nu mai e mult până la răsărit. Pornim spre
Tinmayue Nagaraṁ.
În acel moment și Maalik arăta la fel ca el, de parcă ar fi avut același sentiment
ciudat, de parcă ar fi gândit la fel.
Sev Demk zâmbi din nou, îi plăcea felul în care gândea Maalik, simțea un fel de
legătură între ei, voia să termine cât mai repede treaba, dar să o facă cât mai bine
posibil, la fel ca și el.
Făcu un portal spre Tinmayue Nagaraṁ portalul era de culoarea neagră și dinspre
el se simțea un fel de răcoare ciudată, de parcă aerul ar fi fost foarte încărcat și
umed de partea cealaltă a portalului.
 Sev Demk ridică din umeri, gândindu-se că nu are ce să facă ca să oprească
vremea rea, parcă consolându-se.
Sev Demk și Rātri ākāśaṁ fuseseră de această dată primii care intră în portal
urmat de Maalik. Când ajunse pe partea cealaltă Sev Demk văzu un castel negru, cu
turnuri înalte și porți mari, aerul era așa cum bănuise, era foarte încărcat, de parcă
ar fi fost mai mult apă decât aer , foarte umed și plin de cenușă.
Sev Demk se uită la norii de furtună de deasupra castelului și spuse:
-Furtuna vine, din cauză că cei care au fost la putere au murit, toți se vor lupta ca
să ia tronul oricât am încerca să ne ascundem de război, el tot ne va bate la ușă,
zarurile nu sunt de partea noastră, chiar dacă nu știu acum unde stăm, în goana lor
de a descoperi noi meleaguri a căror stăpâni să fie ei.
Maalik se uită la Sev Demk și dădu aprobator din cap.
Aici începuse totul, aici fusese capturat fiul său, trebuia să-i ia viața celui
responsabil pentru toate astea.
Poate că era totuși vina lui până la urmă, poate din cauza sa fusese Sev Demk
capturat, dar era mai bine așa. Dacă celelalte umbre ar fi auzit că prin capturarea
lui Sev Demk totul ar fi putut fi evitat, iar el nu le-ar fi spus și ar fi venit cu Sev Demk
înapoi, ar fi avut amândoi o soartă mult mai rea decât avuseră.
-Adevărul iese tot timpul la suprafață, oricât l-ai nega și ai încerca să-l ascunzi,
cei care vor să-l caut îl vor găsi. Poate nu acum, peste câteva secole, dar îl vor găsi.
Sentimentul de nemurire și de fericire dispăruseră încetul cu încetul, lăsând parcă
locul unui spațiu gol.
Vremea îi prost dispuse.
Se uitară la castel cu tristețe. Sev Demk fusese captiv tot timpul doar ca să evite
un război care oricum venea pesete câteva secole. Furtuna venea, iar ei nu aveau
nici un loc unde să se poată adăposti de ea, numai dacă... nu, era o idee prea
nebunească.
Maalik se uitară unul la altul, parcă înțelegându-se fără cuvinte.
Sev Demk făcu un pas înainte uitându-se în zare.
-Cum o să trecem de asta? Întrebă Sev Demk confuz.
Maalik se uită la Sev Demk întrebător. Era unul dintre cei mai buni ucenici pe care
îi avuse vreodată.
I-se părea foarte amuzant că uitase că pot folosi magia, chiar și pentru o clipă.
-Dă-te la o parte, spuse Maalik. Ai uitat că putem folosi magia?
Era dezamăgit de el, chiar și dacă stătuse atâta timp închis, fără acces, tot nu ar
fi trebuit să uite unele dintre cele mai ușoare vrăji.
-Nu, Stăpâne, spuse Sev Demk dându-se la o parte.
Sev Demk nu știa ce vrajă să folosească, timpul în care stătuse închis parcă îi
erodase o parte din minte.
Simți că Maalik e dezamăgit. Se simți rușinat și simți cum roșește pe sub masca sa
de ceață.
Maalik trase o gură de aer și înghiți în sec înainte să-și înceapă una dintre
,,lecțiile’’ lui de magie.
Sev Demk se simțea ciudat să ia lecții de la Maalik într-un moment ca ăla.
 -Sunt mai multe feluri în care putem folosi magia: unu, putem distruge poarta
dar am atrage gărzile și am fi observați. doi, putem să ne facem invizibili dar nu se
vor deschide porțiile singure iar dacă le aruncăm în aer gărzile vor ști că sa folosit
magie și-l vor chema pe Jadokaria căruia nu îi va fi greu să scape de noi. trei, putem
zbura, dar în acest caz nu. Castelul e protejat de un scut invizibil, iar a patra
variantă pe care trebuie să o urmăm e să ne transformăm în ciori, desigur, doar
dacă nu-ți vine o altă idee mai bună, toate restul opțiunilor ducându-ne la moarte
sigură.
Maalik simți cum sub masca lui Sev Demk expresia feței i-se schimbă în confuzie.
-Stăpâne?
Maalik oftă și-și sprijini capul cu mâna.
-Jadokaria a permis accesul ciorilor. După cum știi el are ca spion o cioară, sau
cel puțin avea. Așa că și prietena ta, cioara, va putea trece. Desigur, nici noi nu vom
putea trece ca și oameni de porțile castelului, va trebui să ne transformăm în ciori,
spuse Maalik.
-Cum ne transformăm în ciorii? întrebă Sev Demk confuz.
Niciodată nu mai auzise așa ceva, sau cel puțin nu-și amintea că auzise așa ceva.
-Serios? Tinerii din zilele de azi nu mai știu nimic? spuse Maalik uitându-se la
Rātri ākāśaṁ.
Cioara croncănii cu o notă veselă și își înclină puțin capul în semn de aprobare.
Maalik și Sev Demk zâmbiră sub măștile lor negre.
Cioara croncănii și ea amuzată.
-Stăpâne, spuse Sev Demk cu o urmă de amuzament în glas.
-Bine, voi face eu vraja, dar ai grijă, Ai nevoie de multă energie ca să bați din
aripi. Unii leșină
prima oară. Auzind asta Sev Demk simți un gol în burtă.
Maalik spuse o incantație cu voce tare și apoi Sev Demk simți cum totul se
mărește în jurul său, privire îi devine mai ascuțită, vede puțin mai întunecat, mâinile
i se transformă în aripi iar picioarele în gheare. Lângă el văzu o râmă și de abia
atunci realiză cât îi era de foame. Abia putu să se stăpânească să mănânce râma
suculentă care se vedea undeva ieșind puțin de sub pământ. Văzu o cioară neagră
și puțin mai mică la statură lângă care stătea o cioară mai mare. Cioara mai mică,
care după cum bănuia el era Rātri ākāśaṁ, Care se aplecă și cu o mișcare rapidă
înghiți râma suculentă. Sev Demk realiză cât îi era de foame, dar se abținu să îi
spună lui Maalik, apoi celelalte două ciori, Rātri ākāśaṁ și Maalik își luară zborul
cu ușurință, dar Sev Demk nu știa cum să zboare. Încercă să dea din aripi dar tot nu
își luă zborul apoi auzi pe cineva croncănind:
-Haide, continuă, ești pe drumul cel bun. Când se uită în sus văzu două ciori care
zburau în cercuri mari deasupra lui. El continuă să dea din aripi mai repede
încurajat de faptul că ceilalți nu l-au părăsit. După ce a dat din aripi cât de repede a
putut a început să simtă cum se înalță. Era ca și cum călca pe aer. A văzut pădurea
de lângă castel devenind din ce în ce mai mică în timp ce el se înălța și se îndrepta
spre castelul negru și înalt. Acum, că avea privirea mai ascuțită putea vedea scutul
aproape invizibil ce înconjura partea de sus a castelului. Când trecu prin Scutul
aproape invizibil Sev Demk simți aerul mai rece dinăuntrul scutului. Celelalte două
ciori care erau puțin mai în față au zburat spre cel mai înalt turn de unde se vedea
tot orașul. Sev Demk ateriză pe pervazul turnului unde stătea un om care privea cu
interes cele trei ciori de pe pervazul său.
 -Bună, spuse Jadokaria. Aduceți vești? Drept răspuns se auzi un croncănit furios.
Jadokaria deschise fereastra și spuse:
-Scuzați-mă, v-am confundat cu cioara mea. Vă rog, iertați-mă, spuse Jadokaria.
Drept răspuns s-a auzit un croncănit înțelegător.
-Deci ce caută trei ciori singuratice într-un loc ca ăsta? Întrebă Jadokaria. Drept
răspuns sa auzit un croncăni care însemna:
-De unde ne ști limba? croncănitul îi aparținea lui Rātri ākāśaṁ.
-Să spunem că sunt un admirator al ciorilor, spuse Jadokaria. Toți trei și-au
aruncat o privire, Jadokaria nu și-a dat seama că ei nu sunt ciori, încă mai aveau o
speranță.
Jadokaria spuse:
-Poate mă veți ierta dacă vă voi da niște mâncare și cuiburi în care să dormiți.
Probabil sunteți obosite, spuse Jadokaria. Acum era rândul lui Sev Demk să
răspundă:
-Ar fi generos din partea dumneavoastră.
-Ohhh...vă rog, spuneți-mi Jadokaria.
Jadokaria bătu din palme și îndată apărură trei oameni cu niște cuiburi din fir de
argint căptușite cu mătase neagră. Sev Demk nu se putu stăpâni și întrebă:
-Așa întâmpinați toate ciorile?
Nici el nici Maalik nu erau obișnuiți cu croncănitul pe care-l scoteau, dar trebuia
să se comporte normal ca să poată să țină aparențele.
-Ohhh...Da, spuse Jadokaria. Îmi pare rău dacă nu vă sunt pe plac.
Ceva din glasul lui Jadokaria îl făcea pe Sev Demk să se simtă de parcă era în
preajma fratelui său. I-se părea că încerca șă-și bată joc de ei.
Jadokaria zâmbi. Știa că le sunt pe plac, doar voia să câștige încă câteva ciori de
partea sa.
-Sunt mai mult ca perfecte croncăni Maalik. Uitându-se cu ochii lui mici și negrii
plini de furie, căci dacă Sev Demk mai aducea vorba de astfel de lucruri pentru că
nu se putea stăpânii urmau să fie descoperiți și puteau plătii cu prețul vieții lor. Sev
Demk își dădu seama de ce dorea să spună Maalik din cauza privirii sale mâniate,
apoi Jadokaria îi conduse într-o sală mare, cu tavan înalt și unde în mijlocul
camerei stătea o masă mare din lemn de brad. De tavan atârna un candelabru din
sticlă albă care se diferenția de pereți întunecați din obsidian negru în care se
veneau niște firicele din marmură albă.
-Aici e sala de mese, spuse Jadokaria. După care le arătă restul camerelor care
erau tot de aceeași atmosferă tristă, ca tot orașul apoi Jadokaria continuă, în restul
timpului puteți face ce doriți.
-Așa, dacă ceva nu vă e pe plac anunțați-mă. Spuse Jadokaria, după care închise
ușile mari și înalte din lemn de brad și îi lăsă împreună cu toate felurile de mâncare
de pe masa din lemn de brad. Sev Demk se uită în sus spre candelabrul mare și alb
și își aminti cum fusese capturat, sau cel puțin varianta lui de adevăr. Și atunci
stătuse la aceeași masă când Jadokaria, Jadokaria și Tetri Shroshani îi întinseră o
capcană care fusese plănuită timp de secole pentru capturarea sa. Maalik a spus:
 -Trebuie să ne facem un plan, dar nu trebuie să îl discutați cu nimeni nici măcar
între voi. De cât dacă faceți vrăji ca să vă asigurați că unul dintre noi nu e de fapt
un impostor care s-a transformat într-o cioară ca să ne dezvăluie planul.
-Am înțeles, stăpâne, spuse Sev Demk.
-Rātri ākāśaṁ, acum tu trebuie să îl supraveghezi pe Jadokaria. Dacă se întâmplă
ceva dă-ne de știre.
După ce se ospătară Sev Demk, Rātri ākāśaṁ și maalik ciocăniră cu ciocurile lor
negre în ușă și doi servitori au deschis ușa.
-Am terminat de mâncat, spuse Maalik, apoi, Sev Demk, Maalik și Rātri ākāśaṁ
au zburat până în aripa de sud a palatului, și în clipa în care au deschis-o cei trei au
zburat pe ușa mare din lemn de brad până când au ajuns la o fereastră larg
deschisă. Cei trei s-au așezat pe pervazul ferestrei din lemn de brad, ca să planifice
restul planului. Maalik îi spuse lui Rātri ākāśaṁ că trebuie să iasă afară ca s-o
supravegheze pe Jadokaria, dar adevăratul motiv nu era ăsta, nu avea încă deplină
încredere în ea.
Rātri ākāśaṁ a zburat până în cuibul ei, unde Jadokaria o aștepta:
-De ce nu mai stai cu prietenii tăi? spuse el.
-Astăzi am zburat mult și sunt obosită, ceilalți încă mai explorează castelul, spuse
Rātri ākāśaṁ încercând să nu îi dea de bănuit lui Jadokaria.
-Am înțeles, dacă ai nevoie de ceva știi unde să mă găsești, spuse Jadokaria care
părea să nu bănuiască nimic.
-Bine, croncăni ea ușurată, apoi Jadokaria părăsi încăperea, apoi, Rātri ākāśaṁ
așteptă un pic și își luă zborul pe fereastră. Se duse în zbor direct la Sev Demk și
Maalik și le spuse ce sa întâmplat. după ce mai studiară puțin cum era păzit
castelul la câte minute se schimba garda și alte lucruri, se lăsă seara.
Cei trei se duseră în cuiburile lor și se culcară. Era mai bine așa, nu-i dădeau nimic
de bănuit lui Jadokaria și în următoarea zi urmau să fie și odihniți.
Nici unul nu visase, pe semne ciorile nu aveau vise.
După ce se treziră se duseră în sala de mese unde-i așteptau o mulțime de bucate
alese.
Maalik Sev Demk și Rātri ākāśaṁ merseră în camera unde erau cuiburile lor unde
doi paznici păzeau camera și urmau să facă schimbul de gardă.
Maalik spuse:
-Haideți avem aproximativ patru minute și jumătate până să vină ceilalți gardieni.
Maalik se transformă primul în om după care îl transformă și pe Sev Demk în om
iar, pe Rātri ākāśaṁ o lăsă sub formă de cioară ca ea să meargă pe coridoare
înaintea lor și să le spună dacă e liber.
Cei trei merseră pe holul principal apoi o trimiseră pe Rātri ākāśaṁ în față să vadă
dacă venea cineva. Doi gardieni se îndreptau spre holul cel mare. Rātri ākāśaṁ le
trimise repede telepatic imaginea celor doi gardieni.
Repede, Sev Demk, Maalik și Rātri ākāśaṁ au intrat în cea mai apropiată cameră,
apoi s-au lipit de ușă ca să asculte dacă gardienii se îndepărtau. După ce gardienii
plecară Sev Demk, Maalik și Rātri ākāśaṁ au ieșit din ascunzătoare. Încă o dată au
trimis-o pe Rātri ākāśaṁ în față să vadă dacă venea cineva. Nu venea nimeni.
 Au mers la stânga, la dreapta, în față și iarăși la stânga, după care au ajuns la
niște scări din obsidian negru care urcau mult în sus, spre locul unde trebuia să fie
dormitorul lui Jadokaria, au urcat scările în liniște iar când au ajuns la încă niște
scări de unde coborau niște gardieni. Maalik și Rātri ākāśaṁ sau ascuns după colț,
dar Sev Demk nu apucă să se ascundă după colț. Gardienii îl văzuseră și se traseră
înapoi speriați de chipul și înfățișarea sa. Nu mai avea de ales decât să îi omoare.
Sev Demk a deschis gura și a spus:
-Bás ar an mbealach. Cei trei gardieni muriseră sufocați. Sev Demk se uită la cei
trei pe care îi omorâse, apoi le spuse lui Maalik și lui Rātri ākāśaṁ să iasă din
ascunzătoare.
își continuară drumul și ajunseră la o cameră care avea o ușă normală, ca toate
celelalte uși Maalik făcu o vrajă ca ușa camerei să se deschidă fără sunet. Toți trei
intrară în cameră știind ce urmau să facă. Rātri ākāśaṁ se transformă în om, nu
mai era nimeni care să o poată vedea așa în afară de Jadokaria, care oricum urma
să moară. Maalik scoase o seringă și îi dădu seringa lui Sev Demk. El luă seringa și i-
o dădu lui Rātri ākāśaṁ. Ea îi băgă acul lui Jadokaria în mână, apăsă și Jadokaria se
trezi și se uită la ei, apoi le spuse:
-Voi! Am avut încredere în voi! Cât de stupidă am putut fi să las niște ciori în
palatul meu! Vă blestem pe toți, dar Jadokaria nu putu să își termine spusele,
pentru că începu să tușească.
Maalik spuse:
-Este otravă de hemlock. Foarte otrăvitoare, chiar letală, planta își va face efectul
peste câteva minute. Poți să îmi mulțumești, tirania ta se sfârșește aici. Maalik
zâmbi triumfător în timp ce îl privea pe dușmanul său, Jadokaria, zvârcolindu-se pe
jos. Jadokaria îl privi cu ură și spuse:
-Maalik, trebuia să mă aștept la asta...spuse el având apoi încă o criză de tuse.
Maalik răspunse:
-O, Jadokaria, de ce ai ales tabăra greșită? Puteam fi de aceeași părere umbrele
câștigă bătălia. Rasa umană este ne însemnată și slabă, pe când noi încă de mici
ne torturăm și ne schingiuim copii, aruncăm cu pietre uni în alți, doar ca să fim
învățați să suportăm durerea, de când suntem încă în floarea tinereții învățăm
taine care oamenilor le-ar la milioane de ani să le descopere. Așa că, drum bun pe
tărâmul celor morți. Jadokaria șuieră printre dinți:
-Tot timpul am fot mai buni ca voi v-am întrecut la toate dar voi nu ați făcut nimic
decât să luați ce era al nostru și să îl distrugeți. Măcar acum, arată-ți fața!
Maalik se înfurie și își dădu ceața groasă și neagră de pe față. Maalik avea fața
ridată, buzele cenuși, o cicatrice pe ochiul stâng, ochii negri, fața era de un gri puțin
transparent, care avea o piele subțire și umedă pe care parcă puteai să o străpungi
doar atingând-o, avea un păr negru și dinții de un alb perfect. Era de parcă ceața
cea neagră era pe fața și corpul umbrelor doar ca să le protejeze de orice atingere.
Atunci Sev Demk înțelese ce avea de gând Jadokaria, care cu ultimele puteri se
ridică în picioare și își înfipse unghile în fața lui Maalik. acesta țipă și apoi amândoi
căzură morți la pământ. Sev Demk urlă de furie și apoi ieși din încăpere plângând
sub masca de ceață neagră, Maalik fusese totul pentru el, singura sa familie.
Ieși repede din cameră, furios.
Se simțea de parcă avea înăuntrul său o furtună, care urma să iasă la suprafață în
orice moment.
Sev Demk omorâ toți gardienii pe care îi întâlni cu cele mai oribile vrăji.
 Primul gardian muri sfâșiat de o forță invizibilă, al doilea muri într-o explozie de
carne și sânge, al treilea al patrulea și al cincilea luară foc, al șaselea fu sufocat și
apoi ca să își manifeste furia îi făcu fața să arate atât de înfricoșător încât dacă un
om normal ar fi văzut acea față ar fi început să fugă plângând și nu și-ar mai fi
revenit niciodată, avea ochii exagerat de mari și negri fața prinse o culoare gri și i
se vedeau venele prin pielea subțire avea un rânjet pe toată fața dinții extrem de
ascuțiți și avea scris cu sânge pe mână
CINE MI-A OMORÂT STĂPÂNUL VA AVEA DE PLĂTIT. SUTE DE VIEȚI PUTEAU FI
CRUȚATE
DAR JADOKARIA, STĂPÂNUL VOSTRU A ALES CALEA RĂZBOIULUI
Sev Demk a omorât toți oameni din palat, lăsând în urma sa doar moarte și
distrugere.
9
Vulturul argintiu

Sev Demk nu putu dormi noaptea următoare din cauză că gândul la câți oameni
inocenți a omorât îl rodea pe dinăuntru.
Următoarea dimineață Sev Demk s-a dus la Rātri ākāśaṁ și a trezit-o din colivia de
aur unde dormea și i-a spus că în acea zi vor merge în cătarea lui Angelozi, voia să
termine ce ar fi vrut Maalik să termine cât mai repede, voia ca dacă el ar mai fi fost
în viață să fie mândru de el.
După ce a trezit-o Sev Demk s-a dus în bucătărie unde îi aștepta micul dejun. Când
a ajuns în bucătărie Rātri ākāśaṁ s-a transformat în femeia cu haine negre. S-a pus
la masă și a început să mănânce, dar, Sev Demk nu putea mânca, se gândea la
moartea stăpânului său și la câți oameni inocenți omorâse.
Simți că i-se face greață. Se duse la geam și-l deschise, luând o gură de aer
proaspăt.
Îndată ce Rātri ākāśaṁ termină de mâncat porniră la drum.
După ce au făcut un portal spre o pădure unde oameni nu i-ar fi văzut făcând vrăji
Sev Demk și Rātri ākāśaṁ au făcut o vrajă care le permitea cu ajutorul unei gropi
plină cu apă să vadă ce se întâmpla altundeva, de la distanță, să vadă ce se
întâmpla acasă la cel pe care au venit să se răzbune.
Sev Demk privea cu mare atenție ce făcea Angelozi și încercă să-ți amintească cu
cât mai multe detalii ce văzuse.
Rātri ākāśaṁ și Sev Demk se certau în legătură cu ce plan e mai bun, ca să-l
omoare pe Angelozi, Sev Demk nu voia să se răzbune din plin, oricum nu l-ar fi
ajutat cu nimic, mai ales după ce le făcuse oamenilor acelora inocenți, voia să facă
pe oricine și orice să sufere mai puțin, pe când Rātri ākāśaṁ voia ca el să sufere cât
mai mult din cauză că era complicele celui care-l omorâse pe Maalik.
Sev Demk auzi un glas familiar strigându-i numele din spatele său, Sev Demk se
întoarse.
Tusīṁ Jā'ō stătea sprijinit de un copac și îi privea pe cei doi care se certau amuzat.
-Ți-am rămas dator. Ia acest medalion, foloseștel doar dacă e necesar vei
înțelege de la sine ce face, nu trebuie să-ți spun nimic, folosește-l cu grijă,
spuseTusīṁ Jā'ō și îi înmână un talisman din chornyi mettal -zoryany peale, în
formă de vultur.
De ce îi dădea lui acel medalion, nu îl merita.
Îl luă cu grijăjă și respect.
Medalionul acela aparținuse multor umbre care fuseseră legendare, iar acum îl
avea el.
Sev Demk spuse:
-Mulțumesc, dar nu pot să-l accept, făcând un gest cu capul că înțelege și că
acum a fost destinat să fie al lui Tusīṁ Jā'ō dispăru la fel de repede cum apăruse.
După un timp de tăcere Sev Demk și Rātri ākāśaṁ se hotărâră ce plan să pună în
practică.
Sev Demk făcu un portal care ducea până în fața casei lui Angelozi.
Sev Demk intră înăuntru precaut și se uită la încăperea în care intrase și făcu o
vrajă simplă care îl făce pe Angelozi să stea nemișcat dacă se ducea într-un anumi
loc, lângă intrare.
După ce făcu vraja Sev Demk și Rātri ākāśaṁ s-au ascuns într-o tufă din fața casei
ca să vadă cum decurgea totul.
Curând începu să plouă.
Ploaia îi lovea pe cei doi neîncetat.
Lui Sev Demk i-se părea că Angelozi nu mai avea să apară.
Sev Demk și Rātri ākāśaṁ au trebuit să aștepte până la înserat ca să îl vadă pe
stăpânul casei întprcându-se.
Când acesta veni acasă, ei erau uzi până la piele și obosiți din cauza ploii, la fel
ca și Angelozi.
Angelozi a ieșit dintr-o caleașcă și s-a dus în pragul ușii, apoi, el începu să facă
vrăji pentru a detecta posibile capcane care erau puse în casa lui.
Angelozia detectat capcana pe care a pus-o Sev Demk așa că făcâu un pas mare
peste zona unde dacă pășeai rămâneai nemișcat și își continuă drumul.
Când intră în casă își agăță pălăria udă de cuier și merse direct în camera sa.
Sev Demk și Rātri ākāśaṁ, văzând că a reușit să scape de capcană au intrat și ei
în casă făcând un pas mare peste capcană.
Trebuiau să acționeze după planul lui Rātri ākāśaṁ.
Nu mai voia să vadă fața altcuiva suferind. În ultimele zile văzuse destule, cât
pentru o viață.
Sev Demk și Rātri ākāśaṁ urcară scările către dormitorul lui Angelozi, care
tocmai se îmbrăcase în hainele de dormit și se pusese în pat ud până la piele și
obosit.
 Angelozi a adormit cu gândul că următoarea zi se va ocupa de cel care pusese
capcanele, oricum fuseseră mulți înaintea celui care puse capcana acum, până la
urmă toți ceilalți plătiseră scump pentru ce făcuseră.
Sev Demk și Rātri ākāśaṁ au intrat în camera lui Angelozi. Sev Demk a scos un
pumnal negru din haină și într-o clipită camera și patul erau pline de sângele lui
Angelozi care acum zăcea pe jos fără cap, ura lui pentru toți cei care au avut
legătură cu moartea lui Maalik îl făcea să se simtă de parcă s-ar fi fost în deșert
fără apă.
Parcă uitase de toți oamenii inocenți care suferiseră.
Sev Demk căută în buzunarele hainei omului. Iar în haina lui Angelozi de pe cuier
găsi un bilețel pe care scria în limba oamenilor cu un scris care nu părea natural:
JADOKARIA ȘI TETRI SHROSHANI AU MURIT, AI GRIJĂ
TU VEI FI URMĂTOAREA VICTIMĂ.
P. F
Sev Demk recunoscu scrisul fratelui său și inițialele sale și a bănui că Angelozi nu
citise biletul.
Stăpânul său, Maalik ar fi fost mândru.
Toți cei trei mari magicieni au fost omorâți.
Neamul umbrelor nu mai era în pericol.

10
Pe câmpul de luptă

Sev Demk ieși din casa lui Angelozi și merse înapoi la casa unde stătuse cu o zi
înainte. Se puse direct în pat și se uită la tavan.
Mai era doar un singur lucru de care trebuia să se ocupe, să-și facă griji, fratele
său.
Nu se mai putea gândi la asta, nu acum, trebuia să se odihnească.
Mâine avea să se ocupe de fratele său.
Din cauza lui murise Maalik, din cauză că îl trădase.
Își puse mâinile pe față și își închise ochii, nu trebuia să se mai gândească la asta,
era aproape, foarte aproape, viitorul pe care i-l pregătise se apropia.
După câteva minute Sev Demk pică într-un somn adânc.
A doua zi dimineața Sev Demk se trezi cu forțe noi.
Merse în bucătărie și mâncă micul dejun.
 Nici el nici Rātri ākāśaṁ nu spuseră nimic.
Într-un final Rātri ākāśaṁ spuse:
-Maalik ar fi fost mândru de tine.
Sev Demk ridică capul și se uită la ea.
Știa că era adevărat. Era exact ceea ce trebuia să audă și nu de la el, nu, de la
altcineva. Dacă și-ar fi spus singur aceleași cuvinte s-ar fi putut minți singur, așa
cum făcuse de atâtea ori cât timp fusese închis.
Zâmbi plin de speranță.
Sev Demk îi spuse lui Rātri ākāśaṁ:
-Poți să mergi, ești liberă acum, am terminat misiunea, nu mai trebuie să mă
ajuți cu nimic, te eliberez de jurământ.
Rātri ākāśaṁ răspunse:
-Nu vreau să îmi încalc promisiunea și presimt că în curând vei avea nevoie de
mine. Sev Demk răspunse indiferent, deși era ușurat că Rātri ākāśaṁ rămânea, era
una dintre singurele ființe care-l înțelegea:
-Cum dorești.
Voia să pară indiferent, dar de fapt știa că pe dinăuntru se bucura că Rātri ākāśaṁ
nu-l părăsise.
Simțea că e singura care-l înțelege.
Sev Demk se duse în camera sa se puse în pat și începu să se uite la vulturul
argintiu pe care îl primise.
Toate războaiele pentru el fuseseră doar ca medalionul să ajungă la el?
Amuleta în formă de vultur argintiu începu să prindă o nuanță mov-albăstruie.
Sev Demk strânse medalionul în pumn și îl puse înapoi în haină, apoi începu să se
uite pe tavan.
Cuvintele lui Tusīṁ Jā'ō îi răsunau în minte.
Sev Demk adormi curând.
Rātri ākāśaṁ s-a dus și ea la culcare.
Erau amândoi obosiți după noaptea precedentă.
Sev Demk aproape uitase de fratele său, dar nu uitase complet, răzbunarea avea
să vină la un moment dat, aproape, foarte aproape.
După un ceas Sev Demk se trezi înspăimântat de viziunea pe care o avuse.
Sev Demk se duse în curtea casei, sub un copac.
Se întinse pe spate, se uită la cer și încercă să alunge viziunea pe care o avuse.
Stătu întins aproape jumătate de ceas până când Rātri ākāśaṁ i-se alătruă. Se
întinse și ea sub copacl cu ramuri car țineau umbră, apoi ea îi spuse:
 -Nu fi tulburat din cauza viziuni. Îți vei învinge fratele, iar după tu vei conduce
regatul umbrelor.
Se uită la ea.
Era frumoasă, foarte frumoasă.
Lumina lunii îi lumina fața albă.
-Dar tu vei muri, nu știu sigur cum, dar vei muri. spuse Sev Demk.
Se uită la el.
-Nu te întrista. Am trăit destul pe acest pământ. Am văzut toată lumea oriunde ai
fost eu am fost acolo de mai multe ori acolo, înaintea ta. Nu mai e nimic nou pentru
mine aici, Pe când pentru tine e toată lumea de descoperit, spuse Rātri ākāśaṁ. De
când m-ai salvat am văzut cum aveam să sfârșesc, dar nu mai conta oricum, am
fost aici pentru prea mult timp.
-Niște vorbe înțelepte, Dar nu înțeleg dacă știai că vei muri de ce nu mi-ai spus?
spuse Sev Demk
-Pentru că tu ai fi regretat. Oricum mai vreau o ultimă aventură înainte să mor.
Nu vreau să mor vânată de cineva sau nimerită cu arcul, spuse Rātri ākāśaṁ.
-Mulțumesc. spuse Sev Demk.
-Pentru ce? spuse Rātri ākāśaṁ.
-Pentru tot. Fără tine nu aș fi reușit să ajung aici, știu că poate nu înțelegi de ce,
dar... spuse Sev Demk, apoi se ridică în capul oaselor și spuse:
-Înțeleg. Haide să mai ducem o bătălie împreună. Nu aveam curajul, dar l-am
găsit în vorbele tale, spuse Rātri ākāśaṁ,
Sev Demk făcu un portal către un câmp de luptă.
Sev Demk și Rātri ākāśaṁ care acum se transformase în cioară săriră în portal.
De partea cealaltă era o tabără de luptă. Oameni fugeau de colo colo strigând.
Sev Demk făcu o vrajă care îl făcea să arate ca un om normal.
Avea părul blond și ochii albaștrii ca cerul. Lui Sev Demk nu îi plăcea cum arăta.
Nu mai arăta înfricoșător și nu îi plăcea deloc noua schimbare.
Când îl privea lumea mai degrabă se uitau la el ca la un om de rând nu ca la ceva
înfiorător.
Sev Demk care se obișnuise cu țipetele panica și mâinile care arătau spre el, nu se
simțea bine cu oameni care îl priveau cu prietenie, îi spuneau glume și îl salutau.
Se simțea teribil. Se uită într-o găleată cu apă de lângă o fântână.
Nu îi plăcu ce vedea. Avea părul de culoarea grâului iar ochii de culoarea cerului.
Nu se simțe deloc comod în acele culori. El se simțea bine dor în culoarea sa, negrul,
nu-i plăcea felul în care tratau oamenii alți semeni dea-i lor nu cu respect, nu, cu o
prietenie tipică copiilor din neamul oamenilor.
 După cinci zile de stat în tabără Sev Demk se obișnuise cu comportamentul
oamenilor față de el. Cei mai mulți îl respectau, sau cel puțin el se simțea mai
respectat de ei decât ceilalți oameni, mulți îl considerau prieten, dar mai era o mică
parte care nu îl suportau, îl urau.
Sev Demk fusese invitat la adunarea unde se discutau lucruri despre cum avea să
decurgă bătălia. Fuseseră chemați țoți luptători buni, generalii și el.
De ce trebuia să fie el?
Întrebarea asta îl măcina de când își primise prima misiune, de ce trebuia să fie
el?
Sev Demk luă loc la masă. Lumânările de pe masă și de lângă aceasta pâlpâiră
când el se așejă la masă. Toți tăcură și-i aruncară priviri ciudate, apoi începură să
șușotească. Când el ridică capul și se uită la ei șoșoiturile se transformaseră într-o
tăcere mormântală.
Generalii salutară invitații și începură să vorbească:
-Numele după care probabil toți mă știți este Ubathor, sau marele înțelept, dar
numele meu este Leon, nu toți dintre voi mă știu. V-am convocat aici în seara asta
ca să vă spun ceva. Oamenii au nevoie de curaj. Mai mult ca oricând. Suntem trei
mii de oameni contra zece mii de oameni, așa că arătați-le celor care vă sunt alături
tot curajul de care sunteți în stare! Războinici inamici se apropie dinspre Nord, așa
că noi vom pregăti formațiile de luptă dinainte. Cei care vor fi în zona de mijloc vor
fi conduși de mine, cei care vor fi în zona din stânga vor fi conduși de Oromis, iar cei
care vor fi în zona din dreapta vor fi conduși de Albatros. Cei trei generali adică eu,
Oromis și Albatros vom fi îmbrăcați ca și un soldat normal, ca și oricare dintre voi,
așa încât dușmani nu vor realiza cine e generalul. Dar, noi vom purta câte o insignă
din fier a cărei culoare se va confunda cu armura ca să nu fie observată de
dușmani, dar care are asupra ei o vrajă ca voi s-o puteți vedea. Știu că mulți dintre
voi nu sunt de acord cu magia, dar este război. Vă întrebați de ce cei cu rang mai
ridicat se vor îmbrăca în același tip de armuri ca voi? Pentru că nu există un om
mai presus de cât altul. Nimeni nu ar trebui să vă spună ce să faceți, ce să fiți, dar
nimeni nu respectă regula asta. Îmi amintesc viața unora dintre voi înainte să veniți
aici, înainte să realizați cine sunteți. Îmi amintesc stăpânii voștri care v-au pus la
lucru sau la sclavie, Lumânăriile pâlpâiră din nou, oamenii care stăteau la masă s-
au uitat la Leon cu o combinație de respect și ură. Câțiva și-au tras mâinile spre ei
încercând să ascundă urmele lăsate de biciuri și de lanțuri, Leon continuă: dar nu se
va mai întâmpla vreodată. Nimeni nu o să vă mai spună ce ar trebui să faceți,
creați-vă propria viață, fără frică și ură, nu, plină de lumină și fericire, dar acum
trebuie să ne înfrângem ultimul dușman, iar după asta, veți fi la fel de liberi cum
obișnuiau strămoșii voștri să fie. Arătați-le copiilor voștri că nu au de ce să se teamă
și că totul poate să fie schimbat nu în rău, ci în bine. Luptați cu toată forța de care
sunteți în stare, luptați pentru tot ceea ce iubiți.
Oamenii începură să scoată urale.
Sev Demk stătea pe scaunul său, retras în sine gândindu-se la ce a spus Leon. Nu
ar fi putut face nimic care să dea mai multă speranță oricui decât putuse Leon.
 Ridică capul și de uită la cei trei generali. Albatros era de vârstă medie, părul
începuse să i-se încărunțească și avea o cicatrice lungă pe braț. În lumina
lumânărilor ți-se făcea teamă de el. Oromis era puțin după vârsta medie, avea
părul alb și chipul îi era brăzdat de cicatricii, la fel ca și corpul, dând dovadă de
experiența lui cu armele.
Mai era Leon, avea ochii senini care-i licăreau de speranță, era de vârstă medie,
ca și Albatros, nu, poate puțin mai tânăr, trupul lui era plin de mușchi, părul său îi
aducea aminte lui Sev Demk de coama unu leu, iar fața sa părea mai mult decât
cea a unui muritor, în acel moment, luminat de lumina lumânărilor, părea că este
imortal, că nu poate muri. Părea un zeu.
-Mai aveți întrebări?
Sev Demk se uită în jurul său. Mulți dintre oameni de acolo erau ori prea tineri ori
prea bătrâni ca să țină o sabie în mână.
Un om care părea de vreo treizeci și cinci de ani numit Nalos spuse:
-Și dacă unul dintre voi moare? Atunci cine ne va conduce?
Alte șușoteli se auziră dintre oameni.
-Atunci va trebui să luptați fără lider, va trebui să supraviețuiți fără cineva care să
vă spună ce să faceți sau care să vă poarte de grijă, fără cineva care să vă dicteze
ce să faceți, spuse Leon.
După ce mai vorbiră un timp despre război întâlnirea luă sfârșit.
Sev Demk merse în pat și se uită în sus gândindu-se la ceea ce spusese Leon.
Peste trei zile oștenii adversari urmau să ajungă la ei, iar el avea nevoie de toată
forța pe care o putea avea.
Dimineața următoare Sev Demk se duse la câmpul de antrenament și întrebă toți
oamenii care se găseau în jurul lui dacă vrea vreunul să se dueleze cu el. Nimeni nu
păru că dorește asta. După câteva minute În timp ce se uita la ceilalți oameni cum
se luptau și se antrenau pentru război, Leon apăru de niciunde și spuse:
-Am auzit că nimeni nu vrea să se dueleze cu tine, am să încerc eu.
Oamenii rămaseră uimiți.
O mare de șoapte se auzi dinspre ei.
-Nu e corect, spuse un om din apropierea lor, din mulțime, care auzise spusele
celor doi, Leon este unul dintre cei mai buni luptători. Iar el, spuse omul arătând
către Sev Demk, este doar un începător, un om de rând.
Mulți dintre oamenii din mulțime lăsară capul în jos când auziră asta, pentru ca
cu o zi înainte Sev Demk se luptase cu Albatros și cu Oromis îi învinse.
Sev Demk răspunse:
-Prea bine. Am să accept duelul dar să știți că dacă eu câștig voi vrea să vă
antrenez pe fiecare în parte. Un mormăit se auzi printre războinici, nimeni nu mai
îndrăznise să creadă că Leon putea fi învins.
 -Bine, iar dacă eu câștig voi vrea să discutăm între patru ochi, iar dacă eu pierd
mai pun condiția ca tu să fi declarat general după ce mor, așadar, dacă voi muri
sau dacă mă vei învinge cu ușurință vei fi numit general, spuse Leon.
-Mi se pare corect. spuse Sev Demk. Sev Demk și Leon bătură palma, apoi
începură să se încălzească.
Sev Demk și Leon se puseră în poziție de luptă. Sev Demk așteptă ca adversarul să
atace, apoi când Leon încercă să îl lovească în piept el sări peste Leon și ateriză în
locul de unde venise Leon când atacase. Leon mirat se uită în stânga și dreapta. Nu
văzu nici urmă de Sev Demk, apoi se uită în spate și îl văzu pe Sev Demk studiindu-și
unghile și apoi uzitându-se la fața lui Leon care era foarte mirat și puțin frustrată.
-Ar trebui să te miști mai repede. Și balansezi sabia prea mult, comentă Sev Demk.
-Cum ai reușit să faci săritura aceea? spuse Leon.
-Se cheamă săritura călugăriței de când eram mic am fost obligat să o învăț,
haide atacă-mă! spuse Sev Demk.
După multe serii care fuseseră toate ratate de Leon, Sev Demk care nici nu făcuse
nici un efort se duse înaintea lui Leon și spuse:
-Acum doar o să ne luptăm, fără alte șiretlicuri. Nu te teme, voi începe ușor.
Leon se uită la el. Se uită într-o parte și încercă să fugă spre Sev Demk și să-l
lovească cu sabia.
Sev Demk care se sprijinea în sabia lui până atunci o ridică cu o ușurătate
nefirească pentru oricine, chiar dacă a avut parte de foarte multă experiență cu
armele. Sev Demk pară lovitura liniștit de parcă nu ar fi trebuit să depună nici un
efort fizic.
Îl mai lăsă pe Leon să-l atace de câteva ori, fără nici un rezultat, apoi fu rândul
său să atace.
Cu o mișcare scurtă, rezervată și calculat, la care dacă te uitai cu atenție puteai să
vezi că a fost foarte mult exersată, îi aruncă sabia din mănă lui Leon, care căzu la
50 de picioare distanță, înfigându-se adânc în pământ.
Își îndreptă sabia spre gâtul lui Leon. Leon care era la sfârșitul puterilor ridică
mâinile sus și spuse:
-Ai câștigat.
-Ai luptat bine. Mai bine ca restul.
Sev Demk îl chemă în cortul său și discutară despre problemele taberei de luptă.
Cortul în care stăteau era înalt și din cauza luminii soarelui care intra prin pânza
groasă și făcută în grabă dar în așa fel încât să reziste înăuntru era o lumină caldă
și plăcută ca de asfințit.
Materialul greu de culoare cafenie era franjurat la margini și ținea de cald.
Materialul gros ținea roua afară și căldura înăuntru.
 În cort nu intrase nici o insectă, spre deosebire de celelalte corturi în care puteai
vedea cel puțin o insectă pe fiecare latură a cortului.
Sev Demk avuse grijă ca locul unde stătea să fie curat și ordonat, ne asemănându-
se cu celelalte corturi în care oamenii nici nu se chinuiau să facă ordine.
După un timp Leon spuse:
-În legătură cu săritura de pe terenul de antrenamente și cu toate mișcările tale,
cum le-ai reușit? Am auzit de oameni care să controleze magia, necromanți, dar tu
nu pari a fi unul dintre ei.
Sev Demk spuse:
-Galinder midus alenteus pyah etot eka. Chipul său care cu câteva clipe înainte
păruse omenesc era acum chipul său normal, acoperit de masca neagră de ceață și
de gluga care-i ascundea fața pe jumătate.
-Ce ești tu de fapt? Întrebă Leon speriat și se dădu un pas înapoi.
-O umbră.
Știa că orice alt om ar fi fugit îngrozit și nu și-ar fi revenit niciodată complet.
-Credeam că umbrele sunt doar un mit, o legendă, un zvon.
-În ultimele secole ne-am ascuns, am căutat adăpostul și l-am găsit în unul dintre
cele mai întunecate locuri.
-Mă bucur.
-De ce? Întrebă Sev Demk surprins.
-Că ai ales să ai încredere în mine că voi putea să țin acest secret. Este târziu și
trebuie să fim cât mai odihniți pentru mâine.
Era adevărat.
În ultimele zile începuse să se împrietenească cu Leon.
-Ne vedem mâine, spuse Sev Demk.
-Ne vedem mâine, spuse Leon care părăsea cortul lui Sev Demk, ieșind în noaptea
rece ca gheața și se îndrepta spre al său.
Deși elementul lui Sev Demk era focul până și el simțise diferența mare de
temperatură dintre aerul din cort și cel de afară.
Luă o gură de aer rece și proaspăt și intră înapoi în cort, punându-se în patul său
mic și înghesuit într-un colț cu salteaua făcută din paie și pătura subțire de o
culoare spălăcită.
Noaptea era întunecată și Sev Demk se tot gândea dacă procedase corect
arătându-și fața lui Leon.
Următoare zi , după cum a promis Leon i-a ridicat rangul la general și Sev Demk îi
învăță pe toți oamenii din tabără cum să stăpânească arta mânuirii sabiei.
Învățau greu și munceau mult.
 Leon lucra alături de ei încercând să învețe și el câte ceva.

11
Furtuna elementelor

Sev Demk reușise să-i învețe aproape pe toți oamenii cum să mânuiască sabia,
deși pe uni nu apucase sau nu voiau creându-se încrezători și că nu le trebuie lecțiile
lui Sev Demk.
Cele trei zile trecură repede, Sev Demk era îmbrăcat în armura sa și din depărtare
se auzeau pașii oștirii.
Sev Demk se simțea normal, de parcă nimic special nu s-ar fi întâmplat.
Trecuse prin așa ceva și înainte.
El stătea în primele rânduri din formație.
Din senin oștirea dușmană se opri.
O ploaie de săgeți de un albastru strălucitor se îndreptară spre ei.
Sev Demk se dădu la o parte la timp. Săgeata nimeri omul din spatele său. Sev
Demk își dădu seama că erau vrăjite, că nu-și puteau rata ținta.
Sev Demk nu mai stătu pe gânduri, doar făcu un scut de magie care proteja toți
oamenii de săgețile magice ale dușmanilor, apoi îl auzi pe Leon strigând:
-La atac!
Toți oameni porniră în fugă către inamici. Scutul se muta odată cu ei.
Văzând că era un scut care proteja adversarii contra săgeților vrăjite, încetară să
mai tragă cu săgețile fermecate.
Sev Demk omorâ cât de mulți oameni putu. Rātri ākāśaṁ zburând sub formă de
cioară îl urma, ea îi zgâria cât mai tare putea pe inamicii care i-se iveau în drum lui
Sev Demk.
După ce Sev Demk reteză capul a cinci oameni cu sabia sa ascuțită văzu ceva: O
mică pată albă în mijlocul oștirii inamice.
Atunci înțelese ce era pata albă, ce era cu săgețile fermecate și de ce mureau atât
de mulți oameni, cel pentru care mersese acolo, era și el în oștire, luptându-se cu
oamenii care-i ieșeau în cale în încercarea dea-și proteja viața și făcând vrăji ca să
ajute armata din care făcea parte, cea care fusese trimisă acolo ca să îl omoare pe
el și pe cei din neamul lui, doar că fratele său nu considerase că armata din care
făcea parte Sev Demk urma să fie acolo, crezându-se atacată.
 Sev Demk mai reteză capul a trei oameni după care merse unde văzuse pata
albă. Fratele său care apăru în fața lui pentru o clipă spuse:
-Bună frate, după care dispăruse.
Sev Demk confuz și mâniat că fratele său scăpase așa de ușor tăie capul a încă
șapte oameni, apoi scoase un strigăt și se năpusti asupra altor patru oameni.
Sev Demk văzu încă o dată umbra cea albă cu colțul ochiului înainte ca aceasta
să dispară.
Sev Demk încerca să folosească magia cât mai puțin, ca să-și poată ține forța
pentru adevărata confruntare, pentru scutul magic și ca să omoare cât mai puțini
oameni inocenți, se părea că fratele său făcea la fel.
Sev Demk strigă mâniat în timp ce tăie capul a încă o mână de oameni:
-Unde ești? Ți-e frică să mă confrunți? Arată-te!
În fața sa apăru Pedi Figi care spuse:
-Bună, frate. Ultima oară când ne-am văzut eu eram împietrit de tine, iar tu
erai prea mâniat pe mine ca să mă privești în ochi, mi-ai lipsit, deși sincer nu
credeam că o să te revăd atât de curând...
Sev Demk se uită la fața fratelui său și spuse:
-Nu voi mai face această greșeală, să te las să scapi și nu te voi mai lăsa să
rănești oameni inocenți, Iar azi vei da socoteala pentru tot ce ai făcut neamului
nostru!
-Uite cum ai ajuns, te interesează mai mult viața unor oameni decât a noastră?
Sev Demk făcu un scut de magie în formă de sferă de culoare roșiatică.
Oamenii care erau în locul unde apăruse scutul, sau în apropiere zburară câteva
picioare depărtare. Toți cei din preajmă se opriră din luptat și priviră scutul și pe cei
doi mirați.
-Arată-ți fața! Arată-le oamenilor care e fața ta adevărată, haide, arată-le
masca după care te ascunzi! Spuse Pedi Figi.
Sev Demk se transformă din nou în umbra care fusese înainte.
Oamenii se panicară văzându-i fața neagră. O parte din oamenii din preajmă
se adunară în jurul scutului magic uitându-se la el.
Pedi Figi se uită la Sev Demk zâmbind și după aceea aruncă o bilă de gheață
spre el. Sev Demk făcu un scut din foc care topi gheața cât timp era încă în aer.
Sev Demk nu mai așteptă ca Pedi Figi să atace. îi azvârli o minge de foc în
piept. Pedi Figi speriat făcu o minge de apă pe care o aruncă pe el. Pedi Figi se
ridică în picioare. Și turbat aruncă o bilă de gheață. Sev Demk pară lovitura cu
scutul de foc pe care îl făcuse cu ușurință.
-Maalik a murit din cauza ta, ia acum va trebui să plătești.
 Era sfârșitul, focul și gheața, întunericul și lumina, binele și răul. Orice s-ar fi
întâmplat nu avea cum să se termine fără ca unul dintre ei să fie mort sau amândoi
prea slăbiți ca să mai lupte.
Pedi Figi mai aruncă două sfere din gheață. Văzând că Sev Demk le para cu
ușurință începu să se dea înapoi.
Sev Demk profită de momentul de slăbiciune și aruncă o minge de foc spre Pedi
Figi.
Pedi Figi se dădu la o parte cu un moment înainte ca mingea de foc să îl
lovească, apoi Pedi Figi aruncă încă o minge de gheață.
Mingea își nimeri ținta. Lui Sev Demk începură să îi înghețe picioarele. Se puse
jos la timp ca să evite mingea de foc a fratelui său. Sev Demk făcu o minge de foc
care să topească gheața. Sev Demk se ridică în picioare dar nu văzu la timp
săgeata din gheață care se îndrepta spre el cu o viteză incredibilă, dar altcineva o
văzuse.
Rātri ākāśaṁ zbură în fața săgeții și săgeată îi străpunse corpul de cioară. Când
atinse pământul cu săgeata înfiptă în inimă, cioara începu să se transforme în om.
Rātri ākāśaṁ acum moartă, murise cu un zâmbet pe buze știind că împlinise ce
promise și că acum avea să meargă în altă lume mai senină și că își salvase un
prieten de la moarte.
Sev Demk urlă de furie și aruncă o ultimă minge de foc spre Pedi Figi, care se
uita nedumerit la femeia moartă întinsă pe jos. Mingea nimeri pieptul lui Pedi Figi
care o văzu prea târziu ca să o apere. Pedi Figi muri, dar prețul fusese scump.

12
Mormântul negru

Sev Demk lăsă scutul magic să se rupă. Toți oamenii se opriră din luptat pentru
că căpetenia le era moartă sau din cauză că inamici se predaseră, nu mai aveau de
ce să lupte.
Își îndepliniseră scopul.
Sev Demk o luă pe Rātri ākāśaṁ în brațe și o duse până în tabără, apoi se duse
să ajute să ia morții de pe câmpul de luptă.
După ce nu mai erau aproape nici un mort pe câmpul de luptă, sau erau prea
puțini ca să mai trebuiască să îl ajute cei care-l ajutaseră al cărarea lor, văzu o
mână ridicându-se în aer.
Sev Demk fugi acolo, știa cine era, dar totuși nu-i venea să creadă. Era Leon.
Avea o suliță înfiptă în piept:
 -Bravo, din cauza ta am câștigat războiul, fără tine nu am fi reușit. O criză de tuse
se auzi dinspre acesta, Ești prima umbră care intră în istorie ca fiind un erou spuse
el. Sev Demk spuse:
-Mulțumesc, Haide, te voi ajuta să te ridici.
-Nu mă poți ajuta cu nimic. Sev Demk observă sulița care îi era înfiptă în pieptul
lui Leon.
-Uite, spuse Leon și îi înmână insigna sa. Lui Sev Demk îi dădură lacrimile sub
masca groasă de ceață. Și spuse:
-Cum s-a întâmplat și arătă spre suliță.
-Erau trei dușmani, mă înconjuraseră, am tăiat capul primului, iar celui de-al
doilea i-am străpuns inima, iar când să tai capul al treilea om s-a uitat într-o parte.
Voiam să văd ce l-a distras. Și te-am văzut pe tine, apoi am simțit o durere
îngrozitoare în piept și când m-am uitat omul care trase cu sulița a fost răpus de
unul dintre oamenii noștri, încă o criză de tuse îl întrerupse, L-am văzut murind dar
nu mi-a potolit durerea. Ultimul lucru pe care l-am văzut ai fost tu, omorându-le
liderul.
Lui Sev Demk a început să îi curgă lacrimi fierbinți pe sub masca întunecată.
-Nu vreau să te pierd, aș putea face o vrajă ca să te vindec.
-Ți-ai pierde toate puterile, iar oameni au nevoie de tine ca să le dai speranță și ca
să-i ajuți. Și ce, să nu-mi înfrunt soarta până la sfârșit? Nu, Vreau să îmi faci o
favoare.
-Orice, spuse Sev Demk.
-Dacă oamenii uită legenda cu măreața umbră, Sev Demk ieși din ascunzătoarea
ta și reamintește le legenda ajutându-i să câștige un alt război.
Sev Demk răspunse:
-Așa am să fac.
-Și să nu uiți de nătărăul pe care l-ai învins cu ușurință într-un duel de săbii, spuse
Leon tușind.
-Nu mă părăsi! Spuse Sev Demk care găsise în Leon cel mai bun prieten al său,
chiar dacă se cunoșteau doar de trei zile.
Leon îl salută apoi spuse:
-Pe curând, Sev Demk, fie ca stelele să vegheze asupra ta.
Leon muri. Sev Demk începu să plângă și îi închise ochii.
Îl duse înapoi în tabără, unde toți oameni îl așteptau ca să-l felicite pentru felul în
care luptase, dar când văzură trupul lui Leon toți oameni se duseră spre el. Leon,
care cu câteva zile în urmă păruse nemuritor, pe care nimeni nu a reușit să-l învingă
în dueluri înafara lui Sev Demk, era mort.
 Sev Demk le spuse totul despre moartea lui Leon și după aceea merse în cortul
său și se uită în sus, la pânza cafenie din care era făcut, după care era cerul liber
plin de stele care aruncau aceeași lumină ca și când era mic, de parcă nimic nu ar fi
contat pentru ele. În seara aceea nu putu să doarmă. Își tot amintea cum o văzuse
pe Rātri ākāśaṁ și pe Leon murind. În mijlocul nopții, când toți dormeau fiind
epuizați după bătălie Sev Demk merse afară din cort și se duse la grămada de morți
luă doi dintre ei, pe Rātri ākāśaṁ și pe Leon.
Se uită la cer pentru jumătate de ceas după care făcu un portal puse cadavrele în
el și după care intră și el.
Copacii care se uscaseră de mult erau negri și răspândeau același miros de
putreziciune ca și cadavrele adânc îngropate în pământul lipsit de viață și rece.
Se afla într-un cimitir.
Cimitirul Eroilor. Cimitirul Eroilor era locul unde erau îngropați toți eroii
umbrelor.
Sev Demk făcuse niște sicrie cu o vrajă, puse cele două trupuri înăuntru, puse un
fel de lichid ca un fel de rășină care făcea ca trupurile să nu-și piardă niciodată
înfățișarea de când muriseră și să nu aibă timpul efect asupra lor și merse acasă
după ce acoperi scrierile cu o pânză neagră peste capac.
A doua zi avu loc o înmormântare. Sev Demk chemă acolo pe toți cei dragi cu
ajutorul cărora se puse să cânte un cântec care de fapt era o vrajă.
Sicriele s-au spart, din ele au ieșit cele două corpuri puse în lichidul acela care se
întărise și devenise de un negru –transparent cei de la înmormântare continuară să
cânte.
Corpurile puse în lichidul întărit au început să fie înconjurate de un lichid negru
care când era în forma potrivită se întărea a format două morminte, unul pentru
Leon care avea un leu pe el săbii, armuri și scuturi, iar pe cel al lui Rātri ākāśaṁ era
un arc cu o săgeată și o Cioară. Pe piatra mormintelor apoi a apărut povestea
fiecăruia, scrisă cu litere frumoase, cu o caligrafie impecabilă.
Se Demk își petrecea aproape toată zilele în cimitir uitându-se la fețele celor doi.
Stătea și se uita, zi, după zi. Până când într-o zi Sev Demk auzi un glas familiar
spunând:
-Chiar îți lipsesc, era Tusīṁ Jā'ō.
Sev Demk spuse:
-Vin aici în fiecare zi, îmi lipsesc, da, dar nu poți trezii morții.
-Da, nu poți, răspunse Tusīṁ Jā'ō
-Uneori mă întreb dacă nu e mai bine unde sunt ei decât aici, spuse Sev Demk.
Amândoi se uitau în gol pierduți.
-Totuși există un fel în care-i poți aduce la viață, nu ai înfruntat nici măcar o
umbră a răului care te așteaptă dacă vei urma această cale, poate crezi că cel mai
mare rău din lume a fost înlăturat, dar există și alte lucruri mai rele, iar moartea nu
este la fel de puternică nici cât cea mai slabă din ele.
-Arată-mi.
-Dacă asta e dorința ta, atunci, urmează-mă.
Sev Demk l-a urmat pe Tusīṁ Jā'ō până pe o bancă, iar Sev Demk îl urmă, când
Sev Demk se așezase Tusīṁ Jā'ō îl prins de umeri și spuse:
-Uite-te în ochii mei.
Când Sev Demk făcu asta ajunse într-un loc întunecat, iar dintr-o dată o lumină
orbitoare se ivi în mijlocul sălii în care stătea.
Sev Demk a închis ochii și a așteptat o vreme. Când i-a redeschis a văzut că se
afla într-o sală întunecată cu pereții negrii. Nu avea ferestre, avea o ușă mare dintr-
un metal ciudat negru care părea viu și niște scări, scările duceau la un tron, un
tron negru. Umbra în care era scufundat cel acre stătea pe tron îi ascundea
trăsăturile.
Regele s-a aplecat în față și lumina i-a descoperit o parte din trăsături.
Avea pielea de culoarea albă ca și pielea morților care de abia au intrat în
procesul de putrefacție, ochii săi negrii transmiteau o ură nesfârșită care se
diferențiau de dinții acestuia ascuțiți care erau de un alb perfecți. Ochii săi ieșeau în
evidență pe fața sa aproape perfect albă punându-i în valoare umbrele de pe față și
venele care ieșeau puțin în relief. Dacă te uitai în ochii săi care erau pe jumătate
ascunși în umbra glugii mantiei pe care o purta. Avea o față scheletică și părea că
are sufletul înghețat de ceva mai rece decât moartea. Nu părea să aparțină unui
anume timp.
Zâmbea. Mușchii săi s-au încordat într-un zâmbet care părea puțin nenatural
dar părea pusă foarte multă muncă în spatele acelei măști false care te făcea să te
simți inferior.
Un glas rece, distant și care îi dădea o anumită superioritate s-a auzit dinspre
acesta:
-Bună te-am așteptat. Poate că tu nu îți amintești de mine, sau de legenda mea,
dar eu îmi amintesc de tine, Sev Demk.
-Cine ești? Spuse Sev Demk speriat.
-Eu sunt Împăratul viselor și al iluziilor, răspunse acesta.
-De unde-mi știi numele?
-Eu știu totul, eu știu care îți va fi soarta tot ce ține de trecut viitor sau prezent.
Îți știu cea mai mare frică, eu știu și am știut totul, nu poți ascunde nimic de mine.
Și ai ceva ce am căutat timp de secole poate chiar milenii. Poți alege ce cale vrei,
cea grea sau cea ușoară. Oricum eu primesc ceea ce îmi doresc, așa că nu ți-e de
folos să te lupți contra mine, totul este deja scris în marea carte a destinului, totul
este deja pierdut pentru tine.
 -Ce vrei să spui? A întrebat Sev Demk mirat.
-Poate că nu ești chiar așa de deștept cum am crezut. Doar dă-mi ceea ce vreau
și poți fi liber, oricum nu mai e nimic care să te țină aici, prieteni, familie, lupte
toate sunt duse. Nu mai ai pentru ce să rămâi aici. Haide doar dă-mi ceea ce îți cer.
Sev Demk s-a uitat la Tus īṁ Jā'ō el părea abătut și confuz iar după câteva clipe
el a dispărut lăsând în urma sa doar un munte de funingine. Nici el nu știa ce voia
Împăratul.
-Nu știu ce cauți, nu știu cine ești nu știu nimic despre tine.
-Nu-mi spune că nimeni nu-și mai amintește de legenda mea. Vocs, Zeul morții,
Zeul cu șase fețe? Nu ai auzit-o? Atâta timp irosit! Nimeni nu își mai aduce aminte
de mine! De ce? Nu trebuia să fie așa, dar mă voi răzbuna și toți cei care mi-au
uitat numele mă vor slăvi sau mi-se vor închina la picioare. Îi voi face să ș-i-o
amintească și să nu o mai uite niciodată. Dar, tu poți sfârși asta dându-mi ceea ce
doresc, sufletul tău. Poți alege să aștepți, dar îți voi distruge lumea și vei fi omorât
oricum, sau poți să renunți la sufletul tău și să mi-l dai în grijă și vei merge alături
de prieteni tăi.
-Nu, nu, nu, nu-ți voi da sufletul meu, spuse Sev Demk plin de mânie și ură care
se transformară în frică când Împăratul se ridică din tronul său negru și niște umbre
care se mișcau pe pereții sălii și nu veneau de nici unde și șoapte care aveau un fel
de ecou ciudat începură să umple camera.
În sală au început să apară oameni, monștrii și umbre toți încercând să se prindă
cu mâinile de singurul lucru în viață, Sev Demk, toți erau morți și toți voiau să ia
viața lui Sev Demk. Toți voiau să fie din nou în viață.
Sev Demk s-a dat în spate speriat. Dintr-o dată fantomele au dispărut să s-au
dus de unde au venit, în capul Zeului cu șase fețe, Vocs.
-Îmi pare rău că ai ales această cale, chiar îmi pare. A fost o plăcere să am
această discuție cu tine. Majoritatea nu au reușit să reziste atât de mult timp fără
ca mintea lor să o ia razna, dar tu ai ales asta. Nu uita te voi urmări tot timpul. Nu
uita, ceea ce a fost scris va veni, Ei nu se înșală niciodată. Din spatele său apărură
Zeii morții.
Ei s-au apropiat de el. Fiecare a ridicat sabia și a îndreptat-o spre Sev Demk. Vocs
râdea.
-De ce râzi? A întrebat Sev Demk.
-Nu ți-se pare amuzant? Faptul că ești încă în viață? Viața mă amuză, la fel ca
moartea. Zeii morții au mai făcut un pas spre Sev Demk.
Vocs era nebun. Nimeni nu ar fi putut zice altceva.
Zeii morții au ajuns în dreptul lui Sev Demk. El și-a scos sabia.
Sev Demk încerca să se lupte împotriva lor, dar se cunoșteau prea bine, el pe ei
și ei pe el. Zeii morții l-au prins pe Sev Demk într-un moment de neatenție. Când
unul dintre zei ar fi trebuit să îi lovească gâtul regele a spus:
 -Ndali bhet meth, iar sabia zeului s-a oprit la un deget de gâtul lui Sev Demk.
Dacă nu ar fi fost regele acolo el ar fi fost mort.
I-se părea ciudat, poate chiar amuzant că regele care-l voia mort nu-l lăsase pe
zeu să-l omoare, poate că nu-l voia mort până la urmă.
-Am spus că vă veți putea distra, dar să nu-l omorâți, altcineva va avea sarcina
asta, spuse regele nervos.
Cine era acel ,,altcineva’’?
Zeii s-au uitat la el cu ură și unul din ei a sâsâit. Cel care a făcut asta s-a trezit
cu o săgeată în piept, dar ,,frații’’ săi l-au prins și l-au vindecat.
Erau ultimii din specia lor, nu-și puteau permite să piardă pe nici unul dintre cei
rămași în viață. Sev Demk le-a dat un răgaz, timp în care să îl vindece pe cel rănit.
Regele a spus:
-Nu vă obosiți, oricum nu contează, își va da seama, nu că l-ar ajuta, de fapt
chiar îl va devora pe dinăuntru. Poate fi și el doar o iluzie, la fel ca tot neamul său,
dar uneori iluziile pot evolua și să ajungă realitate.
Sev Demk nu înțelegea ce spunea, dar într-un mod ciudat i-se părea nespus de
amuzant.
Cel care a fost rănit s-a ridicat în picioare și a urlat la Sev Demk. Toți îl priveau
cu ură, de parcă săgeata fusese trasă în fratele lor din cauza sa.
Sev Demk s-a uitat la ei și plin de ură din cauza insultei regelui pentru el și cei
din neamul său. A urlat și el.
Toți au pornit la atac. Zeii luptau bine, dar Sev Demk era la fel de bun ca ei.
Sev Demk a înfipt sabia în unul din ei, ceilalți zei ai morții s-au uitat la cel
răpus pentru o clipă, dar după aceea s-au concentrat pe ținta lor, pe Sev Demk.
Se urau. Sev Demk a mai răpus unul, ceilalți au sâsâit. Și s-au uitat la el cu ură.
Ei erau cei are se dădeau înapoi acum.
Regele zâmbea. Se uita la bătălia lor interioară și exterioară savurând-o. Era
de parcă ar fi vrut ca ei să se distrugă complet. Regele era ca un copil care a primit
într-un sfârșit jucăria pe care o râvnea.
Sev Demk a încercat să-i pătrundă în minte regelui și să o ia în stăpânire.
Regele avea un zid de nepătruns în jurul minții. Nu putea face nimic.
Regelui i-a pălit zâmbetul de pe față și a murmurat ceva. Sev Demk și zeii
morții nu puteau face nici o mișcare. Era de parcă au fost înlocuiți de niște statui
perfect care fuseseră tot timpul acolo.
-Cum îndrăznești să faci asta? Corcitur-o! Dacă aș fi în locul tău aș fi deja
mort știind că pedeapsa de la mine va fi mult mai mare, dar oricum nu contează.
M-am ocupat de asta deja. Furia regelui trecu ca o furtună.
 Regele a oprit vraja care îi ținea nemișcați în aer. Sev Demk și zeii morții
rămași au căzut pe podeaua rece de marmură neagră.
Gâfâiau într-o încercare disperată de a lua o gură de aer. Sev Demk s-a ridicat
urmat de zeii morții care nu se puteau da bătuți.
Ei îl priveau cu un fel de superioritate. Sev Demk a atacat. Unul dintre cei
rămași a parat lovitura. Un zeu al morții l-a atacat. Nu a reușit să apere lovitura, un
pumnal l-a lovit în abdomen.
Sev Demk a căzut dinou pe jos în căutarea unei guri de aer disperate.
Regele îl privea puțin dezamăgit:
-Ridică-te!
Sev Demk s-a chinuit să se ridice și s-a uitat la zeii morții rămași. Erau doi.
Sev Demk a atacat. Și-a înfipt pumnalul în unul dintre cei doi rămași, dar
făcând asta și el a fost înjunghiat pe la spate de celălalt zeu.
-O mică greșeală poate face diferența dintre moarte și viață, sau realitate și
iluzie. a spus regele.
Sev Demk se uita la rege. Nu se putea mișca. Erau ultimele sale clipe.
-Chiar credeai că poți birui moartea? Că ești mai presus de mine sau de
slujitorii mei?
-Te-ai întrebat vreodată de ce mi-se spune zeul cu șase fețe?
-Da, nu sunt doar zeul morții și al trecutului, viitorului și al prezentului, sunt și
zeul iluziilor și al trădării.
-De ce ai ales această cale? Puteai salva alte ființe, dar ai ales o altă cale.
-De ce nimeni nu mă înțelege? Lumea e așa de plictisitoare. Oamenii nu fac
aproape nimic care să fie o combinație a trădării și a iluzii, a răspuns regele.
Cadavrele zeilor morții s-au ridicat.
Nu mai erau morți. Fusese doar o iluzie.
-Luați-l, a spus regele. Zeii l-au luat.
Sev Demk și-a pierdut conștiința.
După un timp Sev Demk a fost trezit de un glas familiar:
-Sev Demk? Ești tu?
-Tus īṁ Jā'ō?
-Sev Demk!
O foame îngrozitoare îi rodea stomacul. De cât timp stătuse acolo? Un an? O
lună? O zi? Timpul trecea încet acolo. Ultimul lucru pe care și-l amintea fusese că
zeii îl luaseră din fața Împăratului cu șase fețe.
 Sev Demk i-a povestit lui Tus īṁ Jā'ō ce s-a întâmplat. Acesta părea trist și
confuz. Acesta a spus:
-Eu îmi amintesc doar că eram în fața regelui și dintr-o dată m-am simțit de
parcă fiecare părticică din mine a fost aruncată în cel mai întunecat loc din univers,
apoi m-am trezit aici, neavând nimic de mâncat, de băut și cutând orbește după
ceva care să mă salveze, apoi am văzut o sursă de lumină. Și iată-te.
Tus īṁ Jā'ō se uita pe un geam foarte îndepărtat prin care se vedea lumina
unei stele, o stea cu o lumină rece și îndepărtată, o scânteie slabă pe cerul care era
ca o întindere fără sfârșit sufocantă.
-Niciodată nu m-am gândit că ceva atât de îndepărtat ar putea însemna atât
de mult.
Sev Demk s-a uitat și el la stea. Ea lumina pe cerul întunecat și chiar și cea mai
mică rază de lumină părea orbitoare în locul acela întunecat.
-Nu putem ieși de aici nu-i așa?
-Putem, dar va trebui să așteptăm mult timp și să fim în locul potrivit la
momentul potrivit.
-Dritë nga errësira. O sferă de lumină a apărut în fața celor doi. Amândoi au
închis ochii când sfera de lumină a apărut.
Ochii nu li-se obișnuiseră cu lumina. Globul se stinse și cei doi sse priviră. Știau
că nu-și puteau irosi puterea nici pentru a face lumină. Le trebuia fiecare strop de
energie.
Erau într-un labirint. Unul nesfârșit cu multe galerii și coridoare înșelătoare.
Au auzit un sunet și amândoi s-au întors.
În spatele lor erau niște ochi care îi priveau. Din ochi ieșea lumină albă care
lumina puțin trupul făpturii din spatele lor.
Creatura din spatele lor avea o glugă neagră trasă pe față, niște aripi negre
cu pene care păreau că vor să te cuprindă înt-o ultimă îmrățișare, iar în mână avea
un pumnal. Oasele creaturii se vedeau prin pielea sa subțire și albă.
Creatura a vrut să îi atace pe Tus īṁ Jā'ō și pe Sev Demk, dar era pre slăbită
ca să se poată lupta cu ei. Stătuse acolo de milenii poate chiar mai mult.
Ea a urlat la ei realizând că dacă ar fi încercat să se lupte cu aceștia doar ar fi
devenit mai slabă, căci în acel loc nu puteai murii.
Sev demk era mort chiar dacă nu complet. Era într-un loc mai rău ca moartea,
un labirint care nu avea sfârșit și din care nu puteai ieși. Toată speranța îi
dispăruse. Știa ce urma să se întâmple, dar tot s-a uitat în spate. Tus īṁ Jā'ō îi
înfipse un pumnal în spate lăsându-l slăbit. Și-a arătat adevărata față, era regele.
Fața sa era așa de înfricoșătoare, întruchipând gândurile acestuia, ca o mască de
care nu poți scăpa și te urmărește toată viața și nu ai mai fi putut scăpa. Sev Demk
stătea în fața regelui care spuse:
 -Da, te-am urmărit tot timpul acesta. Erai iluzia perfectă creată de mine, dar
ai devenit realitate. Așa că trebuia să fac ceva până nu deveneați toți așa. Mintea
regelui a străpuns cu ușurință zidul de apărare al lui Sev Demk. Gândurile sale s-au
revărsat în capul lui Sev Demk. Ele erau întruchiparea ,,dezastrului și a nebunii ’’. Ce
a văzut Sev Demk l-a făcut așa de slab încât nu ar mai fi putut să se ridice sau să-și
revină vreodată.
Fusese păcălit de o iluzie pe care cu cât mai bine o cunoșteai cu atât îți părea
mai reală și cu atât mai bine te păcălea și îți ,,devora’’ interiorul.
Timpul trecea, Sev Demk nu-și dădea seama cât trecuse poate trecuse un ceas
sau poate trecuse un mileniu.
Ciorile veneau și îi sfâșiau carnea de fiecare dată când rănile sale i-se
vindecau.

13
Regele ținutului umbrelor

Dintr-o dată Sev Demk a fost înconjurat de o lumină orbitoare. Pereții care cu
puțin timp stătuseră acolo dispăruseră.
Sev Demk era confuz. Lumina de acolo parcă îl ajuta să se vindece. El s-a ridicat
în picioare slăbit.
Lumina aceea se transformă într-o sală. Era sala tronului, unde stătea regele.
De pe tron acest a spus:
-Prieteniile te rănesc, uneori sunt chiar mortale. în sfârșit mi-te alături. Am
așteptat mult momentul acesta, acum începe lumea nouă, iar tu poți fi aici și poți
vedea cum se formează aceasta.
-Nu, nu, nu, ce ai făcut?! Spuse Sev Demk
-Eu? Eu am făcut ce trebuia. Toți oamenii mă uitaseră, așa că trebuia să le
amintesc cine sunt, nu-i așa? Răspunse acesta cu vocea sa care te făcea să îți fie
teamă de orice era în jurul său l-a făcut pe Sev Demk să-și piardă cumpătul.
O liniște mormântală s-a lăsat între ei.
Dintr-o dată s-a auzit o bubuitură. Vocs a râs.
-Este prima oară când râd cu adevărat. Nu credeam că chiar o să se întâmple
asta, nu credeam că o să reușesc să cuceresc lumea și tu o să fi aici, dar totuși era
inevitabil. Cartea destinului nu greșește niciodată. Eroii construiesc noi lumi și asta
fac și eu.
-Tu nu ești un erou și nu ai fost niciodată.
-Încă mă surprinzi. Tu nu înțelegi, există mai multe feluri de eroi, eroi care luptă
în slujba binelui, eroi care luptă pentru propria cauză, eroi care sunt de partea
răului și a binelui și eroi care luptă în slujba răului. Din ultima categorie fac și eu
parte.
Vocs se uita la casa tuturor ființelor și plantelor, planeta lor, lucrul de care
depindea supraviețuirea lor.
Toate animalele, plantele și tot ce era acolo fusese creat de el. Regele zâmbi.
Totul mergea după cum plănuise acesta.
Vocs bătu din palme și monștrii oribili, cei care-l vânau pe Sev Demk în visul
său apărură în fața sa, cu miile unde cu câteva secunde înainte nu era nimic.
Regele spuse:
-Astăzi le vom arăta oamenilor ce se întâmplă dacă te lupți cu cei de neamul
nostru, astăzi o să recucerim lumea. Astăzi toate creaturile se vor pleca în fața
noastră, ne vor venera, vor fi la mila noastră, vom fi slăviți și dacă oricine se
îndoiește de putere noastră va plăti cu prețul vieții.
Monștrii au urlat în cor. Toți voiau să aibă parte de acea glorie înșelătoare.
Vocs a zâmbit și mai larg. Dinții săi ascuțiți ieșeau în evidență
Toate sufletele oamenilor morți urmau să vină în locul unde el domnea. Gândul
la cât de mult urmau să-i crească puterile după ce el urma să le ia sufletele și urma
să devină mai puternic ca oricând făcu ca dezastrul din interiorul gândurilor sale să
devină atât de mar încât orice altă ființă ar fi înnebunit.
Vocs se uita la armata pe care o crease doar cu ajutorul imaginației sale.
Plesnind din degete ușile negre ale palatului unde stătea s-au deschis. Palatul
morții avea ușile deschise ca și cum ar fi vrut să te atragă înăuntrul lor și să te
înghită.
Monștrii însetați de sângele oamenilor și animalelor inocente s-au năpustit
afară. Fiecare voia ca el să omoare cât mai multe ființe.
Măcelul începuse.
Sev Demk privea îngrozit cum Vocs le poruncea monștrilor să distrugă lumea
pe care o cunoscuse de atât timp.
Sev Demk vru să facă un pas spre Vocs dar acesta făcu o vrajă care îl făcea să
stea pe loc ca într-o cușcă invizibilă.
Vocs a spus:
-Nu îndrăzni să te apropii de mine!
Sev Demk voia să țipe, dar nu putea nici un sunet nu se auzea din gura sa.
Vocs cucerise lumea, o conducea.
Sev Demk încercat să scape de strâmtoarea invizibilă care îl ținea pe loc.
Se uita cum lumea sa era cucerită de monștrii cereați la o bătaie din palme
de Vocs. Totul părea atât de simplu pentru Vocs. Nimic nu părea că poate să-l
învingă.
 Vocs mai bătu o dată din palme. Iluzia lumii în care Sev Demk trăise oamenii,
casele, animalele, gusturile, plantele, totul a devenit cum era, adică totul era
inversul a tot ce știuse Sev Demk.
Oamenii arătau complet diferit. Aveau o cocoașă, pelerine negre cu glugi,
aveau ochii strălucitori, în loc să spună cuvinte sâsâiau și dacă îi priveai nu aveai
impresia că ar fi putut fi oameni.
Animalele se transformaseră în monștrii fără milă care la fel cum fuseseră
vânate de oameni, acum îi vânau la rândul lor.
Casele se transformaseră în niște locuri în care era mai rău să stai decât sub
cerul liber. Locul odată numit ,,Casă” era acum un loc de care te temeai.
Plantele erau uscate, moarte și putrezite.
Tot ce știuseră oamenii odată era acum un loc de care-ți era frică și pe care îl
urai.
Vocs cucerise lumea. Iluzia cu care erau obișnuiți oamenii s-a schimbat arătând
cum ar fi trebuit.
Totul era întors pe dos. Pământul era alb, la fel ca cerul care era de un alb care
avea o ușoară nuanță de gri, iar oamenii, copacii și toate ființele care trăiau erau
negre, având un impact izbitor și ieșind în evidență.
Sev Demk îi privea cum monștrii omorau tot ce prindeau în cale.
Nu putea face nimic, putea doar să privească cum totul, totul la care putuse
spera sau visa era întors pe dos.
Regele bătu încă o dată din palme și spuse:
-Ajunge! Restul ființelor care au rămas mi-se vor închina. Toți monștrii se opriră
pe loc. Glasul regelui putea fi auzit de fiecare ființă vie.
-Acum, continuă regele, toți cei rămași mi-vă-veți închina, sau veți putea sfârșii
ca restul prietenilor voștri, murind, fiind vânați de cei care odată au fost prada
voastră sau ajungând într-un loc mult mai rău decât cel în care sunteți și mult mai
mult ca moartea.
Lacrimi fierbinți curgeau pe sub masca sa de ceață în timp ce vedea cum lumea
sa era distrusă.
Toate ființele se uitau spre cer de unde credeau că se auzea vocea.
-Fiecare tărâm are un zeu, și orice ar fi zeul acela conduce tărâmul, Eu sunt
zeul acestui tărâm. De azi înainte veți avea doar un Zeu, iar acela voi fi eu. Toți cei
care mi-se vor opune vor avea cel mai cumplit sfârșit. Un rânjet apăru pe fața
regelui. Totul mergea după planul său.
Regele spuse, acum vorbind însă în așa fel încât doar Sev Demk să-l poată auzi:
-Acum, dacă nu te superi, va trebui să plec. Nimeni dintre cei din lumea ta nu ar
avea încredere în ceva ce nu pot vedea, deși tu chiar dacă ai vedea, ai observat că
mințile oamenilor pot fi ușor amăgite de iluzii, la fel ca a tuturor desigur.
 Regele ieși pe poarta neagră care reapăru, iar când aceasta se deschise Sev
Demk vru să-i spună o insultă regelui sau să îi spună că nu era adevărat ceea ce
spunea, chiar dacă știa că nu e adevărat, dar rage care cu un semn al mâinii și Sev
Demk deschise gura uitând ce vru să spună.
Mintea îi fusese ștearsă, sau mai bine spus, o iluzie fusese pusă peste aceasta,
iar Sev Demk nu-și mai putea amintii decât ura pentru ființele vii rămase și credința
pentru rege.
-Uită tot ce ai știut vreodată despre cei din neamul tău. Ei te-au trădat, nu le
datorezi nimic. Dacă mă vei sluji și vei fi vrednic mă voi răzbuna pe cei care te-au
chinuit. Și eu sunt plămădit din același aluat ca și tine, sau cel puțin am fost și eu
am fost o umbră cu foarte mult timp în urmă și la fel ca și tine am fost trădat, dar
uite-te cum am ajuns, așa poți să devii și tu, poți să devii ca mine, poți să ajungi
măreț.
Imaginea lui Maalik care îl vindea lui Jadokaria și a fratelui său care și-a trădat
neamul i-a apărut în fața ochilor.
Porțiile se închiseră în urma lor. Sev Demk era credincios unui singur stăpân,
Vocs.
Cuceriseră lumea. Sev Demk se bucura de victoria sa. Iluzia pusă asupra minții
sale îl orbea de la adevăr și îl făcea să vadă totul ca într-o oglindă strâmbă.
Cuceriseră lumea, totul era al lor.

SFÂRȘIT
 PERSONAJE:

Despre Personaje:
• Sev Demk: Elementul lui este focul, născut deodată cu Pedi Figi lângă
tărâmul oamenilor, stăpânește arta luptei și a apărării foarte bine, este unul
dintre cei mai buni elevi care studiază magia din anul său, se luptă toată
viața ca să câștige binele, nu respectă legile umbrelor

• Pedi Figi: Fratele lui Sev Demk și complet opusul lui, elementul lui este
gheața, lucrează pentru Jadokaria și Vocs, își prețuiește viața mai mult ca
orice, este laș, una dintre singurele umbre albe care a existat vreodată,
născut deodată cu Sev Demk lângă tărâmul oamenilor

• Jadokaria: Mâna dreaptă a lui Vocs, folosește magia neagră pe post de

armă, îi folosește pe cei din jurul ei, încalcă legile și principiile oamenilor,
iubește ciorile de când era copil, născută într-un tărâm îndepărtat din nord,
a făcut vrăji ca să-și prelungească viața

• Maalik: Tatăl lui Sev Demk, niciodată nu a vrut să aibă statul de mare
maestru (învățător) deși îl acceptă, îi e frică de ce cred celelalte umbre
despre el, încearcă să se comporte ca și celelalte umbre și să nu fie în
centrul atenției, nu respectă pe deplin legile umbrelor, născut pe tărâmul
umbrelor, poate stăpânii toate elementele (ca și toate umbrele trecute de o
anumită vârstă)

• Leon: Comandant al armatei oamenilor, foarte cunoscut pentru bătăliile în

care a fost, admirat și iubit printre oameni și magicieni, foarte curajos, când
a fost copil a fost sclavul unei familii nu foarte bogate (ei îl puneau să facă
tot felul de treburi pe care dacă nu le îndeplinea era biciuit pe spate),
dezaprobă sclavia (din cauza copilăriei grele, la fel ca celelalte neamuri:
umbre, zei, etc), născut în partea de soare-răsare a regatului, părinții lui i-
au murit în fața ochilor când era copil (omorâți de un tâlhar)

• Tetri Shroshani: Inginer din neamul oamenilor, lucrează pentru Jadokaria

de când a fost un război dintre magicieni și oameni obișnuiți, Jadokaria îl
amenință că îi va face rău familiei lui dacă nu i-se supune, născut aproape
de granița dintre neamul oamenilor și al umbrelor
 • Tus īṁ Jā'ō: Unul dintre ultimii zei ai morții rămași, Nu a participat la lupta
cu Kālā Dūta, Vocs îl folosește ca să ,,poată crea o lume mai bună’’ cu
ajutorul lui Sev Demk, Poate învia morții, el hotărăște când e timpul ca
cineva să moară, născut pe tărâmul zeilor morții

• Rātri ākāśaṁ: Cunoscută și sub numele de Regina Ciorilor, se poate

transforma în cioară, Jadokaria o închide pentru că Rātri ākāśaṁ a oprit
unul dintre cele mai importante războaie dintre oamenii obișnuiți și
magicienii care voiau toată puterea, poate vedea viitorul

• Ayra: Și-a pierdut ,,masca’’ într-o misiune și a ajutat la luarea multor

decizii importante (foarte respectată printre cei din neamul umbrelor),
nimeni nu îndrăznește să-i calce cuvântul, este una dintre singurele umbre
care și-a pierdut masca și a supraviețuit

• Vocs: Zeul cu 6 fețe (zeu al: răului, răzbunării, prezentului, viitorului,

trecutului, iluziei), legenda lui a fost de mult uitată, oamenii și toate ființele
îl glorificau și respectau și nimeni nu îndrăznea vreodată să-i iasă din
cuvânt, poate vede viitorul, trecutul și prezentul în același timp, creează cu
imaginația sa lucruri care devin apoi realitate, poate controla alte ființe

• Kālā Dūta: O umbră legendară care aproape a învins toți zeii morții, care
fiind din ce în ce mai numeroși luau viața a tot mai multe ființe vii pentru
hrana lor, omorâtă de un zeu al morții ca răzbunare pentru ceea ce făcuse
prietenilor și fraților săi

MULȚUMIRI:

Le mulțumesc în mod special lui:

Beatrice și Ana, fără de care probabil aș fi renunțat de mult să cred că magia
este în fiecare din noi, deși se poate manifesta în moduri diferite;
Teodora căruia îi datorez multe, fără de care nu aș fi reușit să îmi dau seama că
ceea ce fac chiar are sens și contează;
Thea, care m-a inspirat mult și m-a ajutat să-mi dau seama că ascuns în oricine
poate fi o parte întunecată cât și una luminoasă, chiar dacă nu le vedem tot
timpul;
 Alexandra și Ioana, fără de care momentele întunecate nu mi-ar fi fost luminate
de nici o lumânare; Andrei, pentru că m-a inspirat și fără de care (împreună cu
sora lui) nu aș fi reușit să descopăr lumea asta încă de când eram foarte mică;
Ioana fără de care probabil nu aș fi putut să scriu o carte;
Sarah, care mi-a luminat zilele petrecute alături de ea; Filip și Tudor, cu
ajutorul cărora am descoperit această lume;
Mamei mele, fără care probabil nici nu aș fi început să scriu cartea;
Tatălui meu care m-a încurajat;
Zenith, care m-a inspirat să scriu o poveste cu vrăjitori;
Bunicii mele, care m-a ajutat foarte mult, deși probabil nimeni nu ar putea zice
că e adevărat înafara de mine;
Și desigur, nu în ultimul rând, Nadir, fratele meu, care mi-a fost tot timpul
alături;
(Și tuturor celorlalți care m-au ajutat la cererea acestei cărți.)
Și, desigur, vă mulțumesc și vouă ca ați citit cartea asta.