Sarah J.

Maas

Seria

Tronul de clestar

Tronul de clestar / 2
Diamantul de la miezul noptii / 459
Mostenitoarea focului / 867
 SARAH J. MAAS

TRONUL DE
CLEŞTAR
Traducere din limba engleză:
CRISTINA BARBU
2013

SARAH J. MAAS
Throne of Glass
- 2012

Tuturor cititorilor mei de la Fiction Press –

pentru că au fost alături de mine la început
şi pentru că au rămas mult timp după sfârşit.
Vă mulţumesc pentru tot.

CAPITOLUL 1
După un an de sclavie în Minele de Sare din Endovier,
Celaena Sardothien era obişnuită să fie escortată
pretutindeni în lanţuri şi sub ameninţarea săbiei. Cei mai
mulţi dintre miile de sclavi din Endovier aveau parte de
tratament similar, deşi era nevoie de încă şase gărzi pentru
a o conduce pe Celaena înapoi către mine. Nu era nimic
surprinzător pentru cel mai faimos asasin al Adarlanului. În
schimb, ea nu se aştepta la prezenţa bărbatului cu glugă de
lângă ea, aşa cum se întâmpla acum.
O strângea puternic de braţ în timp ce o conducea prin
clădirea luminoasă care găzduia majoritatea funcţionarilor
şi supraveghetorilor din Endovier. Străbăteau coridoare,
urcau trepte şi în stânga, şi în dreapta, pentru ca ea să nu
mai aibă nici cea mai mică şansă de a găsi din nou ieşirea.
Cel puţin aceasta era intenţia escortei sale, dar ea
observase cu uşurinţă când urcaseră şi coborâseră aceeaşi
scară la câteva minute. De asemenea, observase şi că
merseseră în zigzag printre etaje, deşi clădirea era o reţea
obişnuită de holuri şi scări.
De parcă ea şi-ar pierde atât de uşor simţul orientării. S-
ar fi putut simţi umilită dacă bărbatul nu ar fi fost nevoit să-
şi dea atât de mult silinţa.
Intrară într-un hol teribil de lung, paşii lor fiind
înconjuraţi de o tăcere mormântală. Deşi bărbatul care o
ţinea de braţ era înalt şi viguros, gluga îi ascundea în
întregime trăsăturile. Încă o tactică menită să o deruteze şi
să o intimideze. Hainele negre făceau probabil şi ele parte
din plan. Îşi întoarse capul spre Celaena, iar ea îi aruncă un
rânjet. El privi din nou înainte, întărind strânsoarea asupra
braţului ei.
Era flatant, presupuse ea, chiar dacă nu ştia ce se
întâmpla sau de ce o aşteptase la ieşirea din puţul minei.
După o zi de sfărâmat blocuri de sare în măruntaiele
muntelui, să-l găsească acolo împreună cu şase gardieni nu
îi îmbunătăţise starea de spirit.
 Dar ciulise urechile când el se prezentase
supraveghetorilor drept Chaol Westfall, Căpitanul Gărzii
Regale, iar cerul se întunecă brusc, munţii părură să o
împingă de la spate şi chiar şi pământul păru să îi înghită
genunchii. Nu mai simţise gustul fricii de ceva vreme – nu
îşi mai îngăduise să simtă frica. În fiecare dimineaţă când se
trezea, repeta aceleaşi cuvinte: Nu îmi va fi teamă. Timp de
un an, aceste cuvinte îi întăriseră voinţa de a nu se lăsa
distrusă; o împiedicaseră să se piardă în întunericul
minelor. Nu că i-ar da de înţeles căpitanului acest lucru.
Celaena examină mâna ascunsă de mănuşă, care îi
strângea braţul. Pielea neagră a mănuşii aproape că se
asorta cu pământul de pe pielea ei.
Cu mâna liberă îşi aranjă tunica murdară şi zdrenţăroasă
şi îşi reprimă un suspin. Intrând în mine înaintea răsăritului
şi părăsindu-le după apus, nu mai avea cum să vadă soarele.
Sub stratul de pământ şi praf de pe faţa sa, era teribil de
palidă. Era adevărat că odinioară fusese atrăgătoare,
frumoasă chiar, dar – ei, bine, acum nu mai conta, nu-i aşa?
Se întoarseră pe un alt coridor, iar ea studie sabia
splendidă a străinului. Mânerul sclipitor era sculptat sub
forma unui vultur în zbor. Observându-i privirea, mâna
căpitanului coborî pe capul auriu al vulturului. Gestul îi
smulse Celaenei încă un zâmbet.
— Eşti departe de Rifthold, căpitane, spuse ea dregându-
şi glasul. Ai sosit împreună cu armata pe care am auzit-o
mărşăluind mai devreme? Cercetă întunericul de sub gluga
lui, dar nu zări nimic. Totuşi, îi simţi privirea pe chipul ei,
cugetând, analizând, cântărind. Ea nu-şi plecă ochii.
Căpitanul Gărzii Regale ar putea fi un adversar interesant.
Poate chiar demn de puţin efort din partea ei.
În cele din urmă, bărbatul ridică mâna de pe sabie, iar
faldurile mantiei îi ascunseră tăişul. În timp ce mantia
flutură, ea întrezări balaurul auriu cu două picioare şi aripi
brodat pe tunica lui. Pecetea regală.
— Ce îţi pasă ţie de armatele din Adarlan? răspunse el.
Cât de minunat era să audă din nou un glas asemănător cu
al ei – rece şi articulat –, chiar dacă era a unei bestii
periculoase!
— Nimic, spuse ea ridicând din umeri. El scoase un
mormăit jos şi iritat.
O, ar fi drăguţ să îi văd sângele vărsat pe podeaua de
marmură. Celaena îşi mai pierduse cumpătul înainte –
odată, când primul ei supraveghetor alesese ziua greşită de
a o împinge prea tare. Încă îşi amintea sentimentul pe care
îl simţise când îi înfipsese târnăcopul în burtă şi
vâscozitatea sângelui pe mâinile şi chipul ei. Îi putea
dezarma pe doi dintre gardieni într-o secundă. Oare
căpitanul ar sfârşi mai bine decât ultimul ei supraveghetor?
Contemplând potenţialele urmări, Celaena rânji din nou.
— Să nu îndrăzneşti să te uiţi aşa la mine, o avertiză el,
iar mâna îi poposi din nou pe sabie. Celaena îşi ascunse
rânjetul de data asta. Trecură pe lângă o serie de uşi din
lemn pe care le zărise în urmă cu câteva minute. Dacă voia
să scape, trebuia, pur şi simplu, să o ia la dreapta pe
următorul coridor şi să coboare trei etaje. Singurul lucru pe
care îl reuşise dezorientarea aceasta intenţionată la care
fusese supusă a fost acela să o familiarizeze cu clădirea.
Idioţi.
 — Şi unde mergem? se interesă ea suav, înlăturându-şi o
şuviţă de păr încâlcit de pe faţă.
Când el nu îi răspunse, îşi încleştă maxilarul.
Ecoul coridoarelor ar fi răsunat prea tare şi nu l-ar fi
putut ataca pe căpitan fără să alerteze întreaga clădire. Nu
văzuse unde pusese cheia lanţurilor ei, iar cei şase gardieni
care îi urmau ar fi fost o pacoste. Ca să nu mai spunem de
cătuşe.
Păşiră pe un coridor cu candelabre din fier. Dincolo de
ferestrele înşirate de-a lungul peretelui se lăsase întunericul;
felinarele luminau atât de puternic, încât de-abia ofereau
câteva umbre în care te puteai ascunde.
În curte îi putea auzi pe ceilalţi sclavi târşindu-şi
picioarele către clădirea din lemn în care dormeau.
Gemetele de agonie printre zăngănitul lanţurilor produceau
un cor la fel de familiar precum cântecele posomorâte de
muncă pe care le îngânau toată ziua. Soloul ocazional al
loviturilor de bici acompania simfonia brutalităţii pe care
Adarlanul o crease pentru cei mai mari criminali ai săi,
pentru cei mai săraci dintre cetăţeni şi pentru ultimele
cuceriri.
În timp ce unii dintre prizonieri erau oameni acuzaţi că
ar fi încercat să practice magia – nu că ar fi putut, dat fiind
faptul că magia dispăruse din regat –, în prezent, din ce în
ce mai mulţi rebeli soseau la Endovier. Majoritatea erau din
Eyliwe, una dintre ultimele ţări care încă se opunea
conducerii Adarlanului. Dar când insistase pe lângă ei,
încercând să afle noutăţi, mulţi se holbaseră doar la ea cu
ochii goi. Deja dărâmaţi. Se cutremură la gândul ororilor pe
care probabil le înduraseră din partea forţelor Adarlanului.
Uneori, se întreba dacă nu le-ar fi fost mai bine să fi murit
pe eşafod în schimb. Şi dacă ei nu i-ar fi fost mai bine să fi
pierit în noaptea aceea în care fusese trădată şi capturată.
Dar avea alte lucruri la care să se gândească în timp ce îşi
continuau plimbarea. Oare în sfârşit avea să fie spânzurată?
Simţi cum o cuprinde greaţa. Era suficient de importantă
încât să aibă o execuţie asigurată chiar de Căpitanului
Gărzii Regale. Dar de ce să o aducă întâi în această clădire?
În cele din urmă, se opriră înaintea unor uşi duble din
sticlă roşie şi aurie, atât de groasă încât nu puteai vedea
prin ea. Căpitanul Westfall ridică bărbia spre cele două
gărzi plasate de-o parte şi de a alta a uşilor, iar acestea
loviră podeaua cu lăncile în semn de salut.
Strânsoarea căpitanului se intensifică dureros. O trase pe
Celaena mai aproape, dar picioarele ei păreau făcute din
plumb şi opuneau rezistenţă.
— Ai prefera să rămâi în mină? întrebă el, părând uşor
amuzat.
— Poate că, dacă mi s-ar fi spus despre ce este vorba, nu
aş fi fost atât de reticentă.
— Vei afla în curând.
Palmele ei transpirară. Da, urma să moară. Momentul
sosise, în sfârşit.
Uşile se deschiseră pentru a dezvălui camera tronului. Un
candelabru de cristal întortocheat sub forma unei viţe-de-
vie ocupa mare parte din tavan, aruncând străluciri de
diamant pe ferestrele din capătul îndepărtat al camerei. În
comparaţie cu pustietatea de dincolo de acele geamuri,
opulenţa din interior te izbea ca o palmă peste faţă. O
dovadă a cât de mult profitau ei de pe urma muncii sale.
 — Aici, strigă Căpitanul Gărzii, împingând-o şi eliberând-
o în sfârşit. Celaena se împiedică, picioarele ei bătătorite
alunecând pe podeaua lustruită în timp ce se redresă. Privi
în urmă şi văzu alte şase gărzi apărând.
Paisprezece gărzi, plus căpitanul. Emblema aurie regală
brodată pe pieptul uniformelor negre. Aceştia erau membri
ai gărzilor personale ale familiei regale: nemiloşi, soldaţi
ageri antrenaţi încă de la naştere să protejeze şi să ucidă.
Celaena înghiţi în sec.
Simţindu-se deodată buimacă şi ţeapănă, Celaena privi
încăperea. Pe un tron sculptat din lemn de santal stătea un
tânăr chipeş. Inima ei se opri în timp ce toţi ceilalţi făcură o
plecăciune.
Se afla dinaintea prinţului moştenitor al Adarlanului.

CAPITOLUL 2
— Înălţimea Voastră, spuse Căpitanul Gărzii.
Se îndreptă din plecăciunea adâncă şi îşi dădu jos gluga,
dezvăluindu-şi părul castaniu, scurt. Cu siguranţă, gluga
avusese menirea de a o intimida şi de a o face să se simtă
supusă cât timp se plimbaseră. De parcă un truc de felul
ăsta ar fi funcţionat în cazul ei. În ciuda iritării pe care o
simţea, Celaena clipi la vederea chipului său. Era atât de
tânăr!
Căpitanul Westfall nu era prea chipeş, dar ea nu se putea
abţine să nu găsească atrăgătoare asprimea chipului său şi
claritatea ochilor de un căprui-auriu. Plecă privirea, acum
conştientă de murdăria ei.
 — Aceasta este ea? întrebă prinţul moştenitor al
Adarlanului, iar Celaena întoarse capul în timp ce căpitanul
încuviinţă. Amândoi o priveau stăruitor, aşteptând ca ea să
facă plecăciunea. Când ea nu făcu nicio mişcare, Chaol se
sprijini de pe un picior pe altul, iar prinţul îşi privi căpitanul
înainte de a ridica bărbia mai sus.
Să se închine înaintea lui! Dacă tot era sortită
spânzurătorii, cu siguranţă nu şi-ar petrece ultimele clipe
din viaţă înjosindu-se şi supunându-se.
Paşi bubuitori răsunară în spatele ei, iar cineva o prinse
de gât. Celaena doar întrezări o frântură de obraji rumeni şi
o mustaţă roşiatică înainte de a fi aruncată pe podeaua rece
ca gheaţa. Durerea îi izbi chipul, lumina fulgerând-o
dureros în ochi. Braţele o dureau în timp ce mâinile legate îi
împiedicau încheieturile să se alinieze corespunzător. Deşi
încercă să şi le stăpânească, lacrimi de durere îi umplură
ochii.
— Acesta este felul corespunzător de a-l întâmpina pe
viitorul tău rege, zbieră un bărbat cu chipul roşu către
Celaena.
Asasina şuieră printre dinţii dezgoliţi în timp ce îşi
întoarse capul pentru a-l privi pe nemernicul care o
îngenunchease. Era aproape la fel de mare precum
supraveghetorul ei, îmbrăcat în roşu şi portocaliu,
asortându-se cu părul său rar. Ochii săi de obsidian
străluceau în timp ce întărea strân- soarea în jurul gâtului
ei. Dacă şi-ar putea mişca braţul drept cu câţiva centimetri,
i-ar distruge echilibrul şi l-ar putea dezarma de sabie…
Lanţurile îi săpau în stomac, iar furia clocotindă îi
cuprinsese faţa într-un roşu intens.
 După un moment mult prea îndelungat, prinţul
moştenitor vorbi.
— Nu prea înţeleg de ce ai forţa pe cineva să facă o
plecăciune când scopul ei este să exprime supunere şi
respect. Cuvintele îi erau căptuşite cu o plictiseală grozavă.
Celaena încercă să arunce o privire spre prinţ, dar tot ce
putu zări fu o pereche de ghete negre din piele pe podeaua
albă.
— Este limpede că dumneata mă respecţi, duce
Perrington, dar este zadarnic să faci un asemenea efort
pentru a o forţa pe Celaena Sardothien să aibă aceeaşi
părere. Noi doi ştim foarte bine că ea nu iubeşte familia
mea. Aşadar, poate că intenţia ta este de a o umili. Făcu o
pauză, iar Celaena putea jura că privirea prinţului poposise
acum pe chipul ei. Dar cred că a primit destul tratament
asemănător, continuă el. Se opri pentru încă un moment,
apoi întrebă: Nu cumva ai o întâlnire cu administratorul
Endovierului? Nu aş vrea să întârzii, mai ales că ai bătut
atâta drum pentru a-l întâlni.
Înţelegând aluzia, persecutorul ei protestă printr-un
mormăit şi o eliberă. Celaena îşi dezlipi obrazul de pe
podeaua de marmură, dar rămase întinsă acolo până ce
acesta se ridică şi plecă. Dacă ar reuşi să evadeze, poate că l-
ar vâna pe acest duce Perrington şi i-ar întoarce primirea
călduroasă.
În timp ce se ridică, se încruntă văzând amprenta
obrazului ei murdar pe podeaua de altfel impecabilă şi
auzind îi zăngănitul lanţurilor sale răsunând cu ecou prin
camera tăcută. Dar fusese antrenată să devină un asasin
încă de la vârsta de opt ani, când Regele Asasinilor o găsise
pe jumătate moartă pe malul unui râu îngheţat şi o luase
sub aripa sa. Nimic nu o putea umili, cu atât mai puţin
murdăria. Adunându-şi mândria, îşi dădu peste umăr părul
împletit şi-şi înălţă capul. Ochii săi îi întâlniră pe cei ai
prinţului.
Dorian Havilliard îi zâmbi. Fusese un zâmbet elegant care
emana un farmec exersat de curte. Tolănit pe tron, îşi
spijinea bărbia într-o mână, coroana sa aurie licărind în
lumina palidă. Pieptarul său negru afişa o variantă din aur a
balaurului de pe blazonul regal. Mantia sa roşie se dropa
elegant în jurul său şi al tronului.
Totuşi, ceva în ochii săi izbitor de albaştri – culoarea
apelor din ţările sudice – şi felul în care ei contrastau cu
părul precum pana corbului, o făcură să păstreze tăcerea.
Era dureros de chipeş şi nu putea avea mai mult de
douăzeci de ani.
Se presupune că prinţii nu ar trebui să fie arătoşi! Sunt
creaturi smiorcăite, proaste şi respingătoare! Acesta… acest…
Cât de nedrept din partea lui să fie şi de viţă nobilă, şi
frumos.
Celaena se mută de pe un picior pe altul în timp ce el se
încruntă, analizând-o.
— Credeam că ţi-am cerut să o speli, spuse el către
Căpitanul Westafil, care păşi înainte. Ea uitase că mai era
cineva în încăpere. Îşi privi zdrenţele şi pielea murdară şi nu
îşi putu ascunde ruşinea. Ce ipostază mizerabilă pentru o
fată cândva superbă!
La o privire grăbită, cineva ar putea crede că ochii ei erau
albaştri sau cenuşii, poate chiar verzi, în funcţie de culoarea
hainelor sale. De aproape totuşi aceste culori erau
echilibrate de inelul strălucitor de auriu din jurul pupilelor.
Însă părul ei auriu era cel care atrăgea atenţia tuturor, păr
care încă îşi păstra un licăr de glorie. Pe scurt, Celaena
Sardothien fusese binecuvântată cu multe trăsături
atrăgătoare ce compensau pentru majoritatea celor
comune; şi, odată cu începuturile adolescenţei, descoperise
că, ajutate de cosmetice, aceste trăsături comune se puteau
potrivi de minune celor deosebite.
Dar acum să stea înaintea lui Dorian Havilliard asemenea
unui şobolan de canal! Chipul i se înfierbântă în timp ce
căpitanul Westfall vorbi.
— Nu voiam să vă fac să aşteptaţi.
Prinţul moştenitor dădu din cap când Chaol se întinse
către ea.
— Încă nu te deranja cu baia. Îi pot vedea potenţialul.
Prinţul îşi îndreptă postura, menţinându-şi atenţia asupra
Celaenei. Nu cred că am avut vreodată plăcerea de a face
cunoştinţă. Dar, după cum probabil ştii, eu sunt Dorian
Havilliard, prinţul moştenitor al Adarlanului, acum poate
prinţul moştenitor a mare parte din Erilea.
Ea ignoră valurile spumegânde ale emoţiilor amare care o
cuprinseră odată cu auzul numelui.
— Iar tu eşti Celaena Sardothien, cel mai mare asasin al
Adarlanului. Probabil cel mai mare asasin al întregii Erilea.
Îi studie corpul încordat înainte de a ridica sprâncenele
întunecate şi îngrijite. Pari destul de tânără. Îşi odihni
coatele pe coapse. Am auzit poveşti fascinante despre tine.
Ce părere ai despre Endovier după traiul pe care îl aveai în
Rifthold?
Idiot arogant.
 — Nu aş putea fi mai fericită de-atât, fredonă ea în timp
ce unghiile sale zdrenţuite îi săpau nervoase în palme.
— După un an, pari mai mult sau mai puţin vie. Mă
întreb cum este posibil aşa ceva când speranţa medie de
viaţă în aceste mine este de o lună.
— Un adevărat mister, sunt sigură. Îşi flutură genele şi îşi
ajustă lanţurile de parcă ar fi fost mănuşi din dantelă.
Prinţul moştenitor se întoarse către căpitanul său.
— Are o limbă cam ascuţită, nu-i aşa? Şi nu pare a face
parte din gloată.
— Sper că nu! interveni Celaena.
— Înălţimea Voastră! Chaol Westfall se repezi către ea.
— Ce? întrebă Celaena.
— I te vei adresa cu „înălţimea Voastră”.
Celaena afişă un zâmbet batjocoritor, apoi îşi întoarse
atenţia către prinţ.
Dorian Havilliard, spre surprinderea ei, râse.
— Ştii că acum eşti o sclavă, nu-i aşa? Nu ai învăţat nimic
din sentinţa ta?
Dacă braţele i-ar fi fost descătuşate, le-ar fi încrucişat la
piept.
— Nu văd cum munca în mină ar putea să te înveţe
altceva în afară de cum să foloseşti un târnăcop.
— Şi nu ai încercat niciodată să evadezi?
Un zâmbet meschin îi apăru pe chip.
— Odată, răspunse ea.
Prinţul ridică o sprânceană şi se întoarse către Căpitanul
Westfall.
— Nu mi s-a spus asta.
 Celaena privi peste umăr către Chaol, care îi oferi
prinţului o privire de scuză.
— Supraveghetorul-Şef m-a informat în această după-
amiază că a existat un incident. Acum trei luni…
— Patru luni, îl întrerupse ea.
— Acum patru luni, spuse Chaol, după sosirea lui
Sardothien, a încercat să fugă.
Celaena aştepta restul poveştii, dar era limpede că se
terminase.
— Asta nu este nici măcar partea cea mai bună!
— Există o parte mai bună? spuse prinţul moştenitor,
chipul fiindu-i blocat între un fior şi un zâmbet.
Chaol îi aruncă o privire duşmănoasă Celaenei înainte de
a vorbi.
— Nu există nicio speranţă de a evada din Endovier. Tatăl
înălţimii Voastre s-a asigurat că fiecare dintre santinelele
Endovierului poate împuşca o veveriţă de la două sute de
paşi distanţă. Încercarea de evadare este sinucidere curată.
— Dar tu eşti în viaţă, îi spuse prinţul asasinei.
Zâmbetul Celaenei pieri treptat în timp ce amintirea îi
reveni în minte.
— Da.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Dorian.
Ochii ei deveniră duri.
— Mi-am ieşit din fire.
— Asta este explicaţia ta pentru ceea ce ai făcut? întrebă
Căpitanul Westfall. Şi-a ucis supraveghetorul şi douăzeci şi
trei de gardieni până să o prindă. Era la un vârf de deget de
zid înainte ca gărzile să o trântească inconştientă la pământ.
— Şi? spuse Dorian.
 Celaena fierbea de furie.
— Şi? Ştii cât de departe de mine se află zidul? El îi
aruncă o privire indiferentă. Celaena închise ochii şi oftă
teatral. De la puţul meu erau o mie două sute de metri. Am
pus pe cineva să măsoare.
— Şi? repetă Dorian.
— Căpitane Westfall, cât de departe de mine ajung sclavii
când încearcă să evadeze?
— Doi metri, mormăi el. Santinelele de la Endovier de
obicei împuşcă un om înainte de a se îndepărta la doi metri.
Tăcerea prinţului moştenitor nu era efectul pe care şi-l
dorise ea.
— Ştiai că era sinucidere curată, spuse el în cele din
urmă, amuzamentul stingându-se din glasul său.
Poate că fusese o idee proastă să aducă zidul în discuţie.
— Da, răspunse ea.
— Dar nu te-au ucis.
— Regele a ordonat să fiu ţinută în viaţă cât mai mult
timp posibil – să îndur suferinţa pe care Endovier o oferă
din abundenţă. Un fior care nu avea nicio legătură cu
temperatura îi străbătu corpul. Niciodată nu am intenţionat
să evadez. Mila din ochii lui o făcu să îşi dorească să îl
lovească.
— Ai multe cicatrici? întrebă prinţul. Ea dădu din umeri,
iar el zâmbi, sporindu-i fetei furia în timp ce se ridică de pe
podium. Întoarce-te şi lasă-mă să îţi văd spatele. Celaena se
încruntă, dar se supuse în timp ce el păşi către ea, Chaol
apropiindu-se şi el. Nu le pot vedea clar prin tot jegul ăsta,
spuse prinţul, inspectând pielea vizibilă prin rupturile
cămăşii ei. Ea se încruntă din nou când el spuse: Şi ce
duhoare teribilă, de nesuportat!
— Când cineva nu are acces la o baie şi parfum, presupun
că nu poate mirosi atât de elegant precum dumneavoastră,
înălţimea Voastră!
Prinţul moştenitor se plimbă agale în jurul ei. Chaol şi
toate gărzile îi priveau cu mâinile pe săbii. Aşa cum trebuia.
În mai puţin de o secundă, ea îşi putea pune braţele pe
după gâtul prinţului, zdrobindu-i traheea. Planul ăsta
merita efortul chiar şi numai pentru a vedea expresia de pe
chipul lui Chaol. Dar prinţul continuă, uitând cât de
periculos de aproape se afla de ea. Poate că ar trebui să se
simtă jignită.
— Din ceea ce văd, spuse el, sunt trei cicatrici mari şi
poate câteva mai mici. Nu atât de urâte pe cât mă aşteptam,
dar… mă rog, presupun că rochiile le pot acoperi.
— Rochiile? Prinţul stătea atât de aproape, încât Celaena
putea vedea detaliile minuscule brodate pe haina sa şi îi
putea simţi mirosul, nu de parfum, ci de cai şi fier.
Dorian rânji.
— Ce ochi uluitori ai! Şi cât de furioasă eşti!
Stând suficient de aproape pentru a-l sugruma pe prinţul
moştenitor al Adarlanului, fiul celui care o condamnase la o
moarte lentă şi mizerabilă, autocontrolul ei atârna de un fir
de aţă.
— Vreau să ştiu, începu ea, dar Căpitanul Gărzii o trase
înapoi de lângă prinţ cu o forţă năucitoare. Nu aveam de
gând să îl ucid, măscăriciule!
— Măsoară-ţi cuvintele înainte să te arunc înapoi în
mine, spuse căpitanul cu ochi căprui.
 — O, nu cred că ai face asta.
— Şi de ce, mă rog? spuse Chaol.
Dorian se îndreptă către tronul său şi se aşeză.
Ea privi de la un bărbat la altul şi îşi îndreptă umerii.
— Pentru că vreţi ceva de la mine, ceva ce vă doriţi atât
de mult, încât aţi venit voi înşivă aici. Nu sunt idioată, deşi
am fost suficient de proastă pentru a fi capturată, şi îmi dau
seama că asta este un fel de afacere secretă. Din ce alt motiv
aţi părăsi capitala şi v-aţi aventura atât de departe? M-aţi
testat tot timpul ăsta pentru a vedea dacă sunt sănătoasă
atât fizic, cât şi psihic. Ei, bine, ştiu că încă sunt întreagă la
minte şi că nu sunt dărâmată, în ciuda a ceea ce ar putea
sugera incidentul de lângă zid. Aşa că cer să mi se spună de
ce sunteţi aici şi ce servicii vreţi de la mine, dacă nu sunt
destinată ştreangului.
Bărbaţii schimbară o privire. Dorian pocni din degete.
— Am o propunere pentru tine.
Pieptul ei se încordă. Niciodată, nici în cele mai frumoase
vise ale sale, nu îşi imaginase că se va ivi ocazia de a vorbi
cu Dorian Havilliard. L-ar putea ucide atât de uşor,
ştergându-i rânjetul acela de pe faţă… L-ar putea distruge pe
rege aşa cum el o distrusese pe ea…
Dar poate că propunerea lui ar putea duce la evadare.
Dacă ar putea ajunge dincolo de zid, ar putea reuşi. Să fugă,
să fugă şi să dispară în munţi şi să trăiască în pustietate, în
verdele întunecat al sălbăticiei, cu un covor de ace de pin
sub ea şi o pătură de stele deasupra capului. Ajunsese atât
de aproape înainte…
— Ascult, fu tot ce rosti Celaena.
 CAPITOLUL 3
Ochii prinţului străluciră amuzaţi de obrăznicia ei, dar
stăruiră puţin cam mult asupra trupului ei. Celaena şi-ar fi
putut înfige unghiile în faţa lui pentru că o privea în felul
acela, şi totuşi se miră că el se deranja să o privească astfel
când ea era atât de mizerabilă… Un zâmbet timid i se
întipări pe chip.
Prinţul îşi încrucişă picioarele lungi.
— Lăsaţi-ne singuri! ordonă el gărzilor. Chaol, rămâi
acolo unde eşti.
Celaena păşi mai aproape în timp ce gărzile părăsiră
încăperea, închizând uşa în urma lor. Nesăbuită, nesăbuită
mişcare. Dar chipul lui Chaol rămase indescifrabil. Doar nu
credea că o putea reţine dacă încerca să scape! Care era
planul care îi făcea atât de iresponsabili?
Prinţul chicoti.
— Nu crezi că este riscant să fii atât de obraznică atunci
când îţi e în joc libertatea?
Dintre toate lucrurile pe care le-ar fi putut spune, acesta
era ultimul la care s-ar fi aşteptat.
— Libertatea mea? La auzul cuvântului văzu un peisaj cu
pini şi zăpadă, stânci îmbăiate de soare, şi mări
spumegânde, un tărâm în care lumina era înghiţită de
verdele catifelat al văilor şi dealurilor – un ţinut pe care îl
uitase.
— Da, libertatea ta. Aşadar, îţi sugerez cu tărie,
domnişoară Sardothien, să îţi ţii aroganţa în frâu înainte de
a te întoarce la ocnă. Deşi atitudinea ta ar putea fi
folositoare. Nu am de gând să pretind că imperiul tatălui
meu a fost clădit pe încredere şi înţelegere. Dar asta ştii
deja. Degetele i se încovoiară în timp ce aştepta ca el să
continue. Ochii lui îi întâlniră pe ai ei, scrutători, intenşi.
Tatălui meu i s-a întipărit în minte ideea că are nevoie de
un Campion.
Dură un moment savuros până când înţelese.
Celaena îşi dădu capul pe spate şi râse.
— Regele vrea ca eu să fiu Campionul său? Ce… nu-mi
spune că a reuşit să elimine fiecare suflet nobil de afară! Cu
siguranţă există un cavaler viteaz, un lord fidel şi curajos.
— Măsoară-ţi cuvintele! o avertiză Chaol din spatele ei.
— Dar tu, hm? spuse ea, ridicând din sprâncene către
Căpitan. O, era atât de amuzant! Ea – Campioana regelui!
Regele nostru iubit nu te crede capabil?
Căpitanul duse o mână la sabie.
— Dacă vei tăcea, vei auzi şi restul propunerii înălţimii
Sale.
Celaena se întoarse către prinţ.
— Ei, bine?
Dorian se lăsă pe spate în tronul său.
— Tatăl meu are nevoie de cineva care să ajute imperiul…
cineva care să îl ajute să-i manevreze pe oamenii dificili.
— Vrei să spui că are nevoie de un lacheu pentru
treburile sale murdare.
— Dacă vrei să o spui fără menajamente, atunci, da,
spuse prinţul. Campionul său îi va reduce pe adversari la
tăcere.
— O tăcere de mormânt, spuse ea mieros.
Un zâmbet străbătu buzele lui Dorian, dar chipul îi
rămase serios.
 — Da.
Să lucreze pentru regele Adarlanului drept slujitorul său
fidel. Ridică bărbia. Să ucidă pentru el – să fie un colţ din
gura bestiei care deja consumase jumătate din Erilea…
— Şi dacă accept?
— Atunci, după şase ani, îţi va reda libertatea.
— Şase ani! Dar cuvântul „libertate” răsună din nou prin
toată fiinţa ei.
— Dacă refuzi, spuse Dorian, anticipând următoarea ei
întrebare, vei rămâne în Endovier. Ochii lui de safir
deveniră duri, iar ea înghiţi în sec. Şi vei muri aici erau
cuvintele pe care nu era nevoie să le adauge.
Şase ani drept pumnalul tăios al regelui… sau o viaţă în
Endovier.
— Totuşi, spuse prinţul, există o şmecherie. Chipul ei
rămase indiferent în timp ce el se juca cu un inel de pe
degetul său. Postul nu îţi este oferit ţie. Încă. Tatăl meu s-a
gândit să se distreze puţin. Găzduieşte o competiţie. A
invitat douăzeci şi trei de membri ai consiliului său, pentru
a sponzoriza fiecare un potenţial Campion care să se
antreneze în castelul de cleştar, iar în cele din urmă să
concureze într-un duel. Dacă vei câştiga, spuse el cu
jumătate de zâmbet, vei fi oficial Asasinul Adarlanului.
Ea nu îi răspunse la zâmbet.
— Cine, mai exact, sunt rivalii mei?
Văzându-i expresia, rânjetul prinţului pieri.
— Hoţi, asasini şi luptători din întreaga Erilea. Ea
deschise gura, dar el îi tăie avântul. Dacă vei câştiga şi vei
dovedi că eşti atât competentă, cât şi loială, tatăl meu a
jurat că îţi va reda libertatea. Iar, cât timp vei fi Campionul
său, vei primi un salariu considerabil.
Celaena de-abia auzi ultimele cuvinte ale prinţului. O
competiţie! Împotriva unor neica-nimeni adunaţi de te miri
unde! Şi asasini!
— Care alţi asasini? întrebă ea.
— Niciunul de care să fi auzit eu. Niciunul atât de faimos
ca tine. Iar asta îmi aminteşte… nu vei concura drept
Celaena Sardothien.
— Ce?
— Vei concura sub un nume fals. Presupun că nu ştii ce
s-a întâmplat după procesul tău.
— Este destul de greu să afli vreo veste când eşti sclav
într-o ocnă.
Dorian chicoti, dând din cap.
— Nimeni nu ştie că Celaena Sardothien este doar o
tinerică – toţi credeau că eşti mult mai în vârstă.
— Ce? întrebă ea din nou, roşeaţa năvălindu-i în obrajii.
Cum este posibil aşa ceva? Ar fi trebuit să fie mândră că
ascunsese asta de toată lumea, dar…
— Ţi-ai ţinut identitatea secretă în toţi anii în care
umblai de colo-colo, ucigând. După procesul tău, tatăl meu
s-a gândit că ar fi… înţelept să nu informeze Erilea cine eşti
de fapt. Vrea ca lucrurile să rămână aşa. Ce ar spune
inamicii noştri dacă ar şti că am fost îngroziţi de o fată?
— Aşadar, mă spetesc muncind în locul ăsta mizerabil
pentru un nume şi un titlu care nici măcar nu îmi aparţin?
Cine credea toată lumea că este Asasinul Adarlanului?
— Nu ştiu şi nici nu îmi pasă. Dar ştiu că tu erai cea mai
bună şi că oamenii încă şoptesc atunci când îţi pronunţă
numele. O fixă cu o privire intensă. Dacă eşti dispusă să
lupţi pentru mine, să fii Campionul meu în lunile în care se
va desfăşura competiţia, voi avea grijă ca tatăl meu să te
elibereze după cinci ani.
Deşi încerca să o ascundă, Celaena putea vedea tensiunea
din trupul lui. El îşi dorea ca ea să accepte. Avea atât de
mare nevoie ca ea să spună da, încât era dispus să
negocieze. Ochii ei începură să strălucească.
— Ce vrei să spui prin eram cea mai bună?
— Eşti în Endovier de un an. Cine ştie ce mai poţi face
acum?
— Sunt în stare de foarte multe, mulţumesc, spuse ea
privindu-şi unghiile tocite. Încercă să nu se încrunte la tot
pământul de sub ele. Când fusese ultima dată când mâinile
ei arătaseră curate?
— Asta rămâne de văzut, spuse Dorian. Ţi se vor
comunica detaliile competiţiei de îndată ce ajungem în
Rifthold.
— În ciuda distracţiei de care voi, nobilii, veţi avea parte
pariind pe noi, această competiţie pare inutilă. De ce să nu
mă angajaţi deja?
— După cum am spus, trebuie să dovedeşti de ce eşti în
stare.
Celaena îşi puse o mână în şold, iar lanţurile răsunară în
încăpere.
— Ei, bine, cred că a fi Asasinul Adarlanului depăşeşte
orice dovadă de care ai avea nevoie.
— Da, spuse Chaol, ochii săi arămii sclipind. Dovedeşte
că eşti o criminală şi că nu ar trebui să îţi încredinţăm
imediat treburile regelui.
 — Jur solemn…
— Mă îndoiesc că regele va lua drept garanţie cuvântul
Asasinului Adarlanului.
— Da, dar nu văd de ce trebuie să trec prin tot
antrenamentul şi toată competiţia asta. Adică, probabil că
mi-am ieşit puţin din mână, dar… la ce altceva vă aşteptaţi
când am de-a face cu pietre şi târnăcoape în locul ăsta? Îi
aruncă lui Chaol o privire duşmănoasă.
Dorian se încruntă.
— Aşadar, nu accepţi oferta?
— Desigur că voi accepta propunerea, se răsti ea.
Lanţurile îi roseseră încheieturile atât de tare, încât ochii i
se umeziră. Voi fi Campionul tău absurd dacă vei fi de acord
să mă eliberezi după trei ani, nu cinci.
— Patru.
— Bine, spuse ea. Este o înţelegere. Poate că schimb o
formă de sclavie pentru alta, dar nu sunt o fraieră.
Îşi putea recâştiga libertatea. Libertatea. Simţi aerul rece
al lumii de afară, briza care bătea dinspre munţi şi o purta
departe. Putea trăi departe de Rifthold, capitala care
odinioară fusese regatul ei.
— Să sperăm că ai dreptate, răspunse Dorian. Şi să
sperăm că te vei ridica la nivelul reputaţiei tale. Mă aştept la
victorie şi nu voi fi încântat dacă mă vei face de ruşine.
— Şi dacă pierd?
Licărul dispăru din ochii prinţului în timp ce spuse:
— Vei fi trimisă înapoi aici pentru a-ţi ispăşi restul
sentinţei.
Minunatele viziuni ale Celaenei se risipiră asemenea
prafului de pe o carte închisă brusc.
 — Atunci aş putea la fel de bine sări de la fereastră. Un an
în locul ăsta m-a epuizat – imaginează-ţi ce s-ar întâmpla
dacă m-aş întoarce. Voi fi moartă până se va împlini al
doilea an. Scutură din cap. Oferta ta pare destul de corectă.
— Destul de corectă, într-adevăr, spuse Dorian şi îi făcu
lui Chaol semn cu mâna. Du-o în cameră şi spal-o. O fixă
din nou cu privirea. Plecăm spre Rifthold mâine-dimineaţă.
Nu mă dezamăgi, Sardothien.
Era o prostie, desigur. Cât de dificil putea fi să-i întreacă,
să-i păcălească şi să-i distrugă pe rivali? Nu zâmbi, întrucât
ştia că, dacă o făcea, ar fi pătruns într-un ţinut al speranţei
care fusese demult uitat. Cu toate astea şi-ar fi dorit să
apuce braţul prinţului şi să danseze. Încercă să se gândească
la muzică, la un ritm festiv, dar tot ce îşi putea aminti era
un vers dintr-un cântec de jale din ocnă, sumbru şi lent
asemenea mierii curgând dintr-un borcan. Şi merg acasă, în
sfârşit…
Nu observă când căpitanul Westfall o conduse afară din
încăpere, nici când trecură dintr-un coridor în altul.
Da, va merge… în Rifthold, spre nicăieri, chiar şi prin
porţile Iadului însuşi, dacă asta însemna libertate.
La urma urmei, nu eşti degeaba Asasinul Adarlanului.

CAPITOLUL 4
Când în cele din urmă Celaena se prăbuşi într-un pat
după întâlnirea ei din sala tronului, nu putu adormi, în
ciuda epuizării. După ce fu îmbăiată grosolan de către
servitori brutali, rănile de pe spatele ei pulsau şi îşi simţea
faţa de parcă ar fi fost frecată până la os. Întorcându-se pe o
parte pentru a alina durerea din spatele bandajat, îşi trecu
mâna peste saltea şi clipi uimită de libertatea mişcării.
Înainte de a intra în baie, Chaol îi scosese lanţurile. Simţise
totul – ecourile cheii răsucind încuietoarea lanţurilor sale,
apoi slăbindu-se şi căzând pe podea. Încă putea simţi
lanţuri-fantomă bântuind în jurul ei. Privind în sus către
tavan, îşi răsuci încheieturile rănite şi scoase un suspin de
mulţumire.
Dar era mult prea ciudat să stea întinsă pe o saltea,
mătasea să îi mângâie pielea, iar o pernă să îi legene
obrazul. Uitase ce gust avea altă mâncare în afară de terciul
moale de ovăz şi pâinea uscată, ce puteau face pentru un
om un trup curat şi haine. Acum toate acestea îi erau
străine.
Totuşi, cina ei nu fusese atât de extraordinară. Nu doar că
puiul prăjit nu fusese cine ştie ce, dar, după câteva
îmbucături, o zbughise la baie pentru a-şi goli conţinutul
stomacului. Voia să mănânce, să îşi mângâie burta plină, să
îşi dorească să nu fi pus nimic în gură şi să jure că nu va mai
mânca niciodată. Va mânca bine în Rifthold, nu-i aşa? Şi,
mult mai important, stomacul ei se va adapta.
Ajunsese o epavă. Sub cămaşa de noapte, coastele îşi
croiau drum dinspre interior, dezvăluind oase acolo unde ar
fi trebuit să fie carne. Şi sânii ei! Odinioară bine formaţi, nu
erau acum mai mari decât fuseseră în toiul pubertăţii. Simţi
un nod în gât şi îl înghiţi fără ezitare. Moliciunea saltelei o
copleşea, iar ea îşi schimbă din nou poziţia, întorcându-se
pe spate, în ciuda durerii pe care i-o provoca.
Când aruncă o privire în oglinda din baie, realiză că nici
chipul ei nu o ducea mai bine. Era slăbit: pomeţii îi erau
ascuţiţi, falca pronunţată, iar ochii uşor, dar deranjant de
cufundaţi în orbite. Trase sacadat aer în piept, savurând
speranţa. Va mânca. Mult. Şi se va antrena. Putea fi din nou
sănătoasă. Adormi în cele din urmă visând la festinuri
scandaloase şi la recâştigarea gloriei de altădată.

Când Chaol sosi după ea în dimineaţa următoare, o găsi

dormind pe podea, înfăşurată într-o pătură.
— Sardothien, spuse el.
Ea scoase un sunet bolborosit, îngropându-şi faţa în
pernă.
— De ce dormi pe podea? Ea deschise un ochi. Desigur,
Chaol nu menţionă cât de diferit arăta acum că era curată.
Celaena nu se deranj ă să se acopere cu pătura în timp ce
se ridica. Centimetrii de material pe care ei îl numeau
cămaşă de noapte o acopereau suficient.
— Patul era inconfortabil, răspunse ea sec, dar uită rapid
de prezenţa căpitanului de îndată ce o rază de soare o
atinse.
Pură, proaspătă, caldă rază de soare. Soare de care s-ar
putea bucura în fiecare zi dacă şi-ar obţine libertatea, soare
care ar cotropi întunericul nesfârşit al ocnelor. Pătrundea
prin draperiile greoaie, împrăştiindu-se în linii groase.
Celaena întinse un braţ.
Mâna îi era palidă, aproape scheletică, dar era ceva
special la ea, ceva dincolo de zgârieturi şi tăieturi, şi
cicatrici, care părea frumos şi proaspăt în lumina dimineţii.
Alergă spre fereastră şi aproape că smulse draperiile când
le deschise către munţii cenuşii şi mohorâtul Endovier.
Gărzile poziţionate sub fereastră nu se uitară în sus, iar ea
privi cu ardoare cerul de un albastru-cenuşiu, norii ce
alunecau agale spre linia orizontului.
Nu îmi va fii teamă. Pentru prima oară după multă vreme,
cuvintele păreau adevărate.
Buzele i se deschiseră într-un zâmbet. Căpitanul ridică o
sprânceană, dar rămase tăcut.
Era voioasă – bucuroasă, de-a dreptul –, iar starea i se
îmbunătăţi şi mai mult când servitoarele îi prinseră părul
încâlcit la spate şi o îmbrăcară într-un elegant costum de
călărie care îi ascundea silueta teribil de slabă. Îi plăceau
hainele – îi plăcea atingerea mătăsii, a catifelei, a satinului,
a velurului şi a șifonului – şi era fascinată de eleganţa
cusăturilor şi de perfecţiunea complexă a materialelor
împodobite. Iar când va câştiga competiţia asta ridicolă,
când va fi liberă… îşi va putea cumpăra toate hainele pe care
şi le dorea.
Zâmbi când Chaol, plictisit şi iritat de modul în care
Celaena stătuse timp de cinci minute în faţa oglinzii,
admirându-se, o scoase mai mult cu forţa din cameră. Cerul
senin îi trezi pofta de dans şi o făcu să îşi dorească să ţopăie
pe coridoare înainte de a intra în curtea principală. Totuşi,
ezită la vederea mormanelor de piatră de culoarea oaselor
din capătul îndepărtat al incintei şi a micilor siluete într-un
continuu du-te-vino prin găurile asemănătoare unor guri
săpate în munte.
Deja începuse ziua de muncă, muncă ce va continua fără
ea, lăsându-i pe ceilalţi pradă acestui destin mizerabil. Cu
stomacul încleştat, Celaena se feri de privirea prizonierilor,
ţinând pasul cu căpitanul în timp ce se îndreptau către o
trăsură cu cai din apropierea zidului impunător.
 Lătratul umplu aerul, iar trei câini negri alergară în
întâmpinarea lor. Erau iuţi ca săgeata – fără îndoială, de pe
domeniile regale. Celaena se aşază într-un genunchi, rănile
ei bandajate protestând când le cuprinse capetele în palme
şi le mângâie blana moale. Ei îi linseră degetele şi faţa,
cozile lor lovind pământul asemenea unui bici.
O pereche de cizme negre ca abanosul se opriră înaintea
ei, iar câinii se calmară imediat şi încetară. Celaena îşi ridică
privirea pentru a întâlni ochii de safir ai prinţului
moştenitor al Adarlanului studiind-o. Acesta zâmbi blând.
— Cât de neobişnuit din partea lor să te observe, spuse el
scărpinând unul dintre câini după ureche. Le-ai dat
mâncare?
Ea clătină din cap în timp ce căpitanul păşi în urma ei,
atât de aproape încât genunchii lui atingeau mantia ei de
catifea, de culoarea verdelui pădurii. I-ar fi luat doar două
mişcări să îl dezarmeze.
— Îţi plac câinii? întrebă prinţul.
Ea încuviinţă. De ce era deja atât de cald?
— Voi fi binecuvântat cu plăcerea de a-ţi auzi glasul sau
te- ai decis să rămâi tăcută pe durata călătoriei noastre?
continuă el.
— Mă tem că întrebările tale nu merită un răspuns
verbal.
Dorian făcu o plecăciune joasă.
— Atunci, scuzele mele, domniţă. Cât de teribil trebuie să
fie să te osteneşti să răspunzi! Data viitoare voi încerca să
mă gândesc la ceva mult mai interesant de spus. Cu aceste
cuvinte, îi întoarse spatele şi se îndepărtă, fiind urmat de
câinii săi.
 Ea rămase locului şi se încruntă. Încruntarea ei se adânci
când descoperi zâmbetul superior al Căpitanului Gărzii în
timp ce se apropiau de locul unde pregătirile pentru drum
erau în toi. Totuşi, dorinţa insuportabilă de a lovi pe cineva
de zid se diminuă când îi aduseră să călărească o iapă
bălţată.
Incălecă. Cerul se apropie şi se întinse nemărginit
deasupra ei, departe, în zare, către ţinuturi de care nu mai
auzise niciodată. Celaena strânse hamul. Părăsea cu
adevărat Endovierul. Toate acele luni lipsite de speranţă,
toate nopţile acelea îngheţate… dispăruseră acum. Trase
adânc aer în piept. Ştia – pur şi simplu ştia – că, dacă
încerca din răsputeri, îşi putea lua zborul din şa. Asta până
când simţi lanţurile reci în jurul braţelor.
Era Chaol, punându-i cătuşele în jurul încheieturilor
bandajate. Un lanţ lung ducea către calul căpitanului, unde
dispărea sub genţile şeii. El încălecă pe armăsarul său negru,
iar ea se gândi să sară de pe calul său şi să folosească lanţul
pentru a-l spânzura de cel mai apropiat copac.
Era o companie destul de numeroasă, douăzeci de
însoţitori în total. În urma a două gărzi ce purtau steaguri,
călăreau prinţul şi ducele Perrington. Apoi urma un grup de
şase gărzi regale, anosti şi fără haz, precum terciul de ovăz.
Dar totuşi pregătiţi să îl apere – de ea. Îşi lovi lanţurile de şa
şi aruncă o privire către Chaol. El nu reacţionă.
Soarele se înălţă mai sus. După o ultimă inspecţie a
proviziilor, porniră la drum. Cu majoritatea sclavilor
muncind în mine şi doar câţiva trudind în halele dărăpănate
de prelucrare a materiei prime, curtea imensă era aproape
pustie. Deodată, zidul se ivi înaintea ei, iar sângele îi clocoti
în vene. Ultima oară când fusese atât de aproape de zid…
O lovitură de bici răsună, urmată de un ţipăt. Celaena
privi peste umăr, dincolo de gărzi şi de căruţa cu provizii,
către curtea aproape pustie. Niciunul dintre aceşti sclavi nu
vor părăsi vreodată acest loc, nici măcar când vor muri. În
fiecare săptămână, săpau noi gropi comune, în spatele
halelor de prelucrare. Şi, în fiecare săptămână, acele gropi
se umpleau.
Deveni mult prea conştientă de cele trei cicatrici prelungi
de pe spatele său. Chiar dacă îşi recâştiga libertatea… chiar
dacă trăia în pace la ţară… acele cicatrici îi vor aminti
întotdeauna de ceea ce îndurase. Şi că, deşi ea era liberă,
alţii nu erau.
Celaena privi înainte, alungându-şi aceste gânduri din
minte în timp ce intrară în pasajul din zid. Înăuntrul aerul
era aproape fumuriu şi jilav. Copitele cailor răsunau
asemenea unor tunete. Poarta de fier se deschise, ea zări
pentru o clipă numele blestemat al minei înainte de a se
despărţi în două şi a le face loc. În câteva clipe, porţile se
închideau cu un geamăt în urma lor. Celaena era afară.
Îşi mişcă mâinile în cătuşe, privind lanţurile legănându-se
şi zăngănind între ea şi Căpitanul Gărzii. Erau prinse de
şaua calului lui care, atunci când se opreau, putea fi cu
uşurinţă deshămat, suficient pentru ca o singură smucitură
puternică din partea ei să smulgă şaua de pe animal, el s-ar
fi prăbuşit la pământ, iar ea ar…
Simţi atenţia Căpitanului Westfall îndreptată spre ea. O
privea mijind ochii, cu buzele strânse, iar ea ridică din
umeri în timp ce dădu drumul lanţului.
 Pe măsură ce dimineaţa trecea, cerul deveni de un
albastru-albicios, lipsit de nori. Luând drumul pădurii,
traversară grabnic pustietatea muntoasă şi ajunseră într-un
ţinut mai deschis.
Nu după multă vreme intrară în Oakwald, codrul ce
înconjura Endovierul şi acţiona asemenea unei diviziuni
continentale între ţinuturile „civilizate” ale Estului şi
regiunile neexplorate din Vest. Încă mai circulau legende
despre oameni stranii şi morţii din acel loc – urmaşii
nemiloşi şi însetaţi de sânge ai regatului căzut al
vrăjitoarelor. Celaena întâlnise odată o tânără femeie din
acel ţinut blestemat şi, deşi se dovedise a fi atât nemiloasă
cât şi însetată de sânge, era totuşi doar un om. Şi sângerase
la fel ca oricare om.
După ore de tăcere, Celaena se întoarse către Chaol.
— Zvonurile spun că, odată ce regele va încheia războiul
cu Wendlyn, va începe colonizarea Vestului. O spuse cu
indiferenţă, dar în speranţa că el va nega sau confirma. Cu
cât ştia mai multe despre poziţia actuală a regelui, cu atât
mai bine.
Căpitanul o privi din cap până în picioare, se încruntă şi
apoi îşi întoarse privirea de la ea. Sunt de acord, spuse ea
suspinând tare. Soarta acelor câmpii vaste şi pustii şi a
acelor regiuni montane jalnice mi se pare neinteresantă, nu
crezi?
Maxilarul lui Chaol se încordă în timp ce îşi încleştă
dinţii.
— Intenţionezi să mă ignori pentru totdeauna?
Sprâncenele căpitanului Westfall se ridicară.
— Nu ştiam că te ignor.
 Ea îşi încreţi buzele, controlându-şi iritarea. Nu îi va oferi
satisfacţie.
— Câţi ani ai?
— Douăzeci şi doi.
— Atât de tânăr! Flutură din gene, aşteptând orice reacţie
din partea lui. Ţi-a luat doar câţiva ani să înaintezi în rang?
El încuviinţă.
— Iar tu câţi ani ai?
— Optsprezece. Dar el nu spuse nimic. Ştiu, continuă ea.
Este impresionant că am realizat atât de multe la o vârstă
atât de fragedă.
— Fărădelegea nu este o realizare, Sardothien.
— Da, dar să devin cel mai faimos asasin al lumii este!
Căpitanul nu răspunse. M-ai putea întreba cum am făcut-o.
— Să faci ce?
— Să devin talentată şi faimoasă atât de repede.
— Nu vreau să aud despre asta.
— Nu eşti foarte amabil, spuse ea printre dinţi. Dacă era
să îi între pe sub piele, va trebui să se străduiască mai mult.
— Eşti o criminală. Eu sunt Căpitanul Gărzii Regale. Nu
sunt obligat să îţi ofer vreun pic de simpatie sau să port o
discuţie cu tine. Fii recunoscătoare că nu te ţinem închisă în
căruţă.
— Da, mă rog, pun pariu că eşti la fel de antipatic chiar şi
atunci când oferi vreun pic de simpatie cuiva. Când din nou
căpitanul nu răspunse, Celaena nu se putu abţine să nu se
simtă puţin ridicol. Trecură câteva minute. Tu şi prinţul
moştenitor sunteţi prieteni apropiaţi?
— Viaţa mea personală nu te priveşte.
Ea plescăi.
 — Cât de bună este familia din care te tragi?
— Destul de bună. Bărbia căpitanului se ridică aproape
imperceptibil.
— Duce?
— Nu.
— Lord? El nu răspunse, iar ea zâmbi uşor. Lord Chaol
Westfall. Îşi făcu aer cu mâna. Probabil că doamnele de la
curte te linguşesc fără măsură!
— Nu-mi spune aşa. Nu mi s-a acordat titlul de lord,
spuse el încet.
— Ai un frate mai mare?
— Nu.
— Atunci, de ce nu ţi s-a dat titlul? Din nou, niciun
răspuns. Ştia că ar trebui să înceteze cu indiscreţiile, dar nu
se putea abţine. Vreun scandal? continuă ea. Te-au privat
de dreptul câştigat prin naştere? În ce fel de intrigă confuză
eşti implicat?
Buzele căpitanului erau atât de încleştate, încât deveniră
aproape albe.
Celaena se aplecă spre el.
— Crezi că…
— Ar trebui să îţi pun căluş sau eşti în stare să taci şi fără
ajutorul meu? Cu aceste cuvinte privi înainte, către prinţul
Moştenitor, chipul fiindu-i din nou inexpresiv.
Celaena încercă să-şi înăbuşe un hohot de râs văzând
grimasa lui atunci când ea începu din nou să vorbească.
— Eşti căsătorit?
— Nu.
Ea îşi rodea unghiile.
 — Nici eu nu sunt căsătorită. Nările lui Chaol se umflară.
Câţi ani aveai când ai devenit Căpitanul Gărzii? întrebă ea.
El strânse frâiele calului său.
— Douăzeci.
Convoiul făcu un popas într-o poiană, iar soldaţii
descălecară. Ea îl privi pe Chaol, care legăna un picior peste
calul său.
— De ce ne-am oprit?
Chaol desprinse lanţul de sub şaua sa şi îl smuci ferm,
îndemnând-o să coboare de pe cal.
— Prânzul, spuse el.

CAPITOLUL 5
Celaena alungă o şuviţă rătăcită de păr de pe chipul ei şi
se lăsă condusă în poiană. Dacă voia să se elibereze, trebuia
să treacă mai întâi de Chaol. Dacă ar fi fost singuri, ar fi
făcut încercarea, deşi lanţurile i-ar fi îngreunat tentativa;
dar cu un alai de gărzi regale antrenate să ucidă fără nicio
ezitare…
Chaol rămase aproape de ea în timp ce fu aprins un foc şi
pregătită mâncarea din cutii şi saci cu provizii. Soldaţii
rostogoliră buşteni pentru a forma mici cercuri, unde se
aşezară în timp ce tovarăşii lor frigeau şi amestecau
mâncarea. Câinii prinţului moştenitor, care merseseră
supuşi de-o parte şi a de-a alta a stăpânului lor, se apropiară
de asasină legănându-şi cozile şi se aşezară la picioarele ei.
Cel puţin cineva se bucura de compania sa.
Îi era deja foame când îi puseră în cele din urmă o farfurie
în poală, dar Celaena deveni puţin mai mult decât iritată
când căpitanul nu îi îndepărtă imediat lanţurile. După ce îi
aruncă o lungă privire de avertizare, îi desfăcu cătuşele şi le
prinse de gleznele ei. Celaena îşi dădu ochii peste cap în
timp ce duse o bucăţică de carne la gură. Mestecă încet.
Ultimul lucru de care avea nevoie era să se simtă rău în
prezenţa lor. În timp ce soldaţii vorbeau între ei, Celaena
măsură împrejurimile cu privirea. Ea şi Chaol se aflau
alături de cinci soldaţi. Prinţul moştenitor, desigur, stătea
împreună cu Perrington, pe alţi buşteni, departe de ea. Cu
toate că Dorian se purtase arogant şi spiritual în seara
precedentă, trăsăturile sale erau serioase în timp ce vorbea
cu ducele. Întregul său corp părea tensionat, iar Celaena
observă modul în care îşi încleşta maxilarul atunci când
Perrington vorbea. Relaţia lor era departe de a fi cordială.
Mestecând carnea, Celaena începu să studieze copacii.
Pădurea devenise tăcută. Câinii ciuliră urechile, deşi nu
păreau să fie deranjaţi de linişte. Chiar şi soldaţii tăcură.
Pentru o clipă îşi ţinu răsuflarea. Pădurea era diferită aici.
Frunzele se legănau asemenea unor bijuterii fine –
picături mititele de rubin, perle, topaz, ametist, smarald şi
granat; şi un covor din asemenea bogăţii acoperea podeaua
pădurii în jurul lor. În ciuda distrugerilor provocate de
cuceriri, această parte din Oakwald rămăsese neatinsă. Încă
vibra de rămăşiţele puterii care odinioară oferise copacilor
această frumuseţe nemaiîntâlnită.
Avea doar opt ani când Arobynn Hamei, mentorul său şi
Regele Asasinilor, o găsise pe jumătate înecată pe malul
unui râu îngheţat şi o luase sub aripa sa, la graniţa dintre
Adarlan şi Terrasen. Cât o antrenase pentru a deveni cel
mai strălucit şi mai loial asasin, Arobynn nu îi permisese
niciodată să se întoarcă acasă, în Terrasen. Dar ea încă îşi
amintea frumuseţea lumii înainte ca regele Adarlanului să
dea ordin ca o parte atât de mare din ea să fie arsă până în
temelii.
Acum nu o mai aştepta nimic acolo şi nici nu o va mai
aştepta vreodată. Arobynn nu rostise niciodată asta cu voce
tare, dar, dacă ea ar fi refuzat oferta lui de a o antrena, el ar
fi dat-o pe mâinile celor care ar fi ucis-o. Sau mai rău.
Tocmai devenise orfană şi chiar de la vârsta de opt ani ştia
că o viaţă cu Arobynn, cu un nou nume pe care nimeni nu l-
ar fi recunoscut, dar, de care toţi s-ar fi temut într-o zi, era
o şansă de a o lua de la zero. De a fugi de soarta care o
făcuse să sară în râul acela îngheţat în urmă cu zece ani.
— Pădure blestemată, spuse un soldat cu tenul măsliniu
din cercul lor. Un altul de lângă el chicoti. Cu cât îi dăm foc
mai repede, cu atât mai bine, am zis. Ceilalţi soldaţi
încuviinţară, iar Celaena se crispă.
— Este plină de ură, spuse un alt soldat.
— Vă aşteptaţi la altceva? îi întrerupse ea. Chaol îşi duse
repede mâna spre sabie în timp ce soldaţii se întoarseră
către asasină, unii dintre ei rânjind batjocoritor. Aceasta nu
este orice pădure. Arătă cu furculiţa spre împrejurimi. Este
pădurea lui Brannon, continuă ea.
— Tatăl meu obişnuia să îmi spună poveşti despre ea,
cum că ar fi plină de zâne, zise un soldat. Acum au dispărut
toate.
Unul dintre ei muşcă dintr-un măr şi spuse:
— Odată cu blestemaţii ăia de Fae.
Un altul adăugă:
— Noi am scăpat de ei, nu-i aşa?
 — Eu mi-aş ţine gura, se răsti Celaena. Regele Brannon
era Fae, iar Oakwald încă îi aparţine. Nu aş fi surprinsă dacă
unii copaci şi-ar aminti de el.
Soldaţii râseră.
— Copacii ăştia ar trebui să aibă două mii de ani! exclamă
unul.
— Fae sunt nemuritori, spuse ea.
— Copacii nu sunt.
Iritată, Celaena scutură din cap şi luă încă o înghiţitură
de mâncare.
— Ce ştii despre pădurea asta? o întrebă liniştit Chaol.
Îşi bătuse joc de ea? Soldaţii se aplecară, pregătiţi să
izbucnească în râs. Dar ochii căprui-aurii ai căpitanului
licăreau de pură curiozitate.
Ea înghiţi carnea.
— Înainte ca Adarlan să înceapă cucerirea ei, această
pădure era scăldată de magie, spuse ea încet, dar nu cu
sfială.
El aşteptă ca ea să continue, dar Celaena vorbise
suficient.
— Şi? o îndemnă el.
— Şi asta este tot ce ştiu, zise ea întâlnindu-i privirea.
Dezamăgiţi că îşi pierduseră subiectul de batjocură, soldaţii
se întoarseră la prânzul lor.
Celaena minţise, iar Chaol ştia asta. Ştia multe despre
pădurea asta, ştia că locuitorii acestui loc fuseseră odată
zânele: gnomi, elfi, goblini, spiriduşi, mai multe nume decât
îşi putea aminti sau număra cineva. Toate aflate sub
conducerea rudelor lor mai mari, asemănători oamenilor,
nemuritorii Fae – primii locuitori şi colonişti ai
continentului şi cele mai vârstnice fiinţe din Erilea.
Odată cu corupţia continuă a Adarlanului şi a campaniei
regelui de a-i vâna şi executa, zânele şi oamenii Fae
plecaseră, căutându-şi adăpost în sălbăticie, în locuri
neatinse ale lumii. Regele Adarlanului exilase tot – magie,
Fae, zâne – şi îndepărtase cu desăvârşire orice urmă a lor,
astfel încât chiar şi cei cărora magia le curgea prin sânge
credeau că ea nici nu existase vreodată, Celaena însăşi
numărându- se printre aceştia. Regele decretase că magia
era o jignire la adresa Zeiţei şi a zeilor săi – practicarea ei ar
fi însemnat imitarea impertinentă a puterii zeilor. Dar, deşi
regele interzisese magia, majoritatea oamenilor ştiau
adevărul – la o lună de la proclamaţia sa, magia dispăruse
complet, de bunăvoie. Probabil că îşi dăduse seama de
ororile care aveau să urmeze.
Celaena încă putea simţi mirosul focurilor care mistuiseră
locul pe când avea opt-nouă ani – fumul cărţilor arzânde,
cunoştinţe antice irecuperabile, ţipetele înzestraţilor profeţi
şi tămăduitori în timp ce erau cuprinşi de flăcări, vitrinele şi
locurile sacre zdrobite, pângărite şi şterse din istorie. Mulţi
dintre cei care foloseau magia şi care nu fuseseră arşi de vii
sfârşiseră prizonieri în Endovier – majoritatea nu
supravieţuiseră mult timp acolo. Trecuse ceva vreme de
când nu mai contemplase darurile pe care le pierduse, deşi
amintirile abilităţilor sale îi bântuiau visele. În ciuda
măcelului, poate că era mai bine că magia dispăruse. Era
mult prea periculoasă pentru ca o persoană raţională să o
folosească; probabil că înzestrările ei ar fi distrus-o până
acum.
 Fumul îi ardea privirea în timp ce luă încă o îmbucătură.
Nu va uita niciodată poveştile despre Oakwald, legendele
despre văile teribil de întunecate, despre lacurile adânci şi
liniştite şi despre peşterile pline de lumină şi cântece divine.
Dar acum erau poveşti, şi nimic mai mult. Era periculos să
vorbească despre ele.
Privi cum soarele pătrundea prin bolta pădurii, cum
copacii se legănau în vânt cu braţele lor lungi şi osoase. Îşi
înăbuşi un fior.
Prânzul, din fericire, se încheie rapid. Lanţurile îi reveniră
în jurul încheieturilor, iar caii odihniţi fură reîncărcaţi.
Picioarele Celaenei deveniră atât de rigide, încât Chaol fu
nevoit să o ajute să încalece pe cal. Era dureros să
călărească, iar nasul ei avu, de asemenea, de suferit, întrucât
duhoarea continuă de cal asudat şi excremente plutea spre
coada alaiului.
Călătoriră tot restul zilei, iar asasina rămase tăcută în
timp ce privea pădurea şi apăsarea din piept nu cedă până
ce nu lăsară în urmă acel codru sclipitor. Când veni vremea
popasului pentru noapte o durea tot corpul. Nu se osteni să
vorbească în timpul cinei, şi nici nu-i păsă când micul ei
cort fu ridicat, cu gardienii postaţi afară, iar ei îi fu permis
să se odihnească, încă legată cu cătuşe de unul dintre ei. Nu
visă nimic, dar, când se trezi, nu-i veni să-şi creadă ochilor.
Flori mici şi albe zăceau la piciorul culcuşului ei şi multe
urme mici de paşi, ca de copil, intrau şi ieşeau din cort.
Înainte ca cineva să le descopere, Celaena şterse urmele cu
piciorul, distrugând orice rămăşiţă, şi puse florile într-un
săculeţ din apropiere.
 Deşi nimeni nu mai pomeni nimic despre zâne restul
călătoriei, Celaena scrută neîncetat chipurile soldaţilor
încercând să-şi dea seama dacă vreunul zărise ceva straniu.
Bună parte din ziua următoare şi-o petrecu având palmele
transpirate şi cu inima duduindu-i în piept şi fu cu ochii în
patru în timp ce înaintau prin păduri.

CAPITOLUL 6
Pentru următoarele două săptămâni călătoriră în lungul
continentului, nopţile devenind mai reci, iar zilele mai
scurte. O ploaie rece ca gheaţa le ţinu companie patru zile,
timp în care Celaenei îi fu atât de frig încât luă în
considerare gândul de a se arunca într-o râpă, sperând că îl
va trage şi pe Chaol după ea.
Totul era umed şi pe jumătate îngheţat, iar, în timp ce
putea îndura părul îmbibat cu apă, nu putea suporta agonia
pantofilor uzi. De-abia dacă îşi mai simţea degetele de la
picioare. În fiecare noapte şi le înfăşură în orice haină
uscată de care dispunea. Se simţea de parcă s-ar fi aflat într-
un stagiu de descompunere, iar cu fiecare rafală de vânt
rece şi înţepător, se întreba când îi va fi smulsă pielea de pe
oase. Dar, cum era vreme de toamnă, ploaia dispăru brusc,
iar cerul senin se întinse din nou deasupra lor.
Celaena era pe jumătate adormită în şa când prinţul
moştenitor ieşi din linie şi galopă spre ei, părul lui negru
legănându-se în vânt. Pelerina roşie se umfla şi flutura într-
un val stacojiu. Peste cămaşa simplă, albă, purta o vestă
fină, albastră, brodată cu aur. Ea ar fi vrut să fie ironică, dar
prinţul chiar arăta destul de bine cu cizmele sale maronii,
până la genunchi. Iar cureaua de piele se potrivea foarte
bine, deşi cuţitul de vânătoare părea puţin cam prea
împopoţonat. Trase calul lângă Chaol.
— Vino, îi spuse el căpitanului şi făcu un semn cu capul
către dealul înverzit şi abrupt pe care trupa începuse să îl
urce.
— Unde? întrebă căpitanul, legănând lanţul Celaenei
pentru ca Dorian să îl observe. Oriunde mergea el, mergea
şi ea.
— Vino să vezi priveliştea, rosti Dorian. Presupun că
poate veni şi asta.
Celaena se îmbufnă. Asta? De parcă ar fi fost un simplu
bagaj!
Chaol ieşi din linie, smucind cu putere de lanţul ei. Ea
prinse hăţurile în timp ce avansau la galop, mirosul
înţepător al părului de cal furişându-i-se în nări. Urcară
degrabă dealul abrupt, calul tropăind şi zvâcnind sub ea.
Celaena încercă să nu tresară când alunecă pe spate în şa.
Dacă ar fi căzut, ar fi murit de ruşine. Dar soarele aflat la
apus se ivi dintre copacii din urma lor, iar răsuflarea i se
opri în gât văzând o turlă, apoi trei, pe urmă încă şase
brăzdând cerul.
Din vârful dealului, Celaena privi creaţia impunătoare a
Adarlanului. Castelul de cleştar din Rifthold.
Era uriaş, un oraş vertical, cu turnuri sclipitoare şi poduri
cristaline, odăi şi turle, săli de bal de forma unor domuri şi
coridoare lungi, nesfârşite. Fusese înălţat peste fostul castel
din piatră, iar ridicarea lui costase averea unui întreg regat.
Îşi aminti de prima dată când îl văzuse, în urmă cu opt
ani, înfrigurată şi tăcută, îngheţată precum pământul de sub
poneiul ei gras. Chiar şi atunci, considerase castelul o
construcţie de prost gust, o risipă de resurse şi talent,
turnurile sale îndreptându-se către cer asemenea unor
gheare, îşi aminti mantia albastră pe care o tot atingea,
greutatea buclelor ei curate, hârşâitul ciorapilor ei în
contact cu şaua, cum se jena de pata de nămol de pe
pantofii roşii de catifea şi cum se gândise la acel bărbat –
bărbatul pe care îl ucisese în urmă cu trei zile.
— Încă un turn, şi întreaga construcţie se va prăbuşi,
spuse prinţul moştenitor. Ropotul trupei lor apropiindu-se
umplu văzduhul. Încă mai avem câţiva kilometri de mers şi
prefer să străbat dealurile astea pe lumina zilei. Vom face
un popas aici peste noapte.
— Mă întreb ce va spune tatăl Majestăţii Tale despre ea,
zise Chaol.
— A, nu va avea nimic de obiectat… până nu va deschide
ea gura. Apoi vor urma urletele şi răcnetele, iar eu voi
regreta ultimele două luni pe care mi le-am petrecut
căutând-o. Dar… ei, bine, cred că tata are probleme mai
importante de care să se preocupe. Cu aceste cuvinte,
prinţul se îndepărtă.
Celaena nu-şi putea lua ochii de la castel. Se simţea atât
de micuţă, chiar şi de la distanţa aceea. Uitase cât de
pipernicit te făcea să te simţi acea clădire.
Soldaţii alergau încolo şi-ncoace, aprinzând focuri şi
ridicând corturi.
— Arăţi de parcă ai merge la ştreang, nu către libertate,
spuse căpitanul de lângă ea.
Ea înfăşură şi desfăşura o curea de piele în jurul unui
deget.
 — Este ciudat să îl văd.
— Oraşul?
— Oraşul, castelul, mahalaua, râul. Umbra castelului
creştea asupra oraşului asemenea unei bestii uriaşe. Încă nu
ştiu în totalitate cum s-a întâmplat.
— Capturarea ta?
Ea încuviinţă.
— În ciuda viziunilor tale despre o lume perfectă sub
conducerea unui imperiu, conducătorii şi politicienii tăi
sunt gata să se distrugă unii pe ceilalţi. La fel şi asasinii,
presupun.
— Crezi că cineva din categoria ta te-a trădat?
— Toţi ştiau că primeam cele mai bune misiuni şi puteam
cere oricât doream. Scrută cu privirea străzile întortocheate
ale oraşului şi strălucirea şerpuitoare a râului. Dacă aş fi
dispărut, ar fi rămas un spaţiu gol de pe urma căruia puteau
profita. Ar fi putut fi unul; ar fi putut fi mulţi.
— Nu ar trebui să te aştepţi la onoare din partea unor
asemenea oameni.
— Nu am spus că mă aşteptam la asta. Niciodată nu am
avut încredere în majoritatea lor şi ştiam că mă urau.
Avea bănuielile ei, desigur. Iar cea care părea cea mai
probabilă era un adevăr pe care nu era pregătită să îl
înfrunte, nici acum, nici altă dată.
— Endovierul trebuie să fi fost groaznic, spuse Chaol.
Cuvintele lui nu ascundeau nimic răutăcios sau
batjocoritor, îndrăznea ea să o numească simpatie?
— Da, spuse încet. A fost. El îi aruncă o privire care cerea
mai multe detalii. Ei bine, ce îi păsa ei dacă îi spunea? Când
am sosit acolo, mi-au tăiat părul, mi-au dat nişte zdrenţe şi
mi-au pus un târnăcop în mână, de parcă aş fi ştiut ce să fac
cu el. M-au legat cu lanţuri de ceilalţi şi am îndurat
biciuirile împreună cu ei. Dar supraveghetorii fuseseră
instruiţi să mă trateze cu mai multă „grijă“ şi şi-au permis
libertatea de a-mi pune sare pe răni – sare pe care eu am
extras-o – şi m-au biciuit suficient de des, astfel încât unele
răni nu s-au mai închis. Datorită bunăvoinţei a câtorva
prizonieri din Eyliwe, rănile mele nu s-au infectat. În fiecare
noapte, unul dintre ei stătea treaz cât era nevoie pentru a-
mi curăţa spatele.
Chaol nu răspunse, şi îi aruncă doar o privire sigură
înainte de a coborî de pe cal. Oare fusese nesăbuită pentru
că îşi permisese să îi povestească ceva atât de personal? El
nu mai vorbi cu ea în acea zi, exceptând câteva ordine
răstite.

Celaena se trezi gâfâind, cu o mână la gât, transpiraţia

rece prelingându-i-se pe spate, adunându-i-se în barbă. Mai
avusese coşmarul ăsta înainte – că zăcea într-una dintre
gropile comune din Endovier. Iar când încerca să se ridice
din mormanul de trupuri descompuse, era trasă înapoi de o
mână cadaverică. Iar pe urmă nimeni nu observa că ea încă
mai ţipa în timp ce o îngropau de vie.
Cu o senzaţie de greaţă, Celaena se ghemui. Respiră
mecanic, genunchii ascuţiţi presându-i maxilarul. Datorită
vremii neobişnuit de calde pentru acel sezon, hotărâseră să
nu mai doarmă în corturi – lucru care îi oferea o privelişte
asupra capitalei. Castelul iluminat se înălţa din oraşul
adormit asemenea unui morman din gheaţă şi aburi. Avea o
tentă verzuie şi părea să pulseze.
 Mâine, pe vremea asta, va fi închisă între zidurile acelea.
Dar noaptea aceasta… noaptea acesta era atât de liniştită,
asemenea calmului dinaintea unei furtuni.
Îşi imagină că întreaga lume era adormită, vrăjită de
verdele-marin al castelului. Timpul venea şi trecea, munţii
se înălţau şi se prăbuşeau, lujerii cotropind oraşul cufundat
în somn, ascunzându-l sub straturi de ghimpi şi frunze. Ea
era singura persoană trează.
Îşi trase mantia în jurul său. Va câştiga. Va câştiga şi îl va
servi pe rege, apoi va dispărea în neant şi nu se va mai gândi
la castele sau regi, sau asasini. Nu îşi dorea să domnească
din nou peste acest oraş. Magia era moartă, Fae fuseseră
alungaţi sau executaţi, iar ea nu va mai avea niciodată nimic
de-a face cu înălţarea şi declinul vreunui regat.
Nu avea un destin. Nu mai avea.

Cu o mână pe sabie, Dorian Havilliard o privea pe asasină

de pe locul său de pe partea cealaltă a taberei adormite. Era
ceva trist în legătură cu ea – stând atât de nemişcată, cu
picioarele la piept, lumina lunii aruncând o nuanţă argintie
asupra părului ei. Nicio expresie mândră sau curajoasă nu îi
traversa chipul în timp ce strălucirea castelului licărea în
ochii ei.
O considera frumoasă, puţin stranie şi nefericită. Era ceva
în felul în care ochii ei sclipeau când privea ceva minunat în
depărtare. Nu putea înţelege ce anume.
Ea privea neîncetat castelul, silueta ei fiind proiectată în
oglinda sclipitoare a râului Avery. Norii se adunară
deasupra lor, iar ea îşi înălţă privirea către ei. Printre ei
putea zări un roi de stele. Dorian nu se putea abate de la
gândul că şi ele o priveau.
Nu, trebuia să îşi amintească faptul că ea era o asasină,
binecuvântată cu un chip frumos şi o minte sclipitoare. Îşi
spăla mâinile cu sânge şi era la fel de probabil să îi taie gâtul
tot atât cât şi să îi ofere un cuvânt de alinare. Iar ea era
Campionul său. Era aici pentru a lupta pentru el şi pentru
libertatea ei. Şi nimic mai mult. Prinţul se întinse, cu mâna
încă pe sabie, şi adormi.
Totuşi, imaginea îi bântui visele în timpul nopţii: o fată
minunată privind către stele, iar stelele privind-o şi ele.

CAPITOLUL 7
Trompetiştii le anunţară sosirea în timp ce treceau
printre zidurile de alabastru ale Riftholdului. Steaguri
stacojii înfăţişând balauri aurii cu două aripi fluturau în
vânt deasupra capitalei, străzile pavate erau libere în faţa
lor, iar Celaena, descătuşată, îmbrăcată, machiată şi aşezată
înaintea lui Chaol, se încruntă simţind mirosul oraşului.
Dincolo de mirosul mirodeniilor şi al cailor stăruia o
duhoare de mizerie, sânge şi lapte stricat. Aerul reţinea un
iz al apelor sărate ale râului Avery – altfel decât sarea din
Endovier. Acestea purtau nave militare de pe oceanele din
Erilea, nave comerciale ticsite cu bunuri şi sclavi, şi bărci de
pescuit cu carne acoperită de solzi, pe jumătate putrezită,
pe care oamenii, cumva, reuşeau să o mănânce. De la
comercianţi bărboşi la slugi cu braţe pline de cutii, toată
lumea înceta orice activitate în timp ce purtătorii de steag
mărşăluiau cu mândrie înainte, iar Dorian Havilliard le
făcea cu mâna în semn de salut.
Aceştia îl urmară pe prinţul moştenitor care, asemenea
lui Chaol, era înfăşurat într-o mantie roşie, prinsă peste
partea stângă a pieptului cu o broşă modelată după
blazonul regal. Prinţul purta o coroană aurie peste părul
neted, iar Celaena fu nevoită să admită că arăta totuşi destul
de regal.
Femei tinere se îngrămădeau în jurul lor, făcându-le cu
mâna. Dorian clipea şi zâmbea forţat. Celaena nu se putu
abţine să nu observe privirile crâncene ale aceloraşi femei
când o zăriră în alaiul prinţului. Ştia cum arăta, aşezată pe
un cal asemenea unei domniţe cucerite şi aduse la castel.
Astfel că Celaena doar le zâmbi, îşi aranjă părul şi-şi flutură
genele în spatele prinţului.
Simţi o înţepătură în braţ.
— Ce? spuse ea printre dinţi către Căpitanul Gărzii în
timp ce acesta o ciupea.
— Arăţi ridicol, zise el tot printre dinţi, zâmbind
mulţimii.
Ea îi copie expresia feţei.
— Ele sunt ridicole.
— Taci din gură şi poartă-te firesc. Respiraţia lui sufla
fierbinte pe gâtul ei.
— Ar trebui să sar de pe cal şi să fug, spuse ea făcând cu
mâna unui tânăr, care rămase cu gura căscată crezând că
primeşte atenţia unei doamne de la curte. Aş dispărea într-o
secundă, continuă Celaena.
— Ce discuţie plăcută.
 Intrară în cartierul negustoresc, unde mulţimea se aduna
printre copacii mărginind aleile largi pavate cu piatră albă.
Vitrinele de sticlă erau aproape invizibile în spatele
mulţimii, dar o foame lacomă se trezi în interiorul ei în
timp ce treceau pe lângă fiecare magazin. Fiecare fereastră
expunea rochii şi tunici, care stăteau mândre în spatele
suporturilor cu bijuterii strălucitoare şi pălării cu boruri
largi prinse împreună asemenea buchetelor de flori. În
depărtare, se desluşea castelul de cleştar, atât de înalt încât
Celaena fu nevoită să lase puţin capul pe spate pentru a
vedea cele mai înalte turnuri. De ce aleseseră o rută atât de
lungă şi incomodă? Chiar îşi doreau să fie văzuți de toată
lumea?
Celaena înghiţi în sec. Urmă o pauză între clădiri, iar
pânze întinse asemenea aripilor unei molii îi întâmpinară
de îndată ce păşiră pe bulevardul şerpuit de-a lungul râului
Avery. Vapoare leneveau acostate la chei, o încâlceală de
frânghii şi năvoade, şi marinari strigând unii la alţii, prea
ocupaţi pentru a observa procesiunea regală. La pocnetul
unui bici, Celaena îşi feri instinctiv capul într-o parte.
Sclavii se clătinau pe pasarela unei corăbii de marfă. Un
amestec de naţiuni cucerite, fiecare având aceleaşi chipuri
furioase şi goale pe care ea le mai văzuse de atâtea ori
înainte. Majoritatea sclavilor erau prizonieri de război –
rebeli care supravieţuiseră masacrului armatelor
Adarlanului. Unii erau, probabil, oameni care fuseseră
capturaţi sau acuzaţi de tentativa de practicare a magiei.
Dar alţii erau doar oameni obişnuiţi, în locul nepotrivit, la
momentul nepotrivit. Observă că erau numeroşi sclavi
înlănţuiţi lucrând la docuri, ridicând greutăţi şi asudând,
ţinând umbrele de soare şi turnând apă, cu ochii în pământ
sau spre cer – niciodată spre ceea ce aveau în faţă.
Îşi dorea să sară de pe cal şi să alerge către ei sau să strige
pur şi simplu că ea nu făcea parte din escorta prinţului, că
ea nu-i adusese în acel hal – încătuşaţi, înfometaţi şi bătuţi
–, că ea muncise şi sângerase împreună cu ei, cu familiile şi
prietenii lor – ea nu era precum monştrii aceştia care
distrugeau totul. Că ea făcuse ceva, în urmă cu aproape doi
ani, când eliberase aproximativ două sute de sclavi din robia
Lordului Piraţilor. Chiar şi asta totuşi nu era de ajuns.
Oraşul fu deodată separat de ea, smuls de lângă ea.
Oamenii încă făceau plecăciuni, aplaudând şi râzând,
aruncând flori şi alte mărunţişuri înaintea cailor lor.
Celaenei îi era greu să respire.
Mai curând decât i-ar fi plăcut, poarta din fier şi sticlă a
castelului se ivi înaintea ei, uşile zăbrelite fiind deschise şi
douăsprezece gărzi flancând aleea de piatră ce ducea spre
arcadă. Cu lăncile ridicate, ţineau scuturi dreptunghiulare,
iar ochii le erau întunecaţi sub coifurile din bronz. Fiecare
dintre ei purta o pelerină roşie. Armura lor, deşi uzată, era
bine lucrată din cupru şi piele.
Dincolo de arcadă pornea un drum brăzdat cu copaci
aurii şi argintii. Felinare de sticlă răsăreau printre gardurile
vii ce mărgineau aleea. Sunetele oraşului se estompară în
timp ce treceau pe sub o altă arcadă, de data aceasta făcută
din sticlă strălucitoare, apoi castelul se ivi impunător
înaintea lor.
Chaol suspină în timp ce descălecă în curtea deschisă. O
pereche de mâini o coborâră pe Celaena din şa şi o proptiră
în picioare. Sticla licărea pretutindeni, iar o mână poposi pe
umărul ei. Pe nesimţite, grăjdarii îi preluară rapid calul.
Chaol o trase lângă el, strângând ferm un colţ al mantiei
în timp ce prinţul moştenitor se apropie.
— Şase sute de camere, odăile soldaţilor şi ale
servitorilor, trei grădini, un parc de jocuri şi grajduri la
fiecare capăt, spuse Dorian, privindu-şi locuinţa. Cine ar
avea vreodată nevoie de atâta spaţiu?
Ea reuşi să afişeze un zâmbet slăbit, puţin uimită de
farmecul său brusc.
— Nu ştiu cum poţi dormi noaptea când doar un perete
din sticlă te desparte de moarte, spuse ea. Privi în sus, dar
îşi coborî imediat privirea în pământ. Nu îi era teamă de
înălţimi, dar gândul de a se afla atât de sus protejată doar de
sticlă îi înnodă stomacul.
— Atunci, eşti ca şi mine. Dorian chicoti. Slavă zeilor că
ţi-am aranjat apartamentul în castelul din piatră. Nu mi-ar
plăcea deloc să te simţi incomod.
Hotărând că decizia cea mai bună nu ar fi să se încrunte
la el, Celaena privi în schimb către porţile masivului castel.
Uşile erau făcute din sticlă roşie fumurie, deschizându-se
asemenea gurii unui uriaş. Dar putea vedea că interiorul era
făcut din piatră şi i se păru că cel din cleştar fusese aşezat
peste castelul original. Ce idee ridicolă – un castel de
cleştar.
— Bun, spuse Dorian. Te-ai îngrăşat un pic, iar pielea ta
are puţină culoare acum. Bine ai venit în casa mea, Celaena
Sardothien! încuviinţă din cap către câţiva nobili trecători,
care făcură o plecăciune. Competiţia începe mâine.
Căpitanul Westfall te va conduce în apartamentul tău.
 Ea ridică din umeri şi căută cu privirea orice urmă sau
semn al rivalilor săi. Totuşi, nimeni altcineva nu părea să
sosească.
Prinţul salută un alt grup de curteni, iar în timp ce vorbi
din nou, nu privi nici spre asasină, nici către Căpitanul
Gărzii.
— Trebuie să mă întâlnesc cu tatăl meu, spuse el
aruncând o privire spre trupul unei domniţe deosebit de
frumoase. Îi făcu cu ochiul, iar ea îşi ascunse chipul în
spatele unui evantai din dantelă în timp ce îşi continuă
plimbarea. Dorian încuviinţă din cap către Chaol. Ne vom
vedea mai târziu, în această seară. Fără a-i adresa un cuvânt
Celaenei, urcă treptele către palat, mantia sa roşie fluturând
în vânt.

Prinţul moştenitor se ţinu de cuvânt. Apartamentul ei se

afla într-o aripă a castelului din piatră, mult mai mare decât
anticipase ea. Consta dintr-un dormitor cu o cameră de baie
ataşată, o garderobă, o mică sufragerie şi un salon cu
muzică şi jocuri. Fiecare încăpere era mobilată cu auriu şi
roşu aprins, dormitorul ei, de asemenea, decorat cu o
tapiserie imensă pe un perete, cu canapele şi fotolii moi şi
adânci, aranjate într-o manieră elegantă. Balconul dădea
spre o fântână din una dintre grădini şi, oricare ar fi fost, era
minunată, nu mai contau gărzile pe care le zărea la
posturile lor de dedesubt.
Chaol o părăsi, iar Celaena nu aşteptă până ce uşa se
închise înainte de a se izola în dormitorul ei. Printre
murmure de apreciere în timpul scurtului tur al camerelor
alături de Chaol, ea numărase ferestrele – douăsprezece –
ieşirile – una – şi gărzile postate lângă uşă, ferestre şi sub
balcon – nouă. Fiecare soldat era înarmat cu sabie, cuţit şi o
arbaletă şi, deşi fuseseră în gardă în timp ce căpitanul lor
trecuse pe lângă ei, Celaena ştia că o arbaletă nu era chiar o
greutate neglijabilă de purtat vreme de ore întregi.
Celaena se strecură la fereastra dormitorului, lipindu-se
de peretele de marmură, şi privi în jos. Gărzile deja îşi
prinseseră arbaletele pe spate. Ar trece secunde preţioase
până să apuce arma şi să o încarce – secunde în care ea le-ar
putea lua săbiile, le-ar putea tăia gâturile şi apoi ar putea
dispărea în grădină. Zâmbi în timp ce păşi în faţa ferestrei
pentru a o studia. Graniţa ei îndepărtată se încheia cu
copacii dintr-un parc de vânătoare. Ştia suficient despre
castel încât să îşi dea seama că se afla în aripa sudică, iar,
dacă ar fi luat-o prin parcul de vânătoare, ar fi ajuns la un
zid de piatră, iar dincolo de el, curgea râul Avery.
Celaena deschise şi închise uşile dulapului, bufetului şi
ale camerei de baie. Desigur, nu exista nicio armă, nici
măcar un vătrai, dar luă cele câteva agrafe de os pe care le
găsi rătăcite pe fundul unui sertar şi nişte aţă pe care o găsi
într-un coş de cusut din uriaşa sa garderobă. Fără ace.
Îngenunche pe covorul din garderobă – care era lipsită de
haine – şi, atentă la uşa din spatele său, încropi rapid ceva
din agrafele de păr, rupându-le capetele înainte de a le lega
una de cealaltă cu aţă. Când termină, ridică obiectul şi se
încruntă.
Ei, bine, nu era un cuţit, dar, prinse împreună în acel fel,
capetele zimţate ale agrafelor rupte puteau provoca ceva
răni. Testă vârfurile cu un deget, tresărind când un ciob de
os îi înţepă pielea aspră. Da, cu siguranţă ar durea dacă ar
străpunge gâtul unei gărzi cu el. Şi l-ar slăbi pentru suficient
timp încât să îi poată lua toate armele.
Celaena se întoarse în dormitor căscând şi se urcă pe
marginea patului pentru a ascunde arma improvizată într-
unul dintre faldurile baldachinului. Când termină, aruncă
din nou o privire asupra camerei. Ceva din dimensiunile
încăperii părea nelalocul său, ceva din înălţimea pereţilor,
dar nu era sigură ce. Totuşi, baldachinul îi oferea
numeroase ascunzători. Ce altceva ar putea lua fără ca ei să
observe? Chaol probabil că pusese pe cineva să cerceteze cu
grijă camera înainte de sosirea ei. Ascultă în spatele uşii
dormitorului, aşteptând să audă orice semn de activitate.
Când fu sigură că nu era nimeni în apartament, intră în hol
şi îl traversă până în camera de jocuri. Zări tacurile de
biliard sprijinite de peretele îndepărtat şi bilele colorate
aşezate pe masa verde din pâslă, apoi rânji. Chaol nu era
nici pe jumătate atât de inteligent pe cât se credea.
În cele din urmă, lăsă echipamentul de biliard acolo doar
pentru că ar fi trezit suspiciuni dacă ar fi dispărut cu totul,
dar era suficient de uşor să ia un tac, dacă avea nevoie să
scape, sau să folosească bilele greoaie, dacă voia să doboare
un paznic. Epuizată, se întoarse în dormitor şi se urcă în
patul enorm. Salteaua era atât de moale încât se cufundă în
ea câţiva centimetri şi era suficient de lată pentru ca trei
oameni să poată dormi în ea fără a se deranja reciproc.
Încolăcindu-se pe o parte, pleoapele Celaenei deveniră din
ce în ce mai grele.
Dormi preţ de o oră, până ce o servitoare anunţă sosirea
unui croitor, ca să o echipeze cu haine potrivite pentru
curtea regală. Şi astfel încă o oră trecu fiind măsurată şi
fixată cu ace şi asistând la prezentarea diferitelor materiale
şi culori. Majoritatea i se păreau oribile. Câteva îi atraseră
atenţia, dar când încercă să recomande stiluri specifice care
o avantajau, primi doar o fluturare a mâinii şi o strâmbătură
din nas. Se gândi să-i înfigă croitorului în ochi unul dintre
acele cu gămălie.
Se spălă, simţindu-se aproape la fel de murdară ca în
Endovier şi fu recunoscătoare pentru servitoarele blânde
care se ocupau de ea. Multe dintre rănile sale formaseră
crustă sau în urma lor rămăseseră linii subţiri şi albe,
spatele îi era cel mai vătămat. După aproape două ore de
răsfăţ – scurtându-i părul pentru a ajunge la acelaşi nivel,
conturându-i unghiile şi răzuindu-i pielea moartă de pe
picioare şi mâini Celaena zâmbi către oglinda din
garderobă.
Doar în capitală servitoarele puteau face o treabă atât de
rafinată. Arăta spectaculos. Complet şi total spectaculos.
Purta o rochie cu falduri şi mâneci lungi şi albe, presărate
cu orhidee violet. Corsetul de culoarea indigoului era tivit
cu o linie subţire de aur, iar o capă albă ca neaua atârna pe
umeri. Părul ei, pe jumătate prins sus şi împletit cu o
panglică fucsia, se revărsa în valuri lejere. Dar zâmbetul îi
şovăi când îşi aminti de ce se afla aici.
Într-adevăr, Campionul regelui. Arăta mai degrabă
precum căţelul de salon al regelui.
— Minunat, spuse glasul unei femei bătrâne, iar Celaena
făcu o piruetă, metrii de material greoi răsucindu-se odată
cu ea. Corsetul ei – porcăria aia blestemată – îi strângea
coastele atât de tare, încât o lăsa fără suflare. De aceea
prefera tunici şi pantaloni.
 Era o femeie masivă, dar bine îngrădită în rochia
albastru-cobalt şi cu modele de culoarea piersicii, care o
încadrară ca fiind una dintre servitoarele casei regale.
Chipul său, deşi puţin ridat, era elegant îmbujorat. Făcu o
plecăciune.
— Philippa Spindlehead, spuse femeia ridicându-se.
Slujitoarea ta personală. Tu trebuie să fii…
— Celaena Sardothien, spuse ea fără ezitare.
Ochii Philippei se măriră.
— Păstraţi informaţia aceasta pentru dumneavoastră,
domnişoară, şopti ea. Eu sunt singura care ştie. Şi gărzile,
presupun.
— Atunci ce cred oamenii despre toate gărzile mele?
întrebă ea.
Philippa se apropie, ignorând privirea aspră a Celaenei în
timp ce aranja faldurile rochiei asasinei, înfoindu-le pe ici,
pe colo.
— A, ceilalţi… Campioni au şi ei gărzi în faţa camerelor
lor. Sau oamenii cred pur şi simplu că eşti o altă domniţă-
prietenă de-a prinţului.
— Alta?
Philippa zâmbi, dar îşi menţinu privirea asupra rochiei.
— Alteţa Sa are o inimă mare.
Celaena nu fu deloc surprinsă.
— Are trecere la femei?
— Nu este treaba mea să vorbesc despre Majestatea Sa.
Iar tu ar trebui să îţi cântăreşti cuvintele.
— Voi face cum vreau eu. Studie chipul ofilit al
servitoarei. De ce trimiseseră o femeie atât de blândă să o
servească? Ar doborî-o într-o clipită.
 — Atunci te vei trezi înapoi în minele alea, păpuşă.
Philippa îşi puse o mână în şold. A, nu te încrunta, îţi strici
chipul când arăţi aşa! Se întinse pentru a ciupi obrazul
Celaenei, iar ea se trase înapoi.
— Eşti nebună? Sunt o asasină, nu o idioată de la curte!
Philippa chicoti.
— Totuşi, eşti încă o femeie, iar atâta timp cât te afli în
grija mea, te vei purta ca una, Wyrd să mă ajute!
Celaena clipi, apoi spuse încet.
— Eşti teribil de îndrăzneaţă. Sper că nu te porţi aşa cu
celelalte doamne de la curte.
— Ah. Cu siguranţă a existat un motiv pentru care m-au
desemnat să mă ocup de tine.
— Înţelegi ce presupune ocupaţia mea, nu-i aşa?
— Fără supărare, dar aceste podoabe rafinate merită mai
mult decât să îmi văd capul rostogolindu-se pe pământ.
Buza de sus a Celaenei se ridică de pe dinţii săi în timp ce
servitoarea se întoarse, îndreptându-se spre uşă. Nu face
faţa aia, strigă Philippa peste umăr. Îţi încreţeşte nasul ăla
mic.
Celaena rămase cu gura căscată în timp ce slujitoarea
părăsi încăperea.

Prinţul moştenitor al Adarlanului îl privea fără să

clipească pe tatăl său, aşteptând să vorbească. Aşezat pe
tronul de cleştar, Regele Adarlanului îl privea, de asemenea.
Uneori, Dorian uita cât de puţin semăna cu tatăl său –
fratele lui mai mic, Hollin, era cel care moştenise trăsăturile
regelui, chipul rotund şi privirea ageră. Dar Dorian, înalt,
voinic şi elegant, nu semăna deloc cu suveranul. Apoi mai
era şi chestiunea ochilor de safir ai lui Dorian – nici măcar
mama sa nu avea ochii lui. Nimeni nu ştia de unde îi
moştenise.
— Ea a sosit? întrebă tatăl său. Vocea îi era dură şi
şuierătoare precum ciocnirea scuturilor şi vuietul săgeţilor.
În ceea ce priveşte salutările, probabil acestea erau cele mai
blânde cuvinte pe care le putea primi.
— Nu ar trebui să reprezinte o ameninţare sau să
provoace nicio problemă cât este aici, spuse Dorian cât putu
de calm. Aducerea lui Sardothien fusese un joc dificil de
noroc, un pariu cu privire la toleranţa tatălui său. Era pe
punctul de a afla dacă meritase efortul.
— Gândeşti ca oricare fraier pe care l-a ucis. Dorian îşi
îndreptă poziţia în timp ce regele continuă. Nu datorează
nimănui supunere doar ei înseşi şi nu va ezita să-ţi înfigă un
pumnal în inimă.
— Tocmai de aceea este cu siguranţă în stare să câştige
competiţia asta a ta.
Regele nu spuse nimic, iar Dorian continuă, inima sa
luând-o la galop.
— Dacă mă gândesc mai bine, întreaga competiţie ar
putea fi inutilă.
— Spui asta doar pentru că îţi este teamă că vei pierde
banii. Dacă ar fi ştiut tatăl său că el nu se aventurase în
găsirea unui campion doar pentru aur, ci pentru a scăpa,
pentru a pleca departe de el pentru cât mai mult timp
posibil!
Dorian îşi întări nervii, amintindu-şi cuvintele la care
cugetase întreg drumul dinspre Endovier.
 — Îţi garantez că va fi în stare să îşi îndeplinească
sarcinile; chiar nu este nevoie să o antrenăm. Ţi-am spus
deja: competiţia asta este inutilă şi prostească.
— Dacă nu îţi măsori cuvintele, îi voi spune să te
folosească pe tine în antrenamentul ei.
— Şi apoi ce? Hollin urcă pe tron?
— Nu te îndoi de mine, Dorian, îl avertiză regele. Ai
putea crede că această… fată poate câştiga, dar uiţi că
Ducele Perrington garantează pentru Cain. Ţi-ar fi fost mult
mai bine dacă ai fi ales un Campion ca el – călit în sânge şi
oţel pe câmpul de luptă. Un adevărat Campion.
Dorian îşi băgă mâinile în buzunare.
— Nu crezi că titlul acesta este puţin ridicol, din moment
ce „Campionii“ noştri nu sunt nimic mai mult decât nişte
criminali?
Regele se ridică de pe tron şi arătă către harta pictată pe
peretele îndepărtat al camerei sale de consiliu.
— Eu sunt cuceritorul acestui continent şi, în curând,
viitorul conducător al întregii Erilea. Nu-mi vei pune
vorbele la îndoială.
Dorian, dându-şi seama cât de aproape se afla de a sări de
la impertinenţă la rebeliune – o diferenţă pe care avusese
mare, mare grijă să o menţină –, mormăi câteva scuze.
— Suntem în război cu Wendlyn, continuă tatăl său. Am
duşmani pretutindeni. Cine altcineva să lucreze pentru
mine decât cineva complet recunoscător pentru primirea
unei a doua şanse, dar şi a bogăţiei şi puterii numelui meu?
Regele zâmbi când Dorian nu răspunse. Dorian încercă să
nu tresară în timp ce tatăl său îl studia. Perrington mi-a
spus că te-ai purtat excelent în călătoria aceasta.
 — Cu Perrington pe post de câine de pază, nici nu se
putea altfel.
— Nu voi tolera cine ştie ce ţărancă din împrejurimi
bătând la porţile castelului, plângându-se că i-ai frânt
inima. Obrajii lui Dorian se îmbujorară, dar nu evită
privirea tatălui său. Am muncit din greu şi îndelung pentru
a-mi clădi imperiul; nu-mi vei complica treburile cu
moştenitori ilegitimi. Insoară-te cu o femeie cumsecade,
apoi distrează-te cât vrei după ce îmi oferi un nepot sau doi.
Când vei fi rege, vei înţelege consecinţele.
— Când voi fi rege, nu voi pune stăpânire pe Terassen
prin legături slabe de ereditate. Chaol îl avertizase să îşi
măsoare cuvintele când vorbea cu tatăl său, dar, când regele
îi vorbea în felul acesta, de parcă ar fi fost un idiot răsfăţat…
— Chiar dacă le-ai oferi autonomia, acei rebeli ţi-ar înfige
capul într-o ţepuşă înaintea porţilor Orynthului.
— Poate chiar alături de toţi moştenitorii mei ilegitimi,
dacă am noroc.
Regele îi aruncă un zâmbet veninos.
— Fiul meu cu limbă de aur. Se priviră unul pe altul în
tăcere înainte ca Dorian să vorbească din nou.
— Poate că ar trebui să vezi dificultatea noastră de a trece
de apărarea navală a Wendlynului ca pe un semn că ar
trebui să încetezi a te mai juca de-a zeul.
— Joacă? Regele zâmbi, dinţii săi strâmbi licărind gălbui
în lumina focului din şemineu. Eu nu mă joc. Iar aceasta nu
este o joacă. Umerii lui Dorian deveniră rigizi. Deşi poate
arăta bine, ea este încă o vrăjitoare. Trebuie să păstrezi
distanţa, ai înţeles?
— Faţă de cine? De asasină?
 — Este periculoasă, băiete, deşi tu eşti sponsorul ei. Ea îşi
doreşte un lucru şi unul singur – să nu crezi că nu te va
folosi pentru a-l obţine. Dacă o curtezi, consecinţele nu vor
fi plăcute. Nu din partea ei şi nici din partea mea.
— Şi, dacă mă cobor la nivelul ei şi decid să mă asociez cu
ea, ce-ai face, tată? M-ai arunca şi pe mine în Endovier?
Regele îl luă prin surprindere înainte ca Dorian să îşi
adune toate puterile. Dosul palmei regelui intră în contact
cu obrazul lui Dorian, iar prinţul se clătină, dar îşi menţinu
calmul. Faţa îi pulsa, înţepându-l atât de tare încât făcu
eforturi uriaşe de a-şi împiedica ochii să lăcrimeze.
— Fiul meu sau nu, urlă tatăl, sunt încă regele tău! Mi te
vei supune, Dorian Havilliard, sau vei plăti. Nu mai tolerez
întrebările tale.
Ştiind că ar reuşi să-şi provoace şi mai multe probleme
dacă ar rămâne, prinţul moştenitor al Adarlanului se înclină
tăcut înaintea tatălui său şi părăsi camera tronului, ochii
sclipindu-i de o furie cu greu controlată.

CAPITOLUL 8
Celaena străbătea un coridor din marmură, rochia
fluturându-i în urmă asemenea unui val alb şi violet. Chaol
păşea în spatele ei, cu o mână pe mânerul în formă de
vultur al săbiei sale.
— Este ceva interesant pe holul acesta?
— Ce altceva ţi-ar plăcea să vezi? Deja am văzut toate
cele trei grădini, sălile de bal, camerele istorice şi cele mai
frumoase panorame oferite de castelul de piatră. Dacă
refuzi să mergi în castelul de cleştar, atunci nu ne-a mai
rămas nimic de văzut.
Ea îşi încrucişă braţele. Reuşise să-l convingă să îi ofere
un tur al locului sub pretextul plictiselii extreme – când, de
fapt, ea folosise fiecare moment pentru a plănui o mulţime
de rute de evadare din camera sa. Castelul era vechi, iar
multe dintre coridoarele şi treptele sale nu duceau nicăieri;
evadarea trebuia plănuită cu atenţie. Dar, cu toată
competiţia aceasta începând a doua zi, ce altceva avea de
făcut? Şi ce altă cale mai bună avea de a se pregăti pentru
un potenţial dezastru?
— Nu înţeleg de ce refuzi să intri în clădirea de cleştar,
spuse el. Nu este nicio diferenţă între interioare, nici măcar
nu ai şti că te afli în ea dacă nu ţi-ar spune cineva sau nu te-
ai uita pe fereastră.
— Doar un neghiob ar intra într-o casă din sticlă.
— Este la fel de rezistentă precum oţelul şi piatra.
— Da, până ce intră cineva mai greoi şi totul se face
ţăndări.
— Asta este imposibil.
Gândul că ar putea sta pe o podea din sticlă îi provoca
greaţă.
— Nu există nicio menajerie sau bibliotecă pe care am
putea-o vizita? Trecură pe lângă un set de uşi închise.
Sunetele unor discursuri vioaie ajunseră la urechile lor,
împreună cu zăngănitul blând al unei harpe. Ce este
înăuntru?
— Salonul reginei. O prinse de braţ şi o trase după el pe
coridor.
 — Regina Georgina? Oare el nu avea habar ce informaţie
îi oferea? Poate că el credea cu sinceritate că ea nu era o
ameninţare. Îşi ascunse privirea încruntata.
— Da, Regina Georgina Havilliard.
— Tânărul prinţ este acasă?
— Hollin? Este la şcoală.
— Şi este la fel de chipeş precum fratele său mai mare?
Celaena zâmbi în timp ce Chaol se crispă.
Era bineştiut faptul că prinţul de zece ani era odios şi
răsfăţat, iar ea îşi aminti de scandalul care izbucnise cu
câteva luni înainte de capturarea sa. Hollin Havilliard, după
ce descoperise că terciul său era ars, o bătuse atât de tare pe
una dintre servitoarele sale încât incidentul nu putu fi
ascuns. Familia femeii primise despăgubiri, iar tânărul prinţ
fusese trimis la şcoală în munţi. Regina Georgina refuzase
preţ de o lună să îşi primească curtenii.
— Hollin va creşte la fel ca şi cei din neamul său, mormăi
Chaol.
Mergea cu paşi săltăreţi, palatul dispărând uşor în urma
lor. Rămaseră în tăcere pentru câteva minute, până ce o
explozie răsună în apropiere, apoi încă una.
— Ce este sunetul asta groaznic? întrebă Celaena.
Căpitanul o conduse printr-un set de uşi din sticlă şi indică
ceva deasupra în timp ce intrară într-o grădină.
— Turnul cu ceas, spuse el, ochii săi arămii licărind
amuzaţi până când ceasul îşi încetă strigătul. Ea nu mai
auzise niciodată un asemenea clopot.
În grădină se înălţa un turn construit din piatră neagră.
Două capete de balauri, cu aripile întinse, gata de zbor erau
cocoţaţi de-o parte şi de alta a ceasului, răcnind către cei de
jos.
— Ce lucru oribil! şopti ea. Numerele arătau de parcă ar fi
fost scrise cu vopsea pe cadranul alb al ceasului, iar limbile
sale ca nişte săbii crestau suprafaţa sidefată.
— Când eram copil nu mă apropiam de el, recunoscu
Chaol.
— Ai vedea aşa ceva la Porţile Wyrdului… nu într-o
grădină. Cât de vechi este?
— Regele a dat poruncă să fie înălţat în preajma naşterii
lui Dorian.
— Acest rege? Chaol încuviinţă. De ce ar dori să fie
construit ceva atât de groaznic?
— Vino, spuse el întorcându-se şi ignorând întrebarea ei.
Să mergem.
Celaena studie ceasul pentru încă o secundă. Gheara
groasă a unui balaur era îndreptată către ea. Putea jura că
fălcile sale se lărgiseră. Întorcându-se pentru a-l urma pe
Chaol, observă o lespede pe aleea pavată.
— Ce este asta?
Chaol se opri.
— Ce să fie ce?
Celaena arătă către însemnul gravat pe placă. Era un cerc
cu o linie verticală prin centru, care se extindea dincolo de
circumferinţă. Ambele capete ale liniei erau încovoiate,
unul în sus, celălalt în jos.
— Ce este semnul ăsta de pe alee?
El veni lângă ea.
— Habar n-am.
Celaena privi din nou balaurul.
 — Arată către semn. Ce înseamnă simbolul?
— Înseamnă că îmi iroseşti timpul, spuse el. Probabil că
este vreun fel de cadran solar decorativ.
— Mai există şi alte semne?
— Dacă ai căuta, sunt sigur că le-ai găsi.
Se lăsă condusă afară din grădină, departe de umbra
turnului cu ceas, pe coridoarele de marmură ale castelului.
Oricât de mult ar fi încercat şi oricât de mult ar fi mers,
Celaena nu reuşea să scape de sentimentul că ochii aceia
bulbucaţi încă erau aţintiţi asupra ei.
Îşi continuară turul prin camerele bucătăriei, în care
răsunau strigăte printre norii de făină, iar focurile
cuptoarelor mocneau. Apoi intrară pe-un coridor lung,
pustiu şi prea tăcut pentru paşii lor. Celaena se opri brusc.
— Ce, răsuflă ea, este aia? Arătă către uşile de stejar
înalte de şase metri, ochii ei mărindu-se la vederea
dragonilor care păzeau de fiecare parte a peretului. Dragoni
cu patru picioare, nu balauri nărăvaşi cu două picioare,
precum aceia de pe sigiliul regal.
— Este biblioteca.
Cele două cuvinte răsunară asemenea unui tunet.
— Bib… Celaena privi mânerele din fier, sub forma unor
gheare. Putem… avem permisiunea de a intra?
Căpitanul Gărzii deschise uşile fără tragere de inimă,
muşchii puternici de pe spatele său zvâcnind în timp ce
împingea cu putere stejarul ponosit. În comparaţie cu
coridorul luminat de soare, interiorul care se întindea în
spatele uşilor părea teribil de întunecat, dar când păşi
înăuntru zări candelabrele, împreună cu podelele alb cu
negru din marmură, mesele pompoase din lemn de mahon
cu scaune tapiţate cu catifea roşie, focul mocnit,
mezaninele, podeţele, scările, balustradele, iar apoi cărţile –
cărţi, cărţi şi iar cărţi.
Pătrunse într-un tărâm făurit în întregime din piele şi
hârtie. Celaena îşi duse o mână în dreptul inimii.
Blestemate fie rutele de evadare.
— Nu am văzut niciodată… câte volume sunt aici?
Chaol ridică din umeri.
— Ultima oară când cineva s-a deranjat să le numere,
erau un milion. Dar asta s-a întâmplat acum două sute de
ani. Aş spune că sunt mai mult de-atât, în special din
pricina legendelor despre o a doua bibliotecă adânc
îngropată în subteran, în catacombe şi tunele.
— Peste un milion? Un milion de cărţi? Inima îi ţopăia şi
dansa, iar un zâmbet îi apăru pe chip. Aş muri înainte de a
apuca să răsfoiesc măcar jumătate din ele.
— Îţi place să citeşti?
Ea ridică o sprânceană.
— Ţie nu? Neaşteptând un răspuns, înaintă în bibliotecă,
trena rochiei sale măturând podeaua. Se apropie de un raft
şi privi titlurile. Nu recunoscu niciunul dintre ele.
Zâmbind, se răsuci şi străbătu etajul principal, trecându-
şi mâna peste cărţile prăfuite.
— Nu ştiam că asasinilor le place să citească, strigă Chaol.
Dacă ar muri acum, ar muri în culmea fericirii.
— Ai spus că eşti din Terassen, continuă Chaol. Ai vizitat
vreodată Marea Bibliotecă din Orynth? Se spune că este de
două ori mai mare decât asta şi că la un moment dat
adăpostea toate cunoştinţele lumii.
Celaena se întoarse de lângă raftul pe care îl studia.
 — Da, recunoscu ea. Când eram foarte mică. Deşi nu m-
au lăsat să explorez, Profesorii Savanţi se temeau că aş
putea strica vreun manuscris preţios. Nu se mai întorsese la
Marea Bibliotecă de atunci – şi se întreba câte dintre acele
opere nepreţuite fuseseră distruse din ordinul regelui
Adarlanului, atunci când interzisese magia. Din modul în
care Chaol spusese „la un moment dat“, cu o urmă de
tristeţe, presupuse că majoritatea fuseseră sortite pieirii.
Deşi o parte din ea nutrea speranţa că acei Profesori Savanţi
ascunseseră multe dintre nepreţuitele cărţi – că atunci când
familia regală fusese măcelărită, la invazia regelui
Adarlanului –, acei bătrâni arţăgoşi avuseseră bunul-simţ de
a începe să ascundă două mii de ani de cunoaştere şi
învăţături.
Un spaţiu pustiu şi mort se deschise în interiorul ei.
Având nevoie disperată de a schimba subiectul, întrebă:
— De ce nu este niciunul dintre voi aici?
— Gărzile nu sunt de niciun folos în bibliotecă. O, cât de
tare se înşela! Bibliotecile erau pline de idei, probabil cele
mai periculoase şi mai puternice dintre toate armele.
— Mă refeream la nobilii tăi companioni, spuse ea.
El se rezemă de o masă, cu mâna încă pe sabie. Cel puţin
unul dintre ei îşi amintea că erau singuri, împreună, în
bibliotecă.
— Mă tem că cititul s-a demodat puţin, spuse Chaol.
— Da, bine… atunci, voi avea mai multe cărţi de citit.
— De citit? Acestea aparţin regelui.
— Este o bibliotecă, nu-i aşa?
— Este proprietatea regelui, iar tu nu eşti de viţă nobilă.
Ai nevoie de permisiunea lui sau a prinţului.
 — Mă îndoiesc sincer că vreunul dintre ei va observa
lipsa câtorva cărţi.
Chaol oftă.
— Este târziu. Mi-e foame.
— Şi? spuse ea. El mârâi şi o târî efectiv afară din
bibliotecă.
După o cină singuratică, în timpul căreia medită asupra
tuturor rutelor de evadare plănuite şi se gândi cum să mai
improvizeze nişte arme, Celaena se retrase în camera sa.
Unde erau ţinuţi ceilalţi concurenţi? Oare ei aveau acces la
cărţi, dacă doreau?
Celaena se prăbuşi într-un fotoliu. Era obosită, dar de-
abia se înserase. În schimbul cititului ar fi putut folosi
pianul, dar… ei, bine, trecuse ceva vreme şi nu era sigură
dacă era în stare să îndure sunetul încercărilor ei
neîndemânatice. Trecu un deget peste o pată de mătase
ciclam de pe rochia sa. Toate acele cărţi şi nimeni care să le
citească.
O idee o străfulgeră şi sări în picioare doar pentru a se
aşeza la birou şi a lua o bucată de pergament. Dacă protocol
dorea Căpitanul Westfall, atunci protocol îi va da – din
abundenţă. Cufundă tocul de cristal într-o călimară cu
cerneală şi îl ţinu deasupra hârtiei.
Cât de ciudat se simţea ţinând un stilou! Trasă literele în
aer. Era imposibil să fi uitat cum să scrie. Degetele ei se
mişcau în mod straniu în timp ce peniţa atingea hârtia, dar
îşi scrise cu grijă numele, apoi alfabetul, de trei ori. Literele
erau inegale, dar putea scrie. Luă o altă bucată de hârtie şi
începu să noteze.
 Înălţimea Voastră…
Mi s-a adus la cunoştinţă că biblioteca dumneavoastră nu
este o bibliotecă, ci mai degrabă o colecţie personală,
disponibilă doar pentru plăcerea dumneavoastră şi a
stimabilului rege. Din moment ce multe dintre cărţile
dumneavoastră sunt prezente şi nefolosite, trebuie să vă
implor a-mi acorda permisiunea de a împrumuta câteva
pentru ca acestea să primească atenţia ce li se cuvine. Cum
sunt privată de companie şi amuzament, acest act de
bunătate este cel mai mic lucru pe care cineva de importanţa
dumneavoastră îl poate acorda unei umile şi mizerabile
nefericite ca mine.
Cu devotament,
Celaena Sardothien

Celaena mai privi o dată scrisoarea, apoi o înmâna celei

mai drăguţe servitoare pe care o putu găsi, cu instrucţiuni
precise de a o duce imediat prinţului moştenitor. Când
femeia se întoarse după o jumătate de oră cu un braţ plin de
cărţi, Celaena râse în timp ce smulse din mâna slujitoarei
biletul prinţului.

Devotatul meu asasin,

Ţi-am trimis şapte cărţi din biblioteca mea personală, pe
care le-am citit recent şi mi-au plăcut mult.
Eşti, desigur, liberă să citeşti cât de multe cărţi doreşti din
biblioteca palatului, dar îţi poruncesc să le citeşti întâi pe
acestea pentru a le putea discuta. Îţi promit că nu sunt
plictisitoare, întrucât nu sunt cel care şi-ar pierde timpul
citind absurdităţi şi înflorituri, deşi poate că îţi plac opere şi
autori care se autoapreciază.
Cu multă afecţiune,
Dorian Havilliard

Celaena râse din nou şi luă cărţile din braţele servitoarei,

căreia îi mulţumi pentru deranj. Intră în dormitorul ei,
închise uşa cu o lovitură de picior şi se aşeză pe pat,
împrăştiind cărţile pe suprafaţa roşiatică. Nu recunoscu
niciun titlu, deşi un autor îi era familiar. Alegând cartea
care i se păru cea mai interesantă, Celaena se întinse pe
spate şi începu să citească.

Celaena fu trezită a doua zi de dimineaţă de ticăitul

blestemat al ceasului din turn. Pe jumătate adormită,
numără bătăile. Amiază. Se ridică. Unde era Chaol? Şi, mai
important, cum rămânea cu competiţia? Nu se presupunea
că trebuia să înceapă astăzi?
Sări din pat şi colindă apartamentul, aşteptându-se să îl
găsească stând într-un fotoliu, cu mâna pe garda săbiei.
Scoase capul pe uşă şi privi pe coridor, iar cele patru gărzi
se întinseră către armele lor. Păşi pe balcon – arbaletele
celor cinci gărzi de dedesubt erau la locul lor – şi îşi puse
mâinile în şold admirând ziua de toamnă.
Copacii din grădină erau aurii şi maronii, jumătate din
frunze zăcând deja moarte pe pământ. Şi totuşi vremea era
atât de caldă încât ai fi putut crede că era vară. Celaena se
aşeză pe balustradă şi le făcu cu mâna gărzilor care ţineau
arbaletele îndreptate către ea. În afara castelului, în
depărtarea Riftholdului, putea desluşi pânzele corăbiilor şi
mulţimea de oameni roind pe străzi. Acoperişurile verzi ale
oraşului străluceau cu licăriri de smarald în lumina soarelui.
Privi din nou către cele cinci gărzi de sub balcon. Ei o
priviră înapoi, iar când lăsară uşor în jos arbaletele, ea rânji.
Îi putea lăsa inconştienţi cu câteva cărţi masive.
Un sunet străbătu grădina şi câteva dintre gărzi
întoarseră privirile către sursă. Trei femei apărură din
spatele unui gard viu, prinse în conversaţie.
Majoritatea discuţiilor pe care Celaena le auzise cu o zi în
urmă fuseseră teribil de plictisitoare şi nu se aştepta la prea
mult în timp ce femeile se apropiau. Purtau rochii de mare
clasă, deşi cea din mijloc – cea cu părul negru – purta rochia
cea mai elegantă. Crinolina roşie a rochiei era de mărimea
unui cort, iar corsetul era atât de strâns legat încât Celaena
se întreba dacă talia femeii măsura mai mult de patruzeci
de centimetri. Celelalte două erau blonde, purtând rochii de
un albastru palid, mantiile lor asortate sugerând rangul de
domnişoare de onoare. Celaena se retrase în spatele
balconului în timp ce ele se opriră lângă fântâna alăturată.
Din locul ei de pe balcon, Celaena încă putu observa cum
femeia în roşu trecu o mână peste faldurile din faţă ale
poalelor rochiei sale.
— Trebuia să fi purtat rochia albă, spuse ea suficient de
tare încât toată lumea din Rifthold să o poată auzi. Lui
Dorian îi place albul. Netezi o cută de pe poalele rochiei.
Dar presupun că toată lumea poartă alb.
— Este necesar să ne schimbăm, Milady? întrebă una din
blonde.
— Nu, spuse femeia. Rochia asta este în regulă. Aşa veche
şi ponosită cum este.
 — Dar… spuse cealaltă blondă, apoi tăcu în timp ce capul
domniţei sale se întoarse brusc în altă direcţie. Celaena se
apropie din nou de balustradă şi privi cu atenţie. Rochia de-
abia părea veche.
— Nu va dura mult până ce Dorian îmi va cere o audienţă
privată. Acum Celaena se aplecă peste marginea balconului.
Deşi mă îngrijorează cât de mult va interveni curtarea lui
Perrington; dar îl ador pentru faptul că m-a invitat în
Rifthold. Probabil că mama se răsuceşte în mormânt! făcu o
pauză, apoi spuse: Mă întreb cine este ea.
— Mama dumneavoastră, Milady?
— Fata pe care prinţul a adus-o în Rifthold. Am auzit că a
călătorit în întreaga Erilea pentru a o găsi şi că ea a intrat în
oraş călare pe calul Căpitanului Gărzii. Nu am auzit nimic
altceva despre ea. Nici măcar numele ei. Cele două femei se
retraseră în spatele domniţei lor şi schimbară priviri
exasperate care îi dădură de înţeles asasinei că această
discuţie fusese purtată de multe ori înainte. Nu am de ce să
mă îngrijorez, medită femeia. Cocota prinţului nu va fi bine
primită, continuă ea.
Cine?
Domnişoarele de onoare se opriră sub balcon,
fluturându-şi genele către gărzi.
— Unde mi-e pipa? murmură femeia, frecându-şi
tâmplele. Simt că urmează o durere de cap. Celaena ridică
din sprâncene. Totuşi, continuă femeia îndepărtându-se, va
trebui să îmi păzesc spatele. Poate va trebui chiar să…
POC!
Femeile ţipară, gărzile îşi pregătiră arbaletele, iar Celaena
privi în sus în timp ce se retrase de lângă balustradă, în
umbra uşii balconului. Ghiveciul de flori ratase. De data
asta.
Femeia înjură atât de aprig încât Celaena îşi duse mâna la
gură pentru a-şi înăbuşi râsul. Slujitoarele mormăiră,
ştergând nămolul de pe rochia femeii şi de pe pantofii ei din
piele de căprioară.
— Linişte! sâsâi femeia. Gărzile avură grijă să nu-şi dea de
gol amuzamentul. Faceţi linişte şi să mergem!
Femeia se îndepărtă grăbită, în timp ce cocota prinţului
intră înapoi în dormitor şi ceru ca slujitoarele să o îmbrace
în cea mai elegantă rochie pe care o puteau găsi.

CAPITOLUL 9
Celaena stătea în faţa oglinzii cu ramă din lemn de
trandafir, zâmbind.
Îşi trecu o mână peste poalele rochiei. Dantelă albă
precum spuma mării îi acoperea decolteul cuprinzător,
înflorind peste pieptul ei din oceanul de mătase verde al
rochiei. O panglică roşie îi cuprindea talia, formând un arc
inversat ce separa corsetul de explozia crinolinei de
dedesubt. Mărgele verzi erau brodate în spirale şi lujeri pe
toată suprafaţa rochiei, iar broderia de culoarea fildeşului se
întindea în lungul coastelor ei. Ascunsă în corset era mica
armă improvizată din agrafe de păr, deşi o înghiontea fără
milă în piept. Ridică mâinile pentru a-şi atinge părul
cârlionţat.
Nu ştia ce plănuia să facă mai departe, acum că era
îmbrăcată, mai ales dacă era nevoită să se schimbe înainte
de startul competiţiei, dar…
 Un foşnet răsună dinspre uşă, iar Celaena ridică privirea
în oglindă pentru a o vedea pe Philippa intrând în spatele
ei. Asasina încercă să nu se laude şi eşuă lamentabil.
— Ce păcat că eşti cine eşti, spuse Philippa întorcând-o
pe Celaena cu faţa spre ea. Nu aş fi surprinsă dacă ai reuşi să
ademeneşti vreun lord să te ia de nevastă. Poate chiar şi pe
Majestatea Sa, dacă ai fi suficient de fermecătoare. Aranjă
faldurile verzi ale rochiei Celaenei înainte de a îngenunchea
pentru a-i şterge pantofii de culoarea rubinului.
— Ei, bine, se pare că zvonurile deja sugerează asta. Am
auzit o fată spunând că prinţul moştenitor m-a adus aici
pentru a mă curta. Credeam că întreaga curte ştie despre
competiţia asta stupidă.
Philippa se ridică.
— Oricare ar fi zvonurile, vor fi toate date uitării într-o
săptămână, vei vedea. Doar să găsească o nouă femeie care
să-i între în graţii şi vei dispărea din şuşotelile curţii.
Celaena îşi îndreptă umerii în timp ce Philippa îi aranjă o
buclă.
— A, nu am vrut să sune precum o jignire, păpuşă.
Domniţele frumoase sunt întotdeauna asociate cu prinţul
moştenitor; ar trebui să te simţi flatată de faptul că eşti
suficient de atrăgătoare pentru a fi considerată iubita lui.
— Aş prefera să nu fiu deloc văzută astfel.
— Mai bine decât ca o asasină, pun pariu.
O privi pe Philippa şi apoi râse.
Philippa dădu din cap.
— Chipul tău este mult mai frumos atunci când zâmbeşti.
Feminin, chiar. Zâmbetul e de preferat privirii încruntate pe
care o ai mereu.
 — Da, recunoscu Celaena, este posibil să ai dreptate.
Încercă să se aşeze pe canapeaua violet.
— Ah! spuse Phillipa, iar Celaena încremeni,
îndreptându-şi ţinuta. Vei şifona materialul.
— Dar mă dor picioarele în pantofii ăştia. Se încruntă.
Doar nu intenţionezi să mă ţii aşa toată ziua? Chiar şi în
timpul meselor?
— Doar până când cineva îmi va spune cât de adorabil
arăţi.
— Nimeni nu ştie că eşti slujitoarea mea.
— A, ştiu că am fost atribuită pretendentei pe care prinţul
a adus-o în Rifthold.
Celaena îşi muşcă buza. Oare era un lucru bun că nimeni
nu ştia cine era ea cu adevărat? Oare ce vor crede rivalii săi?
Poate că o tunică şi o pereche de pantaloni i s-ar fi potrivit
mai bine.
Celaena era pe punctul de a îndepărta o buclă care îi
gâdila obrazul, dar Philippa o lovi uşor peste mână.
— Îţi vei strica părul!
Uşile apartamentului se deschiseră la perete, urmate de
un mormăit deja familiar şi paşi apăsaţi pe podea. Celaena
privi în oglindă în timp ce Chaol apăru în pragul uşii,
gâfâind. Philippa făcu o plecăciune.
— Tu, începu el, apoi tăcu când Celaena îşi întoarse
privirea către el. Sprâncenele sale coborâră în timp ce ochii
îi scrutau corpul fetei. Apoi ridică bărbia şi deschise gura de
parcă ar fi vrut să spună ceva, însă dădu din cap doar şi se
încruntă. Sus. Acum.
Ea făcu o plecăciune, privindu-l printre gene.
 — Unde, rogu-te a-mi spune, vom merge? întrebă ea
amuzată.
— O, nu te fandosi cu mine. O apucă de braţ, ghidând-o
spre ieşirea din încăpere.
— Căpitane Westfall! îl certă Philippa. Se va împiedica în
rochie. Măcar permiteţi-i să îşi ţină faldurile.
Celaena chiar se împiedică în rochie, iar pantofii o băteau
la călcâie, dar căpitanul nu avea să audă niciuna dintre
nemulţumirile ei în timp ce o târa pe coridor. Ea zâmbi
gărzilor de la uşa camerei sale, iar zâmbetul i se transformă
în rânjet la vederea schimbului lor de priviri aprobatoare.
Strânsoarea căpitanului se intensifică atât de tare până
deveni dureroasă.
— Grăbeşte-te, spuse el. Nu putem întârzia.
— Poate că, dacă m-ai fi anunţat din timp, m-aş fi
îmbrăcat mai devreme şi tu nu ai mai fi fost nevoit să mă
târăşti în halul ăsta! îi era dificil să respire în corsetul care îi
zdrobea coastele. În timp ce se grăbeau urcând un şir lung
de trepte, Celaena îşi duse mâna la păr pentru a verifica
dacă nu cumva coafura fusese distrusă.
— Mintea mi-a fost în altă parte; ai avut noroc că ai fost
îmbrăcată, deşi mi-aş fi dorit să fi purtat ceva mai puţin…
învolănat pentru întâlnirea cu regele.
— Regele? Era mulţumită că încă nu mâncase.
— Da, regele. Credeai că nu îl vei vedea? Prinţul
moştenitor ţi-a spus că startul competiţiei trebuia să aibă
loc astăzi. Această întâlnire va marca deschiderea oficială.
Adevărata muncă începe mâine.
Braţele îi deveniră grele, iar ea uită complet de durerea
din picioare şi de coastele zdrobite. În grădină, straniul ceas
din turn începu să bată ora. Ajunseră în capul scărilor şi se
grăbiră de-a lungul unui coridor lung. Celaena nu putea
respira.
Îngreţoşată, privi pe ferestrele ce aliniau culoarul.
Pământui era departe, dedesubt – departe, departe,
dedesubt.
Se aflau în construcţia din cleştar. Ea nu voia să fie acolo.
Nu putea să fie în castelul de cleştar.
— De ce nu mi-ai spus mai devreme?
— Pentru că tocmai s-a decis să te vadă acum. Iniţial,
stabilise întâlnirea pentru după-amiaza aceasta. Să sperăm
că ceilalţi Campioni vor întârzia mai mult decât noi.
Simţea că leşină. Regele.
— Când intri, spuse el peste umăr, te opreşti unde mă
opresc şi eu. Faci o plecăciune – joasă. Când ridici capul,
ţine-l sus şi stai dreaptă. Nu îl privi pe rege în ochi, nu
răspunde la nimic fără „Majestatea Voastră” şi sub nicio
formă nu răspunde obraznic. Te va spânzura dacă nu va fi
mulţumit de tine.
Simţi o teribilă durere de cap în tâmpla stângă. Totul era
greţos şi fragil. Se aflau la o înălţime atât de mare, atât de
periculos de mare… Chaol se opri înainte de a da colţul.
— Eşti palidă.
Reuşea cu dificultate să-şi concentreze privirea pe chipul
lui în timp ce inspira şi expira. Ura corsetele. Îl ura pe rege.
Ura castelele de cleştar.
Zilele din preajma capturării şi condamnării ei fuseseră
un vis delirant, dar putea vizualiza perfect procesul –
lemnul întunecat de pe pereţi, scaunul moale de sub ea,
durerea rănilor provocate la capturare şi liniştea groaznică
care îi cotropise trupul şi sufletul. Îl privise pe rege – o
singură dată. Fusese suficient să o distrugă psihic, să o facă
să îşi dorească orice pedeapsă care ar fi dus-o departe de el
– chiar şi o moarte rapidă.
— Celaena.
Ea clipi, obrajii arzându-i. Trăsăturile lui Chaol se
îmblânziră.
— Este doar un om. Dar un om pe care trebuie să îl
tratezi cu respectul pe care rangul său îl impune. Începu din
nou să meargă alături de ea, mai încet. Această întâlnire
este menită pur şi simplu a vă reaminti ţie şi celorlalţi
Campioni de ce vă aflaţi aici, ce urmează să faceţi şi ce veţi
câştiga. Nu eşti la proces. Nu vei supusă niciunui test astăzi.
Intrară pe un coridor lung, iar ea zări patru gărzi postate
înaintea uşilor mari din cleştar din capătul celălalt. Celaena,
spuse Chaol. Se opri la câţiva metri de gărzi. Ochii lui erau
blânzi, de un cafeniu lichid.
— Da? Bătăile inimii ei se domoliră.
— Eşti frumoasă astăzi, fu tot ceea ce spuse înainte ca
uşile să se deschidă, iar ei să păşească înăuntru. Celaena
ridică bărbia în timp ce intrară în sala aglomerată.

CAPITOLUL 10
Prima dată văzu podeaua. Marmură roşie cu vinişoarele
albe luminate de lumina soarelui ce se stingea treptat în
timp ce uşile din sticlă opacă se închideau. Candelabre şi
torţe luminau locul. Ochii ei se plimbară dintr-un colţ în
altul al sălii mari şi aglomerate. Nu existau ferestre, doar un
perete de sticlă ce nu dezvăluia nimic altceva decât cerul.
Nicio scăpare, nici măcar prin uşa din spatele său.
În stânga, un şemineu ocupa o mare parte din perete, iar,
în timp ce Chaol o conduse înainte, Celaena încercă să nu
se holbeze la el. Era monstruos, modelat asemenea unei
guri căscate, cu colţi, un foc mistuitor arzând în interior.
Era ceva verzui în flacără, ceva ce o făcu să îşi îndrepte
ţinuta.
Căpitanul se opri în spaţiul deschis dinaintea tronului, iar
Celaena odată cu el. El nu părea să observe împrejurimile
ameninţătoare; dacă o făcea, o ascundea destul de bine.
Aruncă o privire înainte, observând mulţimea care umplea
camera. Încordată, ştiind că mulţi ochi erau aţintiţi asupra
ei, Celaena făcu o plecăciune joasă, rochia sa murmurând.
Când Chaol îi puse o mână pe spate, sugerându-i să se
ridice, Celaena descoperi cât de slăbite îi erau picioarele.
Căpitanul o conduse din centrul sălii, apoi îşi ocupară locul
lângă Dorian Havilliard. Absenţa nămolului şi trei
săptămâni de călătorie dificilă avuseseră un efect evident
asupra chipului fin al prinţului. Purta o jachetă cu roşu şi
auriu, părul lui negru strălucind. O expresie surprinsă îi
străbătu trăsăturile când o văzu în rochia elegantă, dar se
topi într-un rânjet timid în timp ce privi spre tatăl său.
Poate că ea i-ar fi răspuns la zâmbet dacă nu s-ar fi
concentrat atât de mult pe încercarea de a-şi împiedica
mâinile să tremure.
Regele vorbi în cele din urmă.
— Acum că v-aţi deranjat în sfârşit cu toţii să sosiţi,
putem începe.
 Era o voce pe care o mai auzise înainte, adâncă şi dură. Îi
făcu oasele să trosnească, o făcu să simtă frigul năprasnic al
unei ierni demult apuse. Ochii ei nu îndrăzniră să înainteze
mai sus de pieptul regelui. Era lat, dar nu prea musculos şi
părea bine strâns cu o tunică în două culori: stacojiu şi
negru. O capă din blană albă atârna de pe umerii săi, iar
teaca de pe o parte ascundea o sabie. În vârful mânerului
acesteia era prins un balaur cu două picioare şi aripi, cu
gura deschisă, urlând. Nimic ce îndrăznea să se opună
acelei lame tăioase nu vedea lumina unei noi zile. Ea
cunoştea sabia aceea.
Nothung era numele ei.
— Aţi fost cu toţii aduşi din toate colţurile Erileei cu
scopul de a vă servi ţara.
Era destul de simplu să deosebească nobilimea de rivalii
ei. Îmbătrâniţi şi ridaţi, fiecare nobil purta haine rafinate şi
săbii decorative. Lângă fiecare nobil stătea un bărbat – fie
înalt şi subţirel, fie masiv, fie obişnuit, toţi fiind înconjuraţi
de cel puţin trei gărzi vigilente.
Douăzeci şi trei de bărbaţi stăteau între Celaena şi
libertatea sa. Majoritatea erau suficient de masivi încât fie
nevoie de mult efort pentru a-i doborî, dar când le scrută
chipurile – adesea speriate, curajoase sau doar hidoase – nu
zări nicio scânteie în ochii lor, niciun licăr de inteligenţă.
Fuseseră aleşi pentru muşchi, nu pentru minte. De fapt, trei
dintre ei erau în lanţuri. Erau chiar atât de periculoşi?
Câţiva dintre ei îi întâlniră privirea, iar ea nu îşi feri ochii,
întrebându-se dacă ei credeau că ea era o concurentă sau o
doamnă de la curte. Atenţia lor o ocoli. Celaena scrâşni din
dinţi. Rochia fusese o greşeală. De ce nu îi spusese ieri
Chaol despre întâlnire?
Un tânăr destul de chipeş, cu părul negru, o privea totuşi,
iar ea adoptă o expresie indiferentă în timp ce el o studia.
Era înalt şi slab şi îşi plecă uşor capul către ea. Celaena îl
studie preţ de câteva clipe, observând modul în care îşi lăsa
greutatea pe partea stângă, şi orice trăsătură care îi atrase
atenţia prima dată când ochii săi îi examinară pe ceilalţi
concurenţi.
Unul era un bărbat uriaş, aşezat lângă ducele Perrington,
care părea croit din muşchi şi oţel – străduindu-se să
expună acest lucru prin armura fără mâneci. Braţele sale
păreau destul de puternice pentru a zdrobi craniul unui cal.
Nu deranja că era urât – de fapt, chipul său bronzat era mai
degrabă plăcut –, dar era ceva grotesc în comportamentul
său, în ochii săi de obsidian care îi întâlniră pe ai ei. Dinţii
lui mari şi albi licăreau.
Regele vorbi.
— Fiecare dintre voi concurează pentru titlul de
Campionul regelui – sabia din mâna mea dreaptă într-o
lume plină de inamici.
O urmă de ruşine licări înăuntrul Celaenei. Ce era
„Campion” dacă nu un nume elegant pentru ucigaş? Oare
chiar putea lucra pentru el? înghiţi în sec. Era nevoită. Nu
avea de ales.
— În următoarele treisprezece săptămâni, fiecare va locui
şi va concura în casa mea. Vă veţi antrena în fiecare zi şi veţi
fi testaţi o dată pe săptămână – un test în timpul căruia
unul dintre voi va fi eliminat. Celaena făcu rapid calculele.
Erau douăzeci şi patru de concurenţi şi doar treisprezece
săptămâni. De parcă ar fi simţit întrebarea sa, regele
adăugă: aceste teste nu vor fi uşoare, aşa cum nu va fi nici
antrenamentul vostru. Pe unii dintre voi v-ar putea costa
viaţa. Vom adăuga teste suplimentare de eliminare, după
cum vom considera necesar. Iar dacă rămâneţi în urmă,
dacă eşuaţi, dacă mă nemulţumiţi, veţi fi trimişi înapoi în
văguna din care aţi venit.
— În săptămâna de după Yulemas, cei patru Campioni
rămaşi se vor duela pentru titlu. Până atunci, cu toate că cei
de la curte sunt conştienţi că are loc un fel de competiţie
printre prietenii şi consilierii mei cei mai apropiaţi –
cuprinse cu o mişcare a braţului său cicatrizat întreaga sală
veţi păstra această chestiune privată. Orice greşeală din
partea voastră, şi vă voi răstigni de porţile de intrare.
Accidental, privirea ei alunecă pe chipul regelui şi
descoperi că ochii lui întunecaţi priveau într-ai ei. Regele
zâmbi afectat. Inima Celaenei tresări şi se agăţă de zăbrelele
coastelor.
„Criminalule!“
El ar trebui să fie dus la spânzurătoare. Ucisese mai mulţi
oameni decât ea – oameni nevinovaţi şi lipsiţi de apărare.
Distrusese culturi, distrusese cunoştinţe nepreţuite,
distrusese atât de mult din ceea ce odinioară fusese luminos
şi bun. Oamenii lui ar trebui să se revolte. Erilea ar fi trebuit
să se revolte – aşa cum îndrăzniseră acei câţiva rebeli.
Celaena se luptă să îi înfrunte privirea. Nu putea da înapoi.
— M-am făcut înţeles? întrebă regele încă privind-o.
Capul îi era greu în timp ce încuviinţă. Avea timp până la
Yulemas să îi învingă pe toţi. Un test pe săptămână – poate
mai mult.
 — Vorbiţi! strigă regele, iar ea încercă să nu tresară. Nu
sunteţi recunoscători pentru această oportunitate? Nu
doriţi să îmi mulţumiţi şi să îmi oferiţi loialitatea voastră?
Ea plecă umilă capul şi îi privi picioarele.
— Vă mulţumesc, Majestatea Voastră. Vă sunt foarte
recunoscătoare, murmură Celaena, glasul său pierzându-se
printre cuvintele celorlalţi Campioni.
Regele îşi sprijini mâna pe mânerul lui Nothung.
— Ar trebui să urmeze treisprezece săptămâni
interesante. Celaena încă putea simţi atenţia regelui
stăruind pe chipul ei. Dovediţi că sunteţi demni de
încredere, deveniţi Campionii mei, iar gloria şi bogăţia vor fi
ale voastre pe vecie.
Doar treisprezece săptămâni pentru a-şi câştiga
libertatea.
— Urmează să plec săptămâna viitoare în scopuri
personale. Nu mă voi întoarce înainte de Yulemas. Dar să
nu credeţi că nu voi putea da ordin ca unul dintre voi să fie
executat dacă veţi provoca probleme sau accidente.
Campionii încuviinţară încă o dată.
— Dacă am încheiat aici, mă tem că trebuie să plec, zise
Dorian de lângă ea, iar capul tresări la auzul glasului său şi
al impertinenţei de a-şi întrerupe tatăl. Făcu o plecăciune
înaintea regelui şi un semn din cap consilierului, dar regele
nici măcar nu se deranjă să îl privească. Dorian îi făcu cu
ochiul lui Chaol înainte de a părăsi încăperea.
— Dacă nu aveţi nicio întrebare, spuse Regele către
Campioni şi sponsorii lor pe un ton care sugera că adresatul
întrebărilor doar le-ar garanta o excursie la ştreang, atunci
puteţi pleca. Nu uitaţi că vă aflaţi aici pentru a ne onora pe
mine şi imperiul meu. Plecaţi, cu toţii.
Celaena şi Chaol nu scoaseră un cuvânt pe coridor,
îndepărtându-se rapid de învălmăşeala de concurenţi şi
sponsorii lor care pierdeau timpul discutând unii cu alţii.
Cu fiecare pas mai departe de rege, căldura liniştitoare se
întorcea. De-abia când dădură colţul, Chaol răsuflă uşurat şi
îşi retrase mâna de pe spatele ei.
— Ei, bine, ai reuşit să îţi ţii gura închisă… de data asta,
spuse el.
— Dar cât de convingătoare a fost în încuviinţările şi
plecăciunile ei! spuse bucuros un glas. Era Dorian, sprijinit
de un perete.
— Ce faci? întrebă Chaol.
— Vă aşteptam pe voi, desigur.
— Trebuie să luăm cina, spuse Chaol.
— Vorbeam cu Campionul meu, zise Dorian, făcând
ştrengăreşte cu ochiul. Amintindu-şi cum îi zâmbise
doamnei de la curte în ziua sosirii lor, Celaena îşi menţinu
privirea înainte. Prinţul moştenitor îşi ocupă locul
încrezător lângă Chaol. Îmi cer scuze pentru grosolănia
tatălui meu, continuă el. Celaena privi în lungul coridorului,
către servitoarele care făceau plecăciuni înaintea lui Dorian.
El le ignora.
— În numele lui Wyrd! râse Dorian. Deja te-a antrenat
bine! Îl înghionti pe Chaol cu cotul. După modul în care
amândoi mă ignoraţi cu nonşalanţă, ai putea spune că este
sora ta! Deşi nu prea semănaţi unul cu celălalt – ar fi greu să
pierdem din vedere pe cineva atât de drăguţ precum sora ta.
 Celaena nu reuşi să îşi reprime o urmă de zâmbet de pe
buze. Atât ea, cât şi prinţul crescuseră cu taţi stricţi şi
neiertători – ei, bine, figură paternă în cazul ei. Arobynn nu
îl înlocuise niciodată pe tatăl ei pierdut, nici nu încercase
vreodată să o facă. Dar cel puţin Arobynn avea o scuză
pentru comportamentul său în egală măsură tiranic şi
nebunesc. De ce Regele Adarlanului îi permisese fiului său
să devină altceva decât o copie fidelă a Majestăţii Sale?
— Iată! spuse Dorian. O reacţie – mulţumesc zeilor că am
amuzat-o. Ea privi în urma lor, asigurându-se că nu era
nimeni acolo, înainte ca vocea lui să se stingă. Nu cred că
Chaol ţi-a spus despre planul nostru înainte de întâlnire –
riscant din partea noastră.
— Ce plan? Trecu un deget peste mărgelele de pe rochia
sa, privindu-le sclipind în lumina după-amiezii.
— Pentru identitatea ta. Pe care ar trebui să o ţii ascunsă;
rivalii tăi ar putea şti câte ceva despre asasinul Adarlanului
şi ar putea folosi informaţiile împotriva ta.
Just chiar dacă durase săptămâni bune ca ei să o pună la
curent cu planul.
— Şi cine, mai exact, voi fi, dacă nu un ucigaş nemilos?
— Pentru toată lumea din castel, spuse Dorian, numele
tău este Lillian Gordaina. Mama ta este moartă, iar tatăl tău
este un negustor înstărit din Bellhaven. Tu eşti singura
moştenitoare a averii sale. Totuşi, ascunzi un secret
întunecat: pe timp de noapte eşti hoţ de bijuterii. Te-am
întâlnit vara aceasta, după ce ai încercat să mă jefuieşti în
timpul vacanţei mele din Bellhaven, iar eu ţi-am descoperit
atunci potenţialul. Dar tatăl tău a aflat de distracţiile tale
nocturne şi te-a îndepărtat de tentaţiile oraşului
trimiţându-te într-un loc de lângă Endovier. Când tatăl meu
a decis să organizeze competiţia asta, am călătorit în
căutarea ta şi te-am adus aici drept Campionul meu. Poţi
completa singură restul poveştii.
Celaena ridică din sprâncene.
— Serios? Un hoţ de bijuterii?
Chaol râse, dar Dorian continuă.
— Este destul de fermecător, nu crezi? Când Celaena nu
răspunse, Dorian întrebă: Cum ţi se pare casa mea?
— Este foarte frumoasă, într-adevăr, spuse ea cu
indiferenţă.
— Foarte frumoasă, într-adevăr? Poate că ar trebui să îmi
mut Campionul într-un apartament şi mai mare.
— Dacă vă mulţumeşte.
Dorian chicoti.
— Mă bucur să descopăr că vederea rivalilor tăi nu ţi-a
afectat mândria. Cum o să te descurci cu Cain?
Ştia la cine se referea.
— Poate că ar trebui să începi să mă hrăneşti cu ceea ce îl
hrăneşte Perrington pe el. Când Dorian continuă să o
privească, ea dădu ochii peste cap. Bărbaţii de mărimea lui
de obicei nu sunt foarte rapizi sau agili. Probabil că m-ar
putea doborî dintr-un singur pumn, dar ar trebui să fie
suficient de sprinten pentru a mă prinde. Îi aruncă lui Chaol
o privire fugitivă, provocându-l să o contrazică, dar Dorian
răspunse.
— Bun. Aşa mă gândeam şi eu. Şi ce crezi despre ceilalţi?
Vreun potenţial rival? Unii dintre Campioni au un renume
de-ţi îngheaţă sângele în vene.
— Toţi ceilalţi arată jalnic, minţi ea.
 Zâmbetul prinţului se mări.
— Pun pariu că nu se vor aştepta să fie zdrobiţi de o
frumoasă domniţă.
Acesta era doar un joc pentru el, nu-i aşa? înainte ca
Celaena să poată vorbi, cineva făcu o reverenţă în faţa lor.
— Înălţimea Voastră! Ce surpriză! Vocea era ascuţită, dar
calmă şi calculată. Era femeia din grădină. Se schimbase –
acum purta o rochie cu alb şi auriu, pe care, în ciuda
purtătoarei, Celaena o admiră cu sinceritate. Arăta nedrept
de izbitor.
Iar Celaena putea paria o avere că întâlnirea era orice
altceva, dar nu o surpriză – probabil că femeia aştepta acolo
de ceva vreme.
— Lady Kaltain, spuse Dorian, trupul său încordindu-se.
— Vin din partea Maiestăţii Sale, zise Kaltain întorcându-
se cu spatele la Celaena. Pe asasină ar fi putut-o deranja
impoliteţea aceasta dacă i-ar fi păsat vreun pic de curteni.
Maiestatea Sa doreşte să vă vadă. Desigur, am informat-o pe
Maiestatea Sa că înălţimea Voastră are o întâlnire şi nu
poate fi…
— Lady Kaltain, o întrerupse Dorian, mă tem că nu ai fost
prezentată prietenei mele. Celaena putea jura că tânăra
femeie se încordase. Permite-mi să ţi-o prezint pe Lady
Lillian Gordaina. Lady Lillian, fă cunoştinţă cu Lady Kaltain
Rompier.
Celaena făcu o reverenţă, reprimându-şi dorinţa de a
continua să meargă; dacă urma să îndure atât de multe
absurdităţi nonşalante de la curte, poate că i-ar fi fost mai
bine în Endovier. Kaltain făcu o plecăciune, fâşiile aurii din
rochia sa sclipind în lumina soarelui.
 — Lady Lillian este din Bellhaven – a sosit ieri.
Femeia o studie pe Celaena pe sub sprâncenele sale
negre.
— Şi cât timp vei rămâne la noi?
— Doar câţiva ani, spuse Dorian cu un suspin.
— Doar! înălţimea Voastră! Cât de nostim! Este o
perioadă foarte lungă! Celaena studie talia foarte îngustă a
lui Kaltain. Oare era chiar atât de subţire? Sau de-abia
respira în corsetul ei?
Zări un schimb de priviri între cei doi bărbaţi –
exasperare, enervare, bunăvoinţă.
— Lady Lillian şi Căpitanul Westfall sunt prieteni foarte
apropiaţi, spuse teatral Dorian. Spre încântarea Celaenei,
Chaol se îmbujoră. Te asigur că timpul va părea că trece
foarte repede pentru ei.
— Dar pentru dumneavoastră, înălţimea Voastră? spuse
cu reticenţă Kaltain.
Răutatea se citea pe chipul ei, dar Dorian răspunse:
— Presupun, mormăi el îndreptându-şi ochii de un
albastru strălucitor către Celaena, că va fi dificil pentru
Lady Lillian şi pentru mine. Poate mai mult de-atât.
Kaltain îşi îndreptă atenţia către Celaena.
— Unde ai găsit rochia aceea? întrebă ea. Este
extraordinară.
— Am comandat-o pentru ea, spuse cu indiferenţă
Dorian, examinându-şi unghiile.
Asasina şi prinţul schimbară priviri, ochii lor albaştrii
reflectând aceeaşi intenţie. Cel puţin aveau un duşman
comun.
— Arată extraordinar pe ea, nu-i aşa?
 Buzele lui Kaltain se încreţiră pentru un moment, apoi se
deschiseră într-un zâmbet înfloritor.
— De-a dreptul uimitoare. Deşi o nuanţă atât de pală de
verde are tendinţa de a le eclipsa pe femeile cu pielea
palidă.
— Paloarea pielii lui Lady Lillian era o sursă de mândrie
pentru tatăl ei. O face neobişnuită. Dorian privi către Chaol,
care eşuă în încercarea de a nu părea neîncrezător. Nu eşti
de acord, Căpitane Westfall?
— De acord cu ce? spuse Chaol.
— Cu cât de specială este a noastră Lady Lillian!
— Ruşine să-ţi fie, înălţimea Ta! îl mustră Celaena,
ascunzându-şi amuzamentul răutăcios cu un chicot. Eu
pălesc în comparaţie cu trăsăturile fine ale lui Lady Kaltain.
Kaltain clătină din cap, dar privi către Dorian în timp ce
vorbi.
— Sunteţi prea amabilă.
Dorian se sprijini de pe un picior pe altul.
— Ei, bine, am întârziat destul. Trebuie să-mi văd mama.
Făcu o plecăciune înaintea lui Kaltain, apoi către Chaol. În
cele din urmă, îşi întoarse privirea către Celaena. Ea privi cu
sprâncenele ridicate cum el îi ridică mâna spre buze.
Atingerea fu moale şi fină pe pielea ei, iar sărutul trimise un
impuls fierbinte prin braţ şi îi îmbujoră obrajii. Luptă
împotriva dorinţei de a se retrage. Sau de a-l lovi. Până la
următoarea noastră întâlnire, Lady Lillian, spuse el cu un
zâmbet fermecător. Celaenei i-ar fi plăcut teribil să vadă
expresia de pe chipul lui Kaltain, dar se aplecă făcând o
reverenţă.
 — Şi noi trebuie să ne continuăm drumul, spuse Chaol în
timp ce Dorian se îndepărta, fluierând pentru sine, cu
mâinile în buzunare. Vă putem însoţi undeva? Era o ofertă
nesinceră.
— Nu, spuse Kaltain cu indiferenţă, renunţând la faţadă.
Mă întâlnesc cu Ducele Perrington. Sper că ne vom vedea
mai des, Lady Lillian, spuse ea privind-o cu o simpatie
demnă de un asasin. Noi două trebuie să fim prietene.
— Desigur, spuse Celaena. Kaltain se îndepărtă, poalele
rochiei sale plutind în jurul său. Îşi reluară drumul, iar
sunetul paşilor femeii se stinse din urechile lor.
— Ţi-a plăcut asta, nu-i aşa? bombăni Chaol.
— Teribil de mult. Celaena îl bătu pe Chaol pe braţ în
timp ce i-l cuprinse cu mâna. Acum trebuie să te prefaci că
mă placi, altfel totul se va duce de râpă.
— Se pare că tu şi prinţul moştenitor aveţi acelaşi simţ al
umorului.
— Poate că el şi cu mine vom deveni buni prieteni, iar tu
vei fi dat uitării.
— De obicei, Dorian se asociază cu doamne de familie
mai bună şi o frumuseţe aleasă. Ea îşi întoarse privirea către
el. Chaol zâmbi. Cât de îngâmfată eşti!
Ea se încruntă.
— Urăsc asemenea femei. Sunt atât de disperate după
atenţia unui bărbat încât ar trăda şi răni de bunăvoie
membrii ai aceluiaşi sex. Şi zicem despre bărbaţi că nu pot
gândi cu creierul! Cel puţin bărbaţii sunt sinceri în legătură
cu asta.
— Se spune că tatăl ei este la fel de bogat ca regele, spuse
Chaol. Presupun că acesta este unul dintre motivele pentru
care Perrington este atât de îndrăgostit. Kaltain a sosit aici
cu un dulap mai mare decât majoritatea colibelor ţăranilor;
a fost cărat aici din locuinţa sa. De la o distanţă de peste
patru sute de kilometri.
— Câtă depravare!
— Le compătimesc pe slujitoarele ei.
— Îl compătimesc pe tatăl ei! Amândoi chicotiră, iar el
ridică braţul unit cu al ei mai sus. Încuviinţă către gărzile de
lângă apartamentul Celaenei când se opriră. Ea se întoarse
către el.
— Iei prânzul? Sunt lihnită.
Chaol aruncă o privire gărzilor, zâmbetul pierindu-i.
— Am treburi importante de făcut. Cum ar fi pregătirea
unei armate pentru a-l însoţi pe rege în călătorie.
Ea deschise uşa, dar îl privi. Pistruii micuţi de pe obraji se
înălţară în timp ce un zâmbet i se aşternu din nou pe chip.
— Ce? întrebă ea. Ceva mirosea delicios în apartament,
iar stomacul îi chiorăi.
Chaol clătină din cap.
— Asasinul Adarlanului, chicoti el şi se îndepărtă în josul
coridorului. Ar trebui să te odihneşti, îi strigă peste umăr.
Competiţia propriu-zisă începe mâine. Şi, chiar dacă eşti
atât de fantastică pe cât pretinzi a fi, vei avea nevoie de
fiecare minut de somn pe care îl apuci.
Deşi îşi dădu ochii peste cap şi trânti uşa, Celaena se trezi
fredonând în timpul mesei.

CAPITOLUL 11
 Celaena se simţea de parcă de-abia reuşise să închidă
ochii când o mână o zdruncină. Ea mormăi, clipind în timp
ce draperiile erau trase pentru a întâmpina soarele
dimineţii.
— Trezeşte-te! În mod nesurprinzător, era Chaol.
Ea tremură sub pături, trăgându-şi-le peste cap, dar el
apucă aşternuturile şi le aruncă pe podea. Cămaşa sa de
noapte era înfăşurată în jurul coapselor. Celaena tremură
din nou.
— Este frig, gemu ea, lipindu-şi genunchii de corp. Nu îi
păsa că avea la dispoziţie doar câteva luni pentru a-i învinge
pe ceilalţi Campioni – avea nevoie de somn. Ar fi fost drăguţ
dacă prinţul moştenitor s-ar fi gândit să o ia mai devreme
din Endovier, astfel încât să poată avea timp să îşi recapete
puterile; oricum, de cât timp ştiuse de competiţia asta?
— Ridică-te! Chaol îi smulse pernele de sub cap. Acum
îmi iroseşti timpul. Dacă observase goliciunea Celaenei, nu
dădea de înţeles.
Bombănind, Celaena se târî spre marginea patului,
întinzând o mână peste ea pentru a atinge podeaua.
— Adu-mi papucii, mormăi ea. Podeaua este sloi.
El mârâi, dar Celaena îl ignoră în timp ce se ridică în
picioare. Se clătină şi intră în camera de zi, unde o aştepta
un mic dejun copios. Chaol făcu un semn cu bărbia către
mâncare.
— Mănâncă. Mai este o oră până la începerea competiţiei.
Orice nervi ar fi avut, îi ţinu ascunşi de el în timp ce
scoase un suspin exagerat şi se prăbuşi într-un fotoliu cu
graţia unei bestii uriaşe. Celaena analiză masa. Din nou, nu
erau cuţite, înfipse furculiţa într-o bucată de cârnat.
 Din pragul uşii, Chaol întrebă:
— De ce, dacă îmi permiţi să întreb, eşti atât de obosită?
Ea bău pe nerăsuflate restul sucului de rodii şi îşi şterse
buzele cu un şervet.
— Am stat trează până la ora patru, citind, spuse ea. Am
trimis o scrisoare prinţişorului tău, cerându-i permisiunea
de a împrumuta cărţi din bibliotecă. El mi-a îndeplinit
dorinţa şi mi-a trimis şapte cărţi din biblioteca lui personală
ordonându-mi să le citesc.
Chaol scutură din cap, neîncrezător.
— Nu este treaba ta să îi scrii prinţului moştenitor.
Ea îi zâmbi şi luă o muşcătură de şuncă.
— Mi-ar fi putut ignora scrisoarea. Iar, pe lângă asta, sunt
Campionul său. Nu toată lumea se simte obligată să se
poartă cu mine atât de impertinent precum o faci tu.
— Eşti o asasină.
— Dacă spun că sunt un hoţ de bijuterii, mă vei trata cu
mai multă amabilitate? Ridică o mână. Nu-mi răspunde.
Luă o lingură de terci de ovăz, pe care-l găsi fără gust, şi
adăugă patru linguri de zahăr brun peste fiertura cenuşie.
Oare concurenţii vor fi oponenţi veritabili? Înainte de a
începe să se îngrijoreze, Celaena îi examină hainele negre.
— Tu nu porţi niciodată haine obişnuite?
— Grăbeşte-te, fu singurul lui răspuns. Competiţia îi
aştepta.
Foamea îi pieri deodată şi împinse la o parte bolul cu
terci.
— Atunci ar trebui să mă îmbrac. Întoarse capul pentru a
o striga pe Philippa, dar se opri. La ce fel de activităţi ar
trebui să mă aştept la turnirul de astăzi? Ca să mă pot
îmbrăca adecvat, desigur.
— Nu ştiu, nu ne dau detaliile până nu sosim. Căpitanul
se ridică şi strigă o slujitoare, iar Celaena intră în dormitor.
În urma ei, Chaol vorbea cu slujnica. Îmbrac-o în pantaloni
şi cămaşă – ceva lejer, nimic cu zorzoane sau prea decoltat,
şi adu-i o mantie. Fata dispăru într-o garderobă. Celaena o
urmă, dezbrăcându-şi nepoliticos lenjeria şi gustând
plăcerea imensă a momentului în care obrajii lui Chaol se
înroşiră înainte de a se întoarce cu spatele.
Câteva minute mai târziu, Celaena se încruntă mergând
grăbită, urmându-l pe căpitan în hol.
— Arăt ridicol! Aceşti pantaloni sunt absurzi, iar cămaşa
este îngrozitoare!
— Nu te mai văicări. Nimănui nu-i pasă de hainele tale.
Deschise uşa spre coridor, gărzile de afară luând imediat
poziţia de drepţi. În afară de asta, le vei putea da jos la
antrenament. Sunt sigură că toţi vor fi încântaţi să îţi vadă
lenjeria. Celaena blestemă cu violenţă în barbă, punându-şi
peste umeri mantia verde din catifea şi urmându-l.
Căpitanul Gărzii mergea grăbit prin castel, încă
tremurând în aerul rece al dimineţii, iar în curând ajunseră
la garnizoană. Gărzile aflate în diferite stadii de echipare îi
salutară. O uşă deschisă dezvălui un lung coridor de mese,
unde multe dintre gărzi stăteau la masă şi mâncau.
În cele din urmă, Chaol se opri undeva la primul etaj.
Încăperea dreptunghiulară uriaşă în care intrară era de
mărimea Marii Săli de Bal. Aliniată cu stâlpi care susţineau
un mezanin, podeaua era asemenea unei table de şah, în
carouri albe şi negre, uşile din sticlă ce se înălţau până în
tavan şi constituiau un perete erau deschise, draperiile
transparente din voal fluturând în briza răcoroasă care sufla
dinspre grădină. Majoritatea celorlalţi douăzeci şi trei de
Campioni erau deja răspândiţi prin încăpere, sfătuindu-se
cu cei care ar fi putut fi antrenorii sponsorilor lor. Toată
lumea era atent supravegheată de către gărzi. Nimeni nu se
sinchisi să o privească, excepţie făcând un tânăr oarecum
chipeş, cu ochi cenuşii, care îi aruncă o jumătate de zâmbet
înainte de a se întoarce la trasul cu arcul către o ţintă din
capătul celălalt al camerei, cu o acurateţe nestingherită. Ea
ridică bărbia şi cercetă un suport pentru arme.
— Te aştepţi să folosesc un buzdugan la o oră după
răsăritul soarelui?
Şase gărzi apărură în pragul uşii, în urma lor, alăturându-
se altor zeci care se aflau deja în încăpere, cu săbiile
pregătite.
— Dacă vei încerca ceva nesăbuit, îi şopti Chaol, ei vor fi
aici.
— Sunt doar un hoţ de bijuterii, îţi aminteşti? Se apropie
de suport. Proastă, proastă decizie aceea de a lăsa toate
armele la îndemână. Săbii, arcuri, târnăcoape, topoare,
pumnale de vânătoare, macete, suliţe, cuţite… Deşi ea
prefera iuţimea unui pumnal, era familiarizată cu fiecare
armă de acolo. Privi în jurul ei prin camera spaţioasă şi îşi
ascunse grimasa. La fel şi ceilalţi competitori, se părea. În
timp ce îi studia, zări o mişcare cu colţul ochiului.
Cain intră în încăpere, marcat de două gărzi şi un bărbat
masiv cu cicatrici, care trebuia să fi fost antrenorul său. Ea
îşi îndreptă umerii, iar Cain veni direct spre ea, buzele sale
groase despărţindu-se într-un zâmbet.
 — Bună dimineaţa! spuse el cu un glas dur şi iritant.
Ochii lui întunecaţi îi studiară trupul, apoi poposiră din nou
pe chipul ei. Credeam că ai fugit acasă până acum, continuă
el.
Ea îi aruncă un zâmbet ironic.
— Distracţia de-abia acum începe, nu-i aşa? Cain îi
întoarse zâmbetul şi se îndepărtă.
Ar fi fost atât, atât de uşor. Atât de uşor să se răsucească,
să îl apuce de gât şi să-l izbească apoi cu capul de podea.
Nici nu realizase că tremura de furie până ce Chaol nu păşi
în raza ei vizuală.
— Păstrează-te pentru competiţie, spuse el încet, dar nu
blând.
— Îl voi ucide! şuieră ea printre dinţi.
— Nu, nu o vei face. Dacă vrei să îi închizi gura, atunci
rupe-l în bătaie. Este doar o brută din armata regelui, nu îţi
irosi forţa urându-l.
Ea îşi dădu ochii peste cap.
— Îţi mulţumesc atât de mult pentru că ai intervenit în
apărarea mea.
— Nu ai nevoie de mine ca să te salvez.
— Totuşi, ar fi fost drăguţ.
— Îţi poţi purta singură bătălile. Arătă cu sabia către
suportul pentru arme. Alege una, spuse el.
Ochii lui sclipiră de nerăbdare şi curiozitate în timp ce ea
îşi dezlegă mantia şi o aruncă în urma sa.
— Să vedem dacă poţi trece peste mândria ta.
Îl va reduce ea la tăcere pe Cain – într-un mormânt
nemarcat pentru eternitate. Dar momentan… îl va face pe
Chaol să îşi înghită cuvintele.
 Toate armele erau elegant făurite şi licăreau în lumina
soarelui. Celaena îşi elimină opţiunile una câte una, văzând
fiecare armă prin perspectiva urmelor pe care le putea lăsa
pe chipul căpitanului.
Inima îi bătu cu putere în timp ce trecea cu degetul peste
fiecare lamă şi peste mânere. Se trezi că nu se putea hotărî
între pumnalele de vânătoare şi o floretă minunată cu o
gardă frumos lucrată. Îi putea scoate cu ea inima din piept
de la o distanţă sigură.
Sabia gemu în timp ce o scoase din suport şi o ţinu în
mâini. Era o sabie bună: puternică, fină, uşoară. Nu îi
puneau un cuţit pentru unt la masă, dar o lăsau să pună
mâna pe asta?
„De ce să nu îl istovească puţin? “
Chaol îşi aruncă mantia peste a ei, trupul său tonifiat
fiind expus prin ţesătura neagră a cămăşii. Îşi scoase sabia.
— În gardă! Se aşeză în poziţie defensivă, iar Celaena îl
privi plictisită.
Cine te crezi? Ce fel de persoană spune „în gardă“?
— Nu îmi vei arăta mai întâi mişcările de bază? spuse ea
suficient de încet încât doar el să poată auzi, lama săbiei
sale legănându-se în mâna sa. Am stat în Endovier vreme de
un an, înţelegi. E foarte posibil să fi uitat.
— Din numărul mare de crime care au avut loc mă
îndoiesc teribil că ai uitat ceva.
— Acelea au fost opera unui târnăcop, spuse ea, şi
zâmbetul îi deveni sălbatic. Tot ce aveam de făcut era să
sparg capul unui om sau să-i înfig un topor în stomac. Din
fericire, nu atrăgeau atenţia niciunuia dintre ceilalţi
Campioni. Dacă tu consideri această barbarie egală cu arta
scrimei… ce fel de lupte duci, Căpitane Westfall? Puse o
mână liberă peste inimă şi închise ochii teatral.
Cu o încruntare, Căpitanul Gărzii fandă.
Dar ea deja aştepta de ceva timp, iar ochii i se deschiseră
imediat ce cizmele lui răzuiră podeaua. Cu o răsucire a
braţului, aduse sabia în poziţie defensivă, picioarele ei
încordindu- se pentru impact, când oţelul se încinse.
Sunetul fu straniu, oarecum mai dureros decât ar fi fost
lovitura, dar Celaena nu se mai gândi la asta când Chaol
atacă din nou, iar ea îi întâlni sabia, parând cu uşurinţă.
Braţele o dureau, scuturate din toate încheieturile, dar
continuă să lovească şi să pareze.
Scrima era precum dansul – anumiţi paşi trebuiau urmaţi,
altfel totul se destrăma. Odată ce Celaena prinse ritmul,
toate mişcările îi reveniră în minte. Ceilalţi competitori se
evaporară în umbre şi în lumina soarelui.
— Bine, spuse el printre dinţi, blocându-i atacul în timp
ce ea îl forţă să adopte o poziţie defensivă. Coapsele îi
ardeau. Foarte bine, răsuflă el.
El însuşi era destul de priceput – mai mult decât priceput,
de fapt. Nu că ea i-ar mărturisi acest lucru.
Cu un zăngănit, cele două săbii se întâlniră şi îşi
împingeau unul altuia lamele. El era mai puternic, iar ea
gemu din pricina forţei necesare pentru a-i ţine piept. Dar,
oricât de puternic ar fi fost, nu era la fel de rapid.
Se retrase şi îl fentă, picioarele ei mişcându-se pe podea
cu graţia unei păsări. Luat prin surprindere, căpitanul avu
timp doar să lovească, pararea sa eşuând.
Ea se avântă înainte, braţul ei coborând din nou şi din
nou, răsucindu-se şi întorcându-se, iubind durerea palidă
din umăr în timp ce sabia ei se lovea de a lui. Celaena se
mişca repede, asemenea unui dansator ritualic, asemenea
unui şarpe în Deşertul Roşu, asemenea apei curgând din
vârf de munte.
El ţinu pasul, iar ea îi permise să avanseze înainte de a-şi
ocupa poziţia. Chaol încercă să o ia prin surprindere cu o
lovitură la faţă, dar furia se trezi, iar cotul se smuci şi atacă,
izbindu-se în pumnul lui şi forţându-l să se retragă.
— Ţine minte un lucru când te lupţi cu mine, Sardothien,
gâfâi Chaol. Soarele licări în ochii săi căprui-aurii.
— Hm? gemu ea, pregătindu-se să pareze ultimul atac.
— Eu nu pierd. Rânji către Calaena, iar înainte ca ea să
poată înţelege cuvintele, ceva îi lovi picioarele şi…
Avu sentimentul dezgustător al căderii. Icni când spatele
i se lovi de marmură, floreta zburându-i din mână. Chaol
îndreptă sabia către inima ei.
— Eu câştig, răsuflă el.
Ea se ridică pe coate.
— Ai fost nevoit să apelezi la piedică. Asta nu se poate
numi victorie.
— Nu eu sunt cel cu sabia îndreptată către inima mea.
Sunetul armelor izbindu-se şi al răsuflării grele umplu
aerul. Îşi îndreptă privirea către ceilalţi Campioni, care se
aflau toţi în toiul duelurilor. Toţi, desigur, cu excepţia lui
Cain. El rânjea larg către ea, iar Celaena îşi dezgoli dinţii.
— Ai tehnică, spuse Chaol, dar unele dintre mişcările tale
sunt încă indisciplinate.
Ea rupse contactul vizual cu Cain şi se încruntă către
Chaol.
 — Asta nu m-a împiedicat niciodată înainte să ucid,
scuipă ea.
Chaol chicoti, amuzat de iritarea ei şi îndreptă sabia către
suportul de arme, permiţându-i Celaenei să se ridice în
picioare.
— Alege alta, ceva diferit. Şi interesant. Ceva care să mă
facă să transpir, te rog.
— Vei transpira când te voi jupui de viu şi îţi voi strivi
ochii cu picioarele, mormăi ea ridicând floreta.
— Aşa te vreau!
Azvârli de-a dreptul floreta în suport şi luă fără ezitare
cuţitele de vânătoare.
Vechile mele prietene.
Un zâmbet maliţios i se întinse pe chip.

CAPITOLUL 12
În clipa în care Celaena era pe cale a se năpusti împreună
cu pumnalele de vânătoare spre căpitan, cineva lovi în
podea cu o suliţă şi solicită atenţia încăperii. Ea se întoarse
către locul de unde răsuna glasul şi zări la mezanin un
bărbat îndesat şi chel.
— Atenţia voastră acum, repetă bărbatul. Celaena privi
către Chaol, care încuviinţă, luând cuţitele din mâinile ei şi
se alăturară celorlalţi douăzeci şi trei de concurenţi adunaţi
în jurul bărbatului.
— Eu sunt Theodus Brullo, Maestrul Armelor şi arbitrul
acestei competiţii. Desigur, regele nostru este ultimul
arbitru al găştii voastre prăpădite, dar eu voi fi cel care va
determina în fiecare zi dacă sunteţi potriviţi pentru a fi
Campionul său.
Îşi mângâie mânerul săbiei, iar Celaena fu nevoită să
admire superba lucrătură de aur a acestuia.
— Sunt Maestrul Armelor aici de treizeci de ani şi
locuiesc în castelul acesta de mai de mai bine de douăzeci şi
cinci. Am antrenat mulţi lorzi şi cavaleri şi mulţi aspiranţi la
titlul de Campion al Adarlanului. Va fi foarte greu să mă
impresionaţi.
Lângă Celaena, Chaol stătea cu umerii drepţi. Asasinei îi
trecu prin cap că era posibil ca Brullo să îl fi antrenat pe
căpitan. Având în vedere uşurinţa cu care Chaol îi ţinuse
piept, dacă Brullo îl antrenase, atunci Maestrul Armelor
trebuia să fie vrednic de titlul său. Ştia mai bine decât
oricine să nu-i subestimeze pe oponenţi bazându-se pe
aparenţe.
— Regele v-a spus deja tot ce trebuia să ştiţi despre
această competiţie, spuse Brullo ţinându-şi mâinile la spate.
Dar mă gândeam că sunteţi nerăbdători să aflaţi mai multe
unii despre alţii. Arătă cu un deget grăsun către Cain. Tu.
Care este numele tău, ocupaţia şi de unde ai venit aici? Şi să
fiu sincer… ştiu că niciunul dintre voi nu este brutar sau
lumânărar.
Rânjetul insuportabil al lui Cain reveni.
— Cain, soldat în armata regelui. Vin din Munţii Colţ
Alb. Desigur că de-acolo venea. Celaena auzise poveşti
despre brutalitatea poporului din acea regiune şi-i văzuse
pe câţiva dintre ei de aproape, chiar şi ferocitatea din ochii
lor. Mulţi dintre ei se răsculaseră împotriva Adarlanului şi
majoritatea sfârşiseră morţi. Ce ar fi spus poporul său dacă
l-ar fi văzut acum? scrâşni din dinţi; ce ar spune oamenii
din Terassen dacă ar vedea-o acum?
Totuşi, Brullo fie nu ştia, fie nu îi păsa, pentru că nici
măcar nu încuviinţă înainte de a trece la bărbatul din
dreapta lui Cain. Celaena îl plăcu imediat.
— Iar tu?
Un bărbat înalt şi zvelt, cu un păr blond şi rar, privi
cercul şi zâmbi batjocoritor.
— Xavier Forul. Maestru al Furturilor în Melisande.
Maestru al Furturilor! Acel bărbat? Desigur, îşi dădu ea
seama, probabil că înfăţişarea sa înşelătoare îl ajuta să se
strecoare în case.
Unul câte unul, ceilalţi douăzeci şi unu de concurenţi se
prezentară. Mai erau încă şase soldaţi căliţi – toţi izgoniţi
din armată pentru comportament îndoielnic, care trebuie să
fi fost cu adevărat îndoielnic, având în vedere că armata
Adarlanului era renumită pentru cruzimea sa. Apoi mai
erau ceilalţi trei hoţi – incluzându-l pe Nox Owen, cu părul
negru şi ochii cenuşii, care îi aruncase zâmbete
fermecătoare întreaga dimineaţă. Cei trei mercenari păreau
pregătiţi să jupoaie pe cineva de viu, apoi mai erau cei doi
criminali încătuşaţi.
După cum sugera numele său, Bill Chastain, Mâncătorul
de Ochi, mânca ochii victimelor sale. Arăta surprinzător de
comun, cu păr castaniu, ten bronzat, talie medie, deşi
Celaena încercă din răsputeri să nu se holbeze la cicatricea
pătată ce îi brăzda gura. Celălalt criminal era Ned Clement,
care timp de trei ani fusese numit Coasă, din pricina armei
pe care o folosise pentru a tortura şi sfârteca preotese din
temple. Era o minune că nu fuseseră executaţi până atunci,
deşi, după tenul lor bronzat, Celaena socoti că petrecuseră
anii de după capturarea lor zbătându-se sub soarele
Calacullei, sora sudică a Endovierului.
Apoi urmară doi bărbaţi tăcuţi, cu cicatrici, care păreau a
fi prieteni buni cu vreun tiran războinic dintr-un ţinut
îndepărtat, apoi cei cinci asasini.
Celaena uită imediat numele primilor patru: un băiat
lungan, arogant; o brută; un bărbat dispreţuitor; şi un
vorbe-goale plângăreţ care pretindea că avea o afinitate
pentru cuţite. Nici măcar nu erau în Breasla Asasinilor – nu
că Arobynn Hamei i-ar fi primit vreodată în ea. Calitatea de
membru necesita ani întregi de antrenament şi realizări mai
mult decât impresionante. În timp ce aceştia patru aveau,
poate, talent le lipsea rafinamentul pe care Arobynn îl
aprecia la adepţii săi. Celaena va trebui să fie cu ochii pe ei,
dar cel puţin nu erau Asasinii Tăcuţi din dunele vânturate
ale Deşertului Roşu. Aceia ar fi demni de ea – ar face-o să
transpire puţin. Petrecuse o lună pregătindu-se cu ei într-o
vară arzătoare, iar muşchii ei încă simţeau durerea la
amintirea exerciţiilor sinistre de antrenament.
Ultimul asasin, care îşi spunea Mormânt, o făcu să îşi ia
un răgaz de gândire. Era subţirel şi scund, cu genul acela de
privire răutăcioasă care îi face pe oameni să privească
imediat în altă direcţie. Intrase în încăpere purtând lanţuri
şi îi fuseseră scoase doar după ce gărzile sale – toate cinci –
îi dăduseră un avertisment aspru. Chiar şi acum, stăteau cu
ochii pe el, supraveghindu-l atent. Când se prezentă,
Mormânt afişă un zâmbet libidinos.
Dezgustul ei nu pieri când acesta îşi aruncă o privire
peste trupul său. Un asemenea asasin nu se oprea niciodată
doar la ucis. Nu dacă victima lui era femeie. Se forţă să-i
înfrunte privirea indecentă.
— Iar tu? spuse Brullo intervenind în gândurile sale.
— Lillian Gordaina, spuse ea ţinând bărbia sus. Hoţ de
bijuterii din Bellhaven.
Câţiva dintre bărbaţi chicotiră, iar ea îşi încleştă dinţii. Şi-
ar fi înghiţit chicotele dacă i-ar fi ştiut adevăratul nume,
dacă ar fi ştiut că acest „hoţ de bijuterii” îi putea jupui de vii
fără ajutorul unui cuţit.
— Bine, spuse Brullo fluturând o mână. Aveţi cinci
minute să puneţi armele deoparte şi să vă trageţi răsuflarea.
Apoi vom face o alergare obligatoriu pentru a vedea cât de
în formă sunteţi. Aceia dintre voi care nu pot alerga pe
distanţa stabilită vor pleca acasă sau înapoi în închisoare
unde v-au găsit putrezind sponsorii voştri. Primul vostru
test are loc în cinci zile; consideraţi-ne binevoitori că nu
este mai devreme.
Cu aceste cuvinte, toată lumea se împrăştie, Campionii
şuşotind cu antrenorii despre rivalul pe care îl considerau
cea mai mare ameninţare. Cain sau Mormânt, cel mai
probabil. Cu siguranţă nu un hoţ de bijuterii din Bellhaven.
Chaol rămase lângă ea, privindu-i pe Campioni
îndepărtându -se. Celaena nu petrecuse opt ani clădindu-şi
o reputaţie şi un an trudind în Endovier pentru a fi
denigrată astfel.
— Dacă va trebui să spun din nou că sunt hoţ de
bijuterii…
Chaol ridică din sprâncene.
— Ce vei face, mai exact?
 — Ştii cât de jignitor este să pretinzi să fii un hoţ
neînsemnat dintr-un mic orăşel din Fenharrow?
El îşi plecă privirea în podea, tăcută pentru un moment.
— Eşti chiar atât de arogantă? Ea se încruntă, dar Chaol
continuă. A fost o prostie să mă duelez cu tine acum. Voi
recunoaşte că nu mă aşteptam să fii atât de bună. Din
fericire, nimeni nu a observat. Şi vrei să ştii de ce, Lillian? Se
apropie cu un pas, glasul lui coborând. Pentru că eşti o
oarecare fetiţă drăguţă. Pentru că eşti un hoţ neînsemnat de
bijuterii dintr- un orăşel din Fenharrow. Priveşte în jur.
Chaol se întoarse pe jumătate către ceilalţi Campioni. Se
holbează cineva la tine? Vreunul dintre ei te scrutează din
cap până în picioare? Nu. Pentru că nu reprezinţi o
adevărată ameninţare. Pentru că nu stai între ei şi orice
libertate sau bogăţie după care tânjesc.
— Exact! Este jignitor!
— Este inteligent, asta este. Şi vei rămâne discretă pe
parcursul întregii competiţii. Nu vei excela şi nu îi vei
zdrobi pe acei hoţi şi soldaţi, şi asasini anonimi. Vei rămâne
ferm mediocră şi nimeni nu va privi în direcţia ta, pentru că
nu eşti o ameninţare, pentru că ei cred că mai devreme sau
mai târziu vei fi eliminată şi că ar trebui să îşi concentreze
atenţia pe modalităţile de a scăpa de un Campion mai mare,
mai puternic şi mai rapid precum Cain. Dar îi vei întrece,
continuă Chaol. Iar când se vor trezi în dimineaţa duelului
final şi vor afla că tu eşti rivalul lor şi că tu i-ai învins,
expresiile de pe chipul lor vor compensa pentru toate
insultele şi lipsa de atenţie de până atunci. Întinse mâna
pentru a o conduce afară. Deci, ce ai de spus despre asta,
Lillian Gordaina?
 — Pot să-mi port singură de grijă, spuse ea liniştită,
luându-i mâna. Dar trebuie să spun că eşti genial, căpitane.
Atât de genial, de fapt, încât ţi-aş putea oferi una dintre
bijuteriile pe care plănuiesc să le fur de la regină astă-seară.
Chaol chicoti şi se îndreptară către ieşire; afară îi aştepta
concursul de alergare.

Plămânii îi ardeau, iar picioarele îi erau de plumb, dar

continuă să alerge, menţinându-şi poziţia în mijlocul
colegilor Campioni. Brullo, Chaol şi ceilalţi antrenori
împreună cu treizeci şi şase de gărzi înarmate îi urmau
călare prin parcul de vânătoare. Câţiva dintre Campioni –
Mormânt, Ned şi Bill – primiseră lanţuri mai lungi.
Presupuse că era un privilegiu faptul că Westfall nu o
încătuşase şi pe ea. Dar, spre surprinderea ei, Cain
conducea plutonul şi era cu aproape zece metri înaintea
celorlalţi. Cum era posibil să fie atât de rapid?
Sunetul frunzelor zdrobite şi al răsuflărilor extenuate
umplu aerul cald de toamnă, iar Celaena îşi menţinu
privirea pe părul negru şi umed al hoţului dinaintea ei. Pas
cu pas, inspira, expira. Trebuia să îşi amintească să respire
în continuare.
Înaintea tuturor, Cain dispăru după un colţ, îndreptându-
se către nord – înapoi către castel. Asemenea unui stol de
păsări, ceilalţi îl urmară. Pas cu pas, niciodată încetinind
ritmul. Lasă-i pe toţi să stea cu ochii pe Cain, să comploteze
împotriva lui. Ea nu avea nevoie să câştige cursa pentru a
demonstra că era mai bună – era mai bună fără niciun fel de
aprobare care putea veni din partea regelui! Genunchii îi
tremurară, dar se menţinu pe poziţie. Alergarea se va sfârşi
în curând. În curând.
Nici măcar nu îndrăznise să privească în urmă pentru a
vedea dacă vreunul dintre ei căzuse. Putea simţi privirea lui
Chaol aţintită asupra sa, amintindu-i să rămână la mijloc.
Cel puţin atâta încredere avea în ea.
Copacii se despărţiră, dezvăluind terenul ce se întindea
între parc şi grajduri. Sfârşitul cursei. Capul i se învârtea şi
ar fi blestemat durerea aprigă ce îi străpungea trupul dacă
ar fi avut aer pentru asta. Trebuia să stea la mijloc. Stai la
mijloc.
Cain încheie cursa şi ridică mâinile deasupra capului în
semn de victorie. Mai alergă câţiva metri, încetinind pasul
pentru a se domoli, iar antrenorul său aplaudă pentru el.
Singurul răspuns al Celaenei fu să îşi menţină picioarele în
mişcare. Doar câţiva metri rămaşi. Lumina câmpului
deschis devenea din ce în ce mai intensă în timp ce se
apropia. Stele îi licăreau înaintea ochilor, roind în privirea
ei. Trebuia să stea la mijloc. Ani de antrenament cu
Arobynn Hamei o învăţaseră pericolele renunţatului mult
prea uşor.
Apoi trecu de copaci, iar câmpul deschis o înconjură într-
o explozie de spaţiu şi iarbă, şi cer albastru. Bărbaţii
dinaintea ei încetiniră şi se opriră. Era tot ce putea face
pentru a evita prăbuşirea în genunchi, dar îşi încetini
picioarele, încet, încet, încet, îşi făcu picioarele să meargă,
respira sacadat în timp ce stelele continuau să danseze
înaintea ochilor săi.
 — Bun, spuse Brullo, strunindu-şi calul şi scrutând pe cei
care se întorseseră printre primii. Luaţi apă. Mai avem
antrenamente după asta.
Printre petele care îi înceţoşau privirea, îl zări pe Chaol
oprindu-şi calul. Picioarele ei se mişcară din inerţie către el,
apoi pe lângă el, înapoi către pădure.
— Unde mergi?
— Mi-am scăpat inelul acolo, minţi ea, făcând efortul de
a părea cât mai răvăşită. Lasă-mi un moment să îl găsesc.
Neaşteptând aprobarea lui, intră printre copaci spre
rânjetele Campionilor care o auziseră. După zgomotele din
apropiere, ştiu că un alt Campion avea aceeaşi problemă.
Păşi în ascunzişul tufişurilor, împiedicându-se în timp ce
lumea se întuneca şi se lumina, şi învârtea. De-abia căzu în
genunchi că şi vomită.
Vărsă până ce nu mai rămase nimic. Campionul răvăşit
trecu pe lângă ea. Pe picioare tremurânde, se sprijini de un
copac din apropiere şi se îndreptă de mijloc. Îl găsi pe
căpitanul Westfall stând pe marginea aleii, privind-o cu
buzele încreţite.
Îşi şterse buzele cu dosul încheieturii şi nu îi adresă nici-
un cuvânt, apoi ieşi din pădure.

CAPITOLUL 13
Era ora prânzului când Brullo le dădu liber pentru restul
zilei; a spune că Celaenei îi era foame ar fi fost o afirmaţie
modestă. Mâncase deja jumătate de porţie, îndesându-şi în
gură carne şi pâine, când uşa sufrageriei se deschise.
— Ce faci aici? întrebă ea cu gura plină.
 — Poftim? spuse Căpitanul Gărzii luând un loc la masă.
Îşi schimbase hainele şi făcuse o baie. Trase un platou cu
somon către el şi îşi umplu farfuria. Celaena avea o expresie
dezgustată, strâmbând din nas. Nu îţi place somonul?
întrebă Chaol.
— Urăsc peştele. Prefer să mor decât să îl mănânc.
— Asta este surprinzător, spuse el luând o îmbucătură.
— De ce?
— Pentru că miroşi precum unul.
Ea deschise gura pentru a expune îmbucătura de pâine şi
carne pe care o mesteca. El clătină din cap.
— Poate că lupţi bine, dar manierele tale sunt un
dezastru. Cealena aşteptă ca el să menţioneze momentul în
care vomitase mai devreme, dar el nu continuă.
— Pot vorbi şi mă pot comporta asemenea unei doamne,
dacă îmi face plăcere.
— Atunci îţi sugerez să începi să faci asta. După o pauză,
Chaol întrebă: Cum te bucuri de libertatea ta temporară?
— Este o remarcă meschină sau o întrebare sinceră?
El luă o muşcătură din peşte.
— Oricare variantă preferi.
Fereastra dezvăluia cerul după-amiezii, uşor palid, dar
încă minunat.
— Îmi place, în mare parte. În special acum că am cărţi
de citit oricând mă încui tu aici. Nu mă aştept să înţelegi.
— Dimpotrivă. Poate că nu am atât de mult timp la
dispoziţie pentru citit asemenea ţie şi lui Dorian, dar asta
nu înseamnă că iubesc mai puţin cărţile.
Celaena muşcă dintr-un măr. Era acrişor, cu o uşoară
tentă dulceagă.
 — Oh? Şi ce cărţi îţi plac? El numi câteva, iar ea clipi. Ei
bine, sunt alegeri bune – cele mai multe. Ce altceva? întrebă
ea şi astfel o oră trecu pe nesimţite, purtându-i pe aripile
conversaţiei. Deodată, ceasul bătu ora unu, iar el se ridică.
— Îţi poţi petrece după-amiaza în orice fel doreşti, spuse
Chaol.
— Unde pleci?
— Să îmi odihnesc picioarele şi plămânii.
— Da, bine, să sperăm că vei citi ceva de calitate înainte
de a te vedea din nou.
El adulmecă aerul în timp ce părăsi încăperea.
— Să sperăm că vei face o baie înainte de a te vedea din
nou.
Oftând, Celaena îşi chemă slujnicele pentru a-i pregăti
baia. O după-amiază de citit pe balcon era ademenitoare.

În următoarea dimineaţă, uşa dormitorului Celaenei se

deschise şi un tropăit familiar răsună prin cameră. Chaol
Westfall se opri când o găsi pe asasină agăţată de pragul de
sus al uşii, ridicându-se în mod repetat în sus pentru a
atinge cu bărbia bara de lemn. Sudoarea îi îmbiba maioul şi
se prelingea în firicele subţiri pe pielea ei palidă. Se antrena
deja de o oră. Braţele îi tremurau cu fiecare ridicare.
Deşi trebuia să pretindă că se afla la mijlocul gloatei, nu
avea niciun motiv să se antreneze ca şi cum aceea ar fi fost
adevărata ei poziţie. Chiar dacă fiecare exerciţiu îi făcea
trupul să strige să se oprească. Nu îşi ieşise chiar atât de
mult din formă – la urma urmei, târnăcopul ei fusese foarte
greu. Şi cu siguranţă nu avea nimic de-a face cu ceilalţi ei
concurenţi care o întrecuseră ieri la cursă.
 Deja avea un avantaj. Pur şi simplu trebuia să se detaşeze
mai mult.
Nu îşi întrerupse exerciţiul în timp ce îi zâmbi, gâfâind
printre dinţii încleştaţi. Spre surprinderea ei, Chaol îi
întoarse zâmbetul.

În după-amiaza aceea se dezlănţui o furtună, iar Chaol îi

permise Celaenei să se plimbe prin castel împreună cu el
după ce terminase antrenamentul pe acea zi alături de
ceilalţi Campioni. Deşi el vorbea destul de puţin, ea se
bucura din plin de faptul că ieşise din cameră, îmbrăcată
într-una dintre rochiile noi – o rochie adorabilă, dintr-o
mătase de culoarea liliacului, cu dantelă de un roz palid şi
mărgele sidefii. Apoi dădură un colţ şi aproape că se
ciocniră cu Kaltain Rompier. Asasina s-ar fi strâmbat, dar
uită cu totul de Kaltain când privirea îi căzu pe însoţitoarea
acesteia. Era o femeie Eyliwe.
Semeaţă, înaltă şi suplă, fiecare dintre trăsăturile sale
fiind perfect definite şi fine. Rochia ei albă şi largă contrasta
cu pielea cafenie şi catifelată, iar mare parte din pieptul şi
gâtul ei era acoperită de o platoşă aurie. Brăţări de aur şi
fildeş îi licăreau la încheieturi, iar picioarele îi erau protejate
de sandale, deasupra lor purtând, brăţări asortate pentru
glezne. O diademă subţire din fire de aur şi pietre preţioase
îi împodobea fruntea. Era însoţită de două gărzi, înarmate
până în dinţi cu pumnale şi săbii Eyliwe, ambele studiindu-i
pe Chaol şi Celaena îndeaproape, analizând ameninţarea.
Fata Eyliwe era o prinţesă.
— Căpitane Westfall! spuse Kaltain şi făcu o reverenţă.
Alături de ea, un bărbat scund, îmbrăcat în veşmintele
negru cu roşu ale unui consilier, făcu o plecăciune înaintea
perechii.
Prinţesa Eyliwe rămase perfect nemişcată, studiindu-i
precaută din ochii ei căprui pe Celaena şi pe însoţitorul
acesteia. Celaena îi oferi un zâmbet discret, iar prinţesa păşi
mai aproape, gărzile ei încordindu-se uşor. Se mişca cu o
graţie naturală.
Kaltain gesticulă către prinţesă, antipatia citindu-i-se pe
chipul frumos.
— Aceasta este Alteţa Sa Regală, prinţesa Nehemia Ytger
din Eyliwe.
Chaol făcu o plecăciune joasă. Prinţesa încuviinţă, de-
abia plecându-şi bărbia. Celaena cunoştea acel nume, îi
auzise adeseori pe sclavii Eyliwe din Endovier mândrindu-
se cu frumuseţea şi curajul Nehemiei. Nehemia, Lumina din
Eyliwe, cea care îi va salva de la nenorocire. Nehemia, cea
care într-o bună zi ar putea reprezenta o ameninţare pentru
stăpânirea regelui Adarlanului asupra ţării sale, când ea va
urca pe tron. Nehemia, spuneau ei, cea care trimitea pe
furiş informaţii şi provizii grupurilor răzvrătite ce se
ascundeau în Eyliwe. Dar ce căuta ea aici?
— Şi Lady Lillian, adăugă brusc Kaltain.
Celaena făcu cea mai joasă reverenţă fără a se prăbuşi şi
spuse în Eyliwe:
— Bine aţi venit în Rifthold, înălţimea Voastră!
Prinţesa Nehemia zâmbi discret, iar ceilalţi rămaseră cu
gurile căscate. Consilierul sclipea, ştergându-şi sudoarea de
pe frunte. De ce nu o trimiseseră pe Nehemia la prinţul
moştenitor sau chiar la Perrington? De ce era prinţesa
însoţită prin castel de către Kaltain Rompier?
 — Îţi mulţumesc, răspunse prinţesa cu un glas suav.
— Îmi imaginez că aţi avut o călătorie lungă, continuă
Celaena în Eyliwe. Aţi sosit astăzi, Alteţă?
Gărzile Nehemiei făcură un schimb de priviri, iar
sprâncenele prinţesei se ridicară uşor. Nu foarte mulţi
nordici vorbeau limba ei.
— Da, iar regina a trimis-o pe aceasta – Nehemia făcu un
semn cu capul către Kaltain – să îmi arate împrejurimile
împreună cu viermele acela transpirat. Prinţesa miji ochii
către consilierul scund, care îşi freca mâinile şi îşi tampona
fruntea cu o batistă. Poate că el ştia ce fel de ameninţare
reprezenta Nehemia; dar de ce să o aducă la castel?
Celaena îşi plimbă limba peste dinţi, încercând să nu
râdă.
— Pare puţin agitat. Trebuia să schimbe subiectul, altfel
nu s-ar mai fi putut abţine din râs. Ce părere ai despre
castel?
— Este cel mai prostesc lucru pe care l-am văzut
vreodată, spuse Nehemia privind tavanul de parcă ar fi
putut vedea prin piatră secţiunile de sticlă. Mai degrabă aş
intra într-un castel construit din nisip.
Chaol le privea oarecum neîncrezător.
— Mă tem că nu am înţeles un cuvânt din ceea ce ai spus,
le întrerupse Kaltain. Celaena încercă să nu îşi dea ochii
peste cap – uitase că femeia se afla acolo.
— Noi, spuse prinţesa, încercând să vorbească în limba
comună, vorbeam cu vremea.
— Despre vreme, o corectă cu asprime Kaltain.
— Măsoară-ţi cuvintele! izbucni Celaena înainte să
gândească.
 Kaltain îi trimise Celaenei un zâmbet discret, dar
răutăcios.
— Dacă se află aici pentru a învăţa despre noi şi
obiceiurile noastre, atunci trebuie să o corectez astfel încât
să nu pară ridicolă.
Pentru a învăţa despre ei sau din cu totul alt motiv?
Chipul prinţesei şi ale gărzilor sale erau indescifrabile.
— Înălţimea Voastră, spuse Chaol păşind înainte, o
mişcare subtilă pentru a interveni între Celaena şi Nehemia.
Faceţi un tur al castelului?
Nehemia medită asupra cuvintelor, apoi o privi pe
Celaena, cu sprâncenele ridicate, de parcă ar fi aşteptat deja
o traducere până acum. Un zâmbet se ivi în colţul buzelor
Celaenei. Nu era de mirare că bărbatul din consiliu
transpira atât de abundent. Nehemia era o forţă de luat în
calcul. Celaena traduse întrebarea lui Chaol cu uşurinţă.
— Dacă tu consideri structura asta nebunească a fi un
castel, răspunse Nehemia.
Celaena se întoarse către Chaol.
— Spune că da.
— Nu ştiam că atât de multe cuvinte pot însemna unul
singur, spuse Kaltain cu falsă simpatie. Celaena îşi înfipse
unghiile în palme.
„Îţi voi smulge părul din cap.“
Chaol făcu încă un pas către Nehemia, interpunându-se
eficient între Celaena şi Kaltain. Inteligent bărbat. Îşi puse o
mână pe piept.
— Alteţă, eu sunt Căpitanul Gărzii Regale. Vă rog,
permiteţi-mi să vă însoţesc.
 Celaena traduse din nou cuvintele căpitanului, iar
prinţesa încuviinţă.
— Scapă de ea, îi spuse cu hotărâre Celaenei, apoi flutură
o mână către Kaltain. Îmi displace caracterul ei.
— Eşti liberă, îi spuse Celaena lui Kaltain, afişând un
zâmbet larg. Prinţesa este extenuată de compania ta.
Kaltain tresări.
— Dar regina…
— Dacă aceasta este dorinţa Alteţei Sale, atunci va fi
îndeplinită, o întrerupse Chaol. Deşi trăsăturile sale erau
mascate de rigorile protocolului, Celaena putea jura că
zărise un licăr de amuzament în ochii lui. Îşi dori să îl
îmbrăţişeze. Nu se deranj ă să îşi ia rămas-bun de la Kaltain,
în timp ce prinţesa şi consilierul li se alăturară şi înaintară
pe coridor, lăsând-o în urmă pe domniţa spumegând de
furie.
— Toate femeile voastre de curte sunt asemenea ei? o
întrebă prinţesa pe Celaena în Eyliwe.
— Precum Kaltain? Din nefericire, Alteţa Voastră.
Nehemia o examina pe asasină, iar Celaena ştiu că îi
studia hainele, mersul, ţinuta – tot ceea ce Celaena studiase
ea însăşi deja la prinţesă.
— Dar tu… tu nu eşti ca ele. Cum de ştii să vorbeşti
Eyliwe atât de bine?
— Eu, se gândi Celaena la o minciună, am studiat limba
pentru câţiva ani.
— Ai un accent de ţară. Acest lucru se învaţă din cărţi?
— Am cunoscut o femeie din Eyliwe care m-a învăţat.
— O sclavă de-a ta? Tonul i se ascuţi, iar Chaol îşi
îndreptă privirea către ele.
 — Nu, spuse grăbită Celaena. Nu cred în exploatarea
sclavilor. Ceva îi întoarse stomacul la gândul tuturor acelor
sclavi rămaşi în Endovier, acelor oameni condamnaţi să
sufere până la moarte. Doar pentru că ea părăsise
Endovierul, asta nu însemna că Endovierul încetase să
existe.
Glasul Nehemiei era din nou blând.
— Atunci eşti foarte diferită faţă de companionii tăi de la
curte.
Celaena apucă doar să încuviinţeze către prinţesă, apoi îşi
întoaseră atenţia către coridorul din faţă. Servitori şi
slujitoare treceau pe lângă ele, căscând ochii la vederea
prinţesei şi a gărzilor sale. După un moment de tăcere,
Celaena îşi îndreptă umerii.
— De ce vă aflaţi în Rifthold, dacă îmi permiteţi
întrebarea? Adăugă: Alteţă.
— Nu este nevoie să te oboseşti să îmi spui aşa. Prinţesa
se juca cu una dintre brăţările de aur de la încheietura
mâinii. Am venit la cererea tatălui meu, regele din Eyliwe,
ca să învăţ limba voastră şi obiceiurile pentru a-mi putea
servi mai bine poporul şi ţara.
Având în vedere cele auzite despre Nehemia, Celaena
bănui că acesta nu era singurul motiv, dar zâmbi politicos şi
spuse:
— Cât timp veţi rămâne în Rifthold?
— Până când tatăl meu va trimite din nou oameni după
mine. Încetă să se mai joace cu brăţara şi se încruntă văzând
ploaia bătând în ferestre. Dacă am noroc, voi rămâne aici
doar până la primăvară. Asta dacă tatăl meu nu decide că
un bărbat din Adarlan ar putea fi un soţ potrivit pentru
mine, iar atunci voi rămâne aici până ce această chestiune
va fi stabilită. Observând iritarea din ochii prinţesei,
Celaena simţi o fărâmă de milă pentru oricare bărbat ar fi
ales tatăl său.
Un gând îi trecu prin minte, iar Celaena îşi înclină capul
într-o parte.
— Cu cine v-aţi putea mărita? Prinţul Dorian? Era
indiscretă şi puţin impertinentă şi regretă întrebarea din
secunda în care o rostise.
Dar Nehemia doar strâmbă din nas.
— Băiatul acela drăguţ? Mi-a zâmbit de mult prea multe
ori şi ar trebui să vezi cum le face cu ochiul celorlalte femei
de la curte. Eu vreau un soţ care să încălzească patul meu, şi
numai al meu. Privi pieziş către asasină, examinând-o iarăşi
din cap până în picioare. Celaena zări ochii prinţesei
zăbovind asupra câtorva cicatrici de pe mâinile sale. De
unde eşti, Lillian?
Celaena îşi ascunde cu nonşalanţă mâinile în faldurile
rochiei.
— Bellhaven – un oraş în Fenharrow. Este un port de
pescuit. Miroase groaznic.
Asta nu era o minciună. De fiecare dată când vizitase
Bellhavenul cu vreo misiune, duhoarea de peşte o făcuse să
îşi ţină respiraţia când ajungea în apropierea docurilor.
Prinţesa chicoti.
— Riftholdul miroase oribil. Prea mulţi oameni. Cel puţin
în Banjali, soarele arde totul. Iar râul din jurul palatului
tatălui meu miroase a flori de lotus.
Chaol îşi drese glasul, în mod evident plictisindu-se să fie
exclus din conversaţie, iar Celaena rânji către el.
 — Nu fi atât de ursuz, spuse ea în limba comună. Trebuie
să o mulţumim pe prinţesă.
— Nu te mai umfla în pene, spuse el. Puse o mână pe
mânerul săbiei, iar gărzile Nehemiei se apropiară şi mai
mult de el. Deşi Chaol era Căpitanul Gărzii, Celaena nu se
îndoi nicio secundă că gărzile Nehemiei l-ar fi pus la
pământ dacă devenea o ameninţare. Doar o conduceam
înapoi la consiliul regelui. O să am o discuţie cu ei despre
faptul că i-au permis lui Kaltain să îi arate împrejurimile.
— Vânezi? întrerupse Nehemia în Eyliwe.
— Eu? Prinţesa încuviinţă. A… eu, nu, spuse Celaena,
apoi vorbi din nou în Eyliwe. Îmi place mai mult să citesc.
Nehemia privi spre ferestrele biciuite de ploaie.
— Majoritatea cărţilor noastre au ars în urmă cu cinci
ani, când Adarlanul ne-a invadat. Nu a contat dacă erau
cărţi despre magie – vocea îi coborî la rostirea cuvântului,
deşi Chaol şi consilierul nu o puteau înţelege – sau despre
istorie. Au ars bibliotecile cu totul, odată cu muzee şi
universităţi…
O durere familiară îi împunse pieptul. Celaena încuviinţă.
— Eyliwe nu a fost singura ţară unde s-a întâmplat asta.
Ceva rece şi dureros licări în ochii Nehemiei.
— Acum, majoritatea cărţilor pe care le primim sunt din
Adarlan – într-o limbă pe care de-abia o pot înţelege. Asta
trebuie să învăţ cât timp sunt aici. Sunt atât de multe
lucruri. Lovi cu piciorul în podea, bijuteriile ei zăngănind. Şi
urăsc pantofii ăştia! Şi rochia asta mizerabilă! Nu îmi pasă
dacă este mătase din Eyliwe şi că se presupune că ar trebui
să îmi reprezint regatul – materialul mi-a produs mâncărimi
încă de când l-am îmbrăcat! Privi rochia elaborată a
Celaenei. Cum poţi suporta să porţi chestia aia enormă?
Celaena îşi netezi poalele rochiei.
— Ca să fiu sinceră, îmi zdrobeşte coastele.
— Ei, bine, cel puţin nu sunt singura care suferă, spuse
Nehemia. Chaol se opri înaintea unei uşi şi le ordonă celor
şase gardieni postaţi acolo să le păzească pe cele două şi pe
gărzile prinţesei.
— Ce face? întrebă Nehemia.
— Te înapoiază consiliului şi se asigură că nu vei mai fi
însoţită de Kaltain de-acum înainte.
Umerii Nehemiei se posomorâră uşor.
— Sunt aici doar de o zi şi deja îmi doresc să plec.
Suspină intens şi se întoarse spre fereastră, de parcă ar fi
putut vedea drumul înapoi către Eyliwe. Brusc, apucă mâna
Celaenei şi o strânse. Degetele îi erau surprinzător de
bătătorite – în toate punctele în care s-ar putea odihni
mânerul unei săbii sau al unui pumnal. Ochii Celaenei îi
întâlniră pe cei ai prinţesei, iar ea îi eliberă mâna.
„Poate că zvonurile privind asocierea ei cu rebelii din
Eyliwe erau adevărate…“
— Îmi vei ţine companie cât voi sta aici, Lady Lillian?
Celaena clipi auzind cererea – simţindu-se, totuşi onorată.
— Desigur. Când voi fi disponibilă, vă voi însoţi cu drag.
— Am însoţitori. Îmi doresc pe cineva cu care să vorbesc.
Celaena nu se putu abţine – radia. Chaol intră din nou pe
coridor şi făcu o plecăciune înaintea prinţesei.
— Consiliul doreşte să vă vadă. Celaena traduse. Nehemia
gemu, dar îi mulţumi lui Chaol înainte de a se întoarce către
Celaena.
 — Mă bucur că ne-am cunoscut, Lady Lillian, spuse ea,
ochii sclipindu-i. Pacea fie cu tine!
— Şi cu tine, murmură asasina, privind-o îndepărtându-
se. Nu avusese niciodată mulţi prieteni, iar cei pe care îi
avusese o dezamăgiseră destul de des. Uneori cu consecinţe
devastatoare, după cum învăţase în vara aceea petrecută cu
Asasinul Tăcut din Deşertul Roşu. După aceea, jurase să nu
mai aibă niciodată încredere în fete, mai ales în cele cu
planuri şi putere proprie. Fete care ar face orice pentru a
obţine ceea ce îşi doresc.
Dar, pe măsură ce uşa se închidea în urma trenei ivorie a
prinţesei Eyliwe, Celaena se întrebă dacă se înşela.

Chaol Westfall o privi pe asasină mâncând, ochii ei

poposind de pe o farfurie pe alta. De îndată ce ajunsese în
camera sa, se dezbrăcase de rochie, iar acum purta un capot
trandafiriu ce îi venea de minune.
— Eşti teribil de tăcut azi, spuse ea cu gura plină. Nu se
oprea niciodată din mâncat? Mânca mai mult decât orice
cunoştinţă de-a lui. Primea multe feluri de mâncare la
fiecare masă. Încântat de prinţesa Nehemia? adăugă ea.
Cuvintele de-abia puteau fi desluşite prin mestecatul său.
— Fata aceea încăpăţânată? Chaol regretă remarca
imediat ce ochii Celaenei se mijiră.
Urma o predică, iar el nu avea deloc chef să fie tratat de
sus. Avea lucruri mai importante pe cap. Înainte de a pleca
în această dimineaţă, regele nu îl luase în călătorie pe nici-
unul dintre soldaţii propuşi de el şi refuzase să îi spună
încotro merge şi să accepte oferta lui de a-l însoţi.
 În plus, câţiva câini regali de vânătoare dispăruseră, iar
rămăşiţele lor pe jumătate mâncate fuseseră găsite în aripa
nordică a palatului. Asta era îngrijorător; cine ar face un
lucru atât de grotesc?
— Şi ce este în neregulă cu fetele încăpăţânate? insistă ea.
În afară de faptul că nu sunt nişte nătăfleţe tari de cap care
deschid gura doar pentru a da ordine şi a bârfi?
— Pur şi simplu prefer un alt tip de femeie.
Din fericire, spusese lucrul potrivit, întrucât Celaena îşi
flutură genele.
— Şi ce fel de femeie ar fi?
— Nu o asasină arogantă.
Ea se îmbufnă.
— Să presupunem că nu aş fi o asasină. Atunci m-ai fi
plăcut?
— Nu.
— Ai prefera-o pe Lady Kaltain?
— Nu fi neghioabă.
Era uşor să fie răutăcios, dar devenea mult prea uşor să
fie amabil. Muşcă din pâine. Ea îl privi, cu capul înclinat.
Uneori, Chaol simţea că îl privea asemenea unei pisici care
urmăreşte un şoarece. Se întreba cât va mai dura până se va
năpusti asupra lui.
— Te holbezi, căpitane.
Chaol aproape că îşi ceru scuze, dar se opri. Ea era o
asasină arogantă, vulgară şi total impertinentă. Îşi dorea ca
lunile să zboare, ea să fie numită Campion, apoi, odată ce
anii de datorie vor fi trecut, să plece. Nu dormise prea bine
de când o aduseseră din Endovier.
 — Ai mâncare între dinţi, spuse el. Ea se scobi cu o
unghie şi întoarse capul spre fereastră. Ploaia se prelingea
pe geam. Oare privea ploaia sau ceva dincolo de ea?
El sorbi din pocal. În ciuda aroganţei ei, era inteligentă,
relativ amabilă şi oarecum fermecătoare. Dar unde era
răutatea aceea întunecată? De ce nu se arăta astfel încât el
să o arunce în temniţă şi să anuleze competiţia asta
ridicolă? Ea avea ceva măreţ şi ucigător, iar lui nu îi plăcea
asta.
Va fi pregătit – când va veni timpul, va fi în aşteptare. Se
întrebă care dintre ei va supravieţui.

CAPITOLUL 14
În următoarele patru zile, Celaena se trezi înainte de
ivirea zorilor pentru a se antrena în camera ei, folosind
orice avea la îndemână – scaune, cadrul uşii, chiar şi bilele
de biliard şi tacurile. Bilele constituiau unelte uimitoare de
echilibrare. În zori, de obicei Chaol îşi făcea apariţia la
micul dejun. După aceea, alergau împreună prin parcul de
vânătoare. Toamna sosise de-a binelea, iar vântul purta
mirosul frunzelor uscate şi al zăpezii. Chaol nu scotea
niciodată un cuvânt când ea se apleca, având mâinile pe
genunchi, şi vomita micul dejun, nici nu comenta asupra
faptului că pe zi ce trece ea putea alerga mai mult şi mai
mult fără să se oprească.
Odată ce îşi terminau alergarea, se antrenau într-o
cameră privată, departe de ochii rivalilor ei. Asta până când
ea se prăbuşea pe podea şi se plângea că era pe punctul de a
muri de foame şi oboseală. În timpul lecţiilor, cuţitele
rămăseseră favoritele Celaenei, dar ajunsese să îndrăgească
toiagul din lemn; evident, avea legătură cu faptul că îl putea
lovi în voie pe căpitan, fără să îi reteze vreun braţ. De la
prima întâlnire cu prinţesa Nehemia, nu o mai văzuse şi nici
nu mai auzise de ea – nici măcar din pălăvrăgelile
slujnicelor.
Chaol o însoţea întotdeauna la masa de prânz, apoi ea se
alătura celorlalţi Campioni pentru alte câteva ore de
antrenament sub privirea vigilentă a lui Brullo. Majoritatea
antrenamentelor erau utile doar pentru a se asigura că ştiau
să mânuiască armele. Iar ea, desigur, îşi ţinea capul plecat
tot timpul, făcând suficient cât să evite criticile lui Brullo,
dar nu suficient pentru a atrage laudele sale, asemenea lui
Cain.
Cain. Cât îl ura! Practic, Brullo îl venera – chiar şi ceilalţi
Campioni îl salutau respectuos când trecea. Nimeni nu se
deranja să comenteze despre cât de perfectă era forma în
care era ea. Oare aşa se simţiseră ceilalţi asasini din Breasla
Asasinilor în toţi acei ani petrecuţi în care ea acaparase
atenţia lui Arobynn Hamei? Dar aici îi era greu să se
concentreze cu Cain prin preajmă, rânjind şi tachinând-o,
aşteptând ca ea să facă o greşeală. Celaena spera ca el să nu
îi distragă atenţia la primul test eliminatoriu. Brullo nu le
dăduse nici- un indiciu în legătură cu natura probei, iar
Chaol era la fel de neinformat.
În ziua dinaintea primului test, Celaena ştiu că ceva era
în neregulă cu mult timp înainte de a ajunge în sala de
antrenament. Chaol nu venise la micul dejun, dar trimisese
gărzi pentru a o escorta la antrenament, unde exersă pe
cont propriu. Nu apăru nici la prânz, iar Celaena îşi punea
zeci de întrebări.
Fără Chaol lângă ea, se rezemă de un stâlp, privindu-i pe
concurenţi sosind unul câte unul, flancaţi de gărzile şi
antrenorii lor. Brullo nu era acolo – încă un lucru straniu.
Iar astăzi erau mult prea multe gărzi în încăpere.
— Despre ce crezi că este vorba? o întrebă Nox Owen,
tânărul hoţ din Perranth, venind în spatele ei.
După ce se dovedise a fi oarecum talentat, mulţi dintre
ceilalţi competitori căutaseră să afle mai multe despre el,
dar Nox preferase să ţină totul pentru el.
— Căpitanul Westfall nu m-a antrenat în dimineaţa asta,
spuse ea. Ce era greşit în a recunoaşte asta?
Nox întinse mâna.
— Nox Owen.
— Ştiu cine eşti, spuse ea, dar îi strânse mâna oricum.
Strân- soarea lui fu fermă, iar mâna lui – aspră şi brăzdată
de cicatrici.
— Bun. M-am simţit puţin cam invizibil cu matahala aia
făcând pe grozavul în ultimele zile. Bărbia sa indică direcţia
lui Cain, care tocmai îşi examina bicepşii proeminenţi. Un
inel grosolan, cu o piatră de un negru fluorescent, sclipea pe
degetul lui – era straniu că îl purta la antrenament. Nox
continuă: L-ai văzut pe Verin? Arată de parcă i-ar fi rău.
Indică spre hoţul pe care Celaena îşi dorea să îl nimicească.
În mod obişnuit, locul lui Verin era prin preajma lui Cain,
tachinându-i pe ceilalţi Campioni. Dar astăzi stătea singur
lângă fereastră, cu chipul palid şi ochii larg deschişi.
— L-am auzit vorbind cu Cain, spuse un glas timid din
apropierea lor, iar cei doi îl văzură pe Pelor, cel mai tânăr
dintre asasini, stând lângă ei. Petrecuse jumătate de zi
privindu-l pe Pelor, iar în timp ce ea doar pretindea că este
de nivel mediocru, lui chiar i-ar fi prins bine puţină
pregătire.
„Asasin. Serios? Nici măcar nu i se îngroşase vocea. Oare
cum a ajuns aici?“
— Ce a spus? Nox îşi băgă mâinile în buzunare. Hainele
sale nu erau atât de jerpelite ca ale celorlalţi competitori;
întrucât auzise de el însemna că trebuia să fi fost un bun
hoţ în Perranth.
Chipul pistruiat al lui Pelor păli puţin.
— Bill Chastain – Mâncătorul de Ochi – a fost găsit mort
de dimineaţă.
Un Campion era mort? Şi încă un ucigaş renumit.
— Cum? ceru ea să ştie.
Pelor înghiţi în sec.
— Verin a spus că nu a fost deloc plăcut. Ca şi cum cineva
l-ar fi spintecat. A trecut pe lângă cadavru în drumul său
spre sală. Nox înjură în barbă, iar Celaena îi studie pe
ceilalţi Campioni. Tăcerea se lăsase peste încăpere, iar ei
stăteau în grupuri, şoptind. Povestea lui Verin se răspândea
rapid. Pelor continuă. A spus că trupul lui Chastain era
ferfeniţă.
Un fior îi cutremură şira spinării, dar Celaena clătină din
cap, chiar atunci când un gardian intră şi spuse că Brullo
ordonase să se antreneze şi să exersese orice doreau. Având
nevoie să îşi distragă atenţia de la imaginea care deja se
forma în mintea sa, Celaena nu se deranj ă să îşi ia rămas-
bun de la Nox şi Pelor şi se îndreptă către suportul de arme
şi luă o centură cu cuţite pentru aruncare.
 Ocupă un loc lângă ţinta arcaşilor; Nox i se alătură un
moment mai târziu şi începu să arunce cuţitele la ţintă. Lovi
al doilea inel, dar cuţitele lui nu se apropiau niciodată de
centru. Priceperea lui la cuţite nu se compara nici pe
departe cu talentul său de arcaş.
Ea scoase un cuţit de la centură. Cine ar fi ucis un
Campion într-un mod atât de brutal? Şi cum scăpase dacă
lăsase trupul pe coridor? Acest castel mişuna de gărzi. Un
Campion era mort, chiar cu o zi înainte de primul lor test;
oare va deveni un obicei?
Focaliză punctul mic şi negru din centrul ţintei. Îşi
încetini răsuflarea, îşi încordă braţul, lăsându-şi încheietura
să se relaxeze. Sunetele celorlalţi Campioni se stinseră.
Întunericul centrului ţintei o atrăgea. Răsuflând trimise
cuţitul într-acolo.
Sclipi, asemenea unei stele căzătoare de oţel. Un zâmbet
sinistru îi apăru pe buze când pumnalul nimeri în plin.
Lângă ea, Nox înjură când pumnalul său lovi al treilea
inel, iar zâmbetul ei se lărgi, în ciuda cadavrului ciopârţit
care zăcea undeva în castel.
Celaena scoase un alt pumnal, dar se opri când Verin
strigă către ea din ringul unde se duela cu Cain.
— Trucurile de circ nu îţi sunt de mare folos când eşti
Campionul regelui. Ea îşi aţinti privirea către el, dar rămase
poziţionată spre ţintă. Ţi-ar prinde mai bine dacă ai sta
culcată, învăţând trucuri folositoare pentru femei. De fapt,
te pot învăţa eu câteva diseară, dacă vrei. Râse, iar Cain îl
urmă. Celaena strânse mânerul pumnalului dureros de tare.
 — Nu-i asculta, murmură Nox şi aruncă încă un cuţit,
ratând din nou ţinta. Ăştia nu ar şti ce să facă cu o femeie
nici dacă una ar intra complet goală în dormitorul lor.
Celaena aruncă pumnalul, iar lama scoase un clinchet
când se înfipse la un milimetru de cel pe care îl aruncase
înainte.
Sprâncenele negre ale lui Nox se ridicară, evidenţiindu-i
ochii cenuşii. Nu putea avea mai mult de douăzeci şi cinci
de ani.
— Ai o ţintă uimitoare.
— Pentru o fată? îl provocă ea.
— Nu, spuse el şi aruncă un alt pumnal. Pentru oricine.
Pumnalul rată din nou. Merse până la ţintă, smulgând toate
cele şase cuţite şi punându-le în teacă înainte de a se
întoarce la linia de aruncare. Celaena îşi drese glasul.
— Stai greşit, spuse ea suficient de şoptit încât ceilalţi
Campioni să nu poată auzi. Şi ţii incorect încheietura.
Nox îşi plecă braţul. Celaena adoptă poziţia de tragere.
— Picioarele aşa, spuse ea. El o studie pentru un
moment, apoi îşi poziţionă picioarele în mod asemănător.
Îndoaie uşor genunchii. Umerii înapoi; relaxează-ţi
încheietura. Aruncă atunci când expiri. Ea făcu o
demonstraţie pentru el, iar pumnalul îşi găsi ţinta.
— Arată-mi din nou, spuse Nox apreciativ.
Ea îi arătă şi nimeri ţinta. Apoi îşi folosi mâna stângă
pentru a arunca şi îşi reprimă strigătul de bucurie când
lama despică mânerul unui alt pumnal.
Nox se concentră asupra ţintei ridicând uşor braţul.
— Ei, bine, tocmai m-ai făcut de ruşine, spuse el râzând
pe sub bărbie şi ridicând mai sus pumnalul.
 — Relaxează-ţi şi mai mult încheieturile, fu replica
Celaenei. Totul ţine de modul în care cuţitul ţâşneşte din
mâna ta.
Nox se supuse, trăgând adânc aer în piept, iar pumnalul
său zbură. Nu lovi ţinta, dar nimeri în interiorul cercului.
Ridică din sprâncene.
— Asta este o îmbunătăţire.
— Una mică, spuse ea şi rămase pe loc în timp ce el
adună cuţitele din cele două ţinte şi i le înapoie pe ale sale.
Ea le puse în teaca de la curea. Eşti din Perranth, corect?
întrebă ea. Deşi nu fusese niciodată în Perranth, al doilea
mare oraş din Terrasen, menţiunea ţinutului său natal încă
îi provoca un fior de teamă şi vinovăţie. Trecuseră zece ani
de când familia regală fusese măcelărită, zece ani de când
armata regelui Adarlanului îi invadase, zece ani de când
Terrasen pierise tăcut şi cu capul plecat. Nu trebuia să fi
pomenit de el – de fapt, nu ştia de ce vorbise.
Îşi dresă trăsăturile într-un interes politicos când Nox
încuviinţă.
— De fapt, asta este prima dată când părăsesc Perranthul.
Tu ai spus că eşti din Bellhaven, nu-i aşa?
— Tatăl meu este negustor, minţi ea.
— Şi ce părere are că fiica sa fură bijuterii?
Ea afişă un zâmbet şi aruncă un cuţit către ţintă.
— Nu mă va primi acasă pentru multă vreme, asta este
sigur.
— Ah, atunci eşti pe mâini bune, totuşi. Ai cel mai bun
antrenor dintre toţi. L-am văzut alergând în zori. Eu trebuie
să îl implor pe al meu să lase sticla din mână şi să îmi
permită să mă antrenez în afara lecţiilor. Înclină capul spre
antrenorul lui, care stătea rezemat de perete, cu gluga
mantiei trasă peste ochi. Doarme iar, adăugă Nox.
— Uneori, Căpitanul Gărzii este o pacoste, spuse ea
aruncând încă un pumnal, dar ai dreptate, este cel mai bun.
Nox rămase tăcut pentru un moment, apoi spuse:
— Data viitoare, înainte de a ne alege perechi pentru
antrenamente, caută-mă, bine?
— De ce? Celaena vru să ia un alt pumnal, dar descoperi
că îşi golise din nou stocul.
Nox aruncă un alt cuţit, iar de data asta nimeri ţinta.
— Pentru că pariez aurul că tu vei câştiga competiţia asta
blestemată.
Ea zâmbi timid.
— Să sperăm că nu vei fi eliminat la testul de mâine. Îşi
plimbă privirea prin sala de antrenamente, căutând orice
semn al provocării care urma să aibă loc în dimineaţa
următoare, dar nu observă nimic ieşit din comun. Ceilalţi
concurenţi rămaseră tăcuţi – cu excepţia lui Cain şi Verin –
şi mulţi dintre ei erau albi ca varul. Şi să sperăm că niciunul
din noi nu sfârşeşte precum Mâncătorul de Ochi, adăugă
Celaena şi vorbi serios.

— Tu nu te ocupi şi cu altceva în afară de citit? spuse

Chaol. Ea tresări din fotoliul său de pe balcon când el luă un
loc lângă ea. Lumina după-amiezii târzii îi încălzea chipul,
iar briza înmiresmată a toamnei îi flutura prin părul
despletit.
Celaena scoase limba.
— Nu ar trebui să investighezi uciderea Mâncătorului de
Ochi? Chaol nu venea niciodată în camera ei după prânz.
 Ceva întunecat îi străbătu privirea.
— Asta nu te priveşte pe tine. Şi nu încerca să obţii detalii
despre asta de la mine, adăugă el când ea deschise gura. El
arătă spre cartea din poala ei. Am văzut la prânz că citeşti
Vântul şi Ploaia şi am uitat să te întreb ce părere ai.
Oare el chiar venise să discute despre o carte, deşi
cadavrul unui campion fusese găsit în dimineaţa aceea?
— Este puţin cam încărcată, recunoscu ea ridicând
volumul castaniu din poală. Când el nu răspunse, Celaena
întrebă: De ce te afli aici, sincer?
— Am avut o zi lungă.
Ea îşi masă un loc dureros la genunchi.
— Din pricina crimei?
— Pentru că prinţul m-a târât într-o întrunire a
consiliului, care a durat trei ore, spuse el, un muşchi din
maxilarul său tresărind.
— Credeam că înălţimea Sa este prietenul tău.
— Este.
— De cât timp sunteţi prieteni?
El tăcu, iar Celaena ştiu că antrenorul său se gândea la
cum ar fi putut ea folosi această informaţie împotriva lui,
cântărind riscul de a-i spune adevărul. Era pe cale de a se
răsti la el când Chaol răspunse:
— De când eram mici. Eram singurii băieţi de vârsta
noastră din castel – de rang înalt. Luam lecţii împreună, ne
jucam împreună, ne antrenam împreună. Dar când aveam
treisprezece ani, tatăl meu a decis ca familia noastră să se
mute înapoi în Anielle.
— Oraşul de pe Lacul Argintiu? Cumva avea sens că
familia lui Chaol domnea peste Anielle. Cetăţenii de acolo
erau războinici din naştere şi fuseseră apărători împotriva
hoardelor de sălbatici din munţii Colţ Alb timp de multe
generaţii. Din fericire, lucrurile deveniseră mai uşoare
pentru războinicii din Anielle în ultimii zece ani; poporul
din munţi fusese printre primele popoare distruse de către
armata cotropitoare a Adarlanului şi foarte rar rebelii lor
ajungeau în sclavie. Celaena auzise poveşti despre bărbaţii
din munte luând viaţa soţiilor şi copiilor, apoi pe a lor,
pentru a nu fi capturaţi de cei din Adarlan. Gândul că el ar
lupta împotriva a sute dintre ei – împotriva bărbaţilor
asemenea lui Cain – îi produse o stare de greaţă.
— Da, spuse Chaol, jucându-se cu cuţitul lung de
vânătoare de la centura sa. Am fost forţat să mă alătur
Consiliului Regal, asemenea tatălui meu; el îşi dorea ca eu
să petrec ceva timp în sânul poporului meu şi să învăţ…
orice ar învăţa un consilier. A spus că, din moment ce
armata regelui se afla atunci în munţi, ne putem reorienta
interesele de la lupta împotriva oamenilor munţilor la
politică. Ochii săi aurii erau distanţi. Dar îmi era dor de
Rifthold, continuă el.
— Aşa că ai fugit? Celaena era uimită de cât de multe îi
povestea Chaol – nu refuzase să îi spună despre el în
călătoria lor dinspre Endovier?
— Să fug? Chaol chicoti. Nu. Dorian l-a convins pe
Căpitanul Gărzii să mă ia drept ucenic, cu ajutorul lui
Brullo. Aşa că am abdicat şi-am cedat titul de Lord al
Aniellei fratelui meu şi am plecat a doua zi.
Tăcerea căpitanului sugera ceea ce el nu putea spune. Că
tatăl său nu obiectase. Dar mama sa? Chaol trase adânc aer
în piept.
 — Dar tu? întrebă el.
Celaena îşi încrucişa braţele.
— Credeam că nu vrei să ştii nimic despre mine.
Un zâmbet fantomatic traversă buzele lui Chaol în timp
ce privea cerul topindu-se în pete de portocaliu.
— Ce părere au părinţii tăi despre faptul că fiica lor este
Asasina Adarlanului?
— Părinţii mei sunt morţi, spuse ea. Au murit când
aveam opt ani.
— Deci tu…
Inima îi bubuia în piept.
— M-am născut în Terrasen, apoi am devenit asasin, apoi
am ajuns în Endovier, şi acum sunt aici. Şi asta este tot.
Tăcerea căzu; apoi el întrebă:
— De unde ai cicatricea de pe mâna dreaptă? Nu era
nevoie ca ea să privească fâşia zimţată ce îi traversa mâna,
chiar deasupra încheieturii. Îşi flexă degetele.
— Când aveam doisprezece ani, Arobynn Hamei a decis
că nu eram nici pe departe atât de pricepută la mânuirea
săbiei cu mâna stângă. Aşa că mi-a dat de ales: fie îmi rupea
el mâna dreaptă, fie o făceam eu însămi. Amintirea
fantomatică a durerii năprasnice îi străbătu mâna. În acea
noapte, mi-am pus mâna în pragul unei uşi şi am trântit uşa
peste ea. Am avut o rană deschisă şi mi-am rupt două oase.
A durat luni până să se vindece – luni în care mi-am putut
folosi doar mâna stângă. Îi aruncă lui Chaol un zâmbet
maliţios. Pun pariu că Brullo nu ţi-a făcut niciodată asta.
— Nu, spuse el încet. Nu, n-a făcut-o. Îşi drese vocea şi se
ridică. Primul test este mâine. Eşti pregătită?
— Desigur, minţi ea.
 El rămase în picioare pentru încă un moment, studiind-o.
— Ne vedem mâine-dimineaţă, spuse el şi plecă. În
liniştea care urmă plecării sale, Celaena medită la povestea
lui, modul în care era atât de diferită de a sa, dar totuşi atât
de similară, îşi cuprinse trupul cu braţele, un vânt rece
răscolindu-i faldurile rochiei.

CAPITOLUL 15
Deşi nu recunoscuse niciodată, Celaena nu ştia la ce să se
aştepte de la primul lor test. După tot antrenamentul din
ultimele cinci zile şi exerciţiile cu diferite arme şi tehnici,
corpul o durea. Alt lucru pe care nu l-ar fi recunoscut
niciodată, deşi îi era aproape imposibil să ascundă durerea
din membre. Când Celaena şi Chaol păşiră în uriaşa sală în
dimineaţa următoare, ea aruncă o privire asupra rivalilor săi
şi îşi aminti că nu era singura care nu avea habar la ce să se
aştepte. O draperie neagră şi impunătoare acoperea
jumătate din încăpere, obturându-le vederea. Orice era în
spatele acelei draperii, îşi dădu seama, urma să decidă
soarta unuia dintre ei. Zarva obişnuită fusese înlocuită cu o
tăcere agitată şi, în loc să discute despre asta, concurenţii
stăteau tăcuţi lângă antrenorii lor. Ea rămase aproape de
Chaol, ca de obicei. Însă sponsorii de la mezanin, urmărind
ce se petrecea pe podeaua alb-negru de dedesubt nu erau
un lucru obişnuit. Gâtul i se încleştă când privirea ei o
întâlni pe a prinţului moştenitor. În afară de faptul că îi
trimisese cărţi, ea nu mai ştiuse de el de la întâlnirea cu
regele. El îi aruncă un zâmbet, acei ochi de safir licărind în
lumina dimineţii. Ea îi oferi un zâmbet timid în schimb şi
îşi mută privirea din direcţia sa.
Brullo stătea lângă cortină, cu o mână pe sabie, iar
Celaena studie întreaga scenă. Cineva păşi lângă ea. Ştiu
cine era dinainte ca el să vorbească.
— E puţin cam teatral, nu crezi?
Îl privi pieziş pe Nox. Chaol deveni încordat şi ea îl putea
simţi analizându-l îndeaproape pe hoţ, fără îndoială
întrebându-se dacă ea şi Nox puneau la cale vreun plan de
evadare care ar fi inclus moartea fiecărui membru al familiei
regale.
— După cinci zile de antrenament asiduu, răspunse ea
încet, în parte conştientă că destul de puţini oameni
vorbeau în sală, mă bucur de puţină emoţie şi curiozitate.
Nox chicoti.
— Ce crezi că este? întrebă el.
Ea ridică din umeri, menţinându-şi atenţia asupra
cortinei. Din ce în ce mai mulţi competitori soseau, iar în
curând ceasul bătea ora nouă – ora de începere. Chiar dacă
ar fi ştiut ce se afla dincolo de cortină, cu siguranţă nu l-ar fi
putut ajuta.
— Să sperăm că este o haită de lupi mâncători de oameni
pe care trebuie să îi doborâm cu mâinile goale. Acum îl privi
direct în ochi, cu jumătate de zâmbet pe buze. Nu ar fi
distractiv?
Chaol îşi drese cu subtilitate glasul. Acum nu era
momentul să stea de vorbă. Celaena îşi băgă mâinile în
buzunarele pantalonilor negri.
— Mult noroc! îi ură ea lui Nox înainte de a se îndrepta
către cortină, Chaol urmând-o îndeaproape. Când ajunseră
suficient de departe, Celaena îl întrebă şoptit: Nu ai idee ce
se află sub cortină? Chaol clătină din cap.
Asasina îşi ajusta cureaua roasă din piele care îi atârna pe
şolduri. Era genul de curea menită să suporte greutatea mai
multor arme. Lipsa greutăţii de acum îi amintea de ceea ce
pierduse şi ce avea să câştige. Moartea de ieri a
Mâncătorului de Ochi fusese cu noroc dintr-un singur
punct de vedere, un om în minus cu care să se întreacă.
Aruncă o privire spre Dorian. Probabil că de acolo, de sus,
el putea să vadă ce se afla dincolo de cortină. De ce să nu o
ajute să trişeze puţin? îşi mută atenţia asupra celorlalţi
sponsori – nobili purtând haine rafinate – şi scrâşni din
dinţi la vederea lui Perrington. El rânji când îl zări pe Cain,
care îşi întindea braţele musculoase. Oare deja îi spusese lui
Cain ce se afla după draperie?
Brullo îşi drese glasul.
— Atenţie acum! strigă el. Toţi competitorii încercară să
pară calmi în timp ce acesta se îndrepta spre centrul
cortinei. Primul vostru test a sosit. Rânji larg, ca şi cum ceea
ce se afla în spatele cortinei avea să îi chinuie teribil. După
cum a ordonat Majestatea Sa, unul dintre voi va fi eliminat
astăzi, unul dintre voi se va dovedi nevrednic.
„Termină odată cu asta!“ gândi Celaena, maxilarul
încleştându-i-se.
De parcă i-ar fi citit gândurile, Brullo pocni din degete,
iar un gardian de lângă perete trase cortina. Centimetru cu
centimetru până ce…
Celaena îşi suprimă un hohot de râs. Tir cu arcul? Era un
concurs de tir cu arcul?
 — Regulile sunt simple, spuse Brullo. În spatele său, cinci
ţinte erau împrăştiate la diferite distanţe de-a lungul
peretelui.
Aveţi cinci trageri – una pe ţintă. Cel cu cea mai proastă
ţintă pleacă acasă.
Câţiva concurenţi începură să murmure, dar era tot ceea
ce putea face Celaena pentru a-şi ascunde bucuria. Din
nefericire, Cain nu se deranjase să îşi ascundă rânjetul
triumfător. De ce nu putuse fi el Campionul găsit mort?
— Veţi trage pe rând, spuse Brullo, iar în spatele lor doi
soldaţi aduseră un cărucior cu arcuri şi tolbe cu săgeţi.
Formaţi un şir lângă masă pentru a vă stabili ordinea. Testul
începe acum.
Celaena se aştepta ca ei să se grăbească spre masa lungă,
încărcată cu arcuri şi săgeţi identice, dar aparent niciunul
dintre ceilalţi douăzeci şi unu de competitori nu se grăbea
foarte mult să ajungă acasă. Celaena se pregătea să se
alăture şirului, dar Chaol o prinse de umăr.
— NU face pe grozava! o avertiză el.
Ea afişă un zâmbet dulce şi îi îndepărtă degetele de pe
umăr.
— Voi încerca să nu fac asta, spuse ea şi se alătură şirului.

Câtă încredere din partea lor să le dea săgeţi, chiar dacă

vârfurile lor erau boante. Un capăt rotunjit nu însemna că
nu se puteau înfige în gâtul lui Perrington sau al lui Dorian,
dacă voia.
Deşi gândul era plăcut, Celaena îşi menţinu atenţia
asupra competitorilor. Cu douăzeci şi unu de Campioni şi
câte cinci trageri de fiecare, testul avea să dureze mult.
Graţie lui Chaol, nimerise în capătul şirului – nu chiar
ultima, dar a treia de la sfârşit. Suficient de în spate încât să
fie nevoită să îi privească pe ceilalţi trăgând înaintea sa,
inclusiv pe Cain.
Ceilalţi concurenţi se descurcară destul de bine. Ţintele
circulare uriaşe erau compuse din cinci inele colorate –
galben marcând interiorul, cu doar un punct mic şi negru în
centru. Fiecare ţintă devenea mai mică pe măsură ce era
amplasată mai în spate, şi, pentru că încăperea era atât de
lungă, ţinta finală se afla la aproape şaptezeci de metri
distanţă.
Celaena îşi trecu degetele peste curbura fină a arcului său
din tisă. Trasul cu arcul fusese printre primele lucruri pe
care o învăţase Arobynn – elementul de bază al
antrenamentului oricărui asasin. Doi dintre asasini o
demonstrară cu uşurinţă. Deşi nu loviseră în plin, iar
tragerile lor deveneau mai neîndemânatice pe măsură ce
ţintele se îndepărtau, orice ar fi fost maeştrii lor, ştiuseră ce
îi învăţaseră.
Pelor, asasinul lungan, nu era încă suficient de puternic
pentru a manevra un arc mare şi de-abia nimeri de câteva
ori. Când îşi termină toate încercările, ochii îi sclipiră
resemnaţi, Campionii chicotiră, iar Cain râse cel mai tare.
Privirea lui Brullo era severă.
— Nu te-a învăţat nimeni niciodată cum să foloseşti un
arc, băiete?
Pelor ridică privirea, încruntându-se la Maestrul Armelor
cu o obrăznicie surprinzătoare.
— Sunt mult mai priceput la otrăvuri.
 — Otrăvuri! Brullo ridică mâinile în aer. Regele vrea un
Campion, iar tu nu poţi ochi nici măcar o vacă dintr-o
cireada! Maestrul armelor îi făcu lui Pelor semn să plece.
Ceilalţi Campioni râseră din nou, iar Celaena nu îşi dorea
nimic mai mult decât să râdă împreună cu ei. Dar Pelor
trase adânc aer în piept, umerii relaxându-i-se, şi se alătură
celorlalţi concurenţi care terminaseră testul. Dacă sfârşea
prin a fi eliminat, unde îl duceau? La închisoare sau într-o
altă gură de iad? Celaenei îi păru rău pentru băiat. Tragerile
lui nu fuseseră chiar atât de rele.
De fapt, Nox fu cel care o surprinse cel mai mult, cu două
lovituri în plin de la distanţele cele mai apropiate şi ultimele
două încercări la limita inelului central. Poate că ar trebui
să îl ia în considerare pentru o alianţă. Din modul în care
ceilalţi competitori îl priveau în timp ce se îndrepta către
capătul încăperii, Celaena ştiu că şi ei se gândeau la acelaşi
lucru.
Mormânt, asasinul respingător, se descurcă bine, socoti
ea. Patru nimerite din plin, iar lovitura finală la marginea
inelului ultracentral. Dar apoi Cain se afişă în dreptul liniei
albe din capătul încăperii, îşi încordă arcul şi trase.
Din nou şi din nou, şi din nou, în câteva secunde. Iar
când sunetul ultimei lovituri răsună prin camera deodată
tăcută, Celaena simţi cum stomacul i se întoarce pe dos.
Cinci ţinte în plin.
Singura ei consolare fu că niciuna dintre lovituri nu
nimerise punctul negru – centrul absolut. Una fusese pe-
aproape, totuşi.
Dintr-un oarecare motiv, şirul începu să avanseze rapid.
Nu se putea gândi decât la Cain – Cain aplaudat de
Perrington, Cain bătut pe spate de Brullo, Cain primind
toată lauda şi atenţia, nu pentru că era un munte de
muşchi, ci pentru că o merita.
Deodată, Celaena se trezi stând la linia albă, privind
întinderea vastă a încăperii dinaintea ei. Câţiva dintre
bărbaţi chicotiră, iar ea îşi păstră capul sus, luând de peste
umăr o săgeată şi fixând-o în arcul său.
Făcuse câteva antrenamente cu arcul în urmă cu câteva
zile şi se descurcase excelent. Sau cât de excelent se putea
descurca fără a atrage atenţia cuiva. Iar ea ucisese oameni
de la o distanţă mult mai mare decât cea mai îndepărtată
ţintă. Lovituri curate. Direct în gât.
Încercă să înghită, dar gura îi era uscată.
„Eu sunt Celaena Sardothien, Asasinul Adarlanului. Dacă
aceşti bărbaţi ar şti cine sunt, ar înceta să mai râdă. Eu sunt
Celaena Sardothien. Voi câştiga. Nu îmi va fi teamă.“
Trase arcul înapoi, muşchii din braţul său resimţind
efortul. Îşi scoase din minte orice sunet, orice mişcare, orice
zgomot cu excepţia răsuflărilor sale în timp ce focaliză
prima ţintă. Trase aer în piept. Expirând, lăsă săgeata să
zboare. În plin.
Încleştarea stomacului său se domoli şi răsuflă pe nas. Nu
era centrul absolut, dar oricum nu ţintise către acela.
Câţiva bărbaţi încetară să mai râdă, dar ea nu îi luă în
seamă în timp ce fixă o altă săgeată şi trase către cea de-a
doua ţintă. Ţintise către marginea inelului ultracentral, pe
care îl lovi cu o precizie mortală. Putea face un întreg cerc
din săgeţi, dacă dorea. Şi dacă avea suficientă muniţie.
Mai nimeri încă o dată în plin pe a treia ţintă – ţintind
către margine, dar nimerind în interior. Procedă la fel la a
patra ţintă, dar ţinti în partea opusă. Acolo unde ţintea,
săgeata se şi înfigea.
Întinzând mâna după ultima săgeată, îl auzi pe unul
dintre rivali, un mercenar roşcat pe nume Renault,
chicotind. Strânse arcul suficient de tare încât lemnul să
geamă şi îl trase înapoi pentru ultima lovitură.
Ţinta era acum puţin mai mult decât un amestec de
culori, atât de îndepărtată încât punctul central era un
grăunte de nisip în imensitatea camerei. Nu putea vedea
micul punct din centru – punctul pe care nimeni nu reuşise
încă să îl atingă, nici măcar Cain. Braţul Celaenei tremură
de efort întinzând coarda puţin mai în spate. Trase.
Săgeata lovi centrul absolut, spulberând punctul negru.
Toţi se opriră din râs.
Nimeni nu îi adresă vreun cuvânt când se îndepărtă de
linia albă şi îşi puse arcul înapoi în cărucior. Chaol doar se
încruntă către ea – evident, nu fusese atât de modestă –, dar
Dorian zâmbi. Ea oftă şi li se alătură celorlalţi concurenţi
care aşteptau ca proba să ia sfârşit, stând destul de departe
de ei.
Când marcajele lor fură comparate de către Brullo însuşi,
unul dintre soldaţii armatei, nu tânărul Pelor, sfârşi
eliminat. Deşi în niciun caz nu pierduse, Celaena nu putea
suporta – sub niciun chip nu putea suporta – sentimentul
că, de fapt, nu câştigase nimic.

CAPITOLUL 16
În ciuda încercării sale de a-şi controla respiraţia, Celaena
gâfâia alergând alături de Chaol în parcul de vânătoare.
Dacă el era obosit, nu o arăta, cu excepţia licărului de
sudoare de pe chip şi a cămăşii îmbibate.
Alergau spre un deal, vârful acestuia încă fiind ascuns în
ceaţa dimineţii. Picioarele i se înmuiară la vederea pantei
înclinate, iar stomacul i se urcă în gât. Celaena gâfâi tare
pentru a-i atrage atenţia lui Chaol înainte de a încetini şi a-
şi arunca braţele în jurul unui copac.
Răsuflarea îi cutremura pieptul, iar Celaena se ţinu strâns
de trunchi în timp ce vomită. Ura căldura lacrimilor ce i se
prelingeau din ochi, dar nu le putea şterge şi vomită din
nou. Chaol stătea în apropiere, privind. Celaena îşi sprijini
fruntea de un braţ, calmându-şi răsuflarea, îndemnându-şi
trupul să se liniştească.. Trecuseră trei zile de la primul test,
zece de la sosirea ei în Rifthold, iar ea încă nu era în formă.
Următoarea eliminare era în patru zile şi, deşi
antrenamentul îşi reluase cursul normal, ea începuse să se
trezească puţin mai devreme decât de obicei. Nu va pierde
în faţa lui Cain sau a lui Renault, sau a oricăruia dintre ei.
— Ai terminat? întrebă Chaol. Ea ridică privirea pentru a
se încrunta la el, dar totul se învârtea în jur şi vomită din
nou. Ţi-am spus să nu mănânci înainte să plecăm.
— Ai terminat cu atitudinea asta îngâmfată?
— Ai terminat cu vărsarea maţelor?
— Momentan, se răsti ea. Poate că data viitoare nu voi
mai fi atât de curtenitoare şi voi vomita pe tine.
— Dacă mă poţi prinde, spuse el cu jumătate de zâmbet.
Îşi dorea să îi smulgă zâmbetul de pe chip, dar, când făcu
un pas, genunchii o trădară şi îşi sprijini din nou mâinile de
copac, aşteptând ca stomacul să i se revolte din nou. Cu
colţul ochiului îl zări privindu-i spatele, care îi era expus
prin cămaşa îmbibată cu sudoare. Se ridică.
— Îţi face plăcere să te uiţi la cicatricile mele?
El îşi muşcă buza de jos.
— Când le-ai căpătat pe astea? Celaena ştiu că se referea
la cele trei urme enorme care îi traversau spatele.
— Când crezi? spuse ea. El nu răspunse, iar ea privi în
sus, către bolta de frunze de deasupra lor. Briza dimineţii le
zburli, smulgând câteva de pe ramurile scheletice. Pe alea
trei, continuă ea, le am din prima zi în Endovier.
— Ce-ai făcut să le meriţi?
— Să le merit? râse ascuţit. Nimeni nu merită să fie
biciuit asemenea unui animal. Chaol deschise gura, dar ea
nu îl lăsă să vorbească. Am ajuns în Endovier, iar ei m-au
târât în mijlocul ocnei şi m-au legat între stâlpii de eşafod.
Douăzeci şi una de lovituri de bici. Ea se holbă la el fără să îl
vadă în întregime, iar cerul cenuşiu căpătă culoarea
întunecată a Endovierului şi vuietul vântului deveni
suspinele sclavilor. Asta a fost înainte de a mă împrieteni cu
câţiva dintre ceilalţi sclavi şi am petrecut acea primă noapte
întrebându-mă dacă voi rezista până dimineaţă, dacă
spatele mi se va infecta sau dacă voi sângera şi voi muri
înainte de a şti ce se petrece.
— Nu te-a ajutat nimeni?
— Doar a doua zi de dimineaţă. O tânără femeie mi-a
strecurat o cutie cu unguent în timp ce aşteptam la coadă
pentru micul dejun. Nu am apucat niciodată să îi
mulţumesc. Mai târziu în ziua aceea, patru supraveghetori
au violat-o şi au ucis-o. Celaena îşi încleştă pumnii; ochii o
înţepau. În ziua în care mi-am ieşit din fire, continuă ea, m-
am oprit la postul lor din mină ca să-i răsplătesc pentru
ceea ce i-au făcut. Au murit prea repede.
— Dar erai o femeie în Endovier, spuse Chaol, vocea lui
fiind dură şi calmă. Nimeni niciodată… se bâlbâi, incapabil a
rosti cuvântul.
Ea îi oferi un zâmbet timid şi amar.
— În primul rând, se temeau de mine. Iar după ziua în
care aproape am atins zidul, niciunul dintre ei nu a mai
îndrăznit să se apropie de mine. Dar, dacă un gardian
încerca să fie prea prietenos… ei, bine, devenea exemplul
care le amintea celorlalţi că puteam la fel de uşor să îmi
pierd cumpătul, dacă asta simţeam. Vântul se învolbură în
jurul lor, smulgându-i şuviţe de păr din cosiţa împletită. Nu
era nevoie să dea glas celeilalte suspiciuni – aceea că poate,
cumva, Arobynn îi mituise pe gardienii din Endovier pentru
siguranţa ei. Fiecare supravieţuieşte cum poate.
Celaena nu înţelese prea bine blândeţea din privirea pe
care i-o oferi Chaol când încuviinţă. Îl privi doar pentru o
clipă înainte de a o rupe la fugă, la deal, unde primele raze
de soare începeau să răzbească prin ceaţă.

În după-amiaza următoare, Campionii stăteau aşezaţi în

jurul lui Brullo, care le ţinea lecţii despre diferite arme şi
alte prostii pe care ea le învăţase cu ani în urmă şi nu era
nevoie să le audă din nou. Tocmai se gândea dacă putea
dormi stând în picioare când, cu colţul ochiului, o mişcare
bruscă la uşile balconului îi atrase atenţia. Celaena se
întoarse exact la timp pentru a-l vedea pe unul dintre
Campionii masivi – unul dintre soldaţi – lovind un gardian
din apropiere, doborându-l la pământ. Capul gardianului
lovi marmura cu o pocnitură, iar el rămase inconştient.
Celaena nu îndrăzni să se mişte – niciunul dintre Campioni
nu o făcu – în timp ce bărbatul se năpusti spre uşă, către
grădină şi libertate.
Dar Chaol şi gărzile sale se mişcară atât de repede, încât
Campionul răzvrătit nu avu timp să atingă uşa de sticlă
înainte ca o săgeată să îl străpungă direct în gât.
Tăcerea căzu peste încăpere, iar jumătate din gardieni îi
încercuiră pe Campioni, cu mâinile pe săbii, pe când ceilalţi,
inclusiv Chaol, se repeziră spre Campionul mort şi
gardianul prăbuşit. Arcaşii de la mezanin se înarmară cu un
geamăt al coardelor. Celaena rămase nemişcată, la fel ca
Nox, care stătea aproape de ea. O mişcare greşită şi un
gardian speriat ar fi putut să o ucidă. Nici măcar Cain nu
respira prea adânc.
Prin zidul de Campioni, gărzi şi armele lor, Celaena îl zări
pe Chaol îngenunchind lângă gardianul inconştient. Nimeni
nu îl atinse pe Campionul căzut, care zăcea cu faţa în jos şi
cu mâna încă întinsă către uşa din sticlă. Sven era numele
său, deşi nu ştia motivul pentru care fusese exclus din
armată.
— Zei din Ceruri! răsuflă Nox, atât de încet încât buzele
de-abia i se mişcară. Tocmai… l-au ucis. Celaena se gândi să
îi spună să tacă, dar chiar şi asta părea riscant. Câţiva dintre
Campioni şuşoteau unul altuia, dar nimeni nu îndrăznea să
facă vreun pas. Ştiam că vorbesc serios despre faptul că nu
ne lasă să plecăm, dar… Nox înjură, iar ea îl simţi privind-o
pieziş. Mi-a fost garantată imunitatea de către sponsorul
meu. M-a căutat şi mi-a spus că nu voi merge la închisoare
dacă pierd competiţia. În acel moment, Celaena ştiu că el
vorbea mai mult pentru sine, iar, când ea nu răspunse, Nox
încetă. Ea se holbă îndelung la Campionul mort.
Ce îl făcuse pe Sven să rişte? Şi de ce aici, chiar acum?
Mai erau încă trei zile până la al doilea test; ce făcuse
momentul ăsta atât de special? În ziua în care ea îşi ieşise
din fire în Endovier, nu se gândise la libertate. Nu, ea
alesese timpul şi locul, apoi atacase. Nu avusese niciodată
intenţia să evadeze.
Razele soarelui străpunseră uşile, luminând sângele
Campionului pe sticla pătată.
Poate că înţelesese că nu avea nicio şansă de a câştiga şi
că acest tip de moarte era mult mai bună decât să se
întoarcă în oricare loc din care venise aici. Dacă voia să
evadeze, ar fi aşteptat până la lăsarea întunericului, când ar
fi fost departe de oricine din competiţie. Sven dorise să
dovedească un lucru, înţelese ea, şi asta doar din pricina
acelei zile în care ea ajunsese la un pas de a atinge zidul
Endovierului.
Adarlan le putea lua libertatea, le putea distruge vieţile şi
îi putea doborî şi biciui, forţa să participe la concursuri
ridicole, dar, criminali sau nu, ei erau încă oameni. Moartea
– mai degrabă decât să facă parte din jocul regelui – era
ultima opţiune pentru el.
Încă holbându-se la mâna lui întinsă către un orizont de
neatins, Celaena spuse o rugăciune tăcută pentru
Campionul mort şi îi dori liniştea.

CAPITOLUL 17
 Cu pleoape grele, Dorian Havilliard încercă să nu caşte în
timp ce stătea pe tron. Muzica şi pălăvrăgeala pluteau prin
aer, ademenindu-l la somn. De ce trebuia mama lui să
insiste asupra prezenţei lui la curte? Chiar şi vizita de după-
amiază era prea mult. Dar era mai bine decât să analizeze
cadavrul Mâncătorului de Ochi, pe care Chaol îl studiase în
ultimele zile. Îşi va face griji cu privire la asta mai târziu –
dacă devenea o problemă. Ceea ce nu va deveni, dacă Chaol
o investiga. Probabil fusese doar o neînţelegere de pahar.
Iar apoi mai era şi Campionul care încercase să scape în
acea după-amiază. Dorian se cutremură la gândul că ar fi
putut asista la aşa ceva şi la încurcătura cu care trebuia să se
confrunte Chaol, de la soldatul rănit la sponsorul care îşi
pierduse Campionul şi la cadavrul însuşi. La ce se gândise
tatăl său când hotărâse să găzduiască acest concurs?
Dorian o privi pe mama sa, aşezată pe un tron lângă el.
Cu siguranţă ea nu ştia nimic despre asta şi probabil ar fi
fost îngrozită dacă ar fi aflat ce fel de asasini locuiau sub
acoperişul ei. Mama lui era încă frumoasă, deşi chipul îi era
puţin ridat şi acoperit cu pudră, iar părul ei roşcat era
brăzdat de câteva şuviţe argintii. În această zi era învăluită
în metri de catifea verde-intens şi eşarfe, şi şaluri aurii, iar
coroana ei era împodobită cu un văl strălucitor care îi dădea
lui Dorian impresia că purta un cort pe cap.
Înaintea lor, nobilimea se plimba bârfind şi punând ţara
la cale. O orchestră cânta menuete într-un colţ, iar servitorii
se strecurau printre nobili într-un dans al lor în timp ce
reumpleau platourile şi paharele şi înlocuiau argintăria.
Dorian se simţea ca un element de decor. Desigur, purta
un costum ales de mama sa, care îi fusese trimis în acea
dimineaţă: o vestă de un verde-albăstrui, cu mâneci albe
ridicole ivindu-se de sub umerii bufanţi de un albastru-
alburiu. Pantalonii, slavă zeilor, erau cenuşii, deşi cizmele
sale de piele arătau mult prea noi pentru mândria
masculină.
— Dorian, dragul meu. Eşti încruntat, spuse ea. Îi oferi
reginei Georgina o privire de părere de rău. Am primit o
scrisoare de la Hollin. Ne trimite dragostea lui.
— A spus ceva interesant?
— Doar că urăşte şcoala şi că îşi doreşte să vină acasă.
— Spune asta în fiecare scrisoare.
Regina Adarlanului suspină.
— Dacă tatăl tău nu mi-ar fi interzis, l-aş fi adus acasă.
— Îi este mult mai bine la şcoală. Când venea vorba de
Hollin, cu cât se afla mai departe, cu atât era mai bine.
Georgina îşi studie fiul.
— Tu te-ai comportat mereu cuviincios. Niciodată nu ai
fost neascultător faţă de dascălii tăi. Oh, bietul meu Hollin.
Când voi fi moartă, vei avea grijă de el, nu-i aşa?
— Moartă? Mamă, ai doar…
— Ştiu câţi ani am. Tocmai de aceea trebuie să te însori.
Şi cât mai curând.
— Să mă însor? Dorian scrâşni din dinţi. Cu cine?
— Dorian, eşti prinţul moştenitor. Şi ai deja
nouăsprezece ani. Vrei să devii rege şi să mori fără un
moştenitor pentru ca Hollin să poată prelua tronul? Dorian
nu răspunse. Mă gândeam eu, continuă regina. După un
moment ea spuse: Există o mulţime de tinere femei care ar
fi soţii bune. Deşi ar fi de preferat o prinţesă.
— Nu au mai rămas prinţese, rosti el cu asprime.
 — Cu excepţia prinţesei Nehemia. Ea râse şi îşi puse
mâna peste a lui. O, stai liniştit. Nu te-aş forţa să te
căsătoreşti cu ea. Sunt surprinsă că tatăl tău încă îi permite
să poarte acest titlu. Fată semeaţă şi arogantă; ştiai că a
refuzat să poarte rochia pe care i-am trimis-o?
— Sunt sigur că prinţesa are motivele sale, zise Dorian cu
precauţie, dezgustat de prejudecata mamei sale. Am vorbit
cu ea o singură dată, dar pare… plină de viaţă.
— Atunci poate că ai să te căsătoreşti cu ea. Mama lui
râse din nou înainte ca el să poată răspunde.
Dorian zâmbi apatic. Încă nu îşi putea da seama de ce
tatăl său îndeplinise dorinţa regelui din Eyliwe, de a permite
vizita fiicei sale la curte ca să se familiarizeze cu regulile
Adarlanului. Din punctul de vedere al ambasadorilor,
Nehemia nu era tocmai cea mai potrivită alegere. Nu când
el auzise zvonuri despre sprijinul pentru rebelii din Eyliwe
şi despre eforturile de a închide ocna de la Calaculla. Dorian
nu o putea învinui pentru asta; totuşi, nu după ce văzuse
oroarea care era Endovier şi grozăviile pe care le suferise
trupul Celaenei Sardothien. Dar tatăl său nu făcea niciodată
nimic fără motiv, iar din săracul schimb de cuvinte pe care
îl avusese cu Nehemia, nu se putea abţine să nu se întrebe
dacă şi ea avea motivaţiile proprii de a se afla aici.
— Ce păcat că Lady Kaltain are o înţelegere cu ducele
Perrington, continuă mama sa. Este o fată atât de frumoasă
şi atât de politicoasă. Poate că are vreo soră.
Dorian îşi încrucişă braţele, înghiţindu-şi în sec repulsia.
Kaltain stătea în celălalt capăt al sălii, iar el era mult prea
conştient de privirea ei care îi scruta fiecare centimetru al
corpului. Se foi pe tron, dezmorţindu-şi spatele.
 — Ce spui de Elise? zise regina indicând către o tânără
blondă îmbrăcată în culoarea lavandei. Este foarte
frumoasă. Şi poate fi destul de jucăuşă.
„După cum am aflat deja.“
— Elise mă plictiseşte, spuse el.
— Oh, Dorian! Regina duse o mână la inimă. Vrei să îmi
spui că doreşti să te căsătoreşti din dragoste? Dragostea nu
îţi garantează o căsnicie reuşită.
Era plictisit. Plictisit de aceste femei, plictisit de această
mascaradă, plictisit de tot.
Sperase că drumul spre Endovier va alunga această
plictiseală şi că va fi bucuros să se întoarcă acasă, dar găsi
locul exact la fel cum îl lăsase. Aceleaşi doamne încă
privindu-l cu ochi rugători, aceleaşi slujnice făcându-i cu
ochiul, aceiaşi consilieri încă strecurând bileţele cu
propuneri legislative pe sub uşa sa. Iar tatăl său… tatăl său
era întotdeauna preocupat de competiţie şi nu se va opri
până ce fiecare continent nu va purta steagul Adarlanului.
Chiar şi pariatul pe aşa-numiţii Campioni devenise
plictisitor. Era limpede că Celaena şi Cain se vor înfrunta în
final, iar până atunci… ei, bine, ceilalţi Campioni nu meritau
timpul său.
— Din nou te încrunţi. Eşti supărat din vreo pricină,
dragul meu? Ai vreo veste de la Rosamund? Bietul meu
copil… cum ţi-a frânt inima! Regina dădu din cap. Deşi s-a
întâmplat în urmă cu mai mult de un an… Dorian nu
răspunse. Nu voia să se gândească la Rosamund sau la soţul
necioplit pentru care îl părăsise.
Câţiva nobili începură să danseze. Mulţi erau de vârsta sa,
dar Dorian simţea că, într-un fel, exista o distanţă imensă
între ei. Nu se simţea mai bătrân, nici mai înţelept, ci mai
degrabă se simţea… Se simţea…
Simţea că ceva din interiorul său nu se potrivea cu veselia
lor, cu ignoranţa lor conştientă a ceea ce se afla dincolo de
zidurile castelului. Era ceva dincolo de titlul său. Se
bucurase de compania lor în adolescenţa lui timpurie, dar
devenise evident că mereu se va afla cu un pas înaintea lor.
Partea cea mai rea era că ei nu păreau să observe că el era
diferit sau că se simţea diferit. Dacă nu ar fi fost Chaol, s-ar
fi simţit teribil de singur.
— Ei, bine, spuse mama sa pocnind din degete către una
dintre doamnele sale de onoare, sunt sigură că tatăl tău te
ţine ocupat, dar când vei avea un moment în care să te
deranjezi să te gândeşti la mine şi la soarta regatului tău,
uită-te peste asta. Doamnele reginei făcură o plecăciune în
timp ce regina îi înmână o bucată de hârtie împăturită,
purtând sigiliul ei roşu ca sângele. Dorian o deschise, iar
stomacul i se revoltă la vederea lungii liste de nume. Toate
erau doamne de viţă nobilă, toate la vârsta măritişului.
— Ce este asta? întrebă el impunător şi luptându-se cu
dorinţa de a rupe hârtia în bucăţi.
Regina îi zâmbi.
— O listă cu potenţiale mirese. Oricare dintre ele ar fi
potrivită să poarte coroana. Şi toate, am fost informată, sunt
destul de capabile să aibă moştenitori.
Dorian puse lista cu nume în buzunarul vestei sale.
Neliniştea din sufletul său nu se domolea.
— Mă voi gândi la asta, spuse el, iar, înainte ca regina să
răspundă, el coborî de pe podiumul regal. Imediat, cinci
tinere femei începură să roiască în jurul său şi să îl invite la
dans, să îl întrebe cum o mai duce, dacă va participa la balul
Samhuinn. Cuvintele lor nu conteneau să zboare pe lângă
el, iar Dorian le privi inexpresiv. Care erau numele lor?
Privi peste capetele lor împodobite cu bijuterii pentru a
găsi calea către uşă. S-ar fi sufocat dacă ar mai fi rămas mult
timp acolo. Îşi luă politicos la revedere, apoi se îndepărtă de
talmeş-balmeşul curţii, lista potenţialelor mirese care
simţea că-i atacă hainele, până la piele, precum acidul.
Dorian îşi băgă mâinile în buzunare hoinărind pe
coridoarele castelului. Cuştile erau goale – câinii erau la
vânătoare. Voia să verifice o femelă gestantă, deşi ştia că era
imposibil de prezis sexul puiului înainte de a făta. Spera că
puii vor fi de rasă pură, dar mama lor avea tendinţa de a
evada din cuşca ei. Era cel mai rapid câine de vânătoare al
său, dar nu reuşise niciodată să îi domolească spiritul
sălbatic.
Acum nu ştia cu adevărat încotro se îndrepta; voia doar
să meargă – oriunde.
Dorian îşi descheie primul nasture de la vestă.
Clinchetele de săbii răsunau dinspre o uşă deschisă, iar el se
opri. Se întoarse cu faţa către sala de antrenament a
Campionilor şi, deşi antrenamentul trebuia să se fi terminat
până acum, acolo…
Acolo era ea.
Părul ei auriu strălucea în timp ce se plimba printre trei
gărzi, sabia sa fiind puţin mai mult decât o extensie de oţel
a mâinii sale. Nu se împiedica de gărzi când o răsucea şi se
eschiva printre ele.
Cineva începu să aplaude în stânga ei, iar cei patru
duelişti se opriră, gâfâind. Dorian privi cum un rânjet se
întinse pe chipul asasinei când se întoarse către sursa
aplauzelor. Vălul de sudoare îi ilumina pomeţii, iar ochii ei
albaştri licăreau. Da, era cu adevărat adorabilă. Dar…
Prinţesa Nehemia se apropie, aplaudând. Nu purta rochia
ei albă, obişnuită, ci o tunică neagră şi pantaloni largi, iar
într-o mână strângea un baston din lemn sculptat şi
ornamentat.
Prinţesa îşi puse mâna pe umărul asasinei şi îi spuse fetei
ceva ce o făcu să râdă. Dorian privi în jur. Unde era Chaol
sau Brullo? De ce se afla Asasinul Adarlanului aici împreună
cu prinţesa din Eyliwe? Şi cu o sabie! Asta nu putea
continua, mai ales după tentativa aceea de evadare a
Campionului ucis.
Dorian se apropie şi zâmbi către prinţesă, apoi făcu o
plecăciune. Nehemia îl întâmpină cu o simplă încuviinţare
din cap. Deloc surprinzător. Dorian luă mâna Celaenei.
Mirosea a metal şi a sudoare, dar o sărută oricum,
ridicându-şi privirea către chipul ei în acelaşi timp.
— Lady Lillian, bombăni el cu buzele lipite de pielea sa.
— Înălţimea Ta, spuse ea încercând să îşi retragă mâna
dintr-a lui. Dar Dorian nu renunţa la mâna sa aspră.
— Pot vorbi cu tine? spuse el conducând-o deoparte
înainte ca ea să îşi dea acordul. Când ieşiră din raza auditivă
a celorlalţi, întrebă impunător: Unde este Chaol?
Ea îşi încrucişă braţele.
— Aşa găseşti de cuviinţă să vorbeşti cu Campioana ta
iubită?
El se încruntă.
— Unde este Chaol?
 — Nu ştiu. Dacă ar fi să pun pariu totuşi, aş spune că
inspectează trupul ciopârţit al Mâncătorului de Ochi sau
scapă de trupul lui Sven. În afară de asta, Brullo a spus că
pot sta aici oricât doresc după antrenamente. Am alt test
mâine, ştii doar.
Desigur că ştia.
— De ce este aici prinţesa Nehemia?
— Mă căuta, iar când Philippa i-a spus că sunt aici, a
insistat să mi se alăture. Aparent, o femeie nu poate rezista
prea mult fără o sabie în mâini. Celaena îşi muşcă buza.
— Nu mi te amintesc atât de vorbăreaţă.
— Ei, bine, poate dacă ţi-ai fi făcut timp să vorbeşti cu
mine, ai fi aflat asta.
Dorian mustăci, dar muşcă momeala; blestemat fie de
către zei!
— Şi când am avut timp să vorbesc cu tine?
— Îţi aminteşti faptul mărunt că am călătorit împreună
din Endovier, nu-i aşa? Şi că sunt aici de câteva săptămâni.
— Ţi-am trimis cărţile acelea, se oferi el.
— Şi m-ai întrebat vreodată dacă le-am citit?
Celaena uitase cu cine vorbea?
— Am vorbit cu tine o dată de când am ajuns.
Ea ridică din umeri şi dădu să se întoarcă. Iritat, dar uşor
curios, el o prinse de braţ. Ochii ei de turcoaz licăriră
holbându-se la mâna lui, iar inima lui Dorian o luă la galop
când privirea ei urcă spre chipul său. Da, transpirată fiind,
era o fată frumoasă.
— Nu îţi e teamă de mine? aruncă o privire pe teaca
săbiei lui. Sau eşti la fel de priceput în mânuirea săbiei
precum Căpitanul Westfall?
 El păşi mai aproape, intensificând strânsoarea.
— Mai priceput, şopti el în urechea ei. Iată: Celaena roşea
şi clipea.
— Ei, bine, începu ea, dar timpul se scurse. Dorian
câştigase. Ea îşi încrucişă braţele. Foarte amuzant, înălţimea
Ta.
El făcu o plecăciune teatrală.
— Fac şi eu ce pot. Dar prinţesa Nehemia nu poate
rămâne aici cu tine.
— Şi de ce, mă rog? Crezi că o voi ucide? De ce aş ucide
singura persoană din castelul ăsta care nu este o idioată?
Celaena îi aruncă lui Dorian o privire care sugera că el făcea
parte din majoritate. Ca să nu mai spunem că gărzile ei m-
ar ucide înainte să ridic o mână.
— Pur şi simplu nu se poate. Se află aici pentru a ne
învăţa obiceiurile, nu să se dueleze.
— Este o prinţesă. Poate face orice doreşte.
— Şi presupun că tu o vei învăţa mânuirea armelor?
Celaena ridică bărbia.
— Poate că îţi este puţin teamă de mine.
— O voi escorta înapoi în camera ei.
Cu un gest lung, Celaena îi deschise calea.
— Wyrd să te ajute.
Dorian îşi trecu o mână prin părul negrul şi se apropie de
prinţesă, care îi aştepta cu o mână în şold.
— Alteţă, spuse Dorian făcându-le semn gărzilor ei
personale să li se alăture. Mă tem că trebuie să vă ducem
înapoi în camera dumneavoastră.
Prinţesa privi peste umărul lui cu o sprânceană ridicată.
Spre disperarea lui, Celaena începu să îi vorbească în Eyliwe
prinţesei, care lovi cu toiagul în podea. Apoi îi şuieră ceva
prinţului. Dorian nu prea se descurca cu limba Eyliwe, iar
prinţesa vorbea prea repede pentru ca el să o poată înţelege.
Din fericire, asasina traduse:
— Spune că te poţi întoarce la tronul şi la dansul tău şi să
ne laşi în pace, spuse Celaena.
Dorian făcu tot ce putu pentru a rămâne serios.
— Spune-i că este inacceptabil ca ea să se dueleze.
Celaena spuse ceva, iar după cuvintele ei prinţesa doar
flutură o mână şi trecu pe lângă ei, păşind în ringul de duel.
— Ce i-ai spus? întrebă Dorian.
— I-am spus că te oferi voluntar să fii primul ei partener,
spuse ea. Ei, bine? Nu vrei să o superi pe prinţesă.
— Nu mă voi duela cu prinţesa.
— Preferi să te duelezi cu mine?
— Poate dacă am lua o lecţie privată în camera ta, spuse
el încet. Diseară.
— Te voi aştepta, zise ea. Îşi răsuci o şuviţă de păr în jurul
unui deget.
Prinţesa îşi roti toiagul cu putere şi precizie, lucru care îl
făcu să înghită în sec. Nedorind să fie bătut măr, se duse la
raftul cu arme şi alese două săbii din lemn.
— Ce zici de nişte mişcări de bază, în schimb? o întrebă
el pe Nehemia. Spre uşurarea lui, prinţesa încuviinţă şi îi
înmână toiagul uneia dintre gărzile sale, apoi luă sabia de
antrenament pe care i-o întinse Dorian. Celaena nu îl va
face să pară un fraier!
— Tu stai aşa, îi spuse el prinţesei, luând o poziţie
defensivă.
 CAPITOLUL 18
Celaena zâmbea în timp ce îl privea pe prinţul moştenitor
al Adarlanului arătându-i prinţesei din Eyliwe primii paşi de
bază în scrimă. Era fermecător, socoti ea. Într-un mod
arogant. Dar cineva cu titlul lui putea fi mult, mult mai rău.
O stânjenise felul în care o făcuse să roşească. De fapt,
Dorian era atât de atrăgător încât Celaena avea dificultăţi în
a nu se gândi cât de atrăgător era şi se întrebă din nou de ce
nu era căsătorit.
Îşi cam dorea să îl sărute.
Înghiţi în sec. Mai fusese sărutată înainte, desigur. De
către Sam, şi suficient de des încât acest lucru să nu îi fie
străin. Dar trecuse mai bine de un an de când îl pierduse pe
asasinul cu care crescuse. Şi, chiar dacă gândul de a săruta
pe altcineva îi provoca greaţă odinioară, când îl văzuse pe
Dorian…
Prinţesa Nehemia se întinse, plesnindu-l pe Dorian peste
încheietură cu sabia. Celaena îşi înăbuşi râsetul. El se
încruntă şi frecă locul dureros, dar apoi zâmbi când prinţesa
începu să privească triumfător.
„Blestemat să fie că este atât de chipeş!“
Celaena se rezemă de perete şi s-ar fi bucurat de lecţia de
scrimă dacă cineva nu ar fi strâns-o de braţ atât de tare
încât să o doară.
— Ce este asta? Târâtă de lângă perete, se trezi faţă în
faţă cu Chaol.
— Ce să fie?
— Ce face Dorian cu ea?
Celaena ridică din umeri.
 — Se duelează?
— Şi de ce se duelează?
— Pentru că el s-a oferit voluntar să o înveţe să lupte?
Chaol aproape că o îmbrânci când se apropie de cei doi.
Aceştia se opriră, iar Dorian îl urmă pe Chaol într-un colţ.
Vorbiră rapid – erau furioşi – înainte ca Chaol să se întoarcă
lângă Celaena.
— Gărzile te vor escorta înapoi în cameră.
— Ce? îşi aminti conversaţia lor de pe balcon şi se
încruntă. Gata cu schimbul de poveşti. Testul este mâine,
trebuie să mă antrenez! protestă ea.
— Cred că te-ai antrenat suficient pe ziua de azi – este
aproape ora cinei. Lecţia ta cu Brullo s-a încheiat acum
două ore. Odihneşte-te, altfel vei fi inutilă mâine. Şi nu, nu
ştiu în ce va consta testul, aşa că nu te deranja să întrebi.
— Este absurd! se plânse ea, iar o ciupitură din partea lui
Chaol îi domoli glasul. Prinţesa Nehemia aruncă o privire
îngrijorată în direcţia Celaenei, dar asasina îi făcu semn să
încheie lecţia cu prinţul moştenitor. Nu voi face nimic,
cretin nesuferit.
— Sincer, eşti chiar atât de oarbă încât să nu vezi de ce
nu putem permite una ca asta?
— Nu poţi permite – ţi-e frică de mine!
— Nu te flata.
— Crezi că eu vreau să mă întorc în Endovier? sâsâi ea.
Crezi că eu nu sunt conştientă de faptul că, dacă evadez, voi
fi vânată pentru tot restul vieţii mele? Crezi că eu nu ştiu de
ce vomit când alergăm împreună dimineaţa? Corpul meu
este o epavă. Am nevoie să petrec orele astea în plus aici, iar
tu nu ar trebui să mă pedepseşti pentru asta!
 — Nu am de gând să pretind că ştiu cum funcţionează
mintea unui criminal.
Celaena îşi aruncă mâinile în aer.
— Ştii, chiar m-am simţit vinovată. Doar puţin vinovată.
Iar acum îmi amintesc de ce nu trebuia. Urăsc să stau
degeaba, închisă în camera mea, plictisită de moarte. Urăsc
toate gărzile şi prostiile astea; urăsc când tu îmi spui să mă
abţin când Brullo îi cântă osanale lui Cain, iar eu sunt acolo,
plictisitoare şi greu de remarcat, la mijloc. Urăsc să mi se
spună ce nu pot să fac. Iar pe tine te urăsc cel mai mult
dintre toţi!
El bătu cu piciorul în podea.
— Ai terminat?
Pe chipul lui Chaol nu era nici urmă de blândeţe, iar ea
plecă, pumnii săi arzând de dorinţa de a-i îndesa dinţii pe
gât.

CAPITOLUL 19
Stând într-un scaun aproape în centrul marii săli, Kaltain
îl privea pe ducele Perrington conversând cu regina
Georgina în balconul său. Ce păcat că Dorian plecase atât
de repede cu o oră în urmă; ea nici măcar nu avusese ocazia
de a vorbi cu el. Lucru care era iritant, având în vedere
faptul că petrecuse o bună parte din dimineaţă dichisindu-
se pentru curte: părul negru îi era înfăşurat cu eleganţă în
jurul capului, iar pielea ei arunca sclipiri aurii datorită
pudrelor strălucitoare cu care îşi machiase chipul. Deşi
legăturile rochiei sale roz cu galben îi zdrobeau coastele, iar
perlele şi diamantele din jurul gâtului o strangulau, îşi ţinea
bărbia sus, mândră. Dorian plecase, dar apariţia lui
Perrington fusese o surpriză neaşteptată. Acesta o vizita
destul de rar pe regină; trebuia să fie vorba de ceva
important.
Kaltain se ridică din scaunul ei de lângă şemineu în timp
ce ducele făcu o plecăciune înaintea reginei şi se îndreptă
către uşile salonului. Când ea interveni în calea lui, el se
opri la vederea ei, ochii strălucindu-i de o poftă care o făcu
să îşi dorească să se poată feri. Ducele făcu o plecăciune
adâncă.
— Milady.
— Înălţimea Voastră, zâmbi ea ascunzând toată repulsia
ei adânc, adânc, adânc.
— Sper că eşti bine, spuse el oferindu-i braţul său pentru
a o conduce afară din încăpere. Ea zâmbi din nou,
acceptându-l. Deşi ducele era cam rotofei, braţul de sub
mâna ei avea muşchi puternici şi fermi.
— Foarte bine, mulţumesc. Iar dumneavoastră? Nu v-am
mai văzut de zile bune! Ce surpriză plăcută să treceţi pe la
curte.
Perrington îi oferi un zâmbet cu dinţi îngălbeniţi.
— Şi eu v-am dus dorul, Milady.
Ea încercă să nu se retragă când degetele lui păroase şi
grase îi mângâiară pielea imaculată şi, în schimb, îşi înclină
capul către el.
— Sper că Majestatea Sa este bine şi sănătoasă;
conversaţia dumneavoastră a fost una plăcută?
Oh, era atât de periculos să îşi bage nasul, mai ales că ea
se afla aici din bunăvoinţa lui. Întâlnirea cu el din primăvara
trecută fusese un noroc chior. Iar să îl convingă să o invite
la curte – în mare parte datorită promisiunii a ceea ce îl
putea aştepta de îndată ce ea se va afla departe de casa
tatălui său şi fără o însoţitoare – nu fusese atât de dificil.
Dar ea nu se afla aici doar pentru a se bucura de plăcerile
curţii regale. Nu, se săturase de o dorinţă neînsemnată,
aşteptând să se căsătorească cu cel care oferea mai mult, se
săturase de politici meschine şi de fraieri uşor de manipulat.
— De fapt, Majestatea Sa este chiar foarte bine, spuse
Perrington, conducând-o pe Lady Kaltain către
apartamentul ei. Stomacul i se încleşta puţin. Deşi ducele
nu ascundea faptul că o dorea, încă nu o dusese în pat –
încă. Dar cu un bărbat precum Perrington, care întotdeauna
obţinea ceea ce îşi dorea… Kaltain nu avea mult timp pentru
a găsi o cale de a evita să îşi onoreze promisiunea subtilă pe
care i-o făcuse mai devreme în acel an. Dar, continuă
ducele, cu un fiu bun de însurătoare, este destul de ocupată.
Kaltain îşi menţinu expresia indiferentă. Calmă. Senină.
— Ne putem aştepta la vreo veste despre logodnă în
viitorul apropiat?
Altă întrebare periculoasă.
— Cu siguranţă, eu aşa sper, mormăi ducele, chipul întu-
necându-i-se sub părul arămiu. Cicatricea zimţată de pe
obrazul său se încordă cu fermitate. Majestatea Sa are deja o
listă cu fete considerate corespunzătoare… Ducele se opri
din mers, amintintindu-şi cu cine vorbea, iar Kaltain îşi
flutură genele către el.
— O, îmi pare rău, spuse ea mieros. Nu am vrut să mă
bag în treburile Casei Regale. Îl bătu pe duce pe umăr,
inima sa luând-o la galop. Lui Dorian i se dăduse o listă cu
potenţiale mirese? Cine era pe această listă? Şi cum ar fi
putut ea… Nu, se va gândi mai târziu la asta. Pentru
moment, trebuia să descopere cine stătea între ea şi
coroană.
— Nu ai de ce să te scuzi, spuse el, ochii lui negri licărind.
Vino… spune-mi ce-ai mai făcut în aceste ultime zile.
— Nimic important. Deşi am întâlnit o femeie foarte
interesantă, spuse ea cu indiferenţă, conducându-l în josul
unui coridor flancat de ferestre, către secţiunea de cleştar a
castelului. O prietenă de-a lui Dorian – Lady Lillian, mi-a
prezentat-o el.
Ducele deveni rigid.
— Ai întâlnit-o? întrebă el.
— O, da… este chiar drăguţă. Minciuna îi împletici limba.
Când am vorbit cu ea astăzi, a menţionat cât de mult o
place prinţul moştenitor. Sper, spre binele ei, că se află pe
lista reginei.
În timp ce îşi dorea să obţină câteva informaţii despre
Lillian, Kaltain nu se aşteptase la asta.
— Lady Lillian? Desigur că nu se află pe listă.
— Biata făptură. Presupun că inima ei va fi frântă. Ştiu că
nu este treaba mea să mă amestec, continuă ea, ducele
devenind din ce în ce mai roşu şi mai furios, dar în urmă cu
o oră am auzit de la însuşi Dorian că…
— Că ce? Un fior de plăcere o cutremură la vederea furiei
ducelui – nu era furios pe ea, ci pe Lillian. Era încântată de
arma peste care tocmai avusese norocul să dea.
— Că este foarte ataşat de ea. Poate chiar îndrăgostit.
— Asta este absurd.
— Este adevărat! Dădu morocănoasă din cap. Cât de
tragic, adăugă Kaltain.
 — Este prostesc, nu tragic. Ducele se opri în capătul
coridorului ce ducea către camera lui Kaltain. Furia îi
descleştă limba. Prostesc şi nebunesc, şi imposibil.
— Imposibil?
— Într-o zi îţi voi explica de ce. Un ceas bătu ora, iar
Perrington se întoarse în direcţia lui. Am o şedinţă de
consiliu. Se aplecă suficient de aproape încât să îi şoptească
în ureche, răsuflarea fiindu-i fierbinte şi umedă pe pielea ei.
Crezi că te pot vedea la noapte? şopti el. O mângâie pe
obraz înainte de a pleca. Ea îl privi îndepărtându-se, iar
când dispăru se cutremură şi oftă. Dar, dacă el o putea
aduce aproape de Dorian…
Trebuia să afle cine erau rivalele sale, dar mai întâi
trebuia să găsească o cale de a smulge ghearele lui Lillian de
pe prinţ. Pe listă sau nu, ea era o ameninţare.
Iar, dacă ducele o ura atât de mult pe cât părea să o
urască, ar putea avea aliaţi puternici când va veni timpul să
se asigure că Lillian va renunţa la Dorian.

Dorian şi Chaol nu îşi spuseră prea multe în drum spre

cină, în Sala Mare. Prinţesa Nehemia se afla în siguranţă în
camera ei, înconjurată de gărzi. Se puseseră rapid de acord
că, în timp ce fusese prostesc din partea Celaenei să se
dueleze cu prinţesa, absenţa lui Chaol era de neiertat, chiar
şi cu moartea Campionului de investigat.
— Păreai destul de prietenos cu Sardothien, spuse Chaol,
glasul fiindu-i rece.
— Suntem geloşi? îl tachină Dorian.
 — Mai degrabă îngrijorat pentru siguranţa ta. Poate că
este drăguţă şi te impresionează cu inteligenţa ei, dar este
încă o asasină, Dorian.
— Parcă eşti tata.
— E de bun-simţ. Stai departe de ea, Campion sau nu.
— Nu îmi da ordine.
— O fac doar pentru siguranţa ta.
— De ce m-ar ucide? Cred că îi place să fie răsfăţată. Dacă
nu a încercat să evadeze sau să ucidă pe cineva, atunci de ce
ar face-o acum? îşi bătu prietenul pe umăr. Nu îţi mai face
atâtea griji, continuă el.
— Este slujba mea să îmi fac griji.
— Atunci vei avea părul cenuşiu înainte de douăzeci şi
cinci de ani, iar Sardothien cu siguranţă nu se va îndrăgosti
de tine.
— Ce prostii spui acolo?
— Ei, bine, dacă va încerca să evadeze, lucru care nu se va
întâmpla, atunci îţi va frânge inima. Vei fi obligat să o
arunci în temniţă, să o vânezi sau să o ucizi.
— Dorian, nu o plac.
Simţind cum iritarea prietenului său creşte, Dorian
schimbă subiectul.
— Ce părere ai de Campionul acela mort – Mâncătorul de
Ochi? Ai vreo idee cine a făcut-o sau de ce?
Privirea lui Chaol se întunecă.
— Am tot examinat problema zilele astea. Trupul a fost
complet distrus. Culoarea i se scurse din obraji. Măruntaiele
i-au fost scoase şi au dispărut; chiar şi creierul… lipsea. I-am
trimis un mesaj tatălui tău despre asta, dar între timp voi
continua investigaţia.
 — Pun pariu că a fost doar o ceartă de pahar, spuse
Dorian, deşi el însuşi luase parte de nenumărate ori la
asemenea certuri, dar nu auzise niciodată ca cineva să
scoată maţele altcuiva. O dâră de teamă se formă în colţul
minţii lui Dorian. Probabil că tata va fi bucuros că a scăpat
de Mâncătorul de Ochi.
— Aşa sper.
Dorian rânji şi îşi puse braţul peste umerii căpitanului.
— Cu tine conducând cercetările, sunt sigur că acest caz
va fi rezolvat până mâine, spuse el, însoţindu-şi prietenul în
sala de mese.

CAPITOLUL 20
Celaena închise cartea şi suspină. Ce sfârşit teribil. Se
ridică din fotoliul, nesigură încotro mergea, şi ieşi din
dormitor. Fusese dispusă să îi ceară scuze lui Chaol când el
o găsise duelându-se cu Nehemia în acea după-amiază, dar
comportamentul său… Se plimbă prin camerele
apartamentului său. Avea lucruri mult mai importante de
făcut decât să îl păzească pe cel mai faimos criminal al
lumii, nu-i aşa? Ei nu îi plăcea să fie nemiloasă şi crudă,
dar… oare el nu o meritase?
Ea chiar se făcuse de ruşine pomenind greaţa. Şi îi
spusese tot felul de lucruri obraznice. Oare el avea
încredere în ea sau o ura? Celaena îşi privi mâinile şi îşi
dădu seama că le strânsese atât de tare încât degetele îi erau
roşii. Cum ajunsese din cel mai temut prizonier din
Endovier în halul ăsta?
 Avea chestii mai importante pentru care să se îngrijoreze
– precum testul de a doua zi. Şi Campionul mort. Deja îşi
modificase balamalele de la uşi astfel încât să scârţâie cu
putere de fiecare dată când erau deschise. Dacă cineva intra
în camera sa, va şti dinainte. Şi reuşise să introducă câteva
ace de cusut furate într-un săpun pentru a improviza o
suliţă miniaturală. Era mai bine decât nimic, mai ales dacă
acest criminal tânjea după sânge de Campion. Îşi cuprinse
corpul cu mâinile, încercând să îşi domolească tremuratul şi
păşi în camera de muzică şi jocuri. Nu putea juca biliard sau
cărţi de una singură, dar…
Celaena zări pianul. Obişnuia să cânte – adora să cânte,
iubea muzica, felul în care muzica putea distruge şi vindeca
şi putea face totul să pară posibil şi eroic.
Cu grijă, de parcă s-ar fi apropiat de o persoană adormită,
Celaena se îndreptă către instrumentul masiv. Trase banca
din lemn, tresărind la auzul scârţâitului puternic pe care îl
produse. Ridicând capacul greoi, apăsă pedalele cu
picioarele, testându-le. Privi clapele albe ale pianului, apoi
pe cele negre, care semănau cu strungăreţele dintre dinţi.
Odată fusese bună, poate mai mult decât bună. Arobynn
Hamei o punea să cânte pentru el de fiecare dată când se
întâlneau.
Se întrebă dacă Arobynn ştia că ea ieşise din mină. Ar
încerca să o elibereze dacă ar şti? Celaena încă nu îndrăznea
să confrunte posibilitatea celui care ar fi trădat-o. Lucrurile
fuseseră atât de învălmăşite când fusese capturată – în două
săptămâni îl pierduse şi pe Sam şi liberatea, şi pierduse şi
ceva din sine în acele zile înceţoşate.
 Sam. Ce ar crede el despre toate astea? Dacă ar fi fost în
viaţă când fusese capturată, ar fi scos-o din temniţele regale
înainte ca regele să afle despre întemniţarea ei. Dar Sam,
asemenea ei, fusese trădat, iar uneori absenţa lui o durea
atât de tare încât uita să respire. Apăsă o notă joasă. Era
profundă şi vibrantă, plină de durere şi furie.
Blând, cu o mână, cântă o melodie simplă şi lentă pe
clapele notelor înalte. Ecouri – fărâme de amintiri
ridicându-se din vidul minţii sale. Apartamentul ei era atât
de tăcut încât muzica părea inoportună. Îşi mişcă mâna
dreaptă, cântând în diez şi bemol. Era o melodie pe care
obişnuia să o cânte din nou şi din nou până ce Arobynn ţipa
la ea, spunându-i să cânte şi altceva. Cântă un acord, apoi
încă unul, cu mâna dreaptă adăugă câteva note joase, apăsă
o dată pe pedală şi apoi încetă.
Notele izbucniră de sub degetele sale, şovăitoare la
început, dar apoi mai încrezătoare în timp ce emoţia
muzicii prelua controlul. Era o arie de jale, dar o transforma
într-o persoană nouă şi pură. Fu surprinsă că mâinile ei nu
uitaseră, că undeva în mintea ei, după un an de întuneric şi
sclavie, muzica era încă vie. Că undeva, printre note, era
Sam. Pierdu noţiunea timpului călătorind printre melodii,
dând grai tuturor lucrurilor nespuse, deschizând răni vechi,
cântând şi cântând în timp ce sunetul o ierta şi o salva.

Rezemat de tocul uşii, Dorian stătea de-a dreptul

încremenit. Ea cânta de ceva timp cu spatele la el. Se
întrebă oare când îl va observa sau dacă se va opri curând
din cântat. Nu l-ar fi deranjat să o asculte pentru eternitate.
Dorian venise aici cu intenţia de a stânjeni un asasin
meschin, în schimb găsise o tânără femeie dezvăluindu-şi
secretele unui pian.
Dorian se îndepărtă de perete. Cu toată experienţa ei de
asasin, Celaena nu îl observă până ce el nu se aşeză pe
bancă, lângă ea.
— Cânţi fru…
Degetele Celaenei alunecară pe clape cu un zăngănit
asurzitor, iar ea era deja lângă suportul de tacuri când îl
zări. Dorian putea jura că ochii îi erau înlăcrimaţi.
— Ce faci aici? Celaena privi către uşă. Plănuia să
folosească un tac împotriva lui?
— Chaol nu este cu mine, spuse el cu un zâmbet rapid. În
caz că asta te întrebai. Îmi cer scuze dacă te-am întrerupt.
El o privi jenându-se când fata se îmbujoră. Părea o emoţie
mult prea umană pentru Asasinul Adarlanului. Poate că
planul lui de a o stânjeni încă nu fusese zădărnicit. Dar
cântai atât de frumos încât eu…
— Este în regulă. Celaena se îndreptă către unul din
fotolii. El se ridică, blocându-i calea. În mod surprinzător ea
nu era foarte înaltă. El privi în jos, analizându-i silueta.
Lăsând statura ei medie la o parte, formele îi erau
ispititoare. Ce faci aici? repetă Celaena.
El zâmbi ştrengăreşte.
— Am hotărât să ne întâlnim astă-seară, nu îţi aminteşti?
— Credeam că glumeşti.
— Sunt prinţul moştenitor al Adarlanului. Se cufundă
într-un fotoliu lângă şemineu. Eu nu glumesc niciodată.
— Ai permisiunea să te afli aici?
— Permisiunea? Din nou: sunt un prinţ. Pot face tot ce
doresc.
 — Da, dar sunt Asasinul Adarlanului.
Nu se va lăsa intimidat, chiar dacă ea ar putea lua un tac
de biliard şi l-ar putea căsăpi cu el în doar câteva secunde.
— După cum cânţi, cred că eşti mult mai mult decât atât.
— Ce vrei să spui?
— Ei, bine, zise el încercând să nu se piardă în ochii ei
stranii şi minunaţi, nu cred că o persoană care cântă astfel
poate fi doar un criminal. Se pare că ai un suflet, o tachină
el.
— Desigur că am un suflet. Toată lumea are suflet.
Încă era roşie în obraji. Oare el o stânjenea chiar atât de
tare? îşi suprimă rânjetul. Era mult prea amuzant.
— Cum ţi-au plăcut cărţile?
— Au fost foarte drăguţe, spuse ea încet. De fapt, au fost
minunate.
— Mă bucur. Privirile li se întâlniră, iar ea se retrase în
spatele fotoliului. Dacă nu ar fi ştiut mai bine, Dorian ar fi
crezut că el este asasinul! Cum merge antrenamentul?
întrebă el. Vreun concurent îţi face probleme?
— Excelent, spuse ea, dar se întristă. Şi nu. După ziua de
azi, nu cred că vreunul dintre noi va face probleme.
Lui Dorian îi luă un moment să îşi dea seama că ea se
gândea la concurentul care fusese ucis în timp ce încerca să
evadeze. Celaena îşi muşcă pentru o clipă buza de jos, apoi
întrebă:
— Chaol a dat ordinul ca Sven să fie ucis?
— Nu, răspunse prinţul. Tatăl meu le-a ordonat tuturor
gărzilor să tragă în oricare dintre voi care va încerca să
scape. Nu cred că Chaol ar fi dat vreodată ordinul acesta,
adăugă el, deşi nu era sigur de ce. Dar goliciunea inumană
din ochii ei se domoli, în sfârşit. Când ea nu mai scoase
niciun cuvânt, Dorian întrebă cât mai indiferent posibil: Că
tot vorbim de asta, cum te înţelegi cu Chaol? Desigur, era o
întrebare complet nevinovată.
Ea ridică din umeri, iar el încercă să nu citească prea
departe în gestul ei.
— Bine. Cred că el mă urăşte puţin, dar având în vedere
poziţia sa, nu sunt surprinsă.
— De ce crezi că te urăşte? Dintr-un oarecare motiv,
Dorian nu se putea convinge să nege.
— Pentru că eu sunt o asasină, iar el este Căpitanul
Gărzii, forţat să se înjosească având grijă de viitorul
Campion al Regelui.
— Îţi doreşti să fi fost altfel? Dorian îi aruncă un zâmbet
leneş. Întrebarea asta nu era atât de nevinovată.
Ea dădu târcoale fotoliului, apropiindu-se de Dorian, iar
inima lui începu să bată mai repede.
— Păi, cine vrea să fie urât? Deşi prefer să fiu urâtă decât
invizibilă. Dar nu contează. Celaena nu era deloc
convingătoare.
— Eşti singură? spuse el înainte să îşi poată stăpâni
cuvintele.
— Singură? Ea dădu din cap, iar în cele din urmă, după
atâtea încercări de a-l convinge, se aşeză. Dorian se luptă cu
impulsul de a parcurge spaţiul dintre ei pentru a vedea dacă
părul ei era atât de mătăsos precum părea. Nu, răspunse
Celaena. Pot supravieţui destul de bine pe cont propriu –
dacă am un material adecvat pentru citit.
El privi către foc, încercând să nu se gândească la locul de
unde o adusese cu câteva săptămâni înainte – şi cum s-ar fi
simţit în genul acela de singurătate. Nu existau cărţi în
Endovier.
— Totuşi, nu poate fi neplăcut să fii companionul cuiva
uneori.
— Şi tu ce ai face? râse Celaena. Prefer să nu fiu văzută
precum una dintre amantele tale.
— Şi ce este greşit în asta?
— Deja sunt faimoasă ca asasin – nu prea am chef să fiu
cunoscută pentru că împart patul cu tine. El se înecă, dar
Celaena continuă. Vrei să îţi explic de ce sau este suficient
să îţi spun că nu primesc bijuterii şi podoabe ca recompensă
pentru afecţiunea mea?
El mârâi.
— Nu îmi voi discuta moralitatea cu un asasin. Ucizi
oameni pentru bani, eşti conştientă de asta?
Privirea ei deveni dură şi arătă către uşă.
— Poţi pleca acum.
— Mă dai afară? Dorian nu ştia dacă să râdă sau să urle.
— Oare ar trebui să îl chem pe Chaol să vedem ce părere
are? Ea îşi încrucişă braţele, ştiind că îl învinsese. Poate că
realizase că era distractiv să îl tachineze.
— De ce ar trebui să fiu izgonit din camera ta doar pentru
că am spus adevărul? Tu tocmai m-ai numit puţin mai
presus decât un proxenet. Dorian nu se mai distrase atât de
bine de secole. Povesteşte-mi despre viaţa ta – cum ai
învăţat să cânţi la pian cu atâta măiestrie. Şi ce era melodia
aceea? Era atât de tristă; te gândeai la vreun amant secret? îi
făcu cu ochiul.
— Am exersat. Celaena se ridică, mergând către uşă. Şi
da, se răsti ea, mă gândeam.
 — Eşti cam înţepătoare astă-seară, spuse el păşind pe
urmele ei. Se opri la un pas în urma ei, dar distanţa dintre ei
părea ciudat de intimă, în special când el şopti: Nu eşti
deloc atât de vorbăreaţă precum erai azi după-amiază.
— Nu sunt o marfă neobişnuită la care să te poţi holba!
Ea păşi mai aproape. Nu sunt un exponat oarecare de la
vreun carnaval, iar tu nu mă vei folosi drept obiectul
vreunei dorinţe neîndeplinite de aventură şi excitare! Lucru
pentru care, cu siguranţă, m-ai ales să fiu Campionul tău.
Dorian rămase cu gura căscată şi se retrase cu un pas.
— Ce? fu tot ceea ce reuşi să spună.
Celaena trecu pe lângă el şi se aşeză într-un fotoliu. Cel
puţin nu pleca.
— Sincer, chiar credeai că nu îmi voi da seama care este
motivul pentru care ai venit aici astă-seară? Asemenea cuiva
care mi-a dat să citesc Coroana unui Erou, lucru care
sugerează o minte fantezistă care tânjeşte după aventură?
— Nu te consider o aventură, bombăni el.
— A, da? Castelul oferă atât de multe distracţii încât
prezenţa Asasinului Adarlanului este ceva obişnuit? Nimic
care ar putea ispiti un tânăr prinţ care a fost captivul curţii
toată viaţa lui? Şi ce sugerează competiţia asta, în acest
scop? Deja sunt la dispoziţia tatălui tău. Nu voi deveni şi
bufonul fiului său.
Veni rândul său să roşească. Mai fusese vreodată certat de
cineva astfel? Poate de părinţii şi dascălii săi, dar cu
siguranţă nu de către o tânără femeie.
— Tu nu ştii cu cine vorbeşti?
 — Dragul meu prinţ, spuse ea tărăgănat, studiindu-şi
unghiile, eşti singur în camera mea. Holul de la ieşire este
foarte departe. Pot spune orice doresc.
El izbucni în râs. Ea se ridică şi îl privi, cu capul aplecat
într-o parte. Obrajii îi erau inundaţi de culoare,
evidenţiindu-i ochii albaştri. Ştia ce şi-ar fi putut dori el să
facă cu ea dacă nu ar fi fost o asasină?
— Voi pleca, spuse el în cele din urmă, oprindu-se înainte
de a se întreba dacă putea într-adevăr să rişte – să rişte furia
lui Chaol şi a tatălui său şi ce s-ar putea întâmpla dacă ar
decide să nu ţină seama de consecinţe. Dar mă voi întoarce.
În curând.
— Sunt sigură, spuse ea cu asprime.
— Noapte bună, Sardothien! Dorian privi apartamentul
asasinei şi rânji. Spune-mi ceva înainte de a pleca: iubitul
ăsta misterios al tău… nu locuieşte în castel, nu-i aşa?
Ştiu imediat că spusese ceva greşit când licărul din ochii
ei se stinse.
— Noapte bună! spuse ea cu răceală.
Dorian clătină din cap.
— Nu am vrut să…
Celaena îi făcu semn să plece, privind către foc.
Înţelegând gestul, Dorian se îndreptă către uşă, fiecare pas
al său răsunând în camera acum mult prea tăcută. Ajunsese
în pragul uşii când ea vorbi, distantă.
— Numele lui era Sam.
Ea încă privea focul. Era Sam…
— Ce s-a întâmplat?
Ea îl privi, zâmbind cu tristeţe.
— A murit.
 — Când? întrebă el. Nu ar fi tachinat-o niciodată astfel,
nu ar fi spus niciun blestemat de cuvânt dacă ar fi ştiut…
Când vorbi, cuvintele Celaenei erau strangulate:
— Acum treisprezece luni.
O urmă de durere îi străbătui chipul, atât de reală şi
infinită încât Dorian o resimţi în stomac.
— Îmi pare rău, reuşi el să spună.
Ea ridică din umeri, de parcă gestul ar fi putut domoli
durerea pe care el încă o vedea în ochii ei, strălucind atât de
puternic în văpăile focului.
— Şi mie, şopti ea şi se întoarse din nou către şemineu.
Simţind că de data asta încheiase definitiv discuţia,
Dorian îşi drese glasul.
— Baftă la testul de mâine. Ea nu răspunse şi el părăsi
încăperea.
Dorian nu îşi putea scoate din minte cântecul ei sfâşietor,
nici măcar atunci când arse lista mamei sale cu fecioare
eligibile, nici măcar când se afundă în lectura unei cărţi
târziu în noapte, nici măcar când în cele din urmă adormi.

CAPITOLUL 21
Celaena se balansa pe zidul de piatră al castelului,
picioarele tremurându-i în timp ce îşi înfigea degetele pline
de smoală de la mâini şi picioare în crăpăturile dintre
lespezile uriaşe. Brullo strigă ceva celorlalţi nouăsprezece
Campioni rămaşi, escaladând zidurile castelului, dar la trei
sute de metri înălţime, vântul îi purta cuvintele în
depărtare. Unul dintre Campioni nu apăruse la test şi nici
măcar gărzile lui nu ştiau unde plecase. Poate că reuşise, de
fapt, să evadeze. Riscul părea o idee mult mai bună decât
testul ăsta stupid, oricum. Celaena scrâşni din dinţi, ridică o
mână mai sus, apoi trase şi celălalt picior.
La şaizeci de metri deasupra flutura obiectivul acestei
curse nebuneşti: un steag auriu. Testul era simplu:
escaladaţi castelul până în locul unde flutură steagul la trei
sute de metri înălţime şi aduceţi-l. Primul care aducea
steagul primea o bătaie pe spate. Ultimul care ajungea sus
urma să fie trimis înapoi în văgăuna din care ieşise.
În mod surprinzător, nimeni nu căzuse încă – probabil
pentru că drumul către steag era destul de simplu:
balcoane, pervazurile ferestrelor şi spalieri cu plante
acopereau majoritatea suprafeţei. Celaena ridică încă un
picior, durerea cuprinzându-i degetele. Privitul în jos era
întotdeauna o idee proastă, deşi Arobynn o forţase să stea
cocoţată pe marginea casei sale ore în şir, obligând-o să se
acomodeze cu înălţimile. Gâfâi când se agăţă de încă un
pervaz şi se trase în sus. Era suficient de lat încât se putea
ghemui pe el, iar Celaena luă o pauză de un moment pentru
a-i studia pe ceilalţi concurenţi.
Bineînţeles, Cain conducea şi alesese calea cea mai uşoară
către steag, Mormânt şi Verin erau pe urmele lui, Nox la
mică distanţă în spatele lor, iar Pelor, tânărul asasin, nu era
departe de el. În urma lui erau atât de mulţi concurenţi
încât echipamentele le îngreuna deosebirea lor. Fiecăruia i
se oferise posibilitatea de a alege un obiect pentru a-i ajuta
în escaladare – coarde, piroane, bocanci speciali –, iar Cain
alese direct coarda.
Ea alesese o cutiuţă cu smoală, iar când Celaena se ridică
de pe pervaz, mâinile şi picioarele sale goale, negre şi
lipicioase se prinseră cu uşurinţă de peretele de piatră.
Folosise puţin dintr-o coardă pentru a-şi lega bidonul la
curea, iar, înainte de a părăsi adăpostul pervazului, îşi mai
unsese o dată palmele. Cineva gâfâi dedesubt, iar ea îşi
suprimă dorinţa de a privi în jos. Ştia că alesese o cale mai
dificilă, dar era mai bine astfel decât să se lupte cu toţi
ceilalţi pentru calea cea uşoară. Nu ar fi riscat ca Verin sau
Mormânt să o arunce de pe zid.
Mâinile ei se lipiră de piatră, iar în timp ce Celaena se
ridică, auzi un ţipăt, o bubuitură şi apoi tăcere, urmată de
strigătele spectatorilor. Un concurent căzuse şi murise.
Privi în jos şi zări trupul lui Ned Clement, criminalul care se
supranumise Coasă şi petrecuse ani întregi în lagărul din
Calaculla pentru crimele sale. Un fior o străbătu. Deşi
uciderea Mâncătorului de Ochi îi potolise pe unii dintre
Campioni, sponsorilor cu siguranţă nu le păsa că acest test
ar putea la fel de bine să mai ucidă câţiva. Se agăţă de un
burlan de scurgere, coapsele ei lipindu-se de fier. Cain îşi
legă coarda de gâtul unui gargui hidos şi se legănă de-a
lungul unui perete plat, aterizând pe marginea unui balcon,
la patruzeci de metri sub steag. Celaena îşi suprimă
frustrarea croindu-şi drum din ce în ce mai sus, urmând
cursul ţevii de scurgere.
Ceilalţi concurenţi se târau unul după altul, urmând calea
lui Cain. Răsunară câteva strigăte, iar ea privi în jos pentru
a-l zări pe Mormânt mormăind, pentru că el nu reuşise să
arunce coarda în jurul gâtului garguiului asemenea lui Cain.
Verin îl împinse pe asasin din calea sa şi îl întrecu, legând
cu uşurinţă propria coardă. Nox, aflat acum în urma lui
Mormânt, încercă să procedeze la fel, dar Mormânt începu
să îl blesteme, iar Nox se opri, ridicând mâinile într-un gest
împăciuitor. Zâmbind cu superioritate, Celaena îmbrăţişă
cu picioarele înnegrite un inel de susţinere al burlanului. În
curând se va afla în paralel cu steagul. Iar apoi, zece metri
de piatră netedă o vor despărţi de el.
Celaena urcă mai departe pe ţeavă, degetele sale lipindu-
se de metal. La patruzeci de metri mai jos, un mercenar se
prinse de coarnele unui gargui înfăşurând frânghia în jurul
gâtului acestuia. Părea să fi abordat o rută mai rapidă
printr-un grup de gargui. Apoi va fi nevoit să se legene vreo
cinci metri, înainte de a ajunge la celelalte capete de gargui
pe care se certau acum Nox şi Mormânt. Ea nu se afla în
pericolul de a împărţi ţeava cu el, astfel încât acesta să o
incomodeze. Aşa că, centimetru cu centimetru, Celaena
înaintă, vântul fluturându-i părul în toate direcţiile.
Atunci îl auzi pe Nox ţipând, iar Celaena privi exact la
timp pentru a-l vedea pe Mormânt îmbrâncindu-l de pe
spatele garguiului. Nox căzu în gol, frânghia înfăşurată în
jurul mijlocului său încordindu-se când se izbi de zidul
castelului. Celaena încremeni, recăpătându-şi răsuflarea
când Nox încercă să se agaţe cu mâinile şi picioarele de
piatra din zid.
Dar Mormânt nu terminase. Se aplecă sub pretextul de a-
şi ajusta gheata, iar Celaena văzu lama unui mic pumnal
strălucind în lumina soarelui. Cum trecuse arma de gărzile
sale, era o ispravă în sine. Strigătul de avertizare al Celaenei
fu purtat de vânt în timp ce Mormânt începu să taie coarda
lui Nox. Niciunul dintre Campionii din preajmă nu se
deranjă să intervină cumva, deşi Pelor se opri pentru un
moment. Dacă Nox murea, concursul avea un competitor în
minus, iar dacă ei interveneau, i-ar fi putut costa acest Test.
Celaena ştia că ar fi trebuit să îşi continue urcuşul, dar ceva
o ţintuia în loc.
Nox nu putea găsi un punct de sprijin în zid şi fără niciun
pervaz sau vreun gargui în apropiere de care să se poată
prinde, nu avea unde să se ducă decât în jos. Odată ce
coarda ceda, el va cădea.
Una câte una, firele corzii sale plesneau retezate de
pumnalul lui Mormânt, iar Nox, simţind vibraţiile, privi
îngrozit în sus, către asasin. Dacă se prăbuşea, nu avea nicio
şansă de supravieţuire. Câteva tăieturi în plus ale lamei lui
Mormânt, iar coarda va fi retezată complet.
Coarda gemu. Celaena se mişcă.
Alunecă în josul burlanului, sfâşiindu-şi palmele şi
picioarele cu metalul, dar nu îşi permise să se gândească la
durere. Mercenarul de pe garguiul de dedesubt avu timp
doar să se lipească de perete când ea se izbi de capul
creaturii, prinzându-i coarnele pentru a încetini.
Mercenarul legase deja un capăt al corzii în jurul gâtului
garguiului; acum ea prinse coarda şi îşi legă celălalt capăt în
jurul taliei. Coarda era suficient de lungă şi de rezistentă, iar
cei patru gargui de sub cel de care ea era legată îi vor oferi
suficient spaţiu pentru alergare.
— Atinge-te doar de coarda asta şi te spintec! îl avertiză
ea pe mercenar şi se pregăti.
Nox strigă la Mormânt, iar ea aruncă o privire spre locul
în care hoţul atârna. Urmă un geamăt ascuţit, coarda se
rupse, apoi strigătul de spaimă şi furie al lui Nox, iar
Celaena porni, alergând pe spatele celor patru gargui
înainte de a se arunca în gol.
 CAPITOLUL 22
Vântul o biciuia, dar Celaena îşi menţinu concentrarea
asupra lui Nox, căzând atât de repede şi atât de departe de
braţele întinse.
Oamenii strigau dedesubt, iar lumina reflectată de
castelul de cleştar o orbea. Însă el era acolo, la o palmă
distanţă de degetele ei, cu ochii cenuşii larg deschişi,
braţele sale fluturând de parcă ar fi vrut să le transforme în
aripi.
Într-o clipită, braţele ei erau în jurul taliei lui, iar ea se
izbi de el atât de tare încât răsuflarea îi părăsi pieptul.
Împreună picau asemenea unei pietre, jos, jos, jos spre
pământ.
Nox apucă frânghia, dar nici măcar asta nu fu suficient
pentru a domoli impactul nimicitor asupra trunchiului ei
când funia se încordă. Ea îl strânse cu ultimul strop de
putere, poruncind braţelor sale să nu îi dea drumul.
Frânghia îi izbi de zid. Celaena de-abia apucă să îşi încline
capul în partea opusă zidului, iar impactul îi răsună în
umăr. Totuşi, îl ţinea strâns pe Nox, concentrându-se
asupra braţelor, şi a răsuflării ei tăiate. Atârnau acolo, lipiţi
de perete, gâfâind şi privind la pământul aflat la o sută de
metri sub ei. Frânghia rezista.
— Lillian, spuse Nox luptându-se să îşi recapete suflul. Îşi
ascunse chipul în părul ei. Slavă zeilor. Dar uralele
izbucniră de dedesubt şi îi înghiţiră cuvintele. Picioarele
Celaenei tremurau atât de violent încât fu nevoită să se
concentreze asupra strânsorii lui Nox, iar stomacul ei se
întoarse pe dos iar şi iar.
 Însă ei încă erau în toiul testului, încă erau aşteptaţi să îl
ducă la bun sfârşit, iar Celaena privi în sus. Toţi Campionii
se opriseră pentru a o privi salvându-l pe hoţ. Toţi, cu
excepţia unuia singur, care se cocoţase sus, sus deasupra
lor.
Celaena putu doar privi cum steagul fu smuls, iar Cain
scoase un urlet victorios. Mai multe urale se dezlănţuiră în
întâmpinarea lor când Cain flutură steagul pentru ca toţi să
îl poată vedea. Celaena fierbea.
Ar fi câştigat dacă ar fi ales ruta cea uşoară, ar fi ajuns
acolo în jumătate din timpul care îi luase lui Cain. Dar
Chaol îi spusese să stea în mijloc, oricum. Iar ruta ei fusese
mult mai impresionantă şi îi evidenţiase mult mai bine
aptitudinile. Cain trebuise doar să sară şi să se legene ca un
amator. Pe lângă asta, dacă ea ar fi câştigat, dacă ar fi ales
calea cea uşoară, nu l-ar fi salvat pe Nox.
Îşi încleştă maxilarul. Putea ajunge la timp înapoi, acolo
sus? Poate că Nox ar putea lua frânghia, iar ea ar escalada
peretele cu mâinile goale. Nu era de lepădat nici locul al
doilea. Dar, chiar în momentul în care gândea asta, Verin,
Mormânt, Pelor şi Renault escaladară ultimii metri şi
atinseră locul stabilit cu mâna înainte de a-şi începe
coborârea.
— Lillian, Nox. Grăbiţi-vă! strigă Brullo, iar ea privi în jos,
către Maestrul Armelor.
Celaena se încruntă şi începu să îşi târască picioarele
peste crăpăturile din zid, căutând un punct de sprijin.
Pielea, jupuită şi sângerând pe alocuri, îi fu înţepată în timp
ce degetele picioarelor găsiră o crevasă în care să le poată
strecura. Cu grijă, se trase în sus.
 — Îmi pare rău, răsuflă Nox, picioarele lui lovindu-se de
ale ei în timp ce căuta şi el un punct de sprijin.
— Este în regulă, îi spuse ea. Tremurând, amorţită,
Celaena se căţără pe perete, lăsându-l pe Nox să se descurce
pe cont propriu de acolo. Prostesc. Fusese atât de prostesc
din partea ei să îl salveze. La ce se gândise oare?

— Inveseleşte-te, spuse Chaol bând din paharul cu apă.

Locul optsprezece este bun. Cel puţin Nox a terminat în
urma ta.
Celaena nu spuse nimic şi împinse cu furculiţa morcovii
din farfurie. Avusese nevoie de două băi şi de un întreg
calup de săpun pentru a îndepărta smoala de pe mâinile şi
picioarele ei rănite, iar Philippa petrecuse treizeci de
minute curăţând şi bandaj ându-i fiecare rană. Şi, deşi
Celaena se oprise din tremurat, încă putea auzi ţipătul şi
bufnitura surdă a lui Ned Clement lovind pământul. Îi
luaseră trupul de acolo înainte ca ea să încheie testul. Doar
moartea sa îl salvase pe Nox de la eliminare. Mormânt nici
măcar nu fusese mustrat. Nu existau reguli împotriva
jucatului murdar.
— Faci exact cum am plănuit, continuă Chaol. Deşi nu
pot considera că operaţiunea ta nesăbuită de salvare a fost
discretă.
Celaena se încruntă.
— Ei, bine, tot am pierdut. În timp ce Dorian o felicitase
pentru salvarea lui Nox, iar hoţul o îmbrăţişase şi îi
mulţumise iar şi iar, Chaol fu singurul care se încruntase
după încheierea testului. Aparent, salvările riscante nu
făceau parte din repertoriul unui hoţ de bijuterii.
 Ochii căprui ai lui Chaol străluciră aurii în soarele după-
amiezii.
— Nu face parte din antrenamentul tău să înveţi să pierzi
cu eleganţă?
— Nu, spuse ea cu amărăciune. Arobynn mi-a spus că
locul al doilea este doar un titlu drăguţ pentru primul
învins.
— Arobynn Hamei? întrebă Chaol lăsându-şi ochelarii pe
masă. Regele Asasinilor?
Celaena privi spre fereastră, către întinderea sclipitoare a
Riftholdului de-abia vizibilă dincolo de geam. Gândul că
Arobynn se afla în acelaşi oraş era straniu – că acum era atât
de aproape de ea.
— Ştii că el a fost dascălul meu, nu-i aşa?
— Am uitat, spuse Chaol. Arobynn ar fi biciuit-o pentru
salvarea lui Nox, punându-şi în pericol viaţa şi locul în
competiţie. El a supravegheat îndeaproape antrenamentul
tău?
— M-a antrenat el însuşi, iar apoi a adus dascăli din toată
Erilea. Maeştrii luptători din câmpurile de orez din sudul
continentului, experţii în otrăvuri din Jungla Bogdano…
Odată m-a trimis la Asasinii Tăcuţi din Deşertul Roşu. Nici-
un preţ nu era prea mare pentru el. Sau pentru mine,
adăugă ea. Nu s-a deranjat să îmi spună până când am
împlinit paisprezece ani că aştepta să îl plătesc pentru toate
astea.
— Te-a antrenat şi apoi te-a făcut să plăteşti pentru asta?
Ea ridică din umeri, dar nu fu în stare să îşi ascundă furia.
— Curtezanele trec prin aceeaşi experienţă – sunt luate
de la o vârstă fragedă şi sunt datoare bordelurilor lor până
ce pot câştiga înapoi fiecare bănuţ ce a fost investit în
antrenamentul, întreţinerea şi garderoba lor.
— Asta este detestabil, scuipă el, iar ea clipi la auzul
furiei din glasul lui – furie care, pentru prima oară, nu îi era
adresată ei. L-ai plătit pentru tot?
Un zâmbet rece apăru pe chipul Celaenei.
— O, până la ultimul bănuţ. Iar apoi el a plecat şi a
cheltuit tot. Peste cinci sute de mii de monede de aur. În
trei ore. Chaol se ridică din scaunul său. Celaena ascunsese
atât de bine amintirea asta încât nu o mai durea. Încă nu ţi-
ai cerut scuze, spuse ea schimbând subiectul înainte ca el să
o poată interoga mai departe.
— Scuze? Pentru ce?
— Pentru toate lucrurile oribile pe care le-ai spus ieri
după-amiază, când mă duelam cu prinţesa Nehemia.
El miji ochii, muşcând momeala.
— Nu îmi voi cere scuze pentru că am spus adevărul.
— Adevărul? M-ai tratat de parcă aş fi o criminală
dementă!
— Iar tu ai spus că mă urăşti mai mult decât pe oricine.
— Am vorbit serios. Totuşi, un zâmbet începu să răsară
în colţul buzelor ei, iar în curând îl privi reflectat şi pe
chipul lui Chaol. El aruncă o bucată de pâine către ea, pe
care ea o prinse cu o mână şi o aruncă înapoi. Idiotule,
spuse, rânjind acum.
— Criminală dementă, spuse el, rânjind, de asemenea.
— Chiar te urăsc.
— Cel puţin eu nu am ieşit pe locul optsprezece, spuse el.
Celaena îşi simţi nările arzând, iar tot ce putu Chaol să facă
fu să se ferească de mărul aruncat spre capul lui.
 Mai târziu Philippa le aduse vestea. Campionul care nu
apăruse la test fusese găsit mort pe scara servitorilor,
sfârtecat şi dezmembrat.

Noua crimă aruncă un văl asupra următoarelor două

săptămâni şi asupra celor două teste care urmau. Celaena
trecu de teste – furt şi urmărire – fără a atrage prea mult
atenţia asupra ei sau fără să îşi rişte gâtul pentru a salva pe
cineva. Niciun alt Campion nu mai fusese ucis, din fericire,
dar Celaena se trezea constant privind peste umăr, deşi
Chaol părea să considere cele două crime nişte incidente
nefericite.
În fiecare zi devenea mai bună la alergat, ajungând mai
departe şi mai repede, şi reuşise să îşi înfrângă dorinţa de a-
l ucide pe Cain când el o tachinase la antrenamente. Prinţul
moştenitor nu îşi mai arătase chipul prin apartamentul ei,
iar ea îl văzuse doar în timpul testelor, când, de obicei, el
doar îi zâmbea şi îi făcea cu ochiul, făcând-o să se simtă
ridicol de încântată şi emoţionată.
Însă ea avea lucruri mai importante pentru care să îşi facă
griji. Mai rămăseseră doar nouă săptămâni până la duelul
final, iar câţiva dintre ceilalţi, inclusiv Nox, se descurcau
suficient de bine, astfel că cele patru locuri începeau să pară
destul de preţioase. Cain va ocupa cu siguranţă unul dintre
ele, dar cine vor fi ceilalţi trei? Ea fusese întotdeauna atât de
sigură că va ajunge în finală.
Dar, dacă ar fi trebuit să fie sinceră cu ea însăşi, Celaena
nu mai era atât de sigură.

CAPITOLUL 23
 Celaena privi către pământ. Cunoştea aceste stânci
cenuşii, ascuţite, cunoştea atingerea lor sub tălpile sale,
cum miroseau după ploaie, cum puteau cu uşurinţă să îi
sfâşie pielea când cădea. Stâncile se întindeau pe kilometri,
înălţându-se în munţi zimţaţi, asemenea unor colţi ce
străpungeau cerul înnorat. În vântul îngheţat, ea purta
haine subţiri ce nu o protejau de rafalele înţepătoare. Când
atinse zdrenţele murdare, stomacul i se ridică în gât. Ce se
întâmplase?
Cu lanţurile zăngănind, Celaena cuprinse cu vederea
întinderea dezolantă care era Endovier.
Ea eşuase, eşuase şi fusese trimisă înapoi aici. Nu avea
nicio şansă de scăpare. Simţise gustul libertăţii, ajunsese
atât de aproape de ea şi acum…
Celaena ţipă în timp ce un fior de durere crâncenă îi
străpunse spatele, întâlnind în goliciunea sa lovitura
biciului. Căzu la pământ, piatra brăzdându-i genunchii
răniţi.
— Ridică-te! urlă cineva.
Lacrimile îi inundară ochii, iar biciul o lovi din nou în
timp ce se ridică. De data asta va fi ucisă. Va muri de
durere.
Biciul se năpusti asupra ei, sfărâmându-i oasele, răsunând
în întregul ei corp, făcând ca totul să se prăbuşească în
agonie, transformându-i trupul într-un cimitir, un mort…
Ochii Celaenei se deschiseră brusc. Gâfâi.
— Eşti… spuse cineva lângă ea, iar Celaena tresări.
Unde se afla?
— A fost un vis, rosti Chaol.
 Ea se holbă la el, apoi privi încăperea, trecându-şi o mână
prin păr. Rifthold. Rifthold… acolo era. În castelul de sticlă…
nu, în castelul de piatră de dedesubt.
Acum transpira, iar sudoarea de pe spatele se prelingea în
mod ciudat precum sângele. Se simţi ameţită, i se făcu
greaţă, se simţi prea mică şi prea mare, toate deodată. Deşi
ferestrele erau închise, un curent de undeva din cameră îi
sărută chipul, mirosind, straniu, a trandafiri.
— Celaena. A fost un vis, zise din nou căpitanul gărzii.
Ţipai. Îi oferi un zâmbet timid. Credeam că te omoară.
Celaena se întinse pentru a-şi atinge spatele, pe sub
tricou. Putea simţi cele trei muchii… şi câteva mai mici, dar
nimic, nimic…
— Eram biciuită. Scutură din cap pentru a alunga
amintirea din minte. Ce faci aici? Nici nu s-au ivit zorile. Îşi
încrucişă braţele, îmbujorându-se uşor.
— Este Samhuinn. Îţi anulez antrenamentul pentru azi,
dar voiam să văd dacă plănuieşti să participi la slujbă.
— Astăzi este… ce? Samhuinn este astăzi? De ce nu mi-a
zis nimeni asta? Este o petrecere diseară? Devenise atât de
prinsă în mrejele competiţiei încât pierduse noţiunea
timpului?
El se încruntă.
— Desigur, dar nu eşti invitată.
— Desigur. Iar tu vei chema morţii la tine în această
noapte bântuită sau vei aprinde un rug împreună cu
camarazii tăi?
— Eu nu particip la asemenea prostii superstiţioase.
 — Ai grijă, cinicul meu prieten! îl avertiză ea ridicându-şi
o mână. Zeii şi morţii sunt aproape de pământ în această zi,
pot auzi orice comentariu obraznic pe care îl faci!
El îşi dădu ochii peste cap.
— Este o sărbătoare naivă să celebrezi venirea iernii.
Rugurile doar produc cenuşă pentru a acoperi câmpurile.
— Ca o ofrandă adusă zeilor pentru a le supraveghea!
— Ca o modalitate de a le fertiliza.
Celaena îndepărtă păturile de pe ea.
— Aşa spui tu, zise ea în timp ce se ridică din pat. Îşi
aranjă cămaşa de noapte îmbibată. Duhnea a transpiraţie.
El pufni şi porni în urma ei.
— Nu am crezut niciodată că ai fi o persoană
superstiţioasă. Unde se potriveşte asta în cariera ta?
Ea se încruntă la el peste umăr înainte de a intra în
camera de baie, Chaol fiind aproape în spatele ei. Celaena se
opri în prag.
— Ai de gând să mi te alături? întrebă ea, iar Chaol
încremeni, realizând greşeala făcută. În schimb, trânti uşa.
Celaena îl găsi aşteptând-o în camera de zi când ieşi din
baie, apa din părul ei scurgându-se pe podea.
— Tu nu iei un mic dejun?
— Încă nu mi-ai dat un răspuns.
— Un răspuns la ce? Celaena se aşeză în capătul opus al
mesei şi băgă lingura într-un bol cu terci de ovăz. Tot ce
avea nevoie era o lingură plină – nu, trei linguri cu vârf – de
zahăr şi nişte frişcă şi…
— Mergi la templu?
— Am voie să merg la templu, dar nu la petrecere? Luă o
lingură plină de terci.
 — Obiceiurile religioase nu trebuie refuzate nimănui.
— Iar petrecerea este…
— Un spectacol depravat.
— Ah, înţeleg. Înghiţi o altă gură de terci. Oh, iubea
terciul de ovăz! Dar poate că avea nevoie de încă o lingură
de zahăr.
— Ei, bine? Mergi? Trebuie să plecăm în curând dacă da.
— Nu, spuse ea cu gura plină.
— Pentru cineva atât de superstiţios, rişti să îi superi pe
zei prin absenţa ta. Presupun că un asasin ar arăta mai mult
interes faţă de ziua morţilor.
Ea afişă o expresie dementă în timp ce continuă să
mănânce.
— Eu venerez în felul meu. Poate că le voi oferi un
sacrificiu sau două.
El se ridică, mângâindu-şi sabia.
— Ai grijă de tine cât timp sunt plecat. Nu te deranja să
te împopoţonezi prea mult. Brullo mi-a spus că te vei
antrena totuşi în după-amiaza asta. Mâine ai un test.
— Iar? Nu am avut unul în urmă cu trei zile? Celaena
gemu. Ultimul test fusese aruncatul suliţei din poziţia
călare, iar încheietura ei încă era sensibilă.
Dar Chaol nu mai scoase niciun cuvânt, iar apartamentul
său deveni tăcut. Deşi încercase să uite, sunetul biciului
încă îi răsuna în urechi.

Recunoscător că slujba se încheiase, Dorian Havilliard se

plimba singur prin incinta castelului. Religia nici nu îl
convingea, nici nu îl impresiona, iar după ore petrecute
într-o strană, bombănind rugăciune după rugăciune, avea
nevoie disperată de o gură de aer. Şi de singurătate.
Oftă printre dinţii încleştaţi, frecându-şi fruntea, şi se
îndreptă spre grădină. Trecu pe lângă un grup de domniţe,
fiecare dintre ele făcând o plecăciune şi chicotind în spatele
evantaielor lor. Dorian încuviinţă din cap în timp ce trecu.
Mama sa se folosise de ceremonie ca o şansă pentru a-i
prezenta fetele eligibile. Petrecuse întreaga slujbă
abţinându-se să nu urle din adâncul plămânilor săi.
Dorian trecu pe lângă un tufiş, aproape izbindu-se de o
siluetă într-o catifea de un albastru-verzui. Era culoarea
unui lac de munte – nuanţa aceea de nestemat fără un
nume exact. Nemaivorbind că rochia era demodată de sute
de ani. Privirea lui se înălţă spre chipul siluetei şi zâmbi.
— Bună ziua, Lady Lillian! spuse el făcând o plecăciune,
apoi se întoarse către cei doi companioni ai săi. Prinţesă
Nehemia. Căpitane Westfall. Dorian privi din nou rochia
asasinei. Pliurile materialului – asemenea apelor curgătoare
ale unui râu – erau, de fapt, atrăgătoare. Arăţi festiv, îi spuse
el. Celaena coborî privirea.
— Servitoarele lui Lady Lillian erau la slujbă când ea s-a
îmbrăcat, spuse Chaol. Nu avea nimic altceva la îndemână.
Desigur; corsetele necesitau ajutor pentru a intra sau ieşi
din ele, iar rochiile erau un labirint de cleme şi funde.
— Scuzele mele, prinţul meu, spuse Celaena. Ochii îi erau
strălucitori şi furioşi, iar doi bujori înfloriră în obrajii săi.
Îmi pare sincer rău că hainele mele nu sunt pe gustul
Domniei Tale.
— Nu, nu, spuse el repede aruncând o privire asupra
picioarelor ei. Purta pantofi roşii – roşii asemenea
coacăzelor de iarnă ce începeau să împodobească tufişurile.
Arăţi foarte frumos, continuă el. Doar puţin… nelalocul tău.
„În alt secol, de fapt“, gândi el. Celaena îi adresă o privire
exasperată. Dorian se întoarse către Nehemia. Iertaţi-mă,
spuse el cât mai corect posibil în Eyliwe, lucru care nu
impresionă deloc. Cum vă simţiţi?
Ochii ei licăriră amuzaţi la auzul accentului său prost, dar
încuviinţă.
— Sunt bine, înălţimea Voastră, răspunse prinţesa în
limba lui. Atenţia lui Dorian zbură către cele două gărzi ale
prinţesei, care pândeau în umbrele din apropiere –
aşteptând, privind. Lui Dorian îi clocoti sângele în vene.
De câteva săptămâni, ducele Perrington născocea un plan
pentru a introduce mai multe forţe armate în Eyliwe –
pentru a zdrobi rebelii astfel încât să nu mai îndrăznească
să conteste domnia Adarlanului vreodată. Chiar ieri, ducele
prezentase un plan: vor instala mai multe legiuni şi o vor
ţine pe Nehemia aici pentru a descuraja orice represalii din
partea rebelilor. Nefiind dornic să adauge pe lista talentelor
sale luarea de ostatici, Dorian petrecuse ore întregi
împotrivindu-se planului. Dar, în timp ce câţiva membri ai
consiliului dăduseră glas nemulţumirii lor, majoritatea
înclinau să creadă ca strategia ducelui era una genială.
Totuşi, Dorian îi convinsese să aştepte până la întoarcerea
tatălui său. Asta îi va oferi timpul necesar ca să-i atragă de
partea sa pe câţiva dintre susţinătorii ducelui.
Acum, stând înaintea ei, Dorian privi iute în altă direcţie.
Dacă ar fi fost oricine altcineva şi nu prinţul moştenitor, ar
fi avertizat-o. Însă, dacă Nehemia ar pleca înainte de
termen, ducele ar şti cine a prevenit-o şi l-ar informa pe
rege. Lucrurile mergeau destul de prost între Dorian şi tatăl
său; nu avea nevoie să fie privit drept un simpatizant al
rebelilor.
— Mergi la petrecere astă-seară? o întrebă Dorian pe
prinţesă, forţându-se să o privească în ochi şi să să rămână
indiferent.
Nehemia privi către Celaena.
— Tu mergi? o întrebă ea.
Celaena afişă un zâmbet care putea însemna doar bucluc.
— Din nefericire, am alte planuri. Nu este aşa, înălţimea
Voastră? Nu se deranj ă să îşi ascundă iritarea.
Chaol tuşi, deodată arătându-se foarte interesat de
coacăzele din tufişuri. Dorian era pe cont propriu.
— Nu da vina pe mine, spuse Dorian politicos. Tu ai
acceptat invitaţia la acea petrecere din Rifthold cu
săptămâni în urmă. Ochii ei licăriră, dar Dorian nu voia să
cedeze. Nu o putea aduce la petrecere, nu cu atâta lume
privind. S-ar isca prea multe întrebări. Ca să nu mai spunem
de mulţimea de oameni. Ar fi dificil să stea cu ochii pe ea.
Nehemia se încruntă către Celaena.
— Deci, nu mergi?
— Nu, dar sunt sigură că te vei simţi minunat, spuse
Celaena, apoi vorbi în Eyliwe şi spuse altceva. Cunoştinţele
lui Dorian în Eyliwe erau suficiente încât să înţeleagă sensul
general: înălţimea Sa cu siguranţă ştie cum să fie o
companie plăcută pentru doamne.
Nehemia râse, iar chipul lui Dorian se încălzi. Cele două
alcătuiau o pereche formidabilă, zeii să aibă milă de ei în
preajma lor!
 — Ei, bine, suntem foarte importante şi foarte ocupate, îi
spuse Celaena prinţului, dându-şi coate cu prinţesa.
Probabil că era o idee teribil de periculoasă să le permită să
fie prietene. Deci, trebuie să plecăm. Vă urez o zi bună,
înălţimea Voastră! făcu o plecăciune, diamantele albastre şi
roşii din cingătoarea ei sclipind în lumina soarelui. Privi
peste umăr, rânjindu-i lui Dorian în timp ce o conduse pe
prinţesă prin grădină.
Dorian se încruntă către Chaol.
— Mulţumesc pentru ajutor.
Căpitanul îl bătu pe umăr.
— Crezi că asta a fost rău? Ar trebui să le vezi când sunt
puse într-adevăr pe treabă.
Apoi porni după cele două.
Dorian îşi dorea să urle, să îşi smulgă părul din cap. Îi
făcuse plăcere să o vadă pe Celaena în seara aceea – multă
plăcere. Dar în ultimele săptămâni, el fusese prins în
întâlnirile consiliului şi ale curţii şi nu mai putuse să o
viziteze. Dacă nu ar fi petrecerea, ar vizita-o din nou. Nu
intenţionase să o enerveze cu observaţiile despre rochie –
deşi era demodată –, nici nu ştiuse că va fi atât de iritată din
pricină că nu era invitată la petrecere, dar…
Dorian se încruntă şi se îndreptă către cuştile câinilor.

Celaena zâmbi în sinea ei, trecând un deget peste gardul

viu proaspăt tuns. Ea crezuse că rochia era adorabilă. Într-
adevăr festivă!
— Nu, nu, înălţimea Voastră, îi spunea Chaol Nehemiei,
suficient de rar încât ea să înţeleagă. Nu sunt soldat. Sunt
un gardian.
 — Nu este nicio diferenţă, răspunse prinţesa, accentul ei
fiind necizelat. Totuşi, Chaol o înţelese destul de bine încât
să se încrunte, iar Celaena de-abia îşi putu stăpâni
amuzamentul.
Reuşise să o vadă destul de des pe Nehemia în ultimele
două săptămâni – în mare parte pentru plimbări scurte sau
cine, când vorbeau despre cum fusese pentru Nehemia să
crească în Eyliwe, ce părere avea despre Rifthold şi despre
cine reuşise să o enerveze pe prinţesă în ziua respectivă.
Spre deliciul Celaenei, de obicei toată lumea de la curte
reuşea asta.
— Nu sunt antrenat să lupt în bătălii, spuse Chaol printre
dinţi.
— Ucizi la ordinele regelui tău. Regele tău. Poate că
Nehemia nu se pricepea să vorbească în limba lor, dar era
suficient de inteligentă încât să cunoască puterea rostirii
acelor două cuvinte. „Regele tău“, nu al ei. Cu toate că
Celaena o putea asculta pe Nehemia pălăvrăgind ore în şir
despre regele Adarlanului, acum se aflau într-o grădină –
alte persoane ar putea asculta. Un fior o cutremură pe
Celaena, care îi întrerupse înainte ca Nehemia să mai spună
un cuvânt.
— Cred că este inutil să te contrazici cu ea, Chaol, spuse
Celaena, înghiontindu-l pe Căpitanul Gărzii cu cotul. Poate
că nu ar fi trebuit să îi cedezi lui Terrin titlul tău. Îl poţi
recupera? Te-ar scuti de multe confuzii.
— Cum de ţi-ai amintit numele fratelui meu?
Ea ridică din umeri, neînţelegând licărul din ochii lui.
— Tu mi l-ai spus. De ce nu mi l-aş aminti? Chaol arăta
chipeş astăzi. Era ceva în felul în care părul lui îi întâlnea
tenul auriu – în micile spaţii dintre şuviţe, în felul în care îi
cădea peste frunte.
— Presupun că te vei bucura de petrecere – fără mine
acolo, vreau să spun, zise ea morocănoasă.
El pufni.
— Eşti chiar atât de supărată că nu poţi merge?
— Nu, spuse ea dându-şi părul despletit peste un umăr.
Dar… ei bine, este o petrecere şi toată lumea adoră
petrecerile.
— Vrei să îţi aduc vreun suvenir de la ospăţ?
— Doar dacă este o porţie mare de friptură de miel.
’Aerul era curat şi luminos în jurul lor.
— Petrecerea nu este chiar atât de interesantă, spuse el.
Este la fel ca orice altă cină. Te pot asigura că mielul va fi
uscat şi tare.
— În calitate de prieten, tu ar trebui fie să mă iei cu tine,
fie să îmi ţii companie.
— Prieten? întrebă el.
Celaena roşi.
— Bine, „escortă încruntată” ar fi o descriere mai bună.
Sau „cunoştinţă morocănoasă” dacă preferi. Spre
surprinderea ei, Chaol zâmbi.
Prinţesa apucă mâna Celaenei.
— Tu mă vei învăţa! spuse ea în Eyliwe. Invaţă-mă cum să
vorbesc mai bine limba ta şi învaţă-mă cum să o scriu şi să o
citesc mai bine decât o fac acum. Ca să nu fiu nevoită să îi
suport pe toţi acei moşi plictisitori pe care ei îi numesc
meditatori.
— Eu… începu Celaena în limba comună şi apoi tresări.
Se simţi vinovată pentru excluderea Nehemiei din
conversaţie pentru atâta timp, iar dacă prinţesa ar vorbi
fluent ambele limbi, ar fi foarte distractiv. Dar să îl convingă
pe Chaol să îi permită să o vadă pe Nehemia era mereu o
corvoadă – întrucât el insista să fie de faţă pentru a le
supraveghea. Nu ar fi niciodată de acord să stea în timpul
lecţiilor. Nu ştiu cum să te învăţ limba mea într-un mod
adecvat, minţi Celaena.
— Prostii, spuse Nehemia. Mă vei învăţa. După… orice
este ceea ce faci cu acesta. Zilnic, timp de o oră, înainte de
cină.
Nehemia ridică bărbia într-un fel care sugera că refuzul
nu era o opţiune. Celaena înghiţi în sec şi făcu tot ce putu
pentru a arăta minunat când se întoarse către Chaol, care le
observa cu sprâncenele ridicate.
— Vrea ca eu să îi predau în fiecare zi înainte de cină.
— Mă tem că asta nu este posibil, spuse el. Celaena
traduse.
Nehemia îi aruncă privirea ucigătoare care, de obicei, îi
făcea pe toţi să îi treacă apele.
— De ce nu? spuse ea. Apoi vorbi din nou în Eyliwe: Este
mai inteligentă decât majoritatea oamenilor din castelul
ăsta.
Chaol, din fericire, înţelese ideea generală.
— Nu cred că…
— Nu sunt eu prinţesa din Eyliwe? îl întrerupse Nehemia
în limba lui.
— Înălţimea Voastră, începu Chaol, dar Celaena îl reduse
la tăcere cu o fluturare a mâinii. Se apropiau de turnul cu
ceas – negru şi ameninţător, ca întotdeauna. Dar
îngenuncheat înaintea lui stătea Cain. Cu capul plecat, se
concentra asupra a ceva de pe pământ.
La auzul paşilor lor, capul lui Cain se înălţă. Rânji larg şi
se ridică. Mâinile îi erau acoperite cu praf, dar, înainte ca
Celaena să-i poată analiza mai bine comportamentul
straniu, Cain încuviinţă către Chaol şi dispăru în spatele
turnului.
— Brută dezgustătoare, spuse Celaena, încă privind în
direcţia în care dispăruse.
— Cine este? întrebă Nehemia în Eyliwe.
— Un soldat din armata regelui, rosti Celaena, deşi acum
îl serveşte pe ducele Perrington.
Nehemia privi în direcţia lui Cain, mijind ochii negri.
— Ceva în legătură cu el mă face să vreau să îl pocnesc
peste faţă.
Celaena râse.
— Mă bucur că nu sunt singura.
Chaol nu spuse nimic în timp ce îşi reluară plimbarea. Ea
şi Nehemia mergeau în urma lui, iar când traversară curtea
mică în care se afla turnul cu ceas, Celaena privi locul unde
Cain tocmai stătuse în genunchi. Răscolise pământul din
orificiile semnului straniu de pe lespedea de piatră, făcând
semnul să se vadă mai clar.
— Ce crezi că reprezintă asta? o întrebă pe prinţesă,
arătând către semnul gravat pe lespede. De ce îl curăţase
oare Cain?
— Este un semn Wyrd, răspunse prinţesa dându-i un
nume în limba Celaenei.
Sprâncenele Celaenei se ridicară. Era doar un triunghi în
interiorul unui cerc.
 — Poţi descifra aceste semne? întrebă ea. Un semn al
Wyrdului… cât de straniu!
— Nu, spuse rapid Nehemia. Sunt parte dintr-o religie
antică ce a pierit acum mult timp.
— Ce religie? întrebă Celaena. Uite, încă unul. Arătă către
un semn la câţiva metri distanţă. Era o linie verticală cu o
săgeată inversată pornind din centrul ei şi îndreptându-se
în sus.
— Ar trebui să o laşi baltă, spuse Nehemia brusc, iar
Celaena clipi. Asemenea lucruri au fost date uitării cu un
motiv.
— Despre ce vorbeşti? întrebă Chaol, iar ea îi explică
ideea generală a conversaţiei lor. Când termină, el îşi muşcă
buza, dar nu spuse nimic.
Înaintară, iar Celaena văzu un alt semn. Avea o formă
stranie: un mic romb cu două vârfuri răsturnate ieşind din
lateral. Vârfurile de sus şi de jos ale rombului alungite într-o
linie dreaptă păreau să fie perfect simetrice. Oare regele le
gravase când construise turnul sau erau acolo dinainte?
Nehemia se holba la fruntea ei, iar Celaena întrebă:
— Sunt murdară pe faţă?
— Nu, spuse Nehemia puţin distantă, sprâncenele
unindu-i-se în timp ce studia fruntea Celaenei. Brusc,
prinţesa privi în ochii Celaenei cu o ferocitate care o făcu pe
asasină să se retragă uşor. Nu ştii nimic despre semnele
Wyrd? întrebă prinţesa.
Ceasul din turn răsună.
— Nu, spuse Celaena. Nu ştiu nimic despre ele.
— Ascunzi ceva, zise Nehemia în Eyliwe, deşi nu pe un
ton acuzator. Eşti mult mai mult decât ceea ce pari, Lillian.
 — Eu… ei, bine, socotesc că sunt mai mult decât o
curteană zâmbitoare, spuse ea cu cât de multă prefăcătorie
putu. Rânji larg, sperând că Nehemia va înceta să se mai
holbeze la fruntea ei. Mă poţi învăţa să vorbesc Eyliwe
corespunzător?
— Dacă mă poţi învăţa mai multe despre limba ta
ridicolă, spuse prinţesa, deşi o oarecare precauţie încă zăcea
în ochii săi. Oare ce văzuse Nehemia de o făcuse să
reacţioneze astfel?
— Aşa rămâne, spuse Celaena cu un zâmbet slab. Doar să
nu îi spui lui. Căpitanul Westfall mă lasă singură după-
amiaza. Ora dinaintea cinei este perfectă.
— Atunci, voi veni mâine la cinci, spuse Nehemia.
Prinţesa zâmbi şi începu din nou să meargă, o scânteie
licărind în ochii săi negri. Celaena putu doar să o urmeze.

CAPITOLUL 24
Celaena stătea întinsă pe pat, privind lumina lunii
mângâind podeaua. Umplea golurile prăfuite dintre
lespezile de piatră şi transforma totul într-un argintiu cu
tentă albăstruie ce o făcea să se simtă de parcă ar fi fost
îngheţată pentru eternitate în acel moment.
Noaptea nu o speria, deşi nu prea găsea alinare în timpul
orelor de întuneric. Era doar timpul în care dormea, timpul
în care urmărea şi ucidea, timpul în care apăreau stelele de
o frumuseţe sclipitoare şi o făceau să se simtă minunat de
mică şi insignifiantă.
Celaena se încruntă. Era miezul nopţii şi, chiar dacă
aveau un alt Test mâine, ea nu putea dormi. Ochii îi erau
prea greoi pentru a citi, nu putea cânta la pian, temându-se
de o altă întâlnire jenantă şi în mod sigur nu se va delecta
imaginându-şi cum ar fi fost în acel moment la petrecere.
Încă purta rochia smarald-albăstrui, îi fusese prea lene să se
schimbe.
Urmări razele lunii până în locul unde se întâlneau cu
peretele tapisat. Tapiseria era stranie, veche şi nu foarte
bine păstrată. Imagini cu animalele pădurii printre copaci
aplecaţi împodobeau suprafaţa ei. O femeie – singurul om
de pe tapiserie – stătea lângă podea.
Era în mărime naturală şi remarcabil de frumoasă. Deşi
avea părul argintiu, chipul îi era tânăr, iar rochia ei albă şi
vaporoasă părea să se mişte în lumina lunii; parcă…
Celaena se ridică în capul oaselor. Tapiseria se legăna
uşor? Privi către fereastră. Era închisă. Tapiseria flutura în
exterior, nu într-o parte.
„Oare era posibil?”
Pielea i se făcu de găină şi aprinse o lumânare înainte de a
se apropia de perete. Tapiseria încetă să se mişte. Prinse cu
mâna capătul materialului şi trase. Era doar piatră. Dar…
Celaena trase înapoi faldurile grele ale tapiseriei şi le
înghesui în spatele unui dulap pentru a o ţine ridicată. O
crestătură verticală brăzda peretele, diferită de restul. Apoi
încă una, la mai puţin de un metru de prima. Porneau din
podea, iar chiar deasupra capului Celaenei se întâlneau într-
o…
„Este chiar o uşă!“
Celaena îşi împinse umărul în lespedea de piatră. Se
mişcă puţin, iar inima ei tresări. Împinse din nou, flacăra
lumânării pâlpâind în mâna sa. Uşa gemu în timp ce se
mişcă mai mult. Gâfâind, Celaena împinse mai tare, iar în
cele din urmă se deschise.
Un coridor întunecat se contură înaintea ei. O briză sufla
în adâncimile negre, răvăşindu-i câteva şuviţe de păr. Un
fior îi coborî pe şira spinării. De ce bătea vântul invers, spre
interior? Mai ales că tapiseria fluturase în afară.
Celaena privi patul, pe care erau împrăştiate cărţi ce nu
aveau să fie citite în noaptea aceea. Făcu un pas pe coridor.
Lumina lumânării dezvălui că era făcut din piatră şi
acoperit cu un strat gros de praf. Păşi înapoi în camera sa.
Dacă avea să exploreze, va avea nevoie de recuzită adecvată.
Ce păcat că nu avea o sabie sau un pumnal. Celaena puse
jos lumânarea. De asemenea, avea nevoie de o torţă sau
măcar de câteva lumânări în plus. Se putea obişnui cu
întunericul, dar nu era atât de fraieră încât să aibă încredere
în el.
Plimbându-se prin camera sa, tremurând de nerăbdare,
Celaena luă două ghemuri de aţă din trusa de cusut a
Philippei, împreună cu trei bucăţi de cretă şi unul dintre
cuţitele ei improvizate. Puse trei lumânări de rezervă în
buzunarul pelerinei, pe care o înfăşură strâns în jurul ei.
Din nou, ajunse în faţa culoarului secret. Era teribil de
întunecat şi părea să o cheme la el. Briza suflă din nou spre
interior.
Celaena împinse un scaun în prag – nu voia ca uşa să se
închidă în urma ei şi să o ţină captivă pentru totdeauna.
Legă un capăt al aţei de spătarul scaunului, făcându-i cinci
noduri, şi ţinu ghemul în mâna liberă. Dacă se rătăcea,
ghemul avea s-o conducă înapoi. Trase cu grijă tapiseria
peste uşă, în caz că venea cineva.
 Înaintând în pasaj, descoperi că era rece, dar uscat. Pânze
de păianjen atârnau pretutindeni şi nu existau ferestre, doar
o scară foarte lungă care se întindea cu mult înaintea razei
lumânării sale. Coborî încordată, aşteptând un singur sunet
care să o facă să alerge înapoi spre camera sa. Era tăcut –
tăcut şi mort, şi complet uitat.
Celaena ţinu lumânarea în sus, pelerina sa măturând
podeaua în urma ei, lăsând o urmă curată pe treptele
prăfuite. Minutele trecură, iar ea scrută pereţii, căutând
gravuri sau alte însemne, dar nu zări nimic. Oare era doar
un coridor uitat al servitorilor? Fu puţin dezamăgită.
Capătul scărilor se ivi în curând, iar ea se opri în faţa a
trei porţi întunecate şi impunătoare. Unde se afla? Îi venea
greu a crede că un asemenea loc putea fi uitat într-un castel
cu atât de mulţi oameni, dar…
Podeaua era acoperită de praf. Nici măcar o urmă de
picior.
Ştiind cum se termina povestea întotdeauna, Celaena
ridică lumânarea către arcadele de deasupra uşilor, căutând
instrucţiuni specifice privitoare la moartea sigură ce o
aştepta dacă păşea pe sub una dintre ele.
Verifică ghemul de aţă din mâna ei. Acum era puţin mai
mare decât o încâlceală. Puse jos lumânarea şi legă un alt
ghem de capătul aţei. Poate că ar fi trebuit să ia încă unul.
Ei, bine, cel puţin încă avea cretă.
Alese uşa din mijloc din simplul motiv că era mai
aproape. Pe partea cealaltă, scara continua să coboare – de
fapt, cobora atât de jos şi de departe încât se întrebă dacă
nu cumva se afla sub castel. Pasajul deveni foarte jilav şi
rece, iar lumânarea Celaenei pâlpâi în umezeală.
 Acum se iviseră mai multe arcade, dar Celaena alese să
meargă înainte, urmând umezeala care creştea cu fiecare
pas. Apa se prelingea pe pereţi, iar piatra devenise
alunecoasă şi lipicioasă din pricina ciupercilor ce crescuseră
de-a lungul secolelor. Pantofii ei roşii din catifea se simţeau
subţiri în umezeala încăperii. S-ar fi întors în dormitor dacă
nu ar fi răsunat acel sunet.
Era o apă curgătoare vărsându-se lent. De fapt, în timp ce
înaintă, coridorul deveni mai luminos. Nu era lumina unei
lumânări, ci mai degrabă lumina albă şi fină a spaţiului
exterior – a lunii.
Ghemul i se termină, iar ea lăsă capătul aţei pe pământ.
Nu mai existau alte cotituri de marcat. Ştia ce era acolo – de
fapt, nu îndrăznea să spere că era ceea ce credea ea că este.
Grăbi pasul, alunecând de două ori, inima bătându-i atât de
tare încât crezu că urechile aveau să îi explodeze. O arcadă
se ivi, iar dincolo de ea, dincolo…
Celaena privi canalul de scurgere ce trecea pe lângă ea,
venind chiar dinspre castel. Mirosea cel puţin neplăcut.
Stătu pe margine, analizând poarta deschisă ce ducea la
un râu lat ce se vărsa cu siguranţă în mare sau în Avery. Nu
erau gărzi, nici încuietori, cu excepţia gardului din fier ce
plutea deasupra nivelului apei, ridicat suficient încât să
permită gunoiului să treacă.
Patru bărci mici erau legate de fiecare ţărm şi zări câteva
uşi – unele din lemn, altele din fier – care duceau către
ieşirea aceasta. Probabil că era un tunel de evadare pentru
rege, dar datorită stării jalnice a unor bărci, se întrebă dacă
regele cunoştea coridorul acela.
 Merse către gardul din fier, punând mâna pe gratiile sale.
Aerul nopţii era răcoros, dar nu rece. Chiar dincolo de
pârâu se zăreau copaci: trebuia să fie în spatele castelului –
în partea care dădea spre mare…
Oare erau gărzi postate afară? Găsi o piatră pe pământ – o
bucată căzută din tavan – şi o aruncă în apa de dincolo de
poartă. Nu se auzi zăngănitul armurii, nici bombănelile sau
înjurăturile vreunor gărzi. Studie partea cealaltă. Exista un
levier pentru a ridica poarta pentru bărci. Celaena puse jos
lumânarea, dezbrăcă pelerina şi îşi goli buzunarele.
Ţinându-se strâns cu mâinile, puse un picior pe poartă, apoi
pe celălalt.
Ar fi atât de simplu să ridice poarta. Se simţi nesăbuită –
nesăbuită şi sălbatică. Ce căuta ea într-un palat? De ce –
Asasina Adarlanului! — participa la o competiţie absurdă
pentru a dovedi că era cea mai bună? Era cea mai bună!
Fără îndoială acum erau beţi, cu toţii. Putea să ia una
dintre bărcile mai puţin dărăpănate şi să dispară în noapte.
Celaena începu să coboare de pe poartă, înapoi. Avea nevoie
de pelerină. Oh, erau fraieri crezând că o puteau îmblânzi!
Piciorul îi alunecă pe o bară umedă, iar Celaena de-abia
îşi suprimă ţipătul când se agăţă de gratii, blestemând când
genunchiul i se lovi de fier. Atârnând de poartă, închise
ochii. Era doar apă.
Îşi domoli inima, permiţând picioarelor să găsească din
nou puncte de sprijin. Luna era aproape orbitoare, atât de
luminoasă încât stelele de-abia se vedeau.
Ştia că putea evada cu uşurinţă şi că ar fi prostesc din
partea ei să facă asta. Regele ar găsi-o, cumva. Iar Chaol va fi
aruncat în dizgraţie şi va fi demis din postul său. Iar
prinţesa Nehemia va rămâne singură în compania idioţilor
şi, ei bine…
Celaena se îndreptă de spate, ridicându-şi bărbia. Nu va
fugi de ei asemenea unui criminal obişnuit. Îi va înfrunta –
îl va înfrunta pe rege – şi îşi va câştiga libertatea în mod
onorabil. Şi de ce să nu profite de mâncarea gratis şi de
antrenamente încă o vreme? Ca să nu mai spună că pentru
evadare ar trebui să îşi facă provizii, iar asta ar putea dura
săptămâni. De ce să se grăbească?
Celaena se întoarse de unde pornise şi îşi ridică pelerina.
Va câştiga. Iar după ce va câştiga, dacă va dori vreodată să
scape din serviciul regelui… ei bine, acum avea o cale de
scăpare.
Totuşi, Celaenei îi fu greu să părăsească locul. Era
recunoscătoare pentru liniştea pasajului în timp ce urcă,
picioarele arzându-i din pricina atâtor trepte. Aceasta era
alegerea corectă.
În curând, Celaena se trezi înaintea celorlalte două
arcade. Ce alte dezamăgiri ascundeau? îşi pierduse
interesul. Dar briza suflă din nou şi suflă atât de puternic
către arcada din dreapta încât Celaena păşi înapoi. Părul de
pe braţe i se ridică în timp ce privi flacăra lumânării sale
aplecându-se, indicând către un întuneric ce părea mai
negru decât restul. Şoapte erau purtate de briză, vorbindu-i
în limbi uitate. Celaena se cutremură şi decise să meargă în
direcţia opusă – să între pe poarta din dreapta. Să urmezi
şoaptele în ziua de Samhuinn putea aduce doar necazuri.
În ciuda brizei, pasajul era călduros. Cu fiecare pas
urcând pe treptele şerpuite, şoaptele se stingeau. Sus şi sus
şi sus, răsuflarea ei greoaie şi paşii uşori fiind singurele
sunete. Odată ce ajunse în vârf, nu zări alte pasaje
întortocheate, ci mai degrabă un coridor drept ce părea să
înainteze spre eternitate. Ea îl urmă, picioarele fiindu-i deja
obosite. După un timp, fu surprinsă să audă muzică.
De fapt, era sunetul unei petreceri, iar înainte se zărea
lumină aurie. Pătrundea în coridor pe o uşă sau printr-o
fereastră. Urcă un şir de trepte ce dădea într-un coridor
mult mai mic. De fapt, tavanul era atât de jos încât fu
nevoită să se aplece ca să înainteze împleticindu-se uneori
către lumină. Nu era o uşă, nici fereastră, ci mai degrabă un
grilaj din bronz.
Celaena clipi când lumina îi bătu în ochi de sus, de la
petrecerea din Salonul Mare.
Aceste tuneluri erau pentru spionaj? Se încruntă la ceea
ce văzu. Peste o sută de persoane mâncând, cântând,
dansând… Acolo era Chaol, stând lângă un bărbat bătrân,
vorbind şi…
Râzând?
Fericirea lui o făcu pe Celaena să se îmbujoreze şi îşi puse
jos lumânarea. Privi către capătul opus al salonului imens;
mai erau câteva grilaje chiar sub tavan, deşi nu zărea vreo
altă pereche de ochi curioşi în spatele barelor ornamentate
de metal. Celaena îşi mută privirea pe dansatori. Printre ei
se aflau câţiva dintre Campioni, îmbrăcaţi rafinat, dar nu
suficient de rafinat încât să mascheze dansul lor jalnic. Nox,
care devenise partenerul ei de antrenament şi scrimă,
dansa, probabil puţin mai elegant decât ceilalţi, deşi
Celaena le compătimea totuşi pe doamnele care dansau cu
el. Dar…
 Celorlalţi Campioni li se permitea să participe, iar ei nu?
Apucă grilajul cu mâinile, presându-şi faţa de el pentru a
vedea mai bine. Era sigură, aşezaţi la mese erau alţi
Campioni – chiar şi Pelor, cu faţa plină de coşuri, stătea
lângă Chaol! Un asasin de mâna a doua! Celaena îşi dezgoli
dinţii. Cum îndrăzneau să îi refuze o invitaţie la petrecere?
Tensiunea din piept se domoli puţin când nu zări chipul lui
Cain printre petrecăreţi. Cel puţin îl ţineau şi pe el închis
într-o cuşcă.
Îl zări pe prinţul moştenitor, dansând şi râzând cu o
idioată blondă. Îşi dorea să îl urască pentru că refuzase să o
invite; la urma urmei, ea era Campionul lui! Dar… îi era
greu să nu se holbeze la el. Nu îşi dorea să îi vorbească, ci
doar să îl privească, să îi observe acea graţie neobişnuită şi
blândeţea ochilor lui care o făcuseră să i se destăinuie
despre Sam. Deşi era un Havilliard, era… Ei, bine, încă îşi
dorea foarte mult să îl sărute.
Celaena se încruntă când dansul se încheie, iar prinţul
moştenitor sărută mâna femeii blonde. Se îndepărtă de
grilaj. Aici coridorul se sfârşea. Aruncă o privire înapoi către
petrecere, doar pentru a-l vedea pe Chaol ridicându-se de la
masă şi croindu-şi drum spre ieşirea din salon. Dacă mergea
în camera ei şi descoperea că lipseşte? Nu îi promisese el că
îi va aduce ceva de la petrecere?
Gemând la gândul tuturor treptelor pe care trebuia acum
să le urce, Celaena îşi ridică lumânarea şi aţa şi se grăbi
către confortul tavanelor mai înalte, înfăşurând aţa pe
măsură ce înainta. Alerga în jos pe scări, sărind chiar şi câte
două trepte.
 Goni pe lângă arcade şi ţâşni în sus pe treptele care
duceau către camera sa, mica luminiţă din capătul scărilor
crescând cu fiecare pas. Chaol ar arunca-o în temniţă dacă
ar găsi-o în vreun pasaj secret – mai ales dacă acel pasaj
secret ducea în afara castelului!
Ajunse în camera sa lac de apă. Dădu scaunul la o parte,
închise uşa de piatră, trase tapiseria peste ea şi se aruncă pe
pat.

După ore de petrecut la festin, Dorian intră în camera

Celaenei, nefiind sigur ce căuta, mai exact, în camera unui
asasin la ora două de dimineaţă. Capul i se învârtea din
pricina vinului şi era atât de obosit din pricina dansului
încât era sigur că, dacă se aşeza undeva, adormea.
Apartamentul
Celaenei era tăcut şi întunecat, iar el întredeschise uşa
dormitorului pentru a arunca o privire înăuntru.
Deşi era adormită pe pat, încă purta rochia aceea stranie.
Cumva, acum părea mult mai potrivită, întinsă pe pătura
roşie. Părul auriu era împrăştiat în jurul ei, iar obrajii îi erau
îmbujoraţi.
O carte zăcea lângă ea, deschisă şi încă aşteptând ca
pagina să-i fie întoarsă. Dorian rămase în hol, temându-se
că ea se va trezi dacă va mai face încă un pas. Halal asasin.
Nici măcar nu se deranjase să se clintească. Dar pe chipul ei
nu era nici urmă de trăsăturile unui asasin. Nicio urmă de
agresiune sau sete de sânge nu se regăsea în trăsăturile sale.
Oarecum, o cunoştea. Şi ştia că nu l-ar răni. Cumva, avea
sens. Când vorbeau, oricât de dure erau de obicei cuvintele
ei, el se simţea în largul său, de parcă ar fi putut spune
orice. Iar ea trebuie să fi simţit acelaşi lucru după ce îi
spusese despre Sam, oricine ar fi fost el. Deci, iată-l aici, în
toiul nopţii. Ea flirtase cu el, dar era real? Sunetul unor paşi
răsună, iar Dorian îl zări pe Chaol stând în foaier.
Căpitanul merse către Dorian şi îl apucă de braţ. Dorian
ştia că nu e cazul să se împotrivească în timp ce prietenul
său îl târî prin foaier oprindu-se în faţa uşii de la intrare.
— Ce cauţi aici? sâsâi Chaol încet.
— Ce cauţi tu aici? contracară Dorian, încercând să îşi
menţină glasul jos. Era o întrebare la fel de bună. Dacă
Chaol petrecea atât de mult timp convingându-l despre
pericolele asocierii cu Celaena, ce căuta el acolo în toiul
nopţii?
— Dorian, este o asasină! Te rog, te rog, spune-mi că nu
ai mai fost aici înainte! Dorian nu îşi putu stăpâni rânjetul.
Nici măcar nu vreau vreo explicaţie. Doar ieşi afară, idiot
nesăbuit. Ieşi. Chaol îl apucă de gulerul jachetei, iar Dorian
aproape că l-ar fi pocnit pe prietenul său dacă acesta nu ar fi
fost iute ca un fulger. Înainte să îşi dea seama, fu aruncat pe
coridor, iar uşa închisă şi încuiată în urma lui.
Dintr-un oarecare motiv, Dorian nu dormi bine în acea
noapte.

Chaol Westfall trase adânc aer în piept. Ce căuta el aici?

Avea dreptul de a-l trata pe prinţul moştenitor al
Adarlanului într-o astfel de manieră când el însuşi îşi
încălca judecata? Nu înţelegea furia ce pusese stăpânire pe
el când îl văzuse pe Dorian stând în pragul uşii, nu voia să
înţeleagă felul acela de furie. Nu era gelozie, era ceva
dincolo de asta. Ceva care îi transformase prietenul în
altcineva, într-o persoană pe care nu o cunoştea. El era ferm
convins că ea era virgină, dar Dorian ştia lucrul ăsta?
Probabil că asta îl făcuse să fie şi mai interesat. Oftă şi
deschise uşa, tresărind când aceasta scârţâi cu putere.
Celaena încă purta hainele din timpul zilei şi, deşi era
frumoasă, asta nu masca potenţialul ucigaş ce zăcea în ea.
Era prezent în maxilarul ei puternic, în panta sprâncenelor,
în liniştea perfectă a siluetei. Era o lamă ascuţită către
Regele Asasinilor pentru propriile interese. Ea era un
animal adormit – o pumă sau un dragon –, iar însemnele ei
de putere erau pretutindeni. Chaol încuviinţă din cap şi
intră în dormitor.
La auzul pasului, Celaena deschise un ochi.
— Nu este dimineaţă, mormăi ea şi se întoarse pe partea
cealaltă.
— Ţi-am adus un cadou. Chaol se simţi ca un idiot şi
pentru o clipă se gândi să fugă din încăpere.
— Un cadou? spuse ea întorcându-se către el şi clipind.
— Nu e mare lucru; le împărţeau la petrecere. Dă-mi
mâna doar.
Era o minciună – într-un fel. Le împărţeau femeilor
nobilimii ca semn de bunăvoinţă, iar el şterpelise unul din
coş când trecuse pe lângă el. Majoritatea femeilor nu le vor
purta niciodată – le vor arunca sau le vor dărui vreunei
servitoare preferate.
— Lasă-mă să văd. Celaena întinse leneş un braţ.
El cotrobăi prin buzunare şi scoase darul.
— Poftim. Îl puse în palmă.
Ea îl examină, zâmbind somnoroasă.
— Un inel. Şi-l puse pe deget. Cât de drăguţ! exclamă ea.
 Era simplu: făurit din argint, singurul său ornament
constând în ametistul de mărimea unghiei ce era aşezat în
centrul inelului. Suprafaţa pietrei era fină şi rotundă şi
licărea asemenea unui ochi violet.
— Mulţumesc, spuse ea, genele căzându-i grele.
— Încă porţi rochia, Celaena. Îmbujorarea lui refuză să
dispară.
— Mă voi schimba imediat. Chaol ştiu că nu o va face.
Vreau doar să… mă odihnesc. Apoi Celaena adormi, cu o
mână pe piept, inelul zăcând peste inima sa. Cu un oftat
iritat, căpitanul luă o pătură de pe canapeaua din apropiere
şi o aruncă peste ea. Fu pe jumătate tentat să îi scoată inelul
de pe deget, dar… Ei, bine, era ceva paşnic în înfăţişarea ei.
Frecându-şi gâtul, chipul încă arzându-i, Chaol părăsi
încăperea, întrebându-se cum avea să îi explice lui Dorian
tot ce se întâmplase.

CAPITOLUL 25
Celaena visă. Se plimba din nou prin pasajul secret. Nu
avea o lumânare sau o aţă pe care să o urmeze. Alesese
arcada din dreapta, întrucât celelalte două erau umede şi
reci, cea aleasă părea să fie caldă şi primitoare. Iar mirosul –
nu era miros de mucegai, ci de trandafiri. Pasajul şerpuia,
iar Celaena se trezi coborând un set îngust de trepte. Dintr-
un motiv anume, pe care nu îl cunoştea, evita să se atingă
de zidul tunelului. Treptele coborau, şerpuind încontinuu,
iar ea urma mirosul de trandafiri dincolo de fiecare uşă sau
arcadă care apărea. Exact când se săturase de atâta mers,
ajunse la capătul scării şi se opri. Se trezi înaintea unei uşi
vechi din lemn.
Un inel din bronz în forma unui craniu atârna în centru.
Părea să-i zâmbească. Aştepta suflarea acelei brize teribile
sau să audă pe cineva plângând, sau ca locul să devină umed
şi rece. Dar încă era cald şi mirosea minunat, iar Celaena,
adunându-şi tot curajul, răsuci mânerul. Fără să scoată un
sunet, uşa se deschise.
Se aştepta să găsească o cameră uitată, întunecată, dar
găsi ceva mult mai diferit. O rază a lunii pătrundea printr-o
mică gaură din tavan, mângâind chipul unei minunate
statui din marmură, aşezată pe o lespede de piatră. Nu – nu
o statuie. Un sarcofag. Era un mormânt.
Copaci erau ciopliţi în tavanul de piatră şi se întindeau
deasupra figurinei feminine adormite. Un al doilea sarcofag
fusese aşezat lângă cel al femeii, fiind al unui bărbat. De ce
chipul femeii era scăldat în lumina lunii, iar al bărbatului în
întuneric?
Era chipeş, barba îi era scurtă, fruntea lată şi fără riduri,
iar nasul drept şi robust. Ţinea o sabie din piatră între
mâini, mânerul ei odihnindu-i-se pe piept. Celaenei i se tăie
răsuflarea. Pe cap bărbatul purta o coroană.
Femeia purta şi ea o coroană. Nu era enormă şi de prost
gust, ci mai degrabă un triunghi suplu cu o nestemată
albastră în centru – singura bijuterie de pe statuie. Părul
lung şi vălurit i se revărsa în jurul chipului şi peste capacul
sarcofagului, atât de natural încât Celaena putea jura că era
real. Lumina lunii căzu pe chipul femeii, iar mâna Celaenei
tremură în timp ce o întinse şi atinse obrazul fin şi tânăr.
Era rece şi dur, aşa cum trebuia să fie o statuie.
 — Care regină ai fost tu? spuse ea cu glas tare, vocea
răsunându-i în camera tăcută. Trecu mâna peste buze, apoi
peste frunte. Ochii i se îngustară. Un semn era încrustat pe
suprafaţă, aproape invizibil ochiului. Îl atinse cu degetul,
apoi încă o dată. Socotind că lumina lunii îl decolora,
Celaena protejă locul cu mâna. Un diamant, două săgeţi
ieşind din părţi, apoi o linie verticală prin centru…
Era semnul Wyrd pe care îl văzuse mai devreme. Păşi
înapoi de lângă sarcofag, deodată se făcu rece. Acesta era un
loc interzis.
Se împiedică de ceva, iar, în timp ce se clătină, observă
podeaua. Rămase cu gura căscată. Era acoperită cu stele –
sculpturi în relief ce oglindeau cerul nopţii. Iar tavanul
oglindea pământul. De ce erau inversate? Privi pereţii şi îşi
duse mâna la inimă.
Nenumărate semne Wyrd erau gravate pe suprafaţa
pereţilor. Erau în spirale şi linii, şi pătrate. Semnele mai
mici alcătuiau unele mai mari, iar cele mari formau unele şi
mai mari, până ce păru că întreaga cameră avea un sens pe
care ea nu îl înţelegea.
Celaena privi mormintele din piatră. La picioarele reginei
era scris ceva. Celaena păşi către figura feminină. Acolo, în
litere de piatră, citi:
Ah! Ruptura timpului!
Nu prea avea sens. Probabil că erau domnitori importanţi
şi de demult, dar…
Se apropie din nou de căpătâiul sarcofagului. Pe chipul
reginei găsea ceva liniştitor şi familiar, ceva care îi amintea
Celaenei de mirosul de trandafiri. Dar era şi ceva putred în
legătură cu ea – ceva straniu.
 Celaena aproape că ţipă când le văzu: urechile arcuite şi
ascuţite. Urechile fiinţelor Fae, nemuritorii. Dar niciun Fae
nu se căsătorise cu cineva din linia Havilliard vreme de o
mie de ani şi existase una singură, şi era hibridă. Dacă era
adevărat, dacă ea era Fae sau pe jumătate Fae, atunci ea
era… ea era…
Celaena se îndepărtă de femeie, se împiedică şi se lovi cu
spatele de perete. Un strat de praf se ridică în aerul din jurul
ei.
Atunci, acest bărbat era Gavin, primul rege al
Adarlanului. Iar aceasta era Elena, prima prinţesă din
Terassen, fiica lui Brannon, soţia şi regina lui Gavin.
Inima Celaenei bătu atât de violent încât i se făcu greaţă.
Dar nu îşi putea urni picioarele. Nu ar fi trebuit să între în
mormânt, nu ar fi trebuit să profaneze locurile sacre ale
morţilor când ea era atât de murdară de sângele crimelor
sale. Ceva va veni după ea şi o va vâna, şi o va tortura
pentru că le răscolise somnul veşnic.
Dar de ce era mormântul lor atât de neglijat? De ce nu
fusese nimeni acolo să onoreze morţii în acea zi? De ce nu
era nicio floare la căpătâiul ei? De ce fusese uitată Elena
Galathynius Havilliard?
Lângă peretele îndepărtat al camerei zăceau grămezi de
bijuterii şi arme. O sabie era aşezată înaintea unei armuri
aurii. Ea cunoştea sabia aceea. Păşi spre comoară. Era sabia
legendară a lui Gavin, sabia pe care o mânuise în fiecare
război aprig care aproape dezbinase continentul, sabia care
îl nimicise pe Lordul întunecat Erawan. Chiar şi după o mie
de ani, nu ruginise. Deşi poate că magia dispăruse, se părea
că puterea care forjase tăişul încă dăinuia.
 — Damaris, şopti Celaena, numind arma.
— Îţi cunoşti trecutul, spuse un glas suav de femeie, iar
Celaena tresări, scâncind când se împiedică de o suliţă şi
căzu într-un cufăr plin cu aur. Glasul râse. Celaena căută cu
privirea un pumnal, un sfeşnic, orice. Dar apoi o zări pe
stăpâna glasului şi încremeni.
— Cine eşti? întrebă asasina, ştiind răspunsul, dar dorind
să îl audă.
— Ştii cine sunt, spuse Elena Havilliard.
Trăsăturile ei fuseseră redate cu fidelitate pe sarcofag.
Celaena nu se mişcă din locul unde căzuse în cufăr, în ciuda
durerii din coloană şi picioare.
— Eşti o fantomă?
— Nu chiar, spuse Regina Elena, ajutând-o pe Celaena să
se ridice din cufăr. Mâna ei era rece, dar solidă. Nu sunt vie,
dar spiritul meu nu bântuie acest loc. Îşi îndreptă privirea
către tavan, iar chipul îi deveni grav. Am riscat prea mult
venind aici astă-seară, continuă ea.
Celaena, involuntar, se retrase cu un pas.
— Riscat?
— Nu pot sta aici pentru mult timp şi nici tu, spuse
regina. Ce fel de vis absurd era acesta? Pentru moment nu
observă, dar… Elena Havilliard privi către sarcofagul soţului
său.
Capul Celaenei se învârtea. Gavin Havilliard distrăgea
atenţia cuiva de deasupra?
— Cine nu observă?
— Cei opt gardieni; ştii despre cine vorbesc.
Celaena o privi confuză, dar apoi înţelese.
— Garguii de pe turnul cu ceas?
 Regina încuviinţă.
— Ei păzesc portalul dintre lumile noastre. Am reuşit să
câştigăm puţin timp, iar eu m-am putut strecura pe lângă
ei… Apucă mâinile Celaenei. Spre surprinderea ei, o duru.
Trebuie să asculţi cu atenţie ceea ce îţi spun, continuă
regina. Nimic nu este o coincidenţă. Totul are un scop. Ţi-a
fost scris să vii în castelul acesta, la fel cum ţi-a fost scris să
devii un asasin, să deprinzi abilităţile necesare
supravieţuirii.
Greaţa se întoarse. Celaena spera că regina nu va vorbi
despre ceea ce inima sa refuza să îşi amintească, spera că nu
va menţiona ceea ce ea încercase să uite în tot acest timp.
— Ceva malefic sălăşluieşte în castel, ceva suficient de
primejdios încât să facă stelele să se cutremure. Răutatea sa
răsună în toate lumile, continuă regina. Trebuie să îl
opreşti. Uită de prieteniile tale, uită de datoriile şi
jurămintele tale. Distruge-l înainte de a fi prea târziu,
înainte ca un portal să fie atât de larg deschis încât să nu se
mai poată face nimic.
Întoarse capul, de parcă ar fi auzit ceva. O, nu mai este
timp, spuse ea. Trebuie să câştigi această competiţie şi să
devii Campionul regelui. Tu înţelegi necazurile oamenilor.
Erilea are nevoie de tine ca fiind Campionul regelui.
— Dar ce este…
Regina scotoci prin buzunare.
— Ei nu trebuie să te prindă aici. Dacă se va întâmpla,
totul va fi pierdut. Poartă asta. Puse ceva metalic şi rece în
palma Celaenei. Te va proteja de rău. O împinse pe Celaena
către uşă. Ai fost condusă aici astă-seară. Dar nu de către
mine. Şi eu am fost condusă aici. Cineva vrea ca tu să înveţi;
cineva vrea ca tu să vezi… întoarse din nou capul într-o
parte în timp ce un răget străpunse aerul. Sunt pe drum,
şopti regina.
— Dar nu înţeleg! Eu nu sunt… nu sunt cine crezi tu că
sunt! Regina Elena puse mâinile pe umerii Celaenei şi îi
sărută fruntea.
— Curajul inimii este foarte rar, spuse ea cu un calm
brusc. Lasă-l să te ghideze.
Un urlet diferit cutremură pereţii şi îi îngheţă sângele în
vene fetei.
— Du-te, spuse regina, împingând-o pe Celaena pe
coridor. Fugi!
Neavând nevoie de alte încurajări, Celaena goni în sus pe
scară. Alerga atât de repede încât nu avea habar încotro se
îndrepta. În urma ei răsună un ţipăt şi un mârâit, iar
stomacul i se urcă în gât în timp ce gonea înainte. Lumina
camerei ei se ivi, iar, pe măsură ce se apropia, auzi un glas
palid plângând în urmă, aproape furios.
Celaena intră în dormitor şi văzu doar patul înainte ca
totul să fie cuprins de întuneric.

Ochii Celaenei se deschiseră. Respira greu. Şi încă purta

rochia. Dar era în siguranţă, în siguranţă în camera sa. De
ce era ea atât de predispusă la vise stranii, neplăcute? Şi de
ce nu putea respira? Găseşte şi distruge răul din castel!
Celaena se întoarse pe-o parte şi ar fi adormit bucuroasă
din nou dacă nu ar fi simţit metalul ce îi zgâria palma. „Te
rog, spune-mi că este inelul lui Chaol.“
Dar ştia că nu era. În mâna ei zăcea o amuletă din aur de
mărimea unei monede pe un lanţ delicat. Luptă împotriva
dorinţei nebune de a ţipa. Din benzi împletite de metal, pe
marginile amuletei erau două cercuri suprapuse. În spaţiul
pe care îl împărţeau era o mică piatră preţioasă de culoare
albastră care îi conferea centrului amuletei înfăţişarea unui
ochi. O linie străpungea întregul obiect. Era frumos şi
straniu, şi… Celaena privi tapiseria. Uşa era întredeschisă.
Sări din pat, lovindu-se atât de tare de perete încât
umărul scoase un trosnet urât. În ciuda durerii, se grăbi la
uşă şi o închise. Ultimul lucru de care avea nevoie era ca
orice ar fi fost acolo jos să se ivească în camera sa. Sau ca
Elena să îi apară în faţă din nou.
Gâfâind, Celaena păşi înapoi, studiind tapiseria. Figura
femeii se ridica din spatele cufărului de lemn. Cu un şoc,
realiză că era Elena; stătea exact în locul unde se afla uşa.
Un indicator inteligent.
Celaena aruncă mai mulţi buşteni în foc, se schimbă iute
în cămaşa de noapte şi se urcă în pat, strângând în mână
cuţitul improvizat. Amuleta zăcea acolo unde o lăsase. Te va
proteja…
Celaena privi din nou către uşă. Fără ţipete, fără urlete…
nimic care să indice ceea ce tocmai se întâmplase. Totuşi…
Celaena bombăni puţin, dar se grăbi să îşi pună amuleta
în jurul gâtului. Era uşoară şi caldă. Trase păturile până la
bărbie, închise ochii, aşteptând ca somnul să apară sau ca o
gheară să o strângă de gât, să o decapiteze. Dacă nu fusese
un vis… dacă nu fusese o simplă halucinaţie…
Celaena strânse colierul. Să devină Campionul Regelui…
putea face asta. Avea de gând să facă asta, oricum. Dar care
erau motivele Elenei? Erilea avea nevoie ca acest Campion
al regelui să fie cineva care înţelege suferinţele poporului.
Asta părea suficient de simplu. Dar de ce trebuia ca Elena să
fie cea care îi spune asta? Şi ce legătură avea cu primul ei
îndemn: găseşte şi distruge răul din castel?
Celaena trase adânc aer în piept, cuibărindu-se în perne.
Cât de neghioabă fusese să deschidă uşa secretă de
Samhuinn! Atunci ea însăşi atrăsese toate astea asupra ei?
Deschise ochii, privind tapiseria.
Ceva malefic sălăşluieşte în castel… distruge-l…
Nu avea suficiente lucruri pentru care să se îngrijoreze
acum? Va îndeplini cea de-a doua cerinţă a Elenei, dar
prima… ar putea-o băga în bucluc. Nu era ca şi cum putea
cotrobăi prin castel oricând şi oriunde ar fi dorit!
Dar, dacă exista o asemenea ameninţare, atunci nu doar
viaţa ei era în pericol. Iar în timp ce ar fi mai mult decât
fericită dacă o forţă întunecată i-ar fi distrus cumva pe Cain,
Perrington, pe rege şi pe Kaltain Rompier, dacă Nehemia
sau chiar Chaol şi Dorian erau răniţi în vreun fel…
Celaena se înfioră şi tresări. Tot ce putea face era să
cerceteze mormântul pentru mai multe indicii. Poate că va
găsi ceva referitor la scopul Elenei. Iar dacă asta nu dădea
niciun rezultat… măcar va fi încercat.
Briza fantomatică pluti prin dormitor, purtând mirosul de
trandafiri. După multă vreme Celaena căzu într-un somn
agitat.

CAPITOLUL 26
Uşile dormitorului se deschiseră cu violenţă, iar Celaena
fu în picioare într-o secundă, cu un sfeşnic în mână.
 Dar Chaol nu o observă în timp ce năvăli înăuntru, cu
maxilarul încleştat.
Ea gemu şi se urcă înapoi în pat.
— Tu nu dormi niciodată? bombăni ea învelindu-se cu
pătura. Nu petreceai până în zori?
El puse o mână pe sabie în timp ce smulse păturile şi o
târî pe Celaena din pat, apucând-o de braţ.
— Unde ai fost noaptea trecută?
Ea izgoni teama care îi încleştă gâtul. Chaol nu avea cum
să ştie despre pasajele secrete. Celaena îi zâmbi.
— Aici, desigur. Nu m-ai vizitat ca să îmi dai asta? îşi
smulse braţul din strânsoarea lui şi îşi flutură degetele prin
faţa sa, expunând inelul cu ametist.
— Asta a durat câteva minute. Dar în restul nopţii?
Ea refuză să se retragă în timp ce el îi studie chipul, apoi
mâinile, apoi restul corpului. În timp ce el făcea acest lucru,
ea îi întoarse serviciul. Tunica lui neagră era descheiată la
gât şi uşor şifonată, iar părul lui scurt avea nevoie de un
pieptene. Orice s-ar fi întâmplat, Chaol era grăbit.
— Ce e cu toată agitaţia asta? Nu avem un test în
dimineaţa asta? îşi analiză unghiile în timp ce aşteptă
răspunsul lui.
— A fost anulat. Un Campion a fost găsit mort de
dimineaţă. Xavier – hoţul din Melisande.
Ea ridică privirea către el, apoi din nou către unghii.
— Şi tu crezi că eu am făcut-o?
— Eu sper că nu ai făcut-o tu, întrucât trupul este pe
jumătate mâncat.
— Mâncat! Celaena strâmbă din nas. Se aşeză pe pat cu
picioarele încrucişate, sprijinindu-se în mâini.
Înspăimântător. Poate că a fost Cain; este suficient de
animalic pentru a face una ca asta. Stomacul i se încleştă –
încă un Campion ucis. Oare avea legătură cu răul despre
care vorbea Elena? Moartea Mâncătorului de Ochi şi
celorlaţi doi Campioni nu fuseseră simple accidente sau o
ceartă între beţivi, aşa cum determinase ancheta. Nu, acesta
era un tipar.
Chaol oftă.
— Mă bucur că te amuzi pe seama uciderii unui om.
Celaena încercă să rânjească.
— Cain este cel mai probabil candidat. Tu eşti din
Anielle, ar trebui să ştii mai bine decât oricine cum sunt cei
din Munţii Colţ Alb.
Chaol îşi trecu o mână prin părul scurt.
— Ar trebui să ai grijă pe cine acuzi. Deşi Cain este o
brută, este Campionul ducelui Perrington.
— Iar eu sunt Campionul prinţului moştenitor! îşi dădu
părul peste umăr. Cred că asta înseamnă că pot acuza pe
oricine doresc.
— Doar spune-mi sincer: unde ai fost noaptea trecută?
Celaena se îndreptă, privind direct în ochii lui căprui-
aurii.
— După cum pot confirma gărzile mele, am fost aici
întreaga noapte. Deşi, dacă regele va vrea să mă
interogheze, îi voi spune că şi tu poţi garanta pentru mine.
Chaol privi inelul ei, iar Celaena îşi ascunse zâmbetul în
timp ce o urmă palidă de îmbujorare apăru pe obrajii
căpitanului.
— Sunt sigur că vei fi şi mai încântată să afli că astăzi nu
vom avea antrenament împreună.
 Celaena rânji şi oftă teatral în timp ce se strecură înapoi
sub pături şi se cuibări pe pernă.
— Imens de încântată, spuse ea. Îşi trase pătura până la
bărbie şi flutură genele către el. Acum ieşi. Voi sărbători
dormind pentru încă cinci ore. O minciună, dar Chaol o
crezu.
Închise ochii înainte de a vedea privirea încruntată a
căpitanului şi zâmbi în sinea ei când îl auzi păşind afară.
De-abia după ce acesta trânti uşa în urma lui, Celaena se
ridică.
Campionul fusese mâncat?
Noaptea trecută în visul ei – nu, nu fusese un vis. Fusese
real. Şi auzise creaturile acelea cu ţipete stridente… Oare
Xavier fusese ucis de una dintre ele? Dar fuseseră în
mormânt; era imposibil să se fi aflat pe coridoarele
castelului fără ca cineva să observe. Probabil şobolanii
ajunseseră la cadavru înainte ca acesta să fie găsit. Nişte
şobolani foarte, foarte înfometaţi.
Celaena se cutremură din nou şi ieşi de sub pături. Avea
nevoie de câteva arme improvizate în plus şi de o
modalitate de a întări încuietoarele ferestrelor şi uşilor sale.
Chiar şi când îşi pregătea apărarea, continua să se asigure
că nu exista motiv de îngrijorare. Dar, având câteva ore
libere la dispoziţie, improviză cât mai multe arme pe care le
luă cu ea, încuie uşa dormitorului şi se strecură în
mormânt.

Celaena cercetă minuţios cripta, mormăind în sinea ei.

Nu era nimic acolo care să explice motivele Elenei. Sau care
ar putea sugera sursa acestui rău misterios. Absolut nimic.
 În timpul zilei, o rază de soare lumina mormântul, făcând
toate firicelele de praf pe care le răscolea să plutească
asemenea fulgilor de zăpadă. Cum era posibil ca lumina să
pătrundă atât de adânc sub castel? Celaena se opri sub
grilajul din tavan, privind către razele ce pătrundeau prin el.
Era sigură – şuruburile osiei străluceau, erau poleite cu
aur. Mult aur, din moment ce reflectau razele soarelui până
acolo.
Celaena se strecură între cele două sarcofage. Deşi
adusese cu ea trei arme improvizate, nu zări nicio urmă a
ceea ce urlase şi mârâise noaptea trecută. Şi nici urmă de
Elena.
Celaena se opri lângă sarcofagul Elenei. Nestemata
albastră încrustată în coroana ei de piatră pulsa în lumina
palidă a soarelui.
— Care a fost scopul tău în a-mi spune mie toate lucrurile
acelea? zise ea cu voce tare, glasul ei răsunând în pereţii
criptei. Eşti moartă de o mie de ani. De ce îţi mai pasă încă
de Erilea?
Şi de ce această responsabilitate să nu cadă pe umerii lui
Dorian sau ai lui Chaol, sau ai Nehemiei, sau ai altcuiva?
Celaena bătu cu un deget în nasul cârn al reginei.
— Aş fi crezut că ai lucruri mai bune de făcut în viaţa ta
de apoi, spuse ea. Deşi încerca să rânjească, glasul îi suna
mai timid decât i-ar fi plăcut.
Ar fi trebuit să plece; deşi uşa dormitorului ei era
încuiată, cineva ar fi putut veni să o caute mai devreme sau
mai târziu. Şi se îndoia că ar fi crezut-o dacă i-ar fi spus că i
se încredinţase o misiune foarte importantă de către prima
regină a Adarlanului. De fapt, tocmai realiză că putea fi
acuzată de trădare şi de folosirea magiei. Cu siguranţă asta
i-ar fi garantat întoarcerea în Endovier.
După o ultimă examinare a criptei, Celaena plecă. Nu era
nimic folositor acolo. Şi, în afară de asta, dacă Elena îşi
dorea atât de mult ca ea să ajungă Campionul regelui,
atunci nu îşi putea petrece tot timpul vânând orice ar fi fost
răul acesta. De fapt, probabil că i-ar scădea şansele la
victorie. Celaena urcă grăbită treptele, torţa ei aruncând
umbre stranii pe pereţi. Dacă acest rău era atât de
ameninţător pe cât îl făcea Elena să pară, atunci cum îl
putea ea învinge?
Nu că ar fi speriat-o gândul că ceva malefic locuia în
castel.
Nu. Nu era vorba despre asta. Celaena se încruntă. Se va
concentra pe competiţie şi va deveni Campionul regelui. Iar
apoi, după ce va câştiga, va putea porni în căutarea acestui
rău.
Poate.

O oră mai târziu, flancată de gărzi, Celaena îşi ţinea

bărbia sus în timp ce se îndreptau către bibliotecă. Le
surâdea tinerilor cavaleri care treceau pe lângă ei şi le
zâmbea cu superioritate femeilor care se holbau la rochia ei
albă cu roz. Nu le putea învinui; rochia era strălucitoare. Iar
ea arăta spectaculos purtând-o. Chiar şi Ress, unul dintre
gardienii mai chipeşi postaţi la uşa apartamentului ei,
spusese asta. Evident, nu fusese prea greu să îl convingă să o
escorteze către bibliotecă.
Celaena zâmbi în sinea ei în timp ce încuviinţă din cap
către un nobil trecător, care ridică din sprâncene la vederea
ei. Era teribil de palid, observă ea când el deschise gura
pentru a spune ceva, dar Celaena înaintă pe coridor în jos.
Grăbi pasul la auzul unor voci masculine contrazicându-se,
care răsunau pe hol în timp ce se apropiau de o cotitură.
Celaena ignoră atenţionarea lui Ress în timp ce dădu
colţul. Cunoştea mult prea bine acel miros. Sânge şi
duhoarea înţepătoare a cărnii descompuse.
Dar nu se aştepta la priveliştea care o întâmpină. „Pe
jumătate mâncat“ era un mod plăcut de a descrie ceea ce
rămăsese din trupul lui Xavier.
Una dintre escortele sale înjură pe sub mustaţă, iar Ress
păşi mai aproape de ea, puse o mână uşoară pe spatele său,
încurajând-o să meargă mai departe. Niciunul dintre
bărbaţii adunaţi acolo nu o privi când trecu pe lângă ei,
uitându-se cu atenţie la trup.
Cavitatea toracică a lui Xavier fusese spintecată, iar toate
oragnele sale vitale lipseau. Doar dacă cineva nu le mutase
când găsise corpul, pur şi simplu nu era nici urmă de ele. Iar
chipul lui alungit, jupuit, încă era contorsionat de un ţipăt
surd.
Acesta nu fusese un accident. În creştetul capului lui
Xavier era o gaură, iar Celaena observă că şi creierul său
lipsea. Petele de sânge de pe perete arătau ca un scris care
fusese şters. Dar chiar şi acum o parte din scris se păstrase,
iar ea încercă să nu se holbeze la el. Semne Wyrd. Trei
semne Wyrd, formând o linie arcuită care ar fi trebuit să
reprezinte un cerc din dreptul cadavrului.
— Sfinte Zeule! mormăi una dintre gărzile ei în timp ce
lăsară în urmă îmbulzeala de la locul crimei.
 Nu era de mirare că Chaol fusese atât de răvăşit de
dimineaţă! Se îndreptă de spate. El crezuse că ea făcuse
asta? Neghiobul. Dacă Celaena ar fi vrut să scape de rivalii
săi, ar fi făcut-o rapid şi curat – un gât retezat, un cuţit în
inimă, un pahar cu vin otrăvit. Dar crima asta era de prost
gust. Şi stranie; semnele Wyrd transformau crima în ceva
mai mult decât una brutală. Ritualică, poate.
Cineva se apropia din direcţia opusă. Era Mormânt,
asasinul de temut, holbându-se la cadavru de la depărtare.
Ochii lui, întunecaţi şi calmi asemenea unui iaz, îi întâlniră
pe ai ei. Ea îi ignoră dinţii cariaţi în timp ce făcu un semn cu
bărbia către rămăşiţele lui Xavier.
— Păcat, spuse ea, sunând în mod deliberat lipsită de
regret.
Mormânt chicoti, băgându-şi mâinile în buzunarele
pantalonilor săi jerpeliţi şi murdari. Sponsorul lui nu se
deranja să îl îmbrace civilizat? „Evident că nu, din moment
ce sponsorul lui era suficient de fraier şi nesăbuit încât să îl
aleagă pe el drept Campion.
— Mare păcat, spuse Mormânt ridicând din umeri în
timp ce Celaena trecu pe lângă el.
Ea încuviinţă scurt şi îşi ţinu gura închisă în timp ce
continuă să înainteze. Acum mai rămăseseră doar
şaisprezece – şaisprezece Campioni iar patru dintre ei aveau
să se dueleze. Competiţia devenea acerbă. Ar fi trebuit să fie
recunoscătoare acelui zeu nemilos care decisese să-i ia viaţa
lui Xavier. Dar dintr-un anume motiv nu putea.

Dorian îşi flutură sabia, mormăind în timp ce Chaol evită

cu uşurinţă lovitura şi pară. Muşchii îl dureau din pricina
atâtor săptămâni în care nu se antrenase, iar răsuflarea îi
era greoaie în timp ce ataca încontinuu.
— Asta se întâmplă când te laşi pe tânjeală, chicoti Chaol
sărind în lateral când Dorian se împiedică păşind spre el. Îşi
aminti de vremea când amândoi erau la fel de agili, deşi asta
se întâmplase în urmă cu mult timp. Dorian, deşi încă îi
plăcea să mânuiască sabia, ajunsese să iubească mai mult
cărţile.
— Am avut întâlniri şi lucruri importante de citit, spuse
Dorian, gâfâind. Fandă.
Chaol pară, simulă, apoi atacă atât de violent încât
Dorian păşi înapoi. Se înfurie.
— Întâlniri pe care le-ai folosit drept scuză pentru a te
contrazice cu ducele Perrington. Dorian se năpusti asupra
lui Chaol, iar acesta îi pară atacul. Sau poate că eşti prea
ocupat vizitând-o pe Sardothien în toiul nopţii. Sudoarea se
prelinse de pe fruntea lui Chaol. De cât timp faci lucrul
ăsta?
Dorian mârâi, iar Chaol intră în atac şi se retrase pas cu
pas, coapsele fiindu-i cuprinse de durere.
— Nu e ceea ce crezi, spuse el printre dinţi. Nu îmi petrec
nopţile cu ea. Cu excepţia nopţii trecute, am vizitat-o o
singură dată şi a fost mai puţin decât primitoare, nu îţi face
griji.
— Cel puţin unul din voi are bun-simţ. Chaol lansa
fiecare atac cu asemenea precizie încât Dorian nu putea să
nu-l admire. Pentru că tu în mod sigur ţi-ai pierdut minţile.
— Dar tu? rosti impunător Dorian. Vrei să îmi spun
părerea despre cum ai apărut în camera ei noaptea trecută –
aceeaşi noapte în care a murit un alt Campion? Dorian
fentă, dar Chaol nu se lăsă păcălit. În schimb, atacă
suficient de puternic încât Dorian se retrase cu un pas,
luptându-se să îşi menţină echilibrul. Dorian strâmbă din
nas la furia care zăcea în privirea lui Chaol. Bine, asta a fost
o lovitură ieftină, recunoscu el ridicând sabia pentru a para
o alta. Dar încă vreau un răspuns.
— Poate că nu am unul. După cum ai spus, nu este ceea
ce crezi. Ochii căprui ai căpitanului sclipiră, dar, înainte ca
Dorian să poată spune ceva, prietenul său schimbă
subiectul. Cum stau lucrurile cu mama ta? Dorian tresări.
De aceea se afla aici. Dacă ar fi trebuit să mai stea încă un
moment în compania mamei sale, ar fi luat-o razna. Chiar
atât de rău?
— Taci din gură! mârâi Dorian şi îşi lovi sabia de a lui
Chaol.
— Trebuie să fie groaznic să fii în pielea ta astăzi. Pun
pariu că toate doamnele te-au implorat să le protejezi de
criminalul dintre pereţii castelului. Chaol rânji. Îşi făcuse
timp să se dueleze cu el când în castel era un nou cadavru,
iar acesta era un sacrificiu care îl surprindea pe Dorian; ştia
cât de important era pentru Chaol postul său.
Dorian se opri brusc şi se îndreptă de spate. Chaol ar fi
trebuit să facă lucruri mult mai importante în acel moment.
— Destul, spuse el vârându-şi floreta în teacă. Fără să
protesteze, Chaol procedă la fel.
Părăsiră salonul în linişte.
— Ai vreo veste de la tatăl tău? întrebă Chaol cu un glas
care indica faptul că ştia că ceva nu era în regulă. Mă întreb
unde este plecat.
Dorian suspină adânc, domolindu-şi răsuflarea.
 — Nu. Nu am nici cea mai vagă idee. Îmi amintesc de
astfel de escapade de când eram copii, dar asta nu s-a mai
întâmplat de mult timp. Pun pariu că este ocupat cu ceva
teribil de meschin.
— Ai grijă ce spui, Dorian.
— Sau ce? Mă vei arunca în temniţă? Nu era intenţia lui
să îşi iasă din fire, dar de-abia putuse dormi noaptea
trecută, iar moartea acestui Campion nu îi îmbunătăţea
deloc starea de spirit. Când Chaol nu se deranjă să
răspundă, Dorian întrebă: Crezi că cineva vrea să-i ucidă pe
toţi Campionii?
— Posibil. Pot înţelege dacă vrea să ucidă competiţia, dar
să o facă atât de violent… Sper să nu fie un tipar.
Lui Dorian îi îngheţă sângele în vene.
— Crezi că vor încerca să o ucidă şi pe Celaena?
— Am adăugat gărzi în plus în preajma apartamentului
ei.
— Pentru a o proteja sau pentru a o ţine înăuntru?
Se opriră la intersecţia coridoarelor unde urmau să se
despartă pentru ca fiecare să se îndrepte către camera lui.
— Care este diferenţa? spuse încet Chaol. Oricum, nu
pare să îţi pese. O vei vizita indiferent de ceea ce aş spune
eu, iar gărzile nu te vor împiedica, pentru că tu eşti prinţul.
În glasul lui răsuna atâta resemnare şi supunere, atâta
amărăciune ascunsă, încât Dorian, pentru o secundă, se
simţi vinovat. Ar trebui să stea departe de Celaena – Chaol
avea destule probleme pe cap. Dar apoi se gândi la lista pe
care i-o dăduse mama sa şi se gândi că şi el avea destule.
— Trebuie să examinez din nou trupul lui Xavier. Ne
vedem diseară, la cină, fu tot ceea ce spuse Chaol înainte de
a pleca spre camera sa. Dorian îl privi îndepărtându-se.
Drumul înapoi către turnul său păru surprinzător de lung.
Deschise uşa din lemn a apartamentului, dezbrăcându-şi
hainele în drum spre camera de baie. Avea la dispoziţie
întregul turn, deşi apartamentul ocupa doar etajul de sus. Îi
oferea refugiu faţă de toată lumea, dar astăzi i se părea
pustiu.

CAPITOLUL 27
Mai târziu în acea după-amiază, Celaena privea turnul
negru cu ceas. Se întuneca din ce în ce mai mult, de parcă
ar fi absorbit cumva razele moarte ale soarelui. În vârful lui,
garguii stăteau încremeniţi. Nu se mişcaseră. Nici măcar un
deget. Gardienii, îi numise Elena. Dar Gardieni care ce
păzeau? O speriaseră pe Elena suficient cât să o ţină la
distanţă. În mod sigur, dacă ei ar fi reprezentat răul pe care
îl menţionase regina, i-ar fi spus-o pe şleau. Nu că Celaena
s-ar fi gândit să pornească acum în căutarea lui – nu când i-
ar putea aduce atâtea necazuri. Şi când ar putea ucide-o
înainte de a apuca să devină Campionul regelui.
Totuşi, de ce trebuise Elena să fie atât de misterioasă în
legătură cu asta?
— De unde obsesia asta a ta pentru chestiile astea urâte?
întrebă Nehemia din spatele ei.
Celaena se întoarse către prinţesă.
— Crezi că se pot mişca?
— Sunt făcuţi din piatră, Lillian, spuse prinţesa în limba
lor comună, accentul de Eyliwe fiind din ce în ce mai stins.
 — O! exclamă Celaena, zâmbind. Foarte bine! O singură
lecţie şi deja mă umileşti! Din nefericire, nu acelaşi lucru
putea fi spus despre vorbitul Celaenei în Eyliwe.
Nehemia radia.
— Într-adevăr, arată primejdios, spuse prinţesa în Eyliwe.
— Şi mă tem că semnele Wyrd nu ajută, spuse Celaena.
Unul dintre semne era la picioarele sale, iar ea privi către
celelalte. În total erau douăsprezece, formând un cerc mare
în jurul turnului solitar. Nu avea nici cea mai vagă idee în
legătură cu semnificaţia fiecăruia. Niciunul dintre semnele
de acolo nu se potriveau cu cele trei găsite la locul crimei lui
Xavier, dar trebuia să existe vreo legătură. Deci, eşti sigură
că nu poţi citi semnele astea? îşi întrebă ea prietena.
— Nu, spuse scurt Nehemia şi se îndreptă către gardul
viu ce mărginea curtea. Iar tu nu ar trebui să încerci să le
descifrezi, adăugă ea peste umăr. Nu va ieşi nimic bun din
asta.
Celaena îşi înfăşură mai strâns pelerina în jurul său în
timp ce o urmă pe prinţesă. Avea să înceapă să ningă în
câteva zile, aducându-i mai aproape de Yulema şi de duelul
final, aflat la două luni distanţă. Savură căldura pelerinei,
amintindu-şi mult prea bine iarna petrecută în Endovier.
Iarna era neiertătoare când trăiai în umbrele Munţilor
Ruhnn. Fusese un miracol că nu suferise degerături. Dacă ar
ajunge înapoi acolo, încă o iarnă ar putea-o ucide.
— Pari îngrijorată, spuse Nehemia când Celaena ajunse
lângă ea şi îi puse o mână pe braţ.
— Sunt bine, spuse Celaena în Eyliwe, zâmbind de dragul
Nehemiei. Nu îmi place iarna.
 — Nu am văzut niciodată zăpadă, zise Nehemia privind
către cer. Mă întreb cât de mult va dura această schimbare.
— Să sperăm că suficient de mult încât să nu mai fii
deranjată de coridoarele răcoroase, de dimineţile îngheţate
şi de zilele fără soare.
Nehemia râse.
— Ar trebui să mergi cu mine în Eyliwe când voi pleca şi
să stai suficient de mult pentru a experimenta una dintre
verile noastre fierbinţi. Atunci vei aprecia dimineţile
îngheţate şi zilele fără soare.
Celaena deja petrecuse o vară fierbinte în arşiţa
Deşertului Roşu, dar, dacă i-ar spune asta Nehemiei, ar fi
bombardată cu întrebări dificile. În schimb, spuse:
— Mi-ar plăcea foarte mult să vizitez Eyliwe.
Privirea Nehemiei zăbovi un moment pe fruntea Celaenei
înainte de a zâmbi.
— Atunci, aşa va fi.
Ochii Celaenei se luminară, iar ea dădu capul pe spate
pentru a putea vedea castelul ridicându-se impunător
deasupra lor.
— Mă întreb dacă Chaol a rezolvat misterul crimei
aceleia brutale.
— Gărzile mele mi-au spus că bărbatul a fost… ucis foarte
violent.
— Puţin spus, murmură Celaena privind culorile
schimbătoare ale apusului de soare transformând castelul în
auriu şi roşu şi albastru. În ciuda naturii ostentative a
castelului de cleştar, fu nevoită să recunoască faptul că
uneori arăta minunat.
 — Ai văzut trupul? Gărzilor mele nu li s-a permis să se
apropie foarte mult.
Ea încuviinţă uşor.
— Sunt sigură că nu vrei să afli detaliile.
— Pune-mă la încercare, insistă Nehemia zâmbind.
Celaena ridică o sprânceană.
— Păi… totul era mânjit de sânge. Pereţii, podeaua…
— Mânjit? întrebă Nehemia, glasul ei devenind o şoaptă.
Nu împroşcat?
— Aşa cred. Ca şi cum ar fi fost şters. Erau desenate
câteva semne Wyrd, dar majoritatea fuseseră şterse. Scutură
din cap, alungând imaginea care i se forma în minte. Iar
organele vitale lipseau din cadavru, de parcă cineva l-ar fi
despicat din cap până la buric… îmi cer scuze, arăţi de parcă
ţi-ar fi greaţă. Nu ar fi trebuit să spun nimic.
— Nu. Continuă. Ce altceva mai lipsea?
Celaena făcu o pauză înainte de a continua.
— Creierul lui. Cineva i-a făcut o gaură în creştetul
capului şi nu mai avea creier. Iar pielea de pe faţă i-a fost
jupuită.
Nehemia încuviinţă, privind către un tufiş ofilit dinaintea
lor. Prinţesa îşi muşcă buza de jos, iar Celaena observă că îşi
încleşta degetele pe rochia sa albă, lungă. O briză rece suflă
pe lângă ele, legănând cosiţele subţiri ale Nehemiei.
Podoabele de aur împletite în părul ei clincăniră uşor.
— Îmi pare rău, rosti Celaena. Nu ar fi trebuit…
Cineva păşi în urma lor, iar, înainte ca Celaena să se
întoarcă, o voce masculină spuse:
— Ia uite la asta.
 Se încorda în timp ce Cain se apropia de ele, pe jumătate
ascuns de umbra turnului din spatele lor. Verin, hoţul creţ
şi cu gura mare, îl însoţea.
— Ce vrei? întrebă ea.
Chipul bronzat al lui Cain se schimonosi într-un rânjet.
Cumva, devenise mai mare sau poate că ochii îi jucau feste.
— Dacă faci pe domniţa, nu înseamnă că şi eşti una,
spuse el. Celaena îi aruncă o privire Nehemiei, dar ochii
prinţesei rămaseră aţintiţi asupra lui Cain – mijiţi.
Însă Cain nu terminase, iar atenţia lui se îndreptă către
Nehemia. Rânji din nou, dezvăluind dinţii strălucitor de
albi.
— Nici faptul că porţi o coroană nu te face prinţesă
adevărată – nu şi în zilele noastre.
Celaena păşi mai aproape de el.
— Ţine-ţi gura aia proastă, altfel îţi voi îndesa dinţii pe
gât şi ţi-o voi închide eu!
Cain izbucni într-un râset ascuţit, pe care Verin îl dublă.
Hoţul se învârtea în spatele lor, iar Celaena, încordată,
începea să se întrebe dacă va avea loc o luptă chiar acolo.
— Câinele de salon al prinţului latră destul de tare, spuse
Cain. Doar oare are colţi?
Celaena simţi mâna Nehemiei pe umărul său, dar o
înlătură făcând încă un pas spre Cain, suficient de aproape
încât respiraţia lui să îi atingă chipul. În castel, gărzile
rămăseseră în urmă, vorbind între ele.
— Vei descoperi când colţii mei vor fi înfipţi în gâtul tău,
spuse ea.
— De ce nu chiar acum? şopti Cain. Haide, loveşte-mă.
Loveşte-mă cu toată furia aia pe care o simţi de fiecare dată
când te forţezi să ratezi ţinta sau când încetineşti pentru a
nu escalada pereţii la fel de repede ca mine. Loveşte-mă,
Lillian, şopti el astfel încât doar ea să îl poată auzi, şi să
vedem ce te- a învăţat anul ăla petrecut în Endovier.
Inima Celaenei o luă la galop. El ştia. Ştia cine era ea şi ce
făcea. Celaena nu îndrăzni să o privească pe Nehemia şi
speră doar că încă nu înţelegea prea bine limba. Verin încă
privea din spatele lor.
— Crezi că eşti singura al cărei sponsor este în stare să
facă orice pentru a câştiga? Crezi că prinţul şi căpitanul tău
sunt singurii care ştiu cine eşti?
Celaena îşi încleştă pumnul. Două lovituri, iar el ar fi la
pământ, zbătându-se să respire. Apoi încă o lovitură, iar
Verin ar zăcea întins lângă el.
— Lillian, spuse Nehemia în limba comună, luând-o de
mână. Avem treabă. Să mergem.
— Aşa este, spuse Cain. Urmeaz-o precum câinele de
companie care eşti.
Mâna Celaenei tremură. Dacă l-ar lovi… Dacă l-ar lovi,
dacă ar sări la bătaie chiar acolo, gărzile ar fi nevoite să îi
despartă, iar Chaol nu i-ar mai permite să o vadă pe
Nehemia, nici să părăsească după lecţii camera sau să se
antreneze până târziu cu Nox. Astfel că Celaena zâmbi şi
ridică din umeri, spunând:
— O să-ţi tăbăcesc fundul, Cain.
Cain şi Verin râseră, dar ea şi Nehemia se îndepărtară,
prinţesa ţinând-o strâns de mână. Nu de teamă sau furie, ci
doar pentru a-i transmite că înţelegea… că ea era acolo.
Celaena îi strânse mâna la rândul ei. Trecuse o vreme de
când cuiva îi pasase de ea şi îi luase apărarea, iar Celaena
avu sentimentul că se putea obişnui cu asta.

Chaol stătea împreună cu Dorian în umbrele

mezaninului, privind în jos către asasină în timp ce ea lovea
manechinul situat în centrul încăperii. Celaena îi trimisese
un mesaj, spunându-i că avea să se antreneze câteva ore
după cină, iar el îl invitase pe Dorian să privească. Acum
Dorian avea să vadă de ce ea era o ameninţare atât de mare
pentru el. Pentru toată lumea.
Celaena mârâi, lansând pumn după pumn, stânga-
dreapta-stânga-stânga-dreapta. Din nou şi din nou, de
parcă ceva ardea în interiorul ei şi nu putea stinge acea
flacără.
— Pare mai puternică decât înainte, spuse încet prinţul.
Ai făcut treabă bună aducând-o din nou în formă. Celaena
lovea manechinul, ferindu-se de lovituri invizibile. Gărzile
de lângă uşă priveau, cu indiferenţă. Crezi că are vreo şansă
împotriva lui Cain?
Celaena îşi legănă piciorul în aer, lovind capul
manechinului, care se cutremură. Lovitura ar fi doborât un
bărbat.
— Cred că, dacă nu îşi pierde cumpătul şi rămâne calmă
până la duel, ar putea. Dar este… sălbatică. Şi imprevizibilă.
Trebuie să înveţe să îşi controleze emoţiile – în special furia
aceea imposibilă.
Ceea ce era adevărat. Chaol nu ştia dacă asta se datora
Endovierului sau doar faptului că era o asasină; oricare ar fi
fost cauza acelei furii incontrolabile, niciodată nu reuşea să
o stăpânească în totalitate.
 — Cine este acela? întrebă cu asprime Dorian când Nox
intră în încăpere şi păşi către Celaena. Ea se opri, frecându-
şi articulaţiile bandajate ale degetelor şi ştergându-şi
sudoarea de pe frunte în timp ce îl salută.
— Nox, spuse Chaol. Un hoţ din Perranth. Campionul
ministrului Joval.
Nox îi spuse ceva Celaenei care o făcu să chicotească. Nox
râse.
— Şi-a făcut încă un prieten? zise Dorian ridicând din
sprâncene în timp ce Celaena execută o mişcare
demonstrativă pentru Nox. Îl ajută?
— În fiecare zi. De obicei rămân aici după ce lecţiile cu
ceilalţi se încheie.
— Iar tu permiţi asta?
Chaol îşi ascunse încruntarea la auzul tonului lui Dorian.
— Dacă vrei să pun capăt situaţiei, o voi face.
Dorian îi privi pentru încă un moment.
— Nu. Las-o să se antreneze cu el. Ceilalţi Campioni sunt
brute – i-ar prinde bine un aliat.
— Aici ai dreptate.
Dorian se îndepărtă de balcon şi păşi în umbra
coridorului din spate. Chaol îl privi pe prinţ dispărând,
mantia roşie fluturând în urma sa, şi oftă. Recunoştea
gelozia când o vedea, şi chiar dacă Dorian era inteligent era
la fel de nepriceput precum Celaena în a-şi ascunde
sentimentele. Poate că prezenţa prinţului la antrenament
produsese reacţia opusă intenţiei lui Chaol.
Cu picioarele grele, Chaol îl urmă pe prinţ, sperând că
Dorian nu îi va băga pe toţi în bucluc.
 Câteva zile mai târziu, Celaena întorcea paginile
îngălbenite de timp ale unui volum greoi, foindu-se în
fotoliu. Asemenea celorlalte pe care le răsfoise, erau doar
pagini după pagini de însemnări aberante. Dar merita să o
studieze dacă erau semne Wyrd la scena crimei lui Xavier şi
la turnul cu ceas. Cu cât ştia mai mult despre ceea ce dorea
acest criminal – de ce şi cum ucidea –, cu atât mai bine.
Aceasta era adevărata ameninţare, nu vreun rău misterios,
inexplicabil pe care îl menţionase Elena. Desigur, nu găsi
mare lucru. Ochii o usturau, iar asasina îşi înălţă privirea
din carte şi oftă. Biblioteca era posomorâtă şi, dacă Chaol
nu ar fi răsfoit o carte, ar fi fost complet tăcută.
— Ai terminat? întrebă el închizând romanul pe care îl
citea. Celaena nu îi spusese despre faptul că identitatea sa îi
era cunoscută lui Cain sau despre posibila legătură dintre
crime şi semnele Wyrd – nu încă. În bibliotecă nu era
nevoită să se gândească la competiţii sau brute. Acolo putea
savura liniştea şi calmul.
— Nu, mormăi ea bătând cu degetele în masă.
— Aşa îţi petreci tu timpul liber? O urmă de zâmbet
apăru pe buzele lui. Ar trebui să speri că nu va mai auzi
nimeni asta – ţi-ar distruge reputaţia. Nox te-ar părăsi
pentru Cain. Chaol chicoti pentru sine şi redeschise cartea,
lăsându-se pe spate în scaun. Ea îl privi pentru o clipă,
întrebându-se dacă el s-ar mai amuza pe seama ei dacă ar
şti ce caută. Cum i-ar putea fi şi lui de folos, de asemenea.
Celaena se îndreptă de spate, frecând o vânătaie urâtă de
pe picior. Desigur, o căpătase dintr-o lovitură intenţionată
de-a lui Chaol, cu sabia de lemn. Se încruntă către el, dar
căpitanul continua să citească.
 Chaol era nemilos în timpul antrenamentelor. O punea să
facă tot felul de activităţi: să meargă în mâini, să jongleze cu
pumnale… Nu era nimic nou, dar era neplăcut. Însă
temperamentul lui se îmbunătăţise oarecum. Îi păruse puţin
rău pentru că o lovise atât de tare în picior. Celaena socoti
că îl plăcea.
Asasina închise brusc volumul, praful zburând în aer. Nu
avea niciun rost.
— Ce s-a întâmplat? întrebă el.
— Nimic, mormăi ea.
Ce erau semnele Wyrd şi de unde veneau? Şi mai
important, de ce nu auzise de ele înainte? Erau şi peste
mormântul Elenei. O religie antică dintr-un timp uitat – ce
căutau acolo? Şi la scena crimei! Trebuia să existe o
legătură.
Până acum nu aflase prea multe: conform unei cărţi,
semnele Wyrd erau un alfabet. Deşi, conform acestei cărţi,
semnele nu erau folosite în nicio gramatică: erau doar
simboluri pe care cineva trebuia să le pună cap la cap. Erau
teribil de dificil de desenat; necesitau lungimi şi unghiuri
precise, altfel deveneau cu totul altceva.
— Nu te mai bosumfla şi încrunta, îi spuse Chaol. Privi
titlul cărţii. Niciunul din ei nu menţionase uciderea lui
Xavier, iar ea nu mai adunase nicio informaţie despre crimă.
Aminteşte-mi, ce citeşti?
— Nimic, rosti ea din nou acoperind cartea cu braţele.
Dar ochii lui căprui se mijiră, iar ea oftă. E de fapt… despre
semnele Wyrd – cadranele acelea solare de lângă turnul cu
ceas. Eram interesată, aşa că am început să citesc lucruri
despre ele. Spusese o jumătate de adevăr, cel puţin.
 Se aşteptă la sarcasm şi rânjete, dar nu se întâmplă. El
spuse doar atât:
— Şi? De unde frustrarea asta?
Ea privi către tavan, bosumflându-se.
— Tot ce am găsit sunt doar… doar teorii radicale şi
stranii. Nu am auzit niciodată nimic din toate astea! De ce?
Unele cărţi pretind că Wyrd este forţa care ţine unită şi
guvernează Erilea şi nu doar Erilea! Numeroase alte lumi.
— Am mai auzit despre asta înainte, spuse el, ochii
rămânându-i fixaţi pe chipul Celaenei. Întotdeauna am
crezut că Wyrd este un termen vechi pentru Soartă sau
Destin.
— Aşa am crezut şi eu. Dar Wyrd nu este o religie, cel
puţin nu în părţile nordice ale continentului şi nu este
inclus în venerarea Zeiţei sau a zeilor.
Chaol puse cartea pe genunchi.
— Ai un scop anume, dincolo de obsesia ta pentru acele
semne din grădină? Eşti chiar atât de plictisită?
„Îngrijorată pentru siguranţa mea, mai degrabă.”
— Nu. Da. Este interesant: unele cărţi sugerează că Zeiţa
Mamă este doar un spirit al uneia dintre aceste lumi şi că a
rătăcit prin ceva numit Poarta Wyrd şi a găsit Erilea având
nevoie de formă şi viaţă.
— Asta sună puţin profanator, o avertiză el. Chaol era
suficient de în vârstă pentru a-şi aminti mai bine toate
incendierile şi execuţiile din urmă cu zece ani. Cum fusese
să trăiască în umbra regelui care ordonase atât de multă
distrugere? Să trăiască acolo când familiile regale erau
măcelărite, când profeţii şi cei care foloseau magia erau arşi
de vii, iar lumea cădea în întuneric şi amărăciune?
 Dar ea continuă, fiind nevoită să descarce tot ce avea în
minte în caz că toate piesele s-ar fi pus cap la cap dacă le-ar
fi rostit cu voce tare.
— Există o idee care spune că înainte de sosirea Zeiţei
exista viaţă – o civilizaţie antică, dar cumva, au dispărut.
Poate prin Poarta Wyrd. Există ruine, ruine mult prea vechi
pentru a fi ale unor construcţii realizate de Fae. Cum se
legau toate acestea de uciderea Campionilor era dincolo de
puterea ei de înţelegere. Se agăţa de un fir de păr.
Chaol lăsă picioarele pe podea şi cartea pe masă.
— Pot fi sincer cu tine? Chaol se aplecă spre ea, iar
Celaena spre el în timp ce acesta şopti: Vorbeşti ca o
nebună care delirează.
Celaena scoase un sunet dezgustat şi se retrase în scaun,
clocotind de furie.
— Îmi pare rău că sunt interesată de istoria lumii noastre!
— După cum ai spus şi tu, acestea par a fi teorii radicale
şi deplasate. El începu din nou să citească şi spuse fără să o
privească: Repet, de ce eşti atât de frustrată?
Celaena îşi frecă ochii.
— Pentru că, zise ea aproape plângându-se, pentru că
vreau un răspuns clar la ceea ce sunt semnele Wyrd şi de ce
se află în grădina castelului, dintre toate locurile de pe
continent.
Magia fusese distrusă la ordinele regelui; atunci de ce
semnelor Wyrd li se permisese să rămână? Apariţia lor la
locul crimei trebuia să însemne ceva.
— Ar trebui să găseşti o altă cale de a-ţi umple timpul,
spuse el întorcându-se la cartea sa. De obicei, gărzile o
supravegheau în bibliotecă ore în şir, zi după zi. Ce căuta el
aici? Celaena zâmbi – inima ei bătu mai tare –, apoi privi
către cărţile de pe masă.
Studie din nou informaţiile pe care le adunase. Mai exista
ideea porţilor Wyrd, care apăreau de multe ori alături de
menţionarea semnelor Wyrd, dar ea nu auzise niciodată de
ele. Când descoperise pentru prima dată această noţiune, în
urmă cu câteva zile, i se păruse interesantă, astfel că
începuse să cerceteze prin grămezi de pergamente vechi,
doar pentru a găsi mai multe teorii enigmatice.
Porţile erau atât lucruri reale, cât şi invizibile. Oamenii
nu le puteau vedea, dar puteau fi invocate şi accesate cu
ajutorul semnelor Wyrd. Se deschideau în alte tărâmuri,
unele dintre ele bune, altele rele. De pe partea cealaltă se
putea trece în Erilea. Datorită acestor porţi existaseră în
Erilea creaturi stranii şi crunte.
Celaena trase o altă carte spre ea şi rânji. Ca şi cum cineva
îi citise gândurile. Era un volum mare şi negru, intitulat
Morţii vii, cu litere argintii. Din fericire, căpitanul nu zări
titlul înainte ca ea să deschidă cartea. Dar…
Nu îşi amintea să fi ales cartea aceasta de pe rafturi.
Duhnea, aproape precum pământul, iar nasul Celaenei se
încreţi în timp ce o răsfoia. Scrută paginile în căutarea
vreunui semn Wyrd sau a menţiunii unei porţi, dar în
curând găsi ceva mult mai interesant.
O ilustraţie a unui chip schimonosit şi pe jumătate
descompus rânjea către ea, pielea desprinzându-i-se de pe
oase. Aerul se răcori, iar Celaena îşi frecă braţele. Unde
găsise cartea asta? Cum supravieţuise incendiilor? Cum
supravieţuiseră toate cărţile acestea incendiilor
devastatoare din urmă cu zece ani?
 Celaena tremură din nou, aproape spasmodic. Ochii goi
şi furioşi ai monstrului erau plini de răutate. Părea să o
privească. Ea închise cartea şi o împinse pe marginea mesei.
Dacă regele ar fi ştiut că în biblioteca sa încă existau
asemenea cărţi, ar fi ordonat să fie toate distruse. Spre
deosebire de Marea Bibliotecă din Orynth, aici nu existau
Profesori Savanţi care să protejeze cărţile nepreţuite. Chaol
continua să citească. Ceva gemu, iar Celaena întoarse capul
spre fundul bibliotecii. Era un sunet gutural, un sunet
animalic…
— Ai auzit ceva? întrebă ea.
— Când ai de gând să pleci de aici? fu singurul său
răspuns.
— Când mă voi plictisi de citit. Trase din nou cartea
neagră către ea, trecu peste imaginea terifiantă a chipului
schimonosit şi trase lumânarea mai aproape pentru a citi
descrierile diverşilor monştri.
Undeva sub picioarele ei se auzi un hârşâit – aproape, de
parcă cineva ar fi răzuit cu unghia pe sub podea. Celaena
închise cartea şi se îndepărtă de masă. Părul de pe braţe i se
ridică şi aproape că se împiedică de cea mai apropiată masă
în timp ce aştepta ceva – o mână; o aripă; o gură largă, cu
colţi – gata să apară şi să o înşface.
— Ai simţit asta? îl întrebă ea pe Chaol, care zâmbi
maliţios. El îşi scoase pumnalul şi zgârie cu el podeaua de
marmură, producând exact acelaşi sunet şi senzaţie.
— Blestematule, mârâi ea. Luă două dintre cărţile mai
grele de pe masă şi ieşi din bibliotecă, asigurându-se că
Morţii vii rămâne în urma ei.
 CAPITOLUL 28
Cu ochii mijiţi, Celaena ţinti bila albă cu tacul. Băţul îi
alunecă uşor printre degete în timp ce îşi fixa mâna cealaltă
pe suprafaţa din pâslă a mesei. Cu o legănare stranie a
braţului, împinse tacul înainte. Rată complet.
Blestemând, Celaena încercă din nou. Lovi bila în
asemenea fel încât aceasta se rostogoli într-un mod patetic
într-o parte, atingând cu blândeţe o bilă colorată. Ei, bine,
măcar nimerise ceva. Lovitura fusese mult mai reuşită decât
cercetările ei asupra semnelor Wyrd.
Era trecut de ora zece şi, având nevoie de o pauză după
orele de antrenamente, cercetări şi griji cu privire la Cain şi
Elena, venise în sala de jocuri. Era mult prea obosită pentru
muzică, nu putea juca o partidă de cărţi de una singură şi –
ei, bine, biliardul părea să fie singura activitate posibilă.
Luase tacul cu speranţa că jocul nu va fi atât de greu de
învăţat.
Asasina pivotă în jurul mesei şi încercă din nou. Rată.
Scrâşnind din dinţi, se gândi să rupă tacul pe genunchi. Dar
încercase să joace doar timp de o oră. Ar putea stăpâni jocul
până la miezul nopţii! Va învăţa acest joc ridicol sau va
transforma masa de biliard în lemne de foc. Şi le va folosi
pentru a-l arde de viu pe Cain.
Celaena împinse tacul şi lovi bila cu asemenea forţă încât
aceasta ţâşni către manta din spate a mesei, ciocnindu-se
trei bile colorate în calea sa înainte de a se izbi cu bila
numărul trei, trimiţând-o către una din găuri.
Bila se opri la marginea buzunarului.
 Un ţipăt de furie izbucni din gâtul ei, iar Celaena se
repezi într-acolo. Mai întâi ţipă la bilă, apoi luă tacul şi
muşcă mânerul, încă ţipând printre dinţii încleştaţi. În cele
din urmă asasina încetă şi împinse bila în buzunar.

— Pentru cel mai mare asasin al lumii, este jalnic, spuse

Dorian păşind din cadrul uşii.
Celaena scânci şi se balansă spre el. Purta o tunică şi
pantaloni, iar părul îi era desprins. El se aplecă peste masă,
zâmbind în timp ce ea se îmbujoră.
— Dacă ai venit să mă insulţi, îţi poţi băga ăsta… ridică
tacul în aer şi făcu un gest obscen ce îi încheie propoziţia.
El îşi suflecă mânecile înainte de a lua un tac de pe raft.
— Plănuieşti să muşti din nou tacul? Pentru că, dacă asta
ai de gând, aş vrea să îl invit pe pictorul curţii pentru a
imortaliza priveliştea.
— Să nu îndrăzneşti să râzi de mine!
— Nu fi atât de serioasă. Dorian ţinti bila şi o trimise
graţios spre una verde, care căzu în buzunar. Eşti teribil de
amuzantă atunci când eşti furioasă.
Spre surprinderea şi încântarea lui, Celaena râse.
— Amuzantă pentru tine, spuse ea, exasperantă pentru
mine. Se mişcă şi făcu încă o încercare. Rată.
— Lasă-mă să îţi arăt cum se face. Merse lângă ea, aşeză
tacul jos şi puse mâinile pe tacul ei. Împingând-o din calea
sa, inima bătându-i puţin mai repede, Dorian se poziţionă
în locul unde stătuse ea. Vezi cum degetul meu mare şi
arătătorul ţin mereu capătul ridicat al tacului? Tot ce
trebuie să faci este…
 Celaena îl împinse din calea sa cu o mişcare a şoldului şi
îi luă tacul din mâini.
— Ştiu cum să îl ţin, măscăriciule. Încercă să lovească bila
şi rată din nou.
— Nu îţi mişti corect corpul. Uite, lasă-mă să îţi arăt.
Deşi era cel mai vechi şi mai neruşinat truc din carte,
Dorian se aplecă peste ea şi îşi puse mâna pe mâna ei, pe
cea cu care Celaena ţinea tacul. Apoi îi poziţionă degetele
celeilalte mâini pe lemn înainte de a-i cuprinde cu blândeţe
încheietura. Spre disperarea lui, faţa i se încălzi.
Ochii i se îndreptară către ai ei, iar, spre uşurarea lui,
descoperi că şi ea era la fel de roşie şi emoţionată ca şi el,
dacă nu chiar mai mult.
— Dacă nu vei înceta să mă pipăi şi nu vei începe să mă
înveţi, îţi voi scoate ochii şi ţi-i voi înlocui cu bilele astea de
biliard.
— Uite, tot ce trebuie să faci… O ghidă pas cu pas, iar ea
lovi uşor bila. Se rostogoli într-un colţ şi căzu într-un
buzunar. Dorian se retrase de lângă ea şi rânji. Vezi? Dacă o
faci cum trebuie, vei reuşi. Încearcă din nou. El îşi ridică
tacul. Ea îl privi cu superioritate, dar totuşi se poziţionă,
ţinti şi lovi. Bila se rostogoli pe toată suprafaţa mesei,
producând haos general. Dar măcar o atinsese.
Dorian luă triunghiul şi îl ridică în aer. — Ce zici de un
joc?

Ceasul bătu ora două înainte de sfârşitul partidei. Dorian

ordonase să li se aducă o multitudine de deserturi în toiul
jocului şi, deşi Celaena protestase, înfulecase o bucată mare
de prăjitură cu ciocolată, iar apoi mâncase şi jumătate din
porţia lui.
El câştiga fiecare joc şi totuşi ea de-abia observa. Atâta
timp cât lovea bila, totul se încheia cu o sfidare neruşinată.
Când rata – ei, bine, nici măcar focurile iadului nu se
puteau compara cu furia care izbucnea din gura ei. Dorian
nu îşi putea aminti de când nu mai râsese atât de mult.
Când nu tuna şi fulgera, vorbeau despre cărţi pe care le
citiseră amândoi, iar când Celaena pălăvrăgea încontinuu,
părea că nu mai vorbise de ani buni şi îi era teamă că va
amuţi din nou. Celaena era înspăimântător de inteligentă. Îl
înţelesese când el vorbise despre istorie sau politică – deşi
ea pretinsese că ura subiectul – şi chiar ştia multe despre
teatru. Cumva, Dorian sfârşi prin a-i promite că o va duce la
o piesă de teatru după încheierea competiţiei. O tăcere
stânjenitoare urmă după aceea, dar trecu la fel de repede.
Dorian se prăbuşise într-un fotoliu, odihnindu-şi capul pe
o mână. Ea stătea tolănită pe fotoliul din faţa lui,
legănându-şi picioarele pe un braţ, privind către foc, cu
ochii pe jumătate închişi.
— La ce te gândeşti? întrebă el.
— Nu ştiu, spuse ea. Îşi lăsă capul să cadă pe braţul
fotoliului. Crezi că uciderile lui Xavier şi ale celorlalţi
Campioni au fost intenţionate?
— Poate. Asta schimbă situaţia?
— Nu. Ea îşi legănă un braţ leneş în aer. Nu contează.
Înainte ca el să poată întreba mai multe, ea adormi.
Îşi dorea să ştie mai multe despre trecutul ei. Chaol îi
spusese doar că venea din Terrasen şi că familia ei era
moartă. Nu avea nici cel mai mic indiciu despre cum fusese
viaţa ei, cum devenise asasină, cum învăţase să cânte la
pian… Totul era un mister.
Îşi dorea să afle totul despre ea. Îşi dorea ca ea să fie cea
care îi spune. Dorian se ridică şi se întinse. Puse tacurile în
suport, aranjă bilele şi se întoarse la asasina adormită. El o
scutură cu blândeţe, iar ea gemu în semn de protest.
— Poate că vrei să dormi aici, dar vei regreta amarnic de
dimineaţă.
De-abia deschizând ochii, Celaena se ridică şi merse către
uşă. Când aproape se ciocni de tocul uşii, Dorian hotărî că
un braţ călăuzitor i-ar fi de folos înainte de a sparge ceva.
Încercând să nu se gândească la căldura pielii ei sub mâna
sa, o ghidă către dormitor şi o privi urcându-se în pat, unde
se prăbuşi peste pături.
— Cărţile tale sunt acolo, mormăi ea arătând către o
grămadă de lângă patul ei. El păşi uşor în cameră. Ea rămase
nemişcată, cu ochii închişi. Trei lumânări ardeau în diverse
locuri. Cu un oftat, el se îndreptă să le stingă înainte de a se
apropia de patul ei. Oare dormea?
— Noapte bună, Celaena! spuse el. Era pentru prima dată
când i se adresa pe nume. Suna frumos. Ea mormăi ceva şi
rămase nemişcată. Un colier straniu licărea în jurul gâtului
ei. Lui i se păru oarecum familiar, de parcă l-ar mai fi văzut
înainte. Cu o ultimă privire, ridică mormanul de cărţi şi
părăsi camera.
Dacă devenea Campionul tatălui său şi mai târziu îşi
recâştiga libertatea, ar rămâne la fel? Sau aceasta era doar o
faţadă pentru a obţine ceea ce îşi dorea? Dar el nu îşi putea
imagina că ea se prefăcea. Nu voia să îşi imagineze că ea se
prefăcea.
 Castelul era întunecat şi tăcut în timp ce el se îndrepta
către camera lui.

CAPITOLUL 29
La testul din după-amiaza următoare, Celaena stătu în
sala de antrenamente cu braţele încrucişate, privindu-l pe
Cain duelându-se cu Mormânt. Cain ştia cine era; toată
prefăcătoria şi reţinerea ei fuseseră în zadar. Îl amuzase.
Îşi încleştă maxilarul în timp ce Cain şi Mormânt zburau
în ring, duelându-se, săbiile lor zăngănind. Testul era destul
de simplu: fiecare dintre ei primea un partener de duel, iar,
dacă învingeau în acel duel, nu aveau de ce să se îngrijoreze
cu privire la eliminare. Învinşii totuşi urmau să fie supuşi
judecăţii lui Brullo. Cine se descurca cel mai prost era trimis
să îşi facă bagajele.
Spre onoarea lui, Mormânt îi ţinea bine piept lui Cain,
deşi Celaena îi putea vedea genunchii tremurând din
pricina efortului. Nox, stând lângă ea, scrâşni din dinţi când
Cain atacă şi îl împinse pe Mormânt înapoi.
Cain zâmbea încontinuu, de-abia gâfâind. Celaena îşi
încleştă pumnii, împungându-şi coastele. Într-o fracţiune
de secundă, Cain ajunse cu sabia la gâtul lui Mormânt, iar
asasinul pătat de vărsat îşi dezveli dinţii cariaţi.
— Excelent, Cain, spuse Brullo aplaudând. Celaena se
forţă să îşi controleze respiraţia.
— Ai grijă, Cain, spuse Verin din spatele ei. Hoţul îi rânji.
Nu fusese încântată când o anunţaseră că se va duela cu
Verin. Dar cel puţin nu era Nox. Micuţa doamnă vrea o
bucăţică din tine.
 — Măsoară-ţi vorbele, Verin, îl avertiză Nox, ochii săi
cenuşii arzând.
— Ce? spuse Verin. Acum ceilalţi Campioni – şi restul
lumii – se întorceau către ei. Pelor, care stătuse prin
preajmă, se retrase cu câţiva paşi. O mişcare inteligentă. O
aperi, nu-i aşa? îl tachină Verin pe Nox. Asta este
înţelegerea? Ea îşi desface picioarele, iar tu îi păzeşti spatele
în timpul antrenamentelor?
— Tacă-ţi gura, porc afurisit! izbucni Celaena. Chaol şi
Dorian plecară din locul unde amândoi stătuseră rezemaţi
de perete, apropiindu-se de ring.
— Sau ce? spuse Verin apropiindu-se de ea. Nox se
încordă, ducându-şi mâna către sabie.
Dar Celaena refuză să dea înapoi.
— Sau îţi smulg limba.
— Destul! se răsti Brullo. Rezolvaţi problema în ring.
Verin. Lillian. Acum!
Verin îi aruncă un zâmbet viclean, iar Cain îl bătu pe
spate când păşi în cercul desenat cu cretă, scoţându-şi
sabia.
Nox puse o mână pe umărul ei, iar cu colţul ochiului
Celaena îi spionă pe Chaol şi Dorian privind-o de aproape.
Îi ignoră.
Era suficient. Gata cu prefăcătoria şi umilinţa. Gata cu
Cain.
Verin îşi ridică sabia, îndepărtându-şi cârlionţii blonzi din
ochi.
— Să vedem ce poţi, spuse el.
Ea păşi furioasă înainte, cu sabia încă în teacă, la şold.
Rânjetul lui Verin se lărgi ridicându-şi arma.
 Atacă, dar Celaena lovi, izbindu-şi pumnul în braţul său,
zburându-i sabia din mână. În aceeaşi secundă, palma ei
flancă braţul lui stâng. În timp ce el se clătina, Celaena
ridică piciorul, iar ochii lui Verin se bulbucară când îi izbi
pieptul din plin. Lovitura îl propulsă în aer, iar trupul trosni
la impactul cu podeaua, dincolo de linia albă, eliminându-l
instantaneu. Tăcerea căzu peste întreaga sală.
— Îndrăzneşte să mai râzi de mine, scuipă ea către Verin,
şi data viitoare voi face asta cu sabia. Se întoarse cu spatele
către el şi întâlni privirea stinsă a lui Brullo. Uitaţi o lecţie
pentru dumneavoastră, Maestre al Armelor, spuse ea
trecând pe lângă el. Daţi-mi bărbaţi adevăraţi cu care să mă
lupt. Atunci poate mă voi deranja să încerc.
Inaintă pe lângă Nox cel cu un rânjet imens pe chip şi se
opri înaintea lui Cain. Îi privi chipul – un chip care ar fi
putut fi frumos dacă nu ar fi fost un nenorocit – şi îi zâmbi
dulce şi veninos.
— Iată-mă, spuse ea îndreptându-şi umerii. Doar un căţel
de companie.
Ochii negri ai lui Cain scânteiară.
— Tot ce aud sunt schelălăieli.
Celaena îşi suprimă dorinţa de a scoate sabia.
— Să vedem dacă le vei mai auzi când voi câştiga
competiţia asta. Înainte ca el să poată scoate vreun cuvânt,
ea merse la masa cu apă.
Nox fu singurul care îndrăzni să îi vorbească după aceea.
În mod surprinzător, nici Chaol nu o mustră.

Când ajunse în siguranţă în camera sa, după test, Celaena

privi fulgii de zăpadă suflând dinspre dealurile de dincolo
de Rifthold. Zburau către ea, vestitori ai furtunii care urma
să vină. Soarele târziu al după-amiezii, captiv în spatele
unui perete de plumb, păta norii cu un cenuşiu gălbui,
făcând cerul neobişnuit de luminos. Părea ireal, ca şi cum
orizontul ar fi dispărut în spatele dealurilor. Celaena era
naufragiată într-o lume de cleştar.
Se îndepărtă de fereastră, dar se opri înaintea tapiseriei şi
a imaginii reginei Elena. Îşi dorise adeseori să aibă parte de
aventură, de vrăji, de regi ticăloşi. Dar nu ştia că va fi aşa – o
luptă pentru libertatea ei. Şi întotdeauna îşi imaginase că
cineva o va ajuta – un prieten loial sau un soldat cu un
singur braţ, ceva de genul ăsta. Nu îşi închipuise că va fi atât
de… singură.
Îşi dorea ca Sam să fi fost acolo, cu ea. El ştiuse
întotdeauna ce să facă, întotdeauna îi păzise spatele,
indiferent dacă ea voia sau nu asta. Ar fi dat orice – orice pe
lume – să îl aibă lângă ea.
Ochii îi ardeau, iar Celaena îşi puse o mână peste
amuletă. Metalul era cald sub degetele sale – liniştitor, într-
un fel. Făcu un pas înapoi pentru a studia mai bine întreaga
tapiserie.
În centru era un cerb, magnific şi viril, privind pieziş
către Elena. Simbolul casei regale al Terrasenului, al
regatului pe care Brannon, tatăl Elenei, îl ridicase. Un
memento al faptului că, deşi Elena devenise regina
Adarlanului, ea încă aparţinea Terrasenului. Asemenea
Celaenei, indiferent unde ar fi mers Elena, indiferent cât de
departe, Terrasen avea întotdeauna o parte din inima ei.
Celaena ascultă vântul urlând. Cu un suspin, scutură din
cap şi se îndepărtă.
 „Găseşte răul din castel… Dar singurul rău adevărat din
lumea asta este bărbatul care o conduce.“

În partea cealaltă a castelului, Kaltain Rompier aplauda

uşor în timp ce o trupă de acrobaţi îşi încheia numărul.
Reprezentaţia se terminase, în sfârşit. Nu îi plăcea să
privească ţărani ţopăind de colo-colo în culori aprinse, dar
reginei Georgina îi plăcea şi o invitase să stea lângă tron
astăzi. Era o onoare şi totul fusese aranjat prin intermediul
lui Perrington.
Perrington o dorea; ea ştia asta. Iar, dacă ea insista, îl
putea face cu uşurinţă să se ofere şi să o transforme în
ducesa lui. Dar ducesă nu era suficient – nu când Dorian era
încă necăsătorit. Capul îi vuise în ultima săptămână, iar
astăzi în urechi parcă îi răsunau neîncetat cuvintele: Nu este
suficient. Nu este suficient. Nu este suficient. Chiar şi în
somn, durerea se strecura, transformându-i visele în
coşmaruri atât de intense încât atunci când se trezea nu îşi
putea aminti unde se afla.
— Cât de încântător, Majestate, spuse Kaltain în timp ce
acrobaţii îşi adunau calabalâcul.
— Da, a fost foarte captivant, nu-i aşa? Ochii verzi ai
reginei erau luminoşi, iar ea îi zâmbi lui Kaltain. Chiar în
acel moment capul lui Kaltain fu străpuns de un junghi de
durere atât de puternic încât îşi încleştă pumnii,
ascunzându-i în faldurile rochiei de culoarea mandarinei.
— Mi-aş fi dorit să îl fi putut vedea şi prinţul Dorian,
reuşi ea să spună. Înălţimea Sa mi-a spus chiar ieri cât de
mult îi place să vină aici. Minciuna era suficient de
nevinovată şi cumva îi domoli durerea de cap.
 — Dorian a spus asta? Regina Georgina ridică o
sprânceană roşcată.
— Asta o surprinde pe Majestatea Voastră?
Regina îşi puse o mână pe piept.
— Credeam că fiul meu are o aversiune faţă de lucrurile
astea.
— Majestate, şopti ea, juraţi să nu spuneţi un cuvânt?
— Un cuvânt despre ce? şopti regina.
— Ei, bine, prinţul Dorian mi-a spus ceva.
— Ce ţi-a spus? Regina atinse braţul lui Kaltain.
— Mi-a spus că motivul pentru care nu vine atât de des
aici este pentru că este destul de timid.
Regina se retrase, lumina din ochii săi stingându-se.
— O, mi-a spus asta de o sută de ori. Speram că îmi vei
spune ceva interesant, Lady Kaltain. Cum ar fi dacă şi-a
găsit o tânără pe care o place.
Chipul lui Kaltain se încinse, iar capul îi pulsă fără milă.
Şi-ar fi dorit pipa, dar mai rămăseseră câteva ore din această
sesiune a curţii şi nu se cădea să plece înaintea Georginei.
— Am auzit, spuse regina şoptit, că există o tânără
domniţă, dar nimeni nu ştie cine este! Sau cel puţin când îi
aud numele, nu le este familiar! O cunoşti?
— Nu, Majestate. Kaltain se luptă să nu permită frustrării
să o dea de gol.
— Ce păcat. Speram că tu, dintre toţi oamenii, vei şti. Eşti
o fată atât de inteligentă, Kaltain.
— Vă mulţumesc, Majestate. Sunteţi prea amabilă.
— Prostii. Sunt un critic excelent al caracterelor; am ştiut
cât de extraordinară eşti din clipa în care ai sosit la castel.
Doar că eşti potrivită pentru îndemânarea lui Perrington.
Ce păcat că nu l-ai cunoscut întâi pe Dorian al meu!
Nu este suficient, nu este suficient, cânta durerea. Aceasta
era şansa ei.
— Chiar dacă s-ar fi întâmplat astfel, chicoti Kaltain, cu
siguranţă Majestatea Voastră nu ar fi aprobat – sunt mult
prea umilă pentru atenţia fiului dumneavoastră.
— Frumuseţea ta compensează pentru condiţia modestă.
— Vă mulţumesc, Majestate. Inima lui Kaltain bătea iute.
Dacă regina îi dădea aprobarea ei… Kaltain de-abia putea
gândi în timp ce regina se cuibări pe tron şi bătu de două
ori din palme. Muzica începu. Kaltain nu o auzea.
Perrington îi dăruise pantofii. Acum era rândul ei să
danseze.

CAPITOLUL 30
— Nu te concentrezi.
— Ba da! spuse Celaena printre dinţi, trăgând coarda
arcului şi mai în spate.
— Atunci, dă-i drumul, spuse Chaol indicând către o
ţintă îndepărtată de pe peretele opus al coridorului părăsit.
O distanţă scandaloasă pentru oricine, cu excepţia ei. Să te
văd nimerind-o pe asta.
Ea îşi dădu ochii peste cap şi îşi îndreptă uşor umerii.
Coarda arcului îi vibră în mână, iar ea ridică uşor vârful
săgeţii.
— Vei lovi peretele din stânga, spuse el încrucişându-şi
braţele.
 — Te voi lovi pe tine în cap dacă nu taci din gură. Îşi
întoarse capul pentru a-i întâlni privirea. Chaol ridică din
sprâncene, iar ea, încă privindu-l, zâmbi cu răutate în timp
ce dădu drumul săgeţii.
Şuieratul zborului săgeţii umplu coridorul de piatră
înainte de bubuitura surdă a impactului. Dar ei rămaseră
privindu-se unul pe celălalt. Sub ochii lui erau urme palide
de violet – nu dormise deloc în cele trei săptămâni de la
moartea lui Xavier?
În mod sigur nici ea nu dormise bine. Fiecare zgomot o
trezea, iar Chaol încă nu descoperise cine i-ar putea vâna pe
Campioni unul câte unul. Pentru ea nu conta prea mult
cine, ci mai degrabă cum – cum îi alegea criminalul? Nu era
niciun tipar; cinci erau morţi şi nu exista nicio legătură
între ei, cu excepţia competiţiei. Ea nu mai văzuse şi altă
scenă a crimei pentru a determina dacă semnele Wyrd
fuseseră pictate şi acolo cu sânge. Celaena oftă, relaxându-şi
umerii.
— Cain ştie cine sunt, spuse ea încet, plecându-şi fruntea.
Chipul lui rămase inexpresiv.
— Cum?
— Perrington i-a spus lui. Iar el mi-a spus mie.
— Când? Nu îl mai văzuse niciodată atât de serios. Ceva
înăuntrul ei o făcu să se încordeze.
— Acum câteva zile, minţi ea. Trecuseră săptămâni de la
confruntarea lor. Eram în grădină cu Nehemia – cu gărzile
mele, nu te îngrijora –, iar el ne-a abordat. Ştie totul despre
mine şi ştie că nu dau tot ce pot când suntem cu ceilalţi
Campioni.
 — Ţi-a dat de înţeles că ceilalţi Campioni ştiu despre
tine?
— Nu, spuse ea. Nu cred că ştiu. Nox habar nu are.
Chaol puse o mână pe mânerul săbiei sale.
— Totul va fi bine. Elementul-surpriză a dispărut, atâta
tot. Tot îl vei învinge pe Cain în dueluri.
Ea zâmbi timid.
— Ştii, începe să sune de parcă tu chiar ai crede în mine.
Mai bine ai avea grijă.
El începu să spună ceva, dar paşi grăbiţi răsunară dinspre
un colţ al coridorului, iar el tăcu. Două gărzi se opriră şi îi
salutară. Chaol le permise un moment de respiro înainte de
a spune:
— Da?
Una din gărzi, un bărbat mai în vârstă cu părul rar, salută
pentru a doua oară şi spuse:
— Căpitane, este nevoie de tine.
Deşi trăsăturile sale rămaseră indiferente, umerii lui
Chaol se îndreptară, iar bărbia i se înălţă uşor.
— Ce s-a întâmplat? spuse el, puţin cam prea grăbit
pentru a părea neîngrijorat.
— Încă un cadavru, răspunse gardianul. Pe coridorul
servitorilor.
Cel de-al doilea gardian, un bărbat zvelt cu o înfăţişare
fragilă, era groaznic de palid.
— Ai văzut cadavrul? îl întrebă Celaena. Gardianul
încuviinţă. Cât de proaspăt?
Chaol îi aruncă o privire aspră.
— S-ar părea că este de noaptea trecută – sângele este pe
jumătate uscat, spuse gardianul.
 Privirea lui Chaol era distantă. Gândind – încerca să îşi
dea seama ce era de făcut. Se îndreptă.
— Vrei să dovedeşti cât de bună eşti? o întrebă el.
Ea îşi puse mâinile în şolduri.
— Chiar crezi că este nevoie să fac asta?
El le făcu semn gărzilor să îi conducă la locul faptei.
— Vino cu mine, îi spuse el peste umăr şi – în ciuda
cadavrului – ea zâmbi uşor şi îl urmă.
În timp ce se îndepărtau, Celaena se întoarse pentru a
privi ţinta.
Chaol avusese dreptate. Ratase centrul cu zece centimetri
– la stânga.
Din fericire, cineva stabilise un fel de ordine înainte de
sosirea lor. Chiar şi astfel, Chaol fu nevoit să îşi croiască
drum printr-o mulţime de gărzi şi servitori, Celaena
urmându-l îndeaproape. Când ajunseră la marginea
mulţimii şi zăriră cadavrul, mâinile asasinei îi căzură pe
lângă corp, sleite de puteri. Chaol înjură cu o violenţă
impresionantă.
Celaena nu ştiu încotro să privească mai întâi. La
cadavru, cu pieptul răvăşit şi craniul golit, la urmele de
gheare scobite în podea sau la cele două semne Wyrd
trasate cu cretă de-o parte şi de alta a trupului. Sângele îi
îngheţă în vene. Acum nu mai putea nega legătura lor.
Mulţimea continuă să vorbească în timp ce căpitanul se
apropie de cadavru, apoi se întoarse către una din gărzile
care îl priveau.
— Cine este? întrebă el.
— Verin Ysslych, spuse Celaena înainte ca gardianul să
răspundă. Ar fi recunoscut părul cârlionţat al lui Verin
oriunde. Verin fusese în fruntea grupului încă de la
începutul competiţiei. Orice îl ucisese…
— Ce fel de animal lasă asemenea urme? îl întrebă ea pe
Chaol, dar nu era nevoie să îi audă răspunsul pentru a şti că
bănuiala lui era la fel de bună precum a ei. Urmele de
gheare erau adânci – cel puţin doi centimetri. Ea se aplecă
lângă una şi îşi trecu degetul peste marginea interioară. Era
zimţată, dar perfect brăzdată în podeaua de piatră.
Încruntată, Celaena privi şi celelalte urme de gheare.
— Nu e strop de sânge în urmele astea de gheare, spuse
ea, privind peste umăr către Chaol. El îngenunche lângă ea.
Sunt curate.
— Ceea ce înseamnă că?
Ea se încruntă din nou, luptându-se cu fiorul ce îi
străbătu braţele.
— Orice a făcut asta şi-a ascuţit ghearele înainte de a-l
eviscera.
— Şi de ce este asta important?
Ea dădu din cap.
— Torţele alea de pe perete sunt arse aproape în
întregime. Nu există semne că ar fi fost stinse înainte de
atac, nici urme de apă cu funingine. Dacă Verin a murit
noaptea trecută, atunci torţele acelea încă ardeau când s-a
întâmplat.
— Şi?
— Şi priveşte coridorul ăsta. Cea mai apropiată uşă se află
la cincisprezece metri în josul culoarului, iar cel mai
apropiat colţ puţin mai departe de atât. Dacă torţele alea
ardeau…
 — Atunci, Verin ar fi văzut orice l-ar fi atacat înainte de a
ajunge în punctul ăsta.
— Atunci, de ce să se apropie de atacator? întrebă ea mai
mult pentru sine. Dacă nu a fost un animal, ci o persoană?
Şi dacă acea persoană l-a imobilizat pe Verin suficient de
mult timp pentru ca mai apoi să cheme creatura? Arătă
către picioarele lui Verin. Acelea sunt tăieturi exacte în jurul
gleznelor sale, continuă ea. Tendoanele i-au fost tăiate cu
un cuţit pentru a-l împiedica să fugă.
Celaena se apropie de corp, având grijă să nu şteargă
semnele Wyrd de lângă el în timp ce ridică mâna rece şi
rigidă a lui Verin.
— Uită-te la unghiile lui, spuse ea înghiţind în sec.
Vârfurile sunt crăpate şi fărâmiţate. Apoi îşi folosi propriile
unghii pentru a scrijeli pământul de sub unghiile lui şi îl
întinse în palma sa. Vezi? Întinse mâna pentru ca Chaol să
observe. Praf şi bucăţi de piatră. Trase într-o parte braţul lui
Verin, dezvăluind linii palide în piatra de dedesubt. Urme
de unghii, continuă Celaena. Era disperat să scape, să se
târască, dacă era necesar, chiar cu ajutorul unghiilor. Verin
era în viaţă în tot timpul în care chestia aia şi-a ascuţit
ghearele pe podeaua de piatră în timp ce stăpânul ei privea.
— Şi ce înseamnă asta?
Ea afişă un zâmbet sinistru.
— Înseamnă că eşti într-un mare bucluc.
Şi, în timp ce Chaol păli, Celaena realiză că ucigaşul
Campionilor şi forţa malefică misterioasă a Elenei puteau fi
unul şi acelaşi.

Aşezată la masă, Celaena răsfoi cartea.

 Nimic, nimic, nimic. Scrută pagină după pagină în
căutarea celor două semne Wyrd ce fuseseră trasate lângă
trupul lui Verin. Trebuia să existe o legătură.
Se opri când dădu peste o hartă a Erileei. Hărţile o
interesaseră întotdeauna; era ceva fascinant în a-şi cunoaşte
locul exact în relaţie cu ceilalţi de pe pământ. Trecu cu
blândeţe un deget peste coasta estică. Începu în sud – în
Banjali, capitala Erileii –, apoi urcă şerpuind către Rifthold.
Apoi degetul ei călători peste Meah, apoi spre nord şi peste
Orynth, apoi înapoi, înapoi către mare, spre coasta Soriană,
iar în cele din urmă spre capătul continentului şi către
Marea Nordului.
Privi Orynthul, acel oraş al luminilor şi învăţăturii, perla
Erileei şi capitala Terrasenului. Oraşul ei natal. Celaena
închise cartea.
Aruncând o privire prin cameră, asasina oftă adânc. Când
reuşi să adoarmă, visele îi fură bântuite de bătălii străvechi,
de săbii, de semne Wyrd care pluteau deasupra capului ei şi
o orbeau cu nuanţele lor stridente. Putea vedea armura
strălucitoare a nemuritorilor Fae şi a războinicilor muritori,
putea auzi clinchetul scuturilor şi mârâielile bestiilor feroce
şi putea simţi mirosul sângelui şi al cadavrelor descompuse
din jurul ei. Carnagiul o urmări dincolo de somn. Asasina
Adarlanului tresări.
— O, ce bine. Speram că eşti încă trează, spuse prinţul
moştenitor, iar Celaena sări din locul ei, văzându-l pe
Dorian apropiindu-se. Părea obosit şi puţin ciufulit.
Ea deschise gura, apoi clătină din cap.
— Ce faci aici? Este aproape miezul nopţii, iar eu am un
test mâine. Nu putea nega că se simţea uşurată că el era
acolo – criminalul părea să-i atace pe Campioni când aceştia
erau singuri.
— Ai trecut de la literatură la istorie? Dorian studie
cărţile de pe masă. O scurtă istorie a Erileei moderne, citi el.
Simboluri şi putere. Cultura şi Obiceiurile Eyliwe. Ridică o
sprânceană.
— Citesc ce îmi place.
El se prăbuşi în fotoliul de lângă ea, picioarele lui
atingându-se de ale fetei.
— Există vreo legătură între ele?
— Nu.
Nu era chiar o minciună, deşi sperase că va găsi în toate
câte ceva despre semnele Wyrd sau despre ceea ce
însemnau lângă un cadavru.
— Presupun că ai auzit despre moartea lui Verin,
continuă ea.
— Desigur, spuse el, o expresie furioasă străbătându-i
chipul frumos.
Celaena era mult prea conştientă de cât de aproape era
piciorul lui, dar nu se putea convinge să îl retragă pe al ei.
— Şi nu eşti deloc îngrijorat că atâţia Campioni au fost
ucişi cu brutalitate de bestia sălbatică a cuiva?
Dorian se aplecă, ochii săi fiind fixaţi pe ai ei.
— Toate crimele acelea s-au petrecut pe coridoare
întunecate şi izolate. Tu nu eşti niciodată fără gărzi, iar
apartamentul tău este bine supravegheat.
— Nu îmi fac griji pentru mine, spuse ea tăios,
retrăgându-se puţin. Lucru care nu era în întregime
adevărat. Cred doar că toate aceste evenimente se reflectă
într-un mod negativ asupra stimatului tău tată.
 — Când a fost ultima dată când te-ai deranjat să te
îngrijorezi pentru reputaţia „stimatului” meu tată?
— De când am devenit Campionul fiului său. Aşa că
poate ar trebui să aloci câteva resurse adiţionale rezolvării
acestor crime, înainte de a câştiga această competiţie
absurdă doar pentru că am rămas ultima în viaţă.
— Alte cereri? întrebă el, încă suficient de aproape
pentru ca buzele ei să le atingă pe ale lui dacă îndrăznea.
— Te voi anunţa dacă îmi va mai veni vreo idee. Ochii li
se întâlniră. Un zâmbet timid apăru pe chipul Celaenei. Ce
fel de bărbat era prinţul moştenitor? Deşi nu voia să
recunoască, era bine să aibă pe cineva în preajmă, chiar
dacă acel cineva era un Havilliard.
Celaena alungă urmele de gheare şi cadavre fără creier
din gândurile ei.
— De ce eşti atât de răvăşit? A încercat Kaltain să pună
gheara pe tine?
— Kaltain? Din fericire, nu recent. Dar ce zi groaznică am
avut! Căţeii sunt corcituri şi… îşi puse capul în mâini.
— Căţei?
— Una dintre căţelele mele a fătat nişte corcituri. Înainte
erau prea mici pentru a-ţi da seama. Dar acum… Ei, bine,
speram să fie de rasă pură.
— Vorbim despre câini sau femei?
— Ce ai prefera? Dorian îi oferi un zâmbet diabolic.
— Of, taci din gură, mârâi ea, iar el chicoti.
— De ce, dacă îmi permiţi întrebarea, eşti tu atât de
răvăşită? Zâmbetul lui şovăi. Chaol mi-a spus că azi te-a dus
să vezi cadavrul; sper că nu a fost prea traumatizant.
— Deloc. Doar că nu am dormit prea bine.
 — Nici eu, recunoscu el. Îşi îndreptă umerii. Ai vrea să
cânţi la pian pentru mine?
Celaena lovi cu piciorul în podea, întrebându-se cum de
trecuse la un subiect atât de diferit.
— Desigur că nu.
— Ai cântat minunat.
— Dacă aş fi ştiut că cineva mă spionează, nu aş fi cântat
deloc.
— De ce este cântatul atât de personal pentru tine?
Dorian se lăsă pe spate în fotoliu.
— Nu pot auzi sau cânta muzică fără să… Of, las-o baltă.
— Nu, spune-mi ce voiai să zici.
— Nimic interesant, spuse ea adunând cărţile de pe masă.
— Îţi răscoleşte amintirile?
Ea îl privi, căutând orice semn de batjocură.
— Uneori.
— Amintiri despre părinţii tăi? Dorian se ridică pentru a
o ajuta cu cărţile rămase.
Celaena se opri brusc.
— Nu pune întrebări stupide.
— Îmi pare rău că mă bag.
Celaena nu răspunse. Uşa din mintea ei care fusese
încuiată în tot timpul acesta se întredeschise la întrebarea
lui, iar acum încerca cu disperare să o închidă. Văzându-i
chipul, văzându-l atât de aproape de ea… Uşa se închise, iar
ea răsuci cheia.
— Doar că, spuse el, inconştient de lupta ce tocmai
avusese loc în sufletul Celaenei, doar că nu ştiu nimic
despre tine.
 — Sunt o asasină. Bătăile inimii i se domoliră. Asta este
tot ce trebuie să ştii.
— Da, spuse el oftând. Dar de ce este atât de greşit că
vreau să ştiu mai multe? De exemplu, cum ai devenit
asasină… Şi cum era viaţa ta înainte de asta.
— Nu este interesant.
— Mie nu mi s-ar părea plictisitor. Ea nu spuse nimic. Te
rog? O întrebare – şi promit, nimic prea delicat.
Celaena privi confuză spre masă. Ce rău putea provoca o
întrebare? Putea alege să nu îi răspundă.
— Foarte bine, spuse ea.
El rânji.
— Am nevoie de o clipă pentru a mă gândi la una bună!
Ea îşi dădu ochii peste cap, dar se aşeză în fotoliu. După
câteva secunde, el întrebă: De ce îţi place atât de mult
muzica?
Ea se încruntă.
— Ai spus nimic prea delicat, zise Celaena.
— Asta ţi se pare indiscreţie? Este ca şi cum te-aş întreba
de ce îţi place să citeşti.
— Nu, nu. Întrebarea asta este în regulă. Expiră profund
şi privi către masă. Îmi place muzica, spuse ea încet, pentru
că, atunci când o aud, eu… eu mă pierd în mine, dacă are
vreun sens. Devin pustie şi completă în acelaşi timp şi pot
simţi întreg universul clocotind în jurul meu. Când cânt, eu
nu… măcar pentru o clipă, nu distrug. Creez. Îşi muşcă
buza. Când eram mică, îmi doream să fiu un tămăduitor.
Ridică din umeri. Muzica îmi aminteşte de acel sentiment.
Râse pentru sine. Nu am spus nimănui asta niciodată,
recunoscu ea, apoi îl zări pe Dorian zâmbind. Nu râde de
mine.
El clătină din cap, ştergându-şi zâmbetul de pe buze.
— Nu râd de tine… nu sunt…
— Obişnuit să auzi oamenii vorbind din inimă?
— Păi, da.
Celaena zâmbi uşor.
— Acum este rândul meu. Există restricţii?
— Nu. Dorian îşi puse mâinile la ceafă. Nu sunt nici pe
jumătate la fel de secretos ca tine.
Ea se strâmbă în timp ce se gândi la o întrebare.
— De ce nu eşti căsătorit încă?
— Căsătorit? Am nouăsprezece ani!
— Da, dar eşti prinţul moştenitor.
Dorian îşi încrucişă braţele. Ea încercă să nu observe
muşchii care tocmai i se umflaseră pe sub materialul
cămăşii lui.
— Pune-mi altă întrebare.
— Vreau să aud răspunsul tău. Trebuie să fie interesant
dacă te opui cu atâta ardoare.
El privi către fereastră şi la zăpada ce viscolea dincolo de
ea.
— Nu sunt căsătorit, spuse el încet, pentru că nu pot
suporta ideea de a mă căsători cu o femeie inferioară mie în
inteligenţă şi spirit. Ar însemna moartea sufletului meu.
— Căsătoria este un contract legal, nu o chestie sacră. Ca
prinţ moştenitor, ar fi trebuit să renunţi la asemenea
noţiuni visătoare. Ce se va întâmpla dacă ţi se va impune să
te căsătoreşti de dragul unei alianţe? Ai porni un război de
dragul idealurilor tale romantice?
 — Nu e aşa.
— Nu? Tatăl tău nu ţi-ar ordona să te căsătoreşti cu vreo
prinţesă doar pentru a-şi întări regatul?
— Tatăl meu are o armată la dispoziţie pentru asta.
— Ai putea cu uşurinţă să iubeşti o altă femeie pe ascuns.
Căsătoria nu înseamnă că nu poţi iubi alţi oameni.
Ochii lui de safir licăriră.
— Te căsătoreşti cu persoana pe care o iubeşti, şi cu
nimeni altcineva, spuse el, iar ea râse. Râzi de mine! Îmi râzi
în faţă!
— Meriţi asta pentru asemenea gânduri ridicole! Eu am
vorbit din suflet; tu vorbeşti doar din egoism.
— Eşti uimitor de critică.
— Care mai este rostul minţii dacă nu o folosim pentru a
critica?
— Care mai este rostul unei inimi dacă nu o foloseşti
pentru a-i cruţa pe alţii de criticile dure ale minţii tale?
— O, bine spus, înălţimea Ta! El o privi supărat. Ei, haide,
nu te-am rănit atât de tare.
— Ai încercat să îmi distrugi visurile şi idealurile. Nu e
de-ajuns că trebuie să suport asta din partea mamei? Eşti
doar nemiloasă.
— Sunt practică. Există o diferenţă. Iar tu eşti prinţul
moştenitor al Adarlanului. Te afli în postura în care este
posibil ca tu să poţi schimba Erilea în bine. Ai putea ajuta la
crearea unei lumi în care nu este nevoie de iubire adevărată
pentru a asigura un final fericit.
— Şi ce fel de lume ar trebui să creez pentru ca asta să se
întâmple?
— O lume în care oamenii sunt propriii stăpâni.
 — Vorbeşti de anarhie şi trădare.
— Nu vorbesc de anarhie. Poţi să mă numeşti trădătoare
dacă vrei, deja am fost condamnată ca asasin.
El veni mai aproape de ea, iar degetele lui le atinseră uşor
pe ale ei – aspre, calde şi rigide.
— Nu poţi rezista tentaţiei de a răspunde la tot ceea ce
spun, nu-i aşa? Celaena se simţea neliniştită, dar în acelaşi
timp teribil de calmă. Ceva prindea viaţă şi se domolea în
privirea lui. Ochii tăi sunt foarte stranii, spuse Dorian. Nu
am mai văzut vreunii de un auriu atât de luminos.
— Dacă încerci să mă impresionezi prin linguşire, mă
tem că nu va funcţiona.
— Pur şi simplu am observat asta; nu am niciun plan.
Dorian îşi privi mâna, încă atingând-o pe a ei. De unde ai
inelul acesta?
Ea strânse pumnul şi îşi feri mâna de atingerea prinţului.
Ametistul inelului său strălucea în lumina focului.
— Este un cadou.
— Din partea cui?
— Asta nu te priveşte pe tine.
El ridică din umeri, deşi ea era suficient de inteligentă
încât să nu îi spună de la cine îl primise, de fapt, ştia că lui
Chaol nu i-ar plăcea ca Dorian să ştie.
— Mi-ar plăcea să ştiu cine dăruieşte inele Campionului
meu.
Felul în care gulerul jachetei sale negre îi acoperea gâtul o
făcea incapabilă să stea locului. Celaena îşi dorea să îl
atingă, să poată urmări cu degetul linia dintre pielea lui
bronzată şi tivul auriu al materialului.
 — Biliard? întrebă ea ridicându-se în picioare. Mi-ar
prinde bine încă o lecţie. Celaena nu aşteptă răspunsul lui
în timp ce se îndreptă către camera de jocuri. Îşi dorea cu
ardoare să stea aproape de el şi să îşi simtă pielea caldă sub
respiraţia lui. Îi plăcea asta. Mai grav decât atât, realiză ea, îl
plăcea pe el.

Chaol îl privea pe Perrington luând cina în salonul de zi.

Când îl abordase pe duce cu privire la moartea lui Verin,
acesta nu păruse deranjat. Chaol îşi aruncă privirea peste
salonul cavernos; de fapt, majoritatea sponsorilor
Campionilor erau cam la fel. Idioţi. Dacă Celaena chiar avea
dreptate, atunci oricine era responsabil pentru moartea
Campionilor se putea afla printre ei. Dar cine dintre
membrii consiliului regelui ar fi atât de disperat să câştige
încât să recurgă la asemenea crime? Chaol îşi întinse
picioarele sub masă şi îşi reorientă atenţia asupra lui
Perrington.
Observase cum ducele se folosise de statura şi de titlul
său pentru a câştiga aliaţi pentru consiliul regelui şi pentru
a-i împiedica pe rivali să îl provoace. Dar nu manevrele sale
captaseră atenţia Căpitanului Gărzii în această seară. De
fapt, fu momentul dintre rânjete şi râsete, când o umbră
traversă chipul ducelui. Nu era o expresie de furie sau
dezgust, ci un văl care îi umbrea ochii. Fusese atât de
straniu încât, atunci când Chaol îl observă prima dată, îşi
prelungi cina doar pentru a vedea dacă se întâmplă din nou.
Câteva momente mai târziu, se întâmplă. Ochii lui
Perrington se întunecară, iar chipul îi deveni transparent,
de parcă ar fi văzut totul în lume exact cum era şi nu găsea
motiv de bucurie sau amuzament în asta. Chaol se rezemă
de spătarul scaunului său, bând din paharul cu apă.
Ştia puţine despre duce şi niciodată nu avusese încredere
totală în el. Nici Dorian, în special după toată discuţia
despre folosirea Nehemiei pe post de ostatic pentru a-i
convinge pe rebelii din Eyliwe să coopereze. Dar ducele era
cel mai de încredere consilier al regelui şi nu oferise niciun
motiv de îndoială, în afară de credinţa aprigă în dreptul
Adarlanului de a cuceri.
Kaltain Rompier stătea la câteva scaune distanţă.
Sprâncenele lui Chaol se ridicară uşor. Şi privirea ei era
aţintită asupra lui Perrington, însă nu plină de dor, ci într-o
contemplare rece. Chaol se întinse din nou, ridicându-şi
mâinile deasupra capului. Unde era Dorian? Prinţul nu
venise la cină, nu era nici la cuştile câinilor, cu căţeaua şi
puii ei. Privirea lui se reîntoarse către duce. Iată umbra –
pentru o clipă!
Ochii lui Perrington căzură pe inelul negru de pe mâna
lui stângă şi se întunecară, ca şi cum pupilele sale s-ar fi
dilatat şi ar fi cuprins întreg ochiul. Apoi dispăru – ochii lui
reveniră la normal. Chaol privi către Kaltain. Oare
observase şi ea strania schimbare?
Nu – privirea ei era neschimbată. Nici urmă de uimire sau
surprindere. Privirea ei deveni goală, de parcă ar fi fost mai
preocupată de cum s-ar potrivi jacheta lui cu rochia sa.
Chaol se întinse şi se ridică, terminându-şi mărul în timp ce
părăsi sala de mese. Oricât de straniu ar fi fost, deja avea
multe lucruri pentru care să se îngrijoreze. Ducele era
ambiţios, dar cu siguranţă nu reprezenta o ameninţare
pentru castel sau locuitorii săi. Însă, în timp ce Căpitanul
Gărzii mergea spre camera sa, nu putea scăpa de
sentimentul că ducele Perrington îl studiase.

CAPITOLUL 31
Cineva stătea la capătul patului ei.
Celaena ştiu asta cu mult înainte de a deschide ochii şi
băgă mâna sub pernă, scoţând cuţitul improvizat din agrafe
de păr, sfoară şi săpun.
— Nu este necesar să faci asta, spuse o femeie, iar
Celaena se ridică în capul oaselor la auzul glasului Elenei.
Ar fi cu totul ineficient.
Îi îngheţă sângele în vene la vederea fantomei sclipitoare
a primei Regine a Adarlanului. Deşi Elena i se înfăţişase în
întregime, marginile corpului ei licăreau de parcă ar fi fost
luminate de stele. Părul lung şi argintiu plutea în jurul
chipul ei frumos şi zâmbi în timp ce Celaena puse jos
cuţitul.
— Bună, copilă! spuse regina.
— Ce doreşti? ceru Celaena să ştie, dar îşi menţinu glasul
calm. Oare visa sau gărzile o puteau auzi? Se încordă, cu
picioarele pregătindu-se să sară din pat – poate spre balcon,
din moment ce Elena stătea între ea şi uşă.
— Doar să îţi amintesc faptul că trebuie să câştigi această
competiţie.
— Deja plănuiesc să fac asta. Fusese trezită din somn
pentru atâta lucru? Şi nu pentru tine, adăugă ea cu răceală.
O fac pentru libertatea mea. Ai ceva util de spus sau eşti aici
doar pentru a mă deranja? Sau pur şi simplu ai putea să-mi
spui mai multe despre acest rău care îi vânează pe
Campioni unul câte unul.
Elena oftă, ridicând ochii spre tavan.
— Ştiu la fel de puţine ca şi tine. Când încruntarea
Celaenei nu dispăru, Elena adăugă: încă nu ai încredere în
mine. Înţeleg. Dar tu şi cu mine suntem de aceeaşi parte, fie
că îţi permiţi sau nu să crezi. Îşi coborî privirea către
asasină, fixând-o cu intensitatea ei. Am venit aici să te
avertizez. Trebuie să fii cu ochii în patru în dreapta ta.
— Poftim? Celaena păru confuză. Ce înseamnă asta?
— Priveşte în dreapta ta. Vei găsi răspunsurile acolo.
Celaena privi în dreapta, dar tot ce văzu fu tapiseria care
ascundea cripta. Deschise gura pentru a răspunde, dar, când
privi înapoi, regina dispăruse.

La testul din ziua următoare, Celaena studie mica masă

dinaintea ei şi toate pocalele de pe ea. Trecuseră mai mult
de două săptămâni de la Samhuinn, iar, în timp ce trecuse
de încă un test – aruncatul cuţitelor, spre uşurarea ei –, încă
un Campion fusese găsit mort în urmă cu două zile. Era
lesne de înţeles că dormea din ce în ce mai puţin zilele
acestea. Când nu căuta indicii despre ce ar fi putut însemna
semnele Wyrd de lângă cadavre, îşi petrecea majoritatea
nopţii supraveghind ferestrele şi uşile apartamentului,
ascultând cu atenţie în aşteptarea unor gheare scrijelind
piatra. Gărzile regale care o păzeau nu erau de folos; dacă
bestia asta era capabilă să cioplească marmura, putea
doborî cu uşurinţă câţiva bărbaţi.
Brullo stătea în faţa salonului, cu mâinile la spate,
privindu-i pe cei treisprezece competitori rămaşi aşezaţi la
treisprezece mese individuale. Se uită spre ceas. Celaena
privi ceasul. Mai avea cinci minute, cinci minute în care nu
trebuia doar să identifice otrăvurile din cele şapte pocale, ci
să le şi aranjeze în ordine crescătoare, de la cea mai
inofensivă la cea mai letală.
Adevăratul test totuşi venea la sfârşitul celor cinci
minute, când trebuiau să bea din pocalul pe care îl
considerau cel mai inofensiv. Dacă greşeau răspunsul…
Chiar şi cu antidoturile la îndemână, ar fi fost neplăcut.
Celaena ridică unul dintre pocale la nas, adulmecând.
Dulce, prea dulce. Învolbură vinul pe care îl folosiseră
pentru a-i ascunde dulceaţa, dar în pocalul din bronz era
dificil să îi distingă culoarea, îşi cufundă degetul în cupă,
examinând lichidul violet ce se prelingea pe unghia sa. Cu
siguranţă mătrăgună.
Privi celelalte pocale pe care le identificase. Cucută.
Omag. Oleandru. Sanguinaria. Aranjă pocalele în ordine,
strecurând mătrăguna înaintea pocalului conţinând o doză
letală de oleandru. Trei minute rămase.
Celaena ridică penultima cupă şi mirosi o dată. Apoi din
nou. Nu avea niciun miros.
Îşi îndepărtă capul de masă şi adulmecă aerul, sperând că
astfel îşi va curăţa nările. Când încearcă prea multe
parfumuri, oamenii uneori îşi pierd simţul mirosului. Motiv
pentru care parfumierii au întotdeauna ceva la îndemână
pentru a-i ajuta să înlăture mirosul din nări. Celaena
adulmecă din nou pocalul şi îşi cufundă degetul în el.
Mirosea precum apa, arăta precum apa…
Poate că era doar apă. Puse jos paharul şi ridică ultimul
pocal. Când îl adulmecă, vinul din el nu avea un miros
neobişnuit. Părea în regulă. Îşi muşcă buza şi privi la ceas.
Două minute.
Câţiva dintre ceilalţi Campioni blestemau printre dinţi.
Cel care greşea cel mai mult ordinea, pleca acasă.
Celaena adulmecă din nou pocalul cu apă, gândindu-se
rapid la o listă cu otrăvuri fără miros. Niciuna dintre ele nu
putea fi combinată cu apa, nu fără să o coloreze. Ridică
pocalul cu vin, agitând lichidul. Vinul putea ascunde un
număr mare de otrăvuri avansate, dar care dintre ele era?
La masa din stânga sa, Nox îşi trecea mâinile prin părul
negru. În faţa lui erau trei pocale, celelalte patru aşezate în
linie în spatele lor. Nouăzeci de secunde.
Otrăvuri, otrăvuri, otrăvuri. Gura i se uscă. Dacă ar
pierde, oare Elena ar bântui-o de ciudă?
Celaena se uită în dreapta pentru a-l zări pe Pelor, tânărul
asasin, privind-o. Şi el se afla la dilema ultimelor două
pocale cu care se lupta ea, şi îl urmări aşezând pocalul cu
apă la finalul spectrului – cel mai otrăvitor, iar cel cu vin la
celălalt capăt.
O privi în ochi pe Celaena, iar bărbia i se plecă într-o
încuviinţare de-abia vizibilă. Îşi vârî înapoi mâinile în
buzunare. Terminase. Celaena se întoarse la propriile
pocale înainte ca Brullo să o prindă.
Otrăvuri. Asta spusese Pelor în timpul primului lor Test.
El era specializat în otrăvuri.
Îl privi cu coada ochiului. Stătea în dreapta ei.
Priveşte în dreapta ta. Acolo vei găsi răspunsurile.
Un fior îi străbătu şira spinării. Elena spusese adevărul.
Privirea lui Pelor stăruia pe ceas, numărând ultimele
secunde până la încheierea testului. Dar de ce să o ajute?
 Celaena mută pocalul cu apă ultimul, iar pe cel cu vin
primul.
Pentru că, în afară de ea, Campionul preferat al glumelor
lui Cain era Pelor. Şi pentru că, atunci când era în Endovier,
aliaţii pe care şi-i făcuse nu se aflau printre favoriţii
supraveghetorilor, ci printre cei mai detestaţi de către
aceştia. Cei ca ea îşi păzeau spatele unii altora. Niciunul
dintre ceilalţi Campioni nu se deranjase să îi acorde atenţie
lui Pelor – chiar şi Brullo, se părea, uitase afirmaţia lui Pelor
din prima zi. Dacă ar fi ştiut, nu le-ar fi permis ca testul să
fie public.
— Timpul s-a scurs. Prezentaţi ordinea finală, spuse
Brullo, iar Celaena privi pentru încă o clipă la şirul ei de
pocale. Lângă un perete al camerei, Chaol şi Dorian priveau
cu braţele încrucişate. Oare observaseră ajutorul lui Pelor?
Nox înjură şi strecură pocalele rămase în linie, mulţi
dintre competitori făcând acelaşi lucru. Antidoturi erau la
îndemână în caz că se făceau greşeli, iar în timp ce Brullo
începu să se plimbe printre mese, spunându-le Campionilor
să bea, le înmâna în mod frecvent. Majoritatea lor
presupuseră că vinul fără nimic în el era o capcană şi îl
plasaseră la sfârşitul şirului. Chiar şi Nox sfârşise bând o
fiolă de antidot; pusese omagul primul.
Iar Cain, spre încântarea ei, sfârşise prin a se învineţi cu
totul după ce consumase mătrăgună. În timp ce sorbea cu
ardoare antidotul, Celaena sperase ca Brullo să fi rămas
cumva fără. Până acum nimeni nu câştigase testul. Un
Campion bău apa şi se prăbuşi la pământ înainte ca Brullo
să îi dea antidotul. Puricăriţă – o otravă oribilă şi dureroasă.
Chiar şi consumând doar un strop putea cauza halucinaţii şi
dezorientare. Din fericire, Maestrul Armelor îl forţă să
înghită antidotul, însă trebui să fie dus de urgenţă la
infirmeria castelului.
În cele din urmă, Brullo se opri lângă masa ei pentru a
verifica şirul de otrăvuri. Chipul lui nu trădă nimic în timp
ce spuse:
— Pe gât cu el, atunci.
Celaena îi aruncă o privire lui Pelor, ai cărui ochi căprui
străluceau în timp ce ea ridică pocalul cu vin şi bău un
strop.
Nimic. Niciun gust ciudat, nicio senzaţie imediată. Unele
otrăvuri puteau dura mai mult până ce îşi făceau efectul,
dar…
Brullo întinse pumnul către ea, iar stomacul Celaenei se
încleştă. Oare antidotul era înăuntru?
Dar degetele lui se descleştară şi o bătu pe spate.
— Pocalul corect – doar vin, rosti el, iar Campionii
murmurară în spatele lui.
Brullo se îndreptă către Pelor – ultimul Campion, iar
tânărul bău paharul cu vin. Brullo îi zâmbi, bătându-l pe
umăr.
— Încă un câştigător, spuse el.
Aplauzele izbucniră printre sponsori şi antrenori, iar
Celaena trimise un rânjet recunoscător în direcţia
asasinului. El îi zâmbi înapoi, îmbujorându-se de la gât
până în vârful urechilor.
Deci, trişase puţin, dar câştigase. Putea suporta să
împartă victoria cu un aliat. Şi, da, Elena avea grijă de ea,
dar asta nu schimba nimic. Chiar dacă drumul ei şi cererile
Elenei erau acum strâns legate, ea nu va deveni Campionul
regelui doar pentru a sluji planului unei fantome – un plan
pe care Elena eşuase de două ori să i-l dezvăluie.
Chiar dacă Elena îi spusese cum să câştige testul.

CAPITOLUL 32
După ce îşi scurtară lecţia în favoarea unei plimbări,
Celaena şi Nehemia hoinăriră pe holurile spaţioase ale
castelului, gărzile mergând în urma lor. Orice ar fi crezut
Nehemia despre gloata de gărzi care o urma mereu pe
Celaena, nu spusese niciodată nimic despre asta. În ciuda
faptului că Yulemas era la o lună depărtare, iar duelul final
doar cinci zile mai târziu, în fiecare după-amiază, pentru o
oră înainte de cină, Celaena şi prinţesa îşi împărţeau timpul
în mod egal între Eyliwe şi limba comună. Celaena o punea
pe Nehemia să citească din cărţile ei de la bibliotecă, apoi o
obliga să copieze literă cu literă până când arătau impecabil.
De când începuseră lecţiile, prinţesa îşi îmbunătăţise
fluenţa în limba comună, deşi fetele încă vorbeau în Eyliwe.
Probabil de dragul comodităţii, probabil pentru a vedea
sprâncene ridicate şi guri căscate când ceilalţi le auzeau,
probabil pentru a le menţine conversaţiile private – oricare
ar fi fost motivul, asasina o prefera în orice caz. Măcar
Endovier o învăţase ceva.
— Eşti tăcută astăzi, spuse Nehemia. S-a întâmplat ceva?
Celaena afişă un zâmbet stins. Ceva se întâmplase.
Dormise atât de prost în noaptea trecută, încât îşi dorise ca
zorii să sosească mai devreme. Încă un Campion era mort.
Ca să nu mai spunem, încă mai avea pe cap ordinele Elenei.
— Am citit până târziu, atâta tot.
 Ajunseseră într-o parte a castelului pe care Celaena nu o
mai văzuse înainte.
— Te simt îngrijorată, spuse brusc Nehemia, şi aud mai
mult decât îmi spui tu. Niciodată nu dai grai necazurilor
tale, deşi ochii tăi le trădează. Era ea atât de transparentă?
Suntem prietene, spuse Nehemia cu blândeţe. Când vei avea
nevoie de mine, voi fi acolo.
Gâtul Celaenei se încleştă şi puse o mână pe umărul
Nehemiei.
— Nimeni nu m-a mai numit prietenă de foarte mult
timp, spuse asasina. Eu… o pată neagră se strecură în colţul
memoriei ei, iar ea luptă împotriva ei. Sunt părţi din mine
pe care… Atunci ea îl auzi, sunetul care îi bântuia visele. Un
ropot de copite, copite grele. Celaena scutură din cap, iar
sunetul se opri. Îţi mulţumesc, Nehemia, spuse ea cu
sinceritate. Eşti o adevărată prietenă.
Inima îi era dură şi tremura, iar întunericul se domoli.
Nehemia gemu deodată.
— Regina m-a rugat să o acompaniez la o punere în scenă
a uneia dintre piesele sale preferate astă-seară. Mă vei
însoţi? Mi-ar fi util un translator.
Celaena se încruntă.
— Mă tem că…
— Nu poţi merge. Glasul Nehemiei ascundea o oarecare
iritare, iar Celaena îi oferi prietenei sale o privire
apologetică.
— Sunt anumite lucruri care… începu Celaena, dar
prinţesa clătină din cap.
— Cu toţii avem secretele noastre, deşi sunt curioasă de
ce eşti atât îndeaproape supravegheată de căpitan şi
încuiată în camera ta noaptea. Dacă aş fi o neghioabă, aş
spune că se tem de tine.
Asasina zâmbi.
— Bărbaţii vor fi întotdeauna caraghioşi în legătură cu
lucrurile astea.
Se gândi la cuvintele prinţesei, iar îngrijorarea îi încleştă
stomacul.
— Deci, eşti în relaţii bune cu regina Adarlanului? Nu ai
făcut… eforturi să porneşti pe calea asta.
Prinţesa încuviinţă, ridicând bărbia.
— Ştii că situaţia dintre ţările noastre nu este foarte
plăcută în acest moment. Dacă la început am fost puţin mai
distantă faţă de Georgina, mi-am dat seama că ar putea fi în
avantajul ţării mele să depun mai mult efort. Aşadar,
vorbesc cu ea deja de vreo câteva săptămâni, sperând să o
fac să conştientizeze cum ne-am putea îmbunătăţi relaţiile.
Cred că invitaţia pe care am primit-o în seara asta este un
semn că am făcut progrese. Şi, înţelese Celaena, prin
intermediul Georginei, Nehemia va atrage atenţia regelui
Adarlanului.
Celaena îşi muşcă buza, dar apoi zâmbi iute.
— Sunt sigură că părinţii tăi sunt încântaţi. Fu întreruptă
de lătratul unor câini. Unde suntem?
— La cuşti. Nehemia radia. Prinţul mi-a arătat ieri
căţeluşii, deşi cred că el căuta doar o scuză ca să scape
pentru o vreme de compania mamei sale.
Era suficient de grav că se plimbau fără supravegherea lui
Chaol, dar să între în cuşti…
— Avem voie să fim aici?
Nehemia îşi îndreptă umerii.
 — Eu sunt prinţesa din Eyliwe, spuse ea. Pot merge
oriunde doresc.
Celaena o urmă pe prinţesă printr-o uşă mare din lemn.
Strâmbând din nas din pricina mirosului, asasina trecu pe
lângă cuştile cu câini de rase diferite.
Unii erau atât de mari, încât îi ajungeau până la şold, în
timp ce alţii aveau picioarele de lungimea mâinii sale şi
corpul de lungimea braţului său. Rasele erau toate
fascinante şi frumoase, dar zvelţii câini de vânătoare îi
stârniră atât admiraţia, cât şi teama. Corpurile lor arcuite şi
picioarele lungi şi subţiri erau pline de graţie şi viteză; ei nu
schelălăiau asemenea celorlalţi câini, ci stăteau perfect
nemişcaţi şi o priveau cu ochii lor negri şi înţelepţi.
— Toţi aceştia sunt câini de vânătoare? întrebă Celaena,
dar Nehemia dispăruse. Îi putea auzi glasul, alături de o altă
voce, apoi o mână se ivi dintr-o cuşcă, chemând-o înăuntru.
Asasina se grăbi să ajungă la coteţ şi privi peste poartă.
Dorian Havilliard îi zâmbi în timp ce Nehemia luă un loc.
— Ia te uită, bună ziua, Lady Lillian! spuse el seducător şi
lăsă jos un căţel maro cu auriu. Nu mă aşteptam să te văd
aici. Deşi cu pasiunea Nehemiei pentru vânătoare, nu pot
spune că sunt surprins că în cele din urmă te-a târât şi pe
tine aici.
Celaena îi privi pe cei patru căţei.
— Astea sunt potăile?
Dorian ridică unul şi îl mângâie pe cap.
— Păcat, nu-i aşa? Totuşi, nu pot rezista farmecului lor.
Precaută, privind-o pe Nehemia râzând în timp ce doi
câini săriră în braţele ei, ascunzând-o sub codiţele vioaie,
asasina deschise uşa cuştii şi păşi înăuntru.
 Nehemia indică un colţ.
— Câinele acela este bolnav? întrebă ea. Era al cincilea
pui, puţin mai mare decât ceilalţi, iar blana îi era mătăsoasă,
de un auriu cu tente argintii ce licăreau în umbre. Deschise
ochii negri, de parcă ar fi ştiut că vorbeau de el, şi îi privi.
Era un animal frumos, iar, dacă Celaena nu ar fi ştiut mai
bine, ar fi socotit că era de rasă pură.
— Nu este bolnav, spuse Dorian. Are doar o dispoziţie
mai proastă. Nu vrea să se apropie de nimeni – om sau
câine.
— Pe bună dreptate, spuse Celaena păşind peste
picioarele prinţului moştenitor şi apropiindu-se de cel de-al
cincilea căţel. De ce ar trebui să se apropie de cineva ca
tine?
— Dacă nu va socializa cu oamenii, atunci va trebui să fie
omorât, spuse Dorian pe lângă subiect, iar un fior o
cutremură pe Celaena.
— Omorât? Omorât? Din ce motiv? Ce ţi-a făcut el ţie?
— Nu ar fi un animal potrivit de companie, iar aceşti
câini asta vor deveni.
— Aşadar, l-ai ucide din pricina temperamentului său?
Nu se poate abţine să fie aşa! Celaena privi în jur. Unde este
mama lui? Poate că are nevoie de ea.
— Mama lor stă cu ei doar câteva ore pentru socializare şi
pentru a-i alăpta. De obicei, cresc aceşti câini pentru curse
sau vânătoare, nu pentru alintat în braţele stăpânului
— Este o cruzime să îl ţii departe de mama lui! Asasina
pătrunse în umbră şi luă puiul în braţe. Îl ţinu la piept. Nu
te voi lăsa să îi faci rău.
 — Dacă spiritul lui este ciudat, interveni Nehemia, va fi o
povară.
— O povară pentru cine?
— Nu ai de ce să fii supărată, spuse Dorian. O mulţime de
câini sunt omorâţi fără durere în fiecare zi. Nu înţeleg de ce
ai avea ceva de obiectat în privinţa asta.
— Nu-l ucide pe acesta! spuse ea. Lasă-mă să îl păstrez,
dacă doar aşa te pot împiedica să îl ucizi.
Dorian o privi.
— Dacă te deranjează atât de mult, nu voi pune să fie
ucis. Îi voi căuta un cămin şi chiar îţi voi cere aprobarea
înainte de a lua decizia finală.
— Ai face asta?
— Ce reprezintă viaţa câinelui pentru mine? Dacă te
mulţumeşte, atunci aşa se va întâmpla.
Chipul ei ardea în timp ce el se ridică în picioare, apro-
piindu-se de ea.
— Promiţi?
El îşi duse o mână la inimă.
— Jur pe coroana mea că acest căţel va trăi!
Ea realiză deodată cât de aproape de a se atinge erau.
— Mulţumesc.
Nehemia îi privi de pe podea, cu sprâncenele ridicate,
până ce una dintre gărzile sale apăru lângă poartă.
— Este timpul să mergem, prinţesă, spuse el în Eyliwe.
Trebuie să vă pregătiţi pentru piesa de teatru. Prinţesa se
ridică, înaintând printre căţeii care ţopăiau în jurul ei.
— Vrei să plecăm împreună? o întrebă Nehemia pe
Celaena în limba comună.
 Celaena încuviinţă şi deschise poarta pentru prietena sa.
Inchizând-o, privi înapoi către prinţul moştenitor.
— Deci? Tu nu vii cu noi?
Dorian se aşeză pe podeaua cuştii, iar căţeii săriră imediat
pe el.
— Poate ne vedem mai târziu, în seara asta.
— Dacă ai noroc, spuse Celaena şi se îndepărtă. Zâmbi în
sinea ei în timp ce colinda prin castel.
În cele din urmă, Nehemia se întoarse către ea.
— Îl placi?
Celaena rămase cu gura căscată.
— Desigur că nu. De ce l-aş plăcea?
— Comunicaţi cu uşurinţă. Pare că aveţi… o legătură.
— O legătură? Celaena înghiţi în sec. Pur şi simplu îmi
place să îl tachinez.
— Nu este o crimă dacă îl consideri chipeş. Eu voi
recunoaşte că l-am judecat greşit; am crezut că este un idiot
egoist şi infatuat, dar nu este chiar atât de rău.
— Este un Havilliard.
— Mama mea este fiica unui baron care a încercat să îl
dea jos de pe tron pe bunicul meu.
— Ne prostim amândouă. Nu este nimic.
— El pare să fie foarte interesat de tine.
Capul Celaenei se întoarse, ochii fiindu-i plini de furia de
mult uitată care îi făcu stomacul să se încleşteze.
— Mai degrabă mi-aş smulge inima din piept decât să
iubesc un Havilliard, izbucni ea.
Îşi încheiară plimbarea în linişte, iar când se despărţiră,
Celaena îi ură iute Nehemiei o seară plăcută înainte de a se
îndrepta către partea ei de castel.
 Puţinele gărzi care o urmau păstraseră o distanţă
respectabilă faţă de ea, o distanţă care se mărea pe zi ce
trecea. Din ordinele lui Chaol? Noaptea de-abia se
aşternuse, iar cerul rămăsese de un albastru intens,
reflectându-se în zăpada adunată pe pervazul ferestrelor.
Putea cu uşurinţă să iasă din castel, să îşi facă provizii în
Rifthold şi să se îmbarce pe o navă către sud până a doua zi
de dimineaţă.
Celaena se opri lângă o fereastră, rezemându-se de
pervaz. Gărzile se opriră şi nu scoaseră un cuvânt în timp ce
aşteptară. Răceala de afară se strecură înăuntru, sărutându-i
chipul. Oare ei s-ar aştepta ca ea să o ia înspre sud? Poate că
nordul ar fi o alegere neaşteptată; nimeni nu mergea în
nord pe timpul iernii dacă nu avea gânduri sinucigaşe.
Ceva se mişcă în reflexia din fereastră, iar ea se răsuci,
privindu-l pe bărbatul care stătea în spatele ei.
Dar Cain nu îi zâmbi, nu în felul acela batjocoritor. În
schimb, gâfâia, gura deschizându-i-se şi închizându-i-se
asemenea unui peşte pe uscat. Ochii lui negri erau larg
deschişi, iar o mână îi cuprindea gâtul enorm. Poate că se va
sufoca, speră ea.
— S-a întâmplat ceva? întrebă ea suav, rezemându-se de
perete. El privi într-o parte şi în cealaltă, către gărzi, către
fereastră, înainte ca ochii să i se oprească pe ai Celaenei.
Strân- soarea din jurul gâtului i se intensifică, de parcă el
însuşi ar fi încercat să împiedice cuvintele care se luptau să
iasă, iar inelul negru de pe deget licărea alene. Deşi ar fi
trebuit să fie imposibil, Cain părea să mai fi adăugat vreo
patru kilograme de muşchi în ultimele zile. De fapt, de
fiecare dată când îl vedea, Cain era din ce în ce mai mare.
 Sprâncenele Celaenei se încruntară şi îşi lăsă braţele pe
lângă corp.
— Cain, spuse ea, dar el o luă la goană în josul
coridorului asemenea unui iepure, cu o viteză anormală.
Privi de câteva ori peste umăr, nu către ea sau către gărzile
confuze, ci către ceva dincolo de ei.
Celaena aşteptă până ce sunetul paşilor lui iuţi se stinse,
apoi se grăbi să ajungă în camera sa. Trimise mesaje lui Nox
şi Pelor, neexplicându-le de ce, ci doar spunându-le să stea
în camerele lor peste noapte şi să nu deschidă nimănui uşa.

CAPITOLUL 33
Kaltain îşi ciupi obrajii ieşind din garderobă. Servitoarele
ei pulverizară parfum prin încăpere, iar tânăra femeie bău
un pahar de apă cu zahăr înainte de a pune mâna pe
mânerul uşii. Tocmai fuma o pipă când ducele Perrington
fusese anunţat. Se repezise în garderobă şi îşi schimbase
hainele, sperând că mirosul nu va persista. Dacă el avea să
afle despre opiu, ea putea da vina pe oribilele dureri de cap
pe care le avusese în ultima vreme. Kaltain se grăbi şi trecu
din dormitorul ei în foaier, apoi în camera de zi.
Ducele părea gata de luptă, ca de obicei.
— Înălţimea Voastră, spuse ea făcând o reverenţă.
Vederea îi era înceţoşată pe margini, iar trupul devenise
greoi. Ducele îi sărută mâna când ea i-o oferi, buzele lui
umede zăbovind pe pielea ei. Ochii li se întâlniră când el
ridică privirea de pe mâna sa, iar o parte din cameră
dispăru. Cât de departe ar merge ea pentru a-şi asigura
poziţia lângă Dorian?
 — Sper că nu te-am deranjat, spuse el eliberându-i mâna.
Pereţii camerei apărură, apoi podeaua şi tavanul, iar Kaltain
avu sentimentul că era închisă într-o cutie, o cuşcă
fermecătoare cu tapiserii şi perne.
— Doar moţăiam, milord, spuse ea aşezându-se. El
adulmecă, iar Kaltain s-ar fi simţit teribil de agitată dacă
drogul nu i-ar fi înceţoşat mintea. Cărui fapt îi datorez
plăcerea acestei vizite neaşteptate?
— Voiam să ştiu dacă te simţi bine – nu te-am văzut la
cină. Perrington îşi încrucişă braţele – braţe care păreau
capabile să îi sfărâme craniul.
— Am fost indispusă. Rezistă tentaţiei de a-şi odihni
capul mult prea greu pe canapea.
Ducele îi spuse ceva, dar Kaltain descoperi că urechile
sale încetaseră să mai audă. Pielea lui părea că devine de
piatră, iar ochii se transformau în sfere necruţătoare de
marmură. Până şi părul rar împietrise. Gura albă continua
să se mişte spre uimirea ei, dezvăluind un gât sculptat din
marmură.
— Îmi pare rău, spuse ea. Nu mă simt bine.
— Să îţi aduc nişte apă? Ducele se ridică. Sau ar trebui să
plec?
— Nu! spuse ea, aproape strigând. Inima îi zvâcni. Ce
vreau să spun este… mă simt suficient de bine pentru a mă
bucura de compania dumneavoastră, dar vă rog să îmi
iertaţi neatenţia.
— Eu nu te-aş numi neatentă, Lady Kaltain, spuse el
aşezându-se din nou. Eşti una dintre cele mai inteligente
femei pe care le-am întâlnit. Înălţimea Sa mi-a spus acelaşi
lucru ieri.
 Kaltain îşi îndreptă umerii. Zări chipul lui Dorian şi
coroana care îi împodobea capul.
— Prinţul a spus asta… despre mine?
Ducele puse o mână pe genunchiul ei, mângâindu-l cu
degetul.
— Desigur, apoi Lady Lillian l-a întrerupt înainte de a
mai spune ceva.
Capul ei se învârtea.
— De ce se afla Lillian cu el?
— Nu ştiu. Mi-aş dori să fi fost altfel.
Kaltain trebuia să facă ceva, ceva pentru a opri toate
astea. Fata se mişca repede, prea repede pentru manevrele
ei. Lillian îl prinsese pe prinţul moştenitor în plasă, iar
acum Kaltain trebuia să îl elibereze. Perrington putea face
asta. El o putea face pe Lillian să dispară şi să nu fie găsită
niciodată. Nu, Lillian era o doamnă, iar un bărbat cu o
asemenea onoare precum Perrington nu ar răni niciodată pe
cineva de viţă nobilă. Sau ar face-o? Scheleţi dansau în cerc
în jurul capului ei. Dar dacă el era de părere că Lillian nu
era o doamnă… Durerea ei de cap reînvie cu atâta forţă
încât o privă de aerul din plămâni.
— Şi eu am avut aceeaşi reacţie, spuse ea masându-şi
tâmpla. Este greu de crezut că cineva cu o reputaţie atât de
îndoielnică precum Lady Lillian a câştigat inima prinţului.
Poate că durerile de cap vor înceta de îndată ce ea se va afla
în dreapta lui Dorian. Poate că ar fi bine ca cineva să discute
cu prinţul moştenitor, continuă ea.
— O reputaţie îndoielnică?
— Am auzit de la cineva că originea ei nu este atât de…
pură pe cât ar trebui să fie.
 — Ce ai auzit? întrebă impunător Perrington.
Kaltain se juca cu o piatră de la brăţara sa.
— Nu ştiu detalii, dar câţiva membri ai nobilimii nu sunt
de părere că ea ar fi o companie potrivită pentru nimeni de
la curte. Mi-ar plăcea să aflu mai multe despre Lady Lillian,
dumneavoastră nu? Este de datoria noastră ca supuşi
credincioşi ai coroanei să îl protejăm pe prinţ de asemenea
forţe.
— Într-adevăr, este, spuse încet ducele.
Ceva sălbatic şi străin produse un ţipăt în interiorul ei,
domolindu-i durerea de cap, iar gândurile despre maci şi
cuşti dispărură.
Trebuia să facă orice era necesar pentru a salva coroana şi
viitorul ei.

Celaena ridică privirea dintr-o carte veche despre teoria

semnelor Wyrd când uşa se întredeschise, balamalele
scârţâind suficient de tare pentru a trezi morţii. Inima ei o
luă la goană, dar încercă să pară cât mai indiferentă. Dar nu
era Dorian Havilliard cel care intră şi nici vreo creatură
feroce.
Uşa se deschise complet, iar Nehemia, purtând o
minunată rochie cusută cu aur, stătea înaintea ei. Nu privi
către Celaena, rămânând nemişcată în prag. Ochii îi erau
aţintiţi la podea, iar lacrimile îi întinseseră fardul pe obraji.
— Nehemia? întrebă mirată Celaena ridicându-se în
picioare. Ce s-a întâmplat la spectacol?
Umerii Nehemiei se ridicară nedumeriţi. Încet îşi ridică
privirea, dezvăluindu-şi ochii roşii.
 — Nu… nu ştiam unde în altă parte să merg, spuse ea în
Eyliwe.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Celaena cu respiraţia brusc
sacadată.
Atunci Celaena observă bucata de hârtie din mâinile
Nehemiei.
— I-au masacrat, şopti Nehemia cu ochii larg deschişi.
Dădu din cap, de parcă ar fi încercat să îşi nege propriile
cuvinte.
Celaena încremeni.
— Pe cine?
— O legiune a armatei Adarlanului a capturat cinci sute
de rebeli Eyliwe care se ascundeau la graniţa dintre Pădurea
Oakwald şi Mlaştinile de Piatră. Lacrimile îi căzură pe
rochia albă. Mototoli bucata de hârtie în pumni. Tatăl meu
spune că urmau să meargă în Calaculla drept prizonieri de
război. Dar câţiva dintre rebeli au încercat să evadeze în
timpul călătoriei şi… Nehemia trase adânc aer în piept,
luptându-se să rostească restul frazei. Şi soldaţii i-au ucis pe
toţi drept pedeapsă, chiar şi pe copii.
Cina Celaenei i se ridică în gât. Cinci sute – măcelăriţi.
Celaena deveni conştientă de gărzile personale ale
Nehemiei stând în pragul uşii, cu ochii licărind.
Câţi dintre rebeli fuseseră oameni pe care ei îi cunoşteau
– pe care Nehemia îi ajutase şi protejase într-un fel sau
altul?
— Care este rostul în a fi prinţesă în Eyliwe dacă nu îmi
pot ajuta oamenii? spuse Nehemia. Cum mă pot numi
prinţesa lor, când se întâmplă asemenea lucruri?
 — Îmi pare atât de rău, şopti Celaena. Ca şi cum aceste
cuvinte rupseră vraja care o ţintuise pe prinţesă în loc,
Nehemia alergă în braţele sale. Bijuteriile ei de aur apăsau
tare pe pielea Celaenei. Nehemia plânse. Incapabilă să
spună ceva, asasina pur şi simplu o ţinu în braţe, cât timp
avu nevoie pentru ca durerea să i se domolească.

CAPITOLUL 34
Celaena stătea lângă fereastra din dormitor, privind fulgii
de zăpadă dansând în aerul nopţii. Nehemia se întorsese de
mult în apartamentul ei, cu lacrimile uscate şi capul din nou
sus. Ceasul bătu ora unsprezece, iar Celaena se întinse, dar
apoi se opri simţind durerea unui junghi în burtă. Se aplecă
în faţă, concentrându-se pe respiraţie şi aşteptă ca aceste
craippe bruşte să se domolească. Se simţea astfel de peste o
oră şi îşi înfăşură pătura în jurul ei, căldura focului din
şemi- neu neajungând să încălzească locul de lângă
fereastră. Din fericire, Philippa intră, aducându-i o ceaşcă
cu ceai.
— Poftim, copilă, spuse ea. Te va ajuta. O aşeză pe masa
de lângă asasină şi îşi puse mâna pe fotoliu. Mare păcat ce s-
a întâmplat cu acei rebeli Eyliwe, spuse ea suficient de încet
încât nicio ureche care ar fi ascultat să nu fi putut auzi. Nu
îmi pot imagina ce trebuie să simtă prinţesa. Celaena simţi
cum furia clocoteşte împreună cu durerea din stomacul ei.
Totuşi, este norocoasă să aibă o prietenă atât de bună ca
tine.
Celaena atinse mâna Philippei.
— Mulţumesc.
 Luă ceaşca de pe masă şi sâsâi, aproape vărsând-o pe ea
când toarta fierbinte o arse la mână.
— Ai grijă. Philippa chicoti. Nu credeam că asasinii pot fi
atât de neîndemânatici. Dacă ai nevoie de ceva, trimite
vorbă. Philippa îi ciufuli părul Celaenei şi plecă. Celaena i-ar
fi mulţumit din nou, dar un val de crampe preluă controlul,
iar ea se aplecă înainte în timp ce uşa se închise.
Luarea în greutate din ultimele trei luni şi jumătate
permisese menstruaţiei să se reinstaleze, după ce
înfometarea din Endovier o făcuse să dispară. Celaena
gemu. Cum avea să se antreneze astfel? Duelul era peste
patru săptămâni.
Fulgii de zăpadă licăreau şi sclipeau dincolo de geamul
ferestrei, învârtindu-se şi plutind în timp ce zburau spre
pământ într-un vals ce depăşea capacitatea umană de
înţelegere.
Cum se putea aştepta Elena ca ea să învingă răul din
castel când acesta era nesfârşit? Ce era asta în comparaţie
cu ceea ce se întâmpla în alte regate? Sau în Endovier şi
Calaculla? Uşa dormitorului ei se deschise şi cineva se
apropie.
— Am auzit despre Nehemia. Era Chaol.
— Ce faci? Nu e târziu pentru tine să fii aici? întrebă ea
trăgând păturile şi mai aproape de ea.
— Eu… eşti bolnavă?
— Sunt indispusă.
— Din cauza celor întâmplate cu rebelii?
El chiar nu înţelesese? Celaena făcu o grimasă.
— Nu. Chiar nu mă simt bine.
 — Şi mie îmi provoacă o stare de rău, murmură Chaol cu
ochii în podea. Toate astea. Şi după ce am văzut
Endovierul… îşi frecă faţa, de parcă ar fi putut alunga
amintirea lagărului.
Cinci sute de oameni, şopti el. Uimită de ceea ce
recunoştea el, Celaena putu doar să îl privească.
— Ascultă, începu el păşind către ea. Ştiu că uneori sunt
rece cu tine şi ştiu că te plângi în legătură cu asta lui
Dorian, dar… Se întoarse către ea. Este un lucru bun că te-ai
împrietenit cu prinţesa şi apreciez onestitatea şi prietenia ta
sinceră faţă de ea. Ştiu că circulă zvonuri despre legătura
Nehemiei cu rebelii din Eyliwe, dar… dar îmi place să cred
că, dacă ţara mea ar fi cotropită, nici eu nu m-aş da în lături
de la nimic pentru a recâştiga libertatea poporului meu.
Celaena i-ar fi răspuns dacă nu ar fi simţit durerea
profundă care îi acaparase mijlocul şi freamătul brusc din
abdomenul ei.
— Este posibil… începu el, privind pe fereastră. Este
posibil să mă fi înşelat. Camera începu să se învârtă şi să
ţopăie, iar Celaena închise ochii. Întotdeauna avusese
crampe groaznice, de obicei însoţite de greaţă. Dar nu va
vomita. Nu exact în acel moment.
— Chaol, începu ea punându-şi mâna peste gură în timp
ce greaţa se intensifică şi preluă controlul.
— Doar că sunt foarte mândru de slujba mea, continuă el.
— Chaol, spuse ea din nou. Oh, avea să vomite.
— Iar tu eşti Asasinul Adarlanului. Dar mă întrebam
dacă… dacă tu ai vrea să…
— Chaol, îl avertiză ea. Până ca el să se întoarcă spre ea,
Celaena vomită pe podea.
 Căpitanul scoase un sunet dezgustat, sărind înapoi un
pas. Lacrimile îl inundară în timp ce gustul amar şi
înţepător îi umplu gura. Celaena se aplecă peste genunchi,
lăsând saliva şi fierea să curgă pe podea.
— Tu eşti… în numele Wyrdului, tu chiar eşti bolnavă,
nu-i aşa? Chaol chemă o servitoare, ajutând-o să se ridice
din fotoliu. Camera era mult mai clară acum. Ce o întrebase
el? Vino. Să te băgăm în pat.
— Nu sunt bolnavă în felul ăla, gemu ea. El o aşeză pe
pat, dând pătura la o parte. O servitoare intră, încruntându-
se la dezastrul de pe podea şi strigă după ajutor.
— Atunci, în ce fel?
— Eu, aa… Faţa ei era atât de fierbinte, încât Celaena
crezu că avea să se topească pe podea. O, idiotule!
Menstruaţia mea a revenit, în sfârşit.
Chipul lui se asortă deodată cu al ei şi Chaol făcu un pas
înapoi, trecând o mână prin părul său scurt, castaniu.
— Eu… dacă… Atunci voi pleca, bolborosi el şi făcu o
plecăciune. Celaena ridică o sprânceană, apoi, în ciuda
durerii, zâmbi în timp ce el părăsi camera cât de repede
putu, fără ca picioarele să i-o ia la sănătoasa, împiedicându-
se uşor de pragul uşii.
Celaena îşi îndreptă privirea către servitoarele care făceau
curăţenie.
— Îmi pare atât de rău, spuse ea, dar ele o ignorară.
Ruşinată şi îndurerată, asasina se târî în pat şi se cuibări
între pături, sperând că somnul va sosi în curând.
Dar somnul nu avea să vină curând, iar câteva minute
mai târziu, uşa se deschise din nou, şi cineva râse.
 — M-am întâlnit cu Chaol, iar el m-a informat despre
„sta- rea“ ta. Ai crede că un bărbat în postura lui nu ar fi
atât de uşor de dezgustat, mai ales după examinarea tuturor
cadavrelor ălora.
Celaena deschise un ochi şi se încruntă când Dorian se
aşeză pe patul ei.
— Sunt într-o stare de agonie absolută şi nu pot fi
deranjată.
— Nu poate fi atât de rău, spuse el scoţând un pachet de
cărţi de joc din buzunarul jachetei sale. Vrei să joci?
— Deja ţi-am spus că nu mă simt bine.
— Mie îmi pari bine. Dorian amestecă repede şi cu
dibăcie cărţile. Doar un joc.
— Tu nu plăteşti oameni să te distreze?
El se încruntă, împărţind pachetul în două.
— Ar trebui să fii onorată de prezenţa mea.
— Aş fi onorată dacă ai pleca.
— Pentru cineva care depinde de amabilitatea mea, ai
foarte mult tupeu.
— Tupeu? De-abia am început. Întorcându-se pe-o parte,
îşi strânse genunchii la piept.
El râse, punând pachetul de cărţi în buzunar.
— Noul tău tovarăş canin este bine, dacă doreşti să ştii.
Ea gemu în pernă.
— Pleacă. Simt că mor.
— Nicio fecioară frumoasă nu ar trebui să moară singură,
rosti el punându-şi mâna peste a ei. Vrei să îţi citesc în
ultimele tale clipe de viaţă? Ce poveste ţi-ar plăcea?
Celaena îşi trase mâna de sub a lui.
 — Ce spui de povestea prinţului idiot care nu vrea să o
lase pe asasină singură?
— O, ador povestea aia! Are şi un final atât de fericit – de
ce? Asasina se prefăcea că se simte rău pentru a atrage
atenţia prinţului! Cine ar fi ghicit? Ce fată inteligentă! Iar
scena din dormitor este atât de adorabilă – merită citită
printre toate tachinările lor nesfârşite!
— Afară! Afară! Afară! Lasă-mă în pace, du-te şi petrece-ţi
timpul cu alte femei! Ea apucă o carte şi o aruncă spre el.
Dorian o prinse înainte de a-i sparge nasul, iar ea deschise
larg ochii. Nu am vrut… nu a fost un atac! Era o glumă… nu
voiam cu adevărat să te rănesc, înălţimea Ta! spuse ea
răvăşită.
— Aş fi sperat ca Asasinul Adarlanului să aleagă să mă
atace într-o manieră mai demnă. Cel puţin cu o sabie sau cu
un cuţit, de preferat nu pe la spate.
Celaena cuprinse burta cu braţele şi se aplecă. Uneori,
ura să fie femeie.
— Apropo, este „Dorian“. Nu „înălţimea Ta“.
— Foarte bine.
— Spune-o.
— Ce să zic?
— Spune-mi numele. Spune „foarte bine, Dorian“.
Ea îşi dădu ochii peste cap.
— Dacă asta o mulţumeşte pe Sanctitatea Voastră
Mărinimoasă, mă voi adresa ţie folosind numele tău mic.
— Sanctitate Mărinimoasă? O, îmi place asta. Un zâmbet
fantomatic apăru pe chipul ei, iar Dorian privi cartea. Asta
nu este una dintre cărţile pe care ţi le-am trimis eu! Eu nu
deţin asemenea cărţi!
 Ea râse fără putere şi luă ceaiul din mâinile servitoarei în
timp ce aceasta se apropie.
— Desigur că nu, Dorian! Am trimis servitoarele să îmi
aducă un exemplar astăzi.
— Pasiunile Apusului, citi el şi deschise cartea la o pagină
întâmplătoare pentru a citi cu voce tare: „Mâinile lui
mângâiară cu blândeţe corpul ei mătăsos, şi…“ – Dorian
căscă ochii mari. În numele ’Wyrdului! Tu chiar citeşti
prostia asta? Ce s-a întâmplat cu Simboluri şi Putere şi
Cultura şi Obiceiurile Eyliwe?
Celaena îşi termină băutura, ceaiul de ghimbir calmându-
i stomacul.
— O poţi împrumuta după ce o termin eu de citit. Dacă o
vei citi, experienţa ta literară va fi completă. Şi, adăugă ea
cu un zâmbet timid, îţi va oferi idei în legătură cu ce le poţi
face domniţelor tale.
El sâsâi printre dinţi.
— Nu voi citi asta!
Ea îi luă cartea din mână, lăsându-se pe spate.
— Atunci presupun că eşti exact precum Chaol.
— Chaol? întrebă el căzând în capcană. I-ai cerut lui
Chaol să citească asta?
— El a refuzat, desigur, minţi ea.
Dorian smulse cartea din mâinile ei.
— Dă-mi asta, femeie diabolică. Nu îţi voi permite să ne
întorci unul împotriva celuilalt. Privi încă o dată romanul,
apoi îl întoarse pe partea cealaltă, ascunzând titlul. Ea
zâmbi şi îşi îndreptă privirea către zăpada care cădea. Era
un frig crâncen afară şi nici măcar focul nu putea încălzi
rafalele de vânt ce pătrundeau prin deschizătura uşilor de la
balconul ei. Îl simţi pe Dorian privind-o, şi nu în felul acela
precaut în care o privea Chaol uneori. De fapt, Dorian părea
să o privească doar pentru că îi făcea plăcere să o privească.
Dar şi ei îi făcea plăcere să îl privească pe el.

Dorian nu îşi dădu seama că îl vrăjise până ce Celaena nu

se îndreptă şi spuse:
— La ce te holbezi?
— Eşti frumoasă, spuse Dorian înainte de a gândi.
— Nu fi prost.
— Te-am jignit? Sângele îi gonea prin vene într-un ritm
straniu.
— Nu, spuse ea şi îşi întoarse iute privirea către fereastră.
Dorian îi privi chipul înroşindu-se din ce în ce mai mult. El
nu cunoscuse niciodată o femeie atrăgătoare de atât de
mult timp fără să o curteze – cu excepţia lui Kaltain. Şi nu
putea nega că ardea de nerăbdare să afle gustul buzelor
Celaenei, parfumul pielii ei sau reacţia ei la atingerea
degetelor lui.
Săptămânile din preajma sărbătorii Yulemas erau o
perioadă de relaxare, o perioadă pentru a sărbători plăcerile
carnale care ţineau cuiva de cald într-o noapte de iarnă.
Femeile îşi purtau părul desprins; câteva chiar refuzau să
poarte corset. Era o sărbătoare pentru a te ospăta din
fructele recoltei şi acelea ale trupului. De obicei, Dorian
aştepta nerăbdător această sărbătoare. Dar acum…
Acum avea un nod în stomac. Cum putea sărbători când
tocmai primise vestea despre ceea ce făcuseră soldaţii
tatălui lui acelor rebeli? Nu cruţaseră nici măcar o viaţă.
Cinci sute de oameni – toţi morţi. Cum o va putea privi din
nou pe
Nehemia în ochi? Şi cum va putea într-o bună zi conduce
un regat ai cărui soldaţi fuseseră antrenaţi să aibă atât de
puţină compasiune pentru viaţa unui om?
Gura i se uscă. Celaena era din Terrasen – o altă ţară
cucerită, prima cucerire a tatălui lui. Era un miracol că ea îi
accepta prezenţa sau poate că petrecuse atât de mult timp
în Adarlan încât nu îi mai păsa. Cumva, Dorian nu credea că
astfel stăteau lucrurile – nu când ea avea trei cicatrici
imense pe spate care să îi amintească întotdeauna de
brutalitatea tatălui lui.
— S-a întâmplat ceva? întrebă ea. Precaută. Curioasă. De
parcă i-ar fi păsat. El trase adânc aer în piept şi merse lângă
fereastră, incapabil să o privească. Geamul era rece sub
mâna lui, iar Dorian privi fulgii de nea prăbuşindu-se spre
pământ.
— Probabil că mă urăşti, murmură el. Pe mine şi pe
familia mea pentru frivolitatea şi absurditatea noastră când
în afara acestui oraş se întâmplă atât de multe lucruri
oribile. Am aflat despre rebelii aceia măcelăriţi şi… îmi este
ruşine, spuse el sprijindu-şi capul de fereastră. Dorian o
auzi ridicându-se şi apoi prăbuşindu-se într-un fotoliu.
Cuvintele lui curseră asemenea unui râu, unele după altele,
iar el nu se putu abţine să nu vorbească. Înţeleg de ce îţi
este atât de uşor când îi ucizi pe cei de rangul meu. Şi nu te
învinovăţesc pentru asta.
— Dorian, spuse ea cu blândeţe.
Lumea dincolo de castel era întunecată.
 — Ştiu că nu îmi vei spune niciodată, continuă el dând
glas gândurilor pe care voia să i le dezvăluie de mult timp.
Dar ştiu că ceva teribil ţi s-a întâmplat când erai mai mică,
probabil din vina tatălui meu. Ai tot dreptul să urăşti
Adarlanul pentru cotropirea Terrasenului în felul în care a
făcut-o – pentru controlul asupra tuturor ţărilor şi ţara
prietenului tău.
Înghiţi în sec, ochii umezindu-i-se.
— Nu mă vei crede. Dar… eu nu vreau să fac parte din
asta. Nu mă pot numi bărbat cât timp îi permit tatălui meu
să încurajeze asemenea atrocităţi. Chiar dacă am cerut
îndurare pentru multe dintre regatele cucerite, el nu vrea să
asculte. Nu în lumea asta. Aceasta este lumea în care te-am
ales doar pe tine pentru a fi Campionul meu, pentru că
ştiam că asta îl va enerva pe tatăl meu. Celaena scutură din
cap, dar Dorian continuă. Însă, dacă refuzam să sponsorizez
un Campion, tata ar fi privit asta ca pe o opoziţie făţişă şi
încă nu sunt suficient de bărbat pentru a mă împotrivi lui în
felul acesta. Aşa că am ales ca Asasinul Adarlanului să fie
Campionul meu, pentru că alegerea unui Campion al meu
era singura pe care o aveam.
Da, acum totul era clar.
— Viaţa nu ar trebui să fie astfel, spuse el, ochii
întâlnindu-li-se în timp ce el gesticulă spre cameră. Şi…
lumea nu ar trebui să fie aşa.
Asasina era tăcută, ascultându-şi bătăile agitate ale inimii
înainte de a vorbi.
— Nu te urăsc, spuse ea puţin mai tare decât o şoaptă.
Dorian se aşeză în fotoliul dinaintea ei şi îşi cuprinse capul
în mâini. Părea teribil de singur. Şi nu cred că tu eşti ca ei.
Mie… îmi pare rău dacă te-am rănit. În majoritatea timpului
doar glumesc.
— Să mă răneşti? spuse el. Nu m-ai rănit! Tu doar… tu ai
făcut lucrurile puţin mai distractive.
Ea ridică bărbia.
— Doar puţin?
— Puţin mai mult, spuse el. Îşi întinse picioarele. Ah, de-
ai putea veni la balul de Yulemas cu mine. Fii
recunoscătoare că nu poţi participa.
— De ce nu pot participa? Şi ce este acest bal?
Dorian oftă.
— Nimic foarte special. Doar un bal mascat care se
întâmplă să fie de Yulemas. Şi cred că ştii perfect de ce nu
poţi veni.
— Ţie şi lui Chaol vă place să distrugeţi orice distracţie de
care aş putea avea parte, nu-i aşa? Îmi place să particip la
petreceri.
— Când vei fi Campionul tatălui meu, vei putea participa
la toate balurile la care vei dori.
Ea se strâmbă. El îşi dorea să îi spună că, dacă ar fi putut,
i-ar fi cerut să îl însoţească; că el îşi dorea să petreacă timp
cu ea, că se gândea la ea chiar şi când nu erau împreună; dar
ştia că ea ar fi râs.
Ceasul bătu miezul nopţii.
— Probabil că ar trebui să plec, spuse el întinzându-şi
braţele. Mâine mă aşteaptă o zi plină de şedinţe de consiliu
şi nu cred că ducele Perrington va fi încântat dacă voi fi pe
jumătate adormit în timpul lor.
Celaena zâmbi compătimitor.
 — Asigură-te că îi transmiţi ducelui cele mai calde
salutări din partea mea. Nu avea cum să uite modul în care
o tratase ducele în acea primă zi în Endovier. Nici Dorian
nu uitase. Iar gândul că ducele ar putea-o trata din nou
astfel îl făcea să fiarbă de mânie.
Fără să gândească, se aplecă şi o sărută pe obraz. Ea se
încordă când buzele sale îi atinseră pielea şi, deşi sărutul fu
scurt, Dorian adulmecă parfumul ei. Să se desprindă fu
surprinzător de dificil.
— Odihneşte-te, Celaena, spuse el.
— Noapte bună, Dorian! În timp ce se îndepărta, Dorian
se întreba de ce Celaena părea deodată atât de tristă şi de ce
îi pronunţase numele nu cu tandreţe, ci cu resemnare.

Celaena privi cum razele lunii luminau tavanul. Un bal

mascat de Yulemas! Deşi era cea mai coruptă şi mai
ostentativă curte din Erilea, suna grozav de romantic. Şi
desigur, ei nu îi era permis să participe. Oftă adânc şi îşi
cuibări mâinile sub cap. Ce dorise Chaol să o întrebe înainte
ca ea să vomite – o invitaţie adevărată la bal?
Scutură din cap. Nu. Ultimul lucru pe care l-ar face el
vreodată ar fi să o invite la un bal regal. În afară de asta,
ambii aveau lucruri mai importante pe cap. Cum ar fi cine îi
ucidea pe Campioni. Poate că ar fi trebuit să îi trimită un
mesaj despre comportamentul straniu al lui Cain din acea
după-amiază.
Celaena închise ochii şi zâmbi. Nu se putea gândi la un
dar mai frumos de Yulemas decât descoperirea cadavrului
lui Cain în următoarea dimineaţă. Totuşi, pe măsură ce
orele înaintau, Celaena rămase de veghe, aşteptând,
întrebându-se ce se ascundea cu adevărat în castel şi
neputând să îşi ia gândul de la cei cinci sute de rebeli morţi,
îngropaţi în cine ştie ce morminte anonime.

CAPITOLUL 35
În dimineaţa următoare, Chaol Westfall stătea la al doilea
etaj al castelului, privind peste curte. Sub el, două siluete se
mişcau agale printre gardurile vii. Pelerina albă a Celaenei o
făcea uşor de observat, iar Dorian putea fi întotdeauna
recunoscut după cercul liber din jurul lui.
El ar trebui să fie acolo jos, cu un pas în urma lor, supra-
veghindu-i, asigurându-se că ea nu îl va lua prizonier pe
Dorian şi se va folosi de el pentru a evada. Logica şi ani
întregi de experienţă îi strigau să îi însoţească, deşi şase
gărzi îi acompaniau. Ea era înşelătoare, vicleană şi
diabolică.
Dar el nu îşi putea convinge picioarele să se mişte.
Cu fiecare zi ce trecea, el simţea barierele topindu-se. El
permitea barierelor să se topească. Datorită râsului ei sincer,
pentru că o găsise într-o după-amiază dormind cu faţa pe o
carte deschisă, pentru că el ştia că ea putea câştiga.
Era o criminală – un expert în arta asasinatelor, o regină a
lumii de dincolo – şi totuşi… totuşi era doar o fată, trimisă la
şaptesprezece ani în Endovier.
Acest gând îi provoca greaţă de fiecare dată. El se
antrenase cu gărzile de la şaptesprezece ani, dar încă locuia
acolo, încă avea un acoperiş deasupra capului şi mâncare
bună, şi prieteni.
 Dorian fusese în toiul curtării lui Rosamund la vârsta
aceea, nepăsându-i de nimic.
Dar ea – la şaptesprezece ani – ajunsese într-un lagăr al
morţii. Şi supravieţuise.
Chaol nu era sigur că el ar putea supravieţui
Endovierului, mai ales în lunile de iarnă. El nu fusese
niciodată biciuit, nu văzuse niciodată pe cineva murind.
Niciodată nu simţise gerul şi foametea.
Celaena râse despre ceva ce spusese Dorian. Ea
supravieţuise Endovierului şi totuşi, încă putea să râdă.
În timp ce îl îngrozea să o vadă acolo jos, la o mână
distanţă de gâtul neprotejat al lui Dorian, ceea ce îl îngrozea
şi mai tare era faptul că Dorian avea încredere în ea. Iar
Chaol nu ştia ce însemna acest lucru pentru el însuşi.

Celaena se plimba prin grădină, neputându-şi stăpâni

zâmbetul care i se întipărise pe chip. Mergeau aproape unul
de celălalt, dar nu suficient de aproape încât să se poată
atinge. Dorian o întâlnise imediat după cină şi o invitase la
o plimbare. De fapt, apăruse atât de repede după ce
servitoarele strânseseră masa încât Celaena ar fi putut crede
că el aşteptase afară.
Desigur, doar din pricina frigului Celaena îşi dorea să îşi
unească braţele cu ale lui şi să îi absoarbă căldura. Pelerina
albă şi îmblănită nu putea împiedica aerul îngheţat să pună
stăpânire pe ea. Îşi putea imagina doar cum ar reacţiona
Nehemia la asemenea temperaturi. Dar, după ce aflase
despre soarta acelor rebeli, prinţesa îşi petrecuse
majoritatea timpului în apartamentul ei şi refuzase ofertele
repetate ale Celaenei de a ieşi la plimbare.
 Trecuseră peste trei săptămâni de la ultima ei întâlnire cu
Elena şi nu primise nicio veste de la ea în ciuda celor trei
teste, cel mai palpitant dintre ele fiind cursa cu obstacole,
pe care îl trecuse cu doar câteva zgârieturi şi vânătăi
minore. Din nefericire, Pelor nu se descurcase atât de bine
şi fusese trimis acasă în cele din urmă. Dar fusese norocos:
alţi trei concurenţi muriseră. Toţi găsiţi în coridoare uitate;
toţi mutilaţi fără a mai putea fi recunoscuţi. Chiar şi
Celaena începuse să tresară la auzul oricărui sunet straniu.
Acum mai rămăseseră doar şase: Cain, Mormânt, Nox, un
soldat şi Renault, un mercenar crud care îl înlocuise pe
Verin ca fiind mâna dreaptă a lui Cain. În mod prea puţin
surprinzător, noua activitate favorită a lui Renault era să o
tachineze pe Celaena.
Ea lăsă deoparte gândurile despre crime când trecură pe
lângă o fântână şi îl surprinse pe Dorian admirând-o cu
coada ochiului. Desigur, ea nu se gândise la Dorian când
alesese să poarte o rochie elegantă de culoarea lavandei sau
când se asigurase că părul îi era bine aranjat sau că
mănuşile sale albe erau impecabile.
— Ce ai vrea să facem acum? spuse Dorian. Ne-am
plimbat de două ori în jurul grădinii.
— Nu ai datorii princiare de îndeplinit? Celaena tresări
când o adiere rece îi suflă gluga de pe cap şi îi îngheţă
urechile. Când îşi recuperă gluga, îl surprinse pe Dorian
privindu-i gâtul. Ce? întrebă ea, înfăşurându-şi strâns
mantia în jurul trupului.
— Mereu porţi colierul acela, spuse el. Este un alt cadou?
Deşi Celaena purta mănuşi, el privi la mâna sa – unde purta
inelul de ametist – şi licărul din ochii lui se stinse.
 — Nu. Îşi acoperi amuleta cu mâna. L-am găsit în cutia
mea cu bijuterii şi mi-a plăcut cum arată, bărbat
insuportabil de posesiv ce eşti.
— Are un aspect vechi. Ai jefuit cufărul imperial, nu-i
aşa? El îi făcu cu ochiul, dar ea nu simţi căldură în gestul
său.
— Nu, repetă ea cu asprime. Deşi un colier nu o putea
proteja de criminal şi deşi Elena avea nişte planuri pe care
nu le dezvăluia, Celaena nu voia să îl dea jos. Prezenţa lui o
liniştea oarecum în timpul lungilor ore în care stătea trează,
supraveghind uşile camerei sale.
El continuă să îi privească mâna până ce ea o coborî de la
gât. Dorian studie colierul.
— Când eram copil, obişnuiam să citesc poveşti despre
începuturile Adarlanului; Gavin era eroul meu. Cred că am
citit fiecare legendă despre războiul cu Erawan.
„Cum poate să fie atât de inteligent? Nu se poate să îşi fi
dat seama atât de repede.” Celaena îşi dădu silinţa să pară
inocentă şi interesată.
— Şi?
— Elena, prima regină a Adarlanului, avea o amuletă
magică. În bătălia cu Lordul întunecat, Gavin şi Elena s-au
trezit lipsiţi de apărare. El era pe cale să o ucidă pe prinţesă
când un spirit a apărut şi i-a oferit colierul. Iar, când şi l-a
pus la gât, Erawan nu a putut să o rănească. Ea a recunoscut
ceea ce era de fapt Lordul întunecat şi i-a spus pe nume. L-a
surprins atât de mult încât a fost distras, iar Gavin l-a
înjunghiat.
Dorian privi în pământ. Au numit colierul Ochiul Elenei;
este pierdut de secole.
 Cât de ciudat era să îl audă pe Dorian, fiul celui care
interzisese şi ştersese orice urmă de magie, vorbind despre
amulete puternice. Totuşi, Celaena încercă să râdă cât mai
veridic posibil.
— Iar tu crezi că fleacul ăsta este Ochiul? Cred că până
acum s-a făcut una cu pământul.
— Presupun că nu, spuse el şi îşi frecă viguros braţele
pentru a se încălzi. Dar am văzut câteva imagini cu Ochiul,
iar colierul tău seamănă cu acela. Poate că este o copie.
— Poate. Celaena schimbă iute subiectul. Când soseşte
fratele tău?
Dorian privi către cer.
— Sunt norocos. De dimineaţă am primit o scrisoare
anunţându-ne că zăpada din munţi îl împiedică pe Hollin să
ajungă acasă. Este blocat la şcoală până după semestrul de
primăvară şi este copleşit.
— Biata ta mamă, spuse Celaena, zâmbind pe jumătate.
— Probabil că va trimite servitori să îi ducă darurile de
Yulemas, indiferent de furtună.
Celaena nu îl auzea şi, deşi pălăvrăgiră pentru o oră după
plimbarea prin grădină, ea nu îşi putea convinge inima să îşi
domolească bătăile. Elena trebuia să ştie că cineva ar fi
recunoscut amuleta, iar dacă acest colier era cel adevărat…
Regele ar putea să o ucidă pe loc pentru că purta nu doar o
bijuterie a familiei regale, ci una de mare putere.
Şi totuşi, din nou, se putea întreba doar care erau de fapt
motivele Elenei.

Celaena ridică privirea din carte către tapiseria de pe

perete. Dulapul rămăsese unde îl împinsese ea, în faţa
intrării în pasaj. Scutură din cap şi se întoarse la carte. Deşi
citise cu atenţie rândurile, niciun cuvânt nu îi rămase în
minte.
Ce voia Elena de la ea? De obicei, reginele moarte nu se
întorceau pentru a da ordine celor vii. Mâinile Celaenei se
încleştară pe carte. Nu era ca şi cum nu îndeplinea porunca
Elenei de a câştiga – s-ar fi luptat oricum din greu pentru
titlul de Campion al regelui. Iar cât despre găsirea şi
înfrângerea răului din castel… ei, bine, acum că părea legat
de oricine era cel care îi ucidea pe Campioni, cum putea ea
să nu încerce să îşi dea seama de unde pornea totul?
O uşă se închise undeva în apartamentul său, iar Celaena
tresări, cartea zburându-i din mâini. Apucă sfeşnicul de pe
noptieră, pregătită să sară din pat, dar îl coborî când
fredonatul Philippei pătrunse prin uşi în dormitorul său.
Celaena gemu coborând din căldura patului pentru a
recupera cartea.
Căzuse sub pat, iar Celaena îngenunche pe podeaua rece
şi se întinse după ea. Nu o găsea nicăieri, aşa că luă o
lumânare. Zări imediat cartea, lângă peretele din spate, dar,
când degetele atinseră coperta, un licăr al luminii lumânării
dezvălui o linie albă de-a lungul podelei de sub pat.
Celaena trase cartea spre ea şi se ridică grăbită. Mâinile îi
tremurau împingând patul din loc, picioarele alunecându-i
pe podeaua pe jumătate îngheţată. Se mişcă greoi, dar, în
cele din urmă, îl mută suficient încât să poată vedea ceea ce
fusese desenat sub el.
Totul în interiorul ei încremeni.
Semne Wyrd.
 Zeci de semne Wyrd fuseseră desenate cu cretă pe podea.
Formau o spirală uriaşă, cu un semn mare în centru.
Celaena se trase înapoi, împiedicându-se şi lovindu-se de
şifonier.
Ce era asta? îşi trecu o mână tremurândă prin păr,
holbându-se la semnul din centru.
Mai văzuse semnul acela. Fusese trasat de-o parte a
trupului lui Verin.
Stomacul i se ridică în gât, iar Celaena se repezi lângă
noptieră şi luă urciorul cu apă de pe el. Fără să stea pe
gânduri, vărsă apa peste semne, apoi alergă în camera de
baie pentru a umple vasul din nou. Când apa reuşi să
înmoaie creta, Celaena luă un prosop şi frecă podeaua până
la epuizare, iar mâinile şi picioarele îi îngheţară.
Abia atunci aruncă pe ea o tunică şi o pereche de
pantaloni şi ieşi în goană pe uşă.

Din fericire, gărzile nu obiectaseră când ea le rugă să o

escorteze la bibliotecă în miezul nopţii. Rămaseră în camera
principală a bibliotecii în timp ce ea cotrobăi printre rafturi,
îndreptându-se către alcovul prăfuit şi uitat în care găsise
majoritatea cărţilor despre semnele Wyrd. Nu putea merge
suficient de repede privind mereu peste umăr.
Ea era următoarea? Ce însemnau toate astea? îşi frecă
degetele. Apoi se opri brusc.
Nehemia, aşezată la o masă mică, o privea cu ochii mari.
Celaena duse o mână la inima care îi bubuia în piept.
— La naiba, spuse ea. Mi-ai tras o sperietură!
Nehemia zâmbi, dar nu foarte convingător. Celaena îşi
înclină capul şi se apropie de ea.
 — Ce faci aici? întrebă impunătoare Nehemia în Eyliwe.
— Nu puteam să dorm. Îşi mută privirea pe cartea
prinţesei. Aceea nu era cartea pe care o foloseau în timpul
lecţiilor. Nu, era o carte veche şi groasă, cu rânduri
înghesuite de text. Ce citeşti?
Nehemia închise cartea şi se ridică.
— Nimic.
Celaena îi observă chipul; buzele îi erau ţuguiate, iar
prinţesa ridică bărbia.
— Credeam că nu poţi citi încă la acest nivel.
Nehemia ascunse cartea sub braţ.
— Atunci eşti exact ca orice prost ignorant din acest
castel, Lillian, spuse ea cu o pronunţie perfectă în limba
comună. Nedându-i şansa să răspundă, prinţesa plecă.
Celaena o privi îndepărtându-se. Nu avea sens. Nehemia
nu putea citi cărţi atât de avansate, nu când încă se
împotmolea cu texte mai uşoare. Iar Nehemia nu vorbea
niciodată cu accentul acela impecabil şi…
În umbrele de dincolo de masă, o bucată de hârtie căzuse
între lemn şi peretele de piatră. Aplecându-se, Celaena
despături hârtia.
Se răsuci în direcţia în care dispăruse Nehemia. Gâtul i se
contractă, iar Celaena vârî bucata de hârtie în buzunar şi se
grăbi spre camera principală, semnul Wyrd desenat pe
hârtie arzându-i hainele ca un acid.
Celaena coborî grăbită un şir de trepte, apoi înainta pe un
coridor ticsit cu cărţi.
Nu, Nehemia nu ar fi păcălit-o astfel, Nehemia nu ar fi
minţit zi după zi despre puţinul pe care îl ştia. Nehemia
fusese cea care îi spusese că gravurile din grădină erau
semne Wyrd. Ştia ce erau, o avertizase să stea departe de
ele, iar şi iar. Pentru că Nehemia era prietena ei, pentru că
Nehemia plânsese când poporul ei fusese masacrat, pentru
că venise la ea pentru alinare.
Dar Nehemia venea dintr-un regat cucerit. Iar regele
Adarlanului smulsese coroana de pe capul tatălui său şi îi
furase titlul. Iar oamenii din Eyliwe erau răpiţi în toiul
nopţii şi vânduţi ca sclavi, împreună cu rebelii despre care
se zvonea că Nehemia îi sprijinea cu atâta îndârjire. Şi cinci
sute de cetăţeni din Eyliwe tocmai fuseseră măcelăriţi.
Ochii o înţepară când zări gărzile trândăvind în fotoliile
din camera principală.
Nehemia avea toate motivele pentru a-i înşela, pentru a
complota împotriva lor. Să distrugă această competiţie
stupidă şi să arunce pe toată lumea într-un acces de
confuzie şi nervozitate. Cine reprezenta o ţintă mai bună
decât criminalii ce trăiau în castel? Nimeni nu le va duce
dorul, dar teama va pune stăpânire pe toţi.
Dar de ce ar complota Nehemia împotriva ei?

CAPITOLUL 36
Zilele trecură fără să o vadă pe Nehemia, iar Celaena nu îi
povesti incidentul lui Chaol, Dorian sau oricui o vizita. Nu o
putea înfrunta pe Nehemia, nu fără mai multe dovezi
concrete, nu fără să strice totul. Aşa că îşi petrecea timpul
liber studiind semnele Wyrd, disperată să găsească o cale de
a le descifra, de a citi acele simboluri, de a afla ce
semnificau şi care era legătura dintre ele şi ucigaş sau bestia
ucigaşului. Printre grijile sale, încă un test trecu fără
incidente sau întâmplări jenante – deşi nu putea spune
acelaşi lucru despre soldatul care fusese eliminat – şi îşi
continuă antrenamentele intense cu Chaol şi ceilalţi
Campioni. Acum mai rămăseseră cinci. Testul final era
peste trei zile, iar duelul două zile mai târziu.
Celaena se trezi în dimineaţa de Yulemas şi savură
liniştea.
Era ceva firesc de paşnic în legătură cu ziua aceea, în
ciuda misterului întâlnirii sale cu Nehemia. Pe moment,
întreg castelul tăcuse pentru a asculta zăpada căzând.
Chiciura croşetase dantelă pe geamurile ferestrelor, un foc
deja trosnea în şemineu, iar umbrele fulgilor de zăpadă
dansau pe podea. Era o dimineaţă paşnică şi minunată de
iarnă. Nu o va distruge gândindu-se la Nehemia sau la duel,
sau la balul la care nu îi era permis să participe în acea
seară. Nu, era dimineaţa de Yulemas, iar ea va fi fericită.
Nu simţea că este o sărbătoare pentru a celebra
întunericul care dădea naştere luminii primăverii, nicio
sărbătoare pentru a celebra naşterea primului fiu al Zeiţei.
Pur şi simplu era o zi în care oamenii erau mai curtenitori,
priveau de două ori către cerşetorii de pe străzi, îşi
aminteau că dragostea era un lucru viu. Celaena zâmbi şi se
întoarse pe partea cealaltă. Dar ceva interveni în calea ei.
Era hârşâitor şi dur pe pielea ei şi avea mirosul specific al…
Bomboane! O pungă uriaşă din hârtie stătea pe o pernă,
iar ea descoperi că era plină cu multe sortimente de
dulciuri. Nu era niciun bilet, niciun nume scris pe pungă.
Ridică din umeri şi, cu ochii scânteindu-i, Celaena luă un
pumn. O, cât de mult adora bomboanele!
 Celaena râse bucuroasă şi îndesă câteva bomboane în
gură. Una câte una, mestecă diversele sortimente şi închise
ochii degustând toate aromele şi texturile.
Când în cele din urmă încetă să mai mestece, maxilarul o
durea. Răsturnă în pat conţinutul pungii, ignorând zahărul
pudră ce se vărsă în acelaşi timp, şi examină tărâmul dulce
dinaintea sa.
Toate dulciurile ei preferate erau acolo: jeleuri îmbrăcate
în ciocolată, migdale glazurate, caramele sub formă de
coacăze, batoane de caramel cu alune, lemn-dulce glazurat
şi, cel mai important, ciocolată. Aruncă în gură o trufă cu
alune.
— Cineva, spuse ea mestecând, este foarte bun cu mine!
Se opri pentru a cerceta din nou punga. Cine o trimisese?
Poate Dorian. Cu siguranţă nu Nehemia sau Chaol. Nici
Zânele Zăpezii care duceau dulciuri copiilor cuminţi.
Încetaseră să o mai viziteze când ucisese pentru prima oară
o altă fiinţă umană. Poate Nox. El o plăcea destul de mult.
— Domnişoară Celaena! exclamă Philippa din pragul uşii,
cu gura căscată.
— Yulemas fericit, Philippa! spuse ea. Vrei o bomboană?
Philippa se grăbi să ajungă lângă Celaena.
— Yulemas fericit, într-adevăr! Uită-te la patul ăsta! Uită-
te la dezastrul ăsta! Celaena tresări.
— Dinţii tăi sunt roşii! se plânse Philippa. Se întinse după
oglinda de mână pe care Celaena o ţinea pe noptieră şi o
ridică pentru ca asasina să se poată privi.
Într-adevăr, dinţii îi erau coloraţi roşu-aprins. Îşi trecu
limba peste ei, apoi încercă să îndepărteze petele cu
degetul.
 — Blestemate acadelele astea!
— Da, spuse Philippa. Iar la gură eşti plină de ciocolată!
Nici măcar nepotul meu nu mănâncă dulciuri în halul ăsta!
Celaena râse.
— Ai un nepot?
— Da, şi poate mânca fără să verse prin pat sau să se
mânjească pe faţă!
Celaena împinse păturile, zahărul împrăştiindu-se în jur.
— Ia o bomboană, Philippa.
— Este ora şapte dimineaţa. Philippa mătură zahărul în
palmă. O să ţi se facă rău.
— Rău? Cui i se poate face rău de la bomboane? Celaena
se strâmbă şi îşi expuse dinţii stacojii.
— Arăţi precum un demon, spuse Philippa. Nu deschide
gura şi nimeni nu va observa.
— Tu şi cu mine ştim prea bine că acest lucru nu este
posibil.
Spre surprinderea ei, Philippa râse.
— Yulemas fericit, Celaena! spuse ea. Auzind-o pe
Philippa adresându-i-se pe nume, un fior imens şi
neaşteptat de plăcere o cuprinse. Vino, spuse servitoarea. Să
te îmbrăcăm – ceremonia începe la ora nouă. Philippa se
îndreptă către garderobă, iar Celaena o privi îndepărtându-
se. Inima îi era mare şi roşie precum dinţii. Exista bine în
oameni – în adâncul lor întotdeauna exista o fărâmă de
bine. Trebuia să existe.

Celaena reapăru câteva momente mai târziu purtând o

rochie verde, festivă, pe care Philippa o socoti singura
adecvată pentru participarea la slujbă. Dinţii Celaenei erau,
desigur, încă roşii, iar ei i se făcea greaţă când privea punga
cu bomboane. Totuşi, uită rapid de starea de rău când îl zări
pe Dorian Havilliard la masa din dormitorul ei, cu
picioarele încrucişate. Purta o frumoasă jachetă în culorile
alb şi auriu.
— Tu eşti cadoul meu sau este ceva în coşul acela de la
picioarele tale? întrebă ea.
— Dacă ţi-ar plăcea să mă despachetezi, rosti el ridicând
coşul de nuiele pe masă, încă mai avem la dispoziţie o oră
până la slujba de la templu.
Celaena râse.
— Yulemas fericit, Dorian!
— La fel şi ţie. Observ că… ai dinţii roşii?
Ea închise gura, scuturând din cap în semn de protest.
El o prinse de nas şi o strânse şi, oricât ar fi încercat ea,
nu reuşi să îi îndepărteze degetele. Deschise gura, iar el
izbucni în râs.
— Ai mâncat bomboane, nu-i aşa?
— Tu le-ai trimis? Celaena îşi ţinu gura închisă cât mai
mult posibil.
— Desigur. Dorian ridică punga maro cu bomboane de pe
masă. Care este sortimentul tău… Glasul i se stinse în timp
ce cântări punga în mâini. Nu ţi-am trimis un kilogram de
bomboane?
Celaena rânji diabolic.
— Ai mâncat jumătate de pungă!
— Trebuia să le păstrez?
— Mi-ar fi plăcut câteva!
— Nu mi-ai spus niciodată asta.
 — Pentru că nu mă aşteptam să le mănânci pe toate
înainte de micul dejun!
Celaena îi smulse punga din mâini şi o puse pe masă.
— Ei, bine, asta dovedeşte judecată proastă din partea ta,
nu-i aşa?
Dorian deschise gura pentru a răspunde, dar punga cu
bomboane se răsturnă şi se împrăştie pe masă. Celaena se
întoarse exact la timp pentru a vedea botul auriu ivindu-se
din coş, căutând bomboanele.
— Ce este asta? întrebă ea hotărâtă.
Dorian rânji.
— Un cadou de Yulemas pentru tine.
Asasina îndepărtă capacul coşului. Nasul ţâşni imediat
înainte, iar Celaena zări căţeluşa ciudată cu blana aurie
tremurând într-un colţ cu o fundă roşie în jurul gâtului.
— O, căţeluşă, fredonă ea şi îl mângâie. Câinele tremura,
iar Celaena îi aruncă o privire încruntată lui Dorian peste
umăr. Ce ai făcut, măscăriciule? rosti ea printre dinţi.
Dorian ridică mâinile în aer.
— Este un dar! Aproape mi-am pierdut un braţ – şi alte
părţi mai importante – încercând să îi pun funda aia, şi apoi
a urlat tot drumul până aici!
Celaena privi cu milă căţeluşa, care acum îi lingea zahărul
de pe degete.
— Ce să fac eu cu ea? Nu i-ai putut găsi un stăpân, aşa că
te-ai decis să mi-o dăruieşti mie?
— Nu! spuse el. Păi, ba da. Dar… ea nu părea atât de
speriată când erai tu prin preajmă şi mi-am amintit cum te-
au urmat câinii mei când am călătorit dinspre Endovier.
Poate că va avea suficientă încredere în tine încât să se
adapteze cu oamenii. Unii oameni au darul acesta. Ea ridică
o sprânceană când el se apropie. Este un cadou jalnic, ştiu.
Ar fi trebuit să îţi cumpăr ceva mai bun.
Căţeluşa ridică privirea către Celaena. Ochii îi erau de un
căprui-auriu, asemenea caramelului topit. Părea să se
aştepte oricând să fie lovită. Era un animal frumos, iar
lăbuţele ei mari sugerau că putea creşte mare şi iute. Un
zâmbet slab apăru pe buzele Celaenei. Câinele îşi bâţâi
coada – o dată, apoi din nou.
— Este a ta, spuse Dorian, dacă o vrei.
— Ce o să fac cu ea dacă sunt trimisă înapoi în Endovier?
— Lasă-mă pe mine să îmi fac griji pentru asta. Celaena îi
mângâie urechile catifelate şi moi, apoi o scarpină sub
bărbie. Câinele dădu din coadă drept răspuns. Da, era viaţă
în ea.
— Deci, nu o vrei? murmură Dorian.
— Desigur că o vreau, spuse Celaena, apoi îşi dădu seama
care erau implicaţiile. Dar vreau să fie dresată. Nu vreau să
facă pipi peste tot sau să roadă mobila, pantofii sau cărţile.
Şi vreau să se aşeze când îi spun şi să se întindă şi să se
rostogolească şi orice ale lucruri specifice câinilor. Şi vreau
să alerge… să alerge împreună cu ceilalţi câini care sunt
antrenaţi. Vreau să îşi pună la treabă picioarele astea lungi.
Dorian încrucişă picioarele în timp ce Celaena strânse
căţelul la piept.
— Ai o listă lungă de cereri. Poate că ar fi trebuit să îţi
cumpăr bijuterii, la urma urmei.
— Când mă antrenez – sărută capul mătăsos al căţelului,
iar puiul îşi cuibări nasul rece pe gâtul Celaenei –, vreau ca
ea să fie la cuşti, antrenându-se la rândul ei. Când mă întorc
de la antrenamente, îmi poate fi adusă. O voi ţine aici
noaptea. Celaena ţinu câinele la nivelul ochilor. Puiul îşi
legăna picioarele în aer. Dacă îmi strici vreo pereche de
pantofi, îi spuse ea căţeluşei, te voi transforma într-o
pereche de papuci. S-a înţeles?
Câinele se holbă la ea, fruntea încreţită ridicându-i-se, iar
Celaena zâmbi în timp ce o puse pe podea. Începu să
adulmece, deşi păstră distanţa faţă de Dorian, iar în curând
dispăru sub pat. Asasina săltă covoraşul prăfuit pentru a
privi dedesubt. Din fericire, semnele Wyrd se şterseseră în
întregime. Câinele îşi continuă explorarea, adulmecând
pretutindeni.
— Va trebui să mă gândesc la un nume pentru tine, îi
spuse Celaena în timp ce se ridică. Îţi mulţumesc, îi spuse
ea lui Dorian. Este un cadou minunat.
El era amabil, ciudat de amabil pentru cineva cu educaţia
lui. El avea o inimă, îşi dădu ea seama, şi o conştiinţă. Era
diferit de ceilalţi. Cu o timiditate aproape de stângăcie,
asasina se duse la prinţul moştenitor şi îl sărută pe obraz.
Pielea lui era surprinzător de fierbinte, iar ea se întrebă
dacă îl sărutase corespunzător când se retrase şi îi zări ochii
larg deschişi şi luminoşi. Oare fusese neglijentă? Fusese un
sărut prea umed? Oare buzele îi erau prea lipicioase din
pricina bomboanelor? Celaena speră că el nu îşi va şterge
obrazul.
— Îmi pare rău, eu nu am un cadou pentru tine, rosti ea.
— Eu… aa, eu nu mă aşteptam să ai. Se îmbujoră puternic
şi privi către ceas. Trebuie să plec, spuse el. Ne vedem la
ceremonie sau poate diseară, după bal? Voi încerca să plec
cât de devreme voi putea. Deşi pun pariu că, fără tine acolo,
Nehemia va face, probabil, la fel, aşa că nu va arăta atât de
rău dacă plec şi eu devreme.
Celaena nu îl mai văzuse niciodată bâlbâindu-se astfel.
— Distracţie plăcută! spuse ea în timp ce el se retrase cu
un pas şi aproape se lovi de masă.
— Atunci ne vedem diseară, spuse el. După bal.
Celaena îşi ascunse zâmbetul în spatele unei mâini.
Sărutul ei îl aruncase în starea asta de ameţeală?
— La revedere, Celaena! Dorian privi înapoi în timp ce
ajunse la uşă. Ea îi zâmbi, afişându-şi dinţii roşii, iar el râse
înainte de a face o plecăciune şi dispăru. Rămasă singură în
apartamentul ei, Celaena era pe cale de a vedea ce plănuia
noul ei companion, când gândul o izbi:
Nehemia va fi la bal.
La început fu un simplu gând, apoi gânduri mai rele îl
urmară. Celaena începu să se panicheze. Dacă într-adevăr
Nehemia era în spatele crimelor Campionilor – şi, mai rău,
avea sub comanda sa o bestie sălbatică pentru a-i distruge –
şi tocmai aflase despre masacrul oamenilor săi… atunci ce
loc mai bun pentru a pedepsi Adarlanul decât la bal, unde
atât de multă nobilime va sărbători nepăzită?
Era absurd, Celaena ştia asta. Dar dacă… dar dacă
Nehemia dezlănţuia asupra celor de la bal cine ştie ce bestie
controlată de ea? Bine, nu s-ar supăra dacă Perrington şi
Kaltain ar avea parte de morţi îngrozitoare, dar Dorian va fi
acolo. Şi Chaol.
Celaena se întoarse în dormitor, frecându-şi degetele. Nu
îl putea avertiza pe Chaol, pentru că, dacă se înşela, atunci
nu va distruge doar prietenia ei cu Nehemia, ci şi eforturile
prinţesei pentru diplomaţie. Dar nu putea sta cu mâinile în
sân.
O, nici măcar nu ar trebui să se gândească la asta. Dar
înainte mai văzuse prieteni făcând lucruri îngrozitoare şi
căpătase obişnuinţa de a pune răul înainte. Ştia din proprie
experienţă cât de departe putea duce pe cineva dorinţa de
răzbunare. Poate că Nehemia nu va face nimic, poate că
Celaena era doar paranoică şi ridicolă. Dar, dacă ceva se
întâmpla astă-seară…
Celaena deschise uşile garderobei, cercetând rochiile
sclipitoare atârnate pe umeraşe. Chaol ar fi mai mult decât
furios dacă ea s-ar strecura la bal, dar Celaena era în stare să
se descurce cu asta. Se putea descurca şi dacă el decidea să
o arunce în temniţă pentru o vreme.
Pentru că, într-un fel, gândul că el ar putea fi rănit – sau
mai grav – o făcea să rişte aproape totul.

— Nu vrei să zâmbeşti nici măcar de Yulemas? îl întrebă

ea pe Chaol când ieşeau din castel, îndreptându-se către
templul din cleştar din centrul grădinii estice.
— Dacă dinţii mei ar fi stacojii, eu nu aş zâmbi deloc,
spuse el. Fii mulţumită cu câte o grimasă ocazională.
Celaena îşi dezveli dinţii către el, apoi închise gura când
alţii câţiva curteni trecură pe lângă ei, urmaţi de servitori.
Sunt surprins că nu te plângi mai mult.
— Pentru ce să mă plâng? De ce Chaol nu glumea
niciodată cu ea, aşa cum făcea Dorian? Poate că el chiar nu
o considera atrăgătoare. Această posibilitate o răni mai mult
decât şi-ar fi dorit.
 — Pentru că nu mergi la bal astă-seară. Chaol o privi
pieziş. Nu avea de unde şti ce plănuia ea. Philippa îi
promisese că va ţine secretul, promisese să nu pună
întrebări când Celaena îi ceru să găsească o rochie şi o
mască asortată.
— Ei, bine, aparent încă nu ai suficientă încredere în
mine. Celaena intenţionă să fie obraznică, dar nu îşi putu
ascunde iritarea din glas. Nu îşi putea pierde timpul
îngrijorându-se pentru cineva care, evident, nu avea niciun
alt interes pentru ea în afara acestei competiţii ridicole.
Chaol pufăi, deşi o urmă de zâmbet apăru pe chipul său.
Cel puţin prinţul moştenitor nu o făcea niciodată să se
simtă stupid. Chaol doar o provoca… deşi avea şi el partea
lui bună. Iar ea nu avea nicio idee când încetase să îl mai
urască aşa cum o făcea.
Totuşi, Celaena ştia că el nu va fi încântat când va apărea
la bal. Cu sau fără mască, Chaol va şti că a fost ea. Celaena
spera doar că nu o va pedepsi prea tare.

CAPITOLUL 37
Aşezată într-o strană în partea din spate a templului
încăpător, Celaena îşi ţinu gura închisă atât de strâns, încât
aproape că maxilarul îi rămase încleştat. Dinţii îi erau încă
roşii; nu avea nevoie să mai observe şi altcineva.
Templul era un loc frumos, construit în întregime din
cleştar. Calcarul acoperind podeaua era tot ce rămăsese din
templul iniţial din piatră, pe care regele Adarlanului îl
distrusese când se hotărâse să fie înlocuit cu structura din
cleştar. Două coloane uriaşe din lemn de trandafir se
întindeau sub un tavan boltit din sticlă, care permitea să
pătrundă atât de multă lumină încât pe timpul zilei nu era
nevoie de lumânări. Zăpada zăcea pe acoperişul
transparent, aruncând raze luminoase de soare pe alocuri.
Întrucât pereţii erau şi ei din cleştar, vitraliile de deasupra
altarului păreau să plutească în aer.
Celaena se ridică pentru a privi peste capetele celor
dinaintea sa. Dorian şi regina stăteau în primul rând, un şir
de gardieni urmând imediat în spatele lor. Ducele şi Kaltain
erau de partea cealaltă a naosului, iar în spatele lor erau
Nehemia şi câteva persoane pe care nu le ştia. Nu îi spionă
pe Nox sau pe ceilalţi Campioni rămaşi şi nici pe Cain. Îi
permiteau să vină aici, dar nu la bal?
— Stai jos, bombăni Chaol trăgând de rochia sa verde. Ea
se strâmbă şi se aşeză. Câţiva oameni se holbau la ea.
Purtau rochii şi jachete atât de elaborate, încât Celaena se
întrebă dacă nu cumva balul se mutase în miezul zilei.
Marea Preoteasă păşi pe platforma de piatră şi ridică
mâinile deasupra capului. Pliurile robei sale din voal
albastru cădeau în jurul ei, iar părul alb îi era lung şi
despletit. O stea cu opt colţuri îi era tatuată pe frunte într-o
nuanţă de albastru ce se asorta cu rochia.
— Bun venit tuturor şi fie ca binecuvântarea Zeiţei şi a
tuturor zeilor săi să cadă asupra voastră! Glasul ei răsună în
încăpere pentru a putea fi auzit şi de cei din ultimele
rânduri.
Celaena îşi înăbuşi un căscat. Îi respecta pe zei – dacă
existau şi când îi convenea să le ceară ajutorul, dar
ceremoniile religioase erau… brutale.
 Trecuseră ani şi ani de când asistase ultima dată la ceva
de acest gen, iar, în timp ce Marea Preoteasă îşi coborî
braţele şi privi mulţimea, asasina se foi în scaunul ei. Urmau
rugăciunile obişnuite, apoi cele de Yulemas, apoi predica,
apoi cântecele, iar apoi procesiunea zeilor.
— Deja eşti agitată, spuse Chaol printre dinţi.
— Cât este ceasul? şopti ea, iar el o ciupi de braţ.
— Astăzi, spuse preoteasa, este ziua în care sărbătorim
încheierea şi începutul marelui ciclu. Astăzi este ziua în
care Marea Zeiţă a dat naştere primului fiu, Lumas, Lordul
Zeilor. Odată cu naşterea sa, dragostea a fost adusă în Erilea
şi ea a izgonit haosul care se înălţase din Porţile Wyrdului.
Pleoapele Celaenei erau grele. Se trezise atât de devreme
şi dormise atât de puţin după întâlnirea aceea cu Nehemia…
Fiindu-i imposibil să reziste, Celaena se lăsă în braţele
somnului.

— Trezeşte-te, mormăi Chaol în urechea ei. Acum!

Celaena se trezi tresărind, lumea dinaintea ei fiind
luminoasă şi înceţoşată. Câţiva mai puţin nobili din rândul
de strane râdeau uşor. Îi oferi lui Chaol o privire laudativă,
apoi îşi întoarse atenţia către altar. Marea Preoteasă îşi
încheiase predica, iar cântecele de Yulemas se sfârşiseră. Îi
mai rămânea doar să reziste procesiunii zeilor, apoi va fi
liberă.
— Cât timp am dormit? şopti ea. El nu răspunse. Cât
timp am dormit? întrebă ea din nou şi observă o urmă de
roşeaţă în obrajii lui. Şi tu ai adormit?
— Până ce ai început să salivezi pe umărul meu.
— Ce om ipocrit, gânguri ea, iar Chaol o lovi în picior.
 — Fii atentă acolo.
Un cor de preotese coborî de pe platformă. Celaena căscă,
dar încuviinţă odată cu întreaga adunare în timp ce corul
ţinea isonul. O orgă răsună, iar toată lumea se aplecă pentru
a privi în josul naosului procesiunea zeilor.
Sunetul paşilor umplu templul, iar congregaţia se ridică
în picioare. Fiecare copil legat la ochi nu avea mai mult de
zece ani şi, deşi arătau destul de ridicol purtând costumele
zeilor, era ceva fermecător în atitudinea lor. În fiecare an,
nouă copii erau aleşi. Dacă un copil se oprea înaintea ta,
primeai binecuvântarea zeului şi micul dar pe care copilul îl
purta drept un simbol al protecţiei zeului respectiv.
Farnor, Zeul Războiului, se opri la rândul din faţă, lângă
Dorian, dar apoi se mută spre dreapta, dincolo de naos,
pentru a oferi sabia miniaturală din argint Ducelui
Perrington. „Prea puţin surprinzător.”
Purtând aripi strălucitoare, Lumas, Zeul Iubirii, trecu pe
lângă ea. Celaena îşi încrucişă braţele la piept.
„Ce tradiţie ridicolă.”
Deanna, Zeiţa Vânătorii şi a Fecioarelor, se apropie.
Celaena se mută de pe un picior pe celălalt, dorindu-şi să nu
îi fi cerut lui Chaol să îi dea locul dinspre naos. Spre teama
şi disperarea ei, fata se opri înaintea ei şi îşi dezveli ochii.
Era o copilă drăguţă: părul blond îi curgea în bucle
relaxate, iar ochii ei căprui aveau o tentă verzuie. Fetiţa îi
zâmbi Celaenei şi se întinse să atingă fruntea asasinei.
Celaena începu să transpire când simţi sute de ochi aţintiţi
asupra sa.
— Fie ca Deanna, Zeiţa Vânătorii şi Protectoarea celor
Tineri, să te binecuvânteze şi să te aibă în pază anul acesta!
Îţi înmânez această săgeată din aur drept un simbol al
puterii şi bunăvoinţei sale. Fetiţa făcu o plecăciune şi
întinse săgeata. Chaol o împinse de la spate, iar Celaena luă
săgeata. Fie ca Yulemas să îţi aducă binecuvântare, spuse
copila, iar Celaena încuviinţă din cap în semn de
mulţumire. Strânse săgeata în mână în timp ce fetiţa se
îndepărta. Nu putea fi folosită, desigur. Dar era croită din
aur masiv.
„Îmi va aduce un venit frumuşel.”
Ridicând din umeri, Celaena îi înmână săgeata lui Chaol.
— Presupun că nu am voie să port asta asupra mea, spuse
ea aşezându-se odată cu restul mulţimii.
Chaol o puse pe genunchi.
— Eu nu aş vrea să îi pun la încercare pe zei. Ea îl privi
pentru un moment. Arăta diferit? Ceva în chipul lui se
schimbase. Înghiontindu-l cu cotul, Celaena rânji.

CAPITOLUL 38
Metri de mătase, nori de pudră, perii, piepteni, perle şi
diamante sclipeau înaintea ochilor Celaenei. În timp ce
Philippa îi aranja ultima şuviţă de păr, îi aşeză o mască
peste ochi şi nas şi o mică tiară pe cap, Celaena nu se putea
abţine şi se simţea precum o prinţesă.
Philippa îngenunche pentru a lustrui bulgărele de cristal
de pe condurii de argint ai Celaenei.
— Dacă nu aş şti mai bine, m-aş autoproclama Regina
Zânelor! Este precum ma… Philippa se opri înainte de a
rosti cuvântul pe care regele Adarlanului îl proscrisese cu
atâta eficienţă, apoi adăugă cu repeziciune: De-abia te mai
recunosc!
— Bun, rosti Celaena. Acesta va fi primul ei bal la care nu
va participa pentru a ucide pe cineva. Adevărat, mergea la
bal, în mare parte pentru a se asigura că Nehemia nu se
rănea pe ea însăşi sau pe altcineva de la curte. Dar… un bal
era un bal. Poate, dacă era norocoasă, putea chiar dansa
puţin.
— Eşti sigură că este o idee bună? şopti Philippa
ridicându-se. Căpitanul Wetsfall nu va fi încântat.
Celaena îi aruncă servitoarei o privire încruntată.
— Ţi-am spus să nu pui întrebări.
Philippa se ofensă.
— Doar să nu le spui că eu te-am ajutat atunci când te
vor târî înapoi aici.
Controlându-şi iritarea, Celaena se îndreptă către
oglindă, Philippa agitându-se în urma ei. Stând înaintea
reflexiei sale, Celaena se întrebă dacă vedea bine ceea ce
arăta oglinda.
— Aceasta este cea mai frumoasă rochie pe care am
purtat-o vreodată, recunoscu ea, ochii luminându-i-se.
Nu era de un alb pur, ci mai degrabă bătea spre o nuanţă
de gri, iar fustele sale ample şi corsetul erau încrustate cu
mii de cristale minuscule ce îi aminteau Celaenei de oglinda
mării. O fâşie de blană de hermină îi împodobea gâtul,
acoperindu-i doar umerii. Picături mici de diamant îi
împodobeau urechile, iar părul îi era ondulat şi prins sus, pe
cap, şiraguri de perle strecurându-se printre şuviţe. Masca
din mătase cenuşie îi fusese legată strâns. Nu era croită
după vreun model, dar cristalele şi perlele delicate fuseseră
aplicate pe material de o mână iscusită.
— Ai putea câştiga mâna unui rege arătând astfel, spuse
Philippa. Sau poate te vei mulţumi cu un prinţ moştenitor.
— Unde ai găsit rochia asta? murmură Celaena.
— Nu pune întrebări, replică bătrâna.
Celaena rânji.
— Corect, spuse ea. Se întrebă de ce acum îşi simţea
inima prea mare pentru corpul ei şi de ce era atât de
nesigură în pantofi. Fu nevoită să îşi amintească motivul
pentru care mergea – trebuia să îşi păstreze cumpătul.
Ceasul bătu ora nouă, iar Philippa îşi îndreptă privirea
către uşă, oferindu-i Celaenei posibilitatea de a strecura
cuţitul improvizat în corset fără a fi observată.
— Cum ai de gând să intri la bal? Nu cred că gărzile tale
te vor lăsa pur şi simplu să ieşi din cameră.
Celaena îi aruncă Philippei o privire vicleană.
— Amândouă ne vom preface că am fost invitate de
prinţul moştenitor şi chiar acum tu vei face o asemenea
zarvă din pricina faptului că am întârziat încât gărzile nu
vor obiecta.
Philippa îşi făcu vânt cu evantaiul, faţa înroşindu-i-se.
Celaena o strânse de mână.
— Îţi promit, spuse ea, că, dacă voi intra în bucluc, voi
jura până la ultima mea suflare te-am înşelat şi că nu ştiai
nimic despre planul meu.
— Dar vei intra în bucluc?
Celaena afişă cel mai încântător zâmbet.
 — Nu. Pur şi simplu m-am săturat să stau singură
deoparte în timp ce ei dau petreceri grandioase. Nu era
tocmai o minciună.
— Zeii să mă ajute! mormăi Philippa şi trase adânc aer în
piept. Pleacă! strigă ea deodată, împingând-o pe Celaena
către uşa dinspre hol. Pleacă, vei întârzia! Striga puţin cam
prea tare pentru a fi convingătoare, dar… Philippa deschise
grăbită uşa dinspre coridor. Prinţul moştenitor nu va fi
încântat dacă vei întârzia! Celaena se opri în pragul uşii,
încuviinţând către cele cinci gărzi postate înaintea uşii sale,
apoi se întoarse către Philippa.
— Mulţumesc, spuse Celaena.
— Nu mai pierde timpul! strigă femeia şi aproape că o
dărâmă pe Celaena din picioare împingând-o pe coridor şi
închizându-i uşa în nas.
Celaena se întoarse către gărzi.
— Arăţi minunat, spuse unul dintre ei – Ress cu
timiditate.
— La bal? rânji un altul.
— Păstrează un dans pentru mine, te rog, adăugă un al
treilea. Niciunul dintre ei nu o interogă.
Celaena zâmbi şi luă braţul întins al lui Ress. Încercă să
nu râdă când el îşi umflă pieptul. Dar, când se apropiară de
Salonul Mare şi sunetele valsurilor puteau fi auzite, un roi
de albine zbură în stomacul ei. Nu putea uita de ce se afla
acolo. Mai jucase rolul acesta în trecut, dar sfârşise ucigând
un străin, nu confruntând un prieten.
Uşile din sticlă roşie şi aur se zăriră înaintea sa, iar
Celaena putea vedea ghirlandele şi candelabrele care
împodobeau salonul masiv. Ar fi fost mai uşor dacă s-ar fi
putut strecura înăuntru pe vreo uşă lăturalnică şi ar fi putut
rămâne neobservată, dar nu avea timp să exploreze prin
tunelele secrete pentru a găsi o altă cale de ieşire din
camera sa. Ress se opri şi făcu o plecăciune.
— Până aici te-am condus, spuse el cât de serios putu,
deşi continua să privească petrecerea de la capătul scărilor.
Să aveţi o seară minunată, domnişoară Sardothien!
— Mulţumesc, Ress. Simţi nevoia de a vomita şi de a se
întoarce în apartamentul ei. În schimb, încuviinţă cu graţie
în semn de rămas-bun. Trebuia doar să coboare scările şi să
găsească o cale de a-l convinge pe Chaol să îi permită să
rămână. Apoi va putea sta cu ochii pe Nehemia întreaga
noapte.
Pantofii ei păreau fragili, iar Celaena făcu câţiva paşi
înapoi, ignorând gărzile de la uşi în timp ce sări uşor pentru
a testa rezistenţa încălţărilor. Când se asigură că nici măcar
o săritură nu putea să-i strice tocul, Celaena se apropie de
capătul scărilor.
Înghesuit în corset, cuţitul improvizat o înghiontea. Se
rugă Zeiţei, tuturor zeilor pe care îi cunoştea, Wyrdului,
oricui era răspunzător pentru soarta sa să nu fie nevoită să îl
folosească.
Celaena îşi îndreptă umerii şi păşi înainte.

Ce căuta ea aici?
Dorian aproape că îşi scăpă băutura când o zări pe
Celaena Sardothien în capul scărilor. Chiar şi cu mască o
recunoscuse. Poate că avea defectele ei, dar Celaena nu
făcuse niciodată nimic cu jumătăţi de măsură. Se întrecuse
pe sine cu rochia aceea. Dar ce căuta ea acolo?
 Nu îşi putu da seama dacă era un vis sau realitate până ce
câteva capete, apoi mai multe se întoarseră către ea. Deşi
valsul era în toi, cei care nu dansau tăcură în timp ce
misterioasa fată mascată îşi ridică rochia şi făcu un pas, apoi
încă unul. Rochia sa era croită din stele culese de pe cer, iar
cristalele de pe masca sa cenuşie scânteiau.
— Cine este ea? răsuflă un tânăr curtean de lângă Dorian.
Ea nu privi spre nimeni în timp ce coborî treptele, şi
însăşi regina Adarlanului se ridică pentru a-l privi pe
oaspetele întârziat, chiar şi Nehemia se ridică de pe locul ei
de lângă regină. Celaena îşi pierduse minţile?
„Mergi la ea. Ia-o de mână.“ Dar picioarele îi erau de
lemn, iar Dorian nu putea face nimic altceva decât să o
privească.
Pielea i se înroşi sub mica sa mască neagră. Nu ştia de ce,
dar văzând-o îl făcu să se simtă ca un bărbat. Ea era
coborâtă dintr-un vis, un vis în care el nu era un tânăr prinţ
răsfăţat, ci un rege. Celaena ajunse la baza scărilor, iar
Dorian făcu un pas înainte.
Dar cineva deja i-o luă înainte, iar Dorian îşi încleştă
maxilarul dureros de tare în timp ce ea zâmbi şi făcu o
plecăciune înaintea lui Chaol. Căpitanul Gărzii, care nu se
deranjase să poarte o mască, întinse mâna. Celaena privi
doar către Chaol cu ochii săi luminaţi de stele, iar degetele
lungi şi albe plutiră prin aer pentru a le întâlni pe ale lui.
Adunarea începu să murmure când Chaol o conduse pe
Celaena de lângă trepte şi dispărură în mulţime. Oricare ar
fi fost conversaţia pe care urmau să o poarte, nu avea să fie
plăcută. Lui Dorian i-ar fi mult mai bine dacă nu s-ar băga.
 — Te rog, zise un alt curtean, spune-mi că nu e soţia
secretă a lui Chaol.
— Căpitanul Westfall? întrebă curteanul care vorbise mai
devreme. De ce ar vrea o asemenea domniţă drăguţă să se
mărite cu un gardian? Amintindu-şi cine stătea lângă el, îi
aruncă o privire lui Dorian, care încă se holba cu ochii mari
către trepte. Cine este, înălţimea Voastră? O cunoaşteţi?
— Nu, nu o cunosc, şopti Dorian şi plecă.

Valsul răsuna atât de tare, încât Celaena nu îşi putea auzi

gândurile în timp ce Chaol o conduse în umbrele unui
alcov. Nesurprinzător, el nu purta o mască, ar fi fost prea
ridicol pentru el. Lucru ce făcu furia de pe chipul său mult
prea vizibilă.
— Deci, clocoti el strângându-i puternic încheietura
mâinii, vrei să îmi spui cum ţi-a trecut prin minte că asta
este o idee bună?
Ea încercă să îşi elibereze mâna, dar el nu îi dădu drumul.
În capătul opus al salonului, Nehemia stătea în compania
reginei Adarlanului, privind din când în când în direcţia
Celaenei. Pentru că era agitată – sau doar surprinsă să o
vadă?
— Calmează-te, îi şopti ea printre dinţi lui Chaol. Voiam
doar să am şi eu parte de puţină distracţie.
— Distracţie? Să dai buzna la un bal regal este ideea ta de
distracţie?
Să se contrazică nu ajuta la nimic; Celaena îşi dăduse
seama că furia sa era din pricina ruşinii că ea reuşise să se
strecoare din apartamentul ei. Aşa că ea îi aruncă o privire
bosumflată, demnă de toată mila.
 — Mă simţeam singură.
Chaol îşi înăbuşi răbufnirea.
— Nu puteai petrece o seară de una singură?
Ea îşi răsuci încheietura din strânsoarea lui.
— Nox este aici, iar el este un hoţ! Cum i-ai putut
permite să vină – cu toate bijuteriile astea strălucind în jur –
şi mie nu? Cum pot fi Campionul regelui dacă tu nu ai
încredere în mine? De fapt, asta era o întrebare la care chiar
îşi dorea să afle răspunsul.
Chaol îşi acoperi chipul cu o mână şi oftă adânc. Celaena
încercă să nu zâmbească. Câştigase.
— Dacă întreci cât de puţin măsura…
Celaena rânji cu toată seriozitatea.
— Consideră permisiunea asta drept cadoul tău de
Yulemas pentru mine.
Chaol o privi gânditor, dar umerii i se prăbuşiră.
— Te rog, nu mă face să regret asta.
Celaena îl mângâie pe obraz, îndepărtându-se de el.
— Ştiam eu că te plac pentru un motiv.
El nu spuse nimic, dar o urmă în mulţime. Ea mai fusese
la baluri mascate înainte, dar încă era ceva straniu în faptul
că nu putea vedea chipurile celor din jurul ei. Majoritatea
curtenilor, inclusiv Dorian, purtau măşti de diferite
dimensiuni, forme şi culori – unele simple, altele elaborate,
de forma unor animale. Nehemia încă era lângă regină,
purtând o mască auriu cu turcoaz, cu model de lotus.
Păreau să fie antrenate într-o discuţie politicoasă, iar gărzile
Nehemiei stăteau de-o parte şi de alta a podiumului, părând
deja plictisite.
 Chaol rămase aproape, în urma ei, în timp ce Celaena găsi
un spaţiu liber în mulţime şi se opri. Era un punct bun de
observaţie. Putea vedea totul de acolo – podiumul tronului,
scările principale, ringul de dans…
Dorian dansa cu o brunetă mică de înălţime, cu sâni
scandalos de mari, la care el nu se ferea a-şi arunca privirea
din când în când. Nu observase sosirea ei? Chiar şi
Perrington o zărise când Chaol o târâse în colţul acela. Din
fericire, căpitanul o îndepărtase în mod subtil, înaintea ca
ea să interacţioneze cu ducele.
În partea opusă a camerei, întâlni privirea lui Nox. Flirta
cu o tânără femeie care purta o mască albă în formă de
porumbel, iar el ridică paharul spre ea în semn de salut
înainte de a se întoarce către fată. Hoţul optase pentru o
mască albastră care îi ascundea doar ochii.
— Încearcă să nu te distrezi prea mult, spuse Chaol din
apropierea ei, încrucişându-şi braţele.
Ascunzându-şi încruntarea, Celaena îşi încrucişă şi ea
braţele, şi îşi începu supravegherea.

O oră mai târziu, Celaena începuse să se blesteme pentru

neghiobie. Nehemia era încă în compania reginei şi nu mai
privise în direcţia Celaenei. Cum se putuse gândi că
Nehemia – Nehemia, dintre toţi oamenii! — ar ataca pe
cineva?
Chipul Celaenei se încinse de ruşine sub mască. Nu
merita să fie numită prietenă. Toţi Campionii morţi şi
misterioasele puteri malefice, şi competiţia asta ridicolă o
făcuseră să îşi piardă minţile.
 Celaena îşi netezi faldurile rochiei, încruntându-se uşor.
Chaol rămase lângă ea, fără să scoată un cuvânt. Deşi îi
permisese să rămână, Celaena se îndoia că el va uita curând
escapada ei. Sau că gărzile nu îşi vor auzi reproşurile vieţii
lor mai târziu în acea seară.
Celaena se îndreptă de spate când Nehemia se ridică
brusc de lângă regină, gărzile sale redevenind vigilente.
Făcu o plecăciune înaintea reginei, lumina candelabrelor
făcându-i masca să strălucească, apoi coborî de pe podium.
Celaena simţi fiecare bătaie a inimii răsunându-i prin
vene în timp ce Nehemia înainta prin mulţime, gărzile
urmând-o îndeaproape, şi se opri înaintea lui Chaol şi a
Celaenei.
— Arăţi minunat, Lillian, spuse Nehemia în limba
comună, accentul fiindu-i la fel de greoi ca întotdeauna.
Celaena îl resimţi asemenea unei palme peste faţă; în
noaptea aceea, în bibliotecă, vorbise cu o fluenţă perfectă.
Oare o avertiza pe Celaena să păstreze tăcerea despre
întâlnirea lor?
— La fel şi tu, spuse încordată Celaena. Îţi place balul?
Nehemia se juca cu un fald al rochiei. Iar, judecând după
materialul albastru pompos, probabil că era un cadou din
partea reginei Adarlanului.
— Da, dar nu mă simt bine, spuse prinţesa. Mă întorc în
apartamentul meu.
Celaena încuviinţă formal din cap.
— Sper să te simţi mai bine, fu tot ceea ce îi trecu prin
minte să spună. Nehemia o privi pentru un moment
îndelungat, ochii strălucindu-i cu ceea ce părea a fi durere,
apoi plecă. Celaena o privi urcând treptele şi nu îşi mută
privirea până ce prinţesa nu dispăru.
Chaol îşi drese glasul.
— Vrei să îmi spui ce-a fost asta?
— Nu e treaba ta, răspunse ea. Ceva încă se putea
întâmpla – chiar dacă Nehemia nu se afla acolo –, ceva se
putea întâmpla… Dar nu. Nehemia nu ar răsplăti durerea cu
mai multă durere. Era mult prea bună pentru asta. Celaena
înghiţi în sec. Cuţitul improvizat din corsetul ei părea să
aibă o greutate inutilă.
Chiar dacă Nehemia nu avea să rănească pe nimeni în
acea seară, asta nu îi dovedea nevinovăţia.
— Ce s-a întâmplat? insistă Chaol.
Forţându-se să izgonească ruşinea şi îngrijorarea din
gândurile ei, Celaena ridică bărbia. Cu Nehemia plecată,
încă trebuia să fie cu ochii în patru, dar se şi putea distra
puţin.
— Dacă te vei încrunta la toată lumea, nimeni nu mă va
invita la dans.
Chaol îşi ridică sprâncenele negre.
— Nu mă încrunt la toată lumea. Chiar când o spuse,
Celaena îl observă încruntându-se către un curtean care
trecu pe lângă ei şi zăbovi prea mult cu privirea asupra
Celaenei.
— Încetează! sâsâi ea. Nimeni nu mă va invita la dans
dacă tu continui să faci asta!
El îi aruncă o privire exasperată şi se îndepărtă. Ea îl urmă
până la limita ringului de dans.
 — Poftim, spuse el stând pe ţărmul mării de rochii
învolburate. Dacă cineva vrea să te invite la dans, eşti
complet vizibilă.
Din acel punct se putea asigura că nicio bestie diabolică
nu sfârteca mulţimea. Dar nu era nevoie ca el să ştie asta.
Celaena îl privi.
— Ţi-ar plăcea să dansezi cu mine?
Chaol râse.
— Cu tine? Nu.
Ea îşi coborî privirea în podeaua de marmură, cu pieptul
încordat.
— Nu e nevoie să fii atât de crud.
— Crud? Celaena, Perrington este chiar acolo. Sunt sigur
că nu este prea fericit că eşti aici, aşa că nu vreau să risc şi
să îi atrag atenţia mai mult decât este necesar.
— Laşule!
Ochii lui Chaol se îmblânziră.
— Dacă el nu ar fi fost aici, aş fi spus da.
— Pot aranja cu uşurinţă asta, ştii bine, spuse ea.
El clătină din cap şi îşi aranjă reverul tunicii. Chiar în acel
moment, Dorian valsa pe lângă ei împreună cu bruneta.
Nici măcar nu o privi pe Celaena.
— Oricum, adăugă Chaol ridicându-şi bărbia către
Dorian, cred că ai pretendenţi mult mai atrăgători luptând
pentru atenţia ta. Eu sunt o companie plictisitoare.
— Nu mă deranjează să fiu aici cu tine.
— Sunt sigur că nu, spuse Chaol pe un ton sec, deşi îi
întâlni privirea încruntată.
— Vorbesc serios, spuse Celaena. De ce nu dansezi cu
nimeni? Nu-ţi place nicio doamnă de-aici?
 — Sunt Căpitanul Gărzii, nu sunt chiar o partidă serioasă
pentru vreuna dintre ele. În ochii lui putea citi amărăciune,
deşi era bine ascunsă.
— Eşti supărat? Eşti mai bun decât oricine din sala asta.
Şi eşti… eşti foarte chipeş, spuse ea luându-i mâna. Chipul
lui Chaol era frumos, radia putere şi onoare, şi loialitate.
Celaena încetă să mai audă mulţimea, iar gura i se uscă
atunci când el o privi. Cum de trecuse asta cu privirea atât
de mult timp?
— Crezi asta? spuse el după un moment, privind către
mâinile lor încleştate.
Celaena intensifică strânsoarea.
— Ei, bine, dacă nu aş fi crezut…
— Voi doi de ce nu dansaţi?
Chaol dădu drumul mâinii Celaenei. Ei îi fu dificil să îşi
întoarcă privirea de la el.
— Şi cu cine ar trebui să dansez, înălţimea Ta?
Dorian era alarmant de fermecător în tunica sa de staniu.
Ar fi putut spune că se asorta cu rochia ei.
— Eşti radioasă, spuse el. Dar şi tu eşti radios, Chaol.
Dorian îi făcu cu ochiul prietenului său. Apoi privirea lui
Dorian o întâlni pe a ei, iar sângele Celaenei se transformă
în stele căzătoare. Deci? Trebuie să îţi ţin o predică despre
cât de stupidă a fost ideea de a te strecura la bal sau îţi pot
cere pur şi simplu să dansezi cu mine?
— Nu cred că este o idee bună, spuse Chaol.
— De ce? întrebară ei la unison. Dorian păşi puţin mai
aproape de ea. Deşi Celaenei îi era ruşine din pricină că îşi
permisese să creadă asemenea atrocităţi despre Nehemia, a
şti că Dorian şi Chaol erau în siguranţă făcea ca toată
suferinţa ei să merite.
— Pentru că veţi atrage prea multă atenţie, de aceea.
Celaena îşi dădu ochii peste cap, iar Chaol o privi aspru.
Este nevoie să îţi amintesc cine eşti?
— Nu. Îmi aminteşti în fiecare zi, replică ea. Ochii lui
căprui se întunecară. Care era rostul în a fi amabil cu ea
dacă în următorul moment avea de gând să o insulte?
Dorian puse o mână pe umărul ei şi îi oferi lui Chaol un
zâmbet fermecător.
— Relaxează-te, Chaol, spuse el, iar mâna îi alunecă pe
spate, degetele lui atingându-i pielea descoperită. Ia-ţi liber
pentru restul nopţii. Dorian o îndepărtă pe Celaena de
căpitan. Îţi va prinde bine, spuse el peste umăr, deşi voioşia
din glasul său se stinse.
— Îmi iau ceva de băut, mormăi Chaol şi plecă. Ea îl privi
pe căpitan pentru un moment. Ar fi un miracol dacă el ar
considera-o prietenă. Dorian îi mângâie spatele, iar ea îşi
ridică privirea spre el. Inima i-o luă la galop, iar Chaol se
evaporă din gândurile ei, asemenea ceţei sub soarele
dimineţii. Se simţi prost pentru că îl uitase, dar… dar… O, îl
dorea pe Dorian, nu putea nega. Îl dorea.
— Arăţi minunat, spuse încet Dorian, scrutând-o cu
privirea într-un fel care o făcu să simtă că urechile îi luaseră
foc. Nu mi-am putut lua privirea de la tine.
— Serios? Şi eu credeam că nici măcar nu m-ai observat.
— Chaol a ajuns primul la tine când ai sosit. Şi, pe lângă
asta, trebuia să îmi fac curaj pentru a te aborda. Rânji. Eşti
foarte intimidantă. În special cu masca asta.
 — Şi presupun că nu te-a ajutat faptul că un şir întreg de
domniţe aşteptau să danseze cu tine?
— Sunt aici acum, nu-i aşa?
Inima Celaenei se încordă, iar ea îşi dădu seama că nu
acesta era răspunsul pe care spera să îl primească de la el.
Ce voia ea de la el?
El întinse mâna, plecându-şi capul.
— Dansezi cu mine?
Se auzea muzică? Celaena uitase. Lumea devenise un
punct dizolvat de strălucirea aurie a lumânărilor. Dar acolo
erau picioarele ei, iar aici era braţul lui şi gâtul ei, şi gura
lui. Zâmbi şi îi luă mâna, încă supraveghind mulţimea.

CAPITOLUL 39
El era pierdut, pierdut într-o lume la care visase
dintotdeauna. Trupul ei era cald sub mâna sa, şi degetele
moi. El o învârti şi o plimbă pe ringul de dans, valsând cât
de blând şi delicat putu. Ea nu ezită nici măcar un pas, nici
nu părea să îi pese de chipurile furioase ale femeilor care îi
priveau în timp ce, dans după dans, ei nu schimbau
partenerii.
Desigur, nu era politicos din partea unui prinţ să danseze
cu o singură domnişoară, dar el nu se putea concentra pe
nimic dincolo de partenera sa şi de muzica ce îi purta
înainte.
— Cu siguranţă ai multă energie, spuse ea. Când
vorbiseră ultima oară? Puteau trece zece minute sau chiar o
oră. Chipurile mascate din jurul lor se înceţoşau.
 — În timp ce unu părinţii îşi bat copiii, ai mei m-au
pedepsit cu lecţii de dans.
— Atunci, probabil că ai fost un băiat foarte
neastâmpărat. Celaena privi în jur de parcă ar fi căutat ceva
sau pe cineva.
— Eşti amabilă cu complimentele astă-seară. Dorian o
învârti. Faldurile rochiei sale străluciră în lumina
candelabrului.
— Este Yulemas, spuse ea. Toată lumea este amabilă de
Yulemas. O scânteiere din ceea ce el ar fi putut jura că este
durere îi licări în ochi, dar se stinse înainte să fie sigur de
asta.
O prinse de talie, picioarele lui mişcându-se în ritmul
valsului.
— Şi ce face cadoul tău?
— A, s-a ascuns sub pat, apoi în camera de zi, unde l-am
lăsat.
— Ai încuiat câinele în camera de zi?
— Ar fi trebuit să îl ţin în dormitor, unde ar putea
distruge covoarele? Sau în camera de jocuri, unde ar putea
să se înece cu piese de şah?
— Poate că ar fi trebuit să îl trimiţi la cuşti, unde este
locul câinilor.
— De Yulemas? Nu m-am putut gândi să o trimit înapoi
în locul ăla deprimant.
Deodată Dorian simţi dorinţa arzătoare de a o săruta –
pasional – pe buze. Dar asta – ceea ce simţea el – nu putea fi
niciodată real. Pentru că, de îndată ce balul se va fi încheiat,
ea redevenea o asasină, iar el rămânea prinţ. Dorian înghiţi
în sec. Dar astă-seară, totuşi…
 O trase mai aproape de el. Totul se transformă în umbre
palide pe pereţi.

Încruntându-se, Chaol îşi privi prietenul dansând cu

asasina. El nu ar fi dansat cu ea, oricum. Şi era bucuros că
nu îşi făcuse curaj să o invite, nu după ce văzuse culoarea
chipului ducelui Perrington zărind cuplul.
Un curtean pe nume Otho se apropie de Chaol.
— Credeam că ea este cu tine.
— Cine? Lady Lillian?
— Deci, acesta este numele ei! Nu am mai văzut-o
înainte. Este nou-sosită la curte?
— Da, spuse Chaol. Mâine va avea o discuţie cu gărzile ei
despre modul în care au lăsat-o pe Celaena să părăsească
apartamentul. Poate până atunci va fi mai puţin tentat să îi
dea cap în cap.
— Ce mai faci, căpitane Westfall? îl întrebă Otho
bătându-l pe spate puţin cam prea tare. Răsuflarea lui
duhnea a vin. Nu mai cinezi împreună cu noi.
— Am încetat să mai cinez cu voi în urmă cu trei ani,
Otho.
— Ar trebui să te întorci, ne este dor de conversaţiile cu
tine. Era o minciună. Otho îşi dorea informaţii despre
tânăra domniţă străină. Reputaţia sa cu privire la femei era
bine cunoscută în castel.
Chaol îl privi pe Dorian înclinând-o pe spate pe Celaena,
privi cum buzele ei se relaxau într-un zâmbet, iar ochii îi
scânteiau când prinţul moştenitor spunea ceva. Chiar şi cu
masca, Chaol putea citi fericirea pe chipul ei.
— El este cu ea? întrebă Otho.
 — Lady Lillian îşi aparţine ei sieşi şi nimănui altcuiva.
— Deci, nu este cu el?
— Nu.
Otho ridică din umeri.
— Asta este ciudat.
— De ce? Chaol simţi dorinţa bruscă de a-l strangula.
— Pentru că arată de parcă ar fi îndrăgostit de ea, spuse
el şi plecă.
Privirea lui Chaol îşi pierdu concentrarea pentru o clipă.
Apoi Celaena râse, iar Dorian continuă să o urmărească
fascinat. Prinţul nu îşi luase nici măcar o clipă ochii de pe
ea. Expresia lui Dorian era plină de… ceva. Bucurie? Uimire?
Umerii îi erau drepţi, spatele mândru. Arăta precum un
bărbat. Precum un rege.
Era imposibil să se fi întâmplat aşa ceva; şi când să se fi
întâmplat? Otho era un beţiv şi un afemeiat. Ce ştia el
despre dragoste?
Dorian o învârti pe Celaena rapid şi agil, iar ea vibră în
braţele lui, umerii săltându-i de bucurie. Dar ea nu era
îndrăgostită de el. Otho nu spusese asta. Nu observase
niciun fel de afecţiune din partea ei. Iar Celaena nu ar fi fost
niciodată atât de idioată. Dorian era idiotul. Dorian va fi cel
cu inima frântă, dacă într-adevăr o iubea.
Incapabil să îşi mai privească prietenul, Căpitanul Gărzii
părăsi încăperea.

Kaltain privea cu furie şi agonie cum Lillian Gordaina şi

prinţul moştenitor al Adarlanului dansau la nesfârşit. Chiar
şi cu o mască mult mai mare ar fi recunoscut-o pe
parvenită. Şi ce fel de persoană purta gri la bal? Kaltain privi
în jos către propria rochie şi zâmbi. Nuanţe luminoase de
albastru, smarald şi cafeniu delicat, rochia şi masca asortată
de păun costaseră aproape cât o casă. Era un cadou din
partea lui Perrington, desigur, împreună cu bijuteriile care
îi împodobeau gâtul şi braţele. Cu siguranţă nu semăna cu
dezordinea monotonă de cristal purtată de cocota
prefăcută.
Perrington îi mângâie braţul, iar Kaltain se întoarse către
el fluturându-şi genele.
— Arăţi chipeş în seara asta, iubirea mea, spuse ea
ajustând un lanţ din aur de pe tunica lui roşie. Chipul
ducelui se asortă instantaneu cu coloritul hainelor sale.
Kaltain se întrebă dacă ar putea suporta repulsia de a-l
săruta. Putea întotdeauna să continue să îl refuze, aşa cum
făcuse în ultima lună, dar când el era atât de beat…
Va trebui să se gândească la o cale de scăpare cât mai
curând posibil. Dar nu se afla aproape mai mult de Dorian
decât fusese înainte de sosirea toamnei şi cu siguranţă nu va
face niciun progres cu Lillian prin preajmă.
Un abis se deschise înaintea ei. Capul îi fu străpuns de un
fior scurt de durere. Acum nu mai avea alte opţiuni. Lillian
trebuia eliminată.

Când ceasul bătu ora trei, iar majoritatea invitaţilor –

inclusiv regina şi Chaol – se retraseră, Celaena decise în cele
din urmă că putea pleca şi ea. Aşa că se strecură din sală
când Dorian merse să ia ceva de băut şi îl găsi pe Ress
aşteptând- o pe coridor pentru a o escorta înapoi.
Coridoarele castelului erau tăcute în timp ce se îndreptau
spre apartamentul ei, luând-o prin pasajele pustii ale
servitorilor pentru a evita curteni mult prea curioşi în
privinţa sa. Deşi se duse la bal din motivele cu totul greşite,
se distrase puţin dansând cu Dorian. Mai mult decât puţin,
de fapt. Zâmbi în sinea ei, privindu-şi degetele în timp ce
intrară pe coridorul ce ducea spre apartament. Adrenalina
gândului că Dorian o privise numai pe ea, vorbise numai cu
ea, o tratase de parcă ar fi fost egala lui încă nu se stinsese.
Poate că planul său nu fusese tocmai un eşec, la urma
urmei.
Ress îşi drese glasul, iar Celaena ridică privirea pentru a-l
zări pe Dorian stând în faţa uşii apartamentului ei, vorbind
cu gărzile. Era imposibil să mai fi stat mult la bal dacă o
întrecuse, ajungând înaintea ei acolo. Inima Celaenei o luă
la galop, dar reuşi să afişeze un zâmbet viclean când Dorian
făcu o plecăciune. Îi deschise uşa şi intrară amândoi. Ress şi
gărzile puteau crede orice voiau ei.
Ea îşi desprinse masca de pe faţă, aruncând-o pe masa din
mijlocul foaierului şi oftă când aerul rece îi sărută pielea
îmbujorată.
— Deci? întrebă ea rezemându-se de peretele de lângă
uşa ce ducea în dormitorul ei.
Dorian se apropie încet, oprindu-se la o palmă distanţă
de ea.
— Ai plecat fără să îţi iei rămas-bun, spuse el şi puse un
braţ pe peretele de sub capul ei. Celaena ridică privirea,
studiind detaliul negru de pe mâneca ce atârna chiar
deasupra părului ei.
— Sunt impresionată că ai ajuns aici atât de repede şi fără
o hoardă de domniţe pe urma ta. Poate că ar trebui să
încerci să devii un asasin.
 Dorian îşi scutură părul de pe faţă.
— Nu sunt interesat de domnişoarele de la curte, spuse el
seducător şi o sărută.
Gura îi era caldă, iar buzele moi. Celaena pierdu orice
noţiune a timpului şi spaţiului când îl sărută înapoi. Dorian
se trase în spate pentru o clipă, privind-o cum îi deschidea
ochii, apoi o sărută din nou. Era diferit de data aceasta –
intens, mustind de dorinţă.
Braţele Celaenei erau greoaie şi uşoare în acelaşi timp, iar
camera se învârtea. Celaena nu se putea opri. Îi plăcea, îi
plăcea să fie sărutată de el, îi plăceau mirosul şi gustul, şi
atingerea lui.
Braţele lui se strecurară în jurul taliei sale şi o strânseră la
piept, coapsele lui lipindu-se de ale ei. Ea îşi puse o mână pe
umărul lui, degetele frământându-i muşchii sub atingerea
ei. Cât de diferită era relaţia lor spre deosebire de prima
dată când îl văzuse în Endovier!
Celaena deschise brusc ochii. Endovier. De ce îl săruta pe
prinţul moştenitor al Adarlanului? Degetele i se desprinseră
de pe umărul lui, iar braţul îi căzu pe lângă corp.
El îşi desprinse gura dintr-a ei şi zâmbi. Era contagios.
Dorian se aplecă din nou spre ea, dar Celaena puse cu
blândeţe două degete peste buzele lui.
— Ar trebui să merg la culcare, zise ea. El ridică din
sprâncene. Singură, adăugă ea. El îi îndepărtă degetele de
pe buze.
Încercă să o sărute, dar ea se strecură cu uşurinţă pe sub
braţul lui şi răsuci mânerul uşii. Deschise uşa dormitorului
şi se strecură iute, înainte ca el să o poată împiedica. Privi
din nou spre foaier, către chipul încă zâmbitor al lui Dorian.
Noapte bună! spuse ea.
Dorian se rezemă de uşă, apropriindu-şi chipul de al ei.
— Noapte bună! şopti el, iar Celeana nu îl opri când o
sărută din nou. El se desprinse din sărut înainte ca ea să fie
pregătită pentru asta şi aproape o dezechilibra când el îşi
ridică greutatea de pe uşă. Dorian râse blând.
— Noapte bună! spuse ea din nou, căldura inundându-i
obrajii. Apoi el dispăru.
Celaena alergă spre balcon şi deschise uşile, îmbrăţişând
aerul răcoros. Îşi duse mâna la buze şi privi stelele,
simţindu-şi inima crescând, crescând, crescând.

Dorian se întoarse în apartamentul său, inima gonindu-i

de emoţie. Încă putea simţi amprenta buzelor ei pe ale sale,
mirosul părului ei şi îi putea vedea auriul ochilor pâlpâind
în lumina lumânărilor.
La naiba cu consecinţele. Va găsi o cale de a face lucrurile
să meargă; va găsi o cale de a fi cu ea. Trebuia să o facă.
Sărise de pe stâncă. Acum putea doar să aştepte plasa
care să îl prindă.

În grădină, Căpitanul Gărzii privea către balconul tinerei,

urmărind-o în timp ce valsa singură, pierdută în visurile
sale. Dar Chaol ştia că nu el este stăpânul gândurilor ei.
Ea se opri şi privi în sus. Chiar şi de la depărtare, putea
vedea îmbujorarea din obrajii ei. Părea tânără – nu,
renăscută. Un junghi de durere îi străpunse pieptul.
Totuşi, continuă să o privească până ce ea oftă şi intră.
Nu se deranjase nici măcar o dată să privească în jos.
 CAPITOLUL 40
Celaena gemu când ceva rece şi umed îi atinse obrazul,
apoi o linse pe faţă. Deschise un ochi şi zări căţeluşa
privind- o de sus, dând din coadă. Rezemându-se pe pernă,
clipi la vederea soarelui de afară. Nu intenţionase să doarmă
atât de mult. Aveau un test în două zile, iar ea trebuia să se
antreneze. Era ultimul test înainte de duelul final – testul
care decidea cine erau cei patru finalişti.
Celaena îşi frecă ochiul şi scărpină căţeluşa între urechi.
— Ai făcut pipi pe undeva şi vrei să îmi spui despre asta?
— O, nu, spuse cineva când uşa dormitorului se deschise
– Dorian. Am scos-o la răsărit, împreună cu ceilalţi câini.
Celaena zâmbi uşor, iar el se apropie.
— Nu este cam devreme pentru o vizită?
— Devreme? El râse, aşezându-se pe pat. Ea se îndepărtă
de el. Este aproape unu după-amiaza! Philippa mi-a spus că
ai dormit buştean toată dimineaţa.
Unu! Dormise atât de mult? Cum rămânea cu lecţiile cu
Chaol? îşi scărpină nasul şi luă căţelul în braţe. Cel puţin
noaptea trecută nu se întâmplase nimic; dacă ar mai fi avut
loc vreun alt atac, ar fi aflat deja despre asta. Aproape că
răsuflă uşurată, deşi vina pentru cum acţionase – cât de
puţină încredere avusese în Nehemia – încă o făcea să se
simtă groaznic.
— I-ai dat vreun nume? întrebă el – natural, calm, liniştit.
Se purta astfel pentru a păstra aparenţele sau sărutul nu
fusese atât de important pentru el?
 — Nu, răspunse ea, menţinându-şi privirea neutră, deşi
îşi dorea să strige din pricina situaţiei jenante. Nu mă pot
gândi la nimic potrivit pentru ea.
— Ce spui de, zise el, mângâindu-şi bărbia, Gold… ie?
Goldie.
— Este cel mai stupid nume pe care l-am auzit vreodată.
— Te poţi gândi la altul mai bun?
Celaena ridică una dintre lăbuţele pufoase ale câinelui şi
examină pernuţele moi. O strânse între degete.
— Fleetfoot. Era un nume perfect. De fapt, simţea că
numele fusese acolo tot timpul, iar ea în sfârşit îl
descoperise. Da, Fleetfoot rămâne.
— Înseamnă ceva? întrebă Dorian, iar câinele ridică
privirea spre el.
— Va însemna ceva când îţi va întrece toate rasele pure.
Celaena strânse căţeluşa în braţe şi o sărută pe cap. Îşi
legănă braţele în sus şi în jos, iar Fleetfoot o privi în ochi cu
fruntea încreţită. Era ridicol de fină şi adorabilă.
Dorian chicoti.
— Mai vedem noi, spuse el. Celaena puse câinele pe pat.
Acesta se strecură rapid sub pături şi dispăru.
— Ai dormit bine? o întrebă el.
— Da. Deşi se pare că tu nu, dacă te-ai trezit atât de
devreme.
— Ascultă, începu el, iar Celaena îşi dori să se arunce de
la balcon. Noaptea trecută… îmi pare rău dacă am fost prea
direct cu tine. Dorian făcu o pauză. Celaena, te strâmbi.
Chiar se strâmbase?
— Aa… scuze.
— Deci, te-a deranjat!
 — Ce să mă deranjeze?
— Sărutul!
Gâtul i se înnodă, iar asasina îşi drese glasul.
— O, nu a fost mare lucru, spuse ea bătându-se cu palma
în piept. Nu m-a deranjat. Dar nu mi-a displăcut, dacă la
asta te gândeai! Regretă imediat cuvintele.
— Deci, ţi-a plăcut? Dorian rânji blând.
— NU! O, pleacă! Se aruncă pe perne trăgându-şi păturile
deasupra capului. Avea să moară de ruşine.
Fleetfoot o linse pe faţă, iar ea se ascunse în întunericul
păturii.
— Ei, haide, spuse el. După reacţia ta, cineva ar crede că
nu ai mai fost niciodată sărutată.
Ea aruncă păturile înapoi, iar Fleetfoot se strecură mai
departe sub ele.
— Desigur că am fost sărutată, se răsti ea încercând să nu
se gândească la Sam şi la ceea ce împărţise cu el. Dar nu de
către un prinţişor arogant şi cu ifose!
Dorian îşi plecă privirea.
— Prinţişor?
— O, taci din gură, spuse ea aruncând cu o pernă în el.
Celaena se mută pe partea cealaltă a patului, se ridică şi se
duse spre balcon.
Îi simţi privirea aţintită asupra ei, asupra spatelui şi a
celor trei cicatrici pe care cămaşa de noapte cu decolteu
adânc nu le ascundea.
— Ai de gând să rămâi aici în timp ce mă schimb?
Îşi întoarse privirea către el. Dorian nu o privea aşa cum o
făcuse cu o seară înainte. Era ceva prudent în ochii lui şi
ceva nespus de trist. Sângele începu să îi fiarbă în vene.
 — Ei, bine?
— Cicatricile tale sunt groaznice, spuse el aproape şoptit.
Ea propti o mână în şold şi se îndreptă către uşa
garderobei.
— Cu toţii avem cicatrici, Dorian. Ale mele se întâmplă să
fie mai vizibile decât ale celorlaţi. Stai aici dacă vrei, dar eu
merg să mă îmbrac. Celaena ieşi din cameră.

Kaltain păşea alături de ducele Perrington printre mesele

nesfârşite ale serei palatului. Imensa clădire de sticlă era
scăldată în umbre şi lumină, iar ea îşi făcu vânt cu evantaiul
în timp ce căldura aburindă îi mângâia chipul. Bărbatul
alegea cele mai absurde locuri pentru plimbări. Kaltain era
la fel de interesată de plante şi flori aşa cum era el de o
băltoacă din mijlocul străzii.
El rupse un crin – alb ca zăpada – şi i-l oferi, plecându-şi
uşor capul.
— Pentru tine. Ea încercă să nu tresară la vederea pielii
lui aspre şi a mustăţii portocalii. Gândul de a rămâne cu el
pentru totdeauna o făcea să îşi dorească să smulgă plantele
din rădăcină şi să le arunce în zăpadă.
— Mulţumesc, spuse ea cu glasul stins.
Dar Perrington o studia îndeaproape.
— Nu pari în apele tale astăzi, Lady Kaltain.
— Nu par? îşi înclină privirea în cea mai sfioasă expresie.
Poate că ziua de astăzi păleşte în comparaţie cu distracţia
de care am avut parte la balul de aseară.
Ducele se încruntă când îi puse o mână pe umăr şi o
conduse mai departe în seră.
 — Nu este nevoie să te prefaci faţă de mine, spuse el. Te-
am observat privindu-l pe prinţul moştenitor.
Kaltain nu trădă nimic şi ridică uimită sprâncenele,
privindu-l pieziş.
— Asta am făcut?
Perrington trecu un deget grosolan peste frunzele unei
ferigi. Inelul negru de pe deget pulsă, iar drept răspuns un
fior de durere străpunse capul lui Kaltain.
— Şi eu l-am observat. Pe fată, mai exact. Este enervantă,
nu-i aşa?
— Lady Lillian? Kaltain clipi de data asta, nefiind sigură
dacă putea răsufla uşurată încă. Ducele nu o observase pe ea
dorindu-l pe prinţ, ci pe ea observându-i pe Dorian şi Lillian
dansând împreună toată noaptea.
— Aşa îşi spune ea, murmură Perrington.
— Nu acesta este numele ei? întrebă Kaltain fără să
gândească.
Ducele se întoarse către ea, cu ochii la fel de negri
precum inelul.
— Doar nu crezi că acea fată este o domnişoară de rang
înalt şi viţă nobilă?
Inima lui Kaltain se opri.
— Chiar nu este din nobilime? Atunci Perrington zâmbi,
iar în cele din urmă îi povesti totul.
Când Perrington încheie povestea, Kaltain putu doar să se
holbeze la el. O asasină. Lillian Gordaina era Celaena
Sardothien, cel mai cunoscut asasin al lumii. Iar ea avea
ghearele înfipte în inima lui Dorian. Dacă Kaltain îşi dorea
mâna lui Dorian, atunci trebuia să fie mult, mult mai
inteligentă. Să dezvăluie pur şi simplu cine era Lillian cu
adevărat ar putea fi de ajuns. Dar la fel de bine ar putea să
nu fie suficient. Kaltain nu îşi putea permite să rişte. Sera
era tăcută, de parcă şi-ar fi ţinut răsuflarea.
— Cum putem permite ca situaţia asta să continue? Cum
putem permite ca prinţul să se expună unui asemenea
pericol? Privirea lui Perrington se transformă pentru o clipă
în ceva dureros şi urât, dar se întâmplă atât de repede încât
ea de-abia observă din pricina migrenei tot mai
copleşitoare. Avea nevoie de pipă, avea nevoie să se calmeze
înainte de a face o criză.
— Nu putem, spuse Perrington.
— Dar cum îi putem opri? îi spunem regelui?
Perrington clătină din cap, punând o mână pe mânerul
săbiei sale şi medită. Kaltain studie o tufă de trandafiri şi îşi
trecu unghia lungă peste un ghimpe curbat.
— Ea este pe cale de a se confrunta cu ultimii Campioni
rămaşi într-un duel, spuse ducele încet. Iar înainte de duel,
va bea un toast în cinstea Zeiţei şi zeilor. Nu doar corsetul ei
prea strâns o lăsă fără răsuflare pe Kaltain, când ducele
adăugă: Voiam să te rog pe tine să prezinţi toastul – ca o
reprezentaţie a Zeiţei. Ai putea strecura ceva în paharul ei.
— Să o ucid eu însămi? Să angajeze pe cineva era una, dar
să o facă ea însăşi…
Ducele ridică mâinile în aer.
— Nu, nu. Dar regele a fost de acord că ar trebui luate
măsuri drastice, astfel ca Dorian să creadă că a fost un…
accident. Dacă am putea să îi dăm o doză de omag, nu
fatală, dar suficientă încât să o facă să îşi piardă controlul, i-
am oferi lui Cain avantajul de care are nevoie.
 — Cain nu o poate ucide singur? Accidente se întâmplă
tot timpul în dueluri. Un fior intens şi ascuţit de durere îi
străpunse capul şi îi răsună în întreg corpul. Poate că ar fi
mai uşor dacă ar droga-o…
— Cain crede că poate, dar mie nu îmi place să îmi asum
riscuri. Perrington îi cuprinse mâinile într-ale sale. Nu vrei
să îl ajuţi pe Dorian? De îndată ce va fi liber din strânsoarea
ei…
„Va fi al meu. Va fi al meu, aşa cum trebuie să fie. “
Dar să ucidă pentru asta… „Va fi al meu.“
— Atunci îl vom putea aduce pe calea cea bună, nu-i aşa?
Perrington încheie complotul cu un zâmbet larg care îi făcu
instinctele să o îndemne la fugă fără să privească înapoi.
Dar tot ce vedea în mintea ei erau un tron şi o coroană. Şi
prinţul stând lângă ea.
— Spune-mi ce trebuie să fac, zise Kaltain.

CAPITOLUL 41
Ceasul bătu ora zece, iar Celaena, aşezată la măsuţa din
dormitorul ei, ridică privirea din carte. Ar fi trebuit să
doarmă până acum sau măcar să încerce să adoarmă.
Fleetfoot, moţăind în poală, căscă larg. Celaena o mângâie
între urechi şi trecu o mână peste pagina cărţii. Semnele
Wyrd se holbau la ea, curbele şi unghiurile lor complexe
vorbind o limbă pe care ea încă nu începuse să o descifreze.
Cât timp îi luase Nehemiei să le înveţe? Şi, se întrebă ea,
cum era în stare puterea lor să funcţioneze încă din
moment ce magia însăşi era dispărută?
 Nu o văzuse pe Nehemia de la balul din noaptea trecută,
nu îndrăznise să o abordeze sau să îi spună lui Chaol ceea
ce aflase. Nehemia nu fusese cinstită cu privire la talentele
ei lingvistice şi la cât de multe ştia despre semnele Wyrd,
dar putea avea o mulţime de motive pentru asta. Celaena
greşise când mersese la bal, greşise când crezuse că
Nehemia era în stare de asemenea lucruri monstruoase.
Nehemia era dintre cei buni. Nu ar fi vânat-o pe Celaena, nu
când fuseseră prietene. Fuseseră prietene. Celaena înghiţi în
sec şi întoarse pagina. Inima i se opri.
Acolo, privind-o, erau simbolurile pe care le văzuse lângă
cadavre. Iar pe margine, scris de cineva în urmă cu câteva
secole, era explicaţia: Pentru sacrificii către riderac: folosind
sângele victimei, marcaţi zona din jurul ei corespunzător.
Odată ce creatura a fost invocată, aceste semne ghidează
schimbul: pentru carnea sacrificiului, bestia îţi va garanta
puterea victimei.
Celaena făcu eforturi pentru a-şi stăpâni mâinile
tremurânde în timp ce răsfoi mai departe, căutând ceva
despre semnele de sub patul său. Când cartea nu îi oferi
nicio informaţie, se întoarse la vraja de invocare. Un riderac
– acesta era numele bestiei? Ce era? De unde era invocată
dacă nu era…
Porţile Wyrdului. Celaena îşi frecă ochii. Cineva chiar
folosea semnele Wyrd pentru a deschide un portal şi a
invoca această creatură. Era imposibil, întrucât magia
dispăruse, dar textele spuneau că semnele Wyrd existau în
afara magiei. Dacă puterea lor încă funcţiona? Dar… dar
Nehemia? Cum putea prietena ei să facă un asemenea
lucru? De ce avea ea nevoie de puterea Campionilor? Şi cum
putea ţine totul atât de bine ascuns?
Şi totuşi Nehemia putea fi cu uşurinţă o actriţă vicleană.
Şi poate că Celaena îşi dorise un prieten, îşi dorise pe cineva
la fel de diferit şi de străin locului ca ea. Poate că fusese
prea disperată şi nu văzuse nimic altceva în afară de ceea ce
voia să vadă. Celaena trase adânc aer în piept. Nehemia
iubea Eyliwe – asta era cu siguranţă adevărat –, iar Celaena
ştia că Nehemia ar fi în stare de orice pentru protejarea
poporului ei. Doar dacă…
Sângele îi îngheţă în vine. Doar dacă Nehemia se afla aici
pentru a declanşa ceva mult mai mare, doar dacă nu voia să
se asigure că regele nu cruţa deloc Eyliwe. Doar dacă nu
dorea ceea ce puţini aveau curajul să rostească: rebeliune. Şi
nu rebeliune aşa cum se întâmpla acum, cu grupuri de
rebeli ascunzându-se în sălbăticie, ci rebeliune în sensul de
război, în care regate întregi să se răscoale împotriva
Adarlanului, aşa cum ar fi trebuit să se întâmple de la bun
început.
Dar de ce să-i ucidă pe Campioni? De ce să nu ţintească
spre regalitate? Balul ar fi fost perfect pentru asta. De ce să
folosească semnele Wyrd? Văzuse apartamentul Nehemiei;
nu era niciun semn al vreunei bestii stând la pândă prin
colţuri şi nicăieri în castel unde ar fi putut…
Ochii Celaenei se ridicară din carte. Blocată de imensa
comodă cu sertare, tapiseria încă se legăna într-o briză
fantomatică. Nicăieri în castel nu puteai invoca sau ascunde
o asemenea creatură, cu excepţia camerelor şi coridoarelor
nesfârşite de sub el.
 — Nu, spuse ea ridicându-se atât de repede încât
Fleetfoot apucă doar să sară din calea ei când scaunul se
răsturnă. Nu, nu era adevărat. Pentru că era Nehemia.
Pentru că… pentru că…
Celaena gâfâi împingând dulapul într-o parte, trăgând
tapiseria de lângă perete. La fel cum se întâmplase în urmă
cu două luni, o briză umedă se strecură printre crăpături,
dar nu mirosea deloc a trandafiri. Toate crimele se
întâmplaseră cu două zile înainte de test. Asta însemna că
în acea seară sau a doua zi, ceva urma să se întâmple.
Rideracul, orice ar fi fost el, urma să atace din nou. Iar cu
semnele pe care le găsise desenate sub patul său… în niciun
caz Celaena nu avea de gând să aştepte ca el să îşi facă
apariţia.
După ce o izgoni pe Fleetfoot din dormitor, Celaena
acoperi intrarea pasajului cu tapiseria, puse o carte în prag
pentru a evita să rămână închisă în subteran şi îşi dori doar
să fi avut o armă adevărată în afară de sfeşnicul din mână şi
cuţitul improvizat din buzunar.
Pentru că, dacă Nehemia o minţise în felul acesta şi dacă
Nehemia era cea care îi ucidea pe Campioni, atunci Celaena
trebuia să se convingă cu ochii ei. Atunci măcar o putea
ucide cu mâinile goale.

Coborî şi coborî, răsuflarea ei încălzind aerul îngheţat.

Susurul unei ape răsuna de undeva, iar Celaena privi cu
nerăbdare arcada din mijloc pe măsură ce se apropia de
răscrucea de drumuri. Nici nu îi mai trecea prin cap să
evadeze. Care era rostul când era atât de aproape de
victorie? Dacă va pierde, se va strecura aici înainte de le
oferi ocazia să o trimită înapoi în Endovier.
Celaena studie pasajele din stânga şi din dreapta. Cel din
stânga ducea într-un punct mort. Dar cel din dreapta…
acela era coridorul pe care îl urmase către mormântul
Elenei. Acolo zărise numeroase alte pasaje ducând către
locuri necunoscute.
Păşi mai aproape de arcadă şi încremeni când văzu urme
de paşi care coborau în întunericul umed. Praful vechi de
secole fusese deranjat. Urmele de paşi urcau şi coborau.
Nehemia şi creatura sa probabil că se strecuraseră acolo
jos, cu câteva etaje sub toţi ceilalţi. Nu murise Verin chiar
după ce o tachinase pe ea în faţa Nehemiei? Celaena strânse
mai tare sfeşnicul şi scoase cuţitul improvizat din buzunar.
Pas cu pas, începu să coboare. În curând nu mai putea
zări vârful scărilor, iar capătul lor nu se apropia deloc. Dar
apoi şoapte umplură coridorul, târându-se pe pereţi. Îşi
încetini paşii şi îşi acoperi lumânarea pe măsură ce se
apropia. Nu era pălăvrăgeala comună a servitorilor, ci mai
degrabă cineva vorbind repede, aproape fredonând.
Nu Nehemia. Un bărbat.
Capătul scărilor se zări dedesubt, sfârşindu-se într-o
cameră la stânga. O lumină verzuie licărea dintr-acolo pe
piatra treptelor, care îşi continuau coborârea dincolo de
camera stranie, în întuneric. Părul de pe mâini i se zburli
când glasul deveni mai clar. Nu vorbea nicio limbă pe care o
putea recunoaşte; era guturală şi aspră şi îi zgâria urechile,
de parcă ar fi supt toată căldura din oasele ei. Bărbatul
gâfâia în timp ce vorbea, ca şi cum cuvintele i-ar fi ars gâtul,
iar în cele din urmă tânji după aer.
 Tăcerea căzu. Punând jos lumânarea, Celaena se strecură
mai aproape de intrarea încăperii şi aruncă o privire
înăuntru. Uşa de stejar era deschisă, o cheie uriaşă zăcând
în lacătul ruginit. Iar în cămăruţă, îngenunchind înaintea
unui întuneric atât de negru încât părea pornit să devoreze
lumea, era Cain.

CAPITOLUL 42
Cain.
Persoana care devenise mai puternică şi mai bună pe
măsură ce competiţia avansase. Celaena crezuse că asta se
datora antrenamentului său, dar… era datorită semnelor
Wyrd şi invocării bestiei pentru a fura puterea Campionilor
ucişi.
Îşi trecu o mână pe podeaua dinaintea întunericului, iar o
lumină verzuie izvorî în locul pe unde trecuseră degetele lui
înainte de a fi atrasă într-un vid. Una din mâinile sale
sângera.
Celaena nu îndrăzni să respire când ceva se agită în
întuneric. Urmă scrijelitul unei gheare în piatră şi un sâsâit
asemenea unei flăcări stinse. Iar apoi, păşind către Cain în
genunchii care se flexau în direcţia greşită – asemenea
picioarelor din spate ale unui animal –, apăru rideracul.
Era ceva coborât din coşmarurile zeilor antici. Pielea
cenuşie şi fără blană îi era întinsă pe capul hidos, gura fiind
căscată, înarmată cu colţi negri.
Colţi care îi sfâşiaseră pe Verin şi Xavier şi le mâncaseră
organele interne; colţi care se hrăniseră cu creierele lor.
Corpul lui vag uman se aşeză pe partea din dos şi îşi întinse
braţele lungi din faţă peste podeaua de piatră. Piatra
tremură sub ghearele sale. Cain îşi înălţă capul şi se ridică
încet în timp ce creatura îngenunche înaintea lui şi îşi plecă
ochii negri. Supunere.
Celaena îşi dădu seama că tremura de-abia când se
retrase cu un pas pentru a alerga cât mai repede şi mai
departe posibil. Elena avusese dreptate: era ceva diabolic,
pur şi simplu. Amuleta pulsă la gâtul ei, de parcă ar fi
îndemnat-o să fugă. Cu gura uscată, sângele clocotindu-i în
vene, păşi înapoi.
Cain se întoarse pentru a o privi, iar capul rideracului
ţâşni în sus, nările sale adulmecând. Ea încremeni, dar un
vânt puternic o împinse de la spate, făcând-o să între în
încăpere.
— Nu era rândul tău astă-seară, spuse Cain, dar ochii
Celaenei rămaseră aţintiţi asupra bestiei, care începu să
gâfâie. Însă această ocazie este mult prea bună pentru a o
irosi.
— Cain, fu tot ceea ce putu ea spune. Ochii rideracului…
nu văzuse niciodată ceva asemenea lor. Nu citi nimic în ei
în afară de foame, foame nesfârşită şi străveche. Creatura nu
era din lumea asta. Semnele Wyrd funcţionau. Porţile erau
reale. Scoase cuţitul improvizat din buzunar. Era groaznic
de mic; cum puteau agrafele de păr să străpungă o
asemenea creatură?
Cain se mişcă atât de repede încât Celaena avu timp doar
să clipească atunci când el ajunse deja în spatele ei, cuţitul
fiind acum în mâna lui. Nimeni – nimeni uman – nu se
putea mişca atât de repede; era ca şi cum Cain nu ar fi fost
nimic mai mult decât umbre şi vânt.
 — Păcat, şopti Cain din pragul uşii, vârând cuţitul ei în
buzunar. Celaena privi către creatură, apoi către el şi înapoi.
Nu voi apuca să aflu cum ai ajuns aici în primul rând.
Degetele lui cuprinseră mânerul uşii. Nu că mi-ar păsa.
Rămas-bun, Celaena! Uşa se închise.
Lumina verzuie încă licărea dinspre semnele de pe podea
– semne pe care Cain le trasase cu propriu sânge –
iluminând creatura care se holba la ea cu acei ochi
înfometaţi.
— Cain, şopti ea, păşind cu spatele către uşă şi încercând
mânerul. Îl răsuci şi trase de el. Era încuiată. În camera asta
nu mai era nimic altceva în afară de piatră şi praf. Cum îl
lăsase să o dezarmeze atât de uşor? Cain. Uşa nu se clinti.
Cain! strigă ea şi lovi uşa cu pumnul, dureros de tare.
Rideracul păşea înainte şi înapoi pe cele patru picioare
lungi, ca de păianjen, adulmecând-o, iar Celaena se opri. De
ce nu o atacase instantaneu? O adulmecă din nou şi scrijeli
podeaua cu o gheară, atât de adânc încât scoase o bucată de
piatră din ea.
O voia vie. Cain îl imobilizase pe Verin în timp ce
invocase creatura; îi plăcea ca sângele să fie fierbinte. Aşa că
bestia căuta cea mai uşoară modalitate de a o imobiliza şi
apoi…
Celaena nu putea respira. Nu, nu astfel. Nu în camera
asta, unde nimeni nu o putea găsi, unde Chaol nu ar şti
niciodată de ce dispăruse şi ar blestema-o pentru totdeauna
din pricina asta, unde nu va avea niciodată ocazia de a-i
spune Nehemiei că se înşelase. Iar Elena… Elena îi spusese
că cineva o voia în mormânt, pentru a vedea… pentru a
vedea ce?
 Apoi ştiu.
Răspunsul zăcea în dreapta ei – pasajul din dreapta,
pasajul care ducea la criptă, câteva etaje mai jos.
Creatura se aşeză din nou pe picioarele din spate,
pregătită să sară, iar în acel moment Celaenei îi trecu prin
cap cel mai nesăbuit şi mai curajos plan pe care îl gândise
vreodată. Îşi lăsă mantia să cadă pe podea.
Cu un răget care zgudui castelul, rideracul se repezi către
mantie.
Celaena rămase înaintea uşii, privind cum bestia galopa
spre ea, scântei zburând din ghearele sale la contactul cu
podeaua. La zece paşi distanţă, creatura sări direct la
picioarele Celaenei.
Dar Celaena alerga deja, alerga direct către acei colţi
negri, neîndurători. Rideracul făcu un salt către ea, iar
Celaena plonjă peste bestia furioasă. O bubuitură
asurzitoare răsună în întreaga încăpere când rideracul
spulberă uşa din lemn. Ea îşi putea doar imagina ce s-ar fi
ales de picioarele sale. Nu avea timp de gândire. Ateriză şi
se răsuci, îndreptându-se către locul unde creatura se
prăbuşise peste uşă şi acum încerca să se scuture de
rămăşiţele de lemn.
Celaena goni afară din încăpere şi o luă la stânga,
zburând pe scări în jos. Se concentră asupra picioarelor,
îndreptându-se către etajul de dedesubt, luminat de lumina
lunii ce se strecura afară din criptă.
Celaena ajunse la capătul scărilor, alergă spre uşa
mormântului şi se rugă zeilor ale căror nume le uitase, dar
spera că ei nu o uitaseră pe ea.
 „Cineva a vrut ca eu să vin aici de Samhuinn. Cineva ştia
că asta avea să se întâmple. Elena a vrut ca eu să văd asta,
pentru ca eu să pot supravieţui. “
Creatura ajunse la capătul scărilor şi o urmări, venind
atât de aproape încât îi putea simţi duhoarea respiraţiei.
Uşa mormântului era larg deschisă. Ca şi cum cineva ar fi
aşteptat…
„Te rog… te rog…“
Prinzându-se de canatul uşii, Celaena se trase în
mormânt. Câştigă timp preţios când rideracul rată uşa
criptei. Dură doar un moment să se redreseze, spulberând o
bucată din uşă intrând.
Ropotul paşilor ei răsună prin mormânt printre sarcofage
repezindu-se spre Damaris, sabia regelui de demult.
Rezemată de perete, lama strălucea în lumina lunii –
metalul încă sclipind după o mie de ani.
Creatura mârâi, iar Celaena îi auzi răsuflarea şi scrâşnetul
ghearelor în piatră în momentul în care plonjă către ea.
Celaena se întinse după sabie, mâna dreaptă cuprinzând
mânerul rece, şi se întoarse.
Avu timp doar să îi vadă ochii şi un petic de piele înainte
de a străpunge chipul creaturii cu Damaris.
Durerea îi înjunghie braţul când se izbiră de perete
căzând pe podea, împrăştiind comoara. Sânge negru ce
mirosea a deşeuri o împroşcă.
Celaena nu se mişcă, nu cât timp privi în ochii aceia
negri, aflaţi la câţiva centimetri de ai săi, nu când îşi văzu
mâna dreaptă prinsă între dinţii negri ai fiarei, sângele ei
deja pre- lingându-se pe botul rideracului. Ea gâfâi doar,
strângând în continuare mâna stângă pe mânerul săbiei,
chiar şi după ce acei ochi înfometaţi deveniră goi, iar trupul
se prăvăli peste al ei.
De-abia când amuleta pulsă din nou, Celaena clipi. Apoi
totul deveni o serie de paşi, un dans pe care trebuia să îl
execute perfect, astfel s-ar fi putut prăbuşi chiar acolo, în
acel mormânt, şi nu s-ar mai fi ridicat niciodată.
Mai întâi îşi smulse mâna dintre colţii bestiei. O ardea
fără milă. Rănile îi încercuiau degetul mare, iar Celaena se
ridică în picioare după ce împinse rideracul de deasupra sa.
Era surprinzător de uşor – de parcă oasele sale ar fi fost
goale sau ca şi cum pe interior ar fi fost în întregime gol.
Deşi lumea se înceţoşa, o smulse pe Damaris din craniul
creaturii.
Se folosi de cămaşă pentru a curăţa sabia lui Gavin şi o
aşeză, unde îi era locul. De aceea o aduseseră regii în
mormânt de Samhuinn, nu-i aşa? Pentru a putea vedea
sabia Damaris şi pentru a-i oferi o cale de a se salva?
Lăsă creatura în mijlocul mormanului de bijuterii în care
aterizase.
Totuşi, Celaena se opri lângă sarcofagul Elenei şi privi
chipul frumos sculptat în piatră.
— Mulţumesc, spuse ea cu recunoştinţă. Vederea
înceţoşându-i-se, părăsi mormântul şi urcă scările
clătinându-se, strângându-şi mâna însângerată la piept.
Când în cele din urmă, ajunse în siguranţa
apartamentului său, Celaena se îndreptă către uşa
dormitorului şi se rezemă de ea, gâfâind, apoi o descuie.
Rana nu i se uscase, iar sângele încă i se prelingea pe
încheietură. Ascultă cum începe să picure pe podea. Ar
trebui să meargă la baie şi să îşi cureţe rana. Palma îi era
rece precum gheaţa. Ar trebui…
Picioarele îi cedară, iar Celaena se prăbuşi. Pleoapele îi
deveniră grele, astfel că închise ochii. De ce inima îi bătea
atât de încet?
Deschise ochii pentru a-şi privi mâna. Vederea îi era
înceţoşată şi tot ce putu descifra era un dezastru în nuanţe
de roz şi roşu. Gheaţa din palmă îi urcă în braţ şi coborî în
picioare.
Auzi un bubuit asurzitor. Un poc-poc-poc, urmat de un
plânset. Printre gene putea vedea lumina din cameră
întunecându-se.
Auzi un strigăt – de femeie – şi mâini calde îi cuprinseră
chipul. Îi era atât de frig. Cineva lăsase fereastra deschisă?
— Lillian! era Nehemia. O scutură de umeri. Lillian! Ce ţi
s-a întâmplat?
Celaena îşi amintea prea puţin din momentele care
urmară. Braţe puternice o ridicară de pe podea şi o duseră
grăbite în camera de baie. Nehemia se chinui să o urce pe
Celaena în cadă, unde o dezbrăcă de haine. Mâna Celaenei
ardea la atingerea apei, iar ea se smuci, dar prinţesa o ţinu
cu fermitate, rostind cuvinte într-o limbă pe care asasina nu
o înţelegea. Lumina din încăpere pâlpâi, iar pielea îi fu
cuprinsă de furnicături. Celaena îşi zări braţele acoperite cu
semne turcoaz sclipitoare – semne Wyrd. Nehemia o ţinu în
apă, legănând-o înainte şi-napoi.
Întunericul o înghiţi.

CAPITOLUL 43
 Celaena deschise ochii.
Îi era cald, iar lumina din cameră era aurie. Putea simţi
mirosul florilor de lotus şi de nucşoară. Scoase un sunet
plăpând şi clipi, încercând să se ridice din pat. Ce se
întâmplase? îşi putea aminti doar că urcase scările, apoi
ascunsese uşa secretă în spatele tapiseriei…
Celaena tresări şi îşi apucă tunica, căscând ochii în timp
ce descoperi că, într-un fel, se transformase într-o cămaşă
de noapte, apoi îşi privi uimită mâna, ridicând-o. Era
vindecată, complet vindecată. Singurele urme ale rănii erau
o cicatrice sub formă de semilună între degetul ei mare şi
arătător şi mici urme de muşcături din pricina dinţilor
rideracului. Trecu un deget peste fiecare cicatrice albă,
urmându-le curbele, apoi îşi încleştă degetele pentru a se
asigura că niciun nerv nu îi fusese afectat.
Cum era posibil? Ca prin magie cineva o vindecase. Se
ridică şi observă că nu era singură.
Nehemia stătea în fotoliul de lângă pat, privind-o. Nici
urmă de zâmbet pe buzele sale, iar Celaena se foi în timp ce
zări neîncrederea din ochii tinerei prinţese. Fleetfoot stătea
întinsă la picioarele ei.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Celaena.
— Asta aşteptam şi eu să te întreb, spuse prinţesa în
Eyliwe. Gesticula către ea. Dacă nu te-aş fi găsit, ai fi murit
în câteva minute din pricina acelei muşcături.
Chiar şi sângele care se scursese pe podea fusese curăţat.
— Mulţumesc, spuse ea, apoi tresări în timp ce privi cerul
întunecat dincolo de fereastră. Ce zi este? Dacă prin absurd
trecuseră două zile şi ratase ultimul test…
— Au trecut doar trei ore.
 Umerii Celaenei căzură. Nu îl ratase. Încă mai avea ziua
următoare la dispoziţie pentru antrenament, iar testul o zi
după.
— Nu înţeleg. Cum de…
— Asta nu este important, o întrerupse Nehemia. Vreau
să ştiu de unde ai căpătat muşcătura aia? Era sânge doar în
dormitorul tău, nicio urmă pe hol sau oriunde în altă parte.
Celaena îşi încleştă şi descleştă mâna dreaptă, privind
cicatricile întinzându-se şi contractându-se. Fusese atât de
aproape de moarte. O privi pe prinţesă, apoi îşi privi din
nou mâna. Oricare ar fi fost implicarea Nehemiei, nu era
complicea lui Cain.
— Eu nu sunt cine pretind că sunt, spuse ea încet,
incapabilă să îşi privească prietena în ochi. Lillian Gordaina
nu există. Nehemia nu spuse nimic. Celaena se forţă să o
privească în ochi. Nehemia o salvase; cum îndrăznise să
creadă că Nehemia putea fi cea care controla bestia? Îi
datora măcar adevărul prietenei sale. Numele meu este
Celaena Sardothien, continuă ea.
Nehemia rămase cu gura căscată. Încet, clătină din cap.
— Dar te-au trimis în Endovier. Se presupune că trebuia
să fii în Endovier cu… ochii Nehemiei se măriră. Vorbeşti
dialectul Eyliwe al ţăranilor… al celor care sunt sclavi în
Endovier. Aşa ai învăţat-o. Respiraţia Celaenei deveni puţin
greoaie. Buzele Nehemiei tresăriră. Ai fost… ai fost în
Endovier? Endovier este un lagăr al morţii. Dar… de ce nu
mi-ai spus? Nu ai încredere în mine?
— Desigur că am, spuse Celaena. Mai ales că dovedise
dincolo de orice îndoială că nu avea nicio legătură cu acele
crime. Mi-a fost ordonat de către rege să nu scot un cuvânt
despre asta.
— Un cuvânt despre ce? spuse Nehemia cu duritate,
reprimându-şi lacrimile. Regele ştie că eşti aici? El îţi dă
ordine?
— Sunt aici pentru amuzamentul său. Celaena se ridică
mai sus pe pernă. Sunt aici pentru că organizează o
competiţie pentru a-şi alege Campionul. Iar după ce câştig –
dacă voi câştiga –, urmează să lucrez pentru rege timp de
patru ani ca lacheu şi asasin. Iar apoi voi fi eliberată, iar
numele îmi va fi curat.
Nehemia o privea pur şi simplu, blestemând-o cu o
privire goală.
— Crezi că eu vreau să fiu aici? strigă Celaena, deşi îi făcu
inima să tresară. Era fie castelul, fie Endovierul! Nicio
alegere! îşi puse mâinile pe piept. Înainte de a începe să îmi
ţii predici despre moralitatea mea sau înainte de a fugi şi a
te ascunde în spatele gărzilor tale, să ştii doar că nu trece o
clipă fără să mă întreb cum va fi să ucid pentru el – bărbatul
care a distrus tot ce am iubit vreodată!
Nu putea respira suficient de repede, nu în timp ce uşa
din mintea ei continua să se deschidă şi să se închidă, iar
imaginile pe care Celaena se forţase să le uite i se perindau
înaintea ochilor. Îi închise, dorindu-şi întuneric. Nehemia
rămase tăcută. Feetfoot scheună. În tăcere, oameni, locuri,
cuvinte răsunară în mintea sa.
Apoi, paşi. Paşii o aduseră înapoi. Salteaua gemu şi oftă în
timp ce Nehemia se aşeză. O a doua greutate, mai uşoară, o
urmă – Fleetfoot.
 Nehemia luă mâna Celaenei în mâna sa caldă şi uscată.
Celaena deschise ochii, dar privi peretele din partea opusă a
camerei.
Nehemia îi strânse mâna.
— Tu eşti prietena mea dragă, Celaena. M-a durut – mai
mult decât am crezut că va durea – atunci când lucrurile s-
au răcit între noi. Să te văd privindu-mă cu atâta
neîncredere în ochi. Şi nu vreau să te mai văd niciodată
privindu-mă astfel. Aşa că vreau să îţi dau ţie ceea ce le-am
dat doar câtorva oameni înainte. Ochii ei negri sclipiră.
Numele nu sunt importante. Ceea ce este în interiorul tău
contează. Ştiu prin ce ai trecut în Endovier. Ştiu ce îndură
acolo oamenii mei, zi după zi. Dar tu nu le-ai permis
minelor să te împietrească; nu le-ai permis să îţi întunece
sufletul.
Prinţesa îi trasă un semn pe mână, degetele sale apăsând
pe piele.
— Porţi multe nume, iar eu te voi numi ca atare. Mâna i
se ridică spre fruntea Celaenei şi desenă un semn invizibil.
Te numesc Elentya. Sărută fruntea asasinei. Îţi ofer acest
nume pentru a-l folosi cu onoare, pentru a-l folosi când
celelalte nume devin prea grele. Te numesc Elentya, „Spirit
Ce Nu A Putut Fi învins”.
Celaena fu ţintuită în loc. Putea simţi numele căzând
asupra ei asemenea unui văl sclipitor. Aceasta era dragoste
necondiţionată. Prieteni asemenea Nehemiei nu existau. De
ce fusese ea atât de norocoasă încât să găsească unul?
— Haide, spuse vioaie Nehemia. Povesteşte-mi cum ai
devenit Asasinul Adarlanului şi cum, mai exact, ai sfârşit
prin a ajunge în acest castel – şi care sunt detaliile aceste
competiţii absurde. Celaena zâmbi uşor în timp ce Fleetfoot
îşi legănă coada şi linse braţul Nehemiei.
Îi salvase viaţa – cumva. Răspunsuri pentru asta vor veni
mai târziu. Aşa că Celaena vorbi.

În dimineaţa următoare, Celaena păşea alături de Chaol,

privirea căzându-i pe podeaua de marmură a coridorului.
Soarele radia din zăpada din grădină, făcând lumina din hol
aproape orbitoare. Îi povestise Nehemiei aproape totul.
Erau câteva lucruri pe care nu le-ar fi spus nimănui
niciodată şi nu îl menţionase nici pe Cain sau creatura.
Nehemia nu o întrebase ce o muşcase de mână, dar
rămăsese cu ea, se ghemuise în pat sporovăind şi vorbind
întreaga noapte. Celaena, nefiind sigură dacă va mai putea
dormi acum că ştia ce putea face Cain, fusese
recunoscătoare pentru compania prinţesei. Îşi strânse mai
tare pelerina în jurul corpului. Dimineaţa era nefiresc de
friguroasă.
— Eşti tăcută astăzi. Chaol îşi menţinu privirea înainte.
Tu şi Dorian v-aţi certat?
Dorian. Trecuse pe la apartamentul ei noaptea trecută,
dar Nehemia îl alungase înainte de a apuca să între în
dormitor.
— Nu. Nu l-am văzut de ieri-dimineaţă.
După întâmplările nopţii trecute, ieri-dimineaţă părea să
fi fost acum o săptămână.
— Ţi-a plăcut să dansezi cu el la bal?
Oare cuvintele lui erau puţin aspre? Celaena se întoarse
către el la o cotitură, îndreptându-se către o cameră privată
de antrenament.
 — Ai plecat destul de devreme. Aş fi crezut că ai fi vrut să
mă supraveghezi întreaga noapte.
— Nu mai ai nevoie de mine să te supraveghez.
— Nu am avut nevoie de tine nici la început.
El ridică din umeri.
— Acum ştiu că nu pleci nicăieri.
Afară un vânt urlător spulberă o rafală de zăpadă,
trimiţând un val sclipitor în aer.
— Aş putea pleca înapoi în Endovier.
— Nu vei pleca.
— De unde ştii asta?
— Pur şi simplu ştiu.
— Da, asta îmi dă multă încredere.
El chicoti, înaintând către ringul de scrimă.
— Sunt surprins că animalul tău nu a alergat după tine,
după cum scâncea.
— Dacă ai avea un animal de companie, nu ai râde de
mine.
— Nu am avut niciodată unul; nu mi-am dorit niciodată
unul.
— Asta este probabil o binecuvântare pentru orice câine
ar fi ajuns să fie companionul tău.
El o împunse cu cotul. Ea rânji şi îl înghionti înapoi. Îşi
dorea să îi poată spune despre Cain. Îşi dorise să îi spună
din prima clipă când îl văzuse înaintea uşii sale în acea
dimineaţă. Îşi dorea să îi spună totul.
Dar el nu putea afla. Pentru că ea, îşi dăduse seama
noaptea trecută, dacă îi spunea despre Cain şi despre
creatura pe care o eliberase, atunci va cere să vadă cadavrul
creaturii. Iar asta însemna să îl ducă în pasajul secret. În
timp ce avea suficientă încredere în ea încât să o lase
singură cu Dorian, să ştie că ea avea acces la o rută de
scăpare nepăzită era un test la care încă nu era pregătită să
îl supună pe Chaol.
„Pe lângă asta, am omorât-o. S-a terminat. Răul misterios
al Elenei fusese distrus. Acum îl voi învinge pe Cain în duel
şi nimeni nu trebuie să afle nimic. “
Chaol se opri înaintea uşii nemarcate a sălii lor de
antrenament şi se întoarse pentru a o confrunta.
— Te voi întreba asta o singură dată, apoi nu te voi mai
întreba, spuse el privind-o atât de intens încât Celaena îşi
mută greutatea de pe un picior pe altul. Ştii în ce te bagi cu
Dorian?
Celaena râse stingher.
— Îmi dai sfaturi romantice? Şi este pentru binele meu
sau al lui Dorian?
— Al amândurora.
— Nu mi-am dat seama că îţi păsa atât de mult de mine
încât să te deranjezi. Sau chiar să observi.
Făcând cinste reputaţiei sale, Chaol nu muşcă momeala.
În schimb, descuie uşa.
— Doar aminteşte-ţi să îţi foloseşti creierul, bine? spuse
el peste umăr şi intră în sală.

O oră mai târziu, transpirând şi încă gâfâind din pricina

antrenamentului de scrimă, Celaena îşi şterse fruntea cu
mâneca în timp ce se îndreptau înapoi spre apartamentul
său.
— Zilele trecute te-am văzut citind Elric şi Emide, spuse
el. Credeam că urăşti poezia.
 — Este diferită. Celaena îşi legănă braţele. Poezia epică
nu este plictisitoare sau pretenţioasă.
— Serios? un zâmbet strâmb apăru pe buzele lui Chaol.
Un poem despre bătălii şi dragoste fără limite nu este
pretenţios? Ea îl lovi jucăuşă cu pumnul în umăr, iar el râse.
Plăcut surprinsă şi încântată de râsul său, Celaena chicoti.
Dar după colţ, coridorul se umplu de gărzi şi îl zări.
Regele Adarlanului.

CAPITOLUL 44
Regele. Inima Celaenei scânci şi se ascunse în fundul
pieptului. Fiecare dintre micile cicatrici de pe mâna sa
pulsa. El înainta către ei, silueta sa monstruoasă umplând
coridorul mult prea îngust, iar ochii li se întâlniră. Ea
îngheţă şi clocoti în acelaşi timp. Chaol se opri şi făcu o
plecăciune joasă.
Încet, nedorindu-şi încă să atârne de ştreang, Celaena
făcu şi ea o plecăciune. El o privi cu ochi de oţel. Părul de pe
braţe i se ridică. Îl putea simţi studiind-o, căutând ceva în
interiorul ei. El ştia că ceva nu era în regulă, că ceva se
schimbase în castelul său – ceva ce avea legătură cu ea.
Celaena şi Chaol făcură reverenţa şi păşiră în lateral.
Regele întoarse capul pentru a o studia plecând pe lângă
ei. Oare putea vedea dincolo de pielea şi carnea ei? Ştia că
monstrul de Cain avea abilitatea de a deschide portaluri,
portaluri reale către alte lumi? Ştia că, deşi interzisese
magia, semnele Wyrd încă aveau o putere proprie? Putere
pe care regele o putea folosi dacă ar învăţa să invoce
demoni precum rideracul…
 Era o întunecime în ochii lui care se simţea rece şi
străină, asemenea spaţiilor dintre stele. Putea un singur om
distruge o lume întreagă? Ambiţia lui era atât de obsesivă?
Celaena putea auzi zarva războiului. Regele îşi luă privirea
de pe figura ei şi se îndepărtă.
Era ceva periculos în legătură cu el. Asemenea unui aer
de moarte pe care îl simţise când stătuse înaintea acelui vid
întunecat invocat de către Cain. Era duhoarea unei alte
lumi, o lume moartă. Care era scopul Elenei în a-i cere să se
apropie de el?
Celaena reuşi pas cu pas să se îndepărteze de rege. Ochii
ei erau distanţi şi absenţi şi deşi nu privi către Chaol, îl
simţi studiindu-i chipul. Din fericire, căpitanul nu scoase
niciun cuvânt. Era bine să aibă pe cineva care înţelegea.
De asemenea, Chaol nu spuse nimic când ea veni mai
aproape de el pentru restul plimbării.

Chaol se plimba prin camera lui, timpul său cu Celaena

încheindu-se până la antrenamentul ei cu ceilalţi Campioni
în acea după-amiază. După prânz, el se întorsese în
apartamentul său pentru a citi raportul care detalia
călătoria regelui. Iar în ultimele zece minute citise
documentul de trei ori. Mototoli hârtia în pumn. De ce
sosise regele singur? Şi, mai important, cum muriseră toţi
cei din escorta sa de călătorie? Regele menţionase Munţii
Colţ Alb, dar… De ce erau toţi morţi?
Regele făcuse o aluzie vagă la un incident conform căruia
rebelii le otrăviseră rezervele de mâncare, dar detaliile erau
suficient de misterioase încât să sugereze că adevărul era
îngropat în altă parte. Poate că nu explicase în detaliu ce se
petrecuse pentru că i-ar supăra pe supuşii săi. Dar Chaol era
Căpitanul Gărzii sale. Dacă regele nu avea încredere în el…
Ceasul bătu ora, iar umerii lui Chaol se relaxară. Biata
Celaena. Oare ea ştia că arătase ca un animal speriat când
apăruse regele? Aproape că îşi dorise să o mângâie pe spate.
Iar efectul pe care regele îl avusese asupra ei durase mult
timp după întâlnirea lor de pe coridor; fusese distantă în
timpul prânzului.
Acum era incredibilă; atât de rapidă încât el însuşi avea
dificultăţi în a ţine pasul cu ea. Putea escalada un zid cu
uşurinţă şi o demonstrase căţărându-se până în balconul
dormitorului ei cu mâinile goale. Îl irita, mai ales când îşi
amintea că ea avea doar optsprezece ani. Chaol se întrebă
dacă aşa fusese ea înainte de Endovier. Nu ezita niciodată
când se duelau, dar părea să se scufunde undeva departe în
sinea ei, într-un loc calm şi răcoros, dar furios şi fierbinte.
Putea ucide pe oricine, inclusiv pe Cain, în câteva secunde.
Dar, dacă devenea Campion, o puteau lăsa încă o dată în
libertate prin Erilea? Îi devenise dragă, dar Chaol nu ştia
dacă ar mai putea dormi noaptea ştiind că îl reantrenase şi
eliberase pe cel mai temut asasin al lumii. Dacă învingea
totuşi ea ar rămâne la castel timp de patru ani.
Oare ce crezuse regele când îi văzuse împreună, râzând?
Cu siguranţă, nu acesta fusese motivul său pentru a-i
ascunde ce se întâmplase cu oamenii din escortă. Nu, regele
nu s-ar deranja să bage de seamă astfel de lucruri, în special
dacă Celaena avea să fie în curând Campionul său.

Chaol îşi frecă umărul. Ea păruse atât de mică atunci

când îl văzuse pe rege.
 Încă de când se întorsese din călătorie, regele nu păruse
diferit şi se purta cu Chaol la fel de grosolan ca întotdeauna.
Dar dispariţia sa bruscă, apoi reîntoarcerea fără nici un
singur suflet… Se întâmpla ceva, iar regele făcuse această
călătorie pentru a pune lucrurile în mişcare. Celaena o ştia
cumva şi ea.
Căpitanul Gărzii se rezemă de perete, privind spre tavan.
Nu ar trebui să se amestece în treburile regelui. Chiar acum,
trebuia să se concentreze pe rezolvarea crimelor
Campionilor şi să se asigure că Celaena avea să câştige. Nici
măcar nu mai era vorba despre mândria lui Dorian; Celaena
nu ar supravieţui încă un an în Endovier.
Chaol zâmbi uşor. Asasina cauzase deja destule probleme
în lunile de când se afla la castel. El îşi putea imagina doar
ce s-ar putea întâmpla în următorii patru ani.

CAPITOLUL 45
Celaena gâfâi în timp ce ea şi Nox coborâră săbiile,
Maestrul Armelor strigându-le celor cinci Campioni să bea
apă. A doua zi urma să aibă loc ultimul lor test înainte de
duelul final. Celaena menţinu distanţa când Cain se
îndreptă către urciorul cu apă de pe masa de lângă peretele
opus, supraveghindu-i fiecare mişcare. Îi studie muşchii,
înălţimea, gabaritul – toate fiind puteri furate de la
Campionii ucişi. Studie inelul negru de pe degetul său.
Cumva avea vreo legătură cu abilităţile lui oribile? Nici
măcar nu păruse atât de surprins să o vadă în viaţă când
intrase în sala de antrenament. Îi aruncă un zâmbet subţire,
viclean şi îşi luă sabia de antrenament.
 — S-a întâmplat ceva? întrebă Nox păşind lângă ea. Cain,
Mormânt şi Renault vorbeau între ei. Ai fost puţin cam
dezechilibrată.
Cum învăţase Cain să invoce acea creatură şi ce era
întunecimea aceea din care apăruse? Oare chiar făcea asta
doar pentru a câştiga competiţia?
— Sau, continuă Nox, te macină alte gânduri?
Celaena îl alungă pe Cain din mintea sa.
— Poftim?
Nox rânji.
— Se pare că te bucurai foarte mult de atenţia prinţului
moştenitor la bal.
— Vezi-ţi de treaba ta! se răsti ea.
Nox ridică mâinile în aer.
— Nu am vrut să fiu indiscret.
Celaena merse la urciorul cu apă, fără să-i spună vreun
cuvânt lui Nox în timp ce îşi turnă un pahar şi nu se sinchisi
să îi ofere şi lui unul. El se aplecă spre ea când puse jos
urciorul.
— Acele cicatrici pe mâna ta sunt noi.
Ea băgă mâna în buzunar, ochii sclipindu-i.
— Vezi-ţi de treaba ta! repetă ea. Dădu să plece, dar Nox
o prinse de braţ.
— Noaptea trecută mi-ai spus să stau în camera mea. Iar
acele cicatrici seamănă cu nişte muşcături. Se spune că
Verin şi Xavier au fost ucişi de animale. Ochii lui cenuşii se
mijiră. Tu ştii ceva.
Celaena privi peste umăr către Cain, care glumea cu
Mormânt de parcă nu ar fi fost un psihopat invocator de
demoni.
 — Au mai rămas doar cinci dintre noi. Patru ajung la
dueluri, iar testul este mâine. Orice li s-a întâmplat lui
Verin şi Xavier nu a fost un accident, nu când morţile lor au
avut loc la două zile înaintea testelor. Celaena îşi smulse
mâna din strânsoarea lui. Ai grijă, sâsâi ea.
— Spune-mi ce ştii.
Ea nu putea, nu fără să pară nebună.
— Dacă ai fi inteligent, ai fugi din castelul ăsta.
— De ce? Nox îi aruncă o privire lui Cain. Ce îmi ascunzi?
Brullo bău apa şi merse să îşi ia sabia. Ea nu avea prea
mult timp înainte ca Maestrul Armelor să ordone reluarea
antrenamentului.
— Îţi spun doar că, dacă nu aş avea altă opţiune decât
aceea de a mă afla aici, dacă nu aş avea de ales între asta şi
moarte, acum aş fi dincolo de Erilea, neprivind înapoi.
Nox îşi frecă gâtul.
— Nu am înţeles un cuvânt din tot ceea ce mi-ai spus. De
ce nu ai de ales? Ştiu că lucrurile stau prost cu tatăl tău, dar
sunt sigur că el nu ar… Celaena îl făcu să tacă, aruncându-i
o privire ageră. Iar tu nu eşti o hoaţă de bijuterii, nu-i aşa?
Ea încuviinţă din cap. Nox privi din nou către Cain. Cain
ştie şi el. De aceea încearcă mereu să te enerveze, ca să te
facă să te dai de gol.
Ea încuviinţă. Ce diferenţă era dacă ştia şi Nox? Acum
avea lucruri mult mai importante pe cap. Cum ar fi
supravieţuirea până la dueluri. Sau să îl oprească pe Cain.
— Dar cine eşti? întrebă Nox. Celaena îşi muşcă buza. Ai
spus că tatăl tău te-a mutat în Endovier, asta ştiu că este
adevărat. Prinţul a mers acolo după tine – există dovezi ale
călătoriei sale. Chiar în timp ce o spuse, ochii i se îndreptară
spre spatele Celaenei. Ea putea aproape vedea revelaţiile în
timp ce înfloreau în mintea lui. Şi… tu nu ai fost în oraşul
Endovier. Tu ai fost în Endovier. În ocnele de sare. Asta
explică de ce erai atât de dureros de slabă când te-am văzut
prima oară.
Brullo bătu din palme.
— Haideţi cu toţii! Exersaţi!
Nox şi Calaena rămaseră lângă masă. El avea ochii larg
deschişi.
— Ai fost sclavă în Endovier? Ea nu putea forma cuvintele
pentru a-i confirma. Nox era mult prea inteligent pentru
binele lui. Dar eşti doar o femeie – ce ai făcut… Privirea îi
căzu asupra lui Chaol şi gărzilor care stăteau lângă el. Ţi-
am mai auzit numele înainte? Aş fi auzit când ai fost trimisă
în Endovier?
— Da. Toată lumea a auzit despre condamnarea mea,
şopti ea şi îl privi răsfoind printre fiecare dintre numele pe
care le auzise vreodată asociate cu lagărul, apoi puse piesele
puzzle-ului laolaltă. Făcu un pas înapoi.
— Eşti o fată?
— Surprinzător, ştiu. Toată lumea crede că sunt mai în
vârstă.
Nox îşi trecu o mână prin părul negru.
— Şi poţi fie să devii Campionul Regelui, fie să te întorci
în Endovier?
— De aceea nu pot pleca. Brullo strigă spre ei să îşi reia
antrenamentul. Şi de aceea îţi spun să pleci din castel cât
încă mai poţi. Îşi scoase mâna din buzunar şi i-o arătă. Am
căpătat asta de la o creatură. Nici măcar nu ţi-o pot descrie,
nu m-ai crede dacă aş face-o. Dar acum suntem cinci şi,
cum testul este mâine, asta înseamnă că suntem în pericol
încă o noapte.
— Nu înţeleg nimic din toate astea, spuse Nox, încă
menţinând distanţa faţă de ea.
— Nu trebuie. Dar tu nu te întorci la închisoare dacă dai
greş şi nu tu vei fi Campionul chiar dacă ajungi la dueluri.
Aşa că trebuie să pleci.
— Vreau să ştiu ce ucide Campionii!
Celaena îşi reprimă un fior în timp ce îşi aminti colţii şi
duhoarea creaturii.
— Nu, spuse ea, neputând să îşi ascundă teama din glas.
Nu vrei. Trebuie doar să ai încredere în mine şi să crezi că
nu încerc să te elimin din competiţie păcălindu-te.
Orice ar fi citit în expresia ei, îi făcu umerii să cadă.
— În tot acest timp am crezut că eşti doar o fată drăguţă
din Bellhaven care fura bijuterii pentru a atrage atenţia
tatălui ei. De unde să ştiu că fata blondă este Regina Lumii
de Dincolo. Nox zâmbi cu tristeţe. Îţi mulţumesc că m-ai
avertizat. Ai fi putut alege să nu-mi spui nimic.
— Tu ai fost singurul care s-a sinchisit să mă ia în serios,
spuse ea zâmbind cu o căldură sinceră. Sunt surprinsă că nu
mă crezi nici acum.
Brullo strigă la ei, iar cei doi porniră pentru a se reuni cu
grupul. Privirea dură a lui Chaol era aţintită asupra lor.
Celaena ştiu că avea să fie interogată despre conversaţia lor
mai târziu.
— Fă-mi o favoare, Celaena, rosti Nox. Auzul numelui
său o făcu să tresară. El îşi aduse gura aproape de urechea
ei. Distruge-l pe Cain, şopti el cu un zâmbet diabolic.
Celaena îi răspunse la zâmbet şi încuviinţă.
 Nox plecă devreme în acea seară, strecurându-se din
castel fără a spune cuiva un cuvânt.

Ceasul bătu ora cinci, iar Kaltain se împotrivi dorinţei de

a-şi freca ochii în timp ce opiul se prelingea prin fiecare por
al corpului ei. În lumina apusului coridoarele castelului
erau inundate de roşu şi portocaliu, şi auriu, culorile
îmbinându-se. Perrington o rugase să i se alăture la masa lui
în timpul cinei din Salonul Mare, iar în mod obişnuit ea nu
ar fi îndrăznit să fumeze înainte de o cină publică, dar
durerea de cap care o sâcâise întreaga după-amiază nu se
domolise.
Coridorul părea să înainteze spre eternitate. Kaltain îi
ignoră pe curteni şi servitorii care treceau, concentrându-şi
privirea pe apusul soarelui. Cineva se apropia din partea
opusă, o pată de negru pe fundalul luminat de auriu şi
portocaliu. Umbre păreau să emane din el, învăluind zidul
de piatră şi ferestrele asemenea cernelei vărsate.
Ea încercă să înghită în timp ce se apropie de el, dar
descoperi că limba îi era grea şi uscată precum hârtia.
Fiecare pas îl aducea mai aproape – îl făcea mai mare şi
mai înalt –, iar bătăile inimii sale îi răsunau în urechi. Poate
că de data asta fumase prea mult opiu. Printre bubuielile
din capul şi inima sa, fâlfâitul unor aripi umplu aerul.
— Milady, spuse Cain plecându-şi capul în timp ce trecu
pe lângă ea.
Kaltain nu spuse nimic. Îşi încleştă palmele umede şi îşi
continuă drumul către Salonul Mare. Dură o vreme până ce
sunetul aripilor se stinse, dar, până ce ajunse la masa
ducelui, uitase deja tot.
 După cina din acea seară, Celaena stătea lângă tabla de
şah, în faţa lui Dorian. Sărutul de după balul din urmă cu
două zile nu fusese atât de rău. Drăguţ, de fapt, dacă trebuia
să fie sinceră. Desigur, el se întorsese astă-seară şi până
acum nu menţionase nimic despre cicatricile proaspete de
pe mâna sa sau despre sărut. Iar ea nu i-ar spune niciodată,
nici într-un milion de ani, despre riderac. Ea ar putea simţi
ceva pentru el, dar, dacă el i-ar fi spus tatălui său despre
puterea semnelor şi porţilor Wyrd… Sângele îi îngheţă în
vine la acest gând.
Dar, privindu-i chipul luminat de focul din şemineu, nu
putea descoperi nicio asemănare cu tatăl său. Nu, vedea
doar blândeţea şi inteligenţa sa. Poate că era un băiat
arogant, dar… Celaena o scărpină pe Fleetfoot cu degetele
de la picioare. Se aştepta ca el să stea deoparte, să treacă la
altă femeie acum că îi simţise gustul.
El îşi mută Marea Preoteasă, iar Celaena râse.
— Chiar vrei să faci mutarea asta? întrebă ea. Chipul lui
se contorsionă confuz, iar ea îşi luă pionul, mutându-l pe
diagonală şi dărâmând cu uşurinţă piesa.
— La naiba! strigă el, iar ea chicoti.
— Poftim. Celaena îi înmână piesa. Ia-o şi încearcă altă
mutare.
— Nu. Voi juca ca un bărbat şi îmi voi accepta
înfrângerile!
Râseră, dar în curând tăcerea căzu asupra lor. Un zâmbet
jucăuş încă stăruia pe buzele Celaenei, iar el se întinse către
mâna ei. Îşi aşeză uşor palma peste a ei, degetele sale
împreunându-se cu ale Celaenei. Mâna lui era aspră, dar
fermă. Mâinile lor împreunate se odihneau acum pe
marginea mesei.
— Am nevoie de ambele mâini pentru a juca şah, spuse
ea, întrebându-se dacă era posibil ca inima să îi explodeze.
Fleetfoot se ofensă şi fugi de lângă ei, probabil pentru a se
ascunde sub pat.
— Cred că ai nevoie doar de una. Dorian mută o piesă
spre marginea tablei. Vezi?
Celaena îşi muşcă buza. Totuşi, nu îşi retrase mâna dintr-
a lui.
— Ai de gând să mă săruţi din nou?
— Mi-ar plăcea. Ea nu se putu mişca în timp ce el se
aplecă spre ea, mai aproape şi mai aproape, masa gemând
sub greutatea sa, buzele lui ajungând la un milimetru de ale
sale.
— M-am întâlnit cu tatăl tău astăzi, pe coridor, zise ea
grăbită.
Dorian se aşeză uşor înapoi în fotoliu.
— Şi?
— Şi a fost în regulă, minţi ea.
Dorian miji ochii. Îi ridică bărbia cu un deget.
— Nu ai spus asta pentru a evita inevitabilul, nu-i aşa?
Nu, o spusese doar pentru a continua să vorbească,
pentru a-l ţine lângă ea cât de mult putea, astfel încât să nu
fie nevoită să petreacă noaptea singură, cu ameninţarea lui
Cain plutind asupra sa. Cine era mai bun decât fiul regelui
pentru a-i ţine companie în orele întunecate ale nopţii?
Cain nu ar îndrăzni să îl rănească.
Dar toată situaţia asta… tot ceea ce se întâmplase cu
ridera- cul însemna că tot ceea ce citise în cărţile acelea era
adevărat. Dacă monstrul de Cain putea invoca orice –
precum morţii? Mulţi oameni îşi pierduseră averile când
magia dispăruse. Chiar şi regele însăşi ar putea fi intrigat de
acest fel de putere.
— Tremuri, spuse Dorian. Chiar tremura. Ca o idioată, ea
tremura. Eşti în regulă? El se ridică de la masă şi veni lângă
ea.
Nu îi putea spune; nu, el nu trebuia să afle niciodată. La
fel cum nu trebuia să afle că, atunci când verificase sub pat
înainte de cină, erau semne proaspete trasate cu cretă pe
care ea le curăţase. Cain ştia că ea descoperise modul în
care el elimina competiţia. Poate că o va vâna astă-seară sau
poate nu – nu avea nici cea mai vagă idee. Dar va dormi
puţin în această seară sau până când Cain va zăcea străpuns
de vârful săbiei sale.
— Sunt bine, spuse ea, deşi glasul îi era puţin mai mult
decât o şoaptă. Dar, dacă el continua să întrebe, se va simţi
obligată să îi spună.
— Eşti sigură că te simţi… începu el, dar ea se năpusti
înainte şi îl sărută.
Aproape că îl dărâmă pe podea. Dar el rezemă un braţ de
spătarul fotoliului şi îşi menţinu echilibrul în timp ce braţul
celălalt cuprinse mijlocul Celaenei. Ea permise atingerii şi
gustului său să o umple. Îl sărută, sperând să fure puţin din
aerul său. Degetele i se înlănţuiră în părul lui, iar în timp ce
el o săruta cu violenţă, ea lăsă totul să dispară.

Ceasul bătu ora trei. Celaena stătea în pat, cu genunchii

strânşi la piept. După ore de sărutări şi discuţii şi iar
sărutări pe patul său, Dorian plecase cu câteva minute
înainte. Fusese tentată să îi ceară să rămână, ar fi fost un
lucru inteligent să îi ceară să rămână, dar gândul că Dorian
ar putea fi acolo când Cain sau rideracul ar veni după ea,
sau că Dorian ar putea fi rănit o făcu să îl lase să plece.
Prea obosită pentru a citi, dar prea trează pentru a dormi,
Celaena privea focul care trosnea în şemineu. Fiecare sunet
sau pas o făcea să tresară. Reuşise să sustragă câteva ace din
setul de cusut al Philippei când aceasta nu fusese atentă.
Dar un cuţit improvizat, o carte grea şi un sfeşnic nu ar fi
apărat-o împotriva a ceea ce putea să invoce Cain.
Nu ar fi trebuit să o laşi pe Damaris în mormânt. Să
meargă din nou acolo jos nu era o opţiune, nu atâta timp
cât Cain trăia. Celaena îşi îmbrăţişă genunchii, tremurând
în timp ce îşi aminti întunericul din care ieşise bestia.
Cain trebuia să fi învăţat despre semnele Wyrd în Munţii
Colţ Alb – care delimitau frontiera dintre Adarlan şi
Pustiurile de Vest. Se spunea că răul încă se ridica din
ruinele Regatului Vrăjitoarei şi că bătrâna femeie cu dinţii
de oţel încă bântuia drumurile pustii şi trecătorile din
munte.
Părul de pe braţe i se ridică, iar ea apucă o pătură
îmblănită de pe pat pentru a se acoperi cu ea. Dacă ar putea
să rămână în viaţă până la dueluri, l-ar putea învinge pe
Cain şi totul s-ar sfârşi. Apoi ar putea dormi din nou fără
teamă – doar dacă Elena nu avea gânduri mai mari pentru
ea.
Celaena îşi odihni obrazul pe genunchi, ascultând ticăitul
ceasului în noapte.
 Copite tunătoare izbeau pământul îngheţat, mai repede şi
mai repede în timp ce călăreţul biciuia calul. Zăpada şi
nămolul formau un strat gros pe pământ, iar fulgi tăioşi
brăzdau cerul nopţii.
Celaena alerga mai încet decât puteau picioarele sale
tinere. Totul o durea. Copacii îi sfâşiaseră rochia şi o
trăseseră de păr; piatra îi crestase tălpile. Hoinări prin
pădure, respirând atât de greu încât nu îşi putea aduna
aerul din plămâni pentru a striga după ajutor. Trebuia să
ajungă la pod. Forma aceea nu putea trece podul.
În urma ei, o sabie scrâşni în timp ce fu scoasă din teacă.
Ea căzu, prăbuşindu-se în nămol şi pietriş. Sunetul
demonului apropiindu-se umplu aerul în timp ce ea se lupta
din răsputeri să se ridice. Dar nămolul o ţintui în loc, iar ea
nu mai putea fugi.
Întinzându-se către un tufiş, mâinile sângerându-i, cu
calul acum aproape în spatele său, ea…

Celaena gâfâi şi se trezi. Îşi duse o mână la inimă. Fusese

un vis.
Lemnele arseseră până deveniseră cenuşă; o lumină rece
şi gri se strecura printre draperii. Totul fusese un coşmar.
Probabil că aţipise la un moment dat în timpul nopţii. Îşi
strânse amuleta în palmă, trecând degetul mare peste piatra
preţioasă din mijloc.
„Cât de protectoare ai fost în noaptea aceea când chestia
aceea m-a atacat.
Încruntându-se, aranjă cu blândeţe păturile în jurul
căţeluşei şi îi mângâie capul pentru un moment. Zorii erau
aproape. Trecuse de noaptea asta.
 Oftând, Celaena se întinse înapoi în pat şi închise ochii.
Câteva ore mai târziu, când vestea evadării lui Nox se
răspândi, Celaena fu anunţată că ultimul test fusese anulat.
Urma să se dueleze împotriva lui Mormânt, Renault şi Cain
în ziua următoare.
Mâine… apoi libertatea ei va fi decisă.

CAPITOLUL 46
Pădurea încă era tăcută şi îngheţată în jurul lui Dorian,
iar zăpada se scutura în grămezi mari din copaci când
trecea pe lângă ei. Ochii lui alergau printre ramuri şi
tufişuri. Simţise nevoia să iasă la vânătoare doar pentru a
lăsa aerul îngheţat să îl biciuie.
Îi vedea chipul de fiecare dată când închidea ochii. Ea îi
bântuia gândurile, îl făcea să îşi dorească să facă lucruri
măreţe şi minunate în numele ei, să fie un bărbat care
merita să poarte o coroană.
Dar Celaena… el nu ştia ce simţea ea. Îl sărutase – cu
dorinţă arzătoare, chiar –, dar femeile pe care le iubise în
trecut fuseseră toate doritoare. Îl priveau cu adoraţie, în
timp ce ea îl privea asemenea unei pisici care urmăreşte un
şoarece. Dorian se îndreptă de spate, simţind o mişcare în
apropiere. Un cerb stătea la zece metri depărtare, hrănindu-
se cu scoarţă de copac. Dorian îşi opri calul şi scoase o
săgeată din tolbă. Dar slăbi arcul.
Ea urma să se dueleze a doua zi.
Dacă era rănită… Nu, îşi putea purta singură de grijă; era
puternică şi inteligentă, şi rapidă. Mersese prea departe; nu
ar fi trebuit să o sărute. Pentru că acum, indiferent de cum
şi-ar fi imaginat odată că arăta viitorul lui sau cu cine
crezuse că şi-l va petrece, nu-şi putea imagina că ar putea fi
cu altcineva, că ar putea dori pe altcineva.
Zăpada începu să cadă. Dorian privi cerul cenuşiu şi călări
mai departe prin parcul pustiu de jocuri.

Celaena stătea înaintea uşilor balconului, privind în jos

către Rifthold. Acoperişurile erau încă acoperite de zăpadă,
iar lumini licăreau în fiecare casă. Poate că peisajul era
minunat, dar ea ştia ce corupţie şi mizerie sălăşluiau în el. Şi
ce monstruozitate domnea peste întreg ţinutul. Spera că
Nox ajunsese departe, foarte departe. Le spusese gărzilor
sale că nu va primi niciun vizitator în aceea noapte şi să nu
le permită nici măcar lui Dorian ori lui Chaol să între.
Cineva ciocănise, o dată, dar ea nu răspunsese, iar oricine ar
fi fost plecase fără să mai încerce. Îşi aşeză mâna pe geamul
uşilor, savurând înţepătura sa îngheţată. Ceasul bătu
douăsprezece.
Mâine – sau era deja azi? — îl va confrunta pe Cain.
Niciodată nu se duelase cu el la antrenamente. Ceilalţi
Campioni fuseseră prea dornici pentru a obţine o bucată
din el. Cain era puternic, dar nu era nici pe departe atât de
rapid ca ea. Însă el avea energie. Va trebui să îl obosească
pentru o vreme. Se rugă ca tot alergatul împreună cu Chaol
să nu îi permită să obosească înaintea lui. Dacă va pierde…
„Nici măcar nu îţi oferi opţiunea asta.“ îşi rezemă fruntea
de geam. Ar fi mai onorabil să piară în duel decât să se
întoarcă în Endovier? Sau ar fi mai onorabil să moară decât
să devină Campionul Regelui? Pe cine îi va ordona el să
ucidă?
 Avea un cuvânt de spus, fiind Asasinul Adarlanului. Chiar
şi când Arobynn Hamei îi dirijase viaţa, ea întotdeauna
avusese un cuvânt de spus în cazurile pe care le primea.
Fără copii. Fără persoane din Terrasen. Dar regele îi putea
porunci să ucidă pe oricine.
Oare Elena se aştepta ca ea să îl refuze pe rege când
devenea Campionul său? Stomacul îi urcă în gât. Acum nu
era timpul să se gândească la asta. Trebuia să se
concentreze asupra lui Cain, pe epuizarea lui.
Dar, oricât încerca, nu se putea gândi decât la acea
asasină fără speranţă, pe jumătate moartă de foame, care
fusese scoasă din Endovier într-o zi de toamnă de către un
căpitan arţăgos al gărzii. Ce ar fi spus ea despre târgul
prinţului dacă ar fi ştiut că era pregătită să piardă atât de
multe? Ar fi râs ea dacă ar fi ştiut că alte lucruri – alţi
oameni – vor ajunge să însemne la fel de mult ca libertatea
sa?
Celaena înghiţi în sec. Poate că avea şi alte motive pentru
a lupta mâine. Poate că nu fuseseră suficiente câteva luni în
castel. Poate… poate că îşi dorea să stea aici pentru alte
motive decât eventuala sa libertate. Acesta era un lucru pe
care acea asasină fără speranţă din Endovier nu l-ar fi crezut
niciodată.
Dar era adevărat. Îşi dorea să rămână.
Iar asta făcea ca ziua de mâine să fie mult mai grea.

CAPITOLUL 47
Kaltain îşi strânse mantia roşie în jurul trupului,
savurându-i căldura. De ce se ţineau duelurile afară? Va
îngheţa până la apariţia asasinei! Pipăi sticluţa din buzunar
şi privi către cele două pocale de pe masa din lemn. Cel din
dreapta era pentru Sardothien. Nu trebuia să le încurce.
Privi către Perrington, care stătea lângă rege. Nu avea
nicio idee despre ce avea să facă de îndată ce Sardothien va
dispărea din calea ei, de îndată ce Dorian va fi din nou liber.
Sângele îi clocoti în vene.
Ducele se îndreptă către ea, iar Kaltain îşi menţinu
privirea asupra verandei cu dale din piatră unde urma să
aibă loc duelul. El se opri înaintea ei, blocând privirile
celorlalţi membri ai consiliului, astfel încât nimeni să nu
poată vedea.
— Puţin cam răcoare pentru un duel în aer liber, spuse el.
Kaltain zâmbi şi lăsă faldurile pelerinei să cadă peste masă
când el îi sărută mâna. Cu un văl roşu ascunzându-i mâna
liberă, Kaltain scoase dopul sticluţei şi vărsă conţinutul în
vin. Sticluţa reveni apoi în buzunarul ei în timp ce ducele se
ridică. Suficient pentru a o slăbi pe Sardothien, să o
ameţească şi să o dezorienteze.
Un gardian apăru în pragul uşii, apoi încă unul. Între ei
stătea o siluetă. Purta haine bărbăteşti, deşi Kaltain fu
nevoită să recunoască totuşi că jacheta neagră cu auriu avea
o croială straşnică. Era ciudat să se gândească la femeia
aceea ca fiind o asasină, dar, văzând-o acum, toate
ciudăţeniile şi defectele ei aveau sens. Kaltain îşi trecu un
deget peste baza pocalului şi rânji.
Campionul ducelui Perrington apăru din spatele turnului
cu ceas. Kaltain ridică din sprâncene. Ei chiar credeau că
Sardothien putea învinge un asemenea bărbat dacă nu era
drogată?
 Kaltain făcu un pas înapoi de lângă masă, iar Perrington
merse să se aşeze în spatele regelui la sosirea celorlalţi doi
Campioni. Cu chipuri aprige, aşteptau vărsarea de sânge.

Pe veranda largă ce cuprindea turnul cu ceas din

obsidian, Celaena încerca să nu tremure. Nu înţelegea de ce
duelurile trebuiau să se ţină afară – bine, pe lângă faptul că
erau menite să îi incomodeze şi mai mult. Privi cu jind către
ferestrele aliniate de pe zidul castelului, apoi către grădina
acoperită de chiciură. Mâinile îi erau deja amorţite.
Băgându-le în buzunarele îmblănite, se apropie de Chaol,
care stătea la marginea cercului uriaş trasat cu cretă pe
lespezile de piatră.
— Îngheţăm aici, spuse ea. Gulerul şi mânecile jachetei
sale negre erau căptuşite cu blană de iepure, dar nu era
suficient. De ce nu mi-ai spus că duelul are loc afară?
Chaol clătină din cap, privind către Mormânt şi Renault –
mercenarul din Golful Scheletului, care, spre satisfacţia ei,
părea destul de nefericit din pricina frigului.
— Nu am ştiut, spuse Chaol. Regele a decis chiar acum.
Măcar ar trebui să se termine rapid. El zâmbi uşor, dar ea
nu îi răspunse.
Cerul era de un albastru luminos, iar Celaena scrâşni din
dinţi când o rafală de vânt suflă către ea. Cele treisprezece
locuri de la masă se ocupau treptat, iar la mijloc stăteau
regele şi Perrington. Kaltain stătea în spatele lui Perrington,
purtând o minunată mantie roşie căptuşită cu blană albă.
Ochii li se întâlniră, iar Celaena se întrebă de ce oare femeia
îi zâmbea. Apoi Kaltain privi în altă parte, către turn, iar
Celaena îi urmă privirea şi înţelese.
 Cain stătea rezemat de turnul cu ceas. Tunica de-abia îi
cuprindea muşchii. Toată puterea aceea furată… ce s-ar fi
întâmplat dacă rideracul ar fi ucis-o şi pe ea? Cu cât era mai
puternic astăzi? Mai grav, purta veşmântul roşu-auriu al
membrilor gărzii regale – cu blazonul regal pe pieptul său
lat. Sabia de la şold era minunată. Un dar din partea lui
Perrington, fără îndoială. Oare ducele ştia că puterea
Campionului său creştea? Chiar dacă ea ar încerca să îl
demaşte, nimeni nu ar crede-o.
Greaţa puse stăpânire pe ea, dar Chaol o prinse de cot şi o
escortă spre capătul îndepărtat al verandei. La masă observă
doi bărbaţi mai bătrâni aruncându-i priviri nerăbdătoare. Ea
încuviinţă din cap către ei.
„Lorzii Urizen şi Garnel. Se pare că aţi obţinut ceea ce
doreaţi atât de mult încât să ucideţi pentru asta. Şi se pare
că cineva v-a spus cine sunt de fapt. “
Trecuseră doi ani de când o angajaseră, separat, pentru a
ucide acelaşi bărbat. Ea nu se deranjase să le spună, desigur,
şi acceptase plata amândurora. Îi făcu cu ochiul lordului
Garnel, iar el păli, vărsând pocalul cu ciocolată caldă şi
pătând hârtiile dinaintea sa. O, le va păstra secretele; altfel
reputaţia ei ar avea de suferit. Dar dacă libertatea asasinei
ajungea să depindă de un singur vot… Zâmbi către lordul
Urizen, care îşi feri privirea. Ochii ei căzură asupra unui alt
bărbat, pe care îl surprinse privind-o.
Regele. În adâncul ei protestă, dar îşi plecă supusă capul.
— Eşti pregătită? întrebă Chaol. Celaena clipi,
amintindu-şi că el era lângă ea.
— Da, spuse ea, deşi nu simţea asta. Vântul îi învolbură
părul, încâlcindu-i-l cu degete îngheţate. Dorian îşi făcu
apariţia la masă, necruţător de chipeş ca de obicei, şi îi
aruncă un zâmbet mohorât, apoi îşi ascunse mâinile în
buzunar şi privi către tatăl său.
Cel din urmă consilier al regelui se aşeză la masă. Celaena
îşi înclină capul când Nehemia apăru în mulţimea de la
marginea marelui cerc alb. Prinţesa îi întâlni privirea şi
ridică bărbia în semn de încurajare. Purta o costumaţie
spectaculoasă: o pereche de pantaloni mulaţi, o tunică
împodobită cu lanţuri de fier şi cizme înalte până la
genunchi; avea cu ea toiagul din lemn. În onoarea ei
înţelese atunci Celaena, cu ochii lăcrimând uşor. Un salut
ca între războinici.
Toţi tăcură când regele se ridică. Stomacul îi deveni de
piatră, iar ea se simţi neîndemânatică şi greoaie, dar şi
uşoară precum un nou-născut.
Chaol o înghionti cu cotul, făcându-i semn să stea
înaintea mesei. Ea se concentră asupra picioarelor când se
apropie, evitând chipul regelui. Din fericire, Renault şi
Mormânt o flancau. Dacă ar fi stat Cain în spatele ei, i-ar fi
putut rupe gâtul doar pentru a pune capăt rivalităţii dintre
ei. Atât de mulţi oameni o priveau…
Stătea la mai puţin de zece metri de Regele Adarlanului.
Libertatea şi moartea se jucau la masa lui. Trecutul şi
viitorul ei erau aşezate pe un tron de cleştar.
Privirea i se mută asupra Nehemiei, ai cărei ochi blânzi îi
încălziră oasele şi îi calmară braţele.
Regele Adarlanului vorbi. Ştiind că uitându-se la el şi-ar
slăbi puterea pe care o găsise în ochii Nehemiei, Celaena
privi dincolo de rege, către tronul său. Se întrebă dacă
prezenţa lui Kaltain însemna că ducele Perrington îi spusese
cine era ea cu adevărat.
— Aţi fost luaţi din vieţile voastre mizerabile pentru a
dovedi că sunteţi vrednici să deveniţi războinici ai
Coroanei. După luni de antrenament, a sosit momentul să
decid cine va fi Campionul meu. Vă veţi confrunta într-un
duel. Puteţi câştiga doar dacă vă prindeţi adversarul într-o
poziţie de moarte sigură. Şi nimic mai mult, adăugă el cu o
privire aspră în direcţia ei. Cain şi Campionul consilierului
Garnel se vor duela primii. Apoi Campionul fiului meu se va
înfrunta cu Campionul consilierului Mullison.
Desigur, regele cunoştea numele brutei de Cain. Putea la
fel de bine să-l declare direct Campionul său.
— Câştigătorii acestor două dueluri se vor înfrunta într-
un duel final. Oricine va învinge va fi încoronat Campionul
Regelui. Este clar?
Ei încuviinţară. Pentru o secundă, Celaena îl privi pe rege
dezarmant de clar. Era doar un bărbat – un bărbat cu prea
multă putere. Iar în acea singură secundă ea nu se temu de
el. „Nu îmi va fi teamă,” jură ea, înfăşurându-şi cuvintele
dragi în jurul inimii.
— Atunci duelurile să înceapă la comanda mea, spuse
regele.
Luând cuvintele regelui drept un semn că trebuie să
părăsească ringul, Celaena se întoarse la Chaol şi se aşeză
lângă el.
Cain şi Renault făcură o plecăciune înaintea regelui, apoi
unul către celălalt şi îşi scoaseră săbiile. Privirea Celaenei
studie corpul lui Renault în timp ce acesta se aşeză în
poziţie de duel. Îl mai văzuse luptând împotriva lui Cain
înainte; nu câştigase niciodată, dar mereu reuşise să reziste
mai mult decât crezuse ea că putea. Poate că va câştiga.
Dar Cain îşi ridică sabia. El avea arma mai bună. Şi era
considerabil mai înalt ca Renault.
— Începeţi, spuse regele. Metalul străluci, iar ei dansară
înapoi. Renault, refuzând să între în defensivă, păşi din nou
înainte, atacând cu câteva lovituri puternice lama lui Cain.
Celaena îşi forţă umerii să se relaxeze şi să inspire aerul
rece.
— Crezi că a fost pur noroc, murmură ea către Chaol, că
eu intru în al doilea duel?
El îşi menţinu atenţia asupra duelului.
— Cred că ţi se va acorda timpul necesar pentru odihnă.
Chaol făcu semn cu bărbia către duelişti. Uneori, Cain uită
să îşi păzească partea dreaptă. Fii atentă acolo. Celaena îl
privi pe Cain atacând, răsucindu-şi corpul astfel încât partea
sa dreaptă rămânea complet deschisă. Renault nici măcar
nu observă, continuă Chaol. Cain mârâi şi împinse sabia lui
Renault, forţându-l pe mercenar să facă un pas înapoi.
Tocmai şi-a ratat şansa, continuă Chaol. Vântul urla în
jurul lor. Păstrează-ţi cumpătul, spuse Chaol, încă privind
duelul. Renault se retrăgea, fiecare răsucire a săbiei lui Cain
aducându-l din ce în ce mai aproape de linia trasată cu creta
pe pământ. Un singur pas în afara ringului şi ar fi
descalificat. Va încerca să te provoace. Nu te înfuria.
Concentrează-te doar pe sabia lui şi pe partea sa
neprotejată.
— Ştiu, spuse ea întorcându-şi privirea către duel tocmai
când Renault scoase un strigăt şi se împiedică. Sângele îi
ţâşni din nas şi se prăbuşi cu putere la pământ. Cain, cu
pumnul mânjit de sângele lui Renault, zâmbea numai
îndreptând sabia către inima lui Renault.
Chipul însângerat al mercenarului deveni palid şi îşi
dezveli dinţii privindu-şi cotropitorul.
Celaena se uita la ceasul din turn. Nu durase trei minute.
Urmară aplauze politicoase, iar Celaena observă că
privirea lordului Garnel era furioasă. Putea ghici doar câţi
bani tocmai pierduse.
— Un efort curajos, spuse regele. Cain făcu o plecăciune
şi nu îi întinse o mână lui Renault pentru a-l ajuta să se
ridice înainte de a merge în capătul opus al verandei. Cu
mai multă demnitate decât s-ar fi aşteptat Celaena, Renault
se ridică şi făcu o plecăciune înaintea regelui, mormăindu-şi
mulţumirile. Acoperindu-şi nasul cu mâna, mercenarul se
îndepărtă.
Ce avusese de pierdut şi unde avea să se întoarcă acum?
În partea opusă a ringului, Mormânt îi zâmbi Celaenei,
cuprinzându-şi mânerul săbiei cu o mână. Celaena se
strâmbă la vederea dinţilor lui. Desigur, ea trebuia să se
lupte cu cel grotesc. Măcar Renault avea o înfăţişare curată.
— Vom începe într-un moment, spuse regele. Pregătiţi-vă
armele. Cu aceste cuvinte, se întoarse spre Perrington şi
începu să vorbească mult prea încet pentru ca cineva să
poată auzi peste vântul sălbatic.
Celaena se întoarse către Chaol. Dar aceasta, în loc să-i
înmâneze sabia banală pe care o folosea la antrenamente, îi
oferi propria sabie. Mânerul în formă de vultur licări în
lumina soarelui amiezii.
— Poftim, spuse Chaol.
 Ea clipi văzând lama şi îşi ridică uşor privirea spre el. În
ochii lui găsi strălucirea dealurilor nordice. Era un simţ al
loialităţii faţă de ţara lui care trecea dincolo de bărbatul
aşezat la masă. În adâncul ei, Celaena găsi un lanţ de aur ce
îi unea.
— Ia-o, spuse el.
Bătăile inimii îi răsunau în urechi. Ridică o mână pentru a
primi sabia, dar cineva îi atinse cotul.
— Dacă îmi permiţi, spuse Nehemia în Eyliwe, mi-ar
plăcea să îţi ofer asta, în schimb. Prinţesa scoase toiagul ei
minunat cioplit, cu vârf de fier. Privirea Celaenei oscila între
sabia lui Chaol şi arma prietenei ei. Sabia, evident, era
alegerea înţeleaptă, iar faptul că Chaol îi oferise arma sa o
făcu să se simtă uşor buimacă, dar toiagul…
Nehemia se aplecă şi îi şopti în ureche Celaenei:
— Învinge-i cu o armă din Eyliwe. Glasul îi trepidă. Lasă
lemnul din pădurile din Eyliwe să învingă oţelul
Adarlanului. Fie ca al regelui Campion să fie cineva care
înţelege cum suferă cei inocenţi.
Oare Elena nu spusese aproape aceleaşi lucruri în urmă
cu atâtea luni? Celaena înghiţi în sec, iar Chaol îşi coborî
sabia, făcând un pas înapoi de lângă ele. Nehemia nu îşi
desprinse privirea de ochii Celaenei.
Ea ştia ce îi cerea prinţesa. Fiind Campionul regelui, ea
putea găsi modalităţi de a salva nenumărate vieţi –
modalităţi de a submina autoritatea sa.
Iar asta, înţelese atunci Celaena, era ceea ce Elena,
strămoşul regelui, şi-ar putea dori.
Deşi un fior de teamă o cutreieră la acest gând, deşi a se
răscula împotriva regelui era un lucru pe care Celaena
credea că nu va avea niciodată curajul să îl facă, nu putea
uita cele trei cicatrici de pe spate sau sclavii pe care îi lăsase
în Endovier, sau cei cinci sute de rebeli Eyliwe măcelăriţi.
Celaena luă bastonul din mâinile Nehemiei. Prinţesa afişă
un zâmbet aprig.
Spre surprinderea ei, Chaol nu protestă. Îşi ascunse sabia
în teacă şi îşi plecă privirea în faţa Nehemiei, apoi o bătu pe
Celaena pe umăr înainte de intrarea ei în ring.
Celaena răsuci experimental de câteva ori toiagul în aer.
Echilibrat, solid, puternic. Vârful rotunjit din fier putea lăsa
un om inconştient.
Putea simţi urmele de uleiuri şi parfumul de flori de lotus
al prietenei sale pe lemnul gravat. Da, toiagul era perfect. Îl
doborâse pe Verin cu mâinile goale. Îi putea învinge pe
Mormânt şi Cain cu arma Nehemiei.
Privi către rege, care încă vorbea cu Perrington, şi îl zări
pe Dorian cu ochii aţintiţi asupra ei. Irişii lui de safir
reflectau strălucirea cerului, deşi se întunecară uşor când
privirea îi coborî asupra Nehemiei. Dorian putea fi în multe
feluri, dar nu era prost; înţelesese simbolismul din oferta
prinţesei? întrerupse rapid contactul privirilor lor.
Îşi va face griji în privinţa asta mai târziu. În capătul opus
al ringului, Mormânt începuse să se învârtă ca un leu în
cuşcă, aşteptând ca regele să îşi reîndrepte atenţia către
duel şi să dea ordinul de start.
Celaena eliberă un oftat cutremurător. Iat-o ajunsă aici, la
sfârşit. Prinse toiagul cu mâna stângă, absorbind puterea
lemnului, puterea prietenei sale. Se puteau întâmpla multe
în câteva minute, se puteau schimba multe.
 Se întoarse către Chaol. Vântul îi smulse câteva şuviţe de
păr din codiţa sa, iar ea le dădu după ureche.
— Indiferent de ceea ce se va întâmpla, spuse ea încet,
vreau să îţi mulţumesc.
Chaol îşi înclină capul într-o parte.
— Pentru ce?
Ochii Celaenei se umeziră, dar dădu vina pe vântul
năprasnic şi clipi.
— Pentru că ai făcut ca libertatea mea să însemne ceva.
El nu spuse nimic; pur şi simplu îi cuprinse degetele
mâinii ei drepte într-ale sale, cu degetul mare mângâind
inelul pe care ea îl purta.
— Să înceapă cel de-al doilea duel, tună regele fluturând
o mână către verandă.
Chaol îi strânse mâna într-a lui, pielea lui fiind caldă în
aerul îngheţat.
— Arată-i ce înseamnă iadul, spuse el.
Mormânt păşi în interiorul cercului şi îşi scoase sabia.
Retrăgându-şi mâna dintr-a lui Chaol, Celaena îşi
îndreptă umerii şi intră în ring. Făcu iute o plecăciune
înaintea regelui, apoi înaintea adversarului său.
Întâlni privirea lui Mormânt şi zâmbi când îşi fandă
genunchii, ţinând toiagul în mâini.
„Nu ai nici cea mai vagă idee în ce te bagi, micuţule.“

CAPITOLUL 48
Aşa cum se aştepta, Mormânt se năpusti asupra ei,
ţintind către mijlocul toiagului, în speranţa de a-l rupe.
 Dar Celaena se răsuci din calea lui. Când Mormânt nu
lovi decât aerul, ea îl izbi în spate cu dosul toiagului. El se
clătină, dar rămase în picioare, întorcându-se pe un picior
pentru a o ataca din nou.
Ea întâmpină lovitura de data aceasta, înclinându-şi
toiagul astfel încât sabia lovi jumătatea dinspre capătul
simplu, nu cel din fier. Lama săbiei sale se înfipse în lemn,
iar Celaena sări spre el, permiţând forţei propriei lui lovituri
să trosnească partea de sus a bastonului direct în faţa lui. El
se împiedică, dar pumnul ei aştepta. Când se întâlni cu
nasul lui, Celaena savură fiorul de durere din mână şi
sfărâmarea oaselor sub puterea ei. Sări înapoi înainte ca el
să aibă ocazia să lovească. Sângele licărea prelingându-i-se
din nas.
— Căţea! sâsâi el şi atacă.
Celaena îi întâlni sabia, ţinând toiagul cu ambele mâini,
împingându-l în lama lui Mormânt, chiar şi când scoase un
trosnet îngrijorător.
Îl îmbrânci icnind şi se răsuci. Apoi îl lovi în ceafă cu
vârful bastonului, iar el se clătină, dar îşi recăpătă
echilibrul. Mormânt îşi şterse nasul însângerat, gâfâi cu
ochii sclipindu-i.
Chipul lovit căpătă o expresie sălbatică şi atacă, ţintind o
lovitură directă către inima ei. Prea iute, prea sălbatic
pentru a se putea opri.
Celaena se ghemui. Când sabia şuieră deasupra capului
ei, ea îi mătură picioarele. Mormânt nici măcar nu avu timp
să ţipe, nici să îşi ridice arma înainte ca ea să îngenuncheze
pe pieptul lui, cu vârful din fier împingându-i gâtul.
Ea îşi aduse gura lângă urechea lui.
 — Numele meu este Celaena Sardothien, şopti ea. Dar nu
contează dacă numele meu este Celaena sau Lillian, sau
Căţea, pentru că te înving oricum, indiferent de cum îmi
spui. Îi zâmbi şi se se ridică. El doar se holbă la ea, sângele
din nas prelingându-i-se pe obraz. Celaena îşi scoase batista
din buzunar şi o scăpă pe pieptul lui. Poţi să o păstrezi,
spuse ea înaintea de a părăsi veranda.
Îl interceptă pe Chaol de îndată ce trecu linia de cretă.
— Cât timp a durat? întrebă ea. O zări pe Nehemia
radiind către ea, iar Celaena ridică uşor toiagul în semn de
salut.
— Două minute.
Ea rânji către căpitan. De-abia dacă obosise şi nici măcar
nu gâfâia.
— Mai bun decât timpul lui Cain.
— Şi cu siguranţă mult mai teatral, spuse Chaol. Batista
chiar era necesară?
Ea îşi muşcă buza şi era pe cale să îi răspundă când regele
se ridică, iar mulţimea tăcu.
— Vin pentru învingători, spuse el, iar Cain se afişă
înaintea mesei regelui. Celaena rămase lângă Chaol.
Regele gesticulă către Kaltain, care ridică supusă o tavă
din argint pe care se aflau două pocale. Îi oferi unul lui
Cain, apoi merse către Celaena şi i-l înmână pe celălalt
înainte de a se opri înaintea mesei regelui.
— În onoarea Marii Zeiţe, spuse Kaltain cu un glas
teatral. Celaenei îi venea să îi tragă un pumn. Fie ca aceasta
să fie ofranda voastră către Mama care ne-a zămislit pe toţi.
Beţi şi lăsaţi-o să vă binecuvânteze şi să vă refacă puterile.
Cine scrisese acel mic scenariu? Kaltain se plecă înaintea
lor, iar Celaena ridică pocalul la buze. Regele îi zâmbi, iar ea
încercă să nu şovăie în timp ce bău. După ce termină,
Kaltain îi luă pocalul, apoi cu o plecăciune înaintea lui Cain
când îl luă şi pe al său şi se îndepărtă.
„Învinge. Învinge. Învinge. Doboară-l repede.
— Pregătiţi-vă! ordonă regele. Şi începeţi la semnalul
meu.
Celaena privi către Chaol. Nu îi era permis un moment de
odihnă? Chiar şi Dorian ridică din sprâncene spre tatăl său,
dar regele refuză să răspundă întrebării tăcute.
Cain îşi scoase sabia. Cu un zâmbet viclean pe chip, luă
poziţie defensivă în centrul ringului.
Celaena ar fi dat frâu liber insultelor dacă mâna lui Chaol
nu i-ar fi atins umărul, ochii lui căprui fiind plini de o
emoţie pe care ea încă nu o înţelegea. Forţa i se citea pe
chip, un chip pe care Celaena îl găsea a fi dureros de
frumos.
— Să nu pierzi, îi şopti el. Nu am chef să te escortez tot
drumul până în Endovier. Lumea deveni înceţoşată când el
păşi înapoi, ţinându-şi capul sus şi ignorând privirea
arzătoare şi încruntată a regelui.
Cain veni mai aproape, lama săbiei sale strălucind.
Celaena trase adânc aer în piept şi intră în ring.
Cuceritorul Erileei îşi ridică mâinile.
— Începeţi! urlă el, iar Celaena îşi scutură capul,
încercând să îşi limpezească vederea înceţoşată. Se opri,
fluturând toiagul asemenea unei săbii în timp ce Cain îi
dădea târcoale să o prindă descoperită. Greaţa i se revărsă
prin trup, iar muşchii lui se încordară. Dintr-un oarecare
motiv, lumea era încă neclară. Îşi încleştă dinţii, clipind. Se
va folosi de propria putere împotriva sa.
Cain atacă mai repede decât anticipase ea. Îi opri sabia cu
toiagul, evitând muchiile ascuţite, şi sări înapoi când auzi
lemnul gemând.
El lovi atât de iute, încât ea trebui să cedeze sub muchia
lamei sale, care se înfipse adânc în toiag. Durerea îi străbătu
braţele din pricina impactului. Înainte de a-şi putea reveni,
Cain îşi smulse sabia din lemnul armei sale şi înaintă către
ea. Ea putu doar să se retragă, parând lovitura cu vârful de
fier al bastonului. Îşi simţea sângele închegându-se şi
curgând mai încet, iar capul i se învârtea. Era bolnavă?
Greaţa nu se domolea.
Mârâind, Celaena se sforţă. Dacă într-adevăr era bolnavă,
trebuia să termine asta cât mai repede cu putinţă. Nu era o
paradă a abilităţilor sale, în special dacă ceea ce scria în acea
carte era adevărat şi Cain primise puterea tuturor acelor
Campioni ucişi.
Trecând în ofensivă, se năpusti ameţită asupra lui. Cain
pară lovitura Celaenei cu o răsucire uşoară a săbiei. Împinse
toiagul în sabia lui, aşchiile împrăştiindu-se în jur.
Inima îi bubui în urechi, iar sunetul încleştării dintre
lemn şi oţel deveni aproape insuportabil. De ce încetineau
lucrurile?
Atacă – mai repede şi mai repede, mai puternic şi mai
puternic. Cain râse, iar ea aproape că urlă de furie. De
fiecare dată când muta un picior pentru a-l împiedica, de
fiecare dată când veneau prea aproape unul de celălalt, fie
ea devenea prea neîndemânatică, fie el se retrăgea, de parcă
ar fi ştiut tot timpul ce plănuia. Avea sentimentul chinuitor
că el se juca cu ea, de parcă aceasta ar fi fost o glumă pe care
ea nu o înţelegea.
Celaena biciui aerul cu toiagul, sperând să nimerească în
gâtul neprotejat al monstrului. Dar el pară şi, deşi ea se
răsuci şi încercă să îl lovească în stomac, el o blocă din nou.
— Nu te simţi bine? spuse el dezvelindu-şi dinţii albi şi
sclipitori. Poate că nu ar fi trebuit să fi fost atât de reţinută
în toate…
BANG!
Ea rânji când toiagul îl izbi în lateral. El se aplecă, iar
piciorul ei ţâşni în afară şi îl doborî. Celaena îşi ridică
bastonul, dar o stare de greaţă o străbătu atât de violent,
încât muşchii îi cedară. Puterile o părăsiră.
El îi pară lovitura de parcă ar fi fost o nimica toată. Ea se
retrase, iar Cain se ridică. Atunci ea auzi râsul – lin, feminin
şi răutăcios. Kaltain. Celaena se împletici, dar rămase în
picioare şi aruncă o privire spre Kaltain şi pocalele de pe
masa dinaintea sa. Ştiu atunci că în pahar nu fusese vin, ci
omag, exact drogul pe care îl ratase la test. În cel mai bun
caz, provoca halucinaţii şi dezorientare. În cel mai rău…
Îi era greu să mai ţină toiagul în mână. Cain o atacă, iar
ea nu avu de ales decât să îi primească loviturile, de-abia
având putere să ridice arma de fiecare dată. Cât omag îi
dăduseră? Toiagul plesni, împrăştiind aşchii şi gemând.
Dacă era o doză letală, ar fi fost moartă până acum. Probabil
că îi dăduseră suficient pentru a o dezorienta, dar nu
suficient încât să fie uşor de dovedit că fusese drogată. Nu
se putea concentra, iar trupul îi deveni rece şi fierbinte în
acelaşi timp. Cain era atât de mare – era un munte, iar
loviturile lui… îl făceau pe Chaol să pară un copil…
 — Ai obosit deja? întrebă el. Ce păcat că tot scheunatul în
poala stăpânului tău nu ţi-a servit la nimic.
El ştia. Ştia că o drogaseră. Ea mârâi şi se repezi la el. Cain
păşi în lateral, iar ea căscă ochii lovind doar aerul, aer, aer,
până ce…
El îşi înfipse pumnul în coloana ei şi de-abia văzu
lespezile de piatră înceţoşându-se înainte de a se izbi de ele.
— Jalnic, spuse el, umbra lui căzând peste ea în timp ce
se răsucea pe spate, târându-se pe coate înainte ca el să se
apropie mai mult. Putea simţi gustul sângelui în gură. Asta
nu se putea întâmpla – nu era posibil ca ei să o fi trădat
astfel. Dacă aş fi în locul lui Mormânt, m-aş simţi jignit că
m-ai învins, continuă Cain.
Răsuflarea ei deveni iute şi greoaie, iar genunchii o
durură când se ridică, năpustindu-se asupra lui. Mult prea
rapid pentru ca ea să îl poată bloca, muntele o apucă de
guler şi o azvârli înapoi. Ea rămase în picioare
împiedicându-se şi se opri la câţiva metri de el.
Cain se învârti în jurul ei, legănându-şi agale sabia. Ochii
îi erau întunecaţi, întunecaţi asemenea portalului către
cealaltă lume. El amâna inevitabilul, asemenea unui
prădător jucându-se cu prada sa înainte de a o mânca. Voia
să se bucure de fiecare moment.
Celaena trebuia să încheie lupta acum, înainte să înceapă
halucinaţiile. Ştia că aveau să fie puternice: profeţii foloseau
omag pentru a comunica şi a vedea spirite din alte lumi.
Celaena se năpusti înainte învârtind toiagul.
Lemnul lovi oţelul.
Toiagul plesni în două.
 Vârful din fier sări în partea opusă a verandei, lăsând-o pe
Celaena cu o bucată inutilă de lemn. Ochii negri ai lui Cain
îi întâlniră pe ai săi pentru un moment, înainte ca braţul să i
se ridice şi să între în contact cu umărul ei.
Celaena auzi trosnetul înainte de a simţi durerea, iar apoi
ţipă, căzând în genunchi cu umărul dislocat. Piciorul lui îi
întâlni umărul, iar ea zbură înapoi, cu un impact atât de
violent, încât umărul i se relocă cu un sunet bolnăvicios.
Agonia o orbi; lumea se înceţoşa şi se însenina în acelaşi
timp. Lucrurile erau atât de lente…
Cain o apucă de gulerul jachetei pentru a o ridica în
picioare. Ea se desprinse din prinsoarea lui, apoi căzu, cu
violenţă.
Ridică bucata de lemn rupt cu mâna stângă. Cain, gâfâind
şi rânjind, se apropie.

Dorian îşi încleştă dinţii. Se întâmplase ceva foarte rău. O

ştiuse din clipa în care începuse duelul şi îl trecuseră apele
când ea avusese ocazia de a lansa o lovitură câştigătoare şi
ratase. Dar acum…
Nu putu privi când Cain o lovi în umăr şi simţi că avea să
vomite când bruta o ridică, iar ea se prăbuşi la pământ.
Celaena continua să îşi şteargă ochii, iar sudoarea sclipea pe
fruntea ei. Ce se întâmplase?
El ar trebui să oprească totul, ar trebui să anuleze duelul
chiar în acel moment. Să îi permită să înceapă a doua zi, cu
o sabie şi cu simţurile intacte. Chaol şuieră printre dinţii
încleştaţi, iar Dorian aproape că urlă când Celaena încercă
să se ridice, dar se prăbuşi. Cain o tachina – distrugându-i
nu doar trupul, ci şi voinţa… Trebuia să oprească duelul.
 Cain îşi roti sabia către Celaena, care se trase înapoi, dar
nu suficient de repede. Ea scânci când muchia îi sfâşie
coapsa, materialul şi carnea despicându-se. Sângele îi coloră
pantalonii. În ciuda rănii, ea se ridică din nou, privirea ei
fiind turbată de furie.
Dorian trebuia să o ajute. Dar, dacă ar fi intervenit, ei l-ar
fi putut declara pe Cain învingător. Aşa că privi cu groază
crescândă şi disperare cum pumnul lui Cain îi zdruncină
maxilarul.
Genunchii i se răsuciră când se prăbuşi.

Ceva în interiorul lui Chaol începu să se destrame când

Celaena îşi ridică faţa însângerată pentru a-l privi pe Cain.
— Mă aşteptam să te descurci mai bine, îi spuse Cain
Celaenei care se ţâra în genunchi, încă strângând, ţinând în
mână bucata inutilă de lemn. Ea gâfâi printre dinţi, sângele
prelingându-i-se din buză. Cain îi studie chipul de parcă l-ar
fi putut citi, de parcă ar fi putut auzi ceva ce Chaol nu
putea. Şi ce ar spune tatăl tău?
Chipul Celaenei fu străbătut de o expresie la limita
panicii şi confuziei.
— Tacă-ţi gura! spuse ea, cuvintele tremurându-i de
durere.
Dar Cain continuă să se holbeze la ea, zâmbetul lărgindu-
i-se.
— Este totul acolo, spuse el. Chiar sub acel zid pe care l-
ai ridicat. Pot vedea totul limpede ca lumina zilei.
Despre ce vorbea? Cain îşi ridică sabia şi îşi trecu degetul
peste sânge… sângele ei. Chaol îşi înfrână dezgustul şi furia.
Cain râse zgomotos.
 — Cum a fost când te-ai trezit între părinţii tăi, acoperită
de sângele lor?
— Tacă-ţi gura! spuse ea din nou, cu chipul schimonosit
de agonie şi furie şi degetele mâinii libere brăzdând
pământul. Orice rană atingea Cain acum ardea.
— Mama ta era o tinerică drăguţă, nu-i aşa? spuse Cain.
— Taci! Eu încercă să se ridice, dar piciorul rănit o ţintuia
la pământ. Se luptă pentru o gură de aer. Cum de ştia Cain
lucrurile astea despre trecutul Celaenei? Inima lui Chaol
bătea sălbatic, dar nu putea face nimic pentru a o ajuta.
Celaena eliberă un ţipăt violent care zdruncină vântul
îngheţat şi reuşi să se ridice în picioare. Durerea îi fu
înghiţită de furie, iar ea atacă sabia lui Cain cu rămăşiţa
toiagului său.
— Bine, gâfâi Cain împingându-i bastonul atât de
puternic încât lama pătrunse în lemn. Dar nu suficient de
bine. O împinse, iar, în timp ce ea se clătină cu un pas
înapoi, el ridică piciorul şi o lovi în coaste. Fu aruncată prin
aer.
Chaol nu mai văzuse pe nimeni izbind atât de puternic.
Celaena lovi pământul şi se rostogoli, din nou şi din nou, şi
din nou, până ce se propti în turnul cu ceas. Capul i se izbi
de piatra neagră, iar Chaol îşi înfrânse urletul, forţându-se
să rămână în afara cercului, forţându-se să privească în timp
ce Cain o spulbera, bucată cu bucată. Cum de lucrurile
luaseră o turnură proastă atât de rapid?
Ea tremură ridicându-se în genunchi, cuprinzându-şi
şoldul. Încă strângea în mâna cealaltă rămăşiţa toiagului
Nehemiei, agăţându-se de el de parcă ar fi fost o stâncă în
largul unei mări agitate.
 Celaena simţi gustul de sânge în timp ce Cain o ridică din
nou, târând-o pe podea. Ea nu încerca să i se împotrivească.
El ar fi putut îndrepta vârful săbiei spre inima ei în orice
moment. Acesta nu era un duel, era o execuţie. Şi nimeni
nu făcea nimic pentru a o opri. O drogaseră. Nu era drept.
Lumina soarelui pâlpâi, iar ea se zvârcoli în strânsoarea lui
Cain, în ciuda agoniei ce îi străbătea trupul.
Toţi în jurul ei şuşoteau, râdeau cu glasuri din altă lume.
O strigau, dar strigau un nume diferit, un nume periculos…
Celaena privi către cer, văzând vârful bărbiei lui Cain
înainte ca el să o ridice în picioare şi să o izbească – cu faţa
– de un zid din piatră rece ca gheaţa. Fu învăluită de un
întuneric familiar. Craniul îi pulsa dureros în urma
impactului, dar ţipătul de agonie al Celaenei fu întrerupt
când deschise ochii în întuneric şi văzu ceea ce apăru.
Ceva… ceva mort stătea înaintea ei.
Era un bărbat, pielea lui fiind palidă şi putredă. Ochii îi
ardeau cu un roşu aprins, şi părea să arate către ea cu
degetul. Dinţii îi erau atât de lungi şi ascuţiţi încât de-abia îi
încăpeau în gură.
Unde dispăruse lumea? Probabil că începeau
halucinaţiile. O străfulgerare în timp ce fu trasă înapoi, iar
ochii i se bulbucară când Cain o aruncă la pământ, aproape
de marginea cercului.
O umbră învălui soarele. Se terminase. Trebuia să moară
acum, să moară sau să piardă şi să fie trimisă înapoi în
Endovier. Se terminase. O pereche de cizme negre se iviră
în peisaj. Apoi genunchii cuiva care se aplecă la marginea
ringului.
 — Ridică-te, şopti Chaol. Celaena nu se putea ridica
pentru a-l privi în ochi. Se terminase.
Cain începu să râdă, iar ea simţi reverberaţiile paşilor săi
de-a lungul ringului.
— Asta este tot ce poţi? strigă el triumfător. Celaena
tremură. Lumea era învăluită în ceaţă, întuneric şi voci.
— Ridică-te, rosti din nou Chaol, mai tare. Celaena putea
privi doar linia albă care marca cercul.
Cain spusese lucruri pe care nu avea cum să le ştie – le
văzuse în ochii ei. Iar dacă el ştia despre trecutul ei… Scânci,
urându-se pentru asta şi pentru lacrimile care începeau să
se prelingă pe obraji, pe nas, umezind podeaua. Totul se
terminase.
— Celaena, spuse blând Chaol. Apoi ea auzi sunetul
scrâşnit când mâna lui îi apăru în dreptul ochilor alunecând
pe lespezile de piatră. Degetele sale se opriră exact la
marginea liniei albe. Celaena, răsuflă el, glasul fiindu-i
înecat de durere şi speranţă. Asta era tot ce mai avea: mâna
lui întinsă şi promisiunea speranţei, promisiunea a ceva mai
bun aşteptând-o dincolo de acea linie.
Mişcându-şi braţul, provocă un dans al scânteilor
înaintea ochilor, dar îl întinse până ce vârfurile degetelor
sale atinseră linia de cretă şi rămaseră acolo, la nici măcar
un centimetru de Chaol, semnul alb despărţindu-i.
Ea ridică ochii şi îi zări privirea înconjurată de o lumină
argintie.
— Ridică-te, fu tot ce spuse el.
Iar în acel moment, cumva, chipul lui era singurul lucru
care mai conta. Se zvârcoli, neputându-şi domoli suspinele
durerii care erupea în trupul ei, ţintuind-o la podea. Dar îşi
menţinu concentrarea pe ochii lui căprui, pe buzele care se
despărţeau şi şopteau:
— Ridică-te.
Îşi trase braţul de lângă linie, lipindu-şi palma de
pământul îngheţat. Ochii îi rămaseră aţintiţi asupra privirii
lui mutându-şi mâna cealaltă sub piept pentru a-şi înăbuşi
ţipătul de durere când se săltă, umărul aproape îndoindu-i-
se. Îşi strecură piciorul nerănit sub ea. Încercând să se
ridice, simţi bubuitul paşilor lui Cain, iar ochii lui Chaol se
deschiseră larg.
Lumea se învârtea în nuanţe înceţoşate, albastre şi negre,
iar Cain o apucă şi o izbi încă o dată de turnul cu ceas,
chipul lovindu-i-se de piatră. Când deschise ochii, lumea
trepida, întunericul era pretutindeni. În adâncul ei, ştia că
nu era doar o halucinaţie – ceea ce vedea, pe cine vedea,
exista cu adevărat imediat dincolo de vălul lumii sale, iar
drogul otrăvitor îi deschisese cumva mintea pentru a-i
vedea.
Acum erau două creaturi, iar cea de-a doua avea aripi.
Rânjea… rânjea în timp ce…
Celaena nu avu timp să ţipe când creatura ţâşni în zbor
către ea. O aruncă la pământ şi îşi înfipse ghearele. Se
zbătu. Unde dispăruse lumea? Unde se afla ea?
Acum erau mai mulţi şi mai mulţi continuau să apară.
Morţi, demoni, monştri o voiau pe ea. Îi strigau numele.
Majoritatea aveau aripi, iar cei care nu aveau erau purtaţi de
către ceilalţi în gheare.
Roind în jurul ei, îi crestau pielea cu ghearele lor. Aveau
de gând să o ducă în lumea lor, iar turnul era portalul larg
deschis. Va fi devorată. Groaza – groază mai intensă ca
niciodată – puse stăpânire pe ea. Celaena îşi acoperi capul
în timp ce arătările se năpusteau asupra ei şi lovi orbeşte în
toate direcţiile. Unde dispăruse lumea? Câtă otravă îi
dăduseră? Urma să moară. Libertate sau moarte.
Sfidarea şi furia clocoteau amestecate în sângele său. Îşi
legănă braţul liber şi lovi un chip fantomatic cu cărbuni
aprinşi pe post de ochi. Întunericul se destrămă, iar
trăsăturile imense ale lui Cain apărură. Era soare acolo –
aceasta era realitatea. Cât timp mai avea la dispoziţie până
ce un alt val de viziuni induse de otravă vor prelua din nou
controlul?
Cain se întinse către gâtul ei, dar ea se trase înapoi. Tot ce
reuşi el să apuce fu amuleta. Cu un pocnet răsunător,
Ochiul Elenei i se desprinse de la gât.
Lumina soarelui dispăru, omagul preluând din nou
controlul asupra minţii ei, iar Celaena se trezi înaintea unei
armate de morţi. Silueta obscură care era Cain ridică braţul,
lăsând amuleta să cadă la pământ.
Veniseră după ea.

CAPITOLUL 49
Dorian privea înmărmurit de groază cum Celaena se tara
pe pământ, izgonind cu mâinile ceva ce ei nu puteau vedea.
Ce se întâmpla? Fusese ceva în vinul ei? Dar era ceva
anormal în felul în care Cain stătea acolo, zâmbind. Era
ceva… oare chiar era ceva acolo, ceva ce ei nu puteau vedea?
Celaena ţipă. Era cel mai oribil sunet pe care el îl auzise
vreodată.
 — Opreşte-l, acum! îi spuse el lui Chaol când prietenul
său se ridică din locul de lângă cerc. Dar Chaol doar privea
cu gura căscată către asasina buimăcită, chipul lui fiind alb
ca varul.
Ea lovea în gol, iar Cain se aplecă peste ea şi o pocni în
gură. Sângele curgea în voie. Duelul avea să continue până
ce tatăl său ar fi intervenit sau până ce Cain ar fi lăsat-o
inconştientă la pământ. Sau mai rău. Fu nevoit să îşi
amintească lui însuşi că orice intervenţie – chiar şi
încercarea de a spune că fusese ceva în vin – ar putea
rezulta în descalificarea ei.
Ea se târî de lângă Cain, sângele şi saliva adunându-se pe
podea.
Cineva apăru lângă Dorian, iar după ritmul respiraţiei
sale ştiu că era Nehemia. Aceasta spuse ceva în Eyliwe şi
merse la marginea ringului. Ascunse de faldurile pelerinei
sale, degetele ei se mişcau cu repeziciune trasând simboluri
în aer.
Cain merse în locul unde Celaena gâfâia, chipul ei fiind
alb şi roşu în acelaşi timp. Ea se ridică în genunchi şi privi,
fără să vadă, către toţi, poate la ceva dincolo de ei.
Ea îl aştepta pe el. Îl aştepta pentru a o…
Ucide.

Îngenunchind pe pământ, Celaena se luptă să respire,

neputând găsi calea spre realitate. Aici morţii o înconjurau,
aşteptând. Chestia obscură care era Cain stătea în
apropiere, privind-o, ochii săi arzători fiind singura lui
trăsătură clară, întunericul dansa în jurul lui Cain asemenea
unor fâşii de haine în bătaia vântului.
 Ea urma să moară în curând.
„Lumină şi întuneric. Viaţă şi moarte. Unde este locul
meu?“
Gândul îi insuflă un fior atât de puternic încât mâinile
sale începură să caute ceva pe care l-ar fi putut folosi
împotriva lui. Nu astfel. Va găsi o cale – ea putea găsi o cale
de a supravieţui. „Nu îmi va fi teamă.“ îşi şoptise asta în
fiecare dimineaţă în Endovier; dar la ce îi erau de folos
aceste cuvinte acum?
Un demon veni către ea şi un ţipăt – nu de groază sau
disperare, ci mai degrabă o rugăminte – izbucni din gâtul ei.
Un strigăt de ajutor.
Demonul se trase înapoi, de parcă strigătul l-ar fi speriat.
Cain înaintă din nou către ea.
Dar apoi ceva extraordinar se întâmplă.
O sumedenie de uşi, toate deschizându-se larg. Uşi de
lemn, uşi de fier, uşi de aer şi magie.
Iar dintr-o altă lume Elena coborî înconjurată de o
lumină aurie. Părul reginei de demult strălucea asemenea
unei stele căzătoare.
Cain pufni păşind spre asasină şi ridicând sabia, ţintind
către pieptul ei.
Elena se năpusti asupra armatei morţilor, împrăştiindu-i.
Sabia lui Cain coborî.
O rafală de vânt îl lovi pe Cain atât de puternic încât fu
doborât la pământ, iar sabia îi zbură în colţul opus al
verandei. Dar, captivă în acea lume întunecată şi oribilă,
Celaena văzu doar cum regina se năpusti asupra lui Cain,
trântindu-l la pământ, înainte de atacul morţilor. Totuşi,
ajunseră prea târziu.
 O lumină aurie erupse în jurul ei, protejând-o împotriva
lor, făcându-i să se retragă.
Un vânt mai puternic decât orice altceva văzuseră
spectatorii încă vuia prin verandă. Îşi acoperiră chipurile în
timp ce vântul urla.
Demonii zbierară şi se îndreptară din nou spre ea. Dar o
sabie răsună şi un demon pieri. Sânge negru se scurse de pe
lamă, iar regina Elena mârâi sălbatic în timp ce îşi ridică
sabia. Era o provocare; îi provoca să încerce să treacă, să îi
pună furia la încercare.
Printre pleoapele grele, Celaena zări o coroană de stele
sclipind pe capul Elenei, armura sa argintie strălucind
asemenea unui far în întuneric. Demonii scoaseră ţipete
asurzitoare, iar Elena întinse o mână, lumină aurie izvorând
din palma sa, ridicând un zid între ele şi armata moartă în
timp ce merse lângă Celaena şi îi cuprinse faţa în mâini.
— Nu te pot proteja, şopti regina, tenul ei sclipind.
Chipul îi era diferit – mai aspru, mai frumos. Moştenirea ei
din partea Fae. Nu îţi pot oferi puterea mea. Îşi trecu
degetele peste fruntea Celaenei. Dar pot înlătura otrava asta
din corpul tău.
Dincolo de ele, Cain se ridică în picioare. Vântul sufla
către el din toate direcţiile, ţintuindu-l în loc.
Din capătul îndepărtat al verandei, o rafală de vânt
rostogoli vârful din fier al toiagului în direcţia ei. Se opri cu
un clinchet, încă la o distanţă amăgitoare.
Elena puse o mână pe fruntea Celaenei.
— Ia-l, spuse regina. Celaena se întinse pentru a ajunge la
rămăşiţa toiagului, vederea ei oscilând între veranda
însorită şi întunericul nesfârşit. Umărul îi tresări uşor, iar ea
îşi înăbuşi un ţipăt de durere. În sfârşit simţi lemnul gravat,
dar şi durerea din degetele sale.
— Odată ce otrava va dispărea, nu mă vei mai vedea. Nu
vei mai vedea demonii, spuse regina, trasând semne pe
fruntea asasinei.
Cain privi către rege şi îşi recuperă sabia. Regele
încuviinţă.
Elena prinse chipul Celaenei în palmele sale.
— Nu îţi fie teamă. Dincolo de zidul de lumină aurie,
morţii scoaseră urlete sinistre şi gemură numele Celaenei.
Dar atunci, Cain – invocând chestia întunecată ce zăcea în
interiorul său – trecu prin zid de parcă nu ar fi existat, spul-
berându-l complet.
— Trucuri mărunte, Majestatea Ta, îi spuse Cain Elenei.
Doar trucuri mărunte.
Elena se ridică într-o secundă în picioare, blocând calea
lui Cain către Celaena. Umbrele se unduiau pe marginile
siluetei lui, iar ochii săi de chihlimbar izbucniră în flăcări.
Atenţia lui Cain era îndreptată asupra Celaenei şi spuse:
— Ai fost adusă aici… cu toţii aţi fost. Toţi jucătorii
acestui joc neterminat. Prietenii mei, gesticulă către cei
morţi, mi-au spus asta.
— Piei! strigă Elena, formând un simbol cu degetele sale.
O lumină albastră orbitoare izbucni din mâinile sale.
Cain urlă în timp ce lumina îl învălui, sfâşiindu-i trupul
obscur. Apoi dispăru, părăsind armata morţilor şi
osândiţilor, Elena încă stând în calea lor. Ei atacară, dar ea îi
împinse înapoi cu acel scut auriu, icnind printre dinţii
încleştaţi. Apoi Elena căzu în genunchi şi îşi puse mâinile pe
umerii Celaenei.
 — Otrava aproape a dispărut, spuse Elena. Lumea deveni
mai puţin întunecată; Celaena putea zări firicele de lumină.
Celaena încuviinţă, durerea înlocuind teama. Putea simţi
răceala iernii, durerea din picior, căldura propriului sânge.
Ce căuta Elena aici? Şi ce făcea Nehemia la marginea
cercului, mişcându-şi mâinile atât de straniu?
— Ridică-te, spuse Elena. Regina devenea transparentă.
Mâinile i se desprinseră de pe obrajii Celaenei, iar o lumină
albă umplu cerul. Otrava părăsi trupul Celaenei.
Cain, din nou un om în care şi oase, merse către asasina
răvăşită.
Durere, durere, durere. Durere din piciorul său, durere
din cap, din umăr, din braţe şi coaste…
— Ridică-te, şopti din nou Elena, apoi dispăru. Lumea
reapăru.
Cain era aproape, nicio umbră învăluindu-l. Celaena
ridică rămăşiţa zimţată a bastonului în mâna sa. Privirea i se
limpezi.
Şi astfel, tremurând şi legănându-se, Celaena se ridică.

CAPITOLUL 50
Piciorul drept al Celaenei de-abia o putea susţine, dar
scrâşni din dinţi şi se ridică. Îşi îndreptă umerii, iar Cain se
împletici.
Vântul îi mângâie chipul şi îi suflă părul în spate
asemenea unui văl auriu. „Nu îmi va fi teamă.” Un semn
ardea pe fruntea sa cu o lumină albastră orbitoare.
— Ce e pe faţa ta? întrebă Cain. Regele se ridică, iar
Nehemiei i se tăie respiraţia.
 Cu braţul pulsând de durere şi aproape inutil, ea îşi şterse
sângele de la gură. Cain urlă ridicând sabia, în încercarea de
o decapita.
Celaena se năpusti înainte, asemenea unei săgeţi a zeiţei
Deanna.
Ochii lui Cain se bulbucară când capătul zimţat al
pumnalului se înfipse în partea sa dreaptă, exact acolo unde
Chaol spusese că el va fi neprotejat.
Sângele curse pe mâinile ei şi ţâşni din trupul lui Cain,
care se clătină ţinându-se de coaste.
Ea uită de durere, uită de teamă, uită de tiranul care se
holba la semnul arzător de pe fruntea ei cu ochi întunecaţi.
Sări înapoi un pas şi despică braţul lui Cain cu capătul rupt
al bastonului, sfâşiind muşchiul şi tendonul. El încercă o
lovitură cu cealaltă mână, dar ea se feri.
El lovi apoi cu piciorul, dar ea ţâşni într-o parte. Cain era
întins la pământ. Ea îşi puse piciorul în spatele lui, iar, în
timp ce el îşi ridică greoi capul, se trezi cu aşchia ascuţită ce
mai rămăsese din toiag apăsând pe gâtul său.
— Dacă te mişti, îţi iau gâtul, spuse ea, amintindu-şi de
durerea din maxilar.
Cain se domoli, iar preţ de o clipă ea putu jura că ochii lui
scânteiaseră ca nişte cărbuni. Pentru o secundă se gândi să
îl ucidă chiar acolo, pentru ca el să nu poată dezvălui
nimănui ce ştia – despre ea, despre părinţii ei, despre
semnele Wyrd şi puterea lor. Dacă regele afla despre asta…
Mâna îi tremura din pricina efortului de a se abţine să nu îi
înfigă vârful din fier în gât, dar Celaena îşi ridică privirea
însângerată către rege.
 Consilierii începură să aplaude frenetic. Niciunul dintre
ei nu văzuse spectacolul; niciunul nu văzuse umbrele în
rafalele de vânt. Regele o studie, iar Celaena se forţă să
rămână în picioare, să stea dreaptă în timp ce era judecată.
Simţi fiecare secundă de tăcere ca pe o lovitură în stomac.
Oare el se gândea că mai exista o portiţă de scăpare? După
ceea ce i se păru o eternitate, regele vorbi.
— Campionul fiului meu este învingătorul! urlă regele.
Pământul se învârti sub picioarele sale.
Câştigase. Câştigase. Era liberă sau pe cât putea fi de
aproape de libertate. Va deveni Campionul regelui şi apoi va
fi liberă…
Gândul o luă pe nepregătite, iar Celaena scăpă rămăşiţa
însângerată a toiagului pe pământ şi ridică piciorul de pe
spatele lui Cain. Se îndepărtă de el şchiopătând, respiraţia
fiindu-i greoaie şi sacadată. Fusese salvată. Elena o salvase.
Iar ea… ea câştigase.
Nehemia era exact unde stătuse mai înainte, zâmbind
palid, doar…
Prinţesa se prăbuşi, iar gărzile sale se grăbiră să o ridice.
Celaena încercă să ajungă la prietena sa, dar picioarele îi
cedară şi se prăbuşi pe lespezile de piatră. Dorian, parcă
eliberat dintr-o vrajă, alergă spre ea, aruncându-se în
genunchi lângă trupul ei, murmurându-i numele iar şi iar.
Dar ea de-abia îl auzea. Ghemuită pe pământ, lacrimi
fierbinţi îi alunecară pe obraji. Câştigase. În ciuda durerii,
Celaena izbucni apoi în râs.

În timp ce asasina râdea, cu capul plecat în pământ,

Dorian îi verifica trupul. Tăietura de pe coapsă nu se oprea
din sângerat, braţul îi atârna inert, iar faţa şi braţele îi erau
un amalgam de tăieturi şi vânâtăi ce se formau rapid. Cain,
cu privirea furioasă, stătea nu prea departe în spatele lor,
sângele prelingându-i-se printre degete în timp ce încerca
să îşi oprească hemoragia din lateral. Lasă-l să sufere.
— Are nevoie de un tămăduitor, îi spuse el tatălui său.
Regele nu spuse nimic. Tu, băiete, strigă Dorian unui paj.
Adu un tămăduitor – cât de repede poţi! Dorian de-abia
respira. Ar fi trebuit să oprească duelul de la prima lovitură
a lui Cain. Ar fi trebuit să facă ceva mai mult decât să
privească în timp ce era evident că Celaena fusese drogată.
Ea l-ar fi ajutat pe el; nici nu ar fi ezitat. Chiar şi Chaol o
ajutase – îngenunchease lângă ea la marginea ringului. Şi
cine o drogase?
Punându-şi cu grijă braţele în jurul Celaenei, Dorian privi
către Kaltain şi Perrington. Făcând asta, rată schimbul de
priviri dintre Cain şi tatăl său. Soldatul îşi scoase pumnalul.
Dar Chaol văzu. Cain ridică pumnalul pentru a o
înjunghia pe asasină în spate.
Fără să stea pe gânduri, fără să înţeleagă, Chaol interveni
între ei şi îi străpunse inima lui Cain cu sabia sa.
Sângele ţâşni pretutindeni, acoperindu-i braţele lui
Chaol, capul, hainele. Sângele duhnea, cumva, a moarte şi
descompunere. Cain se prăbuşi, lovind cu violenţă
pământul.
Lumea deveni tăcută. Chaol privi cum ultima răsuflare
părăsea trupul lui Cain. Când totul se termină, iar ochii lui
Cain încetară îl mai privească, sabia lui Chaol alunecă pe
pământ. El căzu în genunchi lângă Cain, dar nu îl atinse. Ce
făcuse?
 Chaol nu îşi putea lua privirea de pe mâinile pătate de
sânge. Îl ucisese.
— Chaol, răsuflă Dorian. În braţele lui, Celaena devenise
complet nemişcată.
— Ce am făcut? îl întrebă Chaol. Celaena scoase un sunet
dureros şi începu să tremure.
Două gărzi îl ajutară să se ridice, dar Chaol putea doar să
îşi privească mâinile însângerate în timp ce era condus de
pe verandă.
Dorian îşi privi prietenul dispărând în castel, apoi îşi
întoarse atenţia către asasină. Tatăl său deja urla.
Ea tremura atât de violent încât rănile sale continuau să
sângereze.
— Nu ar fi trebuit să îl ucidă… Acum el… el… Celaena
răsuflă, cutremurându-se. Ea m-a salvat, spuse Celaena,
îngropându-şi faţa în pieptul lui. Dorian, ea a scos otrava
din mine. Ea… ea… O, zeilor, nici măcar nu ştiu ce s-a
întâmplat. Dorian nu avea nicio idee despre ce vorbea, dar o
ţinu mai strâns la pieptul său.
Dorian simţi privirile consiliului aţintite asupra lor,
cântărind şi meditând asupra fiecărui cuvânt care ieşea din
gura ei, fiecare mişcare sau reacţie a lui. La naiba cu
consiliul; Dorian o sărută pe păr. Semnul de pe fruntea ei
dispăruse. Oare ce însemnase? Oare ce însemnase tot
duelul acesta? Cain atinsese un punct sensibil în ea – când îi
menţionase pe părinţii ei, Celaena îşi pierduse complet
controlul. El nu o mai văzuse niciodată atât de sălbatică, de
înnebunită.
 Se urî pe sine pentru că nu intervenise, pentru că privise
ca un laş. Se va revanşa faţă de ea, se va asigura că va fi
eliberată, iar apoi… Apoi…
Ea nu i se împotrivi în timp ce el o purtă pe braţe în
apartamentul său, dând ordin ca medicul să îl urmeze.
Gata cu politica şi intrigile. O iubea şi niciun imperiu,
niciun rege şi nicio teamă lumească nu îl puteau ţine
departe de ea. Nu, dacă vor încerca să o ia de lângă el, se va
lupta cu toată lumea şi îi va înfrunta cu mâinile goale. Şi,
dintr-un anumit motiv, asta nu îl înspăimânta.

Kaltain privea cu uimire şi disperare cum Dorian o purta

pe asasină în braţe. Cum îl învinsese ea pe Cain când fusese
drogată? De ce nu era moartă?
Aşezat lângă tiranicul rege, Perrington clocotea de furie.
Consilierii mâzgăleau pe nişte acte. Kaltain scoase flaconul
gol din buzunar. Nu îi dăduse ducele suficient omag pentru
a o ameţi puternic pe asasină? De ce nu plângea Dorian
peste cadavrul ei? De ce nu era ea cea care îl îmbrăţişa pe
Dorian, consolându-l? Durerea din inima ei erupse atât de
violent, încât vederea i se întunecă, iar ea încetă să mai
gândească limpede.
Kaltain se apropie de duce şi îi rosti printre dinţi:
— Credeam că ai spus că planul ăsta va funcţiona. Kaltain
se luptă pentru a-şi menţine glasul şoptit. Credeam că ai
spus că drogul ăsta blestemat va funcţiona!
Regele şi ducele o fixară, iar consilierii făcură un schimb
de priviri în timp ce Kaltain îşi îndreptă umerii. Apoi, agale,
ducele se ridică din scaunul său.
— Ce ai în mână? întrebă ducele puţin cam prea tare.
 — Ştii ce este! clocoti Kaltain, încă încercând să îşi
menţină tonul scăzut, deşi durerea de cap se transforma în
urlet asurzitor. De-abia putea gândi limpede; putea
răspunde doar furiei din interior. Otrava nenorocită pe care
i-am dat-o, murmură ea astfel încât doar Perrington să
audă.
— Otravă? întrebă Perrington, atât de tare încât Kaltain
deschise larg ochii. Tu ai otrăvit-o? De ce ai face una ca
asta? Perrington făcu semn a trei gărzi din apropiere.
De ce nu vorbea regele? De ce nu venea în ajutorul ei?
Perrington îi dăduse otrava la ordinul regelui, nu aşa se
întâmplase? Membrii consiliului o priveau acuzator,
şoptind între ei.
— Tu mi-ai dat-o! îi spuse ea ducelui.
Fruntea portocalie a ducelui se ridă.
— Despre ce vorbeşti?
Kaltain păşi către el.
— Trădător nenorocit!
— Reţineţi-o, vă rog, spuse calm ducele, de parcă ea nu ar
fi fost nimic mai mult decât o servitoare isterică. De parcă
ea era nimeni.
— V-am spus, zise ducele în urechea regelui, că ar face
orice pentru a pune mâna pe coroa… Cuvintele se pierdură
în neant în timp ce Kaltain era escortată de gărzi. Nu citi
nimic, nicio emoţie pe chipul ducelui. O trăsese pe sfoară.
Kaltain se zbătu în strânsoarea gărzilor.
— Majestate, vă rog! Ducele mi-a spus că dum…
Ducele nu îşi întoarse privirea către ea.
— Te voi ucide! strigă ea către Perrington. Se întoarse
către rege pentru a-l implora, dar el privea dezgustat în altă
direcţie. Nu avea să asculte nimic din ce ar fi spus ea,
indiferent care ar fi fost adevărul. Perrington plănuise asta
de prea mult timp. Iar ea căzuse direct în capcana lui.
Jucase rolul îndrăgostitului ameţit doar pentru a o
înjunghia pe la spate.
Kaltain se zbătu din nou, însă zadarnic. Iar în timp ce
ajunse la porţile castelului, ducele rânji către ea; visurile i se
spulberaseră.

CAPITOLUL 51
A doua zi de dimineaţă, Dorian îşi menţinu bărbia
semeaţă când tatăl său îl privi. Nu îşi coborî ochii,
indiferent de câte secunde tăcute trecuseră. După ce tatăl
său îi permisese lui Cain să o tortureze şi să o rănească pe
Celaena pentru atâta timp, când era evident că ea fusese
drogată… Era un miracol că Dorian încă nu îşi ieşise din fire,
dar avea nevoie de această audiere cu tatăl său.
— Ei, bine? întrebă regele.
— Doresc să ştiu ce se va întâmpla cu Chaol. Pentru
uciderea lui Cain.
Ochii negri ai tatălui său sclipiră.
— Ce crezi tu că ar trebui să i se întâmple?
— Nimic, spuse Dorian. Cred că l-a ucis pentru a o apăra
pe Cel… pentru a o apăra pe asasină.
— Consideri că viaţa unei asasine merită mai mult decât
cea a unui soldat?
Privirea de safir a lui Dorian se întunecă.
— Nu, dar consider că nu există pic de onoare în a o
înjunghia pe la spate după ce ea câştigase deja. Iar dacă avea
să afle vreodată că Perrington şi tatăl său jucaseră un rol în
povestea cu drogul… Pumnii lui Dorian se încleştară pe
lângă trup.
— Onoare? Regele Adarlanului îşi mângâie barba. Iar tu
m-ai fi înjunghiat dacă aş fi încercat să o ucid în felul ăsta?
— Eşti tatăl meu, răspunse el precaut. Aş avea încredere
că alegerea pe care ai face-o ar fi cea corectă.
— Ce mincinos iscusit eşti! Aproape la fel de bun precum
Perrington.
— Deci, nu îl vei pedepsi pe Chaol?
— Nu văd niciun motiv pentru care m-aş descotorosi de
un Căpitan al Gărzii perfect capabil.
Dorian răsuflă uşurat.
— Mulţumesc, tată. Recunoştinţa din ochii săi era
sinceră.
— Mai vrei să îmi spui şi altceva? întrebă deodată regele.
— Eu… Dorian privi către fereastră, apoi către tatăl său,
adunându-şi din nou curajul. Al doilea motiv pentru care
venise. Vreau să ştiu ce ai de gând să faci cu asasina, spuse
el, iar regele zâmbi într-un fel care îl înspăimântă pe
Dorian.
— Asasina… medită regele. A fost un duel jalnic; nu ştiu
dacă o femeie smiorcăită poate fi Campionul meu, cu sau
fără otravă. Dacă ar fi fost cu adevărat bună, ar fi simţit
otrava înainte de a bea. Poate că ar trebui să o trimit înapoi
în Endovier.
Furia lui Dorian crescu ameţitor.
— Te înşeli în privinţa ei, începu el, dar apoi dădu din
cap. Nu o vei privi altfel, indiferent ce ţi-aş spune eu.
 — De ce ar trebui să văd un asasin altfel decât ceea ce
este – un monstru? Am adus-o aici pentru a-mi îndeplini
ordinele, nu pentru a se amesteca în viaţa fiului meu sau a
imperiului.
Dorian îşi dezveli dinţii. Nu ar fi îndrăznit niciodată
înainte să îl privească astfel pe tatăl său. Acest lucru îl
înfioră, iar, în timp ce regele se aşeză uşor pe tron, Dorian
se întrebă dacă tatăl său îl considera acum o ameninţare
adevărată. Spre surprinderea lui Dorian, nu îi păsa. Poate că
venise timpul să înceapă să îşi contrazică tatăl.
— Ea nu este un monstru, spuse Dorian. Tot ce a făcut, a
făcut pentru a supravieţui.
— Supravieţuire? Asta este minciuna pe care ţi-a spus-o?
Putea face orice pentru supravieţuire, dar ea a ales să ucidă.
I-a plăcut să ucidă. Te are la cheremul ei, nu-i aşa? O, cât de
inteligentă este! Ce politician iscusit ar fi fost dacă s-ar fi
născut bărbat!
Un urlet izbucni din gâtul lui Dorian.
— Nu ai idee despre ce vorbeşti! Nu sunt ataşat de ea în
niciun fel.
Dar în acea singură propoziţie, Dorian comisese greşeala
şi ştiu că tatăl său tocmai îi descoperise noul punct slab:
groaza copleşitoare că Celaena ar putea fi luată de lângă el.
Mâinile i se relaxară pe lângă corp.
Regele Adarlanului privi către prinţul moştenitor.
— Îi voi trimite contractul de îndată ce voi avea timp.
Până atunci ai face bine să îţi ţii gura închisă despre asta,
băiete.
Dorian se înecă în furia ce zăcea în el. Încă o imagine
clară îi răsări în minte: Nehemia oferindu-i Celaenei
bastonul său. Nehemia nu era o fată prostuţă; ca şi el, ea
ştia că simbolurile deţineau un anume fel de putere. Deşi
Celaena putea fi Campionul tatălui său, ea câştigase titlul
folosind o armă din Eyliwe. Iar, în timp ce Nehemia ar
putea juca un joc pe care nu avea nicio şansă de a-l câştiga,
Dorian nu putea nega că o admira pe prinţesă pentru că
îndrăznise să joace, în primul rând.
Poate că într-o zi ar trebui să îşi facă şi el curaj să ceară
condamnare pentru ceea ce tatăl său le făcuse acelor rebeli
în Eyliwe. Nu astăzi. Nu încă. Dar ar putea face un pas către
asta.
Aşa că îşi privi tatăl în ochi şi îşi ţinu capul sus în timp ce
spuse:
— Perrington doreşte să o folosească pe Nehemia pe post
de ostatică pentru a-i face pe acei rebeli din Eyliwe să se
supună.
Regele îşi înclină capul.
— Este o idee interesantă. Tu eşti de acord?
Deşi palmele lui Dorian începură să transpire, se luptă să
adopte o expresie neutră şi spuse:
— Nu, nu sunt. Cred că suntem mai buni de-atât.
— Suntem? Ai idee câţi soldaţi şi câte provizii am pierdut
din pricina acelor rebeli?
— Da, dar să o folosim astfel pe Nehemia este prea
riscant. Rebelii s-ar putea folosi de asta pentru a aduna
aliaţi din alte regate. Iar Nehemia este iubită de către
poporul său. Dacă eşti îngrijorat pentru pierderea soldaţilor
şi a proviziilor, atunci vei pierde mult mai mult dacă planul
lui Perrington aprinde o rebeliune totală în Eyliwe. Ne-ar fi
mult mai bine dacă am încerca să o câştigăm pe Nehemia
de partea noastră, să încercăm să colaborăm cu ea pentru a-
i face pe rebeli să se retragă. Asta nu se va întâmpla dacă o
ţinem ostatică.
Tăcerea căzu peste sala tronului, iar Dorian încercă să îşi
păstreze calmul în timp ce tatăl său îl studia. Fiecare bătaie
a inimii sale părea o lovitură de ciocan.
În cele din urmă, regele încuviinţă.
— Atunci îi voi ordona lui Perrington să pună capăt
acestui plan.
Dorian aproape că răsuflă uşurat, dar îşi menţinu privirea
neutră şi cuvintele ferme în timp ce spuse:
— Îţi mulţumesc pentru că m-ai ascultat.
Tatăl său nu răspunse şi, fără să aştepte permisiunea sa,
prinţul se întoarse şi părăsi încăperea.

Celaena încercă să nu tresară din pricina durerii care îi

străpungea umărul şi piciorul când se trezi. Înfăşurată în
pături şi bandaje, ea privi către ceasul de deasupra
şemineului. Era aproape unu după-amiază.
Maxilarul îi fu străpuns de un alt junghi când deschise
gura. Celaena nu avea nevoie de o oglindă pentru a-şi da
seama că era toată numai vânătăi şi răni. Se încruntă, iar
faţa îi zvâcni de durere din pricina mişcării. Fără îndoială,
arăta hidos, încercă fără succes să se ridice în capul oaselor.
Totul o durea.
Braţul îi era prins într-un bandaj, iar coapsa o împunse
când picioarele i se mişcară sub pături. Nu îşi amintea prea
multe din ceea ce se întâmplase după duelul din ziua
trecută, dar cel puţin nu era moartă – de mâna lui Cain sau
din ordinele regelui.
 Visele din noaptea trecută îi fuseseră pline cu Nehemia şi
Elena, deşi, de cele mai multe ori, ele dispăreau în
închipuiri ale demonilor şi morţilor. Şi lucrurile acelea pe
care le spusese Cain. Coşmarurile fuseseră atât de
groaznice, încât Celaena de-abia dormise, în ciuda durerii şi
epuizării. Se întrebă ce se întâmplase cu amuleta Elenei.
Avea sentimentul că acele coşmaruri erau din pricina
absenţei amuletei şi îşi dori în mod repetat să îi fie
înapoiată, deşi Cain era acum mort.
Uşa dormitorului se deschise şi o zări pe Nehemia stând
în prag. Prinţesa îi zâmbi uşor în timp ce închisa uşa şi se
apropie. Fleetfoot ridică privirea, coada sa biciuind patul în
timp ce o legăna cu bucurie sinceră.
— Bună! spuse Celaena în Eyliwe.
— Cum te simţi? întrebă Nehemia în limba comună, fără
urmă de accentul său stângaci. Fleetfoot se căţără peste
picioarele rănite ale Celaenei pentru a o întâmpina pe
prinţesă.
— Exact cum arăt, spuse Celaena, durerea cuprinzându-i
acum gura din pricina cuvintelor.
Nehemia se aşeză pe marginea saltelei, iar, în timp ce
aceasta se lăsă uşor sub greutatea ei, Celaena tresări de
durere. Recuperarea nu avea să fie uşoară. Fleetfoot,
terminând cu linsul şi adulmecatul Nehemiei, se aşeză între
cele două şi adormi. Celaena îşi îngropă degetele între
urechile ei moi precum catifeaua.
— Nu voi pierde timp dansând în jurul adevărului, spuse
Nehemia. Ţi-am salvat viaţa în timpul duelului.
Celaena avu frânturi de amintiri cu Nehemia făcând
semne ciudate cu degetele în aer.
 — Toate astea nu au fost halucinaţii? Şi… şi tu ai văzut
totul? Celaena încercă să se ridice puţin mai sus, dar
durerea o împiedică să se mişte chiar şi un centimetru.
— Nu, nu ai avut halucinaţii, spuse prinţesa. Şi da, am
văzut tot ce ai văzut şi tu; darurile cu care am fost înzestrată
îmi permit să văd ceea ce alţii în mod normal nu pot vedea.
Ieri, omagul pe care Kaltain l-a pus în vinul tău te-a făcut şi
pe tine să vezi: ce zace dincolo de vălul acestei lumi. Magia
la magie trage. Celaena se foi stingherită la auzul acestor
cuvinte.
— De ce în toate aceste luni te-ai prefăcut că nu înţelegi
limba noastră? întrebă Celaena, nerăbdătoare să schimbe
subiectul şi constatând că întrebarea duruse la fel de mult
precum rănile sale.
— Iniţial a fost o modalitate de apărare, spuse Nehemia
aşezându-şi cu blândeţe mâna peste braţul sănătos al
Celaenei. Ai fi surprinsă câte lucruri pot dezvălui oamenii
când au impresia că tu nu îi înţelegi. Dar, cu fiecare zi în
care mă prefăceam că nu ştiu nimic, a devenit din ce în ce
mai greu să fiu în preajma ta.
— Dar de ce m-ai făcut să îţi dau lecţii?
Nehemia privi către tavan.
— Pentru că voiam o prietenă. Pentru că te-am plăcut.
— Deci, tu chiar citeai cartea aia când te-am găsit în
bibliotecă.
Nehemia încuviinţă.
— Eu… eu făceam cercetări. Despre semnele Wyrd, aşa
cum le numeşti tu în limba voastră. Te-am minţit când am
spus că nu ştiu nimic despre ele. Ştiu totul despre ele. Ştiu
cum să le descifrez… şi cum să le folosesc. Întreaga mea
familie ştie, dar păstrăm secretul, din generaţie în generaţie.
Ele sunt doar pentru a fi folosite ca ultimă apărare
împotriva răului sau în cazul celor mai grave boli. Iar aici,
cu interdicţia asupra magiei… ei, bine, deşi semnele Wyrd
sunt un alt fel de putere, sunt sigură că, dacă oamenii ar fi
descoperit că le folosesc, m-ar fi întemniţat.
Celaena încercă din nou să se ridice, blestemându-se că
nu se putea mişca fără a-şi dori să leşine.
— Le-ai folosit?
Nehemia încuviinţă solemn.
— Le ţinem secrete din pricina puterii teribile pe care o
ascund. Teribilă, în sensul că poate fi folosită atât în scopul
binelui, cât şi al răului, deşi mulţi s-au folosit de puterea lor
pentru fapte meschine. Din momentul în care am sosit aici,
am fost conştientă că cineva folosea semnele Wyrd pentru a
invoca demoni din alte lumi, tărâmuri dincolo de tărâmul
nostru. Idiotul ăla de Cain ştia suficient despre semne
pentru a invoca diferite creaturi, dar nu ştia cum să le
controleze şi să le trimită înapoi. Am petrecut luni de zile
alungând şi distrugând creaturile chemate de el; de aceea
am lipsit uneori atât de mult.
Ruşinea îi ardea obrajii Celaenei. Cum putuse să creadă
că Nehemia era cea care îi ucidea pe Campioni? Celaena îşi
ridică mâna dreaptă pentru a-i arăta cicatricile.
— De aceea nu m-ai întrebat nimic în seara acea când am
fost muşcată. Tu… tu ai folosit semnele Wyrd pentru a mă
vindeca.
— Încă nu ştiu cum sau unde ai dat peste riderac, dar
cred că asta este o poveste pentru altă dată. Semnele pe care
le-ai găsit sub patul tău erau desenate de mine. Celaena
tresări puţin la auzul acestor cuvinte. Icni când durerea îi
puse stăpânire pe tot corpul.
— Acele simboluri sunt pentru protecţie. Nu ai idee ce
bătaie de cap mi-ai dat când a trebuit să le tot desenez după
ce tu le ştergeai. Un zâmbet se ivi în colţul buzelor
Nehemiei. Fără ele cred că rideracul ar fi ajuns la tine mult
mai devreme.
— De ce?
— Pentru că bestia de Cain te ura. Şi voia să te elimine
din competiţie. Mi-aş fi dorit să nu fi murit, aş fi vrut să îl
întreb unde a învăţat să deschidă astfel de portaluri. Când
otrava te-a făcut să pluteşti între cele două lumi, simpla lui
prezenţă a adus cumva acele creaturi între lumi, pentru a te
sfâşia. Deşi, după tot ceea ce a făcut, cred că a meritat
sfârşitul pe care i l-a adus Chaol.
Celaena privi către uşa dormitorului. Nu îl văzuse pe
Chaol de ieri. Oare regele îl pedepsise pentru tot ceea ce
făcuse pentru a o ajuta?
— Bărbatul acela ţine la tine mai mult decât îşi dă seama
vreunul dintre voi, spuse Nehemia, zâmbetul simţindu-se în
glasul său. Celaena simţi că obrajii îi ard.
Nehemia îşi drese glasul.
— Presupun că vrei să ştii cum te-am salvat.
— Dacă eşti dispusă să îmi dezvălui, spuse Celaena, iar
prinţesa zâmbi.
— Cu ajutorul semnelor Wyrd am reuşit să deschid un
portal către unul dintre tărâmurile celeilalte lumi şi să o
chem pe Elena, prima regină a Adarlanului.
— O cunoşti? Celaena ridică o sprânceană.
 — Nu, dar ea a răspuns strigătului meu de ajutor. Nu
toate tărâmurile sunt pline de întuneric şi moarte. Unele
sunt pline cu creaturi ale binelui – fiinţe care, dacă nevoia
noastră este suficient de arzătoare, ne vor urma în Erilea
pentru a ne ajuta. Ea auzise strigătul tău de ajutor cu mult
înainte ca eu să deschid portalul.
— Este… este posibil să mergi în aceste alte lumi? Celaena
îşi amintea vag porţile Wyrd despre care citise în cartea
aceea în urmă cu atâtea luni.
Nehemia o privi precaut.
— Nu ştiu. Instruirea mea încă nu este completă. Dar
regina a fost atât în lumea asta, cât şi în afara ei. Ea era între
lumi, unde nu putea trece complet în altă lume, ca şi
creaturile pe care le-ai văzut tu. Este necesară o mare
cantitate de putere pentru a deschide un portal adevărat
prin care ceva să poată pătrunde şi, chiar şi atunci, portalul
se va închide la un moment dat. Cain l-a putut deschide
suficient de mult încât rideracul să pătrundă prin el, dar
apoi se închidea. Aşa că eu a trebuit să îl deschid suficient
de mult încât să îl trimit înapoi. Vreme de atâtea luni ne-am
jucat de-a şoarecele şi pisica. Îşi frecă tâmplele. Nu ai idee
cât de epuizant a fost.
— Cain a chemat toate chestiile alea la duel, nu-i aşa?
Nehemia medită asupra întrebării.
— Poate. Este posibil ca ele să fi fost deja în aşteptare.
— Dar le-am putut vedea doar din pricina omagului pe
care mi l-a dat Kaltain?
— Nu ştiu, Elentiya. Nehemia oftă şi se ridică. Tot ce ştiu
este că acest Cain cunoştea secretele puterii oamenilor mei,
putere care a fost de mult uitată în ţinuturile Nordului. Iar
asta mă îngrijorează.
— Cel puţin este mort, spuse Celaena, apoi înghiţi în sec.
Dar… dar în… locul acela… Cain nu arăta precum Cain.
Arăta precum un demon. De ce?
— Poate că răul pe care l-a tot invocat s-a strecurat în
sufletul său şi l-a schimonosit în ceea ce nu era.
— A vorbit despre mine. Ca şi cum ar fi ştiut totul.
Celaena strânse pătura în pumni.
Ceva licări în privirea Nehemiei.
— Uneori, cei răi ne vor spune lucruri doar pentru a ne
tulbura, pentru a ne bântui gândurile mult timp după ce i-
am înfruntat. Ar fi încântat să ştie că tu încă te gândeşti la
orice prostie a spus el. Nehemia îi mângâie mâna. Nu îi da
satisfacţia de a şti că încă te deranjează; alungă gândurile
alea din mintea ta.
— Cel puţin regele nu ştie nimic despre toate astea; nu-
mi pot imagina ce ar face dacă ar avea acces la o asemenea
putere.
— Eu îmi pot imagina foarte clar, spuse încet Nehemia.
Tu ştii ce semn este acela care a ars pe fruntea ta?
Celaena se încordă.
— Nu. Tu ştii?
Nehemia îi aruncă o privire gânditoare.
— Nu, nu ştiu. Dar l-am mai văzut acolo înainte. Pare să
fie parte din tine. Şi chiar mă îngrijorează ce ar putea crede
regele despre el. Este un miracol că nu a investigat până
acum. Celaenei îi îngheţă sângele în vene, iar Nehemia
adăugă iute: Nu-ţi face griji. Dacă voia să te interogheze, ar
fi făcut-o deja.
 Celaena scoase un suspin cutremurător.
— De ce te afli aici, Nehemia?
Prinţesa rămase tăcută pentru un moment.
— Nu-i voi jura loialitate regelui Adarlanului. Ştii deja
asta. Şi nu mă tem să îţi spun că am venit în Rifthold doar
pentru o observare mai bună şi mai îndeaproape a
mişcărilor sale, a planurilor sale.
— Chiar ai venit aici pentru a spiona? şopti Celaena.
— Dacă vrei să îi spui aşa. Nu m-aş da înapoi de la nimic
pentru ţara mea. Niciun sacrificiu nu este prea mare pentru
a-mi menţine poporul în viaţă şi în afara sclaviei, pentru a
împiedica un alt masacru. Durerea licări în privirea sa.
Inima Celaenei tresări.
— Eşti cea mai curajoasă persoană pe care am întâlnit-o
vreodată.
Nehemia mângâie blana lui Fleetfoot.
— Dragostea mea pentru Eyliwe îmi învinge teama faţă
de regele Adarlanului. Dar nu te voi implica în asta,
Elentiya. Celaena aproape că răsuflă uşurată, deşi se simţi
ruşinată pentru acest sentiment. Poate că drumurile noastre
sunt unite, dar… dar cred că pentru moment trebuie să îţi
continui călătoria pe cont propriu. Să te adaptezi noii tale
poziţii.
Celaena încuviinţă şi îşi drese glasul.
— Nu voi spune nimănui despre puterile tale.
Nehemia zâmbi cu tristeţe.
— Şi nu vor mai exista secrete între noi. Când te vei simţi
mai bine, mi-ar plăcea să aud cum te-ai înţeles cu Elena.
Privi către Fleetfoot. Îmi permiţi să o iau la o plimbare? Am
nevoie să simt briza pe faţa mea.
 — Desigur, spuse Celaena. A fost închisă aici toată
dimineaţa.
Ca şi cum câinele ar fi înţeles, sări de pe pat şi se aşeză la
picioarele Nehemiei.
— Mă bucur să te am ca prietenă, Elentiya, spuse
prinţesa.
— Eu mă bucur şi mai mult că îmi păzeşti spatele, spuse
Celaena înăbuşindu-şi un căscat. Îţi mulţumesc pentru că
mi-ai salvat viaţa. De două ori. Sau poate de mai multe ori.
Celaena se încruntă. Vreau să ştiu de câte ori m-ai salvat pe
ascuns de vreuna dintre creaturile lui Cain? întrebă ea.
— Nu şi dacă vrei să dormi în noaptea asta. Nehemia o
sărută pe creştetul capului înainte de a se îndrepta către
uşă. Prinţesa se opri în prag şi îi azvârli ceva Celaenei. Asta
îţi aparţine. Una dintre gărzile mele au recuperat-o după
duel. Era Ochiul Elenei.
Celaena strânse în pumn metalul tare al amuletei.
— Mulţumesc.
După plecarea Nehemiei, Celaena zâmbi, în ciuda tuturor
lucrurilor pe care tocmai le aflase, şi închise ochii. Cu
amuleta strânsă în mână, avu cel mai bun somn de când
ajunsese la castel.

CAPITOLUL 52
Celaena se trezi în ziua următoare, neştiind sigur cât era
ceasul. Se auzi o bătaie în uşă, iar ea clipi încercând să
gonească somnul de pe pleoape chiar la timp pentru a-l
vedea pe Dorian intrând. El o privi pentru o clipă din prag,
iar ea reuşi să zâmbească.
 — Bună! spuse ea cu glasul răguşit. Şi-l amintea purtând-
o pe braţe, liniştind-o când tămăduitorii îi cususeră
piciorul…
El păşi înainte, paşii săi fiind greoi.
— Arăţi chiar mai rău astăzi, şopti el. În ciuda durerii,
Celaena se ridică.
— Sunt bine, minţi ea. Nu era bine. Cain îi rupsese o
coastă şi fiecare răsuflare era dureroasă. El îşi încleştă
maxilarul, privind pe fereastră. Ce se întâmplă cu tine?
întrebă ea. Se întinse în încercarea de a-l prinde de jachetă,
dar durerea era prea puternică, iar el era prea departe.
— Eu… nu ştiu, spuse el. Privirea pierdută şi goală a lui
Dorian îi acceleră Celaenei bătăile inimii. Nu am mai putut
dormi de la duel încoace.
— Vino, spuse ea cât de blând putu, bătând cu palma un
spaţiu gol lângă ea. Ia loc.
Ascultător, el se aşeză, deşi rămase cu spatele către ea în
timp ce îşi puse capul în mâini şi trase adânc aer în piept de
câteva ori. Celaena îşi puse cu blândeţe mâna pe spatele
său. El se încorda, iar ea aproape că se retrase. Dar apoi
Dorian se relaxă şi continuă să îşi controleze respiraţia.
— Eşti bolnav? întrebă ea.
— Nu, mormăi el.
— Dorian. Ce s-a întâmplat?
— Cum adică „ce s-a întâmplat”? spuse el, ascunzându-şi
chipul în palme. Acum un minut îl snopeai în bătaie pe
Mormânt, iar în următorul Cain era pe punctul de a te
ucide…
— Nu ai putut dormi din cauza asta?
 — Nu pot… nu pot… Gemu. Ea îl lăsă în pace pentru o
clipă, permiţându-i să îşi pună ordine în gânduri. Îmi pare
rău, spuse el îndepărtându-şi mâinile de pe chip şi
îndreptându-şi umerii. Ea încuviinţă. Nu avea de gând să îl
preseze. Cum te simţi, cu adevărat? întrebă el. Teama încă
zăcea în spatele cuvintelor sale.
— Groaznic, spuse ea cu precauţie. Şi am bănuiala că arăt
la fel de rău precum mă simt.
El zâmbi uşor. Dorian încerca să se împotrivească oricărui
sentiment care îl bântuise.
— Niciodată nu ai arătat mai adorabil, spuse el. Privi
patul. Te superi dacă mă întind puţin? Sunt extenuat.
Ea nu protestă în timp ce el îşi scoase cizmele şi îşi
descheie nasturii jachetei. Cu un oftat, Dorian se întinse
lângă ea. Celaena îl privi închizând ochii şi răsuflând adânc.
Chipul lui se destinase uşor.
— Cum se simte Chaol? întrebă ea, tensionată. Îşi aminti
râul de sânge şi chipul lui terifiat.
Dorian deschise un ochi.
— Va fi bine. I-am dat liber ieri şi astăzi. Cred că avea
nevoie de asta. Inima Celaenei se strânse. Nu ar trebui să te
simţi vinovată, spuse el întorcându-se pe-o parte pentru a o
privi în ochi. A făcut ceea ce a crezut de cuviinţă.
— Da, dar…
— Nu, insistă Dorian. Chaol ştia ce face. Îşi trecu un
deget peste obrazul ei. Degetul său era rece ca gheaţa, dar
ea îşi abţinu un tremur. Îmi pare rău, spuse el din nou,
luându-şi degetul de pe chipul ei. Îmi pare rău că nu te-am
salvat.
— Despre ce vorbeşti? De asta suferi tu şi te torturezi?
 — Îmi pare rău că nu l-am oprit pe Cain în momentul în
care mi-am dat seama că ceva era în neregulă. Kaltain te-a
drogat şi ar fi trebuit să ştiu, ar fi trebuit să găsesc o cale de
a o împiedica să facă asta. Iar când mi-am dat seama că
aveai halucinaţii, eu… îmi pare rău că nu am găsit o cale
pentru a opri totul.
Piele verde şi colţi galbeni licăriră înaintea ochilor
Celaenei, iar degetele i se încleştară în pumni.
— Nu ar trebui să îţi pară rău, spuse ea, nedorind să
vorbească despre ororile pe care le văzuse sau despre
trădarea lui Kaltain, sau despre mărturisirile Nehemiei. Ai
făcut exact ce a făcut toată lumea… ce trebuia să facă toată
lumea. Dacă ai fi intervenit, aş fi fost descalificată.
— Ar fi trebuit să îl spintec pe Cain în momentul în care a
pus mâna pe tine. În schimb, am stat acolo, în timp ce
Chaol a îngenuncheat la marginea ringului. Eu ar fi trebuit
să fiu cel care îl ucide pe Cain.
Demonii dispărură, iar un zâmbet apăru pe chipul
Celaenei.
— Începi să vorbeşti ca un asasin, prietene.
— Poate petrec prea mult timp cu tine. Celaena îşi mută
capul de pe pernă pentru a şi-l odihni în spaţiul moale
dintre umărul şi pieptul prinţului. Căldura goni prin venele
sale. Deşi trupul ei fu cuprins de agonie în timp ce se
întoarse pe-o parte, Celaena îşi puse mâna rănită pe
abdomenul lui. Respiraţia lui Dorian era caldă pe capul ei,
iar ea zâmbi în timp ce el îşi puse mâna în jurul ei,
cuprinzându-i umărul. Rămaseră tăcuţi pentru o vreme.
— Dorian, începu ea, iar el îi dădu un bobârnac. Au,
spuse ea, strâmbând din nas. Deşi faţa îi era acoperită cu
zgârieturi Cain nu o rănise într-atât încât să-i lase urme, cu
toate că tăietura de la picior va fi o cicatrice grozavă.
— Da? spuse el odihnindu-şi bărbia pe capul ei.
Celaena ascultă sunetul inimii lui, fermitatea ei.
— Când m-ai luat din Endovier… chiar ai crezut că voi
câştiga?
— Desigur. Altfel de ce aş fi făcut o călătorie atât de
lungă pentru a te găsi?
Ea râse, iar el îşi ridică blând bărbia. Ochii lui erau
familiari – asemenea a ceva ce ea uitase.
— Am ştiut că vei câştiga din clipa în care te-am
cunoscut, şopti el, iar inima ei se zvârcoli în momentul în
care înţelese sensul din spatele cuvintelor. Deşi trebuie să
recunosc, nu prea mă aşteptam la asta. Şi… indiferent cât de
frivolă şi întortocheată a fost competiţia asta, sunt
recunoscător că te-a adus în viaţa mea. Cât timp voi trăi, voi
fi recunoscător pentru asta.
— Intenţionezi să mă faci să plâng sau doar râzi de mine?
Dorian se aplecă înainte şi o sărută. Durerea îi cuprinse din
nou maxilarul.

Aşezat pe tronul său de cleştar, regele Adarlanului

mângâia mânerul lui Nothung. Perrington îngenunche
înaintea sa, aşteptând. Lasă-l să aştepte.
Deşi asasina era Campionul său, întârziase să-i trimită
contractul. Ea era apropiată atât de fiul său, cât şi de
prinţesa Nehemia; oare delegarea ei ca om de încredere
reprezenta un risc?
Dar Căpitanul Gărzii avea suficientă încredere în asasină
încât să îi salveze viaţa. Chipul regelui deveni ca de piatră.
Nu îl va pedepsi pe Chaol Westfall, chiar şi numai pentru a
evita ca Dorian să dezlănţuie iadul asupra lui în apărarea
căpitanului. Dacă Dorian s-ar fi născut soldat şi nu un
cititor…
Dar undeva în fiinţa lui, Dorian era un bărbat, un bărbat
care putea fi şlefuit într-un războinic. Poate că i-ar prinde
bine câteva luni pe câmpul de luptă. Un coif şi o sabie
puteau face minuni cu temperamentul unui tânăr. Iar după
acea demonstraţie de voinţă şi putere din sala tronului…
Dorian putea fi un general puternic, dacă era împins de la
spate.
Iar cât despre asasină… odată ce rănile îi vor fi vindecate,
ce altă persoană ar fi mai bună pentru a se afla la ordinele
sale? În afară de asta, nu avea în cine altcineva să îşi pună
încrederea. Celaena Sardothien era cea mai bună şi singura
lui alegere, acum că preferatul său, Cain, era mort.
Regele trasă un semn pe braţul de cleştar al tronului. Era
destul de priceput în semnele Wyrd, dar nu mai văzuse
niciodată unul precum al ei. Va afla ce reprezintă. Iar, dacă
era vreo profeţie sau ceva de genul acesta, o va trimite pe
fată la spânzurătoare până la căderea nopţii. Văzând-o
târându-se în timp ce era drogată, aproape că îl convinsese
să poruncească moartea sa. Dar apoi le simţise… simţise
privirile furioase ale morţilor… Cineva intervenise şi o
salvase. Iar dacă aceste creaturi o protejau şi o atacau în
acelaşi timp…
Poate ea nu era persoana care să moară la comanda lui.
Nu înainte ca el să descopere semnificaţia semnului. Pentru
moment totuşi avea lucruri mai importante pentru care să
se îngrijoreze.
 — Manipularea lui Kaltain a fost interesantă, spuse în
cele din urmă regele. Perrington rămase în genunchi.
Foloseai puterea asupra ei?
— Nu, am lăsat-o mai moale în ultima vreme, după cum
aţi sugerat, răspunse ducele, răsucind inelul negru din jurul
degetului său gros. În afară de asta, începuse să arate vizibil
afectată… epuizată şi palidă, şi chiar s-a plâns de dureri de
cap.
Faptul că o trădase pe Kaltain îl îngrijora, dar, dacă ea ar
fi ştiut de planul lui Perrington de a dezvălui adevăratul ei
caracter – chiar să demonstreze cât de uşor s-ar fi adaptat
ea planurilor lor şi cât de puternică era determinarea sa –,
ar fi prevenit-o. O asemenea dezvăluire publică atrăgea
doar întrebări agasante.
— A fost inteligent din partea ta să experimentezi pe ea.
A devenit un aliat puternic şi încă nu bănuieşte nimic
despre influenţa noastră. Am speranţe mari pentru puterea
asta, zise regele, privindu-şi inelul negru. Cain a dovedit
efectele transformării fizice, iar Kaltain dovedeşte abilitatea
de a influenţa gânduri şi emoţii. Mi-ar plăcea să îi testez
capacitatea maximă pentru a şlefui minţile câtorva.
— O parte din mine îşi doreşte ca Lady Kaltain să nu fi
fost atât de uşor impresionabilă, mormăi Perrington. Voia
să mă folosească pentru a ajunge la fiul tău, dar nu vreau ca
puterea să o transforme în Cain. În ciuda mea, nu-mi surâde
gândul că ea ar putea să putrezească în temniţele alea
pentru mult timp.
— Nu te teme pentru Kaltain, prietene. Nu va rămâne în
temniţă pentru totdeauna. Când scandalul va fi dat uitării,
iar asasina ocupată cu treburile mele, îi vom face lui Kaltain
o ofertă pe care nu o va putea refuza. Dar există
întotdeauna modalităţi de a o controla, dacă tu crezi că nu
este de încredere.
— Să vedem mai întâi cum îi influenţează temniţa
gândirea, spuse grăbit Perrington.
— Desigur, desigur. Este doar o sugestie.
Rămaseră tăcuţi, iar ducele se ridică.
— Duce, spuse regele, glasul său răsunând în întreaga
sală. Focul din şemineul de forma unei guri căscate licări,
iar o lumină verde umplu umbrele încăperii. În curând, vom
avea multe de făcut în Erilea. Pregăteşte-te. Şi încetează să
mai vorbeşti despre planul tău de a o folosi pe prinţesa din
Eyliwe, atrage prea multă atenţie.
Ducele doar încuviinţă, făcu o plecăciune şi părăsi
încăperea.

CAPITOLUL 53
Celaena se lăsă pe spate în scaun, proptindu-şi picioarele
pe masă şi balansându-se în mod riscant. Savură întinderea
şi eliberarea tensiunii din muşchii încordaţi şi dădu pagina
cărţii pe care o ţinea în sus. Fleetfoot dormea sub masă,
sforăind uşor. Afară, după-amiaza însorită transformase
zăpada în băltoace sclipitoare care luminau întregul
dormitor. Rănile sale nu mai erau atât de supărătoare, dar
încă nu putea păşi fără a şchiopăta. Cu puţin noroc, va
putea alerga din nou în curând.
Trecuse o săptămână de la duel. Philippa era deja ocupată
cu aranjarea şi ordonarea garderobei Celaenei, aducând mai
multe haine. Toate hainele pe care Celaena plănuia să şi le
cumpere de îndată ce era liberă să se aventureze în Rifthold,
odată ce îşi primea salariul scandalos de Campion al
Regelui. Pe care spera să îl primească de îndată ce semna
contractul… oricând urma să se întâmple asta.
Cu Philippa ocupată, Nehemia şi Dorian o luaseră pe
Celaena sub îngrijirea lor, iar prinţul îi citea adesea în
timpul nopţii. Când reuşea în cele din urmă să adoarmă,
visele îi erau presărate cu vorbe străvechi şi chipuri de mult
uitate, cu semne Wyrd ce străluceau cu lumină albastră, cu
regele şi cu o armată de morţi invocată din străfundurile
Iadului.
Când se trezea, se străduia din răsputeri să le uite – în
special pe cele magice.
Mânerul uşii se răsuci, iar inima i se urcă în gât. Era
timpul ca în sfârşit să semneze contractul cu regele? Dar nu
era Dorian sau Nehemia, nici măcar vreun paj. Lumea se
opri când, în schimb, Chaol intră în dormitorul său.
Fleetfoot alergă către el, dând bucuroasă din coadă.
Celaena aproape căzu din scaun când îşi luă picioarele de pe
masă şi tresări din pricina fiorului de durere care îi străbătu
piciorul rănit. Se ridică anevoie în picioare, dar, când
deschise gura, nu avu nimic de spus.
După ce Chaol mângâie prieteneşte căţeluşa pe cap,
aceasta se întoarse sub masă, dădu ocol de două ori şi se
ghemui.
De ce Chaol nu se mişca din pragul uşii? Celaena îşi privi
cămaşa de noapte şi roşi când observă că el se uita la
picioarele ei dezgolite.
 — Cum îţi sunt rănile? întrebă el. Glasul îi era blând, iar
ea înţelese că el nu se holba la pielea dezgolită, ci la
bandajul de la coapsă.
— Sunt bine, spuse ea repede. Bandajul este doar pentru
a stârni compasiune. Celaena încercă să zâmbească, dar
eşuă. Eu… nu te-am văzut de-o săptămână. Parcă ar fi trecut
o viaţă întreagă. Tu ai… eşti bine?
Ochii lui căprui îi întâlniră pe ai săi. Deodată, Celaena se
reîntoarse la duel, culcată la pământ, Cain râzând în spatele
ei, dar tot ce putea vedea, tot ce putea auzi era Chaol, în
timp ce îngenunchiase şi se întinsese spre ea. Gâtul i se
încleştă. Înţelesese ceva în acel moment. Dar nu îşi putea
aminti ce. Poate că fusese o halucinaţie.
— Sunt bine, spuse el, iar ea făcu un pas către căpitan,
mult prea conştientă de cât de scurtă era cămaşa sa de
noapte. Eu voiam… doar să îmi cer scuze pentru faptul că
nu te-am vizitat mai devreme.
Ea se opri la un pas de el şi înclină capul. Chaol nu îşi
purta sabia.
— Sunt sigură că ai fost ocupat, rosti ea.
El doar stătea acolo. Ea îşi înghiţi nodul din gât şi îşi dădu
o şuviţă de păr după ureche. Făcu încă un pas spre el, acum
fiind nevoită să îşi lase uşor capul pe spate pentru a-i privi
chipul. Ochii lui erau atât de trişti. Celaena îşi muşcă buza.
Tu… tu mi-ai salvat viaţa. De două ori.
Sprâncenele lui Chaol se încruntară uşor.
— Am făcut ceea ce trebuia să fac.
— Şi de aceea îţi datorez recunoştinţa mea.
 — Nu îmi datorezi nimic, spuse el, glasul fiindu-i
sugrumat. Iar când ochii lui scânteiară, inima ei fu prinsă
precum într-o menghină.
Celaena îi luă mâna într-a sa, dar el şi-o trase înapoi.
— Voiam doar să văd cum te simţi. Trebuie să merg la o
întrunire, spuse el, iar ea ştiu că era o minciună.
— Îţi mulţumesc pentru că l-ai ucis pe Cain. Chaol se
încordă. Eu… încă îmi amintesc prima mea crimă. Nu a fost
uşor.
El îşi plecă privirea în podea.
— Tocmai de aceea nu mă pot abţine să nu mă gândesc la
asta. Pentru că a fost uşor. Doar mi-am scos sabia şi l-am
ucis. Am vrut să îl ucid. Chaol o fixă cu privirea. Cain ştia
despre părinţii tăi. Cum?
— Nu ştiu, minţi ea. Ştia foarte bine. Accesul lui Cain
către celelalte lumi, către spaţiul de mijloc îi oferise
capacitatea de a-i citi gândurile, de a-i profana amintirile,
sufletul. Un fior o străbătu.
Privirea lui Chaol se îmblânzi.
— Îmi pare rău că au murit astfel.
Celaena încuie totul într-un colţ al minţii sale în timp ce
spuse:
— A trecut foarte mult timp de-atunci. Plouase, iar eu,
urcându-mă în patul lor, am crezut că umezeala din
aşternuturi venea de la fereastra deschisă. M-am trezit în
dimineaţa următoare şi am realizat că nu era apă. Trase
adânc aer în piept, alungând senzaţia sângelui lor pe pielea
sa. Arobynn Hamei m-a găsit la scurt timp după aceea.
— Tot îmi pare rău, spuse el.
 — A trecut foarte mult, repetă ea. Nici măcar nu îmi
amintesc cum arătau. Aceasta era o altă minciună. Îşi
amintea chipul părinţilor săi în cel mai mic detaliu. Uneori,
uit că au existat vreodată.
Chaol încuviinţă, mai mult pentru a confirma că o auzise
şi nu că o înţelesese.
— Ceea ce ai făcut pentru mine, Chaol, încercă ea din
nou. Nu doar în privinţa lui Cain, dar când…
— Trebuie să plec, o întrerupse el şi se întoarse pe
jumătate spre uşă.
— Chaol, spuse ea apucându-l de mână şi forţându-l să o
privească. Celaena zări doar licărul din ochii săi înainte de
a-şi arunca braţele în jurul gâtului şi a-l îmbrăţişa cu putere.
El îşi îndreptă umerii, dar ea îi zdrobi corpul, lipindu-l de al
său, deşi gestul îi agrava rănile. Apoi, după un moment,
Chaol îşi trecu braţele în jurul ei, ţinând-o aproape, atât de
aproape încât, atunci când Celaena închise ochii şi inhală
adânc mirosul lui, nu îşi putea da seama unde se termina el
şi unde începea ea.
Răsuflarea lui era caldă pe gâtul său aplecat spre ea. Îşi
odihnea obrazul în părul ei. Inima Celaenei bătea atât de
repede şi totuşi se simţea extrem de confortabil, de parcă ar
fi putut sta astfel pentru eternitate şi nu ar fi deranjat-o,
lăsând lumea să se destrame în jurul lor. Îşi aminti degetele
lui atingând linia aceea de cretă, întinzându-se către ea în
ciuda barierei dintre ei.
— Este totul în regulă? răsună glasul lui Dorian din
pragul uşii.
Chaol se desprinse din îmbrăţişase şi se trase înapoi atât
de repede încât Celaena aproape se clătină.
 — Totul este bine, spuse el îndreptându-şi umerii. Aerul
devenise rece, iar pielea Celaenei fu străbătută de
furnicături când căldura lui îi părăsise corpul. Îi fu greu să îl
privească pe Dorian în timp ce Chaol încuviinţă către prinţ
şi părăsi apartamentul.
Dorian o privi, iar Chaol plecă. Dar Celaena rămase cu
privirea aţintită asupra uşii, chiar şi după ce Chaol o
închisese în urma sa.
— Nu cred că îşi revine prea bine după uciderea lui Cain,
spuse Dorian.
— Evident, se răsti ea. Dorian ridică sprâncenele, iar ea
oftă. Îmi pare rău.
— Voi doi păreaţi a fi în mijlocul a… ceva, spuse Dorian
cu precauţie.
— Nu este nimic. Doar mi-a părut rău pentru el, atâta tot.
— Aş fi vrut să nu plece atât de grăbit. Am veşti bune.
Stomacul Celaenei se încleştă. Tatăl meu a încetat să mai
tragă de timp în ceea ce priveşte redactarea contractului
tău. Urmează să îl semnezi în camera sa de consiliu, mâine.
— Vrei să spui că… adică sunt oficial Campionul regelui?
— Se pare că nu te urăşte atât de tare precum a lăsat
impresia. Este un miracol că nu te-a făcut să aştepţi mai
mult. Dorian îi făcu cu ochiul.
Patru ani. Patru ani de servitute, apoi va fi liberă. De ce
plecase Chaol atât de repede? Privi către uşă, întrebându-se
dacă l-ar putea ajunge din urmă pe coridor.
Dorian îşi puse mâinile pe talia ei.
— Presupun că asta înseamnă că suntem prinşi aici
împreună pentru încă o vreme. Îşi coborî privirea către a ei.
O sărută, dar ea se retrase din braţele lui.
 — Eu… Dorian, sunt Campionul regelui. Chicoti la auzul
propriilor cuvinte.
— Da, eşti, răspunse Dorian apropiindu-se din nou de ea.
Dar ea păstră distanţa în timp ce privi pe fereastră, către
lumina ameţitoare de afară. Lumea era larg deschisă şi o
aştepta. Putea păşi peste acea linie albă.
Îşi întoarse privirea către el.
— Nu pot fi cu tine dacă sunt Campionul Regelui.
— Desigur că poţi. Va fi nevoie să păstrăm secretul, dar…
— Am destule secrete. Nu am nevoie de încă unul.
— Atunci voi găsi o cale de a-i spune tatălui meu. Şi
mamei. Îi făcu iarăşi cu ochiul.
— Cu ce viitor? Dorian, sunt marioneta tatălui tău. Tu
eşti prinţul moştenitor.
Era adevărat, iar dacă această relaţie devenea ceva mai
mult, acest lucru nu va face decât să complice lucrurile când
va veni timpul ca ea să părăsească palatul. Ca să nu mai
vorbească de complicaţiile de a fi cu Dorian în timp ce îi
servea tatălui său drept Campion. Şi, fie că recunoştea sau
nu, Dorian avea propriile obligaţii. Deşi îl dorea, deşi ţinea
la el, ştia că o relaţie de lungă durată nu se va sfârşi bine. Nu
când el era moştenitorul tronului.
Ochii lui Dorian se întunecară.
— Spui că nu vrei să fii cu mine?
— Spun că… voi pleca în patru ani şi nu văd cum s-ar
putea încheia totul cu bine pentru amândoi. Spun că nu
vreau să mă gândesc la opţiuni. Lumina soarelui îi
dezmierdă pielea, iar greutatea de pe umerii ei pieri. Spun
că în patru ani voi fi liberă şi nu am fost liberă niciodată în
viaţa mea. Zâmbetul îi crescu. Şi vreau să ştiu cum este să fii
liber.
Dorian deschise gura, dar se opri în timp ce îi observă
zâmbetul. Deşi Celaena nu îşi regreta deloc alegerea, simţi
ceva straniu, asemenea dezamăgirii când el rosti:
— Cum doreşti.
— Dar mi-ar plăcea să rămân prietena ta.
El îşi ascunse mâinile în buzunare.
— Întotdeauna.
Celaena se gândi să îi atingă braţul sau să îl sărute pe
obraz, dar cuvântul „liberă” continua să îi răsune în cap iar,
şi iar şi iar, şi nu se putea opri din zâmbit.
Zâmbetul lui Dorian era puţin stingher.
— Cred că Nehemia se îndreaptă spre tine pentru a-ţi
spune despre contract. Va fi furioasă pe mine pentru că i-
am luat-o înainte; cere-i scuze din partea mea, bine? Se opri
când deschise uşa, cu mâna încă pe mâner. Felicitări,
Celaena! spuse el încet. Înainte ca ea să poată răspunde,
Dorian închise uşa şi plecă.
Rămasă singură, Celaena privi pe fereastră şi îşi duse
mâna la inimă, şoptind din nou şi din nou cuvântul.
Liberă.

CAPITOLUL 54
Câteva ore mai târziu, Chaol privea uşa dinspre camera
de zi a Celaenei. Nu ştia exact de ce era din nou acolo. Dar îl
căutase pe Dorian în dormitorul lui şi nu îl găsise, iar el
avea nevoie să îi spună prietenului său că lucrurile nu erau
ceea ce păreau a fi când îi surprinsese îmbrăţişaţi mai
devreme. Îşi privi mâinile.
Regele de-abia vorbise cu el în ultima săptămână, iar
numele lui Cain nu fusese menţionat în niciuna dintre
întâlnirile lor. Nu că ar fi trebuit, din moment ce Cain era
doar un pion dintr-un joc menit să îl amuze pe rege şi cu
siguranţă nu era un membru al gărzii regale.
Dar el tot mort rămânea. Ochii lui Cain nu se vor mai
deschide din pricina lui… Nu va mai respira din cauza lui…
Inima lui încetase să mai bată din cauza lui…
Mâna lui Chaol se îndreptă spre locul unde ar fi trebuit să
fie sabia sa. O aruncase în colţul camerei în secunda în care
se întorsese de la duel, săptămâna trecută. Cineva se
îndurase de durerea sa şi spălase sângele de pe ea. Poate
gărzile care îl conduseseră pe Chaol în camera sa şi îi
oferiseră o băutură tare. Apoi rămăseseră în tăcere până ce
el îşi revenise cât de cât şi plecaseră pe urmă fără niciun
cuvânt, fără să aştepte mulţumiri.
Chaol îşi trecu o mână prin părul scurt şi deschise uşa.
Celaena lua cina, aşezată comod în scaun. Sprâncenele i
se ridicară uimite.
— Două vizite în aceeaşi zi? spuse ea punând furculiţa
deoparte. Cărui fapt datorez această plăcere?
El se încruntă.
— Unde este Dorian?
— De ce ar trebui Dorian să fie aici?
— Credeam că de obicei vine aici la această oră.
— Ei, bine, nu te aştepta să îl mai găseşti aici după ziua
de azi.
Chaol se aproprie, oprindu-se la marginea mesei.
 — De ce?
Celaena aruncă o bucată de pâine în gură.
— Pentru că am pus capăt situaţiei.
— Ce ai făcut?
— Sunt Campionul regelui. Cu siguranţă îţi dai seama cât
de neadecvat ar fi din partea mea să am o relaţie cu un
prinţ. Ochii ei albaştri scânteiară, iar el se întrebă de ce
Celaena pusese un slab accent pe cuvântul prinţ şi de ce
inima lui o luă uşor la galop.
Chaol îşi reţinu zâmbetul.
— Mă întrebam când o să-ţi vină mintea la cap. Oare ea
se agita atât de mult ca şi el? Oare se gândea în mod
constant la mâinile ei acoperite de sânge? Dar, după toată
îngâmfarea ei, după toată lăcomia ei şi după toate
manifestările ei, cu mâinile în şolduri…
Chipul ei încă ascundea ceva blând. Îi dădea speranţă…
speranţă că nu îşi pierduse sufletul în actul de a fi ucis pe
cineva, speranţă că umanitatea încă putea fi găsită, iar
onoarea recâştigată… Ea ieşise din Endovier şi încă avea
puterea de a râde.
Celaena îşi răsuci o şuviţă de păr în jurul unui deget. Încă
purta acea cămaşă de noapte absurd de scurtă, care acum îi
dezvelea coapsele când îşi sprijinea picioarele pe marginea
mesei. Chaol se concentră pe chipul său.
— Vrei să mi te alături? întrebă ea gesticulând cu o mână
către masă. Este păcat să sărbătoresc de una singură.
Chaol o privi, privi jumătatea aceea de rânjet de pe chipul
său. Orice se întâmplase cu Cain, orice se întâmplase la
duel… îl va bântui. Dar chiar acum…
 Trase scaunul din faţa sa şi se aşeză la masă. Celaena
umplu un pahar cu vin şi i-l oferi.
— În cinstea a patru ani până la libertate! spuse ea
ridicând paharul.
Chaol îl ridică pe al său.
— În cinstea ta, Celaena!
Ochii li se întâlniră, iar Chaol nu îşi ascunse zâmbetul în
timp ce ea surâse către el. Poate că patru ani petrecuţi cu ea
nu vor fi suficienţi.

Celaena stătea în mormânt şi ştia că visează. Vizita

adesea cripta în vise – pentru a înjunghia din nou rideracul,
pentru a rămâne captivă în sarcofagul Elenei, pentru a se
confrunta cu o tânără femeie fără chip, cu părul auriu şi o
coroană prea grea pentru ea, dar astă-seară… astă-seară erau
doar ea şi Elena, iar mormântul era luminat de lună; nici
urmă de cadavrul rideracului.
— Cum merge recuperarea ta? întrebă regina sprijinindu-
se de marginea propriului sarcofag.
Celaena stătea în pragul uşii. Armura reginei dispăruse,
înlocuită de obişnuita rochie vaporoasă. Nicio urmă de
înverşunare nu îi schimonosea trăsăturile.
— Bine, spuse Celaena, dar privi în jos către propriul
trup. În această lume de vis, rănile îi dispăruseră. Nu ştiam
că ai fost o războinică, spuse ea făcând semn cu bărbia către
Damaris.
— Sunt multe lucruri despre mine pe care istoria le-a
uitat. Ochii Elenei scânteiară cu tristeţe şi mânie. Am fost
pe câmpul de luptă în războaiele demonice împotriva lui
Erawan… împreună cu Gavin. Aşa ne-am îndrăgostit. Dar
legendele voastre mă înfăţişează ca fiind o domniţă care a
aşteptat într-un turn cu un colier magic ajutându-l pe
prinţul cel viteaz.
Celaena atinse amuleta.
— Îmi pare rău.
— Tu poţi fi altfel, spuse încet Elena. Tu poţi fi măreaţă.
Mai măreaţă decât mine, decât oricare dintre noi.
Celaena deschise gura, dar niciun cuvânt nu ieşi.
Elena făcu un pas către ea.
— Tu poţi ajunge la stele, şopti ea. Poţi face orice dacă
îndrăzneşti. Iar în adâncul tău o ştii şi tu. Asta este ceea ce
te înspăimântă cel mai tare.
Merse lângă Celaena. Ochii ei arzători, de un albastru
glacial, erau la fel de diafani precum chipul ei minunat.
— Ai găsit şi ai distrus răul pe care Cain l-a adus în
această lume. Iar acum eşti Campionul regelui. Ai făcut cum
ţi-am cerut.
— Am făcut-o pentru libertatea mea, spuse Celaena.
Elena îi oferi un zâmbet atotcunoscător, care o făcu să îşi
dorească să ţipe, dar Celaena rămase tăcută.
— Aşa spui tu. Dar atunci când ai strigat după ajutor,
când amuleta a tresărit, iar tu ai permis ca nevoia ta să fie
simţită ai ştiut că cineva va răspunde. Ai ştiu că eu voi
răspunde.
— De ce? îndrăzni Celaena să întrebe. De ce să răspunzi?
De ce trebuie să fiu Campionul Regelui?
Elena îşi ridică privirea către lumina lunii ce se strecura
în mormânt.
— Pentru că există oameni care au nevoie ca tu să îi
salvezi la fel de mult pe cât ai nevoie tu însăţi să fii salvată,
spuse ea. Poţi nega oricât doreşti, dar sunt oameni –
prietenii tăi – care au nevoie de tine aici. Prietena ta,
Nehemia, are nevoie de tine aici. Pentru că eu dormeam –
un somn lung, nesfârşit – şi am fost trezită de o voce. Iar
vocea nu aparţinea unei singure persoane, ci mai multora.
Unele şoptind, altele strigând, unele nefiind nici măcar
conştiente că plângeau după ajutor. Dar toate voiau acelaşi
lucru. Regina atinse creştetul Celaenei. Căldura pâlpâi, o
strălucire albastră lumină chipul Elenei, iar semnul Celaenei
se aprinse, apoi dispăru. Când vei fi pregătită, când vei
începe şi tu să le auzi strigătele – atunci vei şti de ce am
venit la tine şi de ce am stat lângă tine şi voi continua să
veghez asupra ta, indiferent de câte ori mă vei alunga.
Celaena simţi cum ochii îi ard şi făcu un pas înapoi către
coridor.
Elena zâmbi cu tristeţe.
— Până când va veni acea zi, eşti exact unde trebuie să fii.
Stând lângă rege, vei putea vedea ce trebuie făcut. Dar
pentru moment bucură-te de reuşită.
Celaena simţi că picioarele îi cedează la gândul unei noi
cerinţe, dar încuviinţă.
— Bine, spuse ea întorcându-se să plece, dar se opri pe
coridor. Se uită peste umăr, spre locul unde regina încă
stătea, privind-o cu ochii aceia trişti. Îţi mulţumesc pentru
că mi-ai salvat viaţa.
Elena încuviinţă, la rândul ei, plecându-şi capul.
— Legăturile de sânge nu pot fi rupte, şopti ea, apoi
dispăru, cuvintele sale răsunând în mormântul tăcut.

CAPITOLUL 55
 În ziua următoare, Celaena se apropie de tronul de
cleştar, aruncând o privire precaută spre camera consiliului.
Era aceeaşi în care îl întâlnise pe rege în urmă cu atâtea
luni. Un foc verzui ardea în şemineu, iar treisprezece
bărbaţi stăteau la o masă lungă, privirile fiecăruia fiind
aţintite asupra sa. Dar nu mai rămăseseră alţi Campioni,
doar ea. Învingătoarea. Dorian stătea lângă tatăl său şi îi
zâmbea.
„Sper că ăsta este un semn bun.“
În ciuda speranţei pe care i-o oferea zâmbetul lui,
Celaena nu-şi putea ignora groaza din inimă în timp ce
regele, cu ochi întunecaţi, o privea înaintând. Faldurile aurii
ale rochiei sale provocau singurele sunete din încăpere.
Celaena îşi ţinea mâinile apăsate pe corsetul castaniu,
încercând să nu le şifoneze.
Se opri şi făcu o plecăciune. Chaol, stând lângă ea,
procedă asemenea. Căpitanul stătea mai aproape de ea
decât era nevoie.
— Ai venit pentru a-ţi semna contractul, spuse regele, iar
glasul lui îi sfărâmă oasele.
„Cum poate un om atât de înfiorător să aibă o asemenea
putere asupra întregii lumi?“
— Da, Majestatea Voastră, spuse ea cât mai supusă
posibil, privind cizmele bărbatului.
— Fii Campionul meu şi vei deveni o femeie liberă. Patru
ani de servitute a fost târgul pe care ţi l-a oferit fiul meu,
deşi nu îmi pot imagina de ce a simţit nevoia de a se târgui
cu tine, spuse el, aruncând o privire încruntată în direcţia
lui Dorian. Prinţul îşi muşcă buza, dar rămase tăcut.
 Inima Celaenei cobora şi se ridica în piept asemenea unei
geamanduri purtate de valuri. Va face orice îi va cere regele,
va îndeplini orice misiune idioată i se va da, iar când cei
patru ani vor fi trecut, ea va fi liberă să îşi trăiască propria
viaţă, fără teama de a fi vânată sau înrobită. Putea începe
din nou, departe de Adarlan. Putea pleca şi uita acest regat
blestemat.
Celaena nu ştia dacă să zâmbească, să râdă, să
încuviinţeze, să plângă sau să danseze. Putea trăi din averea
ei până la bătrâneţe. Nu va mai fi nevoită să ucidă. Îi va
putea spune adio lui Arobynn Hamei şi va putea părăsi
Adarlanul pentru totdeauna.
— Nu ai de gând să îmi mulţumeşti?! zbieră regele.
Ea făcu o plecăciune adâncă, de-abia reuşind să îşi
stăpânească bucuria. Îl învinsese, păcătuise împotriva
imperiului său, iar acum ieşea din nou victorioasă.
— Mulţumesc pentru acest dar şi pentru onoare,
Majestatea Voastră. Sunt umila dumneavoastră slujitoare.
Regele pufni.
— Minciuna nu te va ajuta. Aduceţi-mi contractul! Un
consilier aşeză cu supunere o bucată de pergament pe masă,
dinaintea Celaenei.
Ea privi pana şi spaţiul gol unde urma să apară numele
său.
Ochii regelui licăriră, dar ea nu îi făcu pe plac. Un singur
semn de răzvrătire, o singură mişcare agresivă, iar el ar
spânzura-o.
— Nu vor exista întrebări sau obiecţii din partea ta. Când
îţi voi spune să faci ceva, o vei face. Nu trebuie să îţi dau
explicaţii. Iar dacă vreodată vei fi cumva prinsă, vei nega
orice legătură cu mine până la ultima ta suflare. Este clar?
— Perfect, Majestate.
Regele păşi de pe podiumul său. Dorian începu să se
mişte, dar Chaol clătină din cap.
Celaena privi în podea în timp ce regele înaintă spre ea.
— Acum bagă bine la cap un lucru, asasino, spuse regele.
Ea se simţi mică şi fragilă, atât de aproape de el. Dacă vei
eşua în vreuna dintre aceste misiuni, dacă vei uita să te
întorci la mine, vei plăti scump. Glasul regelui deveni atât
de diafan, încât chiar şi ea avea dificultăţi în a-l auzi. Dacă
nu te întorci din misiunile în care te voi trimite, voi da
ordin ca prietenul tău, căpitanul, să fie – făcu o pauză
pentru a accentua – ucis.
Celaena căscă larg ochii în timp ce privea către tronul gol.
— Dacă nici după aceea nu te vei întoarce, o voi ucide pe
Nehemia. Apoi îi voi executa pe fraţii săi. Nu la mult timp
după aceea, o voi îngropa pe mama lor lângă ei. Să nu crezi
că nu sunt la fel de viclean şi ticălos ca şi tine. Celaena îl
putea simţi zâmbind. Ai înţeles ideea, nu-i aşa? spuse regele
şi se retrase. Semnează-l!
Ea privi spaţiul gol şi ceea ce oferea. Trase adânc aer în
piept, iar cu o rugăciune pentru sufletul său, semnă. Fiecare
literă era mai greu de trasat decât cea dinainte. În cele din
urmă, puse pana pe masă.
— Bun. Acum ieşi afară, spuse regele, indicând uşa. Te
voi chema când va fi nevoie de tine.
Regele se aşeză din nou pe tron. Celaena se închină cu
precauţie înaintea sa, neluându-şi privirea de pe chipul lui.
Pentru o singură secundă privi către Dorian, ai cărui ochi
safirii licăreau cu ceea ce ea ar fi putut jura că era tristeţe
înainte ca el să îi zâmbească. Simţi cum mâna lui Chaol îi
cuprinde braţul.
Chaol ar muri. Nu îl putea trimite la moarte. Sau familia
Ytger. Cu picioarele atât greoaie, cât şi uşoare, Celaena
părăsi încăperea.
Afară vântul vuia şi biciuia turnurile de cleştar, dar nu
putea face nimic pentru a zdrobi pereţii.

Cu fiecare pas cu care se îndepărta de camera consiliului,

greutatea de pe umerii săi se ridica. Chaol rămase tăcut
până intrară în castelul de piatră.
— Deci, Campionule, spuse el. Încă nu îşi purta sabia.
— Da, Căpitane?
Colţurile gurii sale se îndreptau uşor în sus.
— Eşti fericită acum?
Celaena nu îşi putu înăbuşi propriul rânjet.
— Este posibil ca tocmai să îmi fi vândut sufletul prin
semnătura aceea, dar… da. Sau atât de fericită pe cât pot fi.
— Celaena Sardothien, Campionul Regelui, medită el.
— Ce este cu asta?
— Îmi place cum sună, spuse el ridicând din umeri. Vrei
să ştii care va fi prima ta misiune?
Ea privi în ochii săi căprui-aurii şi la toate promisiunile
care zăceau în ei. Îşi uni braţul cu al lui şi zâmbi.
— Spune-mi mâine.
 Mulţumiri
A durat un deceniu ca Tronul de cleştar să ajungă de la
punctul de plecare la publicare, iar mulţumirile mele se
adresează mult mai multor oameni decât ar putea cuprinde
paginile acestea.
Recunoştinţă nesfârşită agentului şi propriului Campion,
Tamar Rydzinski, care a înţeles-o pe Celaena din pagina
întâi. Îţi mulţumesc pentru telefonul care mi-a schimbat
viaţa.
Editoarei mele geniale şi dragi, Margaret Miller – cum ţi-
aş putea vreodată mulţumi îndeajuns pentru că ai crezut în
mine şi în Tronul de cleştar? Sunt atât de mândră să lucrez
cu tine! Lui Michelle Nagler şi restului echipei absolut
fantastice de la Bloomsbury – vă mulţumesc atât de mult
pentru toată munca depusă şi pentru sprijinul vostru!
Îi datorez deosebită recunoştinţă lui Mandy Hubbard
pentru că iniţial m-a împins afară pe uşă. Mandy, tu eşti şi
vei fi întotdeauna Yoda al meu.
Soţului meu minunat, Josh – tu eşti motivul pentru care
mă trezesc în fiecare dimineaţă. Tu eşti jumătatea mea mai
bună în toate sensurile posibile.
Mulţumesc părinţilor mei, Brian şi Carol, pentru că mi-au
citit poveşti şi nu mi-au spus niciodată că sunt prea în
vârstă pentru ele; fratelui meu mai mic, Aaron – mi-aş dori
să pot fi ca tine.
Lui Stanley Brimberg şi Janelle Schwartz – nu aveţi idee
cât de mult m-au ajutat încurajările voastre (deşi poate
această carte oferă câteva dovezi). Mi-aş dori să existe mai
mulţi profesori asemenea vouă.
 Lui Susan Dennard, pentru incredibilele sugestii de după
revizie şi pentru că ai fost o prietenă adevărată în orice
împrejurare. Ai intrat în viaţa mea când aveam mai mare
nevoie de tine, iar lumea mea este mai luminoasă acum,
pentru că tu eşti în ea.
Mulţumesc lui Alex Bracken, un partener critic uimitor,
un scriitor fenomenal şi un prieten şi mai bun – cuvintele
nu pot exprima cât de recunoscătoare sunt că te pot numi
astfel. Sau cât de recunoscătoare îţi sunt pentru toate
bomboanele pe care mi le-ai trimis în timpul reviziilor!
Lui Kat Zhang, pentru că întotdeauna şi-a făcut timp să
îmi critice munca şi pentru că a fost o prietenă divină. Lui
Brigid Kemmerer, pentru toate e-mailurile care m-au
menţinut pe linia de plutire. Lui Biljana Likic – pentru că
discuţiile cu tine despre personaje şi acţiune au făcut totul
să pară real. Lui Leigh Bardugo, prietenul meu extraordinar
– nu aş fi putut trece prin acest proces fără tine.
Lui Erin Bowman, Amie Kaufman, Vanessa Di Gregorio,
Meg Spooner, Courtney Allison Moulton, Aimee Carter şi
doamnelor de la Pub (lishing) Crawl – sunteţi scriitoare atât
de talentate şi oameni minunaţi, vă mulţumesc pentru că
faceţi parte din viaţa mea.
Lui Meredith Anderson, Rae Buchanan, Renee Carter,
Anna Deles, Gordana Likic, Sarah Liu, Juliann Ma, Chantal
Mason, Arianna Sterling, Samantha Walker, Diyana Wan şi
Jane Zhao – nu v-am întâlnit pe niciuna dintre voi faţă în
faţă, dar anii entuziasmului vostru nezdruncinat au
însemnat atât de mult pentru mine! Kelly de Groot,
mulţumesc pentru incredibila hartă a Erileei!
 În ultimul rând şi poate cel mai important, mulţumesc
tuturor cititorilor mei de pe Fictiompress.com. Scrisorile şi
încurajările voastre mi-au dat încredere să încerc să fiu
publicată. Sunt onorată să vă am ca fani, dar şi mai onorată
să vă am ca prieteni. A fost o călătorie lungă, dar cu toţii am
reuşit! Mii de mulţumiri!
 SARAH J. MAAS

DIAMANTUL DE LA MIEZUL NOPŢII

Traducere din limba engleză

CRISTINA BARBU
 Pentru Susan, cele mai bune prietene până ce nu vom fi
nimic mai mult decât ţărână.
(Şi chiar şi atunci.)
 PARTEA ÎNTÂI
Campionul regelui
 CAPITOLUL 1
Obloanele legănându-se în vântul furios erau singurul
semn al intrării ei. Nimeni nu o observase escaladând zidul
din grădină al conacului întunecat, iar pe fundalul tunetelor
şi vuietului vântului în largul mării din apropiere, nimeni nu
o auzi în timp ce se căţără pe conducta de evacuare,
urcându-se pe pervaz şi strecurându-se pe coridorul de la
etajul al doilea.
Campionul regelui se lipi de un alcov la auzul paşilor care
se apropiau. Ascunsă sub o mască neagră şi glugă, îşi impuse
să se contopească cu umbrele, să devină nimic mai mult
decât o fâşie din întunericul din jur. O servitoare trecu pe
lângă fereastra deschisă, bombănind în timp ce o închise.
Câteva secunde mai târziu, dispăru în josul scării din capătul
celălalt al coridorului. Fata nu observase urmele ude de
picioare pe scândurile podelei.
Un fulger se aprinse, luminând coridorul. Asasina trase
adânc aer în piept, recapitulând planurile pe care le
memorase minuţios în cele trei zile în care studiase conacul
de la periferia Bellhavenului. Cinci uşi pe fiecare parte.
Dormitorul lordului Nirall era a treia pe stânga.
Ascultă cu precauţie, căutând să distingă apropierea
vreunui servitor, dar casa rămase tăcută în timp ce furtuna
se dezlănţuia în jurul lor.
Tăcută şi lină ca o fantomă, porni în lungul coridorului.
Uşa dormitorului lordului Nirall se deschise cu un geamăt
uşor. Aşteptă următorul bubuit de tunet pentru a închide uşa
în urma ei. Un alt fulger lumină două siluete dormind în
patul cu baldachin. Lordul Nirall nu avea mai mult de treizeci
şi cinci de ani, iar soţia sa, brunetă şi frumoasă, dormea
liniştită în braţele lui. Oare ce jignire îi adusese regelui, de
acesta îi voia cu atâta îndârjire morţi?
Se strecură lângă marginea patului. Nu era treaba ei să
pună întrebări. Treaba ei era să se supună. Libertatea ei
depindea de asta. Cu fiecare pas către lordul Nirall, repetă
din nou planul.
Scoase în tăcere sabia din teacă. Se înfioră în timp ce trase
aer în piept, încurajându-se pentru ceea ce urma să facă.
Ochii lordului Nirall se deschiseră brusc, exact în
momentul în care Campionul regelui îşi ridică sabia deasupra
capului.
 CAPITOLUL 2
Celaena Sardothien păşea mândră pe coridoarele castelului
de sticlă din Rifthold. Sacul greoi din mâna ei se legăna cu
fiecare pas, lovindu-i-se din când în când de genunchi. În
ciuda pelerinei negre, cu glugă, care îi ascundea aproape în
întregime chipul, gărzile nu o opriră în timp ce se îndrepta
semeaţă către camera de consiliu a regelui Adarlanului. Ştiau
foarte bine cine era ea – şi ce făcea pentru rege. Fiind
campionul regelui, îi depăşise în rang. De fapt, erau puţini
rămaşi în castel pe care nu îi depăşise. Şi chiar mai puţini
care nu se temeau de ea.
Se apropie de uşile deschise din sticlă, pelerina măturând
podeaua în urma ei. Gărzile postate de-o parte şi de alta îşi
îndreptară poziţiile când ea le salută scurt din cap, înainte de
a intra în camera de consiliu. Cizmele ei negre nu făceau
aproape niciun zgomot pe podeaua din marmură roşie.
Pe tronul de cleştar din centrul camerei stătea regele
Adarlanului, privirea lui întunecată aţintită asupra sacului
legănându-se dintre degetele ei. Aşa cum făcuse în ultimele
trei dăţi, Celaena îngenunche înaintea tronului şi îşi plecă
fruntea.
Dorian Havilliard stătea lângă tronul tatălui său – iar ea îi
putea simţi ochii de safir aţintiţi asupra sa. La baza
podiumului, întotdeauna, între ea şi familia regală stătea
Chaol Westfall, căpitanul gărzii. Celaena îl privi de sub umbra
glugii sale, studiindu-i liniile feţei. După expresia lui, putea la
fel de bine să fi fost un străin. Dar asta era de aşteptat şi era
doar parte din jocul la care deveniseră atât de pricepuţi în
aceste ultime luni. Chaol putea fi prietenul ei, putea fi cineva
în care putea avea încredere, dar încă era căpitan – încă
răspundea pentru vieţile regale din această încăpere, mai
presus de oricare altele. Regele vorbi:
— Ridică-te.
Celaena rămase cu fruntea sus în timp ce se ridică şi îşi
dădu jos gluga de pe cap.
Regele flutură o mână spre ea, inelul de obsidian de pe
degetul său licărind în lumina după-amiezii.
— S-a rezolvat?
Celaena băgă mâna ascunsă de mănuşă în sac şi azvârli
capul retezat spre el. Nimeni nu vorbi în timp ce căzu pe
podea, o bubuitură surdă de carne ţeapănă şi putrezită pe
marmură. Se rostogoli până la baza podiumului, ochii lăptoşi
întorcându-se către candelabrul de cristal de deasupra.
Dorian îşi îndreptă umerii, luându-şi privirea de pe cap.
Chaol doar se holbă la ea.
— S-a cam împotrivit, spuse Celaena.
Regele se aplecă înainte, studiind faţa sfârtecată şi
tăieturile zimţate de la gât.
— De-abia îl mai pot recunoaşte.
Celaena afişă un zâmbet strâmb, deşi gâtul i se încleştă.
— Capetele retezate nu călătoresc prea bine, zise ea.
Cotrobăi din nou prin sac şi scoase o mână. Iată inelul
blazonului lui. Încercă să nu se concentreze prea mult pe
bucata de carne putrezită pe care o ţinea, duhoarea care se
înrăutăţise cu fiecare zi care trecuse. Îi întinse mâna lui
Chaol, ai cărui ochi arămii erau distanţi în timp ce o luă şi o
oferi regelui. Regele strâmbă din nas, dar cercetă inelul de pe
degetul încremenit. Aruncă mâna la picioarele ei în timp ce
examină inelul.
În spatele tatălui său, Dorian se foi. Când Celaena se
duelase în competiţie, păruse să nu fie deranjat de trecutul
ei. La ce se aştepta când avea să devină Campionul regelui?
Deşi ea bănuia că membre şi capete tăiate ar întoarce pe dos
stomacurile majorităţii oamenilor – chiar şi după ce trăiseră
timp de un deceniu sub domnia Adarlanului. Iar Dorian, care
nu participase vreodată la o luptă, nu fusese niciodată
martorul cozilor de oameni înlănţuiţi îndreptându-se către
eşafod… Poate că Celaena ar trebui să fie impresionată că el
nu vomitase încă.
— Şi soţia lui? întrebă poruncitor regele, întorcând pe toate
părţile inelul din mâna sa.
— E legată cu lanţuri de ce a mai rămas din soţul ei, pe
fundul mării, răspunse Celaena cu un zâmbet crud şi scoase
mâna palidă şi subţire din sac.
Purta o verighetă aurie, gravată cu data căsătoriei lor. I-o
oferi regelui, dar acesta dădu din cap. Asasina nu îndrăzni să
îl privească pe Dorian sau Chaol, în timp ce puse mâna femeii
înapoi în sacul gros din pânză.
— Foarte bine, atunci, murmură regele. Ea rămase
nemişcată în timp ce ochii lui hoinăriră asupra ei, apoi priviră
sacul şi capul de pe podea. După un moment prea lung, vorbi
din nou: Aici, în Rifthold, are loc o revoltă crescândă, un grup
de indivizi care ar face orice ca să mă detroneze – şi care
încearcă să se amestece în planurile mele. Următoarea ta
sarcină este să îi stârpeşti şi să scapi de ei înainte să devină o
adevărată ameninţare pentru imperiul meu.
Celaena strânse sacul atât de tare, încât o dureau degetele.
Chaol şi Dorian îl priveau pe rege acum, ca şi cum ar fi fost,
de asemenea, prima oară când auzeau de acest lucru.
Ea auzise zvonuri despre forţe rebele înainte să ajungă în
Endovier – întâlnise rebeli învinşi în minele de sare. Dar să
existe o mişcare rebelă, luând amploare în inima capitalei; ea
să fie cea care trebuie să îi ucidă unul câte unul… Şi planuri
– ce planuri? Ce ştiau rebelii despre manevrele regelui?
Alungă întrebările cât mai departe din mintea ei, până când
nu mai fu posibil ca el să le citească pe chipul său.
Regele bătu cu degetele în braţul tronului, încă jucându-se
cu inelul lui Nirall în cealaltă mână.
Sunt câţiva oameni pe lista mea de trădători bănuiţi, dar îţi
voi da câte un nume pe rând. Castelul ăsta colcăie de spioni.
Chaol se crispă la auzul acestor cuvinte, dar regele îşi
flutură mâna, iar căpitanul se apropie de ea, chipul încă
fiindu-i inexpresiv în timp ce îi întindea Celaenei o bucată de
hârtie.
Ea evită impulsul de a-l privi pe Chaol în ochi când luă
scrisoarea, deşi degetele lui, de asemenea, ascunse de
mănuşi, le atinseră în treacăt pe ale ei. Păstrându-şi expresia
neutră, Celaena privi hârtia. Pe ea era scris un singur nume:
Archer Finn.
Avu nevoie de fiecare strop de voinţă şi de instinct de
autoconservare ca faţa să nu îi trădeze şocul simţit. Îl
cunoştea pe Archer – îl cunoscuse de când avea ea
treisprezece mi, iar el venise pentru lecţii la Breasla
Asasinilor. Era cu câţiva ani mai mare, deja un curtezan aflat
la mare căutare… care avea nevoie de ceva antrenament
pentru a se putea apăra de clienţii mai geloşi. Şi de soţii lor.
Nu îl deranjase niciodată pasiunea ridicolă şi copilărească
pe care ea o făcuse pentru el. De fapt, îi permisese să îşi
testeze abilităţile de flirt asupra lui, transformând-o într-un
dezastru plin de chicote. Desigur, nu îl mai văzuse de câţiva
ani – dinainte să ajungă în Endovier – dar nu îl crezuse
niciodată în stare de aşa ceva. Era arătos şi blând şi vesel, nu
un trădător atât de periculos al coroanei încât regele să îl
dorească mort.
Era absurd. Oricine îi oferea regelui informaţiile era un
idiot.
— Doar pe el sau şi pe clienţii lui? se scăpă Celaena.
Regele îi zâmbi uşor.
— Îl cunoşti pe Archer? Nu mă surprinde.
O tachinare – o provocare.
Ea doar privi înainte, poruncindu-şi să se calmeze, să tragă
aer în piept.
— Îl cunoşteam. Este un om extraordinar de bine păzit. Voi
avea nevoie de timp să trec de apărarea lui.
Atât de prudent spus, atât de neglijent exprimat! De fapt,
ea avea nevoie de timp pentru a-şi da seama cum reuşise
Archer să se încurce în dezastrul ăsta – şi dacă regele spunea
adevărul sau nu. Dacă Archer era cu adevărat un trădător şi
un rebel… ei bine, îşi va da ea seama mai târziu ce să facă.
— Atunci, ai o lună la dispoziţie, spuse regele. Şi dacă nu
este îngropat până atunci, poate va trebui să îţi reconsider
poziţia, fato!
 Ea încuviinţă, supusă, ascultătoare, graţioasă.
— Vă mulţumesc, Maiestate.
— Când vei fi scăpat de Archer, îţi voi da următorul nume
de pe listă.
Ea evitase politicile regatului – mai ales forţele lor rebele –
vreme de atâţia ani, iar acum se afla în ele până în gât.
Minunat.
— Fii rapidă, o avertiză regele. Fii discretă. Plata pentru
Nirall este deja în camera ta.
Celaena încuviinţă din nou şi puse bucata de hârtie în
buzunar.
Regele o privea lung. Celaena îşi mută privirea, dar îşi forţă
colţul gurii să se ridice uşor, să îşi facă ochii să strălucească
de încântarea vânătorii. În cele din urmă, regele îşi ridică
privirea spre tavan.
— Ia capul ăla şi pleacă.
Ascunse în buzunar inelul lui Nirall, iar Celaena îşi înghiţi
spasmul de dezgust. Un trofeu.
Luă capul şi mâna retezată, îndesându-le în sac.
Aruncându-i doar o privire fugară lui Dorian, al cărui chip
devenise palid, se întoarse şi plecă.
*
Dorian Havilliard rămase tăcut în timp ce servitorii
rearanjau camera, mutând masa uriaşă din lemn de stejar şi
scaunele în centrul încăperii. Aveau o întâlnire a consiliului
în trei minute. De-abia îl auzi pe Chaol plecând, spunând că
voia să asculte raportul Celaenei. Regele îşi mormăi acordul.
Celaena omorâse un bărbat şi pe soţia acestuia. Iar tatălui
lui îi ordonase asta. Dorian de-abia fusese în stare să îi
privească pe oricare din ei. Crezuse că îl convinsese pe tatăl
său să îşi reevalueze politicile brutale după masacrul acelor
rebeli din Eyllwe, înainte de Yulemas, dar se părea că nu
contase deloc. Iar Celaena…
De îndată ce servitorii terminară de aranjat masa, Dorian
se aşeză în locul lui obişnuit, la dreapta tatălui său.
Consilierii începură să sosească, împreună cu ducele
Perrington, care merse direct la rege şi începu să şoptească,
prea încet pentru ca Dorian să poată auzi.
Prinţul nu se deranjă să spună nimănui nimic şi doar privi
urciorul cu apă dinaintea lui. Celaena nu păruse în apele ei
mai devreme.
De fapt, de două luni, de când fusese numită Campionul
regelui, fusese aşa. Rochiile ei adorabile şi hainele împodobite
dispăruseră, fiind înlocuite de o tunică neagră, necruţătoare
şi pantaloni, părul fiindu-i strâns la spate într-o coadă
împletită, pierzându-se printre faldurile pelerinei negre pe
care o purta întotdeauna. Era o fantomă frumoasă – iar când
îl privi, fu ca şi cum nici nu l-ar fi cunoscut.
Dorian privi uşa deschisă a sălii de consiliu, prin care
Celaena dispăruse cu câteva clipe înainte.
Dacă putea ucide oameni astfel, atunci ar fi fost mult prea
uşor să îl manipuleze să creadă că simţea ceva pentru el. Să
îşi facă din el un aliat – să îl facă să o iubească suficient de
mult încât să îl înfrunte pe tatăl lui în numele ei, să se
asigure că era numită Campion…
Dorian nu se putu convinge să îşi termine gândul. Avea să
o viziteze – poate mâine. Doar ca să vadă dacă exista vreo
şansă să se înşele.
Dar nu se putu abţine să nu se întrebe dacă el însemnase
vreodată ceva pentru Celaena.
*
Celaena traversă grăbită şi tăcută coridoarele şi scările,
urmând ruta deja familiară către canalul de scurgere al
castelului. Era acelaşi canal care curgea dincolo de tunelul ei
secret, deşi aici mirosea mult mai rău, din pricina servitorilor
care aruncau gunoiul menajer aproape din oră în oră.
Paşii ei, apoi o a doua pereche – ai lui Chaol – răsunau în
lungul pasajului subteran. Dar ea nu spuse nimic până nu se
opri pe marginea apei, privind către cele câteva arcade care se
deschideau către fiecare mal al râului. Nu era nimeni aici.
— Deci, spuse ea fără să privească în urmă, ai de gând să
mă saluţi sau doar o să mă urmăreşti peste tot?
 Se întoarse spre el, sacul încă legănându-i-se în mână.
— Încă te mai porţi precum Campionul regelui sau eşti din
nou Celaena?
În lumina torţei, ochii lui arămii scânteiară.
Desigur, Chaol avea să observe diferenţa; el observa totul.
Celaena nu îşi putea da seama dacă asta o încânta sau nu.
Mai ales când cuvintele lui aveau o tentă uşor înţepătoare.
Cum nu răspunse, el o întrebă:
— Cum a fost Bellhaven?
— Aşa cum este întotdeauna.
Ştia exact la ce se referea el; Chaol voia să ştie cum
decursese misiunea ei.
— Şi s-a împotrivit?
Făcu un semn cu capul către sacul din mâna ei.
Celaena ridică din umeri şi se întoarse către râul
întunecat.
— Nimic cu care să nu mă pot descurca.
Aruncă sacul în canal. Priviră tăcuţi cum se legănă pe apă,
apoi se scufundă uşor.
Chaol îşi drese glasul. Celaena ştia că el ura asta. Când
plecase în prima ei misiune – la o proprietate în susul coastei,
în Meah – el fusese atât de agitat înainte de plecarea ei, încât
crezuse că avea să îi ceară să nu plece. Iar la întoarcere, cu
capul retezat şi zvonurile circulând despre asasinarea lui Sir
Calin, îi luase o săptămână să o poată privi din nou în ochi.
Dar la ce se aşteptase?
— Când îţi vei începe noua misiune? întrebă el.
— Mâine. Sau poimâine. Trebuie să mă odihnesc, adăugă
ea rapid când el se încruntă. Şi, în afară de asta, îmi va lua
doar o zi sau două să îmi dau seama cât de păzit este Archer
şi să îmi pun la punct abordarea. Sper să nu fie nevoie de
luna pe care mi-a dat-o regele.
Şi spera ca Archer să aibă nişte răspunsuri despre cum
ajunsese pe lista regelui şi despre ce planuri, mai exact,
vorbise regele. Apoi avea să îşi dea seama ce să facă cu el.
Chaol păşi lângă ea, încă privind apa murdară, unde era
sacul acum, fără îndoială, prins de curent şi purtat către râul
Avery şi în marea de dincolo.
— Aş vrea să discutăm.
Celaena ridică din sprâncene.
— N-ai de gând să mă scoţi la cină mai întâi? Ochii lui se
mijiră, iar ea se bosumflă.
— Nu glumesc. Vreau detalii despre ceea ce s-a întâmplat
cu Nirall.
— Nu a scos niciun sunet, izbucni Celaena, smucindu-şi
braţul în timp ce urcă în goană treptele. După două
săptămâni de călătorie, ea voia doar să doarmă. Chiar şi
drumul către camera ei se simţi ca o călătorie. Nu e nevoie să
mă interoghezi, Chaol!
Ea se opri din nou când el îşi puse o mână fermă pe
umărul ei.
— Când pleci, spuse el, lumina distantă a torţei îi lumină
trăsăturile neînduplecate, habar nu am ce se întâmplă cu
tine. Nu ştiu dacă eşti rănită sau dacă zaci moartă în vreun
şanţ. Ieri, am auzit un zvon cum că l-au prins pe asasinul
răspunzător pentru moartea lui Nirall. Îşi apropie chipul de al
ei, glasul fiindu-i răguşit. Până să ajungi astăzi, am crezut că
se refereau la tine. Eram pe punctul de a merge acolo să te
caut.
Păi, asta ar explica de ce văzuse calul lui Chaol înşeuat la
grajduri când sosise. Respiră adânc, chipul fiindu-i deodată
blând.
— Ai mai multă încredere în mine. La urma urmei, sunt
Campionul regelui.
Ea nu avu timp să îşi pregătească argumentele; Chaol o
trase lângă el, strângând-o puternic în braţe.
Celaena nu ezită să-şi unească braţele peste umerii lui,
inhalându-i parfumul trupului. Nu o mai îmbrăţişase din ziua
în care aflase în mod oficial că era câştigătoarea competiţiei,
deşi amintirea acelei îmbrăţişări se plimba adesea prin
gândurile ei, iar în timp ce îl îmbrăţişa acum, o străbătu
dorinţa să nu se sfârşească.
 Nasul lui îi mângâia gâtul.
— Pe toţi zeii, miroşi oribil, mormăi el.
Ea sâsâi şi îl împinse, faţa arzându-i de-a binelea acum.
— Să cari cu tine părţi dintr-un cadavru pentru săptămâni
bune nu duce la un miros tocmai plăcut! Şi poate dacă mi s-
ar fi dat timp pentru o baie, în loc să mi se ordone să raportez
imediat regelui, aş fi… Se opri la vederea rânjetului lui şi îl
lovi în umăr. Idiotule. Celaena îl apucă de braţ, trăgându-l în
susul scărilor. Vino. Să mergem în camera mea ca să mă poţi
interoga ca un adevărat domn.
Chaol râse şi o înghionti cu cotul, dar nu dădu drumul
braţului ei.
*
După ce o foarte bucuroasă Fleetfoot se calmă suficient cât
Celaena să poată vorbi fără să fie linsă, Chaol scoase până şi
cel mai mic detaliu de la ea şi o părăsi cu promisiunea că
avea să se întoarcă la cină, în câteva ore. Iar după ce îi
permise Philippei să-i acorde o atenţie exagerată în baie şi să
deplângă starea părului şi unghiilor ei, Celaena se prăbuşi în
pat.
Fleetfoot sări în spatele ei şi se ghemui lângă ea. Mângâind
blana aurie şi moale a câinelui, Celaena privi spre tavan,
epuizarea strecurându-se în muşchii ei dureroşi.
Regele o crezuse.
Iar Chaol nu se îndoise nici măcar o secundă de povestea
ei în timp ce se informă despre misiune. Nu se putea hotărî
dacă asta o făcea să se simtă încrezută, dezamăgită sau
complet vinovată. Dar minciunile se rostogoliseră de pe limba
ei. Nirall se trezise chiar înainte de a-l ucide, fu nevoită a taie
gâtul soţiei lui pentru a o împiedica să ţipe, iar lupta fusese
puţin mai dezordonată decât i-ar fi plăcut. Indusese şi detalii
reale în poveste: fereastra de pe coridorul de la etajul al
doilea, furtuna, servitoarea cu lumânarea… Cele mai bune
minciuni erau întotdeauna combinate cu adevărul.
Celaena strânse amuleta de la pieptul ei. Ochiul Elenei. Nu
o mai văzuse pe Elena de la ultima lor întâlnire din mormânt;
acum că era Campionul regelui, spera ea, fantoma străvechii
regine avea să o lase în pace. Totuşi, în lunile de când Elena
îi oferise amuleta pentru protecţie, Celaena descoperise că
prezenţa ei era liniştitoare. Metalul era întotdeauna cald, ca şi
cum ar fi avut o viaţă proprie.
Îl strânse tare în pumn. Dacă regele afla adevărul despre
ceea ce făcea ea… despre ceea ce făcuse în aceste ultime
două luni…
Plecase în prima misiune cu intenţia de a executa rapid
ţinta. Se pregătise pentru crimă, îşi spusese în sinea ei că Sir
Carlin nu era altceva decât un străin şi că viaţa lui nu
însemna nimic pentru ea. Dar când ajunse pe proprietatea lui
şi fu martoră a blândeţii neobişnuite cu care el îşi trata
servitorii, când îl văzu cântând la liră împreună cu un
trubadur ambulant pe care îl adăpostise în casa lui, când îşi
dădu seama pe cine ajuta ea… nu putu să o facă. Încercă să
se convingă pe sine, să se mituiască şi să o facă. Dar nu
putu.
Totuşi, trebuia să aducă dovezi ale locului crimei… şi un
cadavru.
Îi oferise lordului Nirall aceeaşi alegere pe care i-o oferise
lui Sir Carlin: să moară pe loc sau să îşi însceneze moartea şi
să dispară… să fugă departe şi să nu îşi mai folosească
niciodată numele. Până atunci, dintre cei patru bărbaţi pe
care fusese trimisă să-i ucidă, toţi aleseseră viaţa.
Nu era greu să îi convingă să se despartă de inelele
blazoanelor lor sau de alte obiecte simbolice. Şi era chiar mai
uşor să îi convingă să îi dea cămăşile lor de noapte pentru ca
ea să le poată sfâşia sau tăia în concordanţă cu rănile pe
care, chipurile, le-ar fi produs. Şi cadavrele erau uşor de
obţinut.
Azilurile aruncau întotdeauna cadavre proaspete. Nu era
niciodată greu să facă rost de unul care să semene cu
victimele ei, mai ales când locurile crimelor erau suficient de
îndepărtate pentru ca trupurile să aibă timp să se
descompună.
 Nu ştia cui aparţinuse capul lordului Nirall, doar că avea
păr asemănător, iar când ea brăzdă câteva răni pe chipul lui
şi îl lăsă să se descompună puţin, treaba merse ca unsă. Şi
mâna provenise de la acelaşi cadavru. Iar mâna soţiei… aceea
provenise de la cadavrul unei tinere care murise subit din
pricina unei boli care în urmă cu zece ani putea fi vindecată
cu uşurinţă de un tămăduitor înzestrat. Dar cu magia acum
dispărută şi acei tămăduitori spânzuraţi sau arşi de vii,
oamenii mureau unul după altul. De boli stupide, odinioară
vindecabile. Se rostogoli în pat pentru a-şi ascunde faţa în
blana moale a lui Fleetfoot.
Archer. Cum avea să îi însceneze moartea lui Archer? El
era atât de popular, atât de uşor de recunoscut! Ea încă nu-şi
putea imagina care era legătura lui cu orice ar fi fost
mişcarea aceea revoluţionară. Dar dacă el era pe lista regelui,
atunci, poate că în anii în care nu îl văzuse, Archer îşi folosise
talentele pentru a deveni puternic.
Totuşi, ce informaţii putea avea el despre planurile regelui
încât să fie o ameninţare reală? Regele înrobise întregul
continent. Ce putea face mai mult?
Mai erau şi alte continente, desigur. Alte continente cu
regate bogate, ca Wendlyn, acel tărâm îndepărtat de peste
mare. Până acum rezistase împotriva atacurilor maritime ale
regelui, dar ea nu auzise mai nimic despre acest război de
când plecase în Endovier.
Şi de ce unei mişcări revoluţionare i-ar păsa de regate de
pe alt continent, când trebuiau să îşi facă griji pentru al lor?
Deci, planurile trebuiau să fie despre acest tărâm, acest
continent.
Celaena nu voia să ştie. Nu voia să ştie ce făcea regele, ce
planuri avea el pentru imperiu. Avea să folosească această
lună pentru a-şi da seama ce să facă cu Archer şi apoi avea
să pretindă că nu auzise niciodată acel cuvânt oribil: planuri.
Celaena îşi reprimă un fior. Juca un joc foarte, foarte
periculos. Iar acum că ţintele ei erau oameni din Rifthold,
acum că era Archer… Trebuia să găsească o cale de a-l juca
mai bine. Pentru că, dacă regele afla vreodată adevărul, dacă
afla ce făcea ea…
Ar distruge-o.
 CAPITOLUL 3
Celaena gonea prin bezna pasajului secret, gâfâind. Privi
peste umăr şi îl văzu pe Cain rânjind spre ea, ochii arzându-i
precum cărbunii încinşi.
Indiferent cât de repede alerga ea, pasul lui uriaş îl
menţinea mereu în spatele ei. În urma lui curgea un val de
semne Wyrd, verzi şi strălucitoare, simbolurile şi formele lor
stranii luminând blocurile străvechi din piatră. Iar în spatele
lui Cain, cu ghearele lui lungi scrijelind pământul, înainta
greoi rideracul.
Celaena se împiedică, dar rămase în picioare. Se simţea ca
şi cum fiecare pas se împotmolea în noroi. Nu putea scăpa de
el. În cele din urmă, el avea să o prindă. Iar odată ce
rideracul punea gheara pe ea… Nu îndrăzni să privească din
nou colţii aceia mult prea mari care îi ieşeau proeminent din
gură sau ochii pătrunzători, licărind de dorinţa de a o devora
bucată cu bucată.
Cain râse satisfăcut, sunetul zgâriind pereţii de piatră. Era
aproape acum. Suficient de aproape încât degetele lui mai că
îi atingeau gâtul. Îi şopti numele, numele ei adevărat, iar ea
ţipă în timp ce el…
*
Celaena se trezi gâfâind, strângând Ochiul Elenei. Cercetă
camera, căutând umbre dense, semne Wyrd strălucind,
semne că uşa secretă era deschisă în spatele tapiseriei care o
ascundea. Dar se auzea doar pocnetul focului aproape stins.
Celaena se cufundă înapoi în perne. Fusese doar un
coşmar. Cain şi rideracul erau morţi, iar Elena nu avea să o
mai deranjeze. Se terminase.
Fleetfoot, dormind sub pături, îşi puse capul pe pântecul
Celaenei. Celaena se cuibări şi ea în aşternuturi, îmbrăţişând
căţeluşa şi închizând ochii.
Se terminase.
*
 În ceaţa răcoroasă a dimineţii, Celaena aruncă un băţ
peste terenul întins al parcului de jocuri. Fleetfoot o luă la
fugă prin iarba de un verde palid, asemenea unui fulger
auriu, atât de repede încât Celaena fluieră admirativ. Lângă
ea, Nehemia privea de asemenea satisfăcută câinele rapid de
vânătoare. Fiind atât de ocupată încercând să o câştige de
partea ei pe regina Georgina şi culegând informaţii despre
planurile regelui pentru Eyllwe, dimineaţa devreme era
singurul moment al zilei în care se puteau vedea. Oare regele
ştia că prinţesa era unul dintre spionii pe care îi menţionase?
Nu era posibil, altfel nu ar fi avut încredere în Celaena ca
fiind Campionul lui, nu când prietenia lor era atât de
cunoscută.
— De ce Archer Finn? medită Nehemia în Eyllwe, glasul
fiindu-i o şoaptă.
Celaena îi explicase pe scurt ultima ei misiune.
Fleetfoot luase băţul şi îl aduse înapoi la ele, legănându-şi
coada lungă. Deşi nu ajunsese încă la maturitate, căţeluşa
era deja neobişnuit de mare. Dorian nu spusese niciodată
precis cu ce rasă bănuia că se împerechease mama ei. Având
în vedere mărimea lui Fleetfoot, ar fi putut fi un câine-lup.
Sau chiar un lup adevărat.
Celaena ridică din umeri la întrebarea Nehemiei,
îndesându-şi mâinile în buzunarele îmblănite ale pelerinei
sale.
— Regele crede… crede că Archer face parte dintr-o
rebeliune secretă împotriva lui. O rebeliune aici, în Rifthold,
pentru a-l alunga de pe tron.
— Cu siguranţă, nimeni nu ar fi atât de îndrăzneţ. Rebelii
se ascund în munţi şi păduri şi în locuri unde localnicii îi pot
ajuta şi păstra ascunşi, nu aici. Rifthold ar fi o capcană
mortală.
Celaena ridică din nou din umeri, în timp ce Fleetfoot se
întoarse şi ceru ca băţul să fie aruncat din nou.
— Se pare că nu. Şi se pare că regele are o listă cu oameni
de spre care crede că sunt piese cheie în această mişcare
împotriva lui.
— Şi tu… trebuie să îi ucizi pe toţi?
Chipul cafeniu al Nehemiei păli uşor.
— Unul câte unul, spuse Celaena, aruncând băţul cât de
departe putu în parcul înnegurat. Fleetfoot goni din nou,
iarba uscată şi rămăşiţele ultimei furtuni de zăpadă scârţâind
sub labele ei uriaşe. Îmi spune doar câte un nume, pe rând.
Puţin cam teatral, dacă mă întrebi pe mine. Dar se pare că
intervin în planurile lui.
— Ce planuri? întrebă tăios Nehemia.
Celaena se încruntă.
— Speram că ştii tu.
— Nu ştiu. Urmă o pauză tensionată. Dacă afli ceva…
începu Nehemia.
— O să văd ce pot face, minţi Celaena.
Nici măcar nu era sigură dacă voia cu adevărat să ştie ce
plănuia regele, darămite să împărtăşească informaţia
altcuiva. Era egoist şi stupid, poate, dar nu putea uita
avertismentul pe care regele i-l dăduse în ziua în care o
încoronase Campion: dacă nu îi respecta indicaţiile, dacă îl
trăda, avea să îl ucidă pe Chaol. Apoi pe Nehemia şi pe
familia acesteia.
Şi toate astea, fiecare moarte pe care o înscena, fiecare
minciună pe care o spunea îi puneau în pericol.
Nehemia dădu din cap, dar nu răspunse. De fiecare dată
când prinţesa sau Chaol, sau chiar Dorian o priveau aşa, era
aproape prea mult de suportat. Dar şi ei trebuiau să creadă
minciunile. Pentru siguranţa lor.
Nehemia începu să îşi frământe mâinile, iar ochii îi
deveniră distanţi. Celaena văzuse destul de des această
expresie în ultima lună.
— Dacă îţi faci griji pentru mine…
— Nu-mi fac, spuse Nehemia. Tu îţi poţi purta singură de
grijă.
— Atunci, ce este?
Stomacul Celaenei se încleştă. Dacă Nehemia mai vorbea
mult despre rebeli, nu ştia cât mai putea suporta. Da, voia să
se elibereze de sub stăpânirea regelui, atât ca şi Campion al
lui, cât şi ca urmaş al unei naţiuni cucerite, dar nu voia să
aibă de-a face cu vreun complot pus la cale în Rifthold ori cu
vreo speranţă disperată pe care încă o savurau rebelii. Să se
răzvrătească împotriva regelui nu ar fi altceva decât o
absurditate. Aveau să fie cu toţii distruşi.
Dar Nehemia spuse:
— Numărul din lagărul din Calaculla creşte. În fiecare zi
sosesc din ce în ce mai mulţi rebeli Eyllwe. Mulţi cred că este
un miracol că încă mai trăiesc. După ce soldaţii i-au
măcelărit pe acei cinci sute de rebeli… Oamenii mei se tem.
Fleetfoot se întoarse din nou şi Nehemia fu cea care luă
băţul din gura câinelui şi îl aruncă spre răsăritul cenuşiu.
— Dar condiţiile în Calaculla…
Se opri, amintindu-şi probabil cele trei cicatrici care
brăzdau spatele Celaenei. O amintire permanentă a cruzimii
din minele de sare din Endovier şi o amintire a faptului că,
deşi era liberă, mii de oamenii încă munceau din greu şi
mureau acolo. În Calaculla, lagărul geamăn al Endovierului,
se zvonea că era chiar mai rău.
— Regele nu vrea să îmi acorde o audienţă, spuse Nehemia,
jucându-se acum cu o şuviţă de păr. I-am cerut de trei ori să
discutăm despre condiţiile din Calaculla şi de fiecare dată
pretinde că este ocupat. Se pare că este prea ocupat găsindu-
ţi oameni pe care să-i ucizi.
Celaena roşi la duritatea din glasul Nehemiei. Fleetfoot se
întoarse iar, dar când Nehemia luă băţul, prinţesa îl păstră în
mână.
— Trebuie să fac ceva, Elentiya, spuse Nehemia, folosind
numele pe care i-l dăduse în noaptea în care Celaena
recunoscuse că era o asasină. Trebuie să găsesc o cale de a-
mi ajuta oamenii. Când devine strângerea de informaţii o
fundătură? Când acţionăm?
Celaena înghiţi în sec. Acel cuvânt – acţionăm – o speria
mai mult decât i-ar fi plăcut să recunoască. Mai mult decât
cuvântul „planuri‖. Fleetfoot stătea la picioarele lor,
legănându-şi codiţa şi aşteptând ca băţul să fie aruncat.
Dar când Celaena nu spuse nimic, când nu promise nimic,
aşa cum făcea întotdeauna când Nehemia vorbea despre
lucrurile astea, prinţesa lăsă băţul să cadă pe pământ şi o
porni alene spre castel.
Celaena aşteptă până ce paşii Nehemiei se stinseră şi
răsuflă uşurată. Urma să se întâlnească cu Chaol în câteva
minute, pentru alergarea de dimineaţă, dar după aceea…
după aceea, avea să meargă în Rifthold. Lasă-l pe Archer să
aştepte până în acea după-amiază.
La urma urmei, regele îi dăduse o lună şi, în ciuda
propriilor ei întrebări pentru Archer, îşi dorea să plece puţin
de pe terenurile castelului. Avea bani pătaţi cu sânge de
cheltuit.
 CAPITOLUL 4
Chaol Westfall alerga prin parcul de vânătoare, Celaena
ţinând pasul cu el. Aerul rece al dimineţii era asemenea
cioburilor de sticlă în plămânii lui; răsuflarea i se învolbura
înaintea sa. Se înfofoliseră cât putuseră de bine, fără să se
îngreuneze, în mare parte doar mai multe straturi de cămăşi
şi mănuşi, dar chiar şi cu transpiraţia prelingându-se pe
trupul lui, Chaol murea de frig.
Chaol ştia că şi Celaena îngheţa. Nasul îi era roşu,
culoarea îi îmbujorase obrajii, iar urechile îi erau, de
asemenea, roşii ca focul. Observându-i privirea, Celaena îi
aruncă un rânjet, ochii ei de turcoaz fiind uimitor de
luminoşi.
— Obosit? îl tachină ea. Ştiam eu că nu te-ai ostenit să te
antrenezi cât am fost plecată.
El chicoti şi gâfâi în acelaşi timp.
— Cu siguranţă, tu nu te-ai antrenat cât ai fost plecată în
misiune. Asta e a doua oară când a trebuit să încetinesc
pentru tine.
O minciună sfruntată. Ea ţinea pasul cu el destul de uşor
acum, agilă ca un cerb cutreierând pădurea. Uneori, lui
Chaol i se părea teribil de greu să nu o privească, să
privească modul în care Celaena se mişca.
— Continuă să-ţi spui asta, zise ea şi alergă puţin mai
repede.
El mări pasul, nevrând ca ea să îl lase în urmă. Servitorii
croiseră o alee prin pătura de zăpadă care acoperea parcul,
dar pământul încă era îngheţat şi alunecos.
Chaol îşi dăduse seama de asta din ce în ce mai des în
ultima vreme – cât de mult îi displăcea când ea îl lăsa în
urmă! Cum îi displăcea când ea pleca în misiunile alea
blestemate şi nu îl contacta timp de zile întregi sau chiar
săptămâni! Nu ştia cum sau când se întâmplase, dar
începuse să îi pese dacă ea se întorcea sau nu din misiunile
ei. Şi după toate prin câte trecuseră împreună…
Îl ucisese pe Cain la duel. Îl ucisese ca să o salveze pe ea. O
parte din el nu regreta asta; o parte din el ar fi făcut-o din
nou, fără să clipească. Dar cealaltă parte încă îl trezea în toiul
nopţii, ud leoarcă într-o baltă de sudoare pe care o simţea
prea asemănătoare cu sângele lui Cain.
Celaena îl privea.
— Ce s-a întâmplat?
El se luptă cu vina crescândă.
— Ţine-ţi ochii pe cărare, altfel o să aluneci.
Pentru prima oară, ea îi ascultă sfatul.
— Vrei să vorbeşti despre asta?
Da. Nu. Dacă exista cineva care să poată înţelege vina şi
furia care îl cotropeau când se gândea la cum îl ucisese pe
Cain, ea era aceea.
— Cât de des, spuse el printre răsuflări, te gândeşti la
oamenii pe care i-ai ucis?
Ea întoarse uimită privirea spre el, apoi încetini. El nu avea
chef să se oprească şi ar fi putut continua să alerge, dar ea îl
prinse de braţ şi îl obligă să se oprească. Chipul îi era serios
acum.
— Dacă tu crezi că este în vreun fel o idee bună să mă
judeci chiar înainte să fi luat micul dejun…
— Nu, o întrerupse el, gâfâind. Nu… nu m-am referit la…
Înghiţi în sec.
— Nu te judecam.
Dacă ar putea să-şi recapete odată răsuflarea, i-ar putea
explica la ce se referise.
Privirea ei era la fel de încremenită precum parcul din jurul
lui, dar apoi îşi dădu capul într-o parte.
— E despre Cain?
Auzind-o rostindu-i numele îi făcu maxilarul să se
încleşteze, dar Chaol reuşi să încuviinţeze din cap.
Gheaţa din ochii ei se topi complet. Chaol ura mila din
privirea ei, înţelegerea.
El era căpitanul gărzii, era de aşteptat să ucidă pe cineva la
un moment dat. Deja văzuse şi făcuse destule în numele
regelui; se luptase cu oameni, îi rănise. Aşa că nici nu ar
trebui să simtă asta şi, mai ales, nu ar trebui să îi spună ei.
Era o limită între ei, undeva, şi era convins că în ultimele zile
el o încălcase din ce în ce mai des.
— Nu o să-i uit niciodată pe oamenii pe care i-am ucis,
spuse ea. Răsuflarea ei se învolbura în aerul dintre ei. Nici
măcar pe cei pe care i-am ucis pentru a supravieţui. Încă le
văd feţele, încă îmi amintesc lovitura exactă cu care i-am
ucis.
Privi către copacii scheletici.
— În unele zile, mi se pare că altcineva a făcut toate
lucrurile astea. Şi multe din vieţile pe care mă bucur că le-am
sfârşit. Indiferent de cauză, totuşi… crima tot ia cu sine o
mică parte din tine. Aşa că nu cred că îi voi uita vreodată.
Privirea ei o întâlni din nou pe a lui, iar el încuviinţă.
— Dar, Chaol, spuse ea şi îi strânse şi mai tare braţul, o
strânsoare de care el nu mai fusese conştient, ceea ce s-a
întâmplat cu Cain… acolo nu a fost asasinare, nici măcar o
crimă cu sânge rece.
El încercă să păşească înapoi, dar strânsoarea ei era fermă.
— Ceea ce ai făcut tu nu a fost ceva lipsit de onoare, şi nu
pun asta doar pentru că viaţa mea era cea pe care o salvai. Se
opri pentru o clipă. Nu vei uita niciodată că l-ai ucis pe Cain,
puse ea în cele din urmă, iar când ochii ei îi întâlniră pe ai
lui, inima lui Chaol bătu atât de tare, încât o simţi în tot
corpul.
— Dar nici eu nu voi uita ce ai făcut pentru a mă salva,
adăugă ea.
Dorinţa de a se cufunda în căldura braţelor ei era
copleşitoare. Se convinse pe sine să se retragă din
strânsoarea mâinii ei, se convinse să încuviinţeze din nou.
Era o limită între ei. Era posibil ca regele să nu se
gândească de două ori la prietenia lor, dar să treacă acea
limită finală ar putea fi fatal pentru amândoi; l-ar putea face
pe rege să pună la îndoială loialitatea, poziţia lui, totul.
 Şi dacă vreodată ar fi nevoit să aleagă între regele lui şi
Celaena… Se rugă Wyrdului să nu se confrunte niciodată cu
acea decizie. Să stea cu fermitate de această parte a liniei era
alegerea logică. Şi cea onorabilă, de asemenea, din moment ce
Dorian… Văzuse modul în care Dorian încă o privea. El nu şi-
ar trăda astfel prietenul.
— Păi, spuse Chaol cu un calm forţat, presupun că ar
putea fi de folos ca asasinul Adarlanului să îmi fie îndatorat.
Ea făcu o plecăciune înaintea lui.
— La dispoziţia ta.
Zâmbetul lui fu sincer de data asta.
— Haide, căpitane, spuse ea, pornind într-o alergare
uşoară. Mi-e foame şi n-am chef să-mi îngheţe fundul pe aici.
El râse uşor şi continuară să alerge prin parc.
*
Când îşi terminară alergarea, picioarele Celaenei se
împleticeau, iar plămânii o usturau atât de tare din pricina
frigului inhalat, încât ea credea că îi sângerau. Încetiniră pe
măsură ce se îndreptau către interiorul călduros al palatului
şi spre micul dejun pe care Celaena de-abia aştepta să îl
devoreze înainte de a pleca la cumpărături.
Intrară în grădinile castelului, croindu-şi drum printre
aleile pietruite şi tufişurile impunătoare. Celaena îşi ţinea
mâinile ascunse sub braţe. Chiar şi cu mănuşi, degetele îi
erau încă îngheţate bocnă. Iar urechile o înţepau dureros.
Poate ar trebui să poarte un batic pe cap, deşi Chaol ar
tachina-o fără milă.
Aruncă o privire furişă partenerului ei, care îşi îndepărtase
straturile exterioare de haine, dezvăluindu-şi tricoul ud
leoarcă lipit de trup. O cotiră pe după un tufiş, iar Celaena îşi
dădu ochii peste cap când văzu ce îi aştepta înainte, pe alee.
În fiecare dimineaţă, din ce în ce mai multe domniţe
găseau scuze pentru a se plimba prin grădini chiar după
răsărit. La început, fuseseră doar câteva tinere care îi
aruncaseră o privire lui Chaol şi hainelor lui transpirate şi
apoi grăbiseră pasul. Celaena ar fi putut jura că ochii le
ieşiseră din cap şi că limbile li se rostogoliseră pe pământ.
Apoi, în dimineaţa următoare, apăruseră din nou pe alee,
purtând rochii şi mai frumoase. La o zi după aceea,
apăruseră mai multe fete. Apoi şi mai multe. Iar acum, fiecare
rută directă de la parcul de jocuri către castel era patrulată
de cel puţin un grup de tinere, aşteptând ca el să treacă.
— O, te rog, sâsâi Celaena când trecură pe lângă două
femei, care priviră de sub căciulile lor îmblănite pentru a-şi
flutura genele spre el.
Probabil că se treziseră cu mult înaintea zorilor pentru a se
îmbrăca atât de elegant.
— Ce e? întrebă Chaol, ridicând din sprâncene.
Ea nu ştia dacă el pur şi simplu nu observa sau nu voia să
spună nimic, dar…
— Grădinile sunt destul de aglomerate pentru o dimineaţă
de iarnă, spuse ea precaută.
El ridică din umeri.
— Unii oameni o iau puţin razna stând închişi în casă
toată iarna.
„Sau doar se bucură de priveliştea căpitanului gărzii şi a
muşchilor lui.―
— Corect, fu însă tot ce spuse Celaena, apoi închise gura.
Nu era nevoie să evidenţieze asta dacă el era atât de
neatent. Mai ales când unele dintre domnişoare erau grozav
de frumoase.
— Astăzi mergi în Rifthold să-l spionezi pe Archer? întrebă
blând Chaol când aleea fu eliberată de fete care roşeau şi
chicoteau.
Celaena încuviinţă.
— Vreau să văd care îi este programul, aşa că probabil o
să-l urmăresc.
— De ce să nu te ajut?
— Pentru că nu am nevoie de ajutorul tău.
Ştia că probabil el avea să interpreteze răspunsul ei drept
aroganţă, ceea ce parţial şi era, dar dacă el se implica, atunci
avea să complice lucrurile când ea avea să îl ascundă pe
Archer undeva în siguranţă. Adică, după ce scotea adevărul
de la el şi afla ce planuri avea regele.
— Ştiu că nu ai nevoie de ajutorul meu. M-am gândit doar
că ai vrea…
Se opri, apoi dădu din cap, parcă mustrându-se pe sine.
Celaena se trezi vrând să ştie ce voia Chaol să spună, dar cel
mai bine era să lase baltă subiectul.
Cotiră din nou, interiorul castelului fiind atât de aproape
încât ea mai că gemu la gândul acelei călduri delicioase, dar
atunci…
— Chaol.
Vocea lui Dorian răsună în dimineaţa răcoroasă.
Ea chiar gemu atunci, un sunet de-abia şoptit. Chaol îi
aruncă o privire uimită Celaenei înainte ca amândoi să se
întoarcă şi să-l vadă pe Dorian îndreptându-se spre ei,
împreună cu un tânăr blond. Ea nu îl mai văzuse niciodată
pe acest tânăr, care era îmbrăcat elegant şi părea de vârsta
lui Dorian, dar Chaol se încordă.
Tânărul nu părea o ameninţare, deşi ea ştia mai bine să nu
subestimeze pe nimeni într-o curte ca aceasta. Avea doar un
pumnal la curea, iar chipul palid îi părea mai degrabă jovial,
în ciuda frigului dimineţii.
Îl zări pe Dorian privind-o cu o jumătate de zâmbet, un
licăr amuzat în ochii lui care o făcu pe Celaena să vrea să îl
plesnească. Apoi prinţul privi spre Chaol şi chicoti.
— Şi eu care credeam că toate domnişoarele au ieşit atât
de devreme pentru mine şi Roland. Când o să se pricopsească
toate cu o răceală zdravănă, o să le spun taţilor lor că tu eşti
de vină.
Obrajii lui Chaol se colorară uşor. Deci nu era atât de
neştiutor faţă de audienţa lor matinală, pe cât o lăsase să
creadă.
— Lord Roland, îi spuse el prietenului lui Dorian, apoi făcu
o plecăciune.
Tânărul blond îi întoarse plecăciunea.
— Căpitane Westfall.
 Vocea îi era destul de plăcută, dar ceva din ea o făcu pe
Celaena să mediteze. Nu era amuzament sau aroganţă, sau
furie… Nu-şi putea da seama ce era.
— Permite-mi să îţi fac cunoştinţă cu vărul meu, îi spuse
Dorian, bătându-l pe Roland pe umăr. Lord Roland Havilliard
de Meah. El întinse o mână spre Celaena. Roland, ea e Lilian.
Lucrează pentru tatăl meu.
Încă îi mai foloseau numele inventat când nu putea evita
întâlnirea cu membrii curţii, deşi aproape toată lumea ştia,
până la un punct, că ea nu se afla la castel pentru nimicuri
administrative sau politică.
— Plăcerea e de partea mea, spuse Roland, făcând o
plecăciune. Eşti nou-sosită la curte? Nu cred ca te-am văzut
în anii trecuţi.
Felul în care vorbea îi dezvălui Celaenei suficient despre
trecutul lui cu femeile.
— Am sosit toamna asta, spuse ea puţin cam încet.
Roland îi aruncă un zâmbet curtenitor.
— Şi ce fel de treabă faci pentru unchiul meu?
Dorian se mută de pe un picior pe altul şi Chaol încremeni,
dar Celaena îi întoarse zâmbetul lui Roland şi spuse:
— îngrop oponenţii regelui acolo unde nimeni nu-i va găsi
vreodată.
Roland, spre surprinderea ei, chicoti. Celaena nu îndrăzni
să îl privească pe Chaol, care era sigură că avea să o mustre
serios mai târziu.
— Am auzit despre Campionul regelui. Nu credeam că va fi
cineva atât de… încântător.
— Ce te aduce la castel, Roland? vru Chaol să ştie.
Când Chaol o privea pe ea aşa, de obicei se trezea fugind
îndirecţia opusă.
Roland zâmbi din nou. Zâmbea prea mult şi prea blând.
— Maiestatea Sa mi-a oferit un post în consiliul lui. Ochii
lui Chaol se fixară asupra lui Dorian, care încuviinţă
aprobator din cap. Am sosit noaptea trecută şi voi începe de
astăzi.
 Chaol zâmbi, dacă îl puteai numi zâmbet. Da, cu siguranţă
ea avea să fugă dacă vreodată Chaol avea să o privească
astfel.
Şi Dorian înţelese privirea şi chicoti intenţionat. Dar
înainte ca prinţul să poată vorbi, Roland o studie pe Celaena
mai departe, puţin cam prea intens.
— Poate că noi doi vom lucra împreună, Lilian. Poziţia ta
mă intrigă.
Pe Celaena nu ar fi deranjat-o să lucreze cu el, dar nu în
felul la care se referea Roland. Felul ei ar include un pumnal,
o lopată şi un mormânt nemarcat.
Ca şi cum i-ar fi putut citi gândurile, Chaol puse o mână
pe spatele ei.
— Am întârziat la micul dejun, spuse el, plecându-şi capul
spre Dorian şi Roland. Felicitări pentru postul tău.
Vocea lui suna de parcă ar fi înghiţit lapte stricat.
În timp ce îl lăsă pe Chaol să o conducă în interiorul
castelului, Celaena îşi dădu seama că avea nevoie disperată
de o baie. Dar nu avea legătură cu hainele ei transpirate, ci
cu rânjetul slinos şi ochii hoinari ai lui Roland Havilliard.
*
Dorian privi cum Celaena şi Chaol dispărură în spatele
tufişurilor, mâna căpitanului încă stăruind pe spatele ei. Ea
nu făcu nimic să o îndepărteze.
— O alegere neaşteptată pentru tatăl tău, chiar şi cu
competiţia aceea, medită Roland lângă el.
Dorian îşi controlă iritarea înainte de a răspunde. Niciodată
nu-l plăcuse în mod special pe vărul său, pe care îl vedea de
cel puţin două ori pe an în copilărie.
Chaol îl ura de-a binelea pe Roland şi, de fiecare dată când
venea vorba despre el, erau folosite expresii precum
„nenorocit viclean‖ şi „ticălos răsfăţat şi miorlăit‖. Cel puţin
aşa bombănise Chaol în urmă cu trei ani, după ce căpitanul îl
pocnise atât de tare pe Roland în faţă, încât tânărul leşinase.
Dar Roland o meritase. O meritase destul cât să nu
intervină în reputaţia credincioasă a lui Chaol şi, mai târziu,
în numirea lui drept căpitanul gărzii. Nu făcuse decât să
îmbunătăţească poziţia lui Chaol printre celelalte gărzi şi cei
mai puţin nobili.
Dacă Dorian şi-ar lua inima în dinţi, şi-ar întreba tatăl ce
fusese în capul lui atunci când îl numise pe Roland membru
al consiliului. Meah era un oraş mic, dar prosper de pe coasta
Adarlanului, dar nu deţinea o putere reală în politică. Nu
avea nici măcar o armată stabilă, darămite santinele ale
oraşului. Roland era fiul vărului tatălui său; poate că regele
era de părere că aveau nevoie de mai mult sânge Havilliard în
sala de consiliu. Totuşi… Roland nu avea experienţă şi
întotdeauna păruse interesat mai mult de fete decât de
politică.
— De unde vine campionul tatălui tău? întrebă Roland,
atrăgându-l pe Dorian înapoi în prezent.
Dorian se întoarse spre castel, îndreptându-se spre o
intrare diferită de cea pe care dispăruseră Chaol şi Celaena.
Încă îşi mai amintea cum arătau ei în clipa în care îi găsise
îmbrăţişaţi în camera ei, după duel, în urmă cu două luni.
— E povestea lui Lillian şi ea ar trebui s-o spună, minţi
Dorian.
Pur şi simplu, nu avea chef să îi explice vărului său despre
competiţie. Era destul de rău că tatăl lui îi ordonase să îl
ducă pe Roland la o plimbare matinală. Singurul lucru bun
fusese că o văzuse pe Celaena meditând în mod evident
asupra diverselor metode prin care îl putea îngropa pe
tânărul lord.
— Este doar pentru uzul personal al tatălui tău sau o pot
angaja şi ceilalţi consilieri?
— Eşti aici de mai puţin de o zi şi deja ai duşmani de care
vrei să scapi, vere?
— Suntem nişte Havilliard, vere. Mereu vom avea duşmani
de care va trebui să scăpăm.
Dorian se încruntă. Totuşi, era adevărat.
— Contractul ei este exclusiv cu tatăl meu. Dar dacă te
simţi ameninţat, atunci îl pot pune căpitanul Westfall să
numească un…
— O, desigur că nu. Eram doar curios.
Roland era o pacoste şi mult prea conştient de efectul pe
care înfăţişarea lui şi numele Havilliard îl aveau asupra
femeilor, dar era inofensiv. Nu-i aşa?
Dorian nu ştia răspunsul şi nici nu era sigur dacă voia să-l
ştie.
*
Salariul ei drept Campionul regelui nu era neînsemnat, iar
Celaena cheltui fiecare bănuţ din el. Pantofi, pălării, tunici,
rochii, bijuterii, arme, accesorii pentru păr şi cărţi. Cărţi,
cărţi şi cărţi. Atât de multe cărţi, încât Phillipa fu nevoită să
aducă încă o bibliotecă în camera ei.
Când Celaena se întoarse în apartamentul ei în acea după
amiază, cărând cutii cu pălării, pungi colorate cu parfumuri
şi dulciuri şi colete din hârtie maro cu cărţile pe care trebuia
neapărat să le citească imediat, aproape că le scăpă pe toate
la vederea lui Dorian Havilliard stând în foaierul ei.
— Pe toţi zeii, spuse el, observând toate achiziţiile ei.
Nu văzuse nici măcar jumătate. Acelea erau doar ce putea
căra ea. Mai multe fuseseră comandate şi mai multe aveau să
fie livrate în curând.
— Păi, spuse el în timp ce Celaena lăsă pungile pe masă,
aproape răsturnându-se peste un teanc de panglici din
mătase, măcar nu porţi negrul ăla îngrozitor astăzi.
Ea îi aruncă o privire încruntată peste umăr. Astăzi purta o
rochie ivorie cu violet, puţin cam deschisă la culoare pentru
sfârşitul iernii, dar purtată în speranţa că primăvara avea să
vină mai repede. În plus, hainele elegante îi garantau cele mai
bune servicii în orice magazin pe care îl vizita. Spre
surprinderea ei, mulţi dintre vânzători şi-o aminteau din
urmă cu mulţi ani şi îi crezuseră minciuna despre o călătorie
lungă pe continentul sudic.
— Şi cărui fapt îi datorez această plăcere? Îşi înlătură
mantia albă de blană, un alt cadou pentru sine, şi o aruncă
pe unul din scaunele din jurul mesei din foaier. Nu te-am
văzut deja în dimineaţa asta, în grădină? adăugă ea.
Dorian rămase pe scaun, cu acel rânjet copilăresc pe faţă.
— Prietenii nu au voie să se viziteze unul pe celălalt mai
mult de o dată pe zi?
Ea îl privi încruntată. Să fie prietenă cu Dorian nu era ceva
de era sigură că poate face. Nu când el avea întotdeauna acea
sclipire în ochii lui de safir şi nu când el era fiul bărbatului
care îi avea soarta în mâini. Dar în cele două luni de când
pusese capăt a orice ar fi fost între ei, se trezise deseori
fiindu-i dor de el. Nu de sărutări şi de flirturi, ci doar de el.
— Ce vrei, Dorian?
Un licăr de furie îi traversă chipul şi Dorian se ridică. Ea fu
nevoită să îşi lase capul pe spate pentru a-l privi.
— Ai spus că totuşi mai vrei să fim prieteni.
Glasul îi era coborât.
Ea închise ochii pentru un moment.
— Am vorbit serios.
— Păi, fii prietena mea, spuse el, ridicând glasul. Cinează
cu mine, joacă biliard cu mine. Spune-mi ce cărţi citeşti sau
cumperi, adăugă el, făcând un semn cu capul în direcţia
coletelor ei.
— A, da? întrebă ea, forţându-se să afişeze o jumătate de
zâmbet. Şi ai atât de mult timp zilele astea încât să vrei să
petreci ore cu mine din nou?
— Păi, am grupul meu de domniţe de care trebuie să mă
ocup, dar întotdeauna îmi pot face timp pentru tine.
Celaena flutură din gene spre el.
— Sunt cu adevărat onorată.
De fapt, gândul că Dorian stătea cu alte femei o făcea să îşi
dorească să spargă o fereastră, dar nu ar fi drept să îi arate
asta. Aruncă o privire ceasului de pe masa mică de lângă un
perete.
— De fapt, trebuie să mă întorc în Rifthold chiar acum,
spuse ea.
Nu era o minciună. Încă mai avea câteva ore de lumină
rămase, timp suficient pentru a supraveghea casa elegantă a
lui Archer şi a-l urmări pentru a-i descoperi obiceiurile şi
locurile pe care le frecventa.
Dorian încuviinţă, zâmbetul pierindu-i.
Se lăsă tăcerea, întreruptă doar de ticăitul ceasului de pe
masă. Celaena îşi încrucişă braţele, amintindu-şi mirosul lui,
gustul buzelor sale. Dar distanţa asta dintre ei, această
prăpastie oribilă care se întindea mai mult în fiecare zi… era
spre binele lor.
Dorian făcu un pas mai aproape, cu palmele îndreptate
spre ea.
— Vrei să lupt pentru tine? Asta este?
— Nu, spuse ea încet. Vreau doar să mă laşi în pace.
În ochii lui licăriră cuvintele rămase nespuse. Celaena îl
privi, nemişcată, până ce el plecă în tăcere.
Singură în foaier, Celaena îşi încleştă şi descleştă pumnii,
deodată dezgustată de toate pachetele drăguţe de pe masă.
 CAPITOLUL 5
Pe un acoperiş într-o parte foarte distinsă şi respectabilă a
Riftholdului, Celaena se ghemui în umbra unui coş de fum şi
se încruntă în adierea rece a vântului care sufla dinspre râul
Avery. Îşi verifică ceasul de buzunar pentru a treia oară. Cele
două întâlniri anterioare ale lui Archer Finn duraseră doar
câte o oră fiecare. El era în casa de peste drum de aproape
două.
Nu era nimic interesant la casa elegantă, cu acoperiş verde,
iar ea nu aflase nimic despre cine locuia acolo, cu excepţia
numelui clientului, o anumită Lady Balanchine. Folosise
acelaşi truc ca şi la celelalte două case pentru a obţine acea
informaţie: se dăduse drept mesager pentru casa lordului
cutare, mimase stinghereala, întrebase a cui casă era, vorbise
puţin cu servitoarea, apoi îşi văzuse de drum.
Celaena îşi schimbă poziţia picioarelor şi întoarse capul.
Soarele aproape apusese, temperatura scăzând cu fiecare
minut care trecea. Până să poată intra ea însăşi în casă, nu
avea să afle mai mult altceva. Şi având în vedere
probabilitatea ca Archer chiar să facă ceea ce era plătit să
facă, ea nu se grăbea să intre înăuntru. Mai bine să afle unde
mergea, cu cine se vedea şi pe urmă să facă următorul pas.
Trecuse atât de mult timp de când nu mai făcuse aşa ceva
în Rifthold, de când se ghemuia pe acoperişurile de un verde-
smarald şi afla tot ce putea despre prada ei. Era diferit de
atunci când regele o trimisese în Belhaven sau pe teritoriul
altui lord. Aici, acum, în Rifthold, se simţea ca şi cum…
Se simţea ca şi cum n-ar fi plecat niciodată. Ca şi cum ar
putea privi peste umăr să-l vadă pe Sam Cortland
îngenunchind în spatele ei. Ca şi cum, la sfârşitul nopţii, nu
s-ar fi întors la castelul de sticlă, ci la Breasla Asasinilor, în
ascunzătoarea din cealaltă parte a oraşului.
Celaena oftă, ascunzându-şi mâinile sub braţe pentru a-şi
menţine degetele calde şi agile.
 Trecuse mai mult de un an şi jumătate din noaptea de
când îşi pierduse libertatea; un an şi jumătate de când îl
pierduse pe Sam. Şi undeva, în acest oraş, se găseau
răspunsurile la cum se întâmplase totul. Dacă îndrăznea să
caute, ştia că avea să le găsească. Şi ştia că aveau să o
distrugă din nou.
Uşa din faţă a casei se deschise, iar Archer coborî mândru
scările, direct în trăsura care îl aştepta. De-abia zări o
frântură din părul lui auriu şi hainele elegante înainte ca el
să se facă nevăzut.
Gemând, Celaena se îndreptă de spate şi se grăbi să
coboare de pe acoperiş. Câteva căţărări şi sărituri o aduseră
în curând înapoi pe străzile pavate.
Urmări trăsura lui Archer, intrând şi ieşind din umbre în
timp ce îşi croia drum prin oraş, o călătorie lentă din pricina
traficului. Deşi poate Celaena nu se grăbea să afle adevărul
despre propria capturare şi despre moartea lui Sam şi, dacă
era destul de convinsă că regele se înşela în privinţa lui
Archer, o parte din ea se întreba dacă orice planuri ar fi
descoperit despre această mişcare rebelă şi planurile regelui
aveau să o distrugă, de asemenea.
Şi nu doar să o distrugă pe ea, ci tot ce ajunsese să
iubească.
*
Savurând căldura focului, Celaena îşi lăsă capul pe
spătarul micii canapele şi îşi legănă picioarele peste braţul ei.
Rândurile de pe hârtia dinaintea ei începeau să se înceţoşeze,
ceea ce nu era deloc surprinzător, având în vedere că era cu
mult trecut de ora unsprezece, iar ea era trează dinainte de
revărsatul zorilor.
Întins pe covorul roşu, tocit, în faţa ei, stiloul de cleştar al
lui Chaol licărea în flăcările focului în timp ce el răsfoia
documente, semna lucruri şi mâzgălea notiţe. Oftând uşor,
Celaena coborî actele din mâinile ei.
Spre deosebire de apartamentul ei spaţios, dormitorul lui
Chaol era doar o cameră mare, mobilată numai cu o masă
lângă o fereastră singuratică şi vechea canapea, aşezată lângă
şemineul din piatră. Câteva fâşii de tapiserie atârnau pe
pereţii gri din piatră, un dulap impunător din stejar stătea
într-un colţ, iar patul lui baldachin era decorat cu o
cuvertură destul de veche, de un stacojiu decolorat. Exista şi
o cameră de baie, nu la fel de mare ca a ei, dar suficient de
spaţioasă cât să încapă o cadă şi toaleta. Avea doar o
bibliotecă mică, plină cu cărţi meticulos aranjate. În ordine
alfabetică, dacă îl cunoştea bine pe Chaol. Şi probabil că avea
acolo doar cărţile preferate, spre deosebire de a Celaenei, care
găzduia fiecare titlu care îi cădea în mână, fie că îi plăcea
cartea sau nu. Indiferent de biblioteca lui nefiresc de
organizată, ei îi plăcea aici; era confortabil.
Începuse să vină aici în urmă cu câteva săptămâni, când
gândurile despre Elena şi Cain şi pasajul secret o goniseră
din apartamentul ei. Şi deşi el mormăise în legătură cu faptul
că ea îi invadase intimitatea, Chaol nu o expediase şi nici nu
protestase la adresa vizitelor ei dese după cină.
Stiloul lui Chaol se opri din scrijelit.
— Aminteşte-mi, la ce lucrezi?
Celaena se lăsă pe spate şi flutură hârtia deasupra
capului.
— Doar informaţii despre Archer. Clienţi, locuri frecventate,
orarul lui zilnic.
Ochii de chihlimbar ai lui Chaol se topeau în lumina
focului.
— De ce atâta deranj să-l urmăreşti când poţi să-l împuşti
şi să termini odată cu asta? Ai spus că este bine păzit şi
totuşi pare că i-ai dat destul de uşor de urmă azi.
Ea se încruntă. Chaol era prea inteligent pentru binele lui.
— Pentru că, dacă regele chiar are un grup de oameni care
conspiră împotriva lui, atunci ar trebui să obţin cât mai
multe informaţii despre ei înainte să-l ucid pe Archer. Poate
că, urmărindu-l pe el, voi descoperi mai mulţi conspiratori
sau măcar indicii despre reşedinţele lor.
Era adevărat şi urmărise astăzi trăsura lui Archer pe
străzile capitalei tocmai din acest motiv.
Dar în orele pe care le petrecuse urmărindu-l, el mersese
doar la câteva întâlniri înainte să se întoarcă acasă.
— Corect, spuse Chaol. Deci tu acum… doar memorezi
informaţii?
— Dacă sugerezi că nu am niciun motiv să fiu aici şi că ar
trebui să plec, atunci spune-mi să plec.
— Încerc doar să-mi dau seama ce este atât de plictisitor,
încât să te adoarmă acum zece minute.
Ea se sprijini pe coate.
— N-am adormit!
Chaol ridică din sprâncene.
— Te-am auzit sforăind.
— Eşti un mincinos, Chaol Westfall! Aruncă hârtia spre el
şi se prăbuşi înapoi pe canapea. Am închis ochii doar pentru
câteva minute, adăugă ea.
El dădu din nou din cap şi se întoarse la lucru.
Celaena roşi.
— N-am sforăit pe bune, nu-i aşa?
Chipul lui era cât se poate de serios când spuse:
— Ca un urs.
Ea îşi înfipse pumnul în perna canapelei. Chaol rânji.
Celaena pufni, apoi îşi lăsă braţul să atârne de pe canapea,
jucându-se cu aţele vechiului covor în timp ce privea spre
tavanul din piatră.
— Spune-mi de ce îl urăşti pe Roland.
Chaol îşi ridică privirea.
— N-am spus niciodată că îl urăsc.
Ea doar aşteptă.
Chaol oftă.
— Cred că e destul de uşor să îţi dai seama de ce îl urăsc.
— Dar a fost vreun incident care să…
— Au fost multe incidente şi nu am chef să vorbesc despre
niciunul.
Ea îşi luă picioarele de pe braţul canapelei şi se ridică în
capul oaselor.
 — Eşti ţâfnos, aşa-i?
Celaena luă un alt document, o hartă a oraşului pe care
marcase poziţiile clienţilor lui Archer. Majoritatea păreau să
fie în districtul de lux, unde trăia elita Riftholdului. Casa lui
Archer era în acel cartier, pe o stradă liniştită şi respectabilă.
Trasă cu unghia o linie în lungul ei, dar se opri când ochii îi
căzură pe o stradă la câteva blocuri distanţă.
Ştia strada aia şi ştia casa de la colţul ei. De fiecare dată
când se aventura în Rifthold, Celaena avea grijă să nu treacă
niciodată prea aproape de ea. Astăzi nu fusese diferit; ocolise
chiar câteva străzi pentru a o evita pe aceea.
Neîndrăznind să îl privească pe Chaol, întrebă:
— Ştii cine este Rourke Farran?
Numele îi produse greaţă şi se luptă cu o furie şi durere de
mult înăbuşite, dar reuşi să îl rostească. Pentru că, deşi nu
voia întreg adevărul… erau unele lucruri pe care trebuia să le
ştie despre capturarea ei. Încă mai trebuia să le ştie, după tot
acest timp.
Simţi atenţia lui Chaol îndreptată asupra ei.
— Lordul crimelor?
Ea încuviinţă, ochii zăbovindu-i pe strada unde atât de
multe lucruri merseseră atât de prost.
— Ai avut vreodată de-a face cu el?
— Nu, spuse Chaol. Dar… asta pentru că Farran e mort.
Celaena îşi ridică privirea din hartă.
— Farran e mort?
— A murit acum nouă luni. El şi trei dintre oamenii lui au
fost găsiţi ucişi de… Chaol îşi muşcă buza, încercând să îşi
amintească numele. Wesley, spuse el în cele din urmă. Un
bărbat pe nume Wesley i-a eliminat pe toţi. Era…
Chaol îşi lăsă capul într-o parte.
— Era garda personală a lui Arobynn Hamel. L-ai
cunoscut?
Celaena simţi cum i se taie răsuflarea.
— Am crezut că îl cunosc, spuse ea încet.
Pentru anii pe care îi petrecuse cu Arobynn, Wesley fusese
o prezenţă tăcută şi stinsă, un bărbat care de-abia o tolerase
şi întotdeauna avusese grijă să evidenţieze faptul că, dacă ea
devenea vreodată o ameninţare la adresa stăpânului său,
avea să o ucidă. Dar în noaptea în care fusese trădată şi
capturată, Wesley încercase să o oprească. Celaena se
gândise că era din cauză că Arobynn poruncise să fie încuiată
în camera ei, că fusese un mod de a o împiedica să caute
răzbunare pentru moartea lui Sam de mâinile lui Farran;
dar…
— Ce s-a întâmplat cu Wesley? întrebă ea. Oamenii lui
Farran l-au prins?
Chaol îşi trecu o mână prin păr, privind în jos, pe covor.
— Nu. L-am găsit pe Wesley o zi mai târziu, datorită lui
Arobynn Hamel.
Celaena simţi cum sângele îi îngheaţă în vene, dar îndrăzni
să întrebe:
— Cum?
Chaol o studie precaut.
— Corpul lui Wesley a fost înfipt în gardul din fier care
înconjura casa lui Rourke. Era… destul sânge cât să sugereze
că Wesley era viu când au făcut-o. Nu au mărturisit
niciodată, dar am avut impresia că servitorii din casă au fost,
de asemenea, instruiţi să îl lase acolo până moare.
— Am crezut că era o încercare de a echilibra duşmănia
străveche, pentru ca atunci când următorul lord al crimelor
îşi ocupa locul, să nu îl vadă pe Arobynn şi pe asasinii lui ca
pe nişte duşmani.
Celaena îşi coborî din nou privirea spre covor. În noaptea
în care fugise din Breasla Asasinilor pentru a-l vâna pe
Farran, Wesley încercase să o oprească. Încercase să îi spună
că era o capcană.
Celaena alungă gândul înainte de a ajunge la o concluzie.
Acela era un adevăr pe care trebuia să-l descopere şi să-l
studieze altă dată, când avea să fie singură, când nu trebuia
să se îngrijoreze în legătură cu Archer şi cu toată prostia aia
cu rebeliunea. Când ar putea înţelege de ce Arobynn Hamei
ar fi putut să o trădeze şi ce avea să facă cu acea oribilă
descoperire. Cât de mult avea să îl facă să sufere şi să
sângereze pentru asta.
După câteva clipe de tăcere, Chaol spuse:
— Nu am aflat niciodată de ce Wesley s-a dus după Rourke
Farran, totuşi. Wesley era doar o gardă personală. Ce avea
împotriva lui Farran?
Ochii Celaenei ardeau, iar ea privi spre fereastră, unde
cerul nopţii era scăldat în lumina lunii.
— A fost un act de răzbunare.
Putea vedea cadavrul diform al lui Sam, zăcând pe masa
aia din camera de sub sediul Breslei; încă îl putea vedea
Farran îngenuncheat în faţa ei, mâinile lui hoinărind peste
trupul ei paralizat. Înghiţi nodul din gât.
— Farran l-a capturat, torturat şi ucis pe unul dintre…
partenerii mei. Iar în noaptea următoare, am plecat să-i
întorc favoarea. Nu s-a încheiat aşa de bine pentru mine.
Un lemn trosni în foc, crăpându-se şi umplând camera cu
un licăr de lumină.
— Aceea a fost noaptea în care ai fost prinsă? întrebă
Chaol. Dar am crezut că nu ştii cine te-a trădat.
— Încă nu ştiu. Cineva ne-a angajat pe mine şi pe
partenerul meu să îl ucidem pe Farran, dar era doar o
capcană, iar Farran era momeala.
Tăcere; apoi…
— Cum îl chema?
Celaena strânse din dinţi, alungând amintirea a cum
arătase ultima oară când îl văzuse, desfigurat pe masă.
— Sam, reuşi ea să spună. Începu să respire sacadat. Nici
măcar nu ştiu unde l-au îngropat, continuă ea. Nici măcar nu
ştiu pe cine să întreb despre asta.
Chaol nu răspunse, iar ea nu ştia de ce se deranja să
vorbească, dar cuvintele pur şi simplu curgeau.
— L-am dezamăgit, spuse ea. În orice fel care contează, l-
am dezamăgit.
Din nou tăcere, apoi un oftat.
 — Într-un fel nu l-ai dezamăgit, spuse Chaol. Pun pariu că
el ar fi vrut ca tu să supravieţuieşti – să trăieşti. Aşa că nu l-
ai dezamăgit, nu în privinţa asta.
Celaena fu nevoită să se privească în altă parte ca să-şi
oblige ochii să nu mai ardă, dar încuviinţă.
După un moment, Chaol vorbi din nou:
— Numele ei era Lithaen. În urmă cu trei ani, lucra pentru
una dintre doamnele de la curte. Iar Roland a crezut că ar fi
amuzant ca eu să îl găsesc în pat cu ea. Ştiu că nu se
compară cu ceea ce ai păţit tu…
Ea nu ştiuse că el fusese vreodată interesat de cineva,
dar…
— Dar ea de ce a făcut-o?
El ridică din umeri, deşi chipul îi era încă palid din pricina
amintirii.
— Pentru că Roland este un Havilliard, iar eu sunt doar
căpitanul gărzii. El chiar a şi convins-o să meargă în Meah cu
el, deşi nu am aflat niciodată ce s-a ales de ea.
— Ai iubit-o.
— Am crezut că am iubit-o. Şi am crezut că ea mă iubea.
Chaol dădu din cap, de parcă s-ar fi mustrat pe sine. Sam te-
a iubit? întrebă el.
Da. Mai mult decât o iubise cineva vreodată. O iubise
destul cât să rişte totul, să renunţe la tot. O iubise atât de
mult încât Celaena încă simţea ecourile iubirii lui, chiar şi
acum.
— Foarte mult, şopti ea.
Ceasul bătu ora unsprezece şi jumătate, iar Chaol dădu
din cap, eliberându-se de tensiunea acumulată.
— Sunt epuizat.
Ea se ridică, cumva neavând habar cum ajunseseră să
vorbească despre oamenii care însemnaseră atât de mult
pentru ei.
— Atunci ar trebui să plec.
Chaol se ridică în picioare, ochii sclipindu-i.
— Te conduc în camera ta.
 Ea ridică privirea.
— Credeam că acum nu mai este nevoie să fiu escortată
peste tot.
— Nu e nevoie, spuse el, îndreptându-se spre uşă. Dar este
ceea obişnuiesc să facă prietenii.
— L-ai conduce pe Dorian în camera lui? Celaena îşi
flutură genele, mergând spre uşă în timp ce el o deschise
pentru ea. Sau este un privilegiu de care beneficiază doar
prietenele tale domniţe? îl tachină ea.
— Dacă aş avea prietene domniţe, cu siguranţă aş extinde
oferta. Dar nu sunt sigur dacă tu te încadrezi la domniţe,
totuşi.
— Câtă galanterie! Nu e de mirare că fetele caută scuze ca
să fie în grădină în fiecare dimineaţă.
El pufni şi rămaseră tăcuţi în timp ce înaintară pe
coridoarele sumbre ale castelului, spre apartamentul ei din
aripa cealaltă. Era o călătorie mohorâtă şi adesea una
răcoroasă, din moment ce ferestre care nu ţineau la distanţă
frigul iernii aliniau fiecare zid al coridoarelor.
Când ajunseră la uşa apartamentul său, Chaol îi ură grăbit
noapte bună şi dădu să plece. Degetele Celaenei erau pe
mânerul de bronz al uşii, când se întoarse spre el.
— Dacă pentru tine contează, Chaol, spuse ea. El se
întoarse, cu mâinile în buzunare. Dacă ea l-a ales pe Roland
în locul tău, asta o face cea mai mare fraieră din toată lumea,
continuă Celaena.
Chaol o privi pentru un moment îndelungat, înainte de a
spune grăbit:
— Mulţumesc, şi se întoarse în camera lui.
Celaena îl privi îndepărtându-se, privi muşchii puternici
încleştându-se pe spatele lui, vizibili chiar şi prin tunica
neagră, deodată recunoscătoare că Lithaen părăsise de mult
castelul.
*
Miezul nopţii bătu prin castel, clinchetul diform al ceasului
turnului din grădină răsunând prin coridoarele întunecate şi
tăcute. Deşi Chaol o escortase până la uşă, cinci minute de
păşit agitat în dormitorul ei o trimiseră să cutreiere din nou
castelul, îndreptându-se spre bibliotecă. Avea munţi de cărţi
încă necitite în camera ei, dar nu avea chef să citească
niciuna. Avea nevoie să facă ceva. Ceva care să îi distragă
mintea de la discuţia cu Chaol şi de la amintirile care ieşiseră
la iveală în acea seară.
Celaena îşi strânse pelerina în jurul ei, încruntându-se la
şuieratul vântului care viscolea zăpada de afară. Spera să fie
câteva şeminee aprinse în bibliotecă. Dacă nu, avea să ia o
carte care o interesa, să fugă înapoi în camera ei şi să se
cuibărească împreună cu Fleetfoot în patul ei călduros.
Celaena coti pe un coridor întunecat, brăzdat de ferestre,
care ducea către uşile impunătoare ale bibliotecii, şi
încremeni.
Cu vântul rece din acea seară, nu era surprinzător să vezi
pe cineva acoperit de o mantie neagră, cu gluga ascunzându-i
chipul. Dar ceva în legătură cu silueta care stătea în uşile
deschise ale bibliotecii trezi în Celaena acea parte primitivă
care îi trimise un impuls de avertizare atât de puternic, încât
nu mai făcu niciun pas.
Persoana îşi întoarse capul spre ea, oprindu-se, de
asemenea.
Afară, zăpada viscolea, lovind ferestrele şi zidurile de sticlă.
Era doar o persoană, îşi spuse ea pe măsură ce silueta se
întoarse complet să o privească. O persoană purtând o
mantie mai întunecată decât noaptea, o glugă atât de greoaie,
încât îi ascundea fiecare trăsătură a feţei.
Pufni spre ea, un sunet ameninţător, animalic.
Celaena nu îndrăzni să se mişte.
Pufni din nou şi făcu un pas spre ea. Felul în care se
mişca, asemenea fumului şi umbrei…
O căldură vagă se cuibări în pieptul ei, apoi o lumină
albastră, pulsatilă…
Ochiul Elenei strălucea.
Chestia ezită, iar Celaena încetă să mai respire.
 Sâsâi, apoi alunecă un pas înapoi, în umbrele din spatele
uşilor bibliotecii. Micul diamant albastru din centrul amuletei
ei licări mai puternic, iar Celaena clipi din pricina luminii.
Când deschise ochii, amuleta se stinse, iar creatura cu
glugă dispăruse.
Fără nicio urmă, nici măcar sunetul paşilor.
Celaena nu intră în bibliotecă. O, nu. Doar se întoarse
repede în apartamentul ei, cu cât de multe demnitate putu.
Deşi îşi tot spunea că îşi închipuise totul, că era o halucinaţie
din pricina atâtor ore de nesomn, Celaena auzea neîncetat
cuvântul ăla blestemat.
„Planuri.‖
 CAPITOLUL 6
Probabil că persoana de pe coridor nu avea nicio legătură
cu regele, îşi spuse Celaena în timp ce mergea, fără să alerge
încă, spre camera ei. Erau mulţi oameni stranii într-un castel
atât de mare şi, deşi rar vedea pe altcineva în bibliotecă,
poate că oamenii doar… îşi doreau să meargă singuri în
bibliotecă. Şi în mod anonim. La o curte unde cititul nu era
atât de la modă, poate că era doar un curtean care încerca să
îşi ascundă dragostea pentru cărţi de prietenii lui ironici.
Vreun curtean misterios, animalic. Care făcuse ca amuleta
ei să strălucească.
Celaena intră în dormitorul său chiar când începu eclipsa
de lună şi gemu.
— Desigur că este o eclipsă, mormăi ea, întorcându-se
dinspre uşile balconului şi apropiindu-se de tapiseria de pe
perete.
Deşi nu voia, deşi spera să nu o mai vadă vreodată pe
Elena… avea nevoie de răspunsuri.
Poate că regina cea moartă avea să râdă de ea şi să îi
spună că nu era nimic. Pe toţi zeii, spera ca Elena să spună
asta. Pentru că, dacă nu o făcea…
Celaena dădu din cap şi privi spre Fleetfoot.
— Ai chef să mă însoţeşti?
Câinele, de parcă simţind ce avea ea de gând să facă, se
învârti de câteva ori în pat şi se ghemui cu un pufăit.
— Mă gândeam eu, spuse ea.
În câteva minute, Celaena împinse dulapul greoi de la locul
lui din faţa tapiseriei care ascundea uşa secretă, luă o
lumânare şi începu să coboare scările uitate, spre palierul de
dedesubt.
Cele trei arcade de piatră o întâmpinară. Cea din stânga
ducea către pasajul care îi permitea să spioneze salonul
mare. Cea din centru ducea către canale şi spre ieşirea
secretă care i-ar putea salva viaţa într-o bună zi. Iar cea din
dreapta… aceea ducea către mormântul uitat al străvechii
regine.
În timp ce mergea spre mormânt, nu îndrăzni să privească
spre palierul unde îl descoperise pe Cain chemând rideracul
dintr-o altă lume, deşi rămăşiţele uşii pe care creatura o
spulberase încă zăceau pe podea. Erau găuri în zidul de
piatră în care se izbise rideracul când o urmărise până în
mormânt, înainte ca ea să ajungă la Damaris, sabia regelui
de mult pierdut, Gavin, chiar la timp pentru a ucide
monstrul.
Celaena îşi privi mâna, unde un cerc din cicatrici albe îi
brăzda palma şi îi înconjura degetul mare. Dacă Nehemia nu
ar fi găsit-o în noaptea aceea, veninul muşcăturii rideracului
ar fi ucis-o.
În cele din urmă, ajunse la uşa din capătul scării spiralate
şi se trezi holbându-se la mânerul din bronz, sub formă de
craniu, din centrul ei.
Poate că nu fusese o idee chiar atât de bună. Poate că
răspunsurile nu meritau toate astea.
Ar trebui să se întoarcă sus. Dacă stătea să se gândească
mai bine, asta putea să meargă doar prost.
Elena păruse mulţumită că Celaena îi ascultase porunca
de a deveni Campionul regelui, dar dacă ea apărea, atunci ar
părea că este dornică să execute o altă sarcină de-a Elenei.
Iar Wyrd ştia că avea destule pe cap acum.
Chiar dacă acea chestie de pe coridor nu păruse
prietenoasă.
Mânerul-craniu părea să-i zâmbească, ochii săi privind
într-ai Celaenei.
Pe toţi zeii, ar trebui să plece de acolo.
Dar degetele îi tânjeau oarecum după mânerul uşii, ca şi
cum o mână invizibilă o ghida…
— Nu ai de gând să baţi?
Celaena sări înapoi, deja cu un pumnal în mână şi
pregătită să verse sânge în timp ce se lipi de zid. Era
imposibil, probabil că îşi închipuia totul.
 Craniul de pe uşă vorbise. Gura lui se mişcase în sus şi în
jos.
Da, asta era cu siguranţă, absolut şi indiscutabil imposibil.
Mult mai puţin probabil şi mai straniu decât orice altceva
făcuse sau spusese Elena vreodată.
Privind-o cu ochi metalici, sclipitori, craniul din bronz
plescăi. Avea limbă.
Poate că Celaena alunecase pe scări şi se lovise cu capul de
piatră. Ar avea mai mult sens decât asta. Un şir nesfârşit şi
vulgar de blesteme începu să curgă prin mintea ei, fiecare
mai grosolan decât următorul, în timp ce se holba la craniu.
— O, nu fi atât de ridicolă, pufni craniul, mijind ochii. Sunt
ataşat de uşa asta. Nu te pot răni.
— Dar eşti… înghiţi Celaena în sec… magic.
Era imposibil, ar trebui să fie imposibil. Magia nu mai era,
dispăruse din regat în urmă cu zece ani, înainte să fie
interzisă de către rege.
— Totul în lumea asta este magic. Mulţumesc foarte mult
pentru că afirmi ceea ce este evident.
Celaena îşi calmă mintea năucită suficient cât să poată
spune:
— Dar magia nu mai funcţionează.
— Magia cea nouă, nu. Dar regele nu poate şterge vrăji
vechi, făcute cu puteri vechi, asemenea semnelor Wyrd. Acele
vrăji străvechi încă rezistă; mai ales cele care insuflă viaţa.
— Eşti… viu?
Mânerul chicoti.
— Viu? Sunt făcut din bronz. Nu respir, nici nu mănânc
sau beau. Deci, nu, nu sunt viu. Nici nu sunt mort. Pur şi
simplu exist.
Celaena se holbă la micul mâner. Nu era mai mare decât
pumnul ei.
— Ar trebui să îţi ceri scuze, spuse mânerul. Habar n-ai cât
de gălăgioasă şi obositoare ai fost în ultimele luni, cu toată
alergătura asta de colo-colo, măcelărind lighioane odioase.
Am tăcut până ai fost martora a suficiente lucruri stranii ca
să îmi poţi accepta existenţa. Dar, aparent, urmează să fiu
dezamăgit.
Cu mâinile tremurând, Celaena îşi puse pumnalul în teacă
şi lăsă jos lumânarea.
— Mă bucur atât de mult că, în sfârşit, mă consideri demn
să vorbeşti cu mine!
Craniul din bronz închise ochii. Craniul avea pleoape. Cum
de nu observase asta înainte?
— De ce ar trebui să vorbesc cu cineva care nu are
bunăvoinţa de a mă saluta sau măcar de a ciocăni?
Celaena trase adânc aer în piept şi privi uşa. Pietrele
pragului încă purtau urmele trecerii rideracului prin ea.
— Ea este înăuntru?
— Cine să fie înăuntru? întrebă reticent craniul.
— Elena, regina.
— Desigur că este. Este aici de o mie de ani.
Ochii craniului păreau să licărească.
— Nu îţi bate joc de mine, altfel te desprind de pe uşă şi te
topesc în foc.
— Nici măcar cel mai puternic om din lume nu m-ar putea
desprinde de pe uşa asta. Însuşi regele Brannon m-a pus aici
ca să veghez peste mormântul ei.
— Atât de bătrân eşti?
Craniul pufai.
— Cât de insensibil din partea ta să îmi insulţi vârsta!
Celaena îşi încrucişă braţele. Prostii, magia întotdeauna
ducea la prostii ca asta.
— Care este numele tău?
— Care este numele tău?
— Celaena Sardothien, mormăi ea.
Craniul râse.
— O, asta este aşa de amuzant! Cel mai amuzant lucru pe
care l-am auzit de secole bune!
— Taci din gură!
— Numele meu este Mort, dacă trebuie să ştii.
Celaena ridică lumânarea.
 — Mă pot aştepta ca toate întâlnirile noastre să fie atât de
plăcute?
Se întinse către mâner.
— Chiar n-ai de gând să baţi până la urmă? Tu chiar nu ai
maniere.
Celaena îşi folosi toată stăpânirea de sine necesară să nu-i
lovească faţa micuţă în timp ce bătu de trei ori în uşă, inutil
de tare.
Mort zâmbi cu superioritate în timp ce uşa se deschise.
— Celaena Sardothien, îşi spuse în sinea lui şi începu din
nou să râdă.
Celaena sâsâi spre el şi închise uşa.
Mormântul era slab luminat de o lumină înceţoşată, iar
Celaena se apropie de grilajul prin care pătrundea aceasta,
purtată de la suprafaţă de o rază argintie. În mod obişnuit,
locul era mai luminos, dar eclipsa întunecase mormântul.
Se opri nu prea departe de prag, puse lumânarea pe podea
şi se trezi holbându-se la… nimic.
Elena nu era acolo.
— Hei?
Mort chicoti de pe partea cealaltă a uşii.
Celaena îşi dădu ochii peste cap şi deschise brusc uşa.
Desigur că Elena nu era acolo când ea avea o întrebare
importantă. Desigur că putea vorbi doar cu cineva ca Mort.
Desigur, desigur, desigur.
— Vine în noaptea asta?! întrebă poruncitoare Celaena.
— Nu, răspunse simplu Mort, de parcă ea ar fi trebuit deja
să ştie asta. Aproape că s-a distrus ajutându-te pe tine în
aceste ultime luni.
— Poftim? Deci, ea… s-a dus?
— Deocamdată, până ce îşi recapătă puterea.
Celaena îşi încrucişă braţele, trăgând din nou aer în piept.
Camera părea să arate la fel cum o văzuse ultima oară când
fusese acolo. Cele două sarcofage din piatră erau în centru,
unul înfăţişându-l pe Gabin, soţul Elenei şi primul rege al
Adarlanului, iar celălalt pe Elena, ambii părând, într-un mod
straniu, vii. Părul argintiu al Elenei se revărsa peste marginea
coşciugului, întrerupt doar de coroana de pe capul ei şi de
urechile ascuţite delicate care o făceau jumătate om,
jumătate Fae. Atenţia Celaenei stărui asupra cuvintelor
gravate la picioarele Elenei: „Ah! Timpul se scurge!―
Brannon, tatăl Fae al Elenei, ca să nu mai spunem primul
rege al Terrasenului, gravase el însuşi cuvintele pe sarcofag.
De fapt, întregul mormânt era straniu. Stelele fuseseră
sculptate pe podea, iar copacii şi florile împodobeau tavanul
boltit. Pereţii erau împânziţi de semne Wyrd, simbolurile
antice care puteau fi folosite pentru a obţine o putere care
încă funcţiona, o putere pe care Nehemia şi familia ei o
ţinuseră secretă, până când Cain, cumva, o dobândise. Dacă
regele afla vreodată de puterea lor, dacă descoperea că putea
chema creaturi, aşa cum făcuse Cain, ar putea dezlănţui răul
asupra Erileii. Iar planurile lui ar deveni mai mortale.
— Dar Elena mi-a spus că, dacă te oboseşti să mai vii pe
aici, zise Mort, are un mesaj pentru tine.
Celaena avu sentimentul că stă în faţa unui val uriaş,
aşteptând şi tot aşteptând să se spargă. Putea aştepta,
mesajul putea aştepta, povara care i se pregătea putea
aştepta, pentru încă un moment sau două de libertate. Merse
în spatele mormântului, care fusese acoperit cu bijuterii şi
aur şi cufere din care se revărsau bogăţii.
Înaintea tuturor acestora stăteau o armură şi Damaris,
legendara sabie a lui Gavin. Mânerul ei era de un argintiu
auriu şi nu era foarte împodobită, cu excepţia unui capăt de
forma unui ochi. În centrul lui nu era nicio bijuterie; era doar
un inel gol din aur. Unele legende spuneau că atunci când
Gavin o mânuia pe Damaris, el putea vedea doar adevărul şi
de aceea fusese încoronat rege. Sau baliverne de genul ăsta.
Teaca lui Damaris era decorată cu câteva semne Wyrd.
Totul părea să aibă legătură cu semnele alea blestemate.
Celaena se încruntă şi studie armura regelui. Putea încă
vedea pe suprafaţa ei aurie zgârieturi şi câteva adâncituri.
Din bătălii, fără îndoială. Poate chiar din lupta cu Erawan,
lordul întunecat care condusese armata demonilor şi a
morţilor împotriva continentului când regatele nu erau mai
mult decât nişte teritorii militante.
Elena spusese că şi ea fusese războinică, de asemenea. Dar
nici urmă de armura ei. Unde dispăruse? Probabil, zăcea
uitată în vreun castel din alt regat.
Uitată. În acelaşi fel în care legenda redusese măreţia
prinţesei războinice la nimic mai mult decât o domnişoară la
ananghie într-un turn, pe care Gavin o salvase.
— Nu s-a terminat, nu-i aşa? îl întrebă Celaena pe Mort în
cele din urmă.
— Nu, spuse Mort, mai liniştit decât fusese înainte.
De asta se temea Celaena de săptămâni bune, de luni
bune.
Lumina palidă a lunii se stingea. În curând eclipsa avea să
fie completă, iar mormântul avea să se cufunde în beznă, cu
excepţia lumânării.
— Să-i ascultăm mesajul, spuse Celaena, oftând.
Mort îşi drese glasul, apoi spuse cu o voce care suna, într-
un mod straniu, ca a reginei:
— Dacă te-aş putea lăsa în pace, aş face-o. Dar ţi-ai trăit
viaţa conştientă de faptul că nu vei scăpa niciodată de
anumite poveri. Fie că îţi place sau nu, eşti legată de soarta
acestei lumi. Fiind Campionul regelui, te afli într-o poziţie
puternică şi poţi face diferenţa în vieţile multora.
Stomacul Celaenei se încleştă.
— Cain şi rideracul au fost doar începutul ameninţării
Frileii, continuă Mort, cuvintele lui răsunând în mormânt.
Există o putere mult mai mare pornită să ne distrugă lumea.
— Iar eu presupun că trebuie să o găsesc?
— Da. Vor exista indicii care te vor duce la ea. Semne pe
care trebuie să le urmezi. Să refuzi să ucizi ţintele regelui este
doar primul şi cel mai mărunt pas.
Celaena privi spre tavan, ca şi cum ar fi putut vedea prin
suprafaţa sculptată în biblioteca de deasupra.
— Am văzut pe cineva pe coridoarele castelului astă-seară.
Ceva. A făcut amuleta să strălucească.
— Uman? întrebă Mort, părând intrigat.
— Nu ştiu, recunoscu Celaena. Nu l-am simţit uman.
Închise ochii, trăgând adânc aer în piept. Aşteptase asta de
luni de zile.
— Totul are legătură cu regele, nu-i aşa? Toate lucrurile
astea oribile? Chiar şi ordinul Elenei este despre găsirea
oricărei puteri pe care el o deţine, a ameninţării pe care el o
reprezintă.
— Deja ştii răspunsul la asta.
Inima ei o luă la galop, de teamă, de furie, nu ştia.
— Dacă ea este atât de puternică şi ştie atât de multe,
atunci poate să meargă şi să caute sursa puterii regelui de
una singură.
— Este soarta ta şi responsabilitatea ta.
— Nu există soartă, mârâi Celaena.
— Spune fata care a fost salvată din ghearele rideracului
pentru că o forţă oarecare a obligat-o să coboare aici de
Samhuinn, să o vadă pe Damaris şi să descopere că este aici.
Celaena făcu un pas spre uşă.
— Spune fata care a petrecut un an în Endovier. Spune
fata care ştie că zeilor nu le pasă de vieţile noastre mai mult
decât ne pasă nouă de o insectă de sub picioarele noastre.
Celaena se încruntă, privind chipul sclipitor al lui Mort.
— Dacă stau să mă gândesc mai bine, nu prea văd de ce ar
trebui să ajut Erilea, când este clar că zeii nu se deranjează
nici ei să ne ajute, continuă ea.
— Nu vorbeşti serios, spuse el.
Celaena apucă mânerul pumnalului ei.
— Ba da. Aşa că spune-i Elenei să-şi găsească alt fraier
căruia să-i poruncească.
— Trebuie să găseşti sursa puterii regelui şi să afli ce
plănuieşte să facă – înainte să fie prea târziu.
Celaena pufai.
— Nu înţelegi? Deja este prea târziu. E prea târziu de ceva
ani deja. Unde era Elena acum zece ani, când putea alege
dintr-o armată de eroi? Unde era ea şi cerinţele ei ridicole
când lumea chiar avea nevoie de ele, când eroii Terrasenului
au fost ucişi sau vânaţi şi executaţi de armatele Adarlanului?
Unde era când regatele au căzut, unul câte unul, în puterea
regelui?
Ochii îi ardeau, dar Celaena alungă durerea în locul acela
întunecat din interiorul ei.
— Lumea este deja o ruină, iar eu nu voi fi victima greşelii
vreunui fraier.
Mort miji ochii. În mormânt, lumina pălise; luna era
aproape în întregime acoperită acum.
— Îmi pare rău pentru pierderile tale, spuse el cu o voce
care nu era tocmai a lui. Şi îmi pare rău şi pentru moartea
părinţilor tăi, în noaptea aceea. A fost…
— Să nu mai vorbeşti niciodată despre părinţii mei, mârâi
Celaena, îndreptând un deget către el. Nu-mi pasă dacă eşti
magic sau eşti lacheul Elenei, sau eşti doar rodul imaginaţiei
mele. Dacă mai vorbeşti vreodată de părinţii mei, fac uşa asta
bucăţi. Ai înţeles?
Mort doar se încruntă spre ea.
— Atât de egoistă eşti? Atât de laşă? De ce ai venit din nou
aici în seara asta, Celaena? Ca să ne ajuţi pe toţi? Sau doar
să te ajuţi pe tine? Elena mi-a spus despre tine, despre
trecutul tău.
— Tacă-ţi fleanca ruginită, izbucni ea şi o porni furioasă în
susul scărilor.
 CAPITOLUL 7
Celaena se trezi înainte de răsăritul soarelui cu o durere
groaznică de cap. O privire la lumânarea aproape topită de pe
noptiera ei fu suficientă ca să-şi dea seama că întâlnirea din
mormânt nu fusese doar un vis urât. Ceea ce însemna că
undeva departe, sub camera ei, exista un mâner vorbitor al
unei uşi, adus la viaţă cu ajutorul unei vrăji străvechi. Şi că
Elena găsise din nou o cale de a-i complica şi mai mult viaţa.
Celaena mormăi şi îşi scufundă faţa în pernă. Vorbise
serios seara trecută. Lumea nu mai putea fi ajutată. Chiar
dacă… chiar dacă ea văzuse din proprie experienţă cât de
periculoase puteau deveni lucrurile – cât de rele puteau fi. Şi
că persoana de pe coridor…
Se întoarse pe spate, iar Fleetfoot îi atinse obrazul cu nasul
ei umed. Mângâind leneşă capul câinelui, Celaena se holbă la
tavan şi la lumina cenuşie care pătrundea prin draperii.
Nu voia să recunoască, dar Mort avea dreptate. Mersese în
mormânt doar pentru a o pune pe Elena să se confrunte cu
creatura de pe coridor, să se asigure din nou că ea nu trebuie
să facă nimic.
„Planurile mele―, spusese regele. Iar dacă Elena o avertiza
că trebuia să i le demaşte, să afle sursa puterii lui… atunci
probabil că erau rele. Mai rele decât sclavii din Calaculla şi
Endovier, mai rele decât uciderea mai multor rebeli.
Privi tavanul pentru alte câteva momente, până ce două
lucruri îi deveniră clare.
Primul era că a nu demasca această ameninţare ar putea fi
o greşeală fatală. Elena tocmai spusese că trebuia să o
găsească. Nu spusese şi că ar trebui să o distrugă. Nimic
despre înfruntarea regelui. Ceea ce era o uşurare, presupuse
Celaena.
Iar al doilea era că trebuia să vorbească cu Archer, să se
apropie de el şi să găsească o cale de a-i înscena moartea.
Pentru că, dacă el făcea într-adevăr parte din această mişcare
care ştia despre planurile regelui, atunci ar putea-o scuti de
necazul de a-l spiona pe rege şi de a pune cap la cap orice
indicii putea găsi. Dar, odată ce avea să facă pasul către
Archer… Ei, bine, atunci totul avea să devină un joc mortal.
Aşa că Celaena făcu rapid o baie şi îşi îmbrăcă cele mai
rafinate şi călduroase haine înainte de a-l chema pe Chaol.
Era timpul ca ea să se întâlnească în mod întâmplător şi
convenabil cu Archer Finn.
*
Ca urmare a ninsorii de noaptea trecută, câteva biete
suflete fuseseră recrutate să deszăpezească cele mai bune
cartiere din Rifthold. Firmele erau deschise tot timpul anului
şi, în ciuda trotuarelor alunecoase, capitala era la fel de plină
de viaţă în acea după-amiază ca în toiul verii.
Totuşi, Celaena îşi dorea să fi fost vară, pentru că străzile
mocirloase îi udau poalele rochiei de un albastru glaciar şi
era atât de frig, încât nici măcar pelerina ei din blană albă nu
o putea încălzi. În timp ce mergeau în josul aglomeratei străzi
principale, Celaena rămase lângă Chaol. El o bătuse la cap
din nou să îl lase să o ajute cu Archer şi invitându-l cu ea
astăzi era cel mai inofensiv lucru pe care îl putea face, ca să
nu o mai cicălească. Ea insistase ca el să poarte hainele lui
obişnuite în locul uniformei de căpitan.
Pentru el, asta însemna o tunică neagră.
Din fericire, nimeni nu le dădu prea multă atenţie, nu când
erau atât de multe magazine şi atâţia oameni. Of, cât de mult
îi plăcea bulevardul ăsta, unde toate lucrurile rafinate din
lume erau vândute sau date la schimb! Bijutieri, pălărieri,
croitori, cofetari, cizmari… Deloc surprinzător, Chaol trecu pe
lângă fiecare vitrină fără măcar să privească spre deliciile
expuse.
Ca de obicei, era aglomeraţie la Willows, o ceainărie unde
ştia că Archer lua prânzul. Părea să ia masa acolo în fiecare
zi, cu alţi câţiva curtezani. Desigur, nu avea nicio legătură cu
faptul că majoritatea patroanelor de elită din Rifthold, de
asemenea, luau prânzul aici.
 Luă braţul lui Chaol pe măsură ce se apropiară de
ceainărie.
— Dacă intri arătând de parcă ai vrea să înjunghii pe
cineva, spuse Celaena încet, lipindu-şi cotul de al lui, atunci
sigur vor şti că ceva nu este în regulă. Şi, din nou, nu îi
spune lui nimic. Lasă vorbitul şi farmecul pe seama mea.
Chaol ridică din sprâncene.
— Deci eu sunt aici doar de decor?
— Zi mersi că te consider un accesoriu potrivit.
Chaol mormăi ceva ce Celaena era sigură că el nu ar fi vrut
ca ea să audă, dar îşi încetini pasul într-un mers elegant.
Lângă arcada din piatră şi sticlă a intrării în ceainărie erau
parcate trăsuri elegante, oameni urcând sau coborând din
ele. Şi ei ar fi putut lua o trăsură, ar fi trebuit să ia o trăsură,
având în vedere cât de frig era. Dar, în mod stupid, ea îşi
dorise să meargă pe jos, să vadă oraşul la braţul căpitanului
gărzii, deşi el arătase tot timpul de parcă după fiecare colţ şi
pe fiecare alee pândea o ameninţare. Dacă stătea să se
gândească mai bine, o trăsură probabil că le-ar fi făcut şi o
intrare mai potrivită.
Intrarea la Willows necesita calitatea de membru, care era
foarte greu de obţinut; Celaena servise de câteva ori ceaiul
acolo când era mai mică, datorită numelui lui Arobynn
Hamel. Încă îşi putea aminti clinchetul porţelanului, bârfele
şoptite, camera vopsită în culoarea mentei şi a frişcăi şi
ferestrele mari, din podea până în tavan, care dădeau într-o
grădină splendidă.
— Nu mergem acolo, spuse Chaol şi nu era tocmai o
întrebare.
Celaena afişă un rânjet viclean.
— Doar nu ţi-e teamă de nişte doamne bătrâne şi arţăgoase
şi de domniţe care se hlizesc.
El îi aruncă o privire încruntată, iar ea îl bătu pe umăr.
— Nu mă ascultai când îţi explicam planul? Doar o să ne
prefacem că aşteptăm pentru masa noastră. Aşa că nu te
panica: nu va fi nevoie să te lupţi cu toate domniţele astea
răutăcioase, care îşi întind ghearele spre tine.
— Data viitoare când ne antrenăm, spuse el în timp ce îşi
croiau drum prin îmbulzeala de femei elegant îmbrăcate,
aminteşte-mi să te fac praf.
O femeie în vârstă se întoarse şi se încruntă la el, iar
Celaena îi oferi o privire apologetică şi exasperată, parcă
vrând să spună „Bărbaţii!‖ Apoi îşi înfipse unghiile în tunica
groasă a lui Chaol şi îi spuse printre dinţi:
— Acum vine partea în care tu taci din gură şi te prefaci că
eşti un ornament lipsit de creier. Nu ar trebui să fie prea greu
pentru tine.
Ciupitura pe care Chaol i-o întoarse îi transmise Celaenei
că avea de gând să o facă serios să transpire la următorul
antrenament. Ea rânji.
După ce găsiră un loc chiar la baza treptelor care duceau
către uşile duble, Celaena îşi privi ceasul de buzunar. Archer
îşi începuse prânzul la ora două, iar de obicei masa se sfârşea
cam în nouăzeci de minute, ceea ce însemna că urma să
plece dintr-o secundă în alta. Ea făcu o figură bună simulând
cotrobăitul prin micuţa ei poşetă, iar Chaol, răbdător, rămase
tăcut, observând mulţimea din jurul lor, ca şi cum aceste
femei sofisticate i-ar putea ataca în orice moment.
Trecură câteva minute, iar mâinile ei amorţiră în timp ce
oamenii continuau să intre şi să iasă din ceainărie atât de
des, încât nimeni nu se deranja să observe că ei erau singurii
care nu se pregăteau să intre. Dar atunci, uşile din faţă se
deschiseră, iar Celaena zări o frântură din părul arămiu şi un
zâmbet orbitor, iar ea se mişcă.
Chaol îi făcu jocul cu un talent uimitor, escortând-o în
susul scărilor, sus, sus, până când…
— Au! se plânse ea, lovindu-se de un umăr lat şi musculos.
Chaol chiar o trase spre el, punând o mână protectoare pe
spatele ei pentru a o împiedica să se prăbuşească pe scări. Ea
privi în sus, printre gene, iar apoi…
O clipire, două clipiri.
Chipul splendid care o privea se destinse într-un zâmbet.
 — Laena?
Ea plănuise să zâmbească oricum, dar când auzi vechiul
lui nume de alint pentru ea…
— Archer!
Îl simţi pe Chaol încordându-se uşor, dar nu se deranjă să
îl privească. Era greu să îşi ia privirea de pe Archer, care
fusese şi încă era cel mai frumos bărbat pe care îl văzuse
vreodată. Nu chipeş – frumos. Pielea lui licărea aurie chiar şi
în toiul iernii, iar ochii lui verzi…
„Pe toţi zeii! Wyrdul să mă salveze!‖
Şi gura lui era o operă de artă, de asemenea, toate
trăsăturile lui senzuale şi blânde implorând să fie explorate.
Ca şi cum ar fi coborât dintr-un vis, Archer dădu brusc din
cap.
— Ar trebui să ne dăm la o parte de pe trepte, spuse el,
gesticulând cu mâna către strada de jos. Doar dacă tu şi
însoţitorul tău nu aveţi o rezervare…
— A, oricum am ajuns cu câteva minute mai devreme,
spuse ea, dând drumul braţului lui Chaol şi pornind spre
stradă.
Archer o urmă, oferindu-i ocazia de a arunca o privire
hainelor lui, tunicii excelent croite şi pantalonilor, cizmelor
înalte până la genunchi, o pelerină greoaie. Niciuna dintre
piese nu striga bogăţie, dar Celaena îşi putea da seama că
totul era scump. Spre deosebire de unii dintre curtezanii fără
gust, farmecul lui Archer fusese întotdeauna mai viguros şi
mai masculin.
Umerii laţi şi musculoşi şi corpul puternic; zâmbetul
atotştiitor; chiar şi chipul lui frumos radia un simţ al
masculinităţii care o făcea pe Celaena să se chinuie să-şi
aducă amintea ceea ce plănuise să spună.
Chiar şi Archer părea să îşi caute cuvintele când se priviră
unul pe celălalt în stradă, la câţiva paşi de mulţimea
preocupată.
— A trecut ceva timp, începu ea, zâmbind din nou.
Chaol rămase cu un pas în urma ei, extrem de tăcut. Şi
mohorât.
Archer îşi băgă mâinile în buzunare.
— Aproape că nu te-am recunoscut. Erai doar o fetiţă când
te-am văzut ultima dată. Erai… pe toţi zeii, cred că aveai
treisprezece ani.
Celaena nu se putu abţine… îl privi pe sub gene şi spuse
mieros:
— Nu mai am treisprezece ani.
Archer îi oferi un zâmbet senzual în timp ce o analiză din
cap până-n picioare, înainte să spună:
— Aşa s-ar părea.
— Şi tu te-ai mai împlinit puţin, spuse ea, întorcându-i
favoarea de a-l studia.
Archer rânji.
— Riscul profesiei.
Îşi înclină capul într-o parte, apoi îşi mută privirea pe
Chaol, care acum stătea cu braţele încrucişate. Celaena încă
îşi amintea cât de priceput era el la observarea detaliilor. Era,
probabil, unul dintre motivele pentru care devenise unul
dintre cei mai buni curtezani din Rifthold. Şi un oponent
formidabil când Celaena se antrena în Breasla Asasinilor.
Ea îi aruncă o privire lui Chaol, care era mult prea ocupat
fixându-l pe Archer cu privirea pentru a-i observa atenţia pe
care i-o acorda.
— El ştie totul, îi spuse ea lui Archer.
O oarecare tensiune se scurse de pe umerii lui Archer, dar
surprinderea şi amuzamentul dispăreau, de asemenea,
înlocuite de o compasiune ezitantă.
— Cum ai ieşit? întrebă Archer precaut, fără să
pomenească încă nimic despre profesia ei sau despre
Endovier, în ciuda asigurării ei că bărbatul care o însoţea
ştia.
— Am fost lăsată să plec. De către rege. Lucrez pentru el
acum.
Archer îl privi din nou pe Chaol, iar ea făcu un pas spre
curtezan.
 — El este un prieten, spuse ea încet.
Oare în ochii lui citea suspiciune sau teamă? Şi asta
pentru că ea lucra pentru un tiran de care lumea se temea
sau pentru că el chiar devenise un rebel şi avea ceva de
ascuns? Celaena rămase cât mai naturală posibil, la fel de
neameninţătoare şi de relaxată cum ar fi cineva care tocmai
se întâlnise cu un vechi prieten.
— Arobynn ştie că te-ai întors? întrebă Archer.
Asta nu era o întrebare pentru care Celaena era pregătită
sau pe care voise să o audă. Ridică din umeri.
— Are ochi peste tot; aş fi surprinsă dacă nu ar şti.
Archer încuviinţă solemn.
— Îmi pare rău. Am auzit despre Sam şi despre ce s-a
întâmplat la casa lui Farran în noaptea aceea.
Archer dădu din cap, închizând ochii.
— Eu doar… îmi pare rău, continuă el.
Deşi inima i se încleştă la auzul cuvintelor lui, Celaena
încuviinţă:
— Mulţumesc.
Puse o mână pe braţul lui Chaol, deodată simţind nevoia
să-l atingă, să se asigure că încă era acolo. Simţind nevoia să
înceteze să mai vorbească despre asta, de asemenea, Celaena
oftă şi se prefăcu interesată de uşile din geam de la capătul
treptelor.
— Ar trebui să intrăm, minţi ea.
Îi oferi un zâmbet lui Archer.
— Ştiu că m-am purtat ca o răsfăţată ticăloasă când te-ai
antrenat în Breaslă, dar… vrei să iei cina cu mine mâine? Am
seara liberă.
— Cu siguranţă ai avut momentele tale atunci.
Archer îi întoarse zâmbetul şi schiţă o plecăciune.
— Va trebui să reprogramez câteva întâlniri, dar mi-ar face
plăcere.
Cotrobăi prin buzunarul pelerinei şi scoase o carte de vizită
alb-gălbuie, gravată cu numele şi adresa lui.
— Doar trimite-mi vorbă cu locul şi ora şi voi fi acolo,
spuse el.
*
Celaena fu tăcută după plecarea lui Archer, iar Chaol nu
încercase să înceapă o conversaţie cu ea, deşi murea de
nerăbdare să spună ceva.
Nici măcar nu ştia de unde să înceapă.
În timpul discuţiei, nu putuse să se gândească decât la cât
de mult îşi dorea să îl dea pe Archer cu capul lui drăguţ de
zidul de piatră al clădirii.
Chaol nu era un prost. El îi cunoştea câteva dintre
zâmbete, iar roşeaţa ei nu fusese falsă. Şi deşi el nu avea
nicio pretenţie asupra ei, deşi să aibă vreo pretenţie ar fi cel
mai stupid lucru pe care l-ar putea face vreodată, gândul că
ea era sensibilă la farmecele lui Archer îl făcu să vrea să aibă
o mică discuţie cu curtezanul.
În loc să se îndrepte înapoi spre castel, Celaena începu să
meargă prin districtul bogătaşilor, în inima oraşului, cu paşi
leneşi. După aproape treizeci de minute de tăcere, Chaol se
gândi că se calmase suficient cât să fie civilizat.
— Laena? întrebă el poruncitor.
Cât de cât civilizat, cel puţin.
Fâşiile aurii din ochii ei turcoaz erau luminoase în soarele
după-amiezii.
— Dintre toate lucrurile care s-au spus acolo, ăsta te-a
deranjat cel mai tare?
Da. Să-l ferească Wyrdul, dar îl deranjase al dracului de
mult.
— Când ai spus că îl cunoşti, nu mă gândeam că atât de
bine.
Chaol se luptă cu furia bruscă şi stranie care clocotea din
nou în interiorul lui. Chiar dacă ea fusese fermecată de
frumuseţea lui, ea avea să-l ucidă pe Archer. Chaol fu nevoit
să îşi amintească asta.
— Povestea mea cu Archer mă va ajuta să obţin de la el
informaţii despre orice ar fi rebeliunea asta, spuse ea, privind
casele elegante în timp ce treceau pe lângă ele. Străzile
rezidenţiale erau liniştite, în ciuda centrului agitat al
oraşului, aflat la doar câteva străzi distanţă.
— El este unul dintre puţinii oameni care chiar mă place,
să ştii. Sau măcar o făcea în urmă cu ceva ani. Nu ar trebui
să fie prea greu să aflu ceva despre orice ar putea plănui
acest grup împotriva regelui – sau despre cine ar putea fi
ceilalţi membri.
Unei părţi din el ar trebui să-i fie ruşine pentru că se
simţise uşurat la gândul că ea avea să îl ucidă. Chaol era un
om mai bun de atât şi cu siguranţă nu era genul de bărbat
posesiv.
Iar zeii ştiau că el nu avea nicio pretenţie asupra ei. Văzuse
expresia de pe chipul ei când Archer îl menţionase pe Sam.
Chaol auzise despre moartea lui Sam Cortland întâmplător.
Nu ştiuse că Celaena şi Sam se cunoscuseră, că Celaena…
iubise vreodată atât de puternic. În noaptea în care fusese
prinsă, ea nu plecase să-şi primească banii pentru un
contract – nu, intrase în casa aia ca să se răzbune pentru
pierderea pe care el nu şi-o putea închipui.
Merseră în josul străzii, Celaena fiind aproape lipită de
Chaol. El se luptă cu dorinţa de a se apleca spre ea, de a o
trage mai aproape de el.
— Chaol? spuse ea după câteva minute.
— Hmm?
— Ştii că urăsc din tot sufletul când îmi spune Laena, nu-i
aşa?
Un zâmbet apăru în colţul buzelor lui, împreună cu un
licăr de uşurare în ochi.
— Deci, data viitoare când voi vrea să te enervez…
— Nici măcar să nu-ţi treacă prin cap!
Zâmbetul lui deveni mai larg, iar licărul de uşurare se
transformă în ceva care-l lovi în moalele capului când ea îi
zâmbi înapoi.
 CAPITOLUL 8
Celaena plănuise să petreacă restul zilei urmărindu-l pe
Archer de la distanţă, dar în timp ce se îndepărtau de
ceainărie, Chaol o informă că regele ordonase ca ea să fie
prezentă împreună cu garda la o cină oficială în acea noapte.
Şi deşi se putea gândi la mii de scuze să scape de obligaţie,
orice comportament suspect din partea ei putea atrage
atenţia nedorită. Dacă, într-adevăr, avea de gând să o asculte
pe Elena de data asta, avea nevoie ca regele, ca întregul lui
imperiu, să creadă că ea era servitorul ei ascultător.
Cina avea locul în Salonul Mare, iar Celaena se abţinu din
răsputeri să nu alerge spre masa lungă din centrul încăperii
şi să devoreze mâncarea direct din farfuriile consilierilor
adunaţi şi nobilimii dichisite. Miel fript cu cimbru şi
levănţică, raţă cu sos de portocale, fazan cu sos de ceapă
verde… Serios, nu era drept.
Chaol o postase lângă o coloană de lângă uşile din sticlă
care dădeau în curtea interioară. Deşi Celaena nu purta
uniforma neagră a gărzilor regale, cu balaurul auriu brodat
pe piept, se potrivea destul de bine peisajului cu hainele ei
negre. Măcar era destul de departe de toată lumea, astfel
încât nimeni să nu-i poată auzi stomacul mormăind.
Şi alte mese fuseseră pregătite, pentru nobilimea mai puţin
importantă care fusese invitată, cu toţii fiind îmbrăcaţi
impecabil pentru ocazie. Atenţia majorităţii, a gărzilor, a
nobilimii, rămase pe masa centrală, unde regele şi regina
stăteau împreună cu cei mai apropiaţi membri ai curţii.
Ducele Perrington, bruta mătăhăloasă, era şi el acolo, iar
Dorian şi Roland erau în apropiere, pălăvrăgind cu oamenii
simandicoşi care alcătuiau consiliul regelui. Oameni care
secătuiseră alte regate pentru a plăti pentru hainele şi
bijuteriile şi aurul din camera aceea. Nu că ea era mai presus
de ei în anumite privinţe.
Deşi încercă să evite să-l privească pe rege, de fiecare dată
când arunca o privire spre el, Celaena se întreba de ce el se
mai deranja să participe la astfel de evenimente, când se
putea descurca şi fără prostiile astea. Nu-i trecu niciun
răspuns logic prin cap. Şi nu se gândi nici măcar o clipă că el
putea fi atât de idiot, încât să-şi dezvăluie adevăratele planuri
în faţa tuturor acestor oameni.
Chaol stătea în poziţie de drepţi lângă coloana din dreptul
scaunului regelui, ochii lui scanând încăperea, mereu în
alertă. În această seară îi adusese aici pe cei mai buni oameni
ai săi, toţi aleşi de el însuşi în acea după-amiază. Nu părea
să-şi dea seama că nimeni nu ar fi atât de sinucigaş, încât să-
l atace pe rege la un asemenea eveniment public. Celaena
încercase să-i explice asta, dar Chaol doar o privise încruntat
şi îi spuse să nu-i facă probleme.
De parcă ea ar fi atât de sinucigaşă.
Cina se încheie cu regele ridicându-se şi luându-şi rămas-
bun de la oaspeţii săi, regina Georgina urmându-l tăcută şi
supusă în timp ce ieşiră din Salonul Mare. Ceilalţi oaspeţi
rămaseră, dar acum se plimbau de la o masă la alta,
discutând cu mai multă uşurinţă decât o făcuseră când
regele era de faţă.
Dorian se ridică, Roland stând încă lângă el în timp ce
vorbeau cu trei tinere domniţe, remarcabil de drăguţe. Roland
spuse ceva care le făcu pe fete să chicotească şi să roşească
în spatele evantaielor lor din dantelă, iar buzele lui Dorian
schiţară un zâmbet.
Nu era posibil ca Dorian să-l placă pe Roland. Ea nu avea
nimic mai mult decât un presentiment şi povestea lui Chaol
după care să se ghideze, dar… era ceva în ochii de smarald ai
lui Roland care o făceau să vrea să-l tragă pe Dorian cât mai
departe de el. Dorian juca un joc periculos, de asemenea,
realiză ea. Ca prinţ moştenitor, era nevoit să nu depăşească
limitele cu anumiţi oameni. Poate că Celaena ar trebui să
discute cu Chaol despre asta.
Celaena se încruntă. Să-i spună lui Chaol ar putea
însemna că trebuia să dea nişte explicaţii incomode. Poate că
ar trebui doar să-l avertizeze ea însăşi pe Dorian de îndată ce
cina lua sfârşit. În ciuda trecutului lui cu femeile, el era tot ce
trebuia să fie un prinţ: inteligent, amabil, fermecător. De ce
nu îl abordase pe el Elena pentru sarcinile ei?
Dorian nu putea şti ce pune la cale tatăl său, nu, el nu s-ar
fi purtat aşa dacă ar fi ştiut că tatăl lui avea asemenea
intenţii sinistre. Şi poate că nu ar trebui să ştie niciodată.
Indiferent de ceea ce simţea pentru el, Dorian era
moştenitorul tronului. Şi poate că tatăl său avea să-i
dezvăluie într-o zi puterea lui şi să-l oblige pe Dorian să facă
o alegere cu privire la ce fel de conducător ar fi vrut să
devină. Dar Celaena nu se grăbea să-l vadă pe Dorian făcând
acea alegere; nu încă. Când avea să o facă, ea putea doar să
se roage ca el să fie un rege mai bun decât tatăl lui.
*
Dorian ştia că Celaena îl privea. Îi aruncase priviri furişe în
tot timpul cinei insuportabile. Dar, de asemenea, se uitase şi
la Chaol, iar când o făcuse, Dorian putea să jure că tot chipul
ei se schimbase, devenise mai blând, mai meditativ.
Celaena se rezemă de stâlpul de lângă uşă, curăţându-şi
unghiile cu un pumnal. Slavă Wyrdului că tatăl lui plecase,
pentru că era destul de sigur că regele ar fi jupuit-o pentru
asta.
Roland le mai spuse ceva celor trei domniţe din faţa lui,
fete ale căror nume Dorian le auzise şi le uitase imediat, iar
ele chicotiră din nou. Cu siguranţă, Roland era un rival la
capitolul farmec. Şi se părea că mama lui Roland îl însoţise
ca să-i găsească tânărului lord o mireasă, o fată cu pământ şi
bani care să sporească importanţa unui Meah. Nu era nevoie
ca Dorian să-l întrebe pe Roland ca să ştie că până în noaptea
nunţii, vărul lui avea să se bucure de toate beneficiile vieţii
într-un castel ca tânăr lord.
Ascultându-l flirtând, privindu-l rânjind acelor fete, Dorian
nu îşi dădea seama dacă voia să-l pocnească pe Roland sau
să plece. Dar toţi anii în care trăise în curtea asta ca un focar
de infecţie îl împiedicau pe Dorian să facă altceva în afară de
a părea glorios de plictisit.
Îi aruncă din nou o privire Celaenei, doar pentru a o vedea
privindu-l pe Chaol, ai cărei ochi erau, în schimb, aţintiţi
asupra lui Roland. Simţind atenţia lui Dorian, Celaena îi
întâlni privirea.
Nimic. Nici măcar un fior. Temperamentul lui Dorian se
aprinse atât de repede, încât se trezi luptându-se să-şi
păstreze controlul. Mai ales când ea îşi luă din nou privirea
de la el – şi se întoarse pe căpitan. Şi rămase acolo. Destul.
Fără să se deranjeze să-şi ia rămas-bun de la Roland sau
de la domniţe, plecă din Salonul Mare. Avea lucruri mai
importante pentru care să se îngrijoreze decât ceea ce simţea
Celaena pentru prietenul lui. El era prinţul moştenitor al
celui mai mare imperiu din lume. Întreaga lui existenţă era
legată de coroană şi de tronul de cleştar care într-o zi avea să
fie al lui. Ea pusese capăt lucrurilor dintre ei din cauza acelei
coroane şi tronului, pentru că îşi dorea o libertate pe care el
nu i-o putea oferi… niciodată.
— Dorian, îl strigă cineva când intră pe coridor.
Nu trebuia să se întoarcă pentru a şti că era Celaena. Ea îl
prinse din urmă, potrivindu-şi paşii cu ai lui. Dorian nu ştia
nici măcar încotro mergea, ştia doar că trebuia să iasă din
Salonul Mare. Ea îi atinse braţul, iar el se uri pe sine pentru
că se bucurase de atingere.
— Ce vrei? o întrebă el.
Trecură pe coridoarele aglomerate, iar ea îl trase de braţ,
făcându-l să încetinească.
— Ce s-a întâmplat?
— De ce s-ar fi întâmplat ceva?
„De cât timp tânjeşti după el?― era întrebarea pe care i-ar fi
pus-o Dorian. La dracu cu toate. Încă îi păsa. La naiba cu el
pentru fiecare moment pe care îl petrecuse cu ea.
— Arăţi de parcă ai vrea să izbeşti pe cineva de vreun
perete.
El ridică din sprâncene. Nu-şi dădu seama că se
strâmbase.
 — Când eşti furios, îi explică ea, ochii tăi capătă… privirea
asta rece. De gheaţă.
— Sunt bine.
Continuară să meargă, iar ea continuă să-l urmeze spre…
spre oriunde mergea el. Biblioteca, hotărî Dorian, luând-o în
josul unui pasaj. Avea să meargă în biblioteca regală.
— Dacă ai ceva de spus, zise el destul de ţâfnos, atunci
spune-o.
— Nu am încredere în vărul tău.
El se opri, liniştea aşternându-se pe coridor.
— Nici măcar nu-l cunoşti.
— Poţi să-l numeşti instinct.
— Roland este inofensiv.
— Poate. Poate nu. Poate că are propriile planuri pentru
care se află aici. Iar tu eşti prea deştept ca să fii un pion în
jocul cuiva, Dorian! El este din Meah.
— Şi?
— Şi Meah este un oraş-port micuţ şi insignifiant. Asta
înseamnă că are puţin de pierdut şi mult de câştigat. Asta îi
face pe oameni periculoşi. Nemiloşi. Te va folosi dacă va
putea.
— La fel cum o asasină din Endovier m-a folosit ca să
ajungă Campionul regelui?
Celaena rămase cu gura căscată.
— Asta crezi tu că am făcut?
— Nu ştiu ce să cred.
Dorian se întoarse.
Ea mârâi, la propriu, la el.
— Păi, lasă-mă să-ţi spun ce cred eu, Dorian! Cred că eşti
obişnuit să primeşti ce vrei, pe cine vrei. Şi doar pentru că nu
ai putut să primeşti pe cine ai vrut de data asta…
Dorian se întoarse valvârtej spre ea.
— Nu ştii nimic despre ce am vrut eu. Nici măcar nu mi-ai
dat ocazia să-ţi spun.
Ea îşi dădu ochii peste cap.
— Nu port discuţia asta acum, zise ea. Am venit să te
avertizez în legătură cu vărul tău, dar e evident că nu-ţi pasă.
Aşa că nu te aştepta să îmi pese când te vei trezi că nu eşti
nimic mai mult decât o marionetă. Dacă nu eşti deja una.
El deschise gura, atât de aproape să izbucnească, încât ar
fi putut lovi cu pumnul cel mai apropiat perete, dar Celaena
deja se îndepărta grăbită.
*
Celaena stătea în faţa gratiilor celulei lui Kaltain Rompier.
Domniţa care odată fusese frumoasă era ghemuită lângă
perete, cu rochia prăfuită şi părul negru despletit şi încâlcit.
Îşi îngropase faţa în mâini, dar Celaena încă putea vedea că
sudoarea licărea pe pielea ei, care avea o tentă cenuşie. Şi
mirosul…
Nu o mai văzuse de la duel; din ziua în care Kaltain o
drogase pe Celaena, sperând să moară de mâinile lui Cain.
Odată ce îl învinsese pe Cain, Celaena plecase fără să fie
martoră la criza de urlete făcută de Kaltain. Aşa că ratase
momentul în care Kaltain mărturisise din greşeală că o
otrăvise, pretinzând că fusese manipulată de fostul ei amorez,
ducele Perrington. Ducele negase acuzaţiile ei, iar Kaltain
fusese trimisă aici, jos, să-şi aştepte pedeapsa.
Două luni mai târziu, se părea că încă nu ştiau ce să facă
cu ea sau nu le păsa.
— Bună, Kaltain, spuse ea încet.
Kaltain ridică uşor capul, ochii ei negri licărind când o
recunoscură pe Celaena.
— Bună, Celaena.
 CAPITOLUL 9
Celaena făcu un pas mai aproape de gratii. O găleată în
care să-şi facă nevoile, una cu apă, firimiturile ultimei ei
mese şi fân mucegăit pe post de pat; asta era tot ce avea
Kaltain în celulă.
„Tot ce merită.―
— Ai venit să te amuzi? întrebă Kaltain.
Vocea ei, care odată fusese melodioasă şi cultă, era acum
puţin mai mult decât o şoaptă răguşită. Era atât de frig aici,
era o minune că prizoniera nu se îmbolnăvise deja.
— Am câteva întrebări pentru tine, spuse Celaena, vorbind
încet.
Nu voia ca gărzile să tragă cu urechea.
— Sunt ocupată azi. Kaltain zâmbi, rezemându-şi capul de
zidul din piatră. Vino mâine, continuă ea.
Arăta mai tânără cu părul de abanos despletit. Nu putea fi
mai în vârstă decât Celaena însăşi.
Celaena se lăsă în genunchi, ţinându-se cu o mână de
gratii pentru a-şi menţine echilibrul. Metalul era înfiorător de
rece.
— Ce ştii despre Roland Havilliard?
Kaltain îşi ridică privirea spre tavanul din piatră.
— Ne vizitează?
— A fost chemat în consiliul regelui.
Ochii negri ca noaptea ai lui Kaltain îi întâlniră pe ai
Celaenei. Era o urmă de nebunie acolo, dar şi precauţie şi
epuizare.
— De ce mă întrebi despre el?
— Pentru că vreau să ştiu dacă este de încredere.
Kaltain râse încet.
— Nimeni nu este de încredere. Şi, în special, nu Roland.
Lucrurile pe care le-am auzit despre el ţi-ar întoarce chiar şi
ţie stomacul pe dos, pun pariu.
— Cum ar fi?
 Kaltain zâmbi.
— Scoate-mă din celula asta şi poate îţi voi spune.
Celaena îi întoarse zâmbetul.
— Ce zici dacă intru în celula asta şi găsesc o altă cale să
te fac să vorbeşti?
— Nu, şopti ea, mişcându-se astfel încât Celaena putu să
vadă vânătăile care îi încercuiau încheieturile.
Semănau în mod deranjant cu amprentele unei mâini.
Kaltain îşi ascunse braţele în faldurile rochiei.
— Paza din tura de noapte se face că nu vede nimic atunci
când mă vizitează Perrington.
Celaena îşi muşcă buza.
— Îmi pare rău, spuse ea şi vorbea serios.
Şi avea de gând să-i spună despre asta lui Chaol când avea
să-l vadă; să se asigure că va purta o discuţie cu schimbul de
noapte.
Kaltain îşi odihni obrazul pe genunchi.
— El a stricat totul. Şi nici măcar nu ştiu de ce. De ce nu
m-a trimis acasă în loc să mă arunce în temniţa asta?
Vocea îi era foarte distantă, voce pe care Celaena o
recunoştea din timpul petrecut în Endovier. Odată ce
amintirile şi durerea şi teama preluau controlul, nu avea să
mai existe vreo şansă să scoată vreun cuvânt de la ea. Aşa că
întrebă rapid:
— Ai fost apropiată de Perrington. Ai auzit vreodată ceva
despre planurile lui?
O întrebare periculoasă, dar dacă exista cineva care să-i
poată răspunde aceea era Kaltain.
Dar fata privea în gol şi nu răspunse.
Celaena se ridică.
— Mult noroc, spuse ea.
Kaltain doar tresări, ascunzându-şi mâinile sub braţe.
Ar trebui s-o lase pe Kaltain să îngheţe de frig pentru tot ce
încercase să-i facă. Ar trebui să iasă zâmbind din temniţă,
pentru că, pentru prima oară, persoana potrivită era închisă.
— Ei încearcă să atragă corbii să zboare pe aici, murmură
Kaltain, mai mult pentru sine decât pentru Celaena. Iar
durerile de cap sunt mai crunte cu fiecare zi care trece. Din
ce în ce mai rău şi pline de fâlfâitul ăla insuportabil de aripi.
Celaena nu înţelegea. Ea nu auzea nimic, niciun croncănit
şi, cu siguranţă, niciun fâlfâit de aripi. Chiar dacă erau corbi,
temniţa era atât de adânc sub pământ, încât era imposibil să-
i audă de acolo.
— Ce vrei să spui?
Dar Kaltain deja se ghemuise din nou la perete, încercând
să se încălzească. Celaena nu voia să se gândească la cât de
rece trebuia să fie celula în timpul nopţii; ea ştia cum era să
te ghemuieşti aşa, să cauţi disperat orice fărâmă de căldură,
întrebându-te dacă te vei mai trezi dimineaţa sau dacă frigul
te va răpune până atunci.
Fără să-şi dea prea mult timp de gândire, Celaena îşi
dezlegă pelerina neagră. O aruncă cu grijă printre gratii,
ţintind astfel încât să evite voma uscată de pe podeaua din
piatră a celulei. Auzise, de asemenea, despre dependenţa de
opiu a fetei – să fie închisă fără medicamentul ei probabil că o
adusese pe marginea nebuniei, asta dacă nu era nebună de la
bun început.
Kaltain privi pelerina care îi ateriză în braţe, iar Celaena se
întoarse şi o porni pe coridorul îngust şi rece, spre etajele
călduroase de mai sus.
— Uneori, spuse încet Kaltain, iar Celaena se opri. Uneori
cred că ei m-au adus aici, continuă ea. Nu ca să mă mărit cu
Perrington, ci cu un alt scop. Vor să mă folosească.
— Să te folosească pentru ce?
— Nu-mi spun niciodată. Când vin aici jos, nu-mi spun
niciodată ce vor. Nici măcar nu-mi amintesc. Totul este
doar… fragmente. Cioburi dintr-o oglindă spartă, fiecare
reflectând propria imagine.
Era nebună. Celaena îşi suprimă dorinţa de a face un
comentariu răutăcios, amintirea vânătăilor lui Kaltain
contribuind la asta.
— Îţi mulţumesc pentru ajutor.
 Kaltain se înfăşură în pelerina Celaenei.
— Ceva vine, şopti ea. Iar eu trebuie să îi ies în
întâmpinare. Celaena răsuflă, nedându-şi seama că îşi ţinuse
respiraţia.
Conversaţia asta era inutilă.
— La revedere, Kaltain!
Fata doar râse uşor, iar sunetul o urmări pe Celaena mult
timp după ce părăsi temniţa rece ca gheaţa.
*
— Nemernicii ăia, scuipă Celaena, strângând atât de tare
ceaşca în mână, încât Celaena crezu că prinţesa avea să o
spargă.
Stăteau amândouă în patul ei, o tavă mare cu micul dejun
zăcând între ele. Fleetfoot le privea fiecare înghiţitură, gata să
devoreze fiecare firimitură scăpată.
— Cum pot gărzile să-i întoarcă spatele aşa? continuă ea.
Cum pot gărzile să o ţină în condiţiile astea? Kaltain este un
membru al curţii, iar dacă ei o tratează pe ea aşa, atunci nu-
mi prea pot închipui cum îi tratează pe criminalii din alte
clase sociale.
Nehemia se opri, privind-o pe Celaena parcă cerându-şi
scuze.
Celaena ridică din umeri şi dădu din cap. După ce o văzuse
pe Kaltain, plecase să-l urmărească pe Archer, dar începu un
viscol atât de puternic, încât vizibilitatea era aproape
imposibilă. După o oră de încercări eşuate de a-l găsi în
oraşul acoperit de zăpadă, renunţase şi se întorsese la castel.
Furtuna continuase toată noaptea, aşternând o pătură de
zăpadă mult prea groasă pentru ca Celaena să-şi facă
obişnuita alergare cu Chaol. Aşa că o invitase pe Nehemia să
o însoţească la micul dejun în pat, iar prinţesa, care era
acum de-a dreptul sătulă de zăpadă, era mai mult decât
fericită să alerge în camera Celaenei şi să se ascundă sub
păturile călduroase.
Nehemia puse jos ceaşca de ceai.
— Trebuie să-i spui căpitanului Westfall despre cum este
tratată.
Celaena îşi termină biscuitul şi se lăsă pe spate în pernele
moi.
— Deja am făcut-o. S-a ocupat de asta.
Nu era nevoie să menţioneze că, după ce Chaol se întorsese
în dormitorul lui, unde Celaena citea, tunica îi era şifonată,
degetele îi erau jupuite, iar în ochii lui castanii era un licăr
mortal care îi spuse Celaenei că paza de la temniţe avea să
sufere schimbări serioase şi membri noi.
— Ştii, medită Nehemia, împingând-o cu piciorul pe
Fleetfoot în timp ce câinele încerca să fure mâncare de pe
tavă, curţile regale nu au fost întotdeauna aşa. Au fost
vremuri în care oamenii preţuiau onoarea şi loialitatea, când
să serveşti un conducător nu însemna doar supunere şi frică.
Dădu din cap, pletele aurii legănându-i-se uşor. În soarele
dimineţii, pielea ei măslinie era fină şi atrăgătoare. Pe bune,
era puţin cam nedrept că Nehemia era atât de frumoasă
naturală, mai ales la revărsatul zorilor.
Nehemia continuă:
— Cred că o asemenea onoare a dispărut din Adarlan cu
multe generaţii în urmă, dar înainte de căderea Terrasenului,
curtea sa regală a fost cea care a dat acest exemplu. Tatăl
meu obişnuia să-mi spună poveşti despre curtea din
Terrasen, despre războinicii şi lorzii care îl slujeau pe regele
Orion, despre puterea fără rival şi curajul şi loialitatea curţii
sale. De aceea regele Adarlanului a pus ochii mai întâi pe
Terrasen. Pentru că era cel mai puternic şi pentru că, dacă
Terrasenului i se dădea şansa să ridice o armată împotriva
lui, Adarlanul ar fi fost anihilat. Tata încă spune că, dacă ar fi
ca Terrasenul să se ridice din nou, ar putea avea o şansă; ar
fi o ameninţare reală pentru Adarlan.
Celaena privi spre şemineu.
— Ştiu, reuşi ea să spună.
Nehemia se întoarse pentru a o privi.
— Crezi că va mai exista vreodată o curte regală ca aceea?
Nu doar în Terrasen, ci oriunde? Am auzit că cea din
Wendlyn încă se ghidează după vechile principii, dar ei sunt
dincolo de ocean şi nu ne ajută cu nimic. Şi-au mutat privirea
în altă direcţie în timp ce regele ne-a cucerit pământurile şi
încă refuză toate strigătele pentru ajutor.
Celaena se forţă să pufăie, să îşi fluture mâna cu
nemulţumire.
— Asta este o discuţie teribil de greoaie pentru micul
dejun.
Îşi umplu gura cu pâine prăjită. Când îndrăzni să îi arunce
o privire prinţesei, expresia Nehemiei rămase meditativă.
— Ai vreo veste despre rege?
Nehemia ţâţâi.
— Doar că l-a inclus pe viermele ăla mic, Roland, în
consiliul lui, iar lui Roland se pare că i s-a dat sarcina să se
ocupe de mine. Aparent, am fost prea băgăreaţă cu ministrul
Mullison, consilierul responsabil cu lagărul de muncă din
Calaculla. Se presupune că Roland trebuie să mă liniştească.
— Nu pot să-ţi spun pentru cine îmi pare mai rău: pentru
tine sau pentru Roland.
Nehemia o înghionti cu cotul, iar Celaena chicoti, dându-i
mâna la o parte. Fleetfoot profită de neatenţia lor temporară
şi fură o bucată de bacon direct de pe platou, iar Celaena
strigă:
— Hoaţă neruşinată!
Dar Fleetfoot sări de pe pat, fugi lângă şemineu şi se holbă
direct la Celaena în timp înfulecă restul de bacon.
Nehemia râse, iar Celaena se trezi făcând la fel,
aruncându-i lui Fleetfoot încă o bucată de bacon.
— Hai să stăm în pat toată ziua, spuse Celaena, tolănindu-
se pe perne şi ghemuindu-se în pături.
— Fii sigură că mi-ar plăcea să pot, spuse Nehemia, oftând
adânc. Of, am treburi de făcut.
Şi ea avea chestiuni de făcut, îşi dădu seama Celaena.
Cum ar fi să se pregătească pentru cina cu Archer din acea
seară.
 CAPITOLUL 10
Dorian tremură în timp ce intră la cuşti în acea după-
amiază, scuturând zăpada de pe pelerina sa roşie. În urma
lui, Chaol îşi sufla aer cald în mâini, iar cei doi tineri
înaintară grăbiţi, podelele acoperite de paie scârţâind sub
paşii lor. Dorian ura iarna – frigul insuportabil şi felul în care
cizmele lui nu păreau niciodată uscate.
Aleseseră să intre prin castel pe la cuştile câinilor pentru
că era cea mai simplă cale de a-l evita pe Hollin, fratele de
zece ani al lui Dorian, care se întorsese de la şcoală în acea
dimineaţă şi deja îşi striga dorinţele către orice ghinionist
care îi apărea în cale. Hollin nu i-ar căuta niciodată aici. El
ura animalele.
Merseră prin corul de lătrături şi scheunaturi, Dorian
oprindu-se din când în când pentru a-şi saluta vreun
preferat. Şi-ar fi putut petrece restul zilei aici, măcar de-ar fi
putut scăpa de cina dată în onoarea lui Hollin!
— Nu pot să cred că mama l-a scos din şcoală, bombăni el.
— Îi era dor de fiul ei, spuse Chaol, încă frecându-şi
mâinile, deşi cuştile erau destul de călduroase în comparaţie
cu frigul de afară.
— Iar acum că mişcarea asta împotriva tatălui tău ia
amploare, adăugă el, regele vrea ca Hollin să fie acolo unde îl
poate supraveghea îndeaproape până când pune lucrurile la
punct.
„Până când Celaena va ucide toţi trădătorii‖ asta era ceea
ce Chaol nu era nevoie să spună.
Dorian oftă.
— Nici nu vreau să-mi imaginez ce cadou absurd i-o fi
cumpărat mama. Ţi-l aminteşti pe ultimul?
Chaol rânji. Era greu să nu-şi amintească ultimul cadou pe
care Georgina i-l cumpărase fiului ei mai mic: patru ponei
albi, cu o caleaşcă mică, aurită. Hollin călcase în picioare
jumătate din grădina preferată a reginei.
 Chaol îl conduse pe Dorian spre uşile îndepărtate de la
capătul cuştilor.
— Nu-l poţi evita la nesfârşit.
Chiar în timp ce căpitanul vorbea, Dorian îl vedea scanând
împrejurimile, ca întotdeauna, căutând orice semn de pericol,
orice ameninţare. După atâţia ani, Dorian se obişnuise cu
asta, dar încă îi deranja puţin mândria.
Intrară pe uşile din sticlă, în castel. Pentru Dorian,
coridorul era călduros şi luminos; coroniţe şi ghirlande din
flori nemuritoare încă decorau arcadele şi mesele. Pentru
Chaol, presupuse el, un duşman putea aştepta oriunde.
— Poate că s-a schimbat în ultimele luni, poate s-a
maturizat puţin, spuse Chaol.
— Ai spus asta şi vara trecută şi aproape că i-am scos
dinţii cu un pumn.
Chaol dădu din cap.
— Slavă Wyrdului că fratele meu se temea prea mult de
mine ca să-mi întoarcă vorbele.
Dorian încercă să nu pară surprins. De când Chaol
renunţase la titlul de moştenitor în Anielle, nu-şi mai văzuse
familia de ani de zile şi rar vorbea despre ea.
Dorian l-ar fi putut ucide bucuros pe tatăl lui Chaol pentru
că îl renegase, refuzând chiar să-l vadă pe Chaol când îşi
adusese familia în Rifthold pentru o întâlnire importantă cu
regele. Deşi Chaol nu o spusese niciodată, Dorian ştia că
rănile erau adânci.
Dorian oftă adânc.
— Adu-mi iar aminte… de ce merg la cina asta?
— Pentru că tatăl tău ne va ucide dacă nu apari să-l
întâmpini cum se cuvine pe fratele tău.
— Poate că o va angaja pe Celaena să o facă.
— Ea are planuri pentru cina din seara asta. Cu Archer
Finn.
— Nu se presupune că ar trebui să-l ucidă?
— Se pare că vrea informaţii. Nu-l plac, adăugă Chaol după
o pauză lungă.
 Dorian se încordă. Reuşiseră, cel puţin până atunci, să nu
vorbească despre ea – iar pentru acele câteva ore fusese ca şi
cum nimic nu s-ar fi schimbat vreodată între ei. Dar lucrurile
se schimbaseră.
— Nu cred că trebuie să-ţi faci griji că Archer ar putea să o
ia cu el, mai ales dacă va fi mort până la sfârşitul lunii.
Cuvintele îi ieşiră mai dure şi mai reci decât intenţionase.
Chaol îi aruncă o privire.
— Crezi că despre asta îmi fac griji?
„Da. Şi este evident pentru toată lumea, în afară de voi
doi.―
Dar Dorian nu voia să poarte discuţia asta cu Chaol, iar
Chaol, sigur ca naiba, nu voia să poarte discuţia asta cu el,
aşa că Dorian doar ridică din umeri.
— Va fi bine, iar tu o să râzi mai târziu pentru că ţi-ai făcut
griji. Chiar dacă Archer este aşa de bine păzit cum pretinde
Celaena, ea este Campion pentru un motiv, nu-i aşa?
Chaol încuviinţă, deşi Dorian încă îi putea citi grija în ochi.
*
Celaena ştia că rochia de un roşu aprins era puţin cam
scandaloasă. Şi ştia şi că nu era potrivită pentru iarnă, având
în vedere cât de decoltată era în faţă, iar în spate şi mai
decoltată. Suficient de decoltată cât să dezvăluie prin
împletitura din dantelă neagră că nu purta corset pe
dedesubt.
Dar lui Archer Finn mereu îi plăcuseră femeile care erau
îndrăzneţe cu hainele lor, care erau cu un pas înaintea
modei. Iar rochia asta, cu corsajul strâns pe corp, lungă, cu
mâneci strâmte şi o fustă vaporoasă, era la fel de nouă şi de
diferită pe cât arăta.
De aceea, când dădu de Chaol în drum spre ieşire din
apartamentul ei, Celaena nu fu foarte surprinsă când el
încremeni pe loc şi clipi. Apoi clipi din nou.
Celaena îi zâmbi.
— Bună şi ţie.
Chaol stătea nemişcat, ochii lui arămii plimbându-se peste
rochia ei.
— Nu porţi asta.
Celaena pufăi şi trecu pe lângă el, oferindu-i, în mod
intenţionat, o privelişte mult mai provocatoare a spatelui ei.
— O, ba da. O port.
Chaol îşi potrivi paşii cu ai ei în timp ce Celaena se
îndrepta spre poarta principală, spre trăsura care o aştepta.
— O să răceşti cobză.
Celaena îşi puse pelerina din blană de hermină pe umeri.
— Nu cu asta.
— Ai măcar vreo armă la tine?
Ea coborî cu paşi fermi treptele care duceau pe coridorul
de la intrare.
— Da, Chaol, am arme. Şi port rochia asta pentru că vreau
ca Archer să se întrebe acelaşi lucru. Să creadă că nu am
niciuna asupra mea.
Într-adevăr, avea cuţite legate de picioare, iar agrafele
prinse în părul care îi curgea într-o cascadă ondulată pe un
umăr erau lungi şi ascuţite – ascunse cu grijă, spre
încântarea ei, de Philippa, pentru ca Celaena să nu fie nevoită
„să meargă de colo-colo cu metal rece între sâni―.
— A, fu tot ce spuse Chaol. Ajunseră la intrarea principală
în tăcere, iar Celaena îşi puse mănuşile din piele pe măsură
ce se apropiau de uşile maiestuoase din sticlă care se
deschideau spre curte. Era pe punctul de a coborî treptele din
faţă, când Chaol îi atinse umărul.
— Ai grijă, spuse el, studiind trăsura, şoferul, lacheul.
Păreau să fi trecut inspecţia.
— Nu te pune în pericol, adăugă el.
— Ştii că asta este slujba mea.
Celaena nu ar fi trebuit să-i spună niciodată despre
capturarea sa, nu ar fi trebuit să-l lase să vadă că putea fi
vulnerabilă, pentru că acum el avea să se îngrijoreze pentru
ea şi să se îndoiască de ea şi să o enerveze la nesfârşit. Nu
ştia de ce o făcuse, dar se scutură de atingerea lui şi spuse
printre dinţi:
 — Ne vedem mâine.
Chaol încremeni, ca şi cum ar fi fost lovit de trăsnet,
scrâşnind din dinţi.
— Cum adică, mâine?
Din nou, furia acea idioată preluă controlul, iar Celaena îi
aruncă un zâmbet.
— Eşti băiat deştept, spuse ea, mergând spre trăsură. Dă-ţi
singur seama.
Chaol continuă să o privească încremenit, de parcă nu ar li
cunoscut-o. Celaena nu avea să îi permită să o creadă
vulnerabilă sau stupidă, sau lipsită de experienţă, nu când
muncise din greu şi sacrificase atâtea ca să ajungă în acest
punct. Poate că fusese o greşeală să îl lase să se apropie de
ea; pentru că ideea că el se gândea că ea era slabă, că avea
nevoie de protecţie, o făcea să vrea să snopească pe cineva.
— Noapte bună, spuse ea, iar înainte să mediteze asupra
acelor gânduri, urcă în trăsură şi porni la drum.
Avea să se îngrijoreze în privinţa lui Chaol mai târziu. Astă-
seară, se concentra asupra lui Archer, ca să scoată adevărul
de la el.
*
Archer aştepta într-un salon exclusivist, frecventat de elita
din Rifthold. Majoritatea meselor erau deja ocupate, hainele
şi bijuteriile elegante ale clienţilor licărind în lumina palidă.
Când servitorul de la intrare îi luă pelerina, Celaena se
asigură că se întoarce cu spatele spre Archer, pentru ca el să
poată privi bine dantela neagră care îi acoperea spatele gol (şi
îi ascundea cicatricile din Endovier). Simţi şi ochii
servitorului aţintiţi pe spatele ei, dar se prefăcu că nu
observă.
Archer trase adânc aer în piept, iar ea se întoarse şi îl văzu
rânjind şi dând uşor din cap.
— Cred că „uimitor‖, „superb‖ şi „orbitor‖ sunt cuvintele pe
care le cauţi, spuse ea.
Îi luă braţul în timp ce erau conduşi la o masă ascunsă
într-un alcov din camera împodobită.
 Archer îşi trecu un deget peste mâneca din catifea roşie a
rochiei sale.
— Mă bucur să văd că gusturile tale s-au maturizat odată
cu tine. Şi cu aroganţa ta, se pare.
Celaena ar fi zâmbit oricum, îşi spuse în sinea ei.
De îndată ce se aşezară la masă, li se citi meniul şi
ordonară vinul, Celaena se trezi privind fix acel chip splendid.
— Deci, spuse ea, lăsându-se pe spate în scaun, câte
domniţe vor să mă ucidă în seara asta pentru că îţi răpesc
din timp?
El râse uşor.
— Dacă ţi-aş spune, ai fugi mâncând pământul înapoi la
castel.
— Încă mai eşti aşa de faimos?
Archer luă o gură de vin şi îşi flutură graţios mâna.
— Încă mai am datorii faţă de Clarisse, spuse ea,
pomenind-o pe cea mai influentă şi bogată doamnă din
capitală. Dar… da.
Ochii îi licăriră.
— Şi prietenul tău morocănos? continuă Archer. Ar trebui
să-mi păzesc şi eu spatele în seara asta?
Totul era ca un dans, un preludiu la ceea ce avea să
urmeze mai târziu. Celaena îşi flutură genele.
— El ştie mai bine decât să încerce să mă ţină închisă.
— Wyrdul să-l ajute pe bărbatul care o face. Încă îmi
amintesc ce drăcuşor împieliţat erai.
— Şi eu care credeam că mă găseşti fermecătoare.
— În felul în care puiul unei pume este fermecător,
presupun.
Celaena râse şi luă o gură mică de vin. Trebuia să îşi
păstreze mintea cât mai limpede. Când puse paharul pe
masă, observă că Archer o privea trist şi meditativ, la fel cum
o făcuse cu o zi în urmă.
— Pot să te întreb cum ai ajuns să lucrezi pentru el?
Celaena ştia că se referea la rege – şi mai ştia şi că Archer
era conştient că nu erau singuri în salon. Ar fi fost un asasin
priceput. Poate că suspiciunile regelui nu erau atât de
exagerate.
Dar ea se pregătise pentru întrebarea asta şi pentru multe
altele, aşa că îi aruncă un zâmbet răutăcios şi spuse:
— Se pare că talentul meu este mai potrivit pentru ajutarea
imperiului decât pentru minerit. Să lucrez pentru el sau
pentru Arobynn este aproape acelaşi lucru.
De fapt, asta nu era o minciună.
Archer încuviinţă uşor şi gânditor din cap.
— Profesiile noastre au fost întotdeauna asemănătoare. Mă
refer la a ta şi la a mea. Nu pot spune ce e mai rău: să ne
antrenăm pentru dormitor sau pentru câmpul de luptă.
Dacă Celaena îşi amintea bine, Acrher avea doisprezece ani
când Clarisse îl descoperise, un orfan hoinărind pe străzile
capitalei, şi îl invitase să se antreneze cu ea. Iar când
împlinise şaptesprezece ani şi avusese petrecerea de licitaţie
pentru virginitatea lui, existaseră zvonuri despre certuri
izbucnite între presupusele patroane.
— Nici eu nu pot spune care. Presupun că amândouă sunt
la fel de groaznice. Celaena ridică paharul pentru un toast. În
cinstea stimaţilor noştri stăpâni, spuse ea.
Ochii lui zăboviră un moment asupra ei, înainte să ridice
paharul:
— În cinstea noastră.
Glasul lui era suficient să o facă să se încălzească, dar
privirea din ochii lui în timp ce rostise cuvintele, curba gurii
ăleia divine… Şi el era o armă. O armă superbă şi mortală.
Archer se aplecă peste marginea mesei, ţintuind-o cu
privirea. O provocare şi o invitaţie intimă.
„Zeii din ceruri şi Wyrdul să mă salveze.―
De data asta, Celaena chiar avu nevoie de o gură serioasă
de vin.
— Va fi nevoie de mai mult decât nişte priviri arzătoare ca
să devin sclava ta, Archer. Ar trebui să ştii mai bine decât să
îţi încerci trucurile pe mine.
El scoase un chicot care o răscoli pe Celaena.
 — Şi cred că mă cunoşti destul de bine, cât să îţi dai seama
când nu le folosesc. Dacă aş fi făcut-o, atunci am fi părăsit
deja restaurantul.
— Asta este o afirmaţie foarte îndrăzneaţă. Nu cred că vrei
să te pui cu mine când vine vorba de trucurile meseriei.
— O, vreau să fac o mulţime de lucruri cu tine.
Celaena nu fusese niciodată atât de fericită să vadă un
servitor şi nu-şi dăduse până atunci seama că un bol cu supă
putea să fie atât de interesant.
*
După ce îşi trimise trăsura înapoi la castel doar pentru a-l
necăji pe Chaol, Celaena ajunse după cină în trăsura lui
Archer. Cina în sine fusese destul de plăcută, povestiseră
despre cunoştinţe vechi, teatru, cărţi, vremea urâtă. Numai
despre subiecte sigure, confortabile, deşi el o tot privea de
parcă ar fi fost prada lui şi totul era o îndelungă vânătoare.
Se aşezară unul lângă altul pe bancheta trăsurii, suficient
de aproape ca ea să-i miroasă parfumul fin pe care îl purta, o
combinaţie elegantă şi ispititoare care o făcea pe Celaena să
se gândească la cearşafuri din mătase şi lumânări. Aşa că se
concentră asupra a ceea ce era pe punctul să facă.
Trăsura se opri, iar Celaena aruncă o privire pe fereastră,
spre conacul elegant şi familiar. Archer o privi şi îşi uni
degetele cu ale ei înainte să-i ridice mâna la buze. Fu un
sărut uşor şi moale, care trimise un fior arzător prin trupul
Celaenei.
— Vrei să intri? o întrebă el, buzele stăruindu-i pe mâna
sa. Celaena înghiţi în sec.
— Nu vrei şi tu o noapte liberă?
Nu se aşteptase la asta. Şi… nu asta voia, lăsând flirtul la
o parte.
El îşi ridică uşor capul, dar încă nu îi eliberă mâna, degetul
lui mare trasând cercuri micuţe pe pielea ei fierbinte ca focul.
— E foarte diferit când este alegerea mea, să ştii.
Altcineva ar fi putut-o rata, dar ea recunoscu nuanţa de
amărăciune. Şi ea crescuse fără să poată face alegeri proprii.
Îşi luă mâna dintr-a lui.
— Îţi urăşti viaţa?
Cuvintele Celaenei nu fură mai mult decât o şoaptă.
El o privi – o privi cu adevărat, ca şi cum nu ar fi văzut-o
până atunci.
— Câteodată, spuse el, apoi privirea i se mută pe fereastra
din spatele ei, spre casa de dincolo de ea. Dar într-o zi,
continuă el, într-o zi voi avea destui bani ca să-i plătesc lui
Clarisse toată datoria, să fiu liber şi să trăiesc pe cont
propriu.
— Ai renunţa la viaţa de curtezan?
Archer afişă un zâmbet timid, care fu mai real decât orice
altă expresie de-a lui în acea seară.
— Până atunci, fie voi fi destul de bogat încât să nu
trebuiască să mai muncesc vreodată, fie destul de bătrân
încât să nu mă mai angajeze nimeni.
Celaenei îi trecu prin minte o amintire dintr-un timp când,
doar pentru un moment, fusese liberă; când lumea se
deschisese larg în faţa ei şi ea fusese pe punctul să intre
alături de Sam. Era o libertate pentru care încă mai muncea,
pentru că, deşi o gustase doar pentru o secundă, fusese cea
mai minunată secundă pe care o trăise vreodată.
Trase adânc aer în piept şi îl privi în ochi. Era timpul.
— Regele m-a trimis să te ucid.
 CAPITOLUL 11
Antrenamentul lui cu asasinii probabil că dăduse roade,
pentru că Archer era în partea opusă a trăsurii şi fluturând
un pumnal ascuns între ei înainte ca ea să poată clipi.
— Te rog, gâfâi el, pieptul ridicându-i-se şi coborând
sacadat. Te rog, Laena!
Ea deschise gura, pregătită să-i explice totul, dar el gâfâia,
holbându-se la ea.
— Te pot plăti, continuă el.
O parte mică şi jalnică din ea era destul de îngâmfată la
vederea fricii lui. Dar Celaena ridică mâinile, arătându-i că
nu era înarmată – cel puţin, din câte vedea el.
— Regele crede că faci parte dintr-o mişcare rebelă care
intervine în planurile lui.
Un râset ascuţit, atât de aspru, încât bărbatul elegant şi
adorabil nu putea fi recunoscut în el.
— Nu fac parte din nicio mişcare! Să mă ia Wyrdul, poate
că mă prostituez, dar nu sunt un trădător!
Celaena îşi ţinu mâinile la vedere şi deschise gura ca să-i
spună să tacă, să stea jos şi să o asculte. Dar el continuă:
— Nu ştiu nimic despre vreo mişcare de genul ăsta, nici
măcar n-am auzit pe nimeni care să îndrăznească să se pună
în calea regelui. Dar, dar… Respiraţia i se calmă. Dacă îmi
cruţi viaţa, continuă el, îţi pot da informaţii despre un grup
despre care ştiu că începe să capete putere în Rifthold.
— Regele mă trimite după persoanele greşite?
— Nu ştiu, spuse el repede, dar grupul ăsta… probabil că
va vrea să ştie mai multe despre el. Se pare că au aflat de
curând că regele ar putea plănui o nouă teroare pentru noi
toţi şi vor să încerce să-l oprească.
Dacă Celaena ar fi fost o persoană amabilă şi drăguţă, i-ar
fi spus să se calmeze, să-şi adune gândurile. Dar ea nu era
aşa, iar panica îi dăduse frâu liber limbii lui Archer, aşa că îl
lăsă să continue.
 — Doar le-am auzit pe clientele mele şuşotind despre asta
din când în când. Dar există un grup care s-a format chiar
aici, în Rifthold, şi vor să o aducă înapoi pe tronul
Terrasenului pe Aelin Galathynius.
Inima încetă să-i mai bată. Aelin Galathynius,
moştenitoarea pierdută a Terrasenului.
— Aelin Galathynius este moartă, murmură ea.
Archer dădu din cap.
— Ei nu cred asta. Ei spun că trăieşte şi că adună o
armată împotriva regelui. Încearcă să îşi repună curtea pe
picioare, să găsească ce a mai rămas din cercul de încredere
al regelui Orlon.
Ea doar se holba la el, încercând să-şi descleşteze degetele,
încercând să primească aerul în plămâni. Dacă era
adevărat… Nu, nu era adevărat. Dacă oamenii ăştia chiar
pretindeau că s-au întâlnit cu moştenitoarea tronului, atunci
trebuia să fie o impostoare.
Era pură coincidenţă că Nehemia menţionase curtea
Terrasenului în acea dimineaţă? Că Terrasen era singura
forţă în stare să se ridice împotriva regelui – dacă se putea
pune din nou pe picioare, cu sau fără adevăratul moştenitor?
Dar Nehemia jurase să nu o mintă niciodată; dacă ar fi ştiut
ceva, i-ar fi spus.
Celaena închise ochii, deşi era conştientă de fiecare
mişcare a lui Archer. În întuneric, asasina îşi adună
gândurile, alungă acea speranţă disperată şi prostească, până
ce o teamă eternă o cuprinse din nou.
Deschise ochii. Archer se holba la ea, palid ca moartea.
— N-am nicio intenţie să te ucid, Archer, spuse ea.
El se prăbuşi uşurat pe spătarul banchetei.
— O să-ţi dau de ales. Îţi poţi înscena moartea chiar acum
şi zbori din oraş înainte de răsărit. Sau îţi dau timp până la
sfârşitul lunii, patru săptămâni. Patru săptămâni ca să îţi pui
discret toate afacerile la punct; presupun că învârţi nişte bani
pe aici, prin Rifthold. Dar timpul vine cu un preţ: te las să
trăieşti doar dacă îmi poţi aduce informaţii despre orice ar fi
mişcarea asta rebelă din Terrasen – şi orice ar şti ei despre
planurile regelui. La sfârşitul lunii, îţi vei înscena moartea şi
vei părăsi acest oraş, vei pleca undeva departe, şi nu vei mai
folosi niciodată numele Archer Finn.
El o privea cu precauţie.
— Voi avea nevoie de restul lunii ca să-mi adun banii.
Răsuflă uşurat, apoi îşi frecă faţa cu mâinile. După un
moment îndelungat, spuse:
— Poate că asta este o binecuvântare deghizată. Mă voi
elibera de Clarisse şi o voi lua de la capăt în altă parte.
Deşi Celaena îi aruncă un zâmbet nesigur, ochii lui Archer
încă păreau bântuiţi.
— De ce m-a bănuit regele?
Celaena se uri pe sine pentru mila pe care o simţea pentru
el.
— Nu ştiu. Doar mi-a dat o bucată de hârtie cu numele tău
pe ea şi mi-a spus că faci parte dintr-o mişcare pornită
împotriva planurilor lor – oricare ar fi ele.
Archer pufai.
— Aş fi vrut eu să fiu tipul ăla de bărbat!
Celaena îl studie: maxilarul puternic, corpul masiv, toate
sugerau putere. Dar ce văzuse acum, asta nu era putere.
Chaol ştiuse imediat ce fel de om era Archer. Chaol văzuse
prin iluzia puterii, iar ea nu. Ruşinea îi încălzi obrajii, dar se
forţă să vorbească:
— Chiar crezi că poţi afla informaţii despre asta, despre
mişcarea asta din Terrasen?
Deşi moştenitoarea trebuia să fie o impostoare, mişcarea
însăşi merita cercetată. Elena spusese să caute indicii; ar
putea găsi câteva cu ocazia asta.
Archer încuviinţă.
— Mâine-seară se dă un bal la casa unui client; l-am auzit
pe el şi pe prietenii lui şuşotind despre mişcare. Dacă te
strecor printre invitaţi, ai putea avea ocazia să îi inspectezi
biroul. Poate acolo vei găsi trădători adevăraţi, nu doar
suspecţi.
 Şi poate câteva idei despre ce-ar putea pune la cale regele.
O, informaţia asta ar putea fi foarte utilă.
— Trimite-mi toate detaliile la castel mâine-dimineaţă, pe
numele Lillian Gordaina, îi spuse ea. Dar dacă petrecerea
asta se dovedeşte a fi o adunătură de baliverne, îmi voi
regândi oferta. Nu mă face să pic de fraieră, Archer!
— Eşti protejata lui Arobynn, spuse el încet, deschizând
uşa trăsurii şi păstrând distanţa în timp ce coborî. N-aş
îndrăzni să fac asta.
— Bun, spuse ea. Şi, Archer?
El se opri, cu mâna pe uşa trăsurii. Celaena se aplecă în
faţă, lăsând o urmă din întunecimea aceea răutăcioasă să îi
strălucească în ochi.
— Dacă aflu că nu eşti discret – dacă atragi prea mult
atenţia asupra ta sau încerci să-ţi iei zborul – o să te termin.
E clar?
Archer făcu o plecăciune joasă.
— Sunt eternul tău slujitor, milady, spuse el şi afişă un
zâmbet care o făcu să se întrebe dacă avea să regrete decizia
de a-l lăsa să trăiască.
Rezemându-se de spătarul banchetei, Celaena ciocăni în
tavan, iar birjarul se îndreptă spre castel. Deşi era epuizată,
mai avea un lucru de făcut înainte să meargă la culcare.
*
Ciocăni o dată, apoi deschise uşa dormitorului lui Chaol
suficient cât să arunce o privire înăuntru. El stătea
încremenit lângă şemineu, ca şi cum tocmai s-ar fi oprit din
mers.
— Am crezut că dormi, spuse ea, păşind înăuntru. E trecut
de doisprezece.
Chaol îşi încrucişă braţele la piept, uniforma lui de căpitan
fiind şifonată şi nedescheiată la guler.
— Atunci, de ce te deranjezi să treci pe aici? Oricum,
credeam că nu vii acasă în noaptea asta.
Celaena îşi strânse mai tare pelerina în jurul ei, degetele
cufundându-i-se în blana moale. Ridică bărbia.
 — Se pare că Archer nu mai e aşa viteaz cum mi-l
aminteam. E amuzant cum un an în Endovier poate schimba
modul în care priveşti oamenii.
Chaol aproape că zâmbi, dar chipul îi rămase serios.
— Ai obţinut informaţiile pe care le voiai?
— Da, chiar mai multe, spuse ea.
Îi explică ceea ce îi spusese Archer (prefăcându-se că el îi
dăduse întâmplător informaţiile, desigur). Îi explică zvonurile
cu privire la moştenitoarea pierdută a Terrasenului, dar
omise părţile despre cum Aelin Galathynius încerca să ridice
o armată. Şi despre cum Archer nu făcea parte din mişcare.
A, şi despre faptul că voia să demaşte adevăratele planuri ale
regelui.
Când termină să îi povestească lui Chaol despre balul care
urma, el merse lângă şemineu şi îşi puse mâinile pe el,
privind tapiseria ce atârna pe peretele de deasupra. Deşi era
decolorată şi uzată, Celaena recunoscu imediat oraşul
străvechi cuibărit în panta unui munte, deasupra unui lac
argintiu: Anielle, casa lui Chaol.
— Când îi vei spune regelui? întrebă el, întorcându-se spre
ea.
— Nu până când nu ştiu sigur că aşa este – sau până nu
aflu tot ce pot de la Archer înainte să-l ucid.
Chaol încuviinţă, îndepărtându-se de şemineu.
— Doar ai grijă.
— Îmi tot spui asta.
— Şi e ceva greşit în asta?
— Da, este! Nu sunt vreo fraieră proastă care nu se poate
proteja sau nu-şi poate folosi capul!
— Am spus eu vreodată asta?
— Nu, dar îmi tot spui „ai grijă― şi că eşti îngrijorat, şi
insişti să mă ajuţi cu diverse lucruri, şi…
— Pentru că îmi fac griji!
— Păi, nu ar trebui! Sunt la fel de capabilă să am grijă de
mine ca şi tine!
Chaol făcu un pas spre ea, dar Celaena rămase fermă pe
poziţie.
— Crede-mă, Celaena, izbucni el, ochii strălucindu-i, ştiu
că poţi avea grijă de tine. Dar îmi fac griji pentru că îmi pasă.
Să mă ajute zeii, ştiu că nu ar trebui, dar îmi pasă. Aşa că îţi
spun mereu să ai grijă, pentru că mereu îmi va păsa de ce se
întâmplă!
Celaena clipi.
— O, fu însă tot ce reuşi să spună.
Chaol închise ochii şi trase adânc aer în piept. Celaena
afişă un zâmbet timid.
 CAPITOLUL 12
Balul mascat se ţinea la o moşie de pe malul râului Avery
şi era atât de aglomerat, încât Celaena nu avu nicio problemă
să se strecoare înăuntru împreună cu Archer. Philippa
reuşise să îi găsească o delicată rochie albă, croită din
straturi de şifon şi mătase, suprapuse asemenea penelor. O
mască asortată îi ascundea ochii şi nasul, iar pene ivorii şi
perle fuseseră ţesute în părul ei.
Aveau noroc că era un bal mascat, şi nu o petrecere
obişnuită, din moment ce ea recunoscu imediat câteva feţe în
mulţime. În mare parte, erau alte curtezane pe care le
cunoscuse demult, împreună cu Madame Clarisse. În timp ce
mergeau cu trăsura spre bal, Archer îi promisese Celaenei că
Arobynn Hamel nu avea să fie acolo, şi nici Lysandra, o
curtezană cu care Celaena avea o poveste lungă şi violentă, o
persoană pe care cu siguranţă avea să o ucidă dacă o mai
vedea vreodată. De fapt, doar văzând-o pe Clarisse zburând
de colo-colo, aranjând legături între curtezanele ei şi oaspeţi,
era suficient să o scoată din sărite.
Dacă ea venise deghizată în lebădă, Archer se deghizase în
lup – tunica cu zale, pantalonii supli, cenuşii şi ghetele de un
negru sclipitor. Masca lui de lup îi acoperea toată faţa, cu
excepţia buzelor senzuale, care erau uşor despărţite într-un
zâmbet viclean în timp ce strânse mâna Celaenei pe braţul
lui.
— Nu este cea mai grandioasă petrecere la care am fost,
spuse el, dar Davis are cel mai bun cofetar din Rifthold.
Într-adevăr, în tot salonul, mesele erau îmbelşugate cu cele
mai frumoase şi ispititoare prăjituri pe care le văzuse ea
vreodată. Prăjituri cu cremă, pudrate cu zahăr şi ciocolată,
ciocolată, ciocolată peste tot, ispitind-o. Poate ar trebui să
şterpelească vreo câteva înainte să plece. Fu un adevărat
efort să îşi întoarcă privirea spre Archer.
— De cât timp este clientul tău?
 Zâmbetul acela viclean tremură.
— De câţiva ani. Aşa am observat schimbarea din
comportamentul lui. Glasul lui Archer deveni o şoaptă,
cuvintele lui gâdilându-i urechea când se aplecă spre ea şi
continuă: E mai paranoic, mănâncă mai puţin şi se ascunde
în biroul lui cu fiecare ocazie.
În celălalt capăt al salonului boltit, ferestre imense
dezvăluiau o curte care dădea spre întinderea sclipitoare a
râului Avery. Celaena îşi putea imagina acele uşi fiind larg
deschise pe timpul verii şi cât de minunat trebuia să fie să
danseze pe malul râului sub stelele de pe cer şi luminile
oraşului.
— Am cam cinci minute înainte să îmi fac rondul, spuse
Archer, ochii lui urmărind-o pe Clarisse plimbându-se prin
salon. Probabil se aşteaptă să mă liciteze cineva într-o noapte
ca asta.
Celaena simţi cum stomacul i se întoarce pe dos şi se trezi
întinzându-se după mâna lui. Dar el doar afişă un zâmbet
năucitor.
— Doar câteva săptămâni, nu-i aşa?
Încă mai era destulă amărăciune în glasul lui, aşa că
Celaena îi strânse degetele liniştindu-l.
— Aşa e, îi promise ea.
Archer făcu semn cu bărbia către un bărbat îndesat, de
vârstă mijlocie, întreţinându-se cu un grup de oameni bine
îmbrăcaţi.
— Acela este Davis, şopti el. Nu am văzut prea multe în
timpul vizitelor mele, dar cred că ar putea fi un lider-cheie în
grupul ăsta.
— Presupui asta pentru că ai văzut vreun document prin
casă?
Archer îşi strecură mâinile în buzunare.
— Într-o noapte, în urmă cu două luni, eram aici când trei
dintre prietenii lui au venit – şi ei clienţi de-ai mei. Era
urgent, au spus ei, iar când Davis a ieşit din dormitor…
Ea îi oferi un zâmbet palid.
 — Întâmplător ai auzit totul?
Archer îi zâmbi înapoi, dar îi pieri zâmbetul când îl privi pe
Davis, care turna vin în pahare pentru oamenii strânşi în
jurul lui, inclusiv câtorva femei care păreau să aibă nici mai
mult, nici mai puţin de şaisprezece ani. Şi zâmbetul Celaenei
pieri. Asta era o parte a Riftholdului de care nu-i fusese deloc
dor.
— Au petrecut mai mult timp trăncănind despre rege decât
făcând planuri. Şi indiferent de ce ar spune ei, nu cred că le
pasă cu adevărat despre Aelin Galathynius. Cred că vor doar
să găsească un conducător care să se potrivească cel mai
bine cu interesele lor – şi poate că vor doar ca ea să adune o
armată pentru ca afacerile lor să prospere în timpul
războiului care va urma. Dacă ei îi dau o mână de ajutor,
oferindu-i proviziile mult dorite…
— Atunci ea le-ar fi datoare. Ei vor o regină-marionetă, nu
un lider adevărat. Desigur – desigur că ar vrea asta. Toţi tipii
ăştia… sunt măcar din Terrasen?
— Nu. Familia lui Davis a fost, dar el şi-a petrecut toată
viaţa în Rifthold. Dacă el pretinde că este loial Terrasenului,
atunci este doar pe jumătate adevărat.
Celaena scrâşni din dinţi.
— Idioţi egoişti.
Archer ridică din umeri.
— Asta ar putea fi adevărat. Dar au salvat multe viitoare
victime din spânzurătorile regelui, se pare. În noaptea în care
prietenii lui au dat buzna în casă, a fost pentru că reuşiseră
să-l salveze pe unul dintre informatorii lor de la a fi interogat
de rege. L-au scos din Rifthold înainte de răsărit, a doua zi.
Chaol ştia despre asta? Având în vedere cum reacţionase
când îl ucisese pe Cain, ea nu credea că torturarea
trădătorilor şi spânzurarea lor făceau parte din datoriile lui
sau că îi erau măcar menţionate. De fapt, nici lui Dorian.
Dar dacă Chaol nu era răspunzător de interogarea
posibililor trădători, atunci cine era? Oare persoana asta era
sursa care îi dăduse regelui ultima listă cu trădători ai
coroanei? Of, erau prea multe lucruri la care trebuia să se
gândească, prea multe secrete şi planuri încâlcite.
— Crezi că m-ai putea duce acum în biroul lui Davis?
întrebă Celaena. Vreau să arunc o privire.
Archer zâmbi cu superioritate.
— Draga mea, de ce crezi că te-am adus aici?
O conduse spre o uşă laterală din apropiere, intrarea
servitorilor. Nimeni nu observă când se strecurară pe uşă, iar
dacă o făcuseră, mâinile lui Archer plimbându-se peste
corsajul, braţele, umerii şi gâtul ei sugerau că ei plecaseră
din salon doar pentru puţină intimitate.
Cu un zâmbet seducător, Archer o conduse pe coridorul
îngust, apoi în susul scărilor, având grijă să îşi plimbe mereu
mâinile pe corpul ei, în caz că cineva îi vedea. Dar toţi
servitorii erau ocupaţi, iar coridorul de la etaj era tăcut şi
pustiu. Tablourile de aici, câteva pictate de artişti pe care
Celaena îi recunoscu, valorau o mică avere. Archer se mişca
cu o agilitate pe care probabil o exersase în atâţia ani în care
se tot strecurase în şi afară din dormitoarele clienţilor. O
conduse la un set de uşi duble, încuiate.
Înainte să scoată din păr o agrafa pentru a le descuia,
Archer avea deja una în mână. Îi aruncă un zâmbet complice.
O bătaie de inimă mai târziu, uşa biroului era larg deschisă,
dezvăluind o cameră aliniată cu rafturi cu cărţi pe un covor
albastru, elegant şi ghivece cu ferigi. Un birou masiv se afla
în centrul încăperii, cu două fotolii înaintea lui, şi o canapea
în faţa unui şemineu din piatră neagră. Celaena se opri în
pragul uşii, atingându-şi corsetul doar pentru a simţi
pumnalul tăios ascuns în el. Îşi frecă picioarele unul de altul,
verificând şi cele două pumnale prinse de coapsele ei.
— Ar trebui să merg jos, spuse Archer, aruncând o privire
pe coridorul din spatele lor. Sunetul valsului se auzea din
salon. Încearcă să fii rapidă, adăugă el.
Celaena ridică din sprâncene, deşi masca îi acoperea faţa.
— Ai de gând să îmi spui cum să îmi fac treaba?
El se aplecă spre ea, mângâindu-i gâtul cu buzele şi şopti:
 — Nici n-aş îndrăzni să visez la asta.
Apoi se întoarse şi plecă.
Celaena închise repede uşa, apoi merse spre ferestrele din
partea opusă a încăperii şi trase draperiile. Lumina plăpândă
care se strecura pe sub uşă era suficientă ca să vadă în jur în
timp ce se îndreptă spre biroul din lemn de esenţă tare şi
aprinse o lumânare. Ziarele de seară, un teanc de scrisori de
răspuns pentru balul mascat din acea noapte, un registru al
cheltuielilor personale…
Normal. Absolut normal. Studie restul biroului, cotrobăind
prin sertare şi ciocănind în fiecare uşiţă, căutând
compartimente secrete. Când asta nu avu niciun rezultat,
merse lângă bibliotecă, ciocănind în fiecare carte să vadă
dacă vreuna era goală. Era pe punctul de a se îndepărta,
când un titlu îi atrase atenţia. O carte cu un singur semn
Wyrd scris pe cotor în cerneală roşie ca sângele.
Celaena o scoase de pe raft şi merse la birou, punând jos
lumânarea şi deschizând cartea. Era plină cu semne Wyrd –
fiecare pagină era acoperită de ele şi de cuvinte într-o limbă
pe care nu o recunoştea. Nehemia spusese că erau cunoştinţe
secrete – că semnele Wyrd erau atât de vechi, încât fuseseră
uitate de secole. Titluri ca acesta fuseseră arse cu restul
cărţilor despre magie. Celaena găsise una în biblioteca din
castel – Morţii vii –, dar ăla fusese doar noroc. Arta folosirii
semnelor Wyrd era pierdută; doar familia Nehemiei ştia cum
să le folosească în mod corect puterea. Dar aici, în mâinile
ei… Răsfoi cartea.
Cineva scrisese o propoziţie în interiorul ultimei coperte, iar
Celaena aduse lumânarea mai aproape, încercând să
descifreze ceea ce fusese mâzgălit.
Ea o ghicitoare – sau vreun joc ciudat de cuvinte:
„Doar cu ochiul cineva poate vedea corect―.
Dar ce naiba însemna asta? Şi ce făcea Davis, un om de
afaceri corupt, cu o carte despre semne Wyrd, dintre toate
lucrurile? Dacă încerca să intervină în planurile regelui…
Pentru binele Erileii, Celaena se ruga ca regele nici măcar să
fi auzit vreodată de semne Wyrd.
Memoră ghicitoarea. Avea să o scrie când se întorcea la
castel, poate să o întrebe pe Nehemia dacă ştia ce însemna.
Sau dacă auzise de Davis. Era posibil ca Archer să îi fi oferit
informaţii valoroase, dar, evident, el nu ştia totul.
Averi fuseseră pierdute odată cu pierderea magiei; oameni
care îşi câştigaseră traiul profitând de puterea ei fuseseră
brusc lăsaţi fără nimic. Păruse firesc pentru ei să caute o altă
sursă de putere, deşi regele interzisese asta. Dar ce…
Paşi răsunară pe coridor. Celaena puse uşor cartea înapoi
pe raft, apoi privi spre fereastră. Rochia ei era prea
voluminoasă, iar fereastra prea mică şi înaltă ca să poată ieşi
pe acolo. Şi în lipsa altei ieşiri…
Încuietoarea uşii păcăni.
Celaena se sprijini de biroul masiv, scoţându-şi batista,
plecându-şi umerii şi începând să plângă cu suspine în timp
ce Davis intră în încăpere.
Bărbatul scund şi îndesat se opri la vederea ei, zâmbetul
de pe faţa lui pierind. Din fericire, era singur. Ea tresări,
străduindu-se să pară ruşinată.
— O! spuse ea, ştergându-şi ochii cu batista prin găurile
măştii. O, îmi pare rău, eu aveam nevoie de un loc unde să
fiu puţin singură, iar ei au s-s-spus că pot veni aici.
Davis miji ochii, apoi răsuci cheia în încuietoare.
— Cum ai intrat?
O voce vicleană şi calculată, cu o nuanţă de teamă.
Celaena lăsă să îi scape un suspin cutremurător.
— Menajera. Celaena spera ca biata femeie să nu fie
jupuită de vie după asta. Îşi reluă rolul, împiedicându-se în
cuvinte:
— L-l-logodnicul meu m-a părăsit.
Sincer, uneori chiar se întreba dacă era ceva în neregulă cu
ea de putea să plângă atât de uşor.
Davis o studie din nou, ţuguindu-şi buzele, nu din
simpatie, realiză Celaena, ci din dezgust faţă de femeia
prostuţă şi plângăcioasă care se văicărea din cauza
logodnicului ei. Ca şi cum ar fi fost o pierdere imensă de timp
să consoleze o persoană îndurerată.
Gândul că Archer era nevoit să îi servească pe oamenii
ăştia care îl priveau de parcă era o jucărie cu care să se joace
până se strica… Se concentră pe răsuflarea ei. Trebuia doar
să iasă de acolo fără să-i trezească lui Davis vreo suspiciune.
Un singur cuvânt gărzilor de pe coridor şi ar avea mai multe
probleme decât şi-ar fi dorit – şi era posibil să îl tragă pe
Archer în jos, după ea.
Suspină din nou.
— Există o toaletă la primul etaj, spuse Davis, păşind spre
ea – pentru a o escorta afară.
Perfect.
Pe măsură ce se apropia, bărbatul îşi scoase masca-pasăre
pe care o purta, dezvăluind un chip care, în tinereţe, fusese
probabil chipeş. Vârsta şi prea multă băutură îi ofiliseră
obrajii şi îi oferiseră un păr blond şi rar şi un ten palid. Porii
mari de pe vârful nasului aveau o roşeală purpurie care
compensa cu ochii lui cenuşii şi apoşi.
Davis veni suficient de aproape cât să o atingă şi întinse o
mână. Celaena îi mai privi o dată ochii, apoi îşi puse batista
înapoi în buzunarul rochiei.
— Mulţumesc, şopti ea, privind în podea în timp ce îşi puse
mâna într-a lui. Eu – îmi pare rău pentru deranj.
Celaena îl auzi trăgând aer în piept înainte să zărească
licărul metalului.
Îl dezarmă şi îl puse la podea într-o secundă, dar nu
suficient de rapid, cât să evite ca lama pumnalului lui Davis
să îi zgârie braţul. Materialul rochiei cădea greoi pe lângă ea
în timp ce îl ţintui la podea, o dâră subţire de sânge ieşind la
suprafaţă şi prelingându-se pe braţul ei dezgolit.
— Nimeni nu are cheia de la biroul ăsta, şuieră Davis, în
ciuda poziţiei incomode. Curaj sau prostie? Nici măcar
menajera mea, continuă el.
Celaena îşi mută mâna, căutând punctele din gâtul lui care
aveau să-l lase inconştient. Dacă îşi putea ascunde braţul,
atunci încă putea pleca de acolo neobservată.
— Ce căutai? întrebă poruncitor Davis, zbătându-se în
strânsoarea ei, respiraţia duhnindu-i a vin. Celaena nu se
sinchisi să răspundă, iar el încercă să o dea la o parte.
Asasina îşi lăsă toată greutatea pe el, ridicând mâna pentru a
livra lovitura finală.
Apoi el chicoti uşor.
— Nu vrei să ştii ce era pe lama aia?
Celaena i-ar fi putut jupui faţa cu unghiile pentru
zâmbetul mieros pe care i-l aruncase. Cu o mişcare rapidă, îi
luă pumnalul şi îi mirosi lama.
Nu uitase mirosul ăla ca de mosc, nu avea să îl uite nici în
o mie de vieţi: gloerila, o otravă blândă care cauza ore de
paralizie. Fusese folosită în noaptea în care fusese prinsă,
pentru a o împiedica să se opună în timp ce era predată
oamenilor regelui şi aruncată în temniţele regale.
Zâmbetul lui Davis deveni triumfător.
— Suficient cât să te imobilizeze până sosesc gărzile mele –
şi apoi te vor duce într-un loc mai intim.
Unde avea să fie torturată, nu mai era nevoie ca el să
adauge şi asta.
„Nenorocitul.‖
Cât de mult fusese atinsă? Tăietura era superficială, dar
ştia că otrava deja gonea prin ea, la fel ca după acele zile în
care zăcuse lângă cadavrul lui Sam, adulmecând mirosul de
mosc ce încă mai stăruia pe el. Trebuia să plece. Acum.
Îşi mişcă mâna liberă ca să-l imobilizeze, dar îşi simţea
degetele amorţite; şi, deşi era scund, bărbatul era puternic.
Probabil că cineva îl antrenase, pentru că, dintr-o mişcare
mult prea rapidă, el o prinse de încheieturi şi o puse la podea
atât de violent, încât aerul îi părăsi plămânii, capul i se
învârtea şi scăpă pumnalul. Otrava acţiona rapid – prea
rapid. Trebuia să plece de acolo.
Un fior de panică o străfulgeră, pur şi nediluat. Rochia
voluminoasă îi stătea în cale, dar Celaena îşi concentră
puterea care îi mai rămase, ridică picioarele în sus şi lovi –
atât de tare, încât el îi dădu drumul pentru o clipă.
— Căţea! Davis se repezi din nou spre ea, dar Celaena deja
luase pumnalul lui otrăvit. O secundă mai târziu, bărbatul îşi
ţinea disperat gâtul, în timp ce sângele lui ţâşnea peste
Celaena, pe rochia şi pe mâinile ei.
Se prăbuşi într-o parte, strângându-şi gâtul cu mâinile, de
parcă ar fi putut împiedica sângele atât de vital să se verse.
Scoase un gâlgâit familiar, dar Celaenei nu îi fu milă de el,
cât să-i ia viaţa rapid, în timp ce se ridică în picioare,
clătinându-se. Nu, nu-i aruncă nici măcar o ultimă privire
când luă pumnalul şi sfâşie rochia până la genunchi. Un
moment mai târziu, ieşea pe fereastra biroului, cercetând
gărzile şi trăsurile parcate jos, fiecare gând fiind mai înceţoşat
decât anteriorul în timp ce se căţără pe pervaz.
Nu ştia cum reuşise sau cât durase, dar deodată se trezi pe
pământ, alergând spre poarta deschisă din faţă.
Gărzile sau lacheii, sau servitorii începură să strige.
Celaena alerga – alerga cât de repede putea, pierzând
controlul asupra corpului ei cu fiecare bătaie a inimii care
pompa otrava prin ea.
Se aflau în partea înstărită a oraşului, aproape de Teatrul
Regal, iar ea scană linia orizontului, căutând castelul de
sticlă. Acolo! Turnurile sclipitoare nu îi păruseră niciodată
mai frumoase şi mai primitoare. Trebuia să ajungă înapoi.
Cu vederea înceţoşată, Celaena scrâşni din dinţi şi alergă.
*
Era destul de conştientă, cât să şterpelească o pelerină de
pe un beţiv care dormea într-un colţ şi îşi şterse sângele de pe
faţă, deşi fu nevoie de câteva încercări ca să-şi ţină mâinile
calme în timp ce alerga. Cu pelerina ascunzându-i rochia
distrusă, se îndreptă spre porţile principale ale castelului –
unde gărzile o recunoscură, deşi luminile erau prea slabe ca
să distingă prea multe detalii. Rana fusese mică şi
superficială; putea să reuşească. Trebuia doar să ajungă
înăuntru, în siguranţă…
Dar se împiedică pe cărarea şerpuită care ducea spre
castel, iar fuga îi deveni un mers împleticit înainte să ajungă
la castel. Nu putea merge în faţă aşa, nu dacă nu voia ca
toată lumea să vadă – nu dacă nu voia ca toată să vadă cine
era răspunzător de moartea lui Davis.
Fiecare pas îi era legănat în timp ce se îndrepta spre
intrarea laterală, unde porţile din fier erau deschise parţial pe
timpul nopţii – spre barăci. Nu era cea mai bună intrare, dar
era destul de bună. Poate că gărzile aveau să fie discrete.
„Un picior în faţa celuilalt. Încă puţin…‖
Nu-şi amintea cum ajunse la uşile barăcilor, doar atingerea
rece a metalului când le deschise. Lumina de pe coridor îi
ardea ochii, dar măcar era înăuntru…
Uşa spre sala de mese era deschisă, iar sunetul râsetelor şi
cănilor ciocnindu-se pluti spre ea. Oare era amorţită de la frig
sau gloriela prelua controlul asupra ei?
Trebuia să spună cuiva ce antidot să-i dea – doar să spună
cuiva…
Cu o mână sprijinindu-se de zid, iar cu cealaltă strângând
pelerina în jurul ei, se îndreptă spre sala de mese, fiecare
suflare părând să dureze o veşnicie. Nimeni nu o opri; nimeni
nu privi măcar în direcţia ei.
Trebuia să ajungă la o uşă din josul coridorului – o cameră
unde avea să fie în siguranţă. Îşi ţinu mâna pe zidul din
piatră, numărând uşile în timp ce trecea pe lângă ele. Atât de
aproape! Pelerina i se agăţă în clanţa unei uşi şi se sfâşie.
Dar Celaena ajunse la acea uşă, la camera în care avea să
fie în siguranţă. Degetele ei nu simţiră lemnul, iar ea se
legănă în pragul uşii.
Lumină puternică, un amestec tulbure de lemn, piatră şi
hârtie… iar prin ceaţă, un chip pe care îl cunoştea se holba la
ea din spatele unui birou.
Un sunet sugrumat ieşi din gâtul ei, iar Celaena privi în
jos, zărind sângele care-i acoperea rochia albă, braţele,
mâinile. În sânge îl putea vedea pe Davis şi tăietura adâncă
de pe gâtul lui.
— Chaol, gemu ea, căutând din nou chipul acela familiar.
 Dar el deja alerga, spulberând totul în calea lui. Îi strigă
numele când genunchii ei cedară, iar ea se prăbuşi. Celaena
văzu doar auriul lichid al ochilor lui şi rezistă suficient, cât
să-i şoptească „Gloriela― înainte ca totul să se întunece.
 CAPITOLUL 13
Fu una dintre cele mai lungi nopţi din viaţa lui Chaol.
Fiecare secundă trecuse cu o claritate teribilă – fiecare
secundă fiind agonizantă pe când Celaena zăcea acolo, pe
podeaua biroului lui, corsetul ei fiind acoperit de atâta sânge,
încât el nu-şi putea da seama unde sângera. Şi cu toate
straturile alea idioate de volănaşe şi pliuri, nu putea vedea
rănile.
Aşa că se pierdu cu firea. Complet. Niciun gând din mintea
lui nu rămase necuprins de panică în timp ce închise uşa, îşi
scoase cuţitul de vânătoare şi îi sfâşie rochia chiar acolo.
Dar nu zări nicio rană, doar un pumnal care căzu din teacă
pe podea şi o zgârietură pe braţ. Văzând-o fără rochie, de-
abia era vreun strop de sânge pe ea. Iar în acel moment
panica îl eliberă suficient cât să-şi amintească şoapta ei:
gloriela.
O otravă folosită pentru a paraliza temporar victimele.
De acolo, totul deveni o serie de paşi: chemându-l în secret
pe Ress; spunându-i tânărului şi talentatului gardian să îşi
ţină gura şi să găsească cei mai apropiaţi vindecători;
învelind-o în mantia lui pentru ca nimeni să nu vadă sângele
de pe pielea ei; ridicând-o şi ducând-o în braţe în dormitorul
ei; zbierând ordine la vindecători; şi, în cele din urmă,
aşezând-o pe pat în timp ce o forţară să bea antidotul,
aproape înecându-se cu el. Apoi orele lungi petrecute ţinând-
o în braţe în timp ce vomita, ţinându-i părul pe spate, urlând
la oricine intra în cameră.
Când Celaena adormi în cele din urmă, el rămase lângă ea,
veghind-o. Îl trimise pe Ress şi pe cei mai de încredere
oameni ai lui în oraş, avertizându-i să nu se întoarcă fără
răspunsuri. Când reveniră şi îi povestiră despre omul de
afaceri aparent ucis de propriul pumnal otrăvit, Chaol puse
piesele cap la cap şi reuşi să fie sigur de un lucru:
Era bucuros că Davis era mort. Pentru că, dacă Davis ar fi
supravieţuit, Chaol ar fi mers acolo şi ar fi terminat el însuşi
treaba.
*
Celaena se trezi.
Gura îi era uscată şi capul îi bubuia, dar se putea mişca.
Îşi mişcă degetele de la mâini şi de la picioare şi recunoscu
mirosul cearşafurilor, dându-şi seama că se afla în patul şi în
camera ei, şi că era în siguranţă.
Deschise pleoapele greoaie, clipind de mai multe ori pentru
a alunga ceaţa care încă îi acoperea ochii. O durea stomacul,
dar gloriela se evaporase din corpul ei. Privi în stânga sa, de
parcă ar fi ştiut, chiar şi în somn, unde era Chaol.
Căpitanul gărzii moţăia pe fotoliu, cu braţele şi picioarele
întinse, cu capul dat pe spate, expunând gulerul nedescheiat
al tunicii sale şi gâtul puternic. După unghiul luminii
soarelui, probabil că se crăpa de ziuă.
— Chaol, spuse ea răguşită.
El se trezi instantaneu, în alertă, aplecându-se spre ea de
parcă şi el, de asemenea, ştia întotdeauna unde se afla ea.
Când o văzu, mâna care îi ţâşnise spre sabie se relaxă.
— Te-ai trezit, spuse el, uşor furios. Cum te simţi?
Celaena se privi; cineva o spălase de sânge şi o îmbrăcase
într-o cămaşă de noapte. Doar mişcând capul făcu totul să se
învârtă.
— Oribil, recunoscu ea.
Chaol îşi puse capul în mâini, sprijinindu-şi coatele pe
genunchi.
— Înainte să mai spui ceva, răspunde-mi doar atât: l-ai
ucis pe Davis pentru că te-ai strecurat în biroul lui, el te-a
prins şi te-a tăiat cu un pumnal otrăvit?
Un licăr de furie în ochii aceia de chihlimbar.
Stomacul i se încleştă din pricina amintirii, dar Celaena
încuviinţă.
— Foarte bine, spuse el, ridicându-se.
— O să-i spui regelui?
Chaol îşi încrucişă braţele, venind lângă marginea patului
ei şi privind-o.
— Nu. Din nou, licărul furios arse în ochii lui. Pentru că nu
am chef să mă contrazic că încă eşti capabilă să spionezi fără
să fii prinsă. Şi oamenii mei îşi vor ţine gurile. Dar data
viitoare când mai faci ceva asemănător, te arunc în temniţă.
— Pentru că l-am ucis?
— Pentru că m-ai speriat de moarte! Îşi trecu mâinile prin
păr, păşind agitat pentru un moment, apoi întorcându-se şi
aţintindu-şi degetul spre ea. Ştii cum arătai când ai apărui
aseară?
— O să încerc să ghicesc şi spun… rău?
O privire serioasă.
— Dacă nu ţi-aş fi ars rochia, te-aş fi pus să te uiţi la ea
chiar acum.
— Mi-ai ars rochia?
— Vrei să vezi pe aici dovezi a ceea ce ai făcut?
— Ai putea avea probleme pentru că mă acoperi aşa.
— Mă ocup eu de asta dacă se ajunge acolo.
— A? Te ocupi tu?
Chaol se aplecă peste pat, sprijinindu-şi mâinile pe saltea
şi mârâindu-i în faţă.
— Da. Mă ocup eu.
Celaena înghiţi, dar gura îi era atât de uscată, încât nu avu
nimic să înghită. Dincolo de furia lui, în ochii săi citea atât de
multă teamă, încât asasina tresări.
— A fost chiar atât de rău?
Chaol se prăbuşi pe marginea patului.
— Ai fost bolnavă. Foarte bolnavă. Nu ştiam câtă otravă era
în rană, aşa că vindecătorii, ca să se asigure, ţi-au dat o doză
puternică de antidot – iar asta te-a făcut să petreci câteva ore
cu capul în găleată.
— Nu-mi amintesc nimic din asta. De-abia îmi amintesc
cum am ajuns înapoi la castel.
El scutură din cap şi privi spre perete. Cearcăne întunecate
se vedeau sub ochii lui, barba nerasă îi acoperea maxilarul,
iar epuizarea zăcea în fiecare centimetru din corpul lui.
Probabil că nu adormise până de curând.
Celaena de-abia ştiuse încotro mergea în timp ce gloriela
gonea prin ea; tot ce ştiuse era că trebuia să ajungă într-un
loc sigur.
Şi, cumva, ajunsese exact în locul unde ştia că va fi cel mai
în siguranţă.
 CAPITOLUL 14
Celaena ura la culme faptul că avea nevoie de o doză
serioasă de curaj ca să intre în biblioteca regală după ce
dăduse peste… chestia aia în urmă cu câteva nopţi. Mai mult
decât atât, îi displăcea profund că întâlnirea transformase
locul ei preferat din castel în ceva necunoscut şi posibil
mortal.
Se simţi puţin stupid când deschise masivele uşi din stejar
ale bibliotecii, înarmată până în dinţi – majoritatea armelor
nefiind la vedere. Nu era nevoie ca cineva să înceapă să se
întrebe de ce Campionul regelui mergea în bibliotecă arătând
de parcă ar fi plecat la bătălie.
Neavând deloc chef să meargă în Rifthold după noaptea
trecută, alesese să petreacă o zi digerând ceea ce aflase în
biroul lui Davis şi căutând orice legătură între acea carte cu
semne Wyrd şi planurile regelui. Şi din moment ce văzuse
doar un indiciu despre faptul că ceva nu era în regulă în
castel… Ei bine, îşi luase inima în dinţi şi încerca să afle ce
căuta chestia aia în bibliotecă. Sau dacă lăsase vreo urmă
care să îi spună încotro o luase.
Biblioteca arăta ca întotdeauna: întunecoasă, cavernoasă,
dureros de frumoasă cu arhitectura ei antică din piatră şi
coridoarele nesfârşite cu cărţi. Şi complet tăcută.
Ştia că erau câţiva bibliotecari şi bursieri pe acolo, dar de
obicei rămâneau în sălile private de studiu. Dimensiunea
locului era copleşitoare: era un castel în sine.
Ce făcuse chestia aia acolo?
Îşi lăsă capul pe spate, privind spre primele două etaje,
ambele delimitate de balustrade împodobite. Candelabre din
fier aruncau lumini şi umbre prin încăperea principală în
care stătea ea. Celaena iubea camera asta, iubea mesele
masive, scaunele tapisate cu catifea roşie şi canapelele
întinse înaintea unor şemineuri măreţe.
Celaena se opri lângă masa unde se aşeza întotdeauna
când studia semnele Wyrd, o masă la care petrecuse ore
întregi împreună cu Chaol.
Putea vedea trei nivele. Multe ascunzători în fiecare dintre
ele, camere şi alcovuri şi scări pe jumătate prăbuşite.
Dar sub etajul ăsta? Biblioteca era probabil prea departe ca
să fie legată de tunelele ataşate de apartamentul ei, dar
puteau fi mai multe locuri uitate sub castel. Podeaua
lustruită din marmură licărea sub picioarele ei.
Chaol spusese odată ceva despre o legendă cu privire la o a
doua bibliotecă subterană – în catacombe şi tuneluri. Dacă ea
ar fi făcut ceva despre care nu voia să afle nimeni, dacă ea ar
fi fost o creatură care avea nevoie de o ascunzătoare…
Poate că era o proastă pentru că cerceta, dar trebuia să
ştie. Poate chestia asta era în stare să îi ofere câteva indicii
despre ce se petrecea în castel.
Se îndreptă spre cel mai apropiat perete şi fu în curând
înghiţită de beznă. Îi luă câteva minute să ajungă în
perimetrul zidului, care era presărat cu rafturi întunecoase şi
mese din lemn scrijelit. Scoase o bucată de cretă din buzunar
şi trasă un X pe una dintre mese. O mare parte din bibliotecă
avea să i se pară că arată exact la fel după o vreme; ar fi fost
bine să ştie când încercuise perimetrul. Chiar dacă îi lua ore
bune să îl parcurgă pe tot.
Trecu pe lângă raft după raft, unele simple, altele cu
modele sculptate. Felinarele erau puţine şi destul de departe
unul de celălalt, astfel că Celaena era nevoită să meargă
destul de mult pe întuneric. Podeaua se transformase din
marmură sclipitoare în pavele cenuşii, iar sunetul cizmelor ei
pe piatra veche era singurul sunet care se auzea. Se simţea
de parcă acela fusese singurul sunet care răzbătea acolo
după o mie de ani.
Dar cineva trebuie să fi venit pe acest coridor ca să aprindă
torţele. În caz că se pierdea, să nu stea în întuneric mereu.
Nu că ar fi fost o posibilitate să se piardă, se reasigură
Celaena pe măsură ce liniştea bibliotecii deveni un lucru viu.
Fusese antrenată să marcheze şi să îşi amintească traiectorii,
ieşiri şi cotituri. Avea să fie bine.
Dar era posibil să fie nevoită să meargă cât mai departe în
spatele bibliotecii – într-un loc unde nici măcar învăţăceii nu
se deranjau să meargă.
Într-o zi, îşi amintea ea, o zi în care se lăsase absorbită de
Morţii vii şi simţise ceva sub picioare. Chaol îi spusese mai
târziu că trăsese dâre cu pumnalul pe podea ca să o sperie,
dar vibraţia iniţială fusese… diferită.
Ca şi cum cineva trecea cu o gheară pe piatră.
„Încetează, îşi spuse ea. Încetează acum. Imaginaţia ta este
absurdă. A fost doar Chaol care te tachina.‖
Nu ştia de cât timp mergea când, în cele din urmă, lovi alt
perete: un colţ. Rafturile de aici erau toate sculptate din lemn
vechi, capetele lor având forma unor santinele, gărzi
protejând pentru totdeauna cărţile de pe ele. Aici felinarele se
stinseră, iar o privire înapoi, spre peretele din spate al
bibliotecii, nu-i dezvălui Celaenei nimic altceva decât
întuneric beznă.
Din fericire, cineva lăsase o torţă lângă ultimul felinar. Era
destul de mică, astfel încât să nu ardă toată biblioteca din
temelii, dar prea mică, nu avea să dureze prea mult.
Putea să-i pună capăt acum şi să se întoarcă în camera ei,
să se gândească la metode de a scoate informaţii de la clienţii
lui Archer. Un perete fusese explorat – un perete care nu-i
dezvăluise nimic. Se putea ocupa de peretele din spate a doua
zi.
Dar acum era deja aici.
Celaena ridică torţa.
*
Dorian tresări la auzul unui ceas sunând şi se trezi
transpirat, în ciuda frigului teribil din dormitorul lui.
Era destul de straniu că adormise, dar temperatura extrem
de rece era cea care îl uimi cel mai mult. Ferestrele erau toate
sigilate, uşa închisă.
Şi totuşi, aburii respiraţiei i se învolburau în faţă. Se ridică,
descoperind că avea şi o durere cruntă de cap.
 Un coşmar, cu dinţi şi umbre şi pumnale. Doar un coşmar.
Dorian dădu din cap, temperatura din camera lui deja
crescând treptat. Poate că fusese doar un curent de aer. Puiul
de somn era doar rezultatul faptului că stătuse treaz până
târziu cu o noapte în urmă; coşmarul probabil că fusese
declanşat de povestea lui Chaol despre întâlnirea cu Celaena.
Scrâşni din dinţi. Slujba ei nu era lipsită de riscuri, dar,
deşi era furios pe ceea ce se întâmplase, Dorian avea
sentimentul că Celaena doar l-ar fi îndepărtat mai mult dacă
ar fi ţipat la ea pentru asta.
Prinţul moştenitor se scutură, alungând ultimul fior rece,
şi merse spre garderobă ca să-şi schimbe tunica şifonată.
Când se întoarse, ar fi putut jura că zărise urma unei
pojghiţe de gheaţă în jurul locului unde fusese corpul lui, pe
canapea.
Dar când merse să se uite mai atent, nu era nimic acolo.
*
Celaena auzi sunetul distant al unui ceas – şi nu prea îi
veni să creadă când auzi cât era ora. Era aici de trei ore. „Trei
ore.― Peretele din spate nu era precum cel lateral; se înclina şi
se curba şi avea dulapuri şi alcovuri, şi mici săli de lectură
pline de şoareci şi praf. Iar chiar când era pe punctul să
deseneze un X pe perete şi să încheie ziua, observă tapiseria.
O văzu doar pentru că era singurul obiect de decor pe care
îl întâlnise de-a lungul peretelui. Având în vedere cum se
desfăşuraseră ultimele şase luni din viaţa ei, o parte din ea
ştia că trebuia să însemne ceva.
Nu era nicio reprezentare de-a Elenei, niciun cerb, nimic
verde şi adorabil.
Nu; tapiseria asta, ţesută din fibre de un roşu atât de
închis, încât părea negru, nu înfăţişa… nimic.
Atinse materialul străvechi, minunându-se de culoarea lui
atât de intensă, încât părea să îi înghită degetele în întuneric.
Părul de pe ceafa i se ridică, iar Celaena îşi puse mâna pe
pumnal când trase tapiseria la o parte. Înjură. Şi înjură din
nou.
 O altă uşă secretă o întâmpină.
Privind în jur, ascultând atentă după sunetul paşilor sau
foşnetului vreunei pelerine, Celaena o deschise.
O briză, umedă şi densă, suflă pe lângă ea din adâncurile
scării spiralate dezvăluite de uşa deschisă. Lumina torţei ei
răzbătu doar câţiva metri în interior, luminând pereţii
sculptaţi, pe care era reprezentată scena unei bătălii.
Era o crestătură subţire în peretele din marmură, nu mai
adâncă de şase centimetri. Se curba de-a lungul întregului
zid, întinzându-se dincolo de limitele ariei sale vizuale. Îşi
trecu degetul prin adâncitură; era netedă precum sticla şi
avea urme de ceva lipicios.
O mică lampă din argint atârna pe perete, iar Celaena puse
torţa în suportul ei în timp ce luă lampa, lichidul
împrăştiindu-se în interior.
— Deştept, şopti ea.
Zâmbind în sinea ei, asigurându-se că torţa era suficient
de departe, Celaena fixă gura subţire a lămpii în crestătură şi
picură. Uleiul curse şi se prelinse în josul pantei. Celaena luă
torţa şi o atinse de perete. Instantaneu, micul canal se
aprinse, asigurând o linie subţire de lumină în josul scării
întunecate şi acoperită cu pânză de păianjen. Cu o mână în
şold, privi în jos, admirând suprafaţa gravată a pereţilor.
Se îndoia că cineva avea să vină să o caute, dar tot puse
tapiseria în poziţia iniţială şi scoase unul dintre pumnalele ei
lungi. Pe măsură ce cobora, imaginile bătăliei se schimbau şi
se mişcau în lumina flăcării, iar ea putea jura că feţele din
piatră se întorceau să o privească trecând printre ele. Se opri,
privind pereţii.
O pală de aer rece îi mângâie chipul, iar ea zări în cele din
urmă capătul de jos al scării. Era un coridor întunecat, care
mirosea a lucruri străvechi şi putrezite. O torţă zăcea
abandonată lângă ultima treaptă, acoperită cu destule pânze
de păianjen, încât să sugereze că nimeni nu mai fusese aici
jos de mult, mult timp.
„Doar dacă acea chestie poate vedea în întuneric.‖
 Alungă acel gând şi ridică torţa, aprinzând-o de la flacăra
peretelui luminat al scării.
Pânze de păianjen atârnau din tavanul boltit, atingând
podeaua din bolovani. Rafturi şubrede erau aliniate pe
coridor, pline de cărţi atât de vechi, încât Celaena nu le putu
citi titlurile. Pergamente şi bucăţi de hârtie erau îndesate în
fiecare colţ şi crăpătură sau zăceau derulate pe lemnul antic,
ca şi cum cineva tocmai plecase, renunţând să le mai
citească. Cumva, acesta semăna mai mult cu un mormânt
decât locul de veci al Elenei.
Înaintă în josul coridorului, oprindu-se din când în când să
analizeze pergamentele. Erau hărţi şi chitanţe ale unor regi
de mult deveniţi oale şi ulcele.
„Arhivele castelului. Tot mersul şi agitaţia asta şi tot ce ai
descoperit sunt arhive inutile. Probabil asta căuta creatura:
chitanţa de la băcănie a vreunui rege străvechi.‖
Dezlănţuind un potop de blesteme de-a dreptul detestabile,
Celaena legănă torţa înaintea ei până ce un coridor se ivi în
stânga sa.
Probabil că ducea mai jos mormântul Elenei – dar cât de
jos? Pe perete era o lampă şi o crestătură în perete, aşa că
Celaena aprinse din nou pasajul spiralat. De data asta, zidul
cenuşiu înfăţişă o pădure. O pădure şi…
Fae. Era imposibil să ratezi acele urechi ascuţite şi delicate
şi acei canini alungiţi. Fae leneveau, dansau şi cântau,
mulţumiţi să se lăfăie în nemurirea şi frumuseţea lor diafană.
Nu, regele şi prietenii lui nu puteau şti despre locul ăsta;
cu siguranţă ar fi distrus reprezentaţiile de pe ziduri până
acum. Celaena nu avea nevoie de un istoric să ştie că scara
aceasta era veche – mult mai veche decât cea pe care tocmai
coborâse, poate mai veche decât castelul însuşi.
De ce alesese Gavin locul ăsta pentru construcţia
castelului? Fusese ceva aici înainte?
„Sau ceva ce merita ascuns sub el?―
Un fior rece îi străbătu şira spinării pe când Celaena privi
în casa scărilor. Împotriva tuturor şanselor, încă o briză suflă
de dedesubt. Fier. Mirosea a fier.
Imaginile de pe pereţi pâlpâiau în timp ce ea cobora scările.
Când în sfârşit ajunse la baza lor, trase aer în piept şi aprinse
o torţă dintr-un suport alăturat. Se afla într-un coridor lung,
pavat cu pietre cenuşii. Zări o singură uşă în centrul
peretelui de pe partea dreaptă şi nicio ieşire cu excepţia
scărilor din spatele ei.
Celaena scană holul cu privirea. Nimic. Nici măcar un
şoarece. După ce mai studie locul pentru încă un moment,
porni în josul coridorului, aprinzând cele câteva torţe de pe
perete pe măsură ce înainta.
Uşa din fier nu era cu nimic ieşită din comun, deşi, fără
îndoială, părea de nepătruns. Suprafaţa ei încrustată părea o
porţiune din cerul lipsit de stele.
Celaena întinse mâna, dar se opri înainte ca degetele ei să
atingă metalul.
De ce era făcută în întregime din fier?
Fierul era singurul element imun la puterea magiei; măcar
atâta lucru îşi amintea. În urmă cu mulţi ani, existau atât de
mulţi mânuitori ai magiei – oameni despre a căror putere se
credea că izvorâse în urmă cu mult timp chiar de la zei, în
ciuda proclamaţiei regelui Adarlanului, cum că magia era un
afront adus divinităţii. De oriunde ar fi venit, magia avea
nenumărate variaţiuni: abilităţi de vindecare, de a schimba
forma, de a invoca focul, apa sau furtuni, de a încuraja
creşterea recoltelor şi plantelor, de a prevedea viitorul şi aşa
mai departe. Multe dintre aceste daruri fuseseră diminuate
de-a lungul timpului, dar pentru unii mai puternic – rari, de
altfel – când se agăţau prea mult de putere, fierul din sângele
lor provoca ameţeli şi leşinuri. Sau mai rău.
Văzuse sute de uşi în castel – uşi din lemn, din bronz, din
sticlă – dar niciodată una din fier masiv. Aceasta era antică,
dintr-un timp în care probabil fierul însemna ceva. Deci, se
presupunea că trebuia să ţină pe cineva afară sau ceva
înăuntru?
Celaena atinse Ochiul Elenei, privind din nou uşa. Nu
descoperi niciun răspuns cu privire la ceea ce putea fi în
spatele uşii, aşa că puse mâna pe mânerul ei şi trase.
Era încuiată. La prima vedere, nu se zărea nicio gaură de
cheie. Îşi trecu degetele peste canelurile de pe uşă. Poate că
rugina o blocase?
Se încruntă. Nu era nici urmă de rugină.
Celaena păşi înapoi, studiind uşa. De ce să pui un mâner
pe ea dacă nu o puteai deschide? Şi de ce să foloseşti o
încuietoare? Doar dacă nu cumva exista ceva care merita
ascuns în spatele uşii.
Se întoarse cu spatele, dând să plece, dar amuleta se
încălzi pe pielea ei şi un licăr de lumină străluci prin tunica
sa. Celaena se opri.
Ar fi putut fi licărul torţei, dar… Celaena studie crăpătura
subţire dintre uşă şi zid. O umbră, mai întunecată decât
întunecimea din spatele ei, dăinuia într-o parte.
Încet, scoţând cel mai mic şi mai subţire pumnal al său cu
mâna liberă, puse torţa jos şi se întinse pe burtă, cât de
aproape de uşă îndrăzni. Doar umbre – erau doar umbre. Sau
şobolani.
Orice ar fi, trebuia să afle.
Într-o tăcere absolută, strecură pumnalul pe sub uşă.
Reflecţia de pe lama sclipitoare nu dezvălui nimic altceva
decât întuneric – întuneric şi lumina unei torţe.
Mişcă pumnalul, împingându-l puţin mai în faţă.
Două sfere verzi, sclipitoare, licăriră în umbrele din
încăpere.
Celaena se retrase, trăgând şi pumnalul de sub uşă,
muşcându-şi buza ca să nu înjure cu voce tare. „Ochi.― Ochi
sclipind în întuneric – ochi precum ai unui… ai unui…
Trase aer în piept, relaxându-se treptat. Ochi precum ai
unui animal. Un şobolan. Sau un şoarece. Sau o pisică
feroce.
Totuşi, se târî din nou spre uşă, ţinându-şi răsuflarea şi
băgă din nou lama pe sub uşă pentru a scana întunericul.
Nimic. Absolut nimic.
 Privi lama pumnalului pentru un minut, aşteptând ca ochii
să reapară.
Dar orice ar fi fost, o zbughise deja.
„Un şobolan. Probabil a fost un şobolan.―
Totuşi, Celaena nu putea scăpa de fiorul care o învăluise şi
nu putea ignora căldura amuletei de la gâtul ei. Chiar dacă
nu era o creatură în spatele uşii, acolo erau răspunsuri. Şi ea
avea să le găsească, doar că nu azi. Nu până când nu era
pregătită.
Pentru că e posibil să existe metode să treacă de uşă.
Având în vedere cât de vechi era locul acela, Celaena avea
sentimentul că puterea care o sigilase avea legătură cu
semnele Wyrd.
Dar dacă era ceva dincolo de uşă… Îşi dezmorţi degetele de
la mâna dreaptă când ridică torţa, privind cicatricea căpătată
în urma muşcăturii rideracului.
Era doar un şobolan. Iar ea nu avea niciun interes –
niciunul – să i se demonstreze acum că se înşela.
 CAPITOLUL 15
Salonul Mare era aglomerat la cina din acea seară. Deşi
Celaena prefera de obicei să cineze în camera ei, când auzi că
Rena Goldsmith avea să cânte în onoarea prinţului Hollin, se
înghesui la una dintre mesele lungi din spatele sălii. Era
singurul loc unde nobilimea mai puţin importantă, unii dintre
ofiţerii superiori ai lui Chaol şi alţii care voiau să sfideze
cuibul de vulturi al curţii aveau voie să stea.
Familia regală cina la masa aşezată pe podium, în faţa
sălii, împreună cu Perrington, Roland şi o femeie care putea
să fie mama lui Roland, după înfăţişare. Din celălalt capăt al
salonului, Celaena de-abia îl putea vedea pe micuţul prinţ
Hollin, dar părea să fie palid, grăsun şi binecuvântat cu un
cap plin cu bucle negre ca abanosul. Părea mai degrabă
nedrept să îl aşeze pe Hollin lângă Dorian, unde puteau fi cu
uşurinţă făcute comparaţii şi, deşi auzise fiecare zvon
răutăcios despre Hollin, nu se putea abţine să nu simtă mila
pentru băiat.
Chaol, spre surprinderea ei, alese să stea lângă ea, cinci
dintre oamenii lui alăturându-li-se la masă. Deşi erau câteva
gărzi postate de jur împrejurul încăperii, ea nu avea nicio
îndoială că cele de la masa ei erau la fel de vigilente precum
cele postate lângă uşi şi podium. Comesenii ei erau politicoşi
cu ea – precauţi, dar politicoşi. Nu menţionaseră ce se
întâmplase cu o noapte în urmă, dar o întrebară destul de
discret cum se simte. Ress, care o supraveghease în timpul
competiţiei, părea sincer uşurat că se simţea mai bine, şi era
cel mai vorbăreţ dintre toţi, pălăvrăgind la fel de mult ca o
bătrână bârfitoare.
— Şi atunci, spunea Ress, chipul lui copilăresc având o
expresie ştrengărească, chiar când el s-a băgat în patul ei,
gol-puşcă, tatăl ei a dat buzna peste ei – înfiorări şi suspine
venind dintre gărzi, chiar şi dinspre Chaol – şi l-a târât din
pat de picioare, l-a dus pe hol şi l-a aruncat pe scări. El a
guiţat ca un porc în tot timpul ăsta.
Chaol se lăsă pe spătarul scaunului, încrucişându-şi
braţele la piept.
— Şi tu ai face-o dacă cineva ţi-ar târî corpul gol pe
podeaua rece ca gheaţa.
Zâmbi compătimitor în timp ce Ress încerca să nege. Chaol
părea să se simtă atât de bine cu oamenii lui, corpul îi era
relaxat şi ochii luminoşi. Iar ei îl respectau, la rândul lor,
căutând întotdeauna din priviri aprobarea lui, confirmarea şi
sprijinul.
Pe măsură ce râsul Celaenei se stinse, Chaol o privi,
ridicând din sprâncene.
— Tu n-ar trebui să râzi. Te plângi de podelele reci mai
mult decât oricine altcineva.
Ea se îndreptă, iar gărzile îşi aruncară zâmbete ezitante.
— Dacă îmi amintesc bine, tu te plângi de ele fiecare dată
când mătur podeaua cu tine atunci când ne antrenăm.
— Ohoo! strigă Ress, iar Chaol ridică din nou din
sprâncene.
Celaena rânji.
— Periculoase cuvinte, spuse Chaol. Vrei să mergem în
sala de antrenament ca să vedem dacă le poţi susţine?
— Bine, atâta timp cât oamenii tăi nu au nimic împotrivă
să te vadă mâncând bătaie.
— Cu siguranţă, nu avem nimic împotrivă, spuse vesel
Ress. Chaol îi aruncă o privire, mai mult amuzată decât
ameninţătoare. Căpitane, adăugă rapid Ress.
Chaol deschise gura să răspundă, dar o femeie înaltă şi
zveltă păşi pe mica scenă aranjată de-a lungul unui perete.
Celaena îşi ridică gâtul în timp ce Rena Goldsmith înainta
pe platforma din lemn, spre locul unde aşteptau o harpă
masivă şi un bărbat cu o vioară. O mai văzuse pe Rena
cântând o singură dată – cu ani în urmă, la Teatrul Regal,
într-o noapte rece de iarnă, ca aceasta. Vreme de două ore,
teatrul fu atât de tăcut, încât părea că toată lumea încetase
să mai respire. Vocea Renei răsunase în capul Celaenei multe
zile după aceea.
De la masa lor, Celaena de-abia o putea vedea pe Rena
suficient cât să-şi poată da seama că purta o rochie lungă,
verde (fără jupă, fără corset, fără alte accesorii, cu excepţia
cingătorii din piele neagră care îi cuprindea talia îngustă), şi
că părul roşcat-auriu îi era desprins. Liniştea puse stăpânire
pe salon, iar Rena făcu o plecăciune spre podium. Când îşi
ocupă locul înaintea harpei verzi-aurii, spectatorii aşteptară
nerăbdători. Dar cât timp avea să dureze interesul curţii?
Rena dădu aprobator din cap spre violonistul subţirel, iar
degetele ei lungi şi albe începură să cânte o melodie la harpă.
După câteva note, ritmul se stabiliză de la sine, urmat de
notele triste şi lente ale viorii. Se împleteau una cu alta,
înălţându-se şi înălţându-se până când Rena deschise gura.
Iar când începu să cânte, întreaga lume dispăru. Vocea îi
era lină, diafană, ca sunetul unui cântec de leagăn. Cântecele
ei, unul după altul, o ţintuiau pe Celaena în loc. Cântece
despre ţinuturi îndepărtate, despre legende uitate, despre
iubiţi aşteptând pentru eternitate să se regăsească.
Nici măcar un suflet nu se mişcă în încăpere. Chiar şi
servitorii rămaseră vrăjiţi pe lângă pereţi, pe coridoare şi în
alcovuri. Rena făcea pauză între cântece doar cât să smulgă
un ropot de aplauze, apoi harpa şi vioara o luau de la început
şi îi hipnotizau din nou pe toţi.
Apoi Rena privi spre podium.
— Cântecul acesta, spuse ea melodios, este în cinstea
stimatei familii regale care m-a invitat aici în această seară.
Cântecul era o legendă străveche, un poem antic, de fapt.
Unul pe care Celaena nu îl mai auzise din copilărie, şi
niciodată pus pe muzică.
Îl auzi acum pentru prima oară astfel: povestea unei femei
Fae binecuvântate cu o putere atât de teribilă şi intensă,
încât era căutată de regii şi lorzii din fiecare regat. În timp ce
o foloseau ca să câştige războaie şi să cucerească naţiuni, cu
toţii se temeau de ea – şi păstrau distanţa.
Cât curaj să cânte acest cântec; să îl dedice familiei regelui
era o îndrăzneală şi mai mare. Dar familia regală nu protestă.
Chiar şi regele doar o privi indiferent pe Rena, ca şi cum nu
ar fi cântat tocmai despre puterea pe care el o exilase în urmă
cu zece ani. Poate că era ceva magic de neoprit în muzică şi
artă.
Rena continuă, dezvăluind povestea anilor în care femeia
Fae îi slujise pe acei regi şi lorzi şi a singurătăţii care o
consumase încetul cu încetul. Iar apoi, într-o zi, venise un
cavaler, căutându-i puterea în numele regelui său. În timpul
călătoriei spre regatul lui, teama lui se transformase în
dragoste, iar el o descoperise nu pentru puterea pe care o
deţinea, ci pentru femeia din ea. Dintre toţi regii şi împăraţii
care o curtaseră cu promisiunile unor bogăţii dincolo de orice
imaginaţie, darul cavalerului, de a o vedea drept cine era ea,
nu ce era, îi câştigă inima.
Celaena nici măcar nu îşi dădu seama că începuse să
plângă. Cumva, îi scăpă un suspin, iar buzele îi tremurau. Nu
ar trebui să plângă, nu acolo, nu cu toţi oamenii ăştia în jurul
ei. Dar apoi, o mână caldă şi aspră i-o luă pe a ei pe sub
masă, iar ea se întoarse şi îl văzu pe Chaol privind-o. El îi
zâmbi uşor, iar ea ştiu că el o înţelegea.
Aşa că Celaena îşi privi Căpitanul şi îi întoarse zâmbetul.
*
Hollin se foia lângă el, şuşotind şi văicărindu-se despre cât
de plictisit era şi despre cât de idiot era cântecul, dar atenţia
lui Dorian era îndreptată spre masa lungă din spatele sălii.
Muzica supranaturală a Renei Goldsmith era ţesută în
spaţiul cavernos, învăluindu-i într-o vrajă pe care ar fi numit-
o magie dacă n-ar fi ştiut mai bine. Dar Celaena şi Chaol doar
stăteau acolo, privindu-se unul pe celălalt.
Şi nu se priveau, era ceva mai intens de atât. Dorian nu
mai auzea muzica.
Pe el nu îl privise niciodată aşa. Nici măcar o dată. Nici
măcar pentru o fracţiune de secundă.
Rena îşi încheia cântecul, iar Dorian îşi luă privirea de pe
ei. Nu credea că se întâmplase ceva între ei, nu încă. Chaol
era încăpăţânat şi destul de loial încât să nu facă mişcarea –
sau măcar să îşi dea seama că o privea pe Celaena aşa cum
ea îl privea pe el.
Văicărelile lui Hollin se auzeau acum mai tare, iar Dorian
trase adânc aer în piept.
Avea să meargă mai departe. Pentru că el nu avea să fie ca
acei regi străvechi din cântec şi să o păstreze pentru sine. Ea
merita un cavaler curajos şi loial care să o vadă pentru ceea
ce era şi care să nu se teamă de ea. Iar el merita pe cineva
care să îl privească astfel, chiar dacă dragostea nu ar fi
aceeaşi, chiar dacă fata nu ar fi ea.
Aşa că Dorian închise ochii şi trase din nou aer în piept. Iar
când deschise ochii, o lăsă să plece.
*
Câteva ore mai târziu, regele Adarlanului stătea lângă uşa
temniţei în timp ce gărzile sale secrete o târau înainte pe
Rena Goldsmith. Eşafodul călăului din centrul încăperii era
deja acoperit de sânge. Cadavrul decapitat al partenerului ei
zăcea la câţiva metri distanţă, sângele lui prelingându-se spre
gura de scurgere din podea.
Perrington şi Roland stăteau tăcuţi lângă rege, privind,
aşteptând.
Gărzile o împinseră pe cântăreaţă în genunchi, înaintea
podelei mânjite de sânge. Una dintre ele o apucă de păr şi
trase, obligând-o să îl privească pe rege păşind spre ea.
— Să vorbeşti despre magie sau să o încurajezi se
pedepseşte cu moartea. Este o insultă adusă zeilor şi o
insultă adusă mie faptul că ai cântat acel cântec în salonul
meu.
Rena Goldsmith doar îl privea, ochii arzându-i luminoşi.
Nu opusese rezistenţă când oamenii lui o înşfăcară după
reprezentaţie, nici nu ţipase când îi decapitaseră partenerul.
Ca şi cum s-ar fi aşteptat la asta.
— Ai vreun ultim cuvânt de spus?
O furie stranie, calmă se citea pe chipul ei, iar Rena ridică
bărbia.
 — Am muncit zece ani ca să devin destul de faimoasă cât
să obţin o invitaţie la acest castel. Zece ani, ca să pot veni aici
şi să cânt cântece despre magia pe care ai încercat să o
distrugi. Să cânt aceste cântece, iar tu să ştii că suntem încă
aici – că poţi exila magia, că ne poţi măcelări cu miile, dar
noi, cei care ne ghidăm după vechile obiceiuri, încă ne
amintim.
În spatele lui, Roland pufai.
— Destul, spuse regele şi pocni din degete.
Gărzile îi puseră capul pe eşafod.
— Fiica mea avea şaisprezece ani, continuă ea. Lacrimile îi
curgeau pe obraji şi pe nas, dar vocea îi rămase puternică.
Şaisprezece, când i-ai dat foc. Numele ei era Kaleen, şi avea
ochii precum norii de furtună. Încă îi aud glasul în vise.
Regele ridică bărbia spre călău, care păşi în faţă.
— Sora mea avea treizeci şi şase de ani. Numele ei era
Liessa şi avea doi băieţi care erau bucuria ei.
Călăul ridică securea.
— Vecinul meu şi soţia lui aveau şaptezeci de ani. Numele
lor erau Jon şi Estrel. Au fost ucişi pentru că au îndrăznit să
încerce să o protejeze pe fiica mea când oamenii tăi au venit
după ea.
Rena Goldsmith încă îşi recita lista cu morţi când securea
căzu.
 CAPITOLUL 16
Celaena îşi cufundă lingura în terciul de ovăz, îl gustă, apoi
turnă peste el un munte de zahăr.
— Prefer să luăm micul dejun împreună decât să ieşim
afară, în frig.
Fleetfoot, cu capul în poala Celaenei, pufăi zgomotos.
— Cred că şi ea, adăugă Celaena, rânjind.
Nehemia râse blând înainte să muşte din pâine.
— Se pare că ăsta este singurul moment al zilei când te
putem vedea, spuse ea în Eyllwe.
— Am fost ocupată.
— Vânând conspiratorii de pe lista regelui?
O privire dură în direcţia ei; încă o muşcătură din pâine.
— Ce vrei să-ţi spun?
Celaena amestecă zahărul în terci, concentrându-se pe
asta în loc să se uite la prietena ei.
— Vreau să mă priveşti în ochi şi să-mi spui că tu crezi că
libertatea ta merită preţul ăsta.
— De asta ai fost atât de nervoasă în ultima vreme?
Nehemia lăsă pâinea prăjită pe platou.
— Cum să le pot spune părinţilor mei despre tine? Ce
scuze să inventez care să-i convingă că prietenia mea cu
Campionul regelui, folosi limba comună pentru cele două
cuvinte, rostindu-le de parcă ar fi fost otrăvite, este, în orice
fel, un lucru onorabil? Cum să îi conving că sufletul tău nu a
putrezit?
— Nu mi-am dat seama că aveam nevoie de acordul
părinţilor.
— Eşti într-o poziţie a puterii – şi a cunoştinţelor – şi
totuşi, nu faci altceva decât să te supui. Te supui şi nu
protestezi, şi o faci doar cu un singur scop: libertatea ta.
Celaena scutură din cap şi privi în altă direcţie.
— Nu mă poţi privi pentru că ştii că este adevărat.
— Şi ce este atât de greşit în faptul că vreau să fiu liberă?
Nu am suferit destul ca să o merit? Şi ce dacă mijloacele spre
ea sunt neplăcute?
— Nu o să neg că ai suferit, Elentiya, dar sunt mii de
oameni care au suferit – şi au suferit mai mult. Iar ei nu se
vând regelui ca să obţină ceea ce şi ei merită. Cu fiecare
persoană pe care o ucizi, găsesc din ce în ce mai puţine scuze
ca să rămân prietena ta.
Celaena aruncă lingura pe masă şi merse lângă şemineu.
Îşi dorea să rupă tapiseriile şi tablourile şi să spargă toate
bibelourile şi ornamentele pe care le cumpărase ca să-şi
decoreze camera. Dar cel mai mult îşi dorea să o facă pe
Nehemia să nu o privească aşa, de parcă ea era la fel de rea
ca monstrul care stătea pe tronul de cleştar. Trase adânc aer
în piept, apoi iar, ascultând orice mic sunet care ar fi putut
dezvălui că mai era cineva în apartamentul ei, apoi se
întoarse.
— N-am ucis pe nimeni, spuse ea încet.
Nehemia încremeni.
— Poftim?
— N-am ucis pe nimeni. Rămase pe loc, având nevoie de
distanţa dintre ele pentru a putea rosti cuvintele. Le-am
înscenat morţile şi i-am ajutat să fugă.
Nehemia îşi trecu mâinile peste faţă, întinzând pudra aurie
cu care îşi machiase pleoapele. După o clipă, îşi coborî
degetele. Ochii ei negri şi frumoşi erau mari de uimire.
— Nu ai ucis nicio persoană pe care el ţi-a ordonat să o
ucizi?
— Nici măcar una.
— Şi Archer Finn?
— I-am propus lui Archer un târg: îi las timp până la
sfârşitul lunii să îşi pună afacerile în ordine înainte să-şi
însceneze moartea şi să fugă, iar el îmi dă informaţii despre
adevăraţii duşmani ai regelui.
Îi putea spune mai târziu Nehemiei restul poveştii planurile
regelui, catacombele de sub bibliotecă –, dar să le menţioneze
acum nu ar fi făcut altceva decât să atragă şi mai multe
întrebări.
Nehemia luă o gură de ceai, lichidul bălăcindu-se în ceaşcă
din pricina mâinilor ei tremurânde.
— Te va ucide dacă află.
Celaena privi spre uşile balconului, unde o zi minunată
răsărea în lumea largă de dincolo de ele.
— Ştiu.
— Şi informaţiile astea pe care ţi le dă Archer, ce vei face
cu ele? Ce fel de informaţii sunt?
Celaena îi explică pe scurt ceea ce el îi spusese despre
oamenii care se presupunea că vor să o aducă pe tron pe
moştenitoarea pierdută a Terrasenului, spunându-i chiar şi
ceea ce se întâmplase cu Davis. Nehemia deveni palidă. Când
Celaena termină, Nehemia luă o altă gură de ceai din ceaşca
tremurândă.
— Şi ai încredere în Archer?
— Cred că ţine la viaţa lui mai mult decât la orice altceva.
— E un curtezan; cum poţi fi sigură că poţi avea încredere
în el?
Celaena se aşeză în fotoliu, Fleetfoot ghemuindu-se între
picioarele ei.
— Păi, tu ai încredere în mine, iar eu sunt o asasină.
— Nu e acelaşi lucru.
Celaena privi tapiseria de pe peretele din stânga ei şi la
dulapul din faţa sa.
— Dacă tot îţi spun toate lucrurile astea care m-ar putea
trimite la spânzurătoare, ar trebui să-şi mai spun ceva.
Nehemia îi urmă privirea spre tapiserie. După un moment,
i se tăie răsuflarea.
— Aceea este… este Elena pe tapiserie, nu-i aşa?
Celaena zâmbi ştrengăreşte şi îşi încrucişă braţele.
— Asta nu e nici măcar partea cea mai rea.
*
În timp ce coborau spre mormânt, Celaena îi spuse
Nehemiei tot ce se întâmplase între ea şi Elena de la
Samhuinn – şi toate aventurile care se abătuseră asupra ei. Îi
arătă încăperea unde Cain chemase rideracul, iar pe măsură
ce se apropiau de mormânt, Celaena tresări, amintindu-şi un
nou detaliu nenorocit.
— Ai adus un prieten?
Nehemia scânci. Celaena salută mânerul-craniu din bronz
de pe uşă.
— Bună, Mort.
Nehemia se uită cruciş la craniu.
— Cum e… Privi peste umăr, la Celaena. Cum e posibil?
— Vrăji antice şi prostii, spuse Celaena, întrerupându-l pe
Mort, care începuse să recite povestea despre cum îl crease
regele Brannon. Cineva a folosit o vrajă cu semnele Wyrd.
— Cineva! bolborosi Mort. Acel cineva este…
— Taci din gură, spuse Celaena şi deschise uşa
mormântului, invitând-o pe Nehemia înăuntru. Păstrează-te
pentru cineva căruia îi pasă.
Mort mormăi ceea ce suna ca o înlănţuire de blesteme
violente, iar ochii Nehemiei licăriră când intră în mormânt.
— E incredibil, şopti prinţesa, privind pereţii pe care
fuseseră scrijelite semnele Wyrd.
— Ce spun?
— Moarte, Eternitate, Conducători, recită Nehemia. Poziţii
standard în morminte.
Nehemia continuă să se plimbe prin încăpere, iar Celaena
se rezemă de perete şi se lăsă pe podea. Oftând, îşi frecă
piciorul de una dintre stelele în relief de pe podea, studiind
curbura pe care o formau în cameră.
„Oare alcătuiesc o constelaţie?‖
Celaena se ridică în picioare şi privi în jos. Nouă dintre
stele alcătuiau o imagine familiară – Libelula. Ridică din
sprâncene. Nu-şi dăduse niciodată seama de asta înainte. La
câţiva metri distanţă, o altă constelaţie se contura pe podea –
Balaurul. Stătea la capul sarcofagului lui Gavin.
„Un simbol al casei Adarlanului, la fel ca şi a doua
constelaţie de pe cer.―
Celaena urmări liniile făcute de forme, împletindu-se în
întreg mormântul. Cerul nopţii trecea pe sub picioarele ei, iar
până să ajungă la ultima constelaţie, s-ar fi ciocnit de perete
dacă Nehemia nu ar fi apucat-o de braţ.
— Ce este?
Celaena privea ultima constelaţie – Cerbul, Regele
Nordului. Simbolul Terrasenului, ţinutul natal al Elenei.
Constelaţia era cu faţa spre perete, iar capul părea să îi fie
îndreptat în sus, ca şi cum ar fi privit ceva…
Celaena urmări privirea cerbului printre zecile de semne
Wyrd care acopereau peretele, până când…
— În numele Wyrdului. Uită-te la asta, spuse ea, arătând
în sus.
Un ochi, nu mai mare decât palma ei, era gravat în perete.
O gaură era dată în centrul lui, o puncţie perfectă în mijlocul
ochiului. Însuşi semnul Wyrd alcătuia o faţă, iar dacă celălalt
ochi era plin şi neted, acesta avea un iris gol.
„Doar cu ochiul cineva poate vedea corect.‖ Nu avea cum să
fie atât de norocoasă – cu siguranţă, nu era nimic mai mult
decât o coincidenţă. Calmându-şi entuziasmul, se ridică pe
vârful degetelor şi privi cu atenţie în ochi.
Cum de nu observase asta înainte? Făcu un pas înapoi, iar
semnul Wyrd dispăru în perete. Păşi înapoi pe constelaţie şi
semnul reapăru.
— Poţi să vezi faţa doar când stai pe cerb, şopti Nehemia.
Celaena îşi trecu mâinile peste faţa din perete, căutând
crăpături sau curenţi blânzi de aer care să poată sugera o
uşă spre o altă cameră. Nimic. Trase adânc aer în piept, se
ridica pe vârful degetelor şi privi ochiul, ţinând pumnalul în
sus în caz că o ataca ceva. Nehemia chicoti uşor. Iar Celaena
îşi ascunse zâmbetul în timp ce îşi puse ochiul pe piatră şi
privi în întuneric.
Nu era nimic. Doar un perete îndepărtat, luminat de o rază
palidă a lunii.
— E doar – doar un perete gol. Are asta vreun sens?
Deja sărea la concluzii pripite, încercând să vadă lucruri şi
să facă legături care nu erau acolo. Celaena se dădu la o
parte pentru ca Nehemia să poată privi şi ea.
— Mort! strigă ea în timp ce prinţesa arunca o privire. Ce
naiba e asta pe perete? Are vreun sens pentru tine? Ştii de ce
este aici?
— Nu, spuse Mort sec.
— Nu mă minţi.
— Să te mint? Pe tine? Nu aş putea să te mint. M-ai
întrebat dacă are sens, iar eu ţi-am spus că nu. Trebuie să
înveţi să pui corect întrebările, ca să poţi primi răspunsurile
corecte.
— Ce fel de întrebare ar trebui să pun ca să primesc
răspunsul corect? urlă Celaena.
Mort ţâţâi.
— Nu tolerez asemenea comportament. Întoarce-te când vei
avea întrebări corespunzătoare.
— Promiţi că îmi spui atunci?
— Sunt doar un mâner de uşă; nu e în firea mea să fac
promisiuni.
Nehemia păşi de lângă perete şi îşi dădu ochii peste cap.
— Nu-l asculta, te tachinează. Nici eu nu văd nimic. Poate
e doar o farsă. Castelele sunt pline de prostii din astea, cu
scopul de a te induce în eroare şi de a bulversa generaţiile
viitoare. Dar – toate semnele Wyrd de aici…
Celaena trase rapid aer în piept, apoi rosti cererea la care
se gândea deja de ceva timp:
— Ai putea – ai putea să mă înveţi cum să le citesc?
— Oho! râse Mort de pe coridor. Eşti sigură că nu eşti prea
redusă ca să înţelegi?
Celaena îl ignoră. Nu-i spusese Nehemiei despre ultima
cerinţă a Elenei, de a descoperi sursa puterii regelui, pentru
că ştia că răspunsul prinţesei avea să fie: ascultă de regina
moartă. Dar semnele Wyrd păreau atât de strâns legate de
orice, cumva – chiar şi de ghicitoarea aia cu ochiul şi de
trucul ăsta stupid cu peretele. Şi poate dacă afla cum să le
folosească, putea descuia uşa din fier de sub bibliotecă şi să
găsească nişte răspunsuri dincolo de ea.
 — Poate… măcar esenţialul?
Nehemia zâmbi.
— Esenţialul este partea cea mai grea.
Lăsând la o partea utilitatea lor, era un limbaj secret uitat,
un sistem pentru accesarea unei puteri stranii. Cine nu ar fi
vrut să înveţe despre ele?
— Atunci, lecţii matinale în locul plimbării?
Nehemia radia, iar Celaena simţi un fior de vină pentru că
nu-i spusese despre catacombe, iar prinţesa zise:
— Desigur.
Înainte să plece, Nehemia rămase câteva minute să îl
studieze pe Mort – în general punându-i întrebări despre
vraja care îl crease, pe care mânerul pretindea că o uitase,
apoi că era privată, apoi că nu era treaba ei.
După ce răbdarea aproape nesfârşită a Nehemiei se stinse,
îl boscorodiră pe Mort şi se întoarseră sus, unde Fleetfoot le
aştepta nerăbdătoare în dormitor. Câinele refuzase să intre în
pasajul secret – probabil din pricina vreunei duhori dubioase
lăsate în urmă de Cain şi creatura lui. Nici măcar Nehemia
nuputuse să o atragă după ele, jos.
De îndată ce uşa fu închisă şi ascunsă de tapiserie,
Celaena se rezemă de biroul ei. Ochiul din mormânt nu
fusese soluţia la ghicitoare. Acum se întreba dacă Nehemia
avea o idee mai bună despre ce ar fi putut însemna.
— Am găsit o carte despre semne Wyrd în biroul lui Davis,
îi spuse ea Nehemiei. Nu-mi dau seama dacă este o ghicitoare
sau un proverb, dar cineva a scris asta în interiorul copertei
din spate: „Doar cu ochiul cineva poate vedea corect―.
Nehemia se încruntă.
— Mie îmi sună a bazaconiile vreunui lord puturos.
— Dar crezi că este doar o coincidenţă că el făcea parte din
mişcarea asta împotriva regelui şi că avea o carte despre
semne Wyrd? Dacă asta este un fel de ghicitoare despre ele?
Nehemia pufăi.
— Dacă Davis nici măcar nu făcea parte din grup? Poate că
Archer avea informaţia greşită. Pun pariu că acea carte era
acolo de ani buni – şi pun pariu că Davis nici măcar nu ştia
că există. Sau poate că a văzut-o într-o librărie şi a
cumpărat-o ca să pară îndrăzneţ.
Sau poate că nu – şi poate că Archer punea ceva la cale.
Avea să-l întrebe când urma să-l vadă data viitoare. Celaena
se juca cu lănţişorul amuletei sale – apoi încremeni. Ochiul.
— Crezi că ar putea fi Ochiul ăsta?
— Nu, spuse Nehemia. Nu ar fi atât de uşor.
— Dar…
Celaena plecă de lângă birou.
— Crede-mă, spuse Nehemia. Este doar o coincidenţă – ca
şi ochiul ăla din perete. „Ochiul― poate să însemne orice…
orice. Să faci ochi din gips pe toate lucrurile obişnuia să fie
un lucru destul de comun în urmă cu câteva secole, ca
protecţie împotriva răului. O să o iei razna, Elentiya! Pot să
fac nişte cercetări pe tema asta, dar e posibil să dureze o
vreme până să găsesc ceva.
Celaena se înroşi. Bine; poate că se înşela. Nu voia să o
creadă pe Nehemia, nu voia să creadă că ghicitoarea era atât
de imposibil de rezolvat, dar… prinţesa ştia mai multe despre
ştiinţele antice decât ea. Aşa că Celaena se aşeză din nou la
masă. Terciul se răcise, dar îl mâncă oricum.
— Mulţumesc, spuse ea printre înghiţituri, în timp ce
Nehemia se aşeză şi ea. Pentru că nu ai reacţionat violent.
Nehemia râse.
— Elentiya, sincer, sunt surprinsă că mi-ai spus.
O uşă deschizându-se, apoi închizându-se, apoi paşi, apoi
Philippa ciocăni şi intră, aducând o scrisoare pentru Celaena.
— Bună dimineaţa, frumoase domnişoare, spuse ea,
făcând-o pe Nehemia să zâmbească. O scrisoare pentru
stimatul nostru Campion.
Celaena radia către Philippa şi o luă, iar zâmbetul îi crescu
în timp ce citi conţinutul scrisorii, după ce servitoarea plecă.
— E de la Archer, îi spuse ea Nehemiei. Mi-a dat câteva
nume care ar putea fi implicate în mişcarea asta – oameni
asociaţi cu Davis.
 Era puţin şocată că el riscase să pună totul într-o
scrisoare. Poate că era nevoie ca Celaena să-l înveţe câteva
lucruri despre scrierea codificată.
Totuşi, Nehemia încetă să mai zâmbească.
— Cine dă informaţii ca şi cum n-ar fi nimic altceva decât
bârfele dimineţii?
— Un bărbat care vrea să fie liber şi care s-a săturat să
slujească porci.
Celaena împături scrisoarea şi se ridică. Dacă bărbaţii de
pe lista asta erau ca Davis, atunci poate că nu ar fi un lucru
atât de oribil să-i dea pe mâna regelui.
— Ar trebui să mă îmbrac; trebuie să merg în oraş.
Ajunsese la jumătatea drumului spre garderobă când se
întoarse. Mâine, la micul dejun, avem prima lecţie?
Nehemia încuviinţă, întorcându-se la mâncarea ei.
*
Îi luă toată ziua să îi urmărească pe cei de pe listă – să afle
unde locuiesc, cu cine vorbeau, cât de bine păziţi erau. Nu
descoperi nimic folositor.
Era obosită, irascibilă şi moartă de foame când ajunse
înapoi la castel la apus, iar starea i se înrăutăţi când intră în
camera ei şi găsi un bilet de la Chaol. Regele îi ordona să fie
din nou de gardă la balul regal din acea seară.
 CAPITOLUL 17
Chaol ştia fără să vorbească cu ea că Celaena nu era prea
binedispusă. De fapt, nu îndrăznise să discute cu ea înainte
de începerea balului, în afară de a o poziţiona în curte,
ascunsă în umbrele unei coloane. Câteva ore în noaptea de
iarnă aveau să o răcorească puţin.
Din locul lui dinăuntru, ascuns într-un alcov de lângă
intrarea servitorilor, Chaol putea fi cu ochii atât pe balul
sclipitor, cât şi pe asasina care stătea de pază sub uşile
impunătoare ale balconului salonului. Nu că nu avea
încredere în ea, dar când Celaena era în starea asta,
întotdeauna îl făcea şi pe el să se enerveze.
Acum ea stătea rezemată de coloană, cu braţele
încrucişate. Nu se ascundea în umbre, aşa cum îi spusese el.
Putea vedea aburii respiraţiei ei învolburându-se în aerul
nopţii şi lumina lunii licărind pe mânerul unuia dintre
pumnalele pe care le purta la brâu.
Sala de bal fusese decorată în nuanţe de alb şi albastru
glaciar, cu fâşii din mătase plutind din tavan şi bibelouri din
porţelan atârnând printre ele. Era ceva parcă desprins dintr-
un vis de iarnă şi, dintre toţi oamenii, era tocmai în cinstea
lui Hollin. Câteva ore de distracţie şi o mică avere cheltuită
pentru un băiat care, momentan, stătea încruntat pe micul
lui tron de cleştar, îndopându-se cu dulciuri în timp ce mama
lui îi zâmbea blând.
Nu avea să-i spună niciodată lui Dorian, dar Chaol se
temea de ziua în care Hollin avea să devină un bărbat
adevărat. Era uşor să te ocupi de un copil răsfăţat, dar un
conducător crud şi răsfăţat ar fi fost o cu totul altă chestiune.
Spera că, între el şi Dorian, aveau să poată controla orice
urmă de corupţie începuse deja să putrezească inima lui
Hollin – de îndată ce Dorian urca pe tron.
Moştenitorul era pe ringul de dans, împlinindu-şi obligaţia
faţă de curte şi coroană, dansând cu orice domniţă îi cerşea
atenţia. Deloc surprinzător, asta se întâmpla cu aproape
toate. Dorian îşi juca bine rolul şi valsa zâmbind, un partener
graţios şi priceput, fără să se plângă măcar o dată şi fără să
refuze vreo domnişoară. Dansul se încheia, Dorian făcea o
plecăciune înaintea partenerei sale, iar înainte să poată face
un pas, o altă parteneră făcea o reverenţă înaintea lui. Dacă
Chaol ar fi fost în locul lui Dorian, ar fi tresărit, dar prinţul
doar zâmbea, lua mâna domnişoarei şi o purta în paşi de
dans prin salonul de bal.
Chaol privi din nou spre grădină şi se încordă. Celaena nu
era lângă coloană.
Îşi înăbuşi un mârâit. A doua zi aveau să poarte o discuţie
lungă şi drăguţă despre reguli şi consecinţele abandonării
postului în timpul datoriei.
O regulă pe care şi el, de asemenea, o încălca, realiză Chaol
în timp ce se strecură afară din alcov şi ieşi pe uşa lăsată
întredeschisă pentru a permite aerului proaspăt să
împrospăteze sala de bal.
Unde naiba plecase Celaena? Poate chiar văzuse vreun
semn de pericol – nu că avusese vreodată loc un atac asupra
palatului şi nu că ar fi cineva atât de prost încât să încerce să
o facă în timpul unui bal regal.
Dar el puse o mână pe mânerul sabiei sale pe măsură ce se
apropia de coloanele de la baza treptelor care duceau în
grădină. Ea stătuse chiar acolo şi…
Chaol o zări.
Ei bine, cu siguranţă îşi abandonase postul. Dar nu ca să
se confrunte cu vreun potenţial pericol.
Chaol îşi încrucişă braţele la piept. Celaena îşi părăsise
postul ca să danseze.
Muzica era suficient de tare încât să se audă până în
grădină, iar la baza treptelor, Celaena valsa cu ea însăşi.
Chiar îşi ţinea marginea pelerinei negre într-o mână, ca şi
cum ar fi fost faldurile unei rochii de bal, iar cealaltă mână
era suspendată în aer, pe braţul unui partener invizibil. El nu
ştia dacă trebuia să râdă sau doar să se întoarcă înăuntru şi
să pretindă că nu văzuse nimic.
Ea se întoarse cu o mişcare elegantă care o aduse faţă în
faţă cu el şi tresări.
Ei bine, ultima opţiune nu mai era o posibilitate. Râsul sau
strigătele, atunci. Deşi nicio variantă nu părea prea potrivită
în acel moment.
Chiar şi în lumina lunii, el o putu vedea încruntându-se.
— M-am plictisit de moarte şi mor de frig, spuse ea, dând
drumul pelerinei.
El rămase în capul scărilor, privind-o.
— Şi este vina ta, continuă ea, îndesându-şi mâinile în
buzunare. Tu m-ai pus să stau aici şi cineva a lăsat uşa de la
balcon deschisă ca să pot auzi muzica aia minunată.
Valsul încă plutea în jurul lor, umplând aerul rece.
— Aşa că ar trebui să te gândeşti a cui e vina, adăugă
Celaena. A fost ca şi cum ai pune un om mort de foame în
faţa unui ospăţ şi i-ai spune să nu mănânce. Ceea ce, apropo,
chiar ai făcut când m-ai pus să merg la cina aia oficială.
Celaena se bâlbâia, iar chipul îi era suficient de furios,
încât el să-şi dea seama că era mai mult decât ofticată că o
prinsese. Chaol îşi muşcă buza pentru a-şi suprima zâmbetul
şi coborî cele patru trepte spre aleea pietruită din grădină.
— Eşti cel mai mare asasin din Erilea şi totuşi nu poţi sta
de pază câteva ore?
— Ce e de păzit? şuieră ea. Cupluri care se strecoară din
salon ca să se pupăcească printre gardurile vii? Sau Alteţa Sa
dansând cu fiecare fecioară eligibilă?
— Eşti geloasă?
Celaenei îi scăpă un hohot de râs.
— Nu! Pe toţi zeii, nu. Dar nu pot să spun că este
extraordinar de distractiv să-l privesc. Sau să privesc pe
oricine altcineva simţindu-se bine. Cred că sunt mai geloasă
pe bufetul ăla uriaş de care nu se atinge nimeni.
El chicoti şi privi în susul scării, spre curtea interioară şi
uşile salonului de dincolo de ea. Ar fi trebuit să se întoarcă
acolo deja. Dar el era aici, apropiindu-se de limita aceea de
care nu putea sta departe.
Reuşise să rămână de partea lui a liniei cu o seară în
urmă, deşi faptul că o văzuse plângând în timpul cântecului
Renei Goldsmith îl răscolise atât de mult, încât fusese ca şi
cum ar fi găsit o parte din el despre care nu realizase
vreodată că lipsea. O pusese să alerge doi kilometri în plus în
acea dimineaţă, nu ca să o pedepsească, ci pentru că nu se
putea abţine să nu se gândească la felul în care ea îl privise.
Ea oftă zgomotos şi privi luna. Era atât de luminoasă, încât
îneca stelele.
— Am auzit muzica şi am vrut doar să dansez câteva
minute. Doar să… uit totul pentru un vals şi să mă prefac că
sunt o fată normală. Aşa că – ea se încruntă la el acum – dă-i
înainte şi zbiară la mine pentru asta. Care va fi pedeapsa
mea? Şase kilometri în plus mâine? O oră de antrenament?
Să curăţ ieslea?
În vocea ei simţea o durere sumbră, care nu-i pică prea
bine lui Chaol. Şi da, aveau să poarte o discuţie despre
părăsirea postului, dar chiar acum – chiar acum…
Chaol păşi peste linie.
— Dansează cu mine, spuse el şi întinse mâna spre ea.
*
Celaena privea mâna întinsă a lui Chaol.
— Ce?
Lumina lunii se reflecta în ochii lui de chihlimbar, făcându-
i să strălucească.
— Ce n-ai înţeles?
Nimic. Totul. Pentru că atunci când Chaol o spusese, nu
fusese ca atunci când Dorian o invitase la dans, la balul de
Yulemas. Aceea nici nu prea se putea numi o invitaţie. Dar
acum… Mâna lui rămase întinsă spre ea.
— Din câte îmi amintesc, spuse ea, ridicând bărbia, de
Yulemas te-am rugat să dansezi cu mine, iar tu m-ai refuzat
categoric. Ai spus că era prea periculos să fim văzuţi dansând
împreună.
— Lucrurile sunt diferite acum.
 Din nou, încă o afirmaţie cu subînţeles pe care ea nu-şi
permitea să o analizeze acum.
Gâtul i se încleştă, iar Celaena privi mâna lui întinsă,
brăzdată de cicatrici.
— Dansează cu mine, Celaena, spuse el din nou, uşor
răguşit.
Când ochii ei îi întâlniră pe ai lui, Celaena uită de frig, de
lună şi de castelul de sticlă, care se înălţa ameninţător în
spatele lor. Uită de biblioteca secretă, de planurile regelui, de
Mort şi de Elena. Îşi puse mâna într-a lui, iar tot ce mai ştiu
după aceea era că existau doar muzica şi Chaol.
Degetele lui erau calde, chiar şi prin mănuşi. Chaol îşi
trecură mâna liberă în jurul taliei asasinei, iar Celaena şi-o
puse pe a ei pe braţul lui. Ridică privirea spre el când
începură să se mişte – un pas timid, apoi altul şi încă unul,
lăsându-se purtaţi de ritmul lent al valsului.
El o privi înapoi, fără ca vreunul din ei să schiţeze vreun
zâmbet – totul era mai presus de zâmbete acum. Valsul se
revărsa în jurul lor, mai tare, mai repede, iar Chaol îi ghidă
paşii, neîmpiedicându-se nicio secundă.
Celaena simţi cum respiraţia îi devine sacadată, dar nu-şi
putea lua privirea de la el, nu se putea opri din dans. Lumina
lunii şi grădina şi licărul auriu al sălii de bal se amestecară
într-o ceaţă distantă.
— N-o să fim niciodată o fată şi un băiat obişnuiţi, nu-i
aşa? reuşi ea să spună.
— Nu, spuse el, ochii sclipindu-i. N-o să fim.
Apoi muzica explodă în jurul lor, iar Chaol o purtă în
ritmul valsului, învârtind-o astfel încât pelerina plutea în
jurul ei. Fiecare pas era perfect, letal, ca în acea primă dată
când se duelaseră, cu multe luni în urmă. Celaena îi ştia
fiecare mişcare, iar el o ştia pe a ei, ca şi cum ar fi dansat
împreună toată viaţa. Din ce în ce mai repede, fără să ezite
vreo clipă, fără să îşi ia privirea unul de pe celălalt.
Restul lumii căzu într-o tăcere adâncă. În acel moment,
după zece ani îndelungaţi, Celaena îl privi pe Chaol şi îşi
dădu seama că ajunsese acasă.
*
Dorian Havilliard stătea la una dintre ferestrele sălii de bal,
privindu-i pe Celaena şi Chaol dansând în grădina de
dedesubt, pelerinele negre plutind în jurul lor ca şi cum n-ar
fi fost nimic mai mult decât două himere purtate de vânt.
După ore întregi de dans, prinţul reuşise să se elibereze de
domnişoarele care îi cerşeau atenţia şi venise la fereastră
pentru o gură binemeritată de aer.
Intenţionase să iasă în grădină, dar apoi îi zărise. Asta
fusese de ajuns să îi oprească paşii – dar nu suficient cât să-l
facă să se îndepărteze de la fereastră. Ştia că asta ar fi trebuit
să facă. Ar fi trebuit să plece şi să pretindă că nu văzuse
niciodată scena, pentru că, deşi era doar un dans…
Cineva veni lângă el, iar Dorian privi peste umăr la timp
pentru a o vedea pe Nehemia oprindu-se lângă fereastra.
După luni întregi în care de-abia o văzuse pe la curte din
pricina masacrului rebelilor din Eyllwe, ea apăruse în seara
asta. Arăta splendid într-o rochie de culoarea cobaltului, cu
fire de aur, iar părul îi era împletit şi prins asemenea unei
diademe pe capul ei. Cerceii delicaţi din aur licăreau în
lumina candelabrului, atrăgând ochii prinţului asupra
gâtului ei graţios. Nehemia era de departe cea mai uimitoare
femeie din sala de bal, iar el observase câţi bărbaţi – şi femei
– o priviseră întreaga seară.
— Nu le face probleme, spuse ea încet, accentul ei încă
fiind rigid, dar se îmbunătăţise de când sosise în Rifthold.
Dorian ridică din sprâncene. Nehemia trasă o urmă invizibilă
pe panoul din sticlă al ferestrei.
— Tu şi cu mine… Mereu vom sta departe unul de altul.
Mereu vom avea… Nehemia căuta cuvântul potrivit.
Responsabilităţi. Mereu vom avea griji pe care nimeni
altcineva nu le poate înţelege. Pe care ei – făcu un semn cu
capul către Chaol şi Celaena – nu le vor înţelege niciodată. Iar
dacă ar face-o, atunci nu le-ar vrea.
„Nu ne-ar vrea pe noi, asta vrei să spui.―
 Chaol o învârti pe Celaena, iar ea plutea uşor prin aerul
rece înainte să se întoarcă în braţele lui.
— Deja m-am hotărât să merg mai departe, spuse Dorian
la fel de încet. Era adevărul. Se trezise în acea dimineaţă
simţindu-se mai uşor decât se simţise în ultimele săptămâni.
Nehemia încuviinţă, aurul şi bijuteriile din părul ei
legănându-se uşor.
— Atunci, îţi mulţumesc pentru asta. Trasă un alt simbol
pe fereastră. Vărul tău, Roland, mi-a spus că tatăl tău a
aprobat planurile consilierului Mullison de a mări graniţele
lagărului din Calaculla – să extindă lagărul ca să
adăpostească mai mulţi… oameni.
Chipul lui Dorian rămase inexpresiv. Erau prea mulţi ochi
aţintiţi asupra lor.
— Roland ţi-a spus asta?
Nehemia îşi coborî mâna de pe fereastră.
— Vrea să îi spun tatălui meu că îi susţin planurile – să îl
conving pe tata să facă expansiunea cât mai accesibilă. Am
refuzat. El spune că mâine va avea loc o întrunire a
consiliului, unde se va vota planul lui Mullison. Nu mi se
permite să particip.
Dorian se concentră pe respiraţia lui.
— Roland nu avea niciun drept să facă asta. Deloc.
— Atunci, vei opri întâlnirea? Ochii ei negri erau aţintiţi pe
faţa lui. Vorbeşte cu tatăl tău; convinge-i pe ceilalţi să spună
nu.
Nimeni, cu excepţia Celaenei, nu îndrăznea să îi vorbească
astfel. Dar tupeul ei nu avea nicio legătură cu răspunsul lui.
— Nu pot, spuse Dorian.
Obrajii i se înroşiră în timp ce rostise cuvintele, dar era
adevărat. Nu putea asalta Calaculla, nu fără să cauzeze o
mulţime de probleme, atât pentru el, cât şi pentru Nehemia.
Deja îşi convinsese tatăl să o lase pe Nehemia în pace, în
afara planurilor lor. Să ceară închiderea lagărului l-ar putea
forţa să aleagă o tabără – şi să facă o alegere care putea
distruge tot ce avea.
 — Nu poţi sau nu vrei? Dorian oftă, dar Nehemia i-o reteză:
Dacă Celaena ar fi dusă în Calaculla, ai elibera-o? Ai pune
capăt existenţei lagărului? Când ai luat-o din Endovier, le-ai
gândit măcar o clipă la miile de oameni pe care îi laşi în
urmă?
Dorian se gândise, dar… dar nu atât de mult cât ar fi
trebuit.
— Oameni nevinovaţi muncesc şi mor în Calaculla şi
Endovier. Cu miile. Întreab-o pe Celaena despre mormintele
pe care le sapă acolo, prinţule! Priveşte cicatricile de pe
spatele ei şi dă-ţi seama că ceea ce a îndurat ea este o
binecuvântare în comparaţie cu ceea ce îndură alţii.
Poate că doar se obişnuise cu accentul ei, dar Dorian putea
jura că Nehemia vorbea mai clar. Prinţesa arătă spre grădină,
către Celaena şi Chaol, care se opriseră din dans şi acum
vorbeau.
— Dacă ar fi trimisă înapoi, ai elibera-o?
— Normal că aş elibera-o, spuse el precaut. Dar este
complicat.
— Nu e nimic complicat. Este diferenţa dintre corect şi
greşit. Sclavii din lagărele acelea au rude care îi iubesc la fel
de mult cum ai iubit-o tu pe prietena mea.
Dorian privi în jur. Domnişoarele priveau curioase din
spatele evantaielor şi chiar şi mama lui observase discuţia lor
îndelungată. Afară, Celaena îşi reluase postul lângă coloană.
În celălalt capăt al încăperii, Chaol se strecură prin uşile
curţii interioare şi îşi ocupă locul din alcov, chipul fiindu-i
inexpresiv, ca şi cum dansul nu ar fi avut loc niciodată.
— Acesta nu este locul potrivit pentru discuţia asta.
Nehemia îl privi un moment îndelungat, apoi încuviinţă.
— Ai puterea în tine, prinţule. Mai multă putere decât
realizezi.
Îi atinse pieptul, trasând şi acolo un simbol, iar câteva
dintre domniţe icniră de spaimă. Dar ochii Nehemiei erau
fixaţi pe ochii lui.
— Doarme, şopti ea, bătându-l pe inimă. Aici. Când va veni
timpul, când se va trezi, să nu-ţi fie teamă. Îşi luă mâna de pe
el şi afişă un zâmbet trist. Când va veni timpul, eu te voi
ajuta.
Apoi prinţesa se întoarse şi plecă, curtenii dându-se din
calea ei. Dorian o privi îndepărtându-se, întrebându-se ce
însemnau ultimele ei cuvinte.
Şi de ce, atunci când le spusese, ceva străvechi şi amorţit
în adâncul lui se trezise.
 CAPITOLUL 18
Celaena stătea în salonul casei lui Archer, încruntându-se
la focul care ardea în şemineu. Nu se atinsese de ceaiul pe
care majordomul i-l adusese pe măsuţa joasă din marmură,
deşi cu siguranţă cedase tentaţiei unui tort de ciocolată în
timp ce aştepta ca Archer să se întoarcă. Celaena ar fi putut
veni mai târziu, dar afară era ger, iar după ce stătuse de
gardă toată noaptea, era epuizată. Şi avea mare nevoie de
ceva care să îi distragă atenţia de la amintirea atât de vie a
dansului cu Chaol.
După ce valsul se terminase, el îi spusese doar că, dacă îşi
mai abandona o dată postul, avea să facă o gaură în gheaţa
din iaz şi să o arunce în ea. Iar apoi, ca şi cum nu ar fi
dansat cu ea într-un fel care îi făcuse genunchii să tremure,
se întorsese în sala de bal şi o lăsase să sufere în frig. Chaol
nici măcar nu menţionase dansul în dimineaţa asta, în
timpul alergării. Poate că Celaena îşi închipuise totul. Poate
că aerul îngheţat al nopţii o făcuse să o ia razna.
Fusese distrată în timpul primei lecţii despre semnele Wyrd
cu Nehemia în acea dimineaţă, iar drept rezultat, căpătase o
porţie bună de mustrări. Dăduse vina pe limba complexă şi
aproape lipsită de sens. Învăţase câteva limbi înainte –
destule cât să ajungă în locuri unde legile lingvistice ale
Adarlanului nu prinseseră rădăcini dar semnele Wyrd erau
complet diferite. Să încerce să le înveţe şi, în acelaşi timp, să
încerce să descifreze labirintul care era Chaol Westfall era
imposibil.
Celaena auzi uşa din faţă deschizându-se. Cuvinte
înăbuşite, paşi grăbiţi, iar apoi chipul frumos al lui Archer
apăru în prag.
— Dă-mi doar un minut să mă reîmprospătez puţin.
Celaena se ridică.
— Nu va fi nevoie, spuse ea. Nu te reţin mult.
Ochii verzi ai lui Archer licăriră, dar el se strecură în salon,
închizând uşa din mahon în urma sa.
— Ia loc, îi spuse ea, nepăsându-i în mod special că
aceasta era casa lui.
Archer se supuse, aşezându-se în fotoliul de lângă
canapea. Faţa îi era roşie de la frig, făcând ca ochii lui să
pară şi mai verzi.
Celaena îşi încrucişă picioarele.
— Dacă majordomul tău mai ascultă mult pe la uşă, o să-i
tai urechile şi o să i le îndes pe gât.
Se auzi o tuse înăbuşită, urmată de paşi care se retrăgeau.
De îndată ce fu sigură că nimeni nu mai asculta, se rezemă
de pernele canapelei.
— Am nevoie de mai mult decât de o listă cu nume. Trebuie
să ştiu mai exact ce plănuiesc ei – şi cât de multe ştiu despre
rege.
Archer deveni palid.
— Am nevoie de mai mult timp, Celaena.
— Ţi-au mai rămas puţin mai mult de trei săptămâni.
— Dă-mi cinci.
— Regele mi-a dat doar o lună să te ucid. Deja mi-e greu să
îi conving pe toţi că eşti o ţintă dificilă. Nu-ţi pot da mai mult
timp.
— Dar am nevoie de timp ca să îmi aranjez situaţia aici, în
Rifthold, şi să-ţi aduc mai multe informaţii. Acum că Davis e
mort, vor fi mult mai grijulii şi precauţi. Nimeni nu vorbeşte.
Nimeni nu îndrăzneşte nici măcar să şoptească.
— Ştiu că Davis a fost o greşeală?
— În Rifthold se petrec atât de des greşeli, încât e suficient
să ne dăm seama că sunt orice altceva, numai greşeli nu. Îşi
trecu mâna prin păr. Te rog! Încă puţin timp.
— Nu-ţi pot da aşa ceva. Am nevoie de mai mult decât o
listă cu nume, Archer!
— Dar prinţul moştenitor? Şi căpitanul gărzii? Poate că ei
au informaţiile de care ai nevoie. Eşti apropiată de amândoi,
nu-i aşa?
Celaena îşi dezveli colţii spre el.
 — Ce ştii despre ei?
Archer îi aruncă o privire serioasă, calculată.
— Crezi că nu l-am recunoscut pe căpitanul gărzii în ziua
în care s-a întâmplat să dai peste mine la Willows? Atenţia lui
Archer se mută spre dreapta ei, unde mâna Celaenei se
odihnea momentan pe un pumnal. Le-ai spus despre planul
tău de a mă ţine în viaţă? o întrebă el.
— Nu, spuse ea, relaxându-şi mâna de pe pumnal. Nu, nu
le-am spus. Nu vreau să-i implic.
— Sau este din pricină că nu ai, de fapt, încredere în ei?
Celaena se ridică în picioare.
— Nu pretinde că ştii ceva despre mine, Archer!
Merse spre uşă şi o deschise brusc. Majordomul nu se
zărea pe nicăieri. Se uită peste umăr, la Archer, care o privea
cu ochi mari.
— Mai ai până la sfârşitul săptămânii – şase zile – ca să îmi
aduci mai multe informaţii. Dacă nu-mi dai nimic până
atunci, următoarea vizită nu va fi nici pe-aproape atât de
plăcută.
Fără să îi dea dreptul la replică, Celaena ieşi năvală pe uşă,
îşi luă pelerina din cuier şi ieşi pe străzile friguroase ale
oraşului.
*
Hărţile şi cifrele dinaintea lui Dorian trebuiau să fie greşite.
Cineva probabil că îi juca o festă, pentru că, în niciun caz, în
Calaculla nu puteau exista atâţia sclavi. Aşezat la masa lungă
din camera de consiliu a tatălui său, Dorian aruncă o privire
oamenilor din jurul său. Nimeni nu părea surprins, nimeni
nu părea afectat. Consilierul Mullison, care arătase un
interes special pentru Calaculla, aproape că radia.
Ar fi trebuit să facă tot ce-i stătea în putinţă să o aducă pe
Nehemia la această întrunire. Dar probabil că nu exista nimic
din ce-ar fi putut ea spune care să aibă vreun impact asupra
unei decizii care, în mod evident, fusese deja luată.
Tatăl lui zâmbea uşor spre Roland, cu bărbia proptită în
pumn. Inelul negru de pe mâna regelui licărea în lumina
blândă revărsată de şemineul în formă de gură care părea
gata să devoreze încăperea.
Din locul lui de lângă Perrington, Roland gesticula către
hartă. Un alt inel negru licări pe degetul lui Roland, identic
cu cel pe care îl purta Perrington, de asemenea.
— După cum puteţi vedea, Calaculla nu poate suporta
numărul prezent al sclavilor. Sunt prea mulţi ca să încapă în
mine aşa cum sunt ele – şi, deşi i-am pus să sape noi
depozite, munca a stagnat.
Roland zâmbi şi continuă:
— Dar, uşor spre nord, chiar în lungul limitei sudice din
Oakwald, oamenii noştri au descoperit un depozit de fier care
pare să acopere o zonă destul de vastă. Este destul de
aproape de Calaculla şi putem construi câteva clădiri noi care
să găzduiască gărzile şi supraveghetorii în plus, putem chiar
să aducem mai mulţi sclavi dacă vrem şi să începem munca
imediat.
Murmure impresionate şi o încuviinţare din cap a tatălui
său către Roland îl făcură pe Dorian să-şi încleşteze
maxilarul. Trei inele asortate; trei inele negre care să
semnifice – ce? Că, într-un fel, erau legaţi unul de celălalt?
Cum trecuse Roland atât de repede de apărarea tatălui său şi
a lui Perrington? Datorită sprijinului său pentru un loc
precum Calaculla?
Cuvintele Nehemiei de noaptea trecută îi tot răsunau în
cap. Văzuse de aproape cicatricile de pe spatele Celaenei – un
amestec brutal de carne care îl înfuriase peste măsură. Câţi
oameni ca ea putrezeau în aceste lagăre?
— Şi unde vor dormi sclavii? întrebă brusc Dorian. Veţi
construi adăposturi şi pentru ei?
Toată lumea, inclusiv tatăl său, se întoarse spre el. Dar
Roland doar ridică din umeri.
— Sunt sclavi. De ce să îi adăpostim undeva când pot să
doarmă în mine? Aşa nu am mai pierde timp scoţându-i şi
trimiţându-i la loc în fiecare zi.
Mai multe şuşoteli şi murmure aprobatoare. Dorian se
holba la Roland.
— Dacă avem un surplus de sclavi, de ce nu lăsăm o parte
din ei să plece? Sunt sigur că nu toţi sunt rebeli sau
criminali.
Un tunet răsună din capul mesei – tatăl lui.
— Ai grijă ce spui, prinţule!
Nu ca un tată către fiul său, ci ca un rege către
moştenitorul lui. Totuşi, furia aceea de gheaţă creştea, iar el
continua să vadă înaintea ochilor cicatricile Celaenei şi corpul
ei prea slăbit în ziua când o scosese din Endovier, chipul ei
supt, numai piele şi os, şi speranţa şi disperarea
amestecându-se în ochii ei. Dorian auzi cuvintele Nehemiei:
„Ceea ce a îndurat ea este o binecuvântare în comparaţie cu
ceea ce îndură alţii‖.
Dorian privi spre tatăl lui, care era negru de furie.
— Ăsta e planul? Acum că am cucerit continentul, o să
arunci pe toată lumea în Calaculla sau Endovier, până când
nu va mai rămâne nimeni în regate cu excepţia oamenilor din
Adarlan?
Tăcere.
Furia îl împingea în locul unde simţise acel licăr de putere
antică atunci când Nehemia îi atinsese inima.
— Tot continui să întinzi coarda şi va plesni, îi spuse
Dorian tatălui său, apoi îşi întoarse privirea spre Roland şi
Mullison. Ce-ar fi să petreceţi voi un an în Calaculla şi, când
terminaţi, puteţi să vă întoarceţi aici şi să-mi povestiţi despre
planurile voastre de expansiune.
Regele lovi cu pumnii în masă, zdrăngănind paharele şi
urcioarele.
— Îţi vei măsura cuvintele, prinţule, altfel vei fi dat afară
din camera asta înainte de vot.
Dorian se ridică din scaunul lui. Nehemia avusese
dreptate. Nu îi privise pe ceilalţi din Endovier. Nu îşi
permisese asta.
— Am auzit destul, şuieră el spre tatălui lui, spre Roland şi
Mullison, spre Perrington şi toţi ceilalţi lorzi şi bărbaţi din
încăpere. Vreţi votul meu? Atunci, poftim: nu. Nici în o mie de
ani.
Regele bombăni, dar Dorian deja traversa podeaua din
marmură roşie, trecu pe lângă oribilul şemineu, ieşi pe uşă,
pe coridoarele luminate ale castelului de sticlă.
Nu ştia încotro mergea, doar că îngheţa de frig – un frig
care îi alimenta furia calmă, mocnită. Coborî seturi după
seturi de trepte până în castelul de piatră, apoi străbătu
lungile şi îngustele coridoare până ce găsi unul uitat, unde
nu erau ochi care să îl vadă lovind zidul cu pumnul.
Piatra se crăpă sub pumnul său.
Nu o crăpătură mică, ci o reţea de mici crăpături care
continuă să se întindă şi să se tot întindă spre fereastra din
dreapta, până ce…
Fereastra explodă, aruncând sticlă peste tot, în timp ce
Dorian se ghemui la pământ şi îşi acoperi capul. Aerul
pătrunse pe coridor, atât de rece încât privirea i se înceţoşă,
dar el rămase îngenuncheat acolo, cu degetele în păr,
inspirând adânc aer în piept pe măsură ce furia se revărsa
din el.
Nu era posibil. Poate că lovise peretele în locul greşit, iar
blestemăţia era atât de veche, încât doar aştepta să se
întâmple ca una ca asta. Nu auzise niciodată de vreo piatră
care să se spargă în halul acela – să se împrăştie ca o chestie
vie – şi apoi fereastra…
Cu inima gonindu-i, Dorian îşi coborî mâinile de pe cap şi
şi le privi. Nu vedea nicio zgârietură sau vreo tăietură, nici
măcar nu simţea vreo urmă de durere. Dar lovise peretele cât
de tare putuse. Ar fi putut să – ar fi trebuit să – îşi rupă
mâna. Cutoate astea, articulaţiile degetelor sale erau
nevătămate – doar că erau albe de la cât de tare îşi strânsese
degetele în pumn.
Cu picioarele tremurându-i, Dorian se ridică şi studie
paguba.
Peretele se crăpase, dar rămăsese intact. Fereastra
străveche, totuşi, fu spulberată complet. Şi în jurul lui, în
jurul locului unde îngenunchease…
Un cerc perfect, fără cioburi, ca şi cum sticla şi lemnul
acoperiseră totul în afară de el.
Nu era posibil. Pentru că magia…
Magia…
Dorian căzu în genunchi şi o senzaţie violentă de greaţă îl
străbătu.
*
Ghemuită pe canapea lângă Chaol, Celaena luă o gură de
ceai şi se încruntă.
— Nu poţi angaja o servitoare ca Philippa, care să ne aducă
bunătăţi?
Chaol ridică o sprânceană.
— Tu nu mai stai în apartamentul tău?
Nu. Nu şi dacă putea evita asta. Nu cu Elena şi Mort şi
toate prostiile alea la doar o uşă secretă distanţă. În mod
normal, ea ar fi căutat adăpost în bibliotecă, dar nu acum.
Nu când biblioteca deţinea atât de multe secrete, încât îi
făceau capul să se învârtă dacă se gândea la ele. Pentru o
clipă, se întrebă dacă Nehemia descoperise ceva despre
ghicitoarea din biroul lui Davis. Avea să o întrebe a doua zi.
Îl lovi pe Chaol în coaste cu piciorul acoperit de şosetă.
— Tot ce spun este că mi-ar plăcea câte un tort de
ciocolată din când în când.
Chaol închise ochii.
— Şi o tartă cu mere, şi o franzelă de pâine, şi o oală cu
tocană, un munte de prăjituri şi o… Chaol chicoti când ea îşi
puse piciorul pe faţa lui şi împinse. Îi prinse piciorul şi nu îi
dădu drumul când Celaena încercă să şi-l retragă. Este
adevărat, şi ştii asta, Laena.
— Şi dacă este, ce? Nu mi-am câştigat dreptul să mănânc
atât cât vreau şi când vreau?
Îşi smulse piciorul din strânsoarea lui, iar zâmbetul pieri
de pe chipul lui Chaol.
— Ba da, spuse el încet, glasul lui de-abia auzindu-se pe
fundalul focului ce ardea în şemineu. L-ai câştigat.
 După câteva momente de tăcere, Chaol se ridică şi merse
spre uşă.
Celaena se sprijini în coate.
— Unde pleci?
El deschise uşa.
— Să-ţi aduc un tort de ciocolată.
Când se întoarse şi după ce mâncară împreună jumătate
din tortul pe care Chaol îl şterpelise de la bucătărie, Celaena
se întinse pe spate pe canapea, cu o mână pe burta plină.
Chaol era întins pe perne, dormind zgomotos. Să stea treaz
până la miezul nopţii la bal şi apoi să se trezească pentru
alergarea lor de dimineaţă fusese de-a dreptul epuizant. De ce
nu amânase pur şi simplu alergarea?
— „Ştii, curţile regale nu au fost întotdeauna aşa, spusese
Nehemia. Era o vreme când oamenii preţuiau onoarea şi
loialitatea – când servirea unui rege nu însemna doar
supunere şi teamă… Crezi că este posibil ca o altă curte ca
aceea să se mai ridice vreodată?―
Celaena nu-i dăduse Nehemiei un răspuns. Nu voise să
vorbească despre asta. Dar acum, privindu-l pe Chaol,
privind bărbatul care era şi care încă devenea…
„Da, gândi ea. Da, Nehemia. S-ar putea ridica din nou dacă
am găsi mai mulţi oameni ca el.―
Dar nu într-o lume cu acest rege, realiză ea. Ar zdrobi o
curte ca asta înainte ca Nehemia să poată forma una. Dacă
regele ar dispărea, atunci curtea la care visează Nehemia ar
putea schimba lumea. Acea curte ar putea repara pagubele
unui deceniu de brutalitate şi teroare; ar putea reface
pământurile răvăşite de cuceriri şi reuni inimile regatelor care
se destrămaseră când Adarlanul a dat buzna.
Iar în lumea aceea… Celaena înghiţi în sec. Ea şi Chaol nu
aveau să fie niciodată un băiat normal şi o fată obişnuită, dar
poate în lumea aceea şi-ar putea face o viaţă a lor. Ea voia
viaţa aia. Pentru că, deşi el pretinsese că nimic nu se
întâmplase după dansul lor de noaptea trecută, ceva se
petrecuse. Şi poate că ei îi luase prea mult ca să îşi dea
seama, dar bărbatul acesta – Celaena îşi dorea viaţa aia cu el.
Lumea la care visa Nehemia, şi lumea la care Celaena
îndrăznea uneori să se gândească, nu era nimic mai mult
decât o fărâmă de speranţă şi o amintire a ceea fuseseră
odată regatele. Dar poate că mişcarea aceea a rebelilor chiar
ştia despre planurile regelui şi cum să le distrugă – cum să îl
distrugă, cu sau fără Aelin Galathynius şi orice armată
despre care pretindeau că o adună ea.
Celaena oftă şi se ridică de pe canapea, mutând uşor
picioarele lui Chaol ca să nu-l deranjeze. Se întoarse, totuşi –
doar o dată, aplecându-se pentru a-şi trece degetele prin
părul lui scurt, apoi îi mângâie obrazul. Apoi se strecură
tăcută afară din încăpere, luând cu ea rămăşiţele tortului de
ciocolată.
*
Se gândea să mănânce şi restul tortului şi se întreba dacă
avea să i se facă rău sau nu, când intră pe coridor şi îl zări pe
Dorian stând pe podea, lângă uşa apartamentului ei. El auzi
paşi şi ridică privirea spre ea, ochii căzându-i pe tortul din
mâinile ei. Celaena roşi şi ridică bărbia. Nu mai vorbiseră de
când cu cearta lor despre Roland. Poate că el venise să-şi
ceară scuze. Să se înveţe minte!
Dar pe măsură ce se apropie, iar Dorian se ridică în
picioare, Celaena observă expresia ochilor lui safirii şi ştiu că
el nu se afla acolo pentru scuze.
— E puţin cam târziu pentru vizite, spuse ea pe post de
salut.
Dorian îşi afundă mâinile în buzunare şi se rezemă de
perete. Era palid, iar ochii îi erau bântuiţi de ceva
necunoscut, dar reuşi să afişeze un zâmbet timid.
— Şi pentru tort cu ciocolată e puţin cam târziu. Ai dat
năvală în bucătărie?
Celaena rămase lângă uşa apartamentului ei, studiindu-l
din priviri. Părea bine – nicio zgârietură, nici urmă de vreo
rană – şi totuşi, ceva nu era în regulă.
— Ce faci aici?
 Dorian îi evita privirea.
— O căutam pe Nehemia, dar servitorii ei mi-au spus că
este plecată. Am crezut că s-au referit la apartamentul tău;
apoi m-am gândit că poate aţi plecat împreună la o plimbare.
— N-am mai văzut-o de dimineaţă. Vrei ceva de la ea?
Dorian trase aer în piept, părând un gest dureros, iar brusc
Celaena realiză cât de frig era pe coridor. De când stătea
acolo pe podeaua îngheţată?
— Nu, spuse el, dând din cap de parcă ar fi vrut să se
convingă pe sine de ceva. Nu, nu vreau nimic.
Dădu să plece. Celaena începu să vorbească, înainte să-şi
dea seama că deschisese gura:
— Dorian. Ce s-a întâmplat?
Prinţul se întoarse. Pentru o secundă, citi în ochii lui ceva
ce îi aminti de o lume demult apusă – un licăr de culoare şi
putere care încă îi bântuia coşmarurile. Dar Dorian clipi şi
licărul dispăru.
— Nimic. Nu s-a întâmplat nimic.
Se întoarse şi plecă, cu mâinile încă în buzunare.
— Bucură-te de tortul tău, spuse el peste umăr, apoi
dispăru.
 CAPITOLUL 19
Chaol stătea înaintea tronului regelui, plictisindu-se de
moarte în timp ce dădea raportul zilei trecute. Încerca să nu
se gândească la noaptea trecută – la felul cum atingerea
scurtă a degetelor Celaenei prin părul şi pe obrazul lui
trimisese un fior de dorinţă atât de puternic prin el, încât îşi
dorise să o ia în braţe şi să o ţintuiască de canapea. Fusese
nevoie de tot autocontrolul lui ca să îşi păstreze respiraţia
calmă şi să se prefacă în continuare că dormea. După ce
plecase ea, inima îi bătuse atât de tare, încât îi luă aproape o
oră să se calmeze şi să poată dormi de-a binelea.
Privindu-l acum pe rege, Chaol era bucuros că se
controlase. Linia dintre el şi Celaena era acolo cu un motiv.
Să o depăşească putea să pună sub semnul întrebării
loialitatea lui faţă de regele dinaintea lui – ca să nu mai
spunem de cum ar afecta asta prietenia lui cu Dorian. Prinţul
se cam făcuse nevăzut în ultima săptămână; Chaol trebuia să
vorbească despre asta cu el.
Dorian şi regele erau cei către care se îndrepta loialitatea
lui. Fără ea, el era un nimeni. Fără loialitate, Chaol renunţase
la familie, la titlul lui, în zadar.
Chaol termină de explicat planurile lui pentru carnavalul
care urma să sosească în acea zi, iar regele încuviinţă:
— Foarte bine, căpitane. Asigură-te că oamenii tăi păzesc şi
terenurile din jurul castelului. Ştiu prea bine ce fel de
scursuri obişnuiesc să călătorească împreună cu aceste
bâlciuri şi nu vreau să umble pe aici.
Chaol făcu o plecăciune.
— Consideraţi-o misiune îndeplinită.
În mod normal, regele i-ar fi făcut semn să plece cu un
mormăit şi o fluturare a mâinii, dar astăzi, bărbatul îl studie
cu cotul proptit pe braţul tronului său de cleştar. După un
moment de tăcere – timp în care Chaol se întreba dacă vreun
spion se uitase prin gaura cheii când Celaena îl atinsese –
regele vorbi:
— Prinţesa Nehemia trebuie supravegheată.
Dintre toate lucrurile pe care le-ar fi putut spune regele,
Chaol nu se aştepta la asta. Dar îşi menţinu expresia senină
şi nu puse la îndoială cuvintele care insinuau atât de multe.
— Ea… influenţa ei începe să se simtă pe coridoarele astea.
Iar eu încep să mă întreb dacă nu cumva a venit timpul s-o
trimitem înapoi în Eyllwe. Ştiu că o supraveghează deja câţiva
gardieni, dar, de asemenea, am primit veste că a avut loc o
ameninţare anonimă pentru viaţa ei.
Zeci de întrebări năvăliră în capul lui, împreună cu un fior
crescând de teamă. Cine o ameninţase? Ce făcuse sau
spusese Nehemia să atragă ameninţarea?
Chaol se încordă.
— N-am auzit nimic despre asta.
Regele zâmbi.
— Nimeni nu a auzit. Nici măcar prinţesa. Se pare că şi-a
făcut câţiva duşmani şi în afara zidurilor castelului.
— Voi pune pază dublă lângă apartamentul ei şi patrule în
aripa ei de castel. O voi anunţa imediat despre…
— Nu e nevoie să o anunţi. Pe ea sau pe oricine altcineva.
Regele îi aruncă o privire tăioasă. Ar putea încerca să
folosească faptul că cineva o vrea moartă ca să se tocmească,
ar putea încerca să se transforme într-un fel de martir. Aşa
că spune-le oamenilor tăi să-şi ţină gura.
Chaol nu credea că Nehemia ar face aşa ceva, dar nu spuse
nimic. Avea să le spună oamenilor săi să fie discreţi.
Şi nu avea să-i spună prinţesei sau Celaenei. Doar pentru
că el se purta prietenos cu ea, doar pentru că ea era prietena
Celaenei, nu schimba nimic. Deşi ştia că Celaena avea să se
înfurie pentru că nu-i spusese, el era totuşi căpitanul gărzii.
Se luptase pentru asta şi sacrificase aproape la fel de multe
ca şi Celaena pentru postul lui. Îi permisese să se apropie
prea mult de el când o invitase la dans, îşi permisese lui
însuşi să se apropie prea mult.
— Căpitane?
 Chaol clipi, apoi făcu o plecăciune adâncă.
— Aveţi cuvântul meu, Maiestate.
*
Dorian gâfâia, răsucind sabia în aer cu o parare precisă
care îl dezechilibră pe gardian. Al treilea meci şi al treilea
oponent pe punctul de a fi răpus. Nu dormise noaptea
trecută, nici nu avusese stare în dimineaţa asta. Aşa că
venise la barăci, sperând să găsească pe cineva dispus să-l
obosească suficient cât epuizarea să preia controlul asupra
lui.
Pară şi devie atacul gărzii. Trebuia să fie o greşeală. Poate
că visase totul. Poate că fusese doar o combinaţie a
elementelor potrivite la momentul nepotrivit. Magia dispăruse
şi nu exista niciun motiv pentru care el ar trebui să aibă
puterea aia, când nici măcar tatăl lui nu fusese înzestrat cu
magie. Magia era adormită în descendenţa Havilliard de
generaţii bune.
Dorian străpunse apărarea adversarului său cu o manevră
simplă, deşi, când bărbatul ridică mâinile în semn de
înfrângere, prinţul fu nevoit să se întrebe dacă îl lăsase să
câştige. Gândul îl făcu să bombăne morocănos.
Era pe punctul de a cere încă un meci, când cineva îşi croi
drum printre ei.
— Te superi dacă mă bag şi eu?
Dorian îl privi pe Roland, a cărui spadă arăta de parcă nu
ar fi fost folosită niciodată. Gardianul îi aruncă o privire lui
Dorian, făcu o plecăciune şi îşi găsi loc lângă celelalte gărzi.
Dorian îşi privi vărul, apoi inelul negru de pe degetul lui
Roland.
— Nu cred că vrei să dansezi cu mine astăzi, vere.
— Ah, spuse Roland, încruntându-se. Cât despre ieri… îmi
pare rău. Dacă aş fi ştiut că lagărele erau un subiect atât de
sensibil pentru tine, nu aş fi abordat niciodată subiectul şi
nici nu aş fi lucrat cu consilierul Mullison. Am anulat votul
după ce ai plecat. Mullison a fost furios.
Dorian ridică din sprâncene.
 — Da?
Roland ridică din umeri.
— Aveai dreptate. Nu ştiu nimic despre cum este în
lagărele alea. Am preluat cauza doar pentru că Perrington mi-
a sugerat să lucrez cu Mullison, care urma să câştige mult
din expansiune datorită legăturilor lui cu industria fierului.
— Şi eu ar trebuie să te cred?
Roland îi aruncă un zâmbet victorios.
— La urma urmei, suntem o familie.
Familie. Dorian nu se gândise niciodată cu adevărat la el
însuşi ca făcând parte dintr-o familie. Şi cu siguranţă nu
acum. Dacă cineva afla despre ce se întâmplase în hol cu o zi
în urmă, despre magia care era posibil să existe în el, tatăl lui
l-ar ucide. Mai avea un fiu, la urma urmei. Se presupunea că
familiile nu ar trebui să gândească aşa, nu?
Dorian plecase în căutarea Nehemiei noaptea trecută din
disperare, dar de dimineaţă era recunoscător că nu o găsise.
Dacă prinţesa deţinea tipul acela de informaţii despre el, le
putea folosi în avantajul ei – îl putea şantaja după bunul
plac.
Iar Roland… Dorian începu să se îndepărteze.
— De ce nu-ţi păstrezi manevrele pentru cineva căruia îi
pasă?
Roland ţinu pasul cu el.
— Ah, dar cine altcineva merită mai mult decât propriul
meu văr? Ce altă provocare este mai mare decât să te câştig
de partea mea prin schemele mele?
Dorian îi aruncă o privire de avertizare şi îl văzu pe tânăr
rânjind.
— Dacă ai fi văzut haosul care a izbucnit după ce ai plecat,
continuă Roland. N-o să uit cât voi trăi privirea tatălui tău
atunci când ai urlat la toţi. Roland râse şi, în ciuda sa,
Dorian se trezi zâmbind uşor. Credeam că bătrânul nemernic
avea să izbucnească în flăcări chiar acolo, râse din nou
Roland.
Dorian dădu din cap.
 — Să ştii că a trimis oameni la spânzurătoare pentru
asemenea adresări.
— Da, dar când eşti aşa de frumos ca mine, dragul meu
văr, vei fi surprins cu cât de multe poţi scăpa nepedepsit.
Dorian îşi dădu ochii peste cap, dar se gândi la vărul său
pentru câteva clipe. Poate că Roland era apropiat de
Perrington şi de tatăl său, dar… poate doar fusese atras în
schemele lui Perrington şi avea nevoie ca cineva să îl ghideze
în direcţia corectă. Iar dacă tatăl său şi ceilalţi consilieri se
gândeau că-l puteau folosi pe Roland ca să câştige sprijin
pentru înţelegerile lor necurate, ei bine, atunci era timpul ca
şi Dorian să intre în joc. Îl putea întoarce pe pionul tatălui
său împotriva lui. Între ei doi, cu siguranţă puteau influenţa
suficient consiliul, încât să se opună mai multor propuneri
dezgustătoare.
— Chiar ai anulat votul?
Roland îşi flutură nepăsător mâna.
— Cred că ai dreptate când spui că ne forţăm norocul cu
celelalte regate. Dacă vrem să păstrăm controlul, trebuie să
găsim un echilibru. Să-i aruncăm în sclavie nu este o soluţie;
ar putea doar să întoarcă mai mulţi oameni împotriva
noastră.
Dorian încuviinţă timid şi se opri.
— Trebuie să ajung undeva, minţi el, punându-şi sabia în
teacă, dar poate ne întâlnim în salon, la cină.
Roland afişă un zâmbet relaxat.
— Voi încerca să conving câteva domniţe adorabile să ne
ţină companie.
Dorian aşteptă până când Roland dădu colţul şi porni
afară, unde haosul curţii îl învălui. Carnavalul pe care mama
lui îl organizase pentru Hollin – cadoul ei întârziat pentru el –
în sfârşit sosise.
Nu era un carnaval grandios; doar câteva corturi negre,
vreo zece vagoane cu cuşti şi vagoane acoperite fuseseră
instalate în curtea deschisă. Întreaga adunare părea mai
degrabă sumbră, în ciuda scripcarului care cânta şi a
strigătelor vesele ale muncitorilor care se grăbeau să termine
de instalat corturile la timp pentru a-l surprinde pe Hollin în
acea după-amiază.
Oamenii de-abia priveau în direcţia lui Dorian în timp ce îşi
croia drum prin mulţime. Şi apoi, el purta nişte haine vechi,
transpirate şi avea pelerina strâns înfăşurată în jurul lui.
Doar gărzile – bine antrenate şi conştiente de orice se
petrecea în jurul lor – îl observară, dar înţeleseră nevoia lui de
anonimitate fără să li se spună.
O femeie uimitor de frumoasă ieşi dintr-unul din corturi –
blondă, suplă, înaltă şi îmbrăcată în haine fine de călărie. De
asemenea, mai apăru şi un munte de om, cărând prăjine
lungi din fier, despre care Dorian se îndoia că puteau fi
ridicate de majoritatea bărbaţilor.
Dorian trecu pe lângă unul dintre vagoanele acoperite,
oprindu-se să citească ceea ce fusese scris cu vopsea albă în
lateral:

CARNAVALUL OGLINZILOR!
VEDEŢI CUM ILUZIILE ŞI REALITATEA SE CIOCNESC!

Se încruntă. Oare mama lui se gândise măcar o clipă la

cadoul ăsta, la cum ar putea părea, la mesajul pe care îl
trimitea? Carnavalurile, cu iluziile şi trucurile lor, împingeau
întotdeauna limita trădării făţişe. Dorian pufni. Poate că locul
lui era într-una din cuştile alea.
O mână ateriză pe umărul lui, iar Dorian se întoarse şi îl
văzu pe Chaol zâmbindu-i.
— Mă gândeam că te voi găsi aici, spuse Chaol.
Dorian nu era deloc surprins că fusese recunoscut de
căpitanul gărzii. Era pe punctul de a-i întoarce zâmbetul, dar
apoi văzu cu cine era Chaol. Celaena stătea lângă una dintre
cuştile acoperite, ascultând prin cortina neagră din catifea la
orice era înăuntru.
— Ce faci aici atât de devreme? Startul se dă de-abia
diseară.
 În apropiere, bărbatul masiv începu să bată ţăruşi de
lungimea unui picior în pământul îngheţat.
— Ea voia să se plimbe şi – deodată Chaol dezlănţui o
înjurătură violentă. Dorian nu prea voia să o facă, dar îl urmă
pe Chaol în timp ce merse lângă Celaena şi îi smulse braţul
de lângă cortina neagră.
— O să-ţi pierzi braţul aşa, o avertiză căpitanul, iar ea se
uită urât la el.
Apoi Celaena îi aruncă un zâmbet cu jumătate de gură lui
Dorian. El nu o minţise cu o seară în urmă, când îi spusese
că voia să o vadă pe Nehemia. Dar se trezise, de asemenea, că
îşi dorea să o vadă şi pe ea – până când apăruse cu tortul ăla
ridicol, mâncat pe jumătate, pe care era evident că plănuise
să-l devoreze de una singură.
Dorian nu-şi putea imagina cum l-ar fi privit Celaena dacă
ar fi aflat că el ar putea – putea, îşi tot spunea în sinea lui –
să aibă o urmă de magie în interiorul său.
În apropiere, femeia blondă se cocoţă pe un scaun şi
începu să cânte la lăută. Ştia că bărbaţii şi gărzile care
începuseră să se strângă în jurul ei nu erau acolo doar
pentru muzica minunată.
Chaol se mută de pe un picior pe altul, iar Dorian îşi dădu
seama că rămăseseră acolo tăcuţi, fără să scoată vreun
cuvânt. Celaena îşi încrucişă braţele la piept.
— Ai găsit-o pe Nehemia noaptea trecută?
Dorian avea sentimentul că ea deja ştia răspunsul, dar
spuse:
— Nu. M-am întors în camera mea după ce m-am întâlnit
cu tine.
Chaol o privi pe Celaena, care de-abia ridică din umeri. Ce
însemna asta?
— Deci, spuse Celaena, privind prin carnaval, chiar trebuie
să îl aşteptăm pe fratele tău ca să vedem ce este în toate
cuştile astea? Se pare că interpreţii deja încep.
Şi aşa şi făceau. Tot felul de jongleri şi înghiţitori de săbii şi
scuipători de flăcări forfoteau prin jur, în timp ce acrobaţii
stăteau în echilibru pe chestii imposibile: pe spătarele
scaunelor, pe bârne, pe paturi din cuie.
— Cred că asta este doar o repetiţie, spuse Dorian, şi speră
să aibă dreptate, pentru că, dacă Hollin afla că cineva
începuse fără acordul lui… Dorian avea să se asigure că era
cât mai departe de castel posibil când aveau să-l apuce
pandaliile.
— Hmm, spuse Celaena şi înaintă printre vagoane.
Chaol îl privea pe prinţ cu precauţie. Erau întrebări în ochii
lui Chaol, întrebări la care Dorian nu avea nicio intenţie să
răspundă, aşa că porni pe urmele Celaenei, pentru că, dacă
ar fi părăsit carnavalul, ar fi părut că trage o linie între ei. Îşi
croiră drum spre ultimul şi cel mai mare vagon din
semicercul de corturi şi cuşti.
— Bun venit! Bun venit! striga o femeie bătrână, adusă de
spate şi butucănoasă, de la baza scărilor unui podium. O
coroană de stele îi împodobea părul argintiu şi, deşi chipul
bronzat îi era tras şi pistruiat, în ochii ei căprui licărea o
scânteie.
— Priviţi în oglinzile mele şi vedeţi viitorul! Lasă-mă să îţi
citesc în palmă şi ţi l-aş putea spune eu însumi! Bătrâna
arătă cu un baston către Celaena. Ţi-ar plăcea să-ţi afli
norocul, fato?
Dorian clipi – apoi clipi din nou la vederea dinţilor femeii.
Erau ascuţiţi ca lama, ca ai unui peşte, şi erau din metal. Din
– din fier.
Celaena îşi strânse mai tare pelerina verde în jurul ei, dar
rămase cu privirea pe babă.
Dorian auzise legendele regatului căzut al vrăjitoarelor,
unde vrăjitoare însetate de sânge detronaseră paşnica
dinastie Crochan şi apoi destrămaseră regatul piatră cu
piatră. Cinci sute de ani mai târziu, încă mai erau cântate
cântece despre războaiele mortale în urma cărora cei din
clanurile Dinţi-din-fier rămaseră ultimii pe câmpul de luptă,
cu regine Crochan moarte în jurul lor. Dar ultima regină
Crochan aruncase o vrajă asupra lor, ca să se asigure că
atâta timp cât drapelul Dinţilor-din-fier avea să fluture, nicio
bucată de pământ nu avea să rodească pentru ei.
— Vino în căruţa mea, drăguţă, o invită bătrâna pe
Celaena, şi las-o pe Baba Picioare-galbene să arunce o privire
în viitorul tău.
De sub roba ei maronie se zăreau – Celaena era destul de
sigură – gleznele ei de culoarea şofranului.
Celaena deveni palidă, iar Chaol merse lângă ea şi o luă de
braţ. În ciuda faptului că gestul protector îi făcu stomacul lui
Dorian să se încleşteze, prinţul se bucura că o făcuse. Dar
totul era doar o scamatorie – probabil că femeia îşi pusese
dinţi falşi din fier şi ciorapi subţiri, galbeni, şi îşi spusese
Baba Picioare-galbene ca să câştige banii naivilor la carnaval.
— Eşti o vrăjitoare, spuse Celaena cu vocea gâtuită.
Se părea că ea nu credea că era o scamatorie. Nu, faţa încă
îi era palidă ca moartea. Pe toţi zeii – chiar era speriată?
Baba Picioare-galbene râse – croncănitul unei ciori, mai
degrabă – şi făcu o plecăciune.
— Ultima vrăjitoare născută în Regatul Vrăjitoarelor.
Spre surprinderea lui Dorian, Celaena făcu un pas în
spate, mai aproape de Chaol, ducând mâna la colierul pe care
nu-l dădea niciodată jos de la gât.
— Acum ai vrea să îţi citesc viitorul?
— Nu, spuse Celaena, aproape lipindu-se de Chaol.
— Atunci, dă-te din calea ea şi lasă-mă să-mi fac treaba! N
am văzut niciodată oameni aşa zgârciţi! Baba Picioare-
galbene se strâmbă şi ridică uşor capul, privind în spatele lor.
Noroc! Noroc!
Chaol făcu un pas spre ea, cu mâna pe sabia lui.
— Nu fi atât de nepoliticoasă cu clienţii tăi!
Cotoroanţa zâmbi, dinţii ei licărind în lumina după-amiezii.
— Şi ce i-ar putea face un bărbat care miroase a Lacul
Argintiu unei bătrâne vrăjitoare ca mine?
Un fior îl străbătu pe Dorian şi fu rândul Celaenei să îl
apuce pe Chaol de braţ, încercând să îl ia de acolo. Dar Chaol
refuză să se mişte.
 — Nu ştiu ce truc pui la cale, femeie bătrână, dar mai bine
ţi-ai controla limba, altfel o să rămâi fără ea.
Baba Picioare-galbene îşi linse dinţii ascuţiţi ca un
ferăstrău.
— Vino şi ia-o, spuse ea mieros.
Provocarea sclipi în ochii lui Chaol, dar Celaena încă era
atât de palidă, încât Dorian o luă de braţ, încercând să o ia de
acolo.
— Să mergem, spuse el, iar privirea bătrânei poposi asupra
lui. Dacă femeia chiar putea să îşi dea seama de lucruri pe
care ei le ascundeau, atunci acela era ultimul loc în care îşi
dorea să fie.
— Chaol, să mergem, spuse Dorian.
Vrăjitoarea rânjea la el, folosindu-şi o unghie lungă, din
metal, ca să se scobească între dinţi.
— Poţi să te ascunzi cât vrei de soartă, spuse Baba Picioare
galbene când ei se întoarseră să plece, dar în curând te va
găsi!
*
— Tremuri.
— Ba nu, nu tremur, şuieră Celaena, înlăturând mâna lui
Chaol de pe braţul ei.
Era şi aşa destul de rău că Dorian era acolo, dar ca la
întâlnirea ei cu Baba Picioare-galbene să fie martor Chaol…
Celaena cunoştea poveştile, legendele care îi dăduseră
atâtea coşmaruri când era copil, spuse de un fost prieten.
Având în vedere cum acel prieten o trădase şi aproape o
ucisese, Celaena sperase că acele poveşti de groază despre
vrăjitoare cu dinţi din fier erau, mai degrabă, minciuni. Dar
văzând-o pe femeia aceea…
Celaena înghiţi în sec. Văzând-o pe femeia aceea, simţind
aerul de unicitate pe care îl emana, Celaenei nu îi venea greu
să creadă că acele vrăjitoare erau în stare să mănânce un
copil până când nu mai rămâneau decât oasele din el.
Îngheţată din cap până în picioare, îl urmă pe Dorian
departe de carnaval. În timp ce stătuse în faţa acelui vagon,
tot ce îşi dorise, din cine ştie ce motiv, era să intre înăuntru.
Ca şi cum ceva ar fi aşteptat-o acolo. Şi coroana aceea de
stele pe care o purta vrăjitoarea… Şi apoi amuleta sa devenise
greoaie şi caldă, aşa cum se întâmplase şi în noaptea în care
o văzuse pe persoana aceea pe coridor.
Dacă era să se întoarcă la carnaval, avea să o aducă pe
Nehemia cu ea, să vadă dacă Picioare-galbene era într-adevăr
cine pretindea. Nu-i păsa de ce putea fi în cuşti. Nu şi acum,
când Picioare-galbene îi captase tot interesul. Îi urmă pe
Dorian şi pe Chaol fără să îi audă rostind vreun cuvânt, până
când ajunseră la grajdurile regale, iar Dorian îi invită
înăuntru.
— Aveam de gând să îţi dau cadoul de ziua ta, îi spuse el
lui Chaol, dar de ce să mai aştept încă două zile?
Dorian se opri în faţa unei boxe.
— Ţi-ai pierdut minţile?! exclamă Chaol.
Dorian rânji – o expresie pe care nu i-o mai văzuse de mult
timp şi care îi aduse aminte de nopţile petrecute cu el, de
căldura respiraţiei lui pe pielea ei.
— Ce? Îl meriţi!
Un armăsar din rasa Asterion, negru ca noaptea, stătea în
ţarc, privindu-i cu ochi negri, străvechi.
Chaol se dădu înapoi, cu mâinile ridicate.
— Ăsta este un cadou pentru un prinţ, nu…
Dorian bătu din palme.
— Prostii. M-aş simţi jignit dacă nu l-ai accepta.
— Nu pot.
Chaol îşi mută privirea, care parcă cerea ajutor, spre
Celaena, dar ea ridică din umeri.
— Am avut o iapă Asterion odată, recunoscu ea şi amândoi
clipiră. Celaena merse lângă ţarc şi întinse mâna, lăsându-l
pe armăsar să o adulmece. Numele ei era Kasida, continuă
ea, zâmbind şi mângâind nasul moale, ca de catifea, al
calului. Însemna „Băutor al vântului‖ în dialectul celor din
Deşertul Roşu. Arăta ca o mare învolburată.
— Cum de ai avut tu o iapă Asterion? Valorează mai mult
decât armăsarii, spuse Dorian.
Era prima întrebare normală pe care i-o adresase în
ultimele săptămâni.
Celaena privi peste umăr şi le aruncă un rânjet răutăcios.
— Am furat-o de la lordul Xandriei.
Chaol căscă ochii mari, iar Dorian dădu din cap. Erau atât
de caraghioşi, încât Celaena începu să râdă.
— Jur pe Wyrd că este adevărat. O să vă spun altădată
povestea.
Celaena se dădu în spate, împingându-l pe Chaol spre ţarc.
Calul necheză lung, iar bestia şi omul se priviră ochi în ochi.
Dorian încă o privea surprins, dar când asasina îi observă
privirea, el se întoarse spre Chaol.
— E prea devreme să te întreb ce vei face de ziua ta?
Celaena îşi încrucişă braţele.
— Avem planuri, spuse ea înainte ca el să răspundă. Nu
intenţionase să sune atât de dură, dar – ei bine, plănuise
noaptea aceea de câteva săptămâni.
Chaol o privi peste umăr.
— Avem?
Celaena îi aruncă un zâmbet dulce, dar veninos.
— O, da. Poate că nu e un armăsar Asterion, dar…
Ochii lui Dorian licăriră.
— Păi, sper să vă distraţi, îi întrerupse el.
Chaol se uită repede înapoi la cal când Celaena şi Dorian
se priviră unul pe celălalt. Orice expresie familiară afişase
odată, acum dispăruse. Şi o parte din ea – acea parte care
petrecuse atâtea nopţi aşteptând cu nerăbdare să vadă chipul
acela frumos – chiar îi ducea dorul. Devenise dificil să îl
privească.
Celaena le ură scurt noapte bună şi îi lăsă pe amândoi la
grajduri, felicitându-l pe Chaol pentru cadoul primit. Nu
îndrăzni să se întoarcă în direcţia carnavalului, unde uralele
mulţimii sugerau că Hollin îşi făcuse apariţia şi dezvelise
cuştile. În schimb, alergă pe scări, spre căldura
apartamentului ei, încercând să alunge imaginea dinţilor
vrăjitoarei şi ceea ce strigase în urma lor, cuvintele acelea
despre soartă, atât de asemănătoare cu ceea ce-i spusese
Mort în noaptea eclipsei…
Poate că era intuiţie sau poate era din cauză că ea era o
persoană nefericită, care nu putea nici măcar să se încreadă
în sfatul unui prieten, dar simţi nevoia să meargă înapoi, în
mormânt. Singură. Poate că Nehemia se înşela, iar amuleta
era importantă. Şi era sătulă să aştepte ca prietena ei să îşi
găsească timp ca să cerceteze ghicitoarea cu ochiul.
Avea să mai meargă acolo o singură dată şi nu-i va spune
niciodată Nehemiei despre asta. Pentru că gaura din zid avea
forma unui ochi, iar în irisul din perete se potrivea perfect în
amuleta pe care o purta la gât.
 CAPITOLUL 20
— Mort, spuse Celaena, iar mânerul-craniu deschise un
ochi.
— E teribil de nepoliticos să trezeşti pe cineva din somn,
spuse el adormit.
— Ţi-ar fi plăcut mai mult dacă ţi-aş fi ciocănit în faţă?
Craniul se încruntă. Trebuie să ştiu ceva, continuă Celaena,
scoţându-şi amuleta. Colierul ăsta – chiar are putere?
— Bineînţeles că are.
— Dar este vechi de mii de ani.
— Şi? Mort căscă. Este magic. Obiectele magice nu
îmbătrânesc precum cele normale.
— Dar ce face?
— Te protejează, aşa cum a spus Elena. Te păzeşte de rău,
deşi tu pari să faci tot posibilul să intri în belele.
Celaena deschise uşa.
— Cred că ştiu ce face.
Poate că era o simplă coincidenţă, dar ghicitoarea fusese
formulată atât de precis! Poate că Davis căuta acelaşi lucru
pe care Elena voia ca ea să îl găsească: sursa puterii regelui.
Acesta putea fi primul pas spre a afla asta.
— Probabil te înşeli, spuse Mort în timp ce ea trecu pe
lângă el. Doar te-am avertizat.
Ea nu îl asculta. Merse direct la ochiul gol din perete şi se
ridică pe vârfurile picioarelor ca să privească prin el. Zidul de
pe partea cealaltă încă era alb. Scoţându-şi colierul de la gât,
Celaena ridică amuleta în dreptul ochiului şi…
Se potrivea. Cumva. Îşi ţinu răsuflarea şi se aplecă spre
gaură, privind printre fâşiile delicate de auriu.
Nimic. Nicio schimbare pe perete sau pe uriaşul semn
Wyrd. Întoarse colierul cu susul în jos, dar era la fel. Îl
încercă pe partea opusă, cu spatele, înclinat – nimic. Doar
acelaşi perete alb din piatră, luminat de o rază de lumină
printr-un sistem de ventilaţie de deasupra. Se împinse în zid,
căutând o uşă, orice panou mobil.
— Dar este Ochiul Elenei! „Doar cu ochiul cineva poate
vedea corect.― Ce alt ochi mai există?
— Ai putea să ţi-l smulgi pe al tău şi să vezi dacă se
potriveşte, spuse Mort de pe uşă.
— De ce nu merge? Trebuie să spun vreo incantaţie?
Celaena aruncă o privire spre sarcofagul Elenei. Poate că
vraja avea să fie declanşată de cuvinte străvechi – cuvinte
ascunzându-se chiar sub nasul ei. Nu aşa se întâmpla
mereu?
Repotrivi amuleta în piatră.
— Ah! strigă ea în aerul nopţii, recitând cuvintele gravate la
picioarele Elenei. Scurgerea timpului!
Nu se întâmplă nimic.
Mort chicoti. Celaena scoase amuleta din perete.
— Ah, urăsc asta! Urăsc mormântul ăsta stupid şi urăsc
ghicitorile astea idioate şi misterioase!
Bine – bine. Nehemia avea dreptate cu privire la amuletă;
era o pistă moartă. Iar ea era o prietenă oribilă, fiind atât de
lipsită de încredere şi de nerăbdătoare.
— Ţi-am spus că n-o să meargă.
— Atunci, ce va merge? Ghicitoarea aia face referire la ceva
din mormântul ăsta – de după peretele ăla. Nu-i aşa?
— Da, aşa este. Dar încă nu ai pus întrebarea potrivită.
— Ţi-am pus zeci de întrebări! Şi tu nu-mi dai niciun
răspuns!
— Vino în altă… începu el, dar Celaena deja urca grăbită
scările.
*
Celaena stătea pe marginea stearpă a unei râpe, un vânt
rece dinspre nord ciufulindu-i părul. Mai avusese visul ăsta
înainte; mereu acelaşi decor, mereu în noaptea aceea din an.
În spatele ei, o câmpie deşartă şi pietroasă, iar în faţa ei o
prăpastie atât de lungă, încât dispărea în orizontul aprins de
stele. Dincolo de râpă era o pădure întunecată, foşnind de
viaţă.
 Iar pe buza înverzită a părţii opuse stătea cerbul alb,
privind-o cu ochi străvechi. Coarnele lui uriaşe străluceau în
lumina lunii, învăluindu-l în glorie ivorie, aşa cum şi-l
amintea. Într-o noapte rece ca aceea îl zărise printre zăbrelele
vagonului cu care era dusă în Endovier, un licăr al unei lumi
înainte să fie transformată în cenuşă.
Se priviră unul pe altul în tăcere.
Făcu un pas mai aproape de margine, dar se opri când
pietricele începură să se rostogolească în râpă. Întunericul
din acea râpă nu avea sfârşit. Nici sfârşit, nici început. Părea
să respire, să pulseze cu şoapte ale unor amintiri şterse, ale
unor chipuri uitate. Uneori, simţea ca şi cum întunericul o
privea înapoi – iar chipul pe care îl purta era al ei.
Dincolo de întuneric, putea să jure că auzise susurul unui
râu pe jumătate îngheţat, brăzdat pe margini de zăpezile
topite de pe munţii Cerbului. Un licăr de alb, un ropot de
copite pe pământul moale, iar Celaena ridică privirea din
râpă. Cerbul veni mai aproape, plecându-şi uşor capul, ca şi
cum ar fi invitat-o să i se alăture.
Dar râpa părea doar să se lăţească mai mult, ca gura unei
bestii uriaşe deschizându-se ca să devoreze lumea.
Aşa că Celaena nu traversă hăul, iar cerbul se întoarse,
dispărând silenţios în încrengătura de copaci seculari ai
pădurii.
*
Celaena se trezi în întuneric. Din focul din cămin rămăsese
doar cenuşa, iar luna răsărise.
Cercetă tavanul şi umbrele palide aruncate de la depărtare
de luminile oraşului. Era mereu acelaşi vis, mereu în noaptea
aceea.
De parcă ar putea vreodată să uite ziua în care tot ce iubea
îi fusese luat, iar ea se trezise plină de sânge care nu era al ei.
Se dădu jos din pat, Fleetfoot sărind şi ea pe podea. Făcu
câţiva paşi, apoi se opri în mijlocul camerei, holbându-se în
întuneric, în abisul nesfârşit care încă o ademenea. Fleetfoot
îi atinse cu nasul picioarele goale, iar Celaena se aplecă
pentru a o mângâia pe cap.
Rămaseră acolo pentru un moment, privind în întunericul
fără sfârşit.
Celaena părăsi castelul înainte de ivirea zorilor.
*
Când Celaena nu apăru la uşa barăcilor în zori, Chaol îi
dădu un avans de zece minute înainte să urce în camera ei.
Doar pentru că ea nu avea chef să iasă în frig, nu era o scuză
să rămână în urmă cu antrenamentul. Ca să nu mai spunem
că era extrem de interesat de povestea furtului iepei Asterion
de la lordul Xandriei. Gândul îl făcu să zâmbească, dând din
cap. Doar Celaena ar avea tupeul să facă aşa ceva.
Zâmbetul îi pieri când ajunse în apartamentul ei şi o găsi
pe Nehemia stând la măsuţa din foaier, cu o ceaşcă cu ceai
aburind în faţă. Câteva cărţi zăceau pe masă, iar ea ridică
privirea dintr-una când Chaol intră, făcând o plecăciune.
— Nu e aici, spuse scurt Nehemia.
Uşa de la dormitorul Celaenei era deschisă suficient cât să
dezvăluie că patul ei era gol şi deja făcut.
— Unde este?
Ochii Nehemiei se îmblânziră şi ridică un bilet care zăcea
printre cărţi.
— Şi-a luat liber azi, spuse ea, citind din bilet înainte de a-l
pune pe masă. Dacă ar fi să ghicesc, aş spune că este atât de
departe de oraş, pe cât putea ajunge în jumătate de zi.
— De ce?
Nehemia zâmbi trist.
— Pentru că azi se împlinesc zece ani de la moartea
părinţilor ei.
 CAPITOLUL 21
Chaol uită să mai respire. Şi-o aminti ţipând la duelul cu
Cain, când Cain o tachinase despre moartea oribilă a
părinţilor ei, când ea se trezise plină de sângele lor. Ea nu îi
mai spusese nimic altceva, iar el nu îndrăznise să întrebe.
Ştia că era mică, dar nu realizase că atunci avea doar opt ani.
Opt.
Cu zece ani în urmă, Terrasenul fusese în schimbare, iar
oricine sfidase forţele invadatoare ale Adarlanului fusese
măcelărit. Familii întregi fuseseră târâte din casele lor şi
ucise. Stomacul i se încleştă. La ce orori fusese martoră în
ziua aceea?
Chaol îşi trecu o mână peste faţă.
— Ţi-a spus despre părinţii ei în bilet?
Poate că era acolo o fărâmă de informaţie – ceva care să îl
ajute să înţeleagă mai bine cu ce fel de femeie urma să aibă
de-a face când avea să se întoarcă, cu ce fel de amintiri urma
să se lupte.
— Nu, spuse Nehemia. Nu mi-a spus. Dar ştiu.
Îl privi cu o tăcere calculată, în schimbul aerului defensiv
pe care îl recunoscu la Chaol.
Ce fel de secrete ascundea Celaena faţă de prietena ei? Şi
ce secrete avea Nehemia de ceruse regele ca ea să fie
supravegheată? Faptul că nu ştia nimic despre asta, despre
cât de multe ştia regele, îl înfuria peste măsură. Şi apoi, mai
exista o întrebare: cine ameninţa viaţa prinţesei? Dăduse
ordin ca mai multe gărzi să o supravegheze, dar, până atunci,
nu primise niciun semn că cineva ar fi atentat la viaţa sa.
— De unde ştii despre părinţii ei? întrebă Chaol.
— Sunt lucruri pe care le auzi cu urechile. Altele, le auzi cu
inima.
Chaol îşi feri privirea de intensitatea din ochii prinţesei.
— Când se întoarce?
Nehemia se întoarse la cartea din faţa ei. Părea să fie plină
cu simboluri stranii; semne vag familiare care îi înghionteau
amintirile.
— A spus că nu se va întoarce înainte de căderea nopţii.
Dacă ar fi să ghicesc, aş spune că nu vrea să petreacă nici
măcar un moment din zi în acest oraş – mai ales în acest
castel.
În casa bărbatului ai cărui soldaţi probabil îi măcelăriseră
familia.
Chaol făcu alergarea de dimineaţă singur. Alergă prin
parcul de vânătoare până când îşi simţi epuizate chiar şi
oasele.
*
Pe dealurile înceţoşate de deasupra Riftholdului, Celaena
se plimba printre copacii micuţei păduri. Se plimba dinainte
de ivirea zorilor, lăsând-o pe Fleetfoot să o urmeze. Astăzi,
chiar şi pădurea părea tăcută.
Bine. Astăzi nu era o zi pentru sunetele vieţii. Ziua de azi
era pentru vântul vuind printre ramuri, pentru susurul
râului pe jumătate îngheţat, pentru scrâşnetul zăpezii sub
greutatea cizmelor ei.
În această zi, anul trecut, ştiuse ce avea de făcut – văzuse
fiecare pas cu o claritate atât de brutală, încât fusese uşor
când venise timpul. Odată le spusese lui Dorian şi Chaol că
se pierduse cu firea în ziua aceea, în minele din Endovier, dar
era o minciună. Să se piardă cu firea implica un sentiment
mult prea uman; nimic asemănător cu furia de gheaţă care
pusese stăpânire pe ea şi alungase orice strop de umanitate
când ea se trezise din visul cu cerbul şi râpa.
Găsi un bolovan mare cuibărit într-un şănţuleţ şi se aşeză
pe suprafaţa lui fină şi îngheţată, cu Fleetfoot lângă ea.
Îmbrăţişându-şi câinele, Celaena privi pădurea tăcută din
jurul ei şi îşi aminti ziua în care se dezlănţuise asupra
Endovierului.
*
„Celaena gâfâi printre dinţii încleştaţi în timp ce scoase
târnăcopul din burta supraveghetorului. Bărbatul gâlgâia
sânge, ţinându-şi maţele, în timp ce privea la sclavii care îi
înconjurau. Dar o privire din partea Celaenei, o scânteiere a
acelor ochi care arătau că întrecuse limita, îi ţinu pe sclavi la
distanţă.
Zâmbi la supraveghetor şi apoi îi înfipse târnăcopul în faţă.
Sângele lui îi împroşcă picioarele.
Sclavii încă stăteau la distanţă când lovi cu târnăcopul în
lanţurile care îi legau gleznele de restul sclavilor. Nu se oferi
să îi elibereze, iar ei nu îi cerură; ştiau cât de inutil ar fi fost.
Femeia de la capătul lanţului era inconştientă. Spatele îi
era plin de sânge, brăzdat de biciul cu vârf din fier al
supraveghetorului mort. Avea să moară până a doua zi dacă
rănile nu îi erau tratate. Şi chiar dacă ar fi fost, probabil avea
să moară din pricina vreunei infecţii. Se întâmpla destul de
des în Endovier.
Celaena se întoarse cu spatele la femeie. Avea treabă de
făcut, iar patru supraveghetori trebuiau să îşi plătească o
datorie înainte ca ea să termine.
Ieşi din puţul minei, legănând târnăcopul în mână. Cei doi
paznici de la capătul tunelului muriră înainte să înţeleagă ce
se întâmpla. Sângele i se prelingea pe haine şi pe braţele
goale, iar Celaena şi-l şterse de pe faţă în timp ce se îndrepta
spre camera unde ştia că lucrează cei patru supraveghetori.
Le marcase feţele în ziua în care ei o târâseră pe acea
tânără Eyllwe în spatele clădirii şi o folosiseră ca pe o cârpă,
apoi îi tăiaseră gâtul de la o ureche la alta.
Celaena ar fi putut lua săbiile de la gărzile moarte, dar
pentru aceşti patru bărbaţi, trebuia să fie târnăcopul. Voia ca
ei să ştie cum se simţea Endovierul.
Ajunse la intrarea secţiunii lor din mine. Primii doi
supraveghetori muriră când le înfipse târnăcopul în gât.
Sclavii lor ţipară, lipindu-se de pereţi când ea trecu furioasă
printre ei.
Când ajunse la ceilalţi doi supraveghetori, îi lăsă să o vadă,
îilăsă să îşi scoată săbiile. Ştia că nu arma din mâna ei îi
speria de moarte, ci mai degrabă ochii ei – ochi care le
transmiteau că fuseseră păcăliţi în acele ultime luni, că nu
fusese suficient să îi taie părul şi să o biciuiască, că îi
păcălise să uite că Asasinul Adarlanului era printre ei.
Dar ea nu uitase nicio secundă de durere, nici ce îi văzuse
făcându-le altora – acelei tinere femei din Eyllwe, care îi
implorase pe zeii care nu o salvaseră.
Bărbaţii muriră prea repede, dar Celaena mai avea o
sarcină de îndeplinit înainte să-şi găsească sfârşitul. Merse
înapoi la tunelul principal, care ducea afară din mine. Gărzile
ieşiră grăbite să o întâmpine la gurile tunelelor.
Ea sări în sus, răsucindu-se şi brăzdând aerul. Alţi doi
gardieni fură doborâţi, iar ea le luă săbiile, lăsând târnăcopul
din mână. Sclavii nu izbucniră în urale în timp ce asupritorii
lor cădeau pe capete; doar priviră în linişte, înţelegând. Aceea
nu era o luptă pentru scăpare.
Lumina suprafeţei o făcu să clipească, dar ea era pregătită.
Faptul că ochii ei erau nevoiţi să se adapteze la luminii
soarelui avea să fie cea mai mare slăbiciune a ei. De aceea
aşteptase lumina mai blândă a după-amiezii. Amurgul ar f i
fost o opţiune mai bună, dar în acel moment al zilei era prea
bine păzită şi erau prea mulţi sclavi prin preajmă care ar fi
putut fi prinşi nevinovaţi în vâltoarea sinucigaşă. Această
ultimă oră de lumină, când soarele cald îi atrăgea pe toţi la
somn, era momentul când santinelele se retrăgeau înainte de
inspecţia de seară.
Cele trei santinele de la intrarea în mine nu ştiau ce se
petrece dedesubt. Toată lumea ţipa întotdeauna în Endovier.
Toţi sunau la fel când mureau. Iar cele trei santinele ţipară
exact ca toţi ceilalţi.
Iar apoi ea fugi, grăbindu-se spre moartea care o chema,
îndreptându-se spre zidul impunător din piatră de la capătul
curţii.
Săgeţi treceau şuierând pe lângă ea, iar Celaena le evită.
Nu aveau să o ucidă, din ordinul regelui. O săgeată în umăr
sau în picior, poate. Dar avea să îi facă să se gândească mai
bine la ordinele lor de îndată ce carnagiul avea să devină prea
masiv ca să-l ignore.
Alte santinele se iviră grăbite de pretutindeni, iar săbiile ei
cântau un cântec furios, de oţel, în timp ce îi doborau unul
câte unul. Liniştea se abătu peste Endovier.
Primi o lovitură în picior – o tăietură adâncă, dar nu
suficient de adâncă, încât să îi taie tendonul. Încă voiau ca ea
să poată munci. Dar ea nu avea să mai muncească, nu iar,
nu pentru ei. Când numărul de cadavre avea să fie
îngrijorător de mare, nu vor mai avea de ales decât să îi înfigă
o săgeată în gât. Dar apoi se apropie de poartă, iar ploaia de
săgeţi se opri. Începu să râdă când se trezi înconjurată de
patruzeci de gărzi şi râse şi mai tare când cerură să li se
aducă lanţuri.
Râdea când ţâşni pentru ultima oară – o ultimă încercare
de a atinge zidul. Încă patru gărzi căzură în fuga ei.
Încă râdea când îşi pierdu cunoştinţa, iar degetele îi
atinseră pământul pietros – la nu mai mult de câţiva
centimetri de zid.―
*
Chaol se ridică de la masa ei din foaier când uşa se
deschise uşor. Coridorul era întunecat, torţele arseseră
complet; aproape tot castelul era adormit. Căpitanul auzise
ceasul bătând miezul nopţii în urmă cu ceva timp, dar ştia că
nu epuizarea apăsa pe umerii Celaenei când se strecură în
apartamentul ei. Avea cearcăne vineţii sub ochi, chipul îi era
palid, iar buzele lipsite de culoare.
Fleetfoot alergă spre el, legănându-şi coada, şi îi linse de
câteva ori mâna, înainte ca ea să îşi târască picioarele spre
dormitor, lăsându-i singuri.
Celaena îl privi o dată, ochii ei turcoaz-aurii părând
bântuiţi, şi începu să desfacă pelerina în timp ce trecu pe
lângă el, intrând în dormitor.
Tăcut, Chaol o urmă, doar pentru că în expresia Celaenei
nu citise nici urmă de avertisment sau reproş – mai degrabă o
nepăsare care sugera că nu ar fi contat nici dacă l-ar fi găsit
pe regele Adarlanului în camera ei.
 Îşi scoase haina şi cizmele, lăsându-le pe podea. Chaol
privi în altă parte când Celaena îşi descheie tunica şi merse
în garderobă. O clipă mai târziu, se întoarse, purtând o
cămaşă de noapte mult mai modestă decât lenjeria ei
obişnuită din dantelă. Fleetfoot deja sărise pe pat, tolănindu-
se între perne.
Chaol înghiţi în sec. Ar fi trebuit să îi ofere intimitate în loc
să aştepte acolo. Dacă ea l-ar fi vrut acolo, i-ar fi scris şi lui
un bilet.
Celaena se opri înaintea şemineului şi agită cărbunii cu
vătraiul, apoi puse două lemne pe foc. Privi flăcările. Încă era
cu spatele la el când vorbi:
— Dacă încerci să îţi dai seama ce să îmi spui, nu te
deranja. Nu există nimic ce să poată fi spus sau făcut.
— Atunci, lasă-mă să îţi ţin companie.
Chiar dacă Celaena realiza cât de multe ştia Chaol, nu îi
păsa să afle cum se întâmplase.
— Nu vreau companie.
— A vrea şi a avea nevoie sunt lucruri diferite.
Probabil că Nehemia ar fi trebuit să fie acolo – un alt copil
al unui regat cucerit. Dar el nu voia ca Nehemia să fie
persoana la care să apeleze Celaena. Şi, în ciuda loialităţii lui
faţă de rege, Chaol nu îi putea întoarce spatele – nu astăzi.
— Deci, ai de gând să stai aici toată noaptea?
Celaena îşi aruncă ochii pe canapeaua dintre ei.
— Am dormit în locuri mai rele.
— Cred că experienţa mea cu „locuri mai rele― este mult
mai oribilă decât a ta.
Din nou, stomacul lui Chaol se încleştă. Dar apoi, Celaena
privi prin uşa deschisă, zărind masa din foaier, şi ridică
uimită din sprâncene.
— Ăla e… tort de ciocolată?
— Am crezut că e posibil să ai nevoie de puţină ciocolată.
— Să am nevoie, nu să vreau?
Urma unui zâmbet fantomatic jucă pe buzele ei, iar Chaol
aproape că răsuflă uşurat în timp ce spuse:
 — Pentru tine, aş spune că tortul de ciocolată este cu
siguranţă o nevoie.
Celaena veni lângă Chaol, oprindu-se la o mână distanţă şi
ridicând privirea spre el. Puţină culoare revenise în obrajii ei.
Chaol ar trebui să se dea înapoi, să pună mai multă
distanţă între ei. În schimb, se trezi păşind spre ea,
strecurându-şi o mână pe mijlocul ei şi cealaltă în părul
asasinei, îmbrăţişând-o strâns la pieptul lui. Inima îi bătea
atât de tare, încât ştia că ea putea simţi asta. După o
secundă, braţele ei îl cuprinseră, degetele ei săpând în spatele
lui într-un fel care îl făcu să realizeze cât de apropiaţi erau
unul de celălalt.
Chaol alungă acel sentiment, chiar când textura mătăsoasă
a părului ei pe degetele lui îl făcu să vrea să îşi îngroape faţa
în el, iar mirosul ei, amestecat cu ceaţă şi noapte, îl făcură să
îşi plimbe nasul pe gâtul ei. Existau şi alte feluri de a o
consola, în afară de cuvinte, iar dacă ea avea nevoie de genul
acela de distragere… Chaol alungă şi gândul acela, înghiţind
în sec până ce aproape se înecă.
Degetele ei se plimbau pe spatele lui, încă înfigându-se în
muşchii săi cu un simţ sălbatic al posesiei. Dacă Celaena
continua să-l atingă aşa, Chaol avea să-şi piardă complet
controlul.
Apoi ea se retrase din îmbrăţişare, doar cât să îl poată privi
din nou, încă atât de aproape, încât răsuflările lor se
împleteau. Chaol se trezi măsurând distanţa dintre buzele lor,
ochii lui plimbându-se între gura şi ochii ei, mâna încă
rămânându-i în părul ei moale.
Dorinţa clocotea în el, arzând din temelii orice zid de
apărare pe care îl ridicase, ştergând orice limită pe care se
convinsese să o menţină.
Apoi, atât de încet, încât aproape că era doar un murmur,
Celaena spuse:
— Nu-mi dau seama dacă ar trebui să îmi fie ruşine pentru
că vreau să te strâng în braţe în ziua asta sau să fiu
recunoscătoare că, în ciuda a ceea ce s-a întâmplat înainte de
asta, cumva, m-a adus la tine.
Chaol fu atât de uimit de cuvintele ei, încât se desprinse,
se desprinse de lângă ea şi păşi înapoi. El avea de depăşit
obstacolele sale, dar, la fel şi ea – poate mai multe decât
realiza el.
Nu avea răspuns pentru ceea ce spusese ea. Dar Celaena
nu îi dădu timp să se gândească la cuvintele potrivite şi
merse la tortul de ciocolată din foaier, se trânti în scaun, şi se
înfipse în el.
 CAPITOLUL 22
Liniştea din bibliotecă se aşternu pe umerii lui Dorian ca o
pătură greoaie, întreruptă doar de întoarcerea paginilor, în
timp ce citea tabelele genealogice extinse ale familiei sale şi
povestea ei. Nu putea fi singurul dintre ei; dacă el chiar avea
magie, atunci, cum rămânea cu Hollin? La el de-abia acum se
manifestase, aşa că, probabil, avea să se manifeste la Hollin
cam peste vreo nouă ani. Cu puţin noroc, până atunci, avea
să descopere cum să suprime magia şi să îl înveţe şi pe Hollin
să facă la fel. Nu-i era prea drag de fratele lui, dar nu-l voia
mort pe băiat – în special, nu-i dorea genul de moarte la care
i-ar fi trimis tatăl lor dacă ar fi aflat ce zăcea în sângele lor.
Decapitare, dezmembrare, apoi incendiere. Anihilare totală.
Nu era de mirare că Fae părăsiseră continentul. Fuseseră
puternici şi înţelepţi, dar Adarlanul avea putere militară şi un
public fanatic căutând orice soluţie la foametea şi sărăcia
care se abătuseră ca o plagă asupra regatului de atâtea
decenii. Nu doar armatele fuseseră cele care îi puseseră pe
Fae pe fugă – nu, vinovaţi fuseseră, de asemenea, şi oamenii
care trăiseră într-un armistiţiu incomod cu ei, dar şi muritorii
înzestraţi cu magie, de generaţii întregi. Cum ar reacţiona
acei oameni dacă ar şti că moştenitorul lor la tron era bântuit
de aceleaşi puteri?
Dorian îşi trecu un deget peste arborele genealogic al
mamei sale. Era presărat cu Havilliarzi din belşug; o împletire
a celor două familii din ultimele secole care dăduse naştere
atâtor regi.
Dar deja era în bibliotecă de trei ore şi niciuna dintre
cărţile alea nenorocite nu îi oferise vreo informaţie despre
existenţa vreunui moştenitor cu magie în sânge. De fapt,
fusese o secetă în linia de sânge de câteva secole. Câţiva
oameni înzestraţi se căsătoriseră în cadrul liniei de sânge, dar
copiii lor nu se născuseră cu puterea, indiferent de felul
darurilor avute de părinţii lor. Era coincidenţă sau voinţă
divină?
Dorian închise cartea şi se întoarse printre rafturi. Ajunse
la secţiunea de lângă peretele din spatele bibliotecii, cel care
cuprindea toate arhivele genealogice, şi scoase cea mai veche
carte pe care o găsi – una care deţinea arhive datând de la
fondarea Adarlanului.
Acolo, în vârful arborelui genealogic, era Gavin Havilliard,
prinţul muritor care îşi condusese armata în străfundurile
munţilor Ruhnn pentru a-l provoca pe Lordul Întunecat,
Erawan. Războiul fusese lung şi brutal, iar în cele din urmă,
doar o treime din oamenii care plecaseră împreună cu Gavin
ieşiseră din acei munţi. Dar Gavin, de asemenea, ieşi din
acest război împreună cu mireasa lui – prinţesa Elena, fiica
pe jumătate Fae a lui Brannon, primul rege al Terrasenului.
Brannon însuşi i-a oferit lui Gavin teritoriul Adarlanului ca
dar de nuntă şi răsplată pentru sacrificiile prinţului şi
prinţesei din timpul războiului. Iar de atunci, nicio picătură
de sânge Fae nu a mai intervenit în linia lor. Dorian urmări
arborele în jos. Doar familii de mult uitate, ale căror teritorii
erau acum strigate după diferite nume.
Dorian oftă, puse jos cartea şi cotrobăi din nou printre
rafturi. Dacă Elena înzestrase linia cu puterea ei, atunci
poate că avea să găsească răspunsuri în altă parte…
Fu surprins să vadă cartea zăcând acolo, având în vedere
cum tatăl lui distrusese acea casă nobilă în urmă cu zece ani.
Dar iat-o acolo: o istorie a descendenţei Galathynius,
începând cu regele Fae Brannon însuşi. Dorian răsfoi paginile
cu sprâncenele ridicate. Ştiuse că linia era binecuvântată cu
magie, dar asta…
Era blindată. O linie de sânge atât de puternică, încât alte
regate trăiseră gândindu-se cu groază la ziua în care lorzii
Terrasenului aveau să vină şi să îşi ceară pământurile.
Dar nu o făcuseră niciodată.
Deşi fuseseră înzestraţi, nu îşi împinseseră niciodată
graniţele, nici măcar când războaiele le băteau la uşă. Când
regi străini îi ameninţaseră, răspunsul lor fusese scurt şi
brutal. Dar întotdeauna, indiferent de situaţie, rămăseseră în
graniţele lor. Păstraseră pacea.
„Aşa cum ar fi trebuit să facă şi tata.―
În ciuda puterii pe care o avea, familia Galathynius pierise
şi nobilii ei lorzi împreună cu ei. În cartea pe care o găsise,
nimeni nu se deranjase să marcheze casele pe care tatăl său
le exterminase sau pe supravieţuitorii pe care îi trimisese în
exil. Fără curajul şi cunoştinţele pentru a o face singur,
Dorian închise cartea, încruntându-se la toate acele nume
arzând în privirea sa. Ce fel de tron avea să moştenească într-
o zi?
Dacă moştenitoarea Terrasenului, Aelin Galathynius, ar fi
trăit, i-ar fi devenit un prieten, un aliat? Mireasa lui, poate?
O întâlnise odată, înainte ca regatul ei să devină o casă
mortuară. Amintirea era vagă, dar ea fusese o fată sălbatică,
precoce şi îl asmuţise pe brutalul ei văr asupra lui Dorian, ca
să-l înveţe o lecţie pentru că îi vărsase ceai pe rochie. Dorian
îşi frecă gâtul. Desigur, ca o ironie a sorţii, vărul ei sfârşise
prin a deveni Aedion Ashryver, generalul-minune al tatălui
său şi cel mai de temut războinic din nord. Îl întâlnise pe
Aedion de câteva ori de-a lungul anilor şi, la fiecare întâlnire
cu tânărul şi arogantul general, avusese impresia că Aedion
voia să-l ucidă.
„Şi pe bună dreptate.‖
Tremurând, Dorian puse cartea la loc şi privi rafturile, de
parcă ar fi conţinut răspunsuri. Dar deja ştia că nu era nimic
aici care să-l poată ajuta.
„Când va veni timpul, eu te voi ajuta.―
Oare Nehemia ştia ce sălăşluia înăuntrul lui? Se purtase
atât de straniu în acea zi, la duel, desenând simboluri în aer
şi apoi leşinând. Şi apoi mai fusese şi momentul când semnul
acela arsese pe fruntea Celaenei…
Un ceas bătu ora undeva în bibliotecă. Ar trebui să plece.
Era ziua lui Chaol şi ar trebui măcar să îşi salute prietenul
înainte ca Celaena să-l ia pe sus. Bineînţeles că el nu fusese
invitat. Şi nici Chaol nu încercase să sugereze că Dorian ar fi
bine-venit. Oare ce plănuia ea, mai exact?
Temperatura din bibliotecă scăzu, o rafală îngheţată
suflând dintr-un coridor îndepărtat.
Nu că i-ar fi păsat. Vorbise serios când îi jurase Nehemiei
că o terminase cu Celaena. Şi poate că ar fi trebuit să îi
spună lui Chaol că o putea avea. Nu că i-ar fi aparţinut lui
vreodată – sau că ea ar fi încercat vreodată să sugereze că el
i-ar fi aparţinut ei.
Se putea desprinde de ea. Se desprinsese de ea. O lăsase
să plece. Să plece. Să…
Cărţi zburară din rafturile lor, zeci peste zeci lansându-se
în aer, iar de data asta se loviră de el, trimiţându-l
împleticindu-se spre capătul rândului de rafturi. Îşi feri
chipul, iar când foşnetul hârtiei şi al pielii se stinse, Dorian
puse o mână pe zidul de piatră din spatele lui şi rămase cu
gura căscată.
Jumătate din cărţi fuseseră aruncate de pe rafturile lor şi
erau împrăştiate pe podea, ca şi cum ar fost aruncate de o
forţă invizibilă.
Se grăbi să le strângă, îndesând volumele în rafturi, nu
într-o ordine anume, înainte ca vreunul dintre bibliotecarii
regali să vină şi să verifice de la ce provenise zgomotul. Îi luă
câteva minute să le pună la loc, inima bătându-i atât de tare,
încât credea că are să i se facă rău din nou.
Mâinile îi tremurau – şi nu doar de teamă. Nu, încă simţea
o forţă gonind prin el, implorându-l să o dezlănţuie din nou,
să se deschidă…
Dorian puse ultima carte pe raft şi o rupse la fugă.
Nu putea spune nimănui. Nu putea avea încredere în
nimeni.
Când ajunse în holul principal al bibliotecii, îşi reluă pasul
obişnuit, simulând o indiferenţă leneşă. Reuşi chiar să-i
zâmbească bibliotecarului bătrân, care se aplecă înaintea lui
când trecu pe lângă el. Dorian îi făcu prieteneşte cu mâna
înainte să iasă pe uşile masive din stejar.
Nu putea avea încredere în nimeni.
 Vrăjitoarea aceea de la carnaval – nu îl recunoscuse ca
fiind prinţul. Totuşi, darul ei se dovedise adevărat, cel puţin
când i se adresase lui Chaol. Era un risc, dar poate că Baba
Picioare-galbene avea răspunsurile de care avea el nevoie.
*
Celaena nu era agitată. Nu avea absolut niciun motiv
pentru care să se îngrijoreze. Era doar o cină. O cină pentru a
cărei aranjare petrecuse săptămâni întregi, în orice moment
liber pe care şi-l lua de la spionarea acelor bărbaţi din
Rifthold. O cină la care avea să fie singură. Cu Chaol. Şi după
noaptea trecută…
Celaena trase adânc aer în piept, tremurând uşor, şi se
privi pentru o ultimă dată în oglindă. Rochia îi era de un
albastru pal, aproape alb şi încrustată cu mărgele din cristal,
care făceau materialul să arate ca suprafaţa sclipitoare a
mării. Poate că era puţin cam prea mult, dar îi spusese lui
Chaol să se îmbrace elegant, aşa că acum spera ca el să
poarte ceva care să o facă să nu se mai simtă atât de ruşinată
şi timidă.
Celaena pufni. Pe toţi zeii, chiar se simţea timidă, nu-i aşa?
Era ridicol, pe bune. Era doar o cină. Fleetfoot avea să stea
cu Nehemia în timpul nopţii şi… şi dacă nu pleca acum, avea
să întârzie.
Refuzând să îşi mai permită să transpire o secundă în plus,
Celaena îşi luă pelerina din blană de hermelină de unde o
lăsase Philippa, în garderobă.
Când ajunse pe holul de la intrare, Chaol deja o aştepta la
uşă. Deşi îi despărţea un spaţiu considerabil, Celaena îşi
dădu seama că ochii lui erau aţintiţi asupra ei în timp ce
cobora scările. Deloc surprinzător, căpitanul purta negru, dar
măcar nu era uniforma lui. Nu, tunica şi pantalonii săi
păreau să aibă o croială elegantă, şi părea chiar să-şi fi trecut
pieptenul prin părul scurt.
Chaol îi privea fiecare pas traversând coridorul, chipul
fiindu-i indescifrabil. În cele din urmă, se opri în faţa lui,
aerul rece ce pătrundea prin uşile deschise mângâindu-i faţa.
Celaena nu mersese la alergarea din dimineaţa aceea, iar el
nuse dusese după ea, să o tragă afară.
— La mulţi ani, spuse ea, înaintea ca el să poată protesta
în legătură cu hainele ei.
Ochii lui poposiră pe faţa ei, iar Chaol afişă un zâmbet
timid, expresia aceea indescifrabilă dispărând.
— Vreau să ştiu unde mă duci?
Celaena rânji, emoţiile stingându-i-se.
— Într-un loc teribil de nepotrivit pentru Căpitanul Gărzii.
Făcu un semn cu capul către trăsura care aştepta în faţa
porţilor castelului. Bun. Îi ameninţase cu decapitarea pe şofer
şi pe oamenii lui dacă aveau să întârzie. Mergem? îl întrebă
ea.
În timp ce erau purtaţi prin oraş, stând în părţi opuse ale
trăsurii, vorbiră despre orice, în afară de noaptea trecută –
despre carnaval, Fleetfoot, despre mofturile zilnice ale lui
Hollin. Dezbătură chiar şi subiectul vreme, întrebându-se
dacă primăvara avea să sosească în sfârşit sau nu. Când
ajunseră la clădire, o veche farmacie, Chaol ridică nedumerit
din sprâncene.
— Aşteaptă, spuse ea şi îl conduse în magazinul blând
luminat.
Proprietarii îi zâmbiră, invitându-i în sus, pe scara îngustă
din piatră. Chaol nu spuse nimic în timp ce urcară treptele,
trecând de al doilea şi al treilea etaj, până ce ajunseră la o
uşă de la ultimul etaj. Palierul era îngust, iar Chaol atingea
faldurile rochiei ei. Când Celaena se întoarse spre el, cu o
mână pe mânerul uşii, îi zâmbi timid.
— Poate că nu este un armăsar Asterion, dar…
Deschise uşa, păşind în lateral pentru ca el să poată intra.
Rămas fără cuvinte, Chaol intră.
Celaena petrecuse ore în şir aranjând totul, iar în lumina
zilei arătase minunat, dar noaptea… Era exact aşa cum îşi
imaginase că va arăta.
Acoperişul clădirii era o seră închisă din sticlă, plină cu
flori, plante în ghivece şi pomi fructiferi care fuseseră
împodobiţi cu luminiţe scânteietoare. Întreg locul fusese
transformat într-o grădină parcă ieşită dintr-o legendă
străveche. Aerul era cald şi dulceag, iar lângă ferestrele care
le oferea o privelişte minunată asupra râului Avery era o
masă mică, aranjată pentru două persoane.
Chaol cercetă încăperea, întorcându-se pe călcâie.
— Este grădina femeii Fae – din cântecul Renei Goldsmith,
spuse el blând.
Ochii lui de chihlimbar erau luminoşi.
Celaena înghiţi în sec.
— Ştiu că nu e cine ştie ce…
— Nimeni nu a mai făcut vreodată aşa ceva pentru mine.
Scutură uimit din cap, privind din nou sera. Nimeni, repetă
el.
— Este doar o cină, spuse ea, frecându-şi gâtul şi mergând
spre masă, doar pentru că dorinţa de a se apropia de el era
atât de puternică, încât avea nevoie de o masă între ei.
El o urmă şi, o secundă mai târziu, doi servitori apărură şi
le traseră scaunele. Celaena zâmbi când mâna lui Chaol ţâşni
spre sabie, dar văzând că nu erau atacaţi, Chaol îi aruncă o
privire ruşinată şi se aşeză.
Servitorii le turnară vin în două pahare sclipitoare, apoi
merseră să aducă mâncarea care fusese pregătită toată ziua
în bucătăria farmaciei. Celaena reuşise să o angajeze pe
bucătăreasa de la Willows pentru o noapte – pentru o sumă
care o făcuse să vrea să îi rupă gâtul femeii. Meritase, totuşi.
Ridică pocalul cu vin.
— La multe aniversări fericite, spuse ea.
Îşi pregătise un mic discurs, dar acum că ajunseseră acolo,
acum că ochii lui erau atât de luminoşi, iar el o privea la fel
cum o făcuse cu o noapte în urmă… toate cuvintele pieriseră
din mintea ei.
Chaol ridică paharul şi bău.
— Stai, înainte să uit: mulţumesc. Asta este… Privi din nou
sera, apoi spre râul de dincolo de sticlă. Asta este…
Scutură din cap încă o dată, punând jos paharul, iar
Celaena zări un licăr argintiu în ochii lui, licăr care îi strânse
inima ca într-un pumn.
— Nimeni nu a mai dat o petrecere pentru mine de când
eram copil.
Celaena râse, luptându-se cu încordarea din pieptul ei.
— Nu cred că aş putea numi asta o petrecere…
— Încetează. Nu mai încerca să minimalizezi asta. Este cel
mai grozav cadou pe care l-am primit de multă vreme.
Celaena îşi încrucişă braţele, lăsându-se pe spate în scaii
nul ei când sosiră servitorii cu primul fel de mâncare tocană
de porc mistreţ.
— Dorian ţi-a luat un armăsar Asterion.
Chaol privea uimit în farfuria lui.
— Dar Dorian nu ştie care este tocana mea preferată, nu-i
aşa? Ridică privirea spre ea, iar Celaena îşi muşcă buza. De
cât timp eşti atentă la ce îmi place?
Celaena deveni foarte interesată de tocana ei.
— Nu te flata. Doar l-am convins pe bucătarul-şef de la
castel să îmi spună care sunt mâncărurile tale preferate.
Chaol pufni, zâmbind.
— Oi fi tu Asasinul Adarlanului, dar nici măcar tu n-ai
putea să-l convingi pe Meghra. Dacă ai fi încercat, cred că
acum ai fi stat aici cu doi ochi vineţi şi nasul spart.
Celaena zâmbi, luând o gură de tocană.
— Păi, poate tu crezi că eşti misterios şi secretos, căpitane,
dar odată ce ştii unde să cauţi, eşti o carte destul de uşor de
citit. De fiecare dată când avem la masă tocană de mistreţ,
de-abia apuc să iau o lingură, că tu ai şi mâncat tot
castronul.
Chaol îşi dădu capul pe spate şi râse, iar sunetul trimise
un fior cald prin corpul asasinei.
— Şi eu care credeam că reuşesc destul de bine să îmi
ascund slăbiciunile.
Celaena afişă un rânjet viclean.
— Stai să vezi şi celelalte feluri de mâncare.
*
 După ce mâncară şi ultima firimitură din tortul de
ciocolată cu alune şi băură ultimul strop de vin, iar după ce
servitorii strânseră farfuriile şi îşi luară la revedere, Celaena
se trezi stând în micul balcon din capătul îndepărtat al
acoperişului, unde plantele de vară erau îngropate sub o
pătură de zăpadă. Îşi strânse pelerina în jurul ei, privind în
depărtare, unde Avery se întâlnea cu oceanul. Chaol stătea
lângă ea, sprijinit de balustrada din fier.
— Se simte miros de primăvară în aer, spuse el când un
vânt blând le mângâie chipurile.
— Slavă zeilor! Cred că aş înnebuni dacă ar mai ninge o
dată.
În licărul luminiţelor din seră, chipul lui Chaol era uşor
luminat. Celaena intenţionase ca cina să fie o surpriză
plăcută – un mod de a-i spune cât de mult îl aprecia –, dar
reacţia lui… Oare de cât timp nu se mai simţise preţuit? În
afară de fata care se purtase atât de urât cu el, mai era şi
chestiunea familiei care îl renegase doar pentru că voise să
devină gardian, iar ei erau prea mândri ca să aibă un fiu care
să servească în acel fel coroana.
Oare părinţii lui ştiau că nu mai exista nimeni mai nobil şi
mai loial decât el în întreg castelul, în întreg regatul? Că
băiatul pe care îl alungaseră din vieţile lor devenise genul de
bărbat la care regii şi reginele puteau doar să viseze că îi vor
servi? Genul de bărbat despre care ea nu credea că există, nu
după Sam, nu după tot ceea ce se întâmplase.
Regele ameninţase să îl ucidă pe Chaol dacă ea nu se
supunea ordinelor lui. Şi, având în vedere cât de mare era
pericolul în care îl punea tocmai în acel moment, şi cât de
mult voia să câştige – nu doar pentru ea, ci pentru ei…
— Trebuie să îţi spun ceva, zise ea blând. Sângele îi bubuia
în urechi, mai ales când el se întoarse zâmbind spre ea. Şi
înainte să îţi spun, trebuie să îmi promiţi că nu o vei lua
razna.
Zâmbetul căpitanului pieri.
— De ce am un sentiment rău în legătură cu asta?
 — Doar promite-mi.
Mâinile Celaenei se încleştară pe balustradă, metalul rece
înţepându-i pielea.
Chaol o privi cu atenţie, apoi spuse:
— Voi încerca.
Destul de corect. Ca o laşă nenorocită, se întoarse cu
spatele la el, concentrându-se în schimb pe oceanul
îndepărtat.
— Nu i-am ucis pe niciunul dintre oamenii pe care regele
mi-a ordonat să îi asasinez.
Tăcere. Nu îndrăznea să îl privească.
— Le-am înscenat morţile şi i-am pus să plece din oraş.
Lucrurile lor personale îmi sunt date după ce îi abordez cu
oferta mea, iar părţile corpurilor sunt din aziluri, de la
oameni bolnavi. Singurul pe care l-am ucis până acum este
Davis, iar el nici măcar nu era o ţintă oficială. La sfârşitul
lunii, de îndată ce Archer îşi va pune afacerile în ordine, îi voi
înscena moartea, iar el se va îmbarca pe primul vas care
pleacă din Rifthold.
Pieptul îi era atât de încordat, încât o durea, iar Celaena se
întoarse uşor spre el.
Chipul lui Chaol era alb precum ceara. Făcu un pas înapoi,
dând din cap.
— Ai luat-o razna.
 CAPITOLUL 23
Probabil că nu o auzise bine. Pentru că era imposibil ca ea
să fi fost atât de nesăbuită, atât de proastă, de nebună, de
idealistă şi de curajoasă.
— Ţi-ai pierdut complet minţile?
Cuvintele lui fură mai mult un strigăt, un clocot de furie şi
teamă care îl străbătu atât de violent, încât de-abia mai putea
gândi.
— Te va ucide! Te vaucide dacă află!
Celaena făcu un pas spre el, rochia ei minunată licărind ca
mii de stele pe cer.
— Nu va afla!
— E doar o chestiune de timp, scrâşni el din dinţi. Are
spioni care supraveghează totul.
— Şi ai prefera să ucid oameni nevinovaţi?
— Oamenii ăia sunt trădători ai coroanei!
— Trădători! Celaena râse. Trădători. Pentru că refuză să
se umilească în faţa unui cuceritor? Pentru că adăpostesc
sclavi care încearcă să ajungă acasă? Pentru că îndrăznesc să
creadă într-o lume care e mai bună decât locul ăsta uitat de
zei? Celaena scutură din cap, câteva şuviţe din păr
desprinzându-i-se din coafură. Nu voi fi măcelarul lui,
continuă ea.
Iar Chaol nu voia ca ea să fie asta. Din secunda în care
fusese încoronată Campion, lui i se făcuse greaţă la gândul că
ea trebuia să facă ceea ce îi ordona regele. Dar asta…
— Ai făcut un jurământ în faţa lui!
— Şi el câte jurăminte a făcut conducătorilor străini înainte
să mărşăluiască peste ei cu armatele lui şi să distrugă totul?
Câte jurăminte a făcut când a urcat pe tron, doar ca apoi să
scuipe pe promisiunile alea?
— Te va ucide, Celaena! O prinse de umeri şi o scutură
zdravăn. Te va ucide şi mă va pune pe mine să o fac drept
pedeapsă că am fost prietenul tău.
 Aceea era groaza cu care se lupta Chaol, groaza care îl
măcina, lucrul care îl ţinuse de partea lui de linie atâta timp.
— Archer mi-a dat câteva informaţii reale…
— Nu dau doi bani pe Archer. Ce informaţii ar putea avea
măgarul ăla încrezut, încât să îţi fie de folos?
— Mişcarea aia secretă din Terrasen chiar există, spuse ea
cu un calm înnebunitor. Aş putea folosi informaţiile pe care
le-am strâns ca să mă târguiesc cu regele să mă lase să plec
sau măcar să îmi facă un contract mai scurt. Destul de scurt,
încât să fiu deja de mult plecată de aici dacă află vreodată
adevărul.
Chaol bombăni furios:
— Te-ar putea biciui doar pentru impertinenţa asta.
Dar apoi, creierul lui Chaol procesă ultimele ei cuvinte,
lovindu-l ca un pumn în faţă. „Să fiu deja de mult plecată.‖
— Unde vei merge?
— Oriunde, spuse ea. Cât de departe pot ajunge.
Chaol de-abia putea respira, dar reuşi să continue:
— Şi ce vei face?
Ea ridică din umeri şi amândoi realizară că el îi strângea
umerii. Reduse strânsoarea, dar degetele lui tânjeau să o
apuce din nou, să o împiedice cumva să plece.
— O să îmi trăiesc viaţa, presupun. Aşa cum vreau, măcar
de data asta. Voi învăţa cum să fiu o fată obişnuită.
— Cât de departe?
Ochii ei de un albastru-auriu licăriră.
— O să călătoresc până când voi găsi un loc unde nu a
auzii nimeni de Adarlan. Dacă există un astfel de loc.
Şi nu avea să se mai întoarcă vreodată.
Şi pentru că era tânără şi atât de inteligentă, şi de
amuzantă şi de minunată, oriunde şi-ar fi ales casa, acolo
avea să existe un bărbat care să se îndrăgostească de ea şi
care avea să o ia de soţie, iar ăsta era cel mai crud adevăr
dintre toate. Se strecuraseră în mintea lui durerea asta şi
groaza şi furia la gândul că altcineva putea fi cu ea. Fiecare
privire, fiecare cuvânt de-al ei… Chaol nici măcar nu ştia
când se întâmplase.
— Atunci, vom găsi locul ăla, spuse el încet.
— Poftim?
Celaena ridică uimită din sprâncene.
— Voi veni cu tine.
Şi deşi el nu întrebase, amândoi ştiau că acele cuvinte
ridicau o întrebare. Chaol încercă să nu se gândească la ce
spusese ea cu o noapte în urmă – la ruşinea pe care ea o
simţise îmbrăţişându-l, când el era un fiu al Adarlanului, iar
ea o fiică a Terrasenului.
— Cum rămâne cu Căpitanul Gărzii?
— Poate că sarcinile mele nu sunt tocmai cele la care mă
aştept să fie, spuse Chaol. Regele îi ascundea lucruri; existau
prea multe secrete şi poate că el era puţin mai mult decât o
marionetă, decât o parte din iluzia prin care începea să vadă
limpede…
— Îţi iubeşti ţara, spuse Celaena. Nu te pot lăsa să renunţi
la toate astea.
Chaol surprinse licărul de durere şi speranţă din ochii ei,
iar înainte să îşi dea seama ce face, alungă distanţa dintre
ele, punându-şi o mână pe talia asasinei şi pe cealaltă pe
umărul ei.
— Aş fi cel mai mare fraier din lume dacă te-aş lăsa să
pleci singură.
Iar apoi lacrimile începură să curgă pe obrajii ei, iar gura îi
tremura.
Chaol se trase înapoi, dar nu îi dădu drumul.
— De ce plângi?
— Pentru că, şopti ea cu vocea tremurândă, îmi aminteşti
de cum ar trebui să fie lumea. De cum poate fi lumea.
Nu existase vreodată o linie, o limită între ei, doar teama
lui stupidă şi mândria. Pentru că din momentul în care el o
scosese din mina aia din Endovier, iar ea îl privise cu ochii
aceia minunaţi, încă vii în ciuda unui an petrecut în iad,
Chaol mersese spre momentul ăsta, mersese spre ea.
Aşa că îi şterse lacrimile, îi ridică uşor bărbia şi o sărută.
 *
Sărutul o făcu să uite de toate grijile.
Se simţea ca şi cum ar fi ajuns acasă în sfârşit, ca şi cum
ar fi renăscut sau ca şi cum şi-ar fi găsit o jumătate din ea
care lipsea.
Buzele lui erau fierbinţi şi moi pe ale ei, încă ezitante, iar
după o clipă Chaol se trase înapoi, cât să o privească în ochi.
Celaena tremură de dorinţa de a-l atinge peste tot deodată, să
îl simtă atingând-o peste tot deodată. Ar renunţa la tot ca să
plece cu ea.
Îşi puse braţele după gâtul lui, gurile lor unindu-se într-un
al doilea sărut, care îi luă lumea de sub picioare.
*
Celaena nu ştia cât timp stătuseră pe acoperiş, îmbrăţişaţi,
gurile şi mâinile lor hoinărind unele pe altele, până ce ea
gemu, şi îl trase prin seră, coborând scările şi urcând în
trăsura care îi aştepta afară. Iar apoi urmă drumul spre casă,
când el făcu tot felul de chestii gâtului şi urechii ei, chestii
care o făcură să îşi uite propriul nume. Reuşiră să se calmeze
când ajunseră la porţile castelului şi păstrară o distanţă
considerabilă în timp ce se îndreptau spre apartamentul ei,
deşi fiecare centimetru din corpul ei se simţea atât de viu şi
de arzând, încât era un miracol că Celaena reuşise să ajungă
la uşa apartamentului ei fără să îl tragă în vreun dulap.
Dar de îndată ce intrară în hol, iar apoi la uşa dormitorului
ei, Chaol se opri când ea îi luă mâna, conducându-l înăuntru.
— Eşti sigură?
Celaena ridică mâna pe chipul lui, explorând fiecare linie şi
pistrui care deveniseră atât de imposibil de preţioase pentru
ea. Mai aşteptase o dată înainte – aşteptase cu Sam, iar apoi
fusese prea târziu. Dar acum, acum nu avea nicio îndoială,
nicio fărâmă de teamă sau nesiguranţă, ca şi cum fiecare
moment dintre ea şi Chaol fusese un pas dintr-un dans care
îi adusese aici.
— Niciodată în viaţa mea nu am fost mai sigură de ceva, îi
spuse ea. Ochii lui, ca şi ai ei, ardeau de dorinţă, iar Celaena
îl sărută din nou, trăgându-l în dormitor. Chaol se lăsă tras,
fără să se rupă din sărut când închise uşa cu piciorul în
urma lor.
Iar apoi erau doar ei doi, piele pe piele, iar când ajunseră la
momentul în care nu îi mai despărţea nimic, Celaena îl
sărută cu pasiune pe Chaol şi îi dădu tot ce avea ea de oferit.
*
Celaena se trezi când zorile se revărsau în camera ei. Chaol
încă o ţinea în braţe, aşa cum o ţinuse întreaga noapte, ca şi
cum ar fi putut-o pierde cumva în timpul somnului. Asasina
zâmbi în sinea ei, ascunzându-şi nasul în gâtul lui şi
inspirându-i mirosul. El se mişcă uşor, ca ea să ştie că se
trezise.
Mâinile lui începură să se mişte, împletindu-se în părul ei.
— În niciun caz nu mă dau jos din patul ăsta pentru
alergarea de dimineaţă, îi şopti el.
Celaena chicoti. Mâinile lui coborâră mai jos, pe spatele ei,
fără să se lase împiedicate de ţesutul cicatrizat. Chaol îi
sărutase fiecare cicatrice de pe spate, de pe tot corpul, în
noaptea trecută. Ea zâmbi.
— Cum te simţi? o întrebă el.
Ca şi cum ar fi fost pretutindeni şi nicăieri în acelaşi timp.
Ca şi cum fusese pe jumătate oarbă toată viaţa ei, iar acum
putea vedea totul clar. Ca şi cum ar fi putut sta acolo o
veşnicie şi ar fi fericită.
— Obosită, recunoscu ea. El se încordă. Dar fericită,
adăugă Celaena.
Aproape scânci când el îi dădu drumul, cât să se sprijine în
cot şi să o privească.
— Dar eşti bine, totuşi?
Celaena îşi dădu ochii peste cap.
— Sunt destul de sigură că „obosită, dar fericită‖, este o
reacţie absolut normală după prima oară a unei fete.
Şi era destul de sigură că trebuia să discute cu Philippa
despre un tonic contraceptiv de îndată ce avea să se dea jos
din pat. Pentru că, pe toţi zeii, un copil… Celaena pufni.
 — Ce e?
Ea doar dădu din cap, zâmbind.
— Nimic, îi răspunse, plimbându-şi degetele prin părul lui.
Un gând o izbi, iar zâmbetul îi pieri. În cât bucluc vei intra
pentru asta? îl întrebă ea.
Îi privi pieptul ridicându-se în timp ce inspiră adânc,
aplecându-şi capul şi odihnindu-şi fruntea pe umărul ei.
— Nu ştiu. Poate că regelui nu-i va păsa. Poate mă va
alunga. Poate mai rău. E greu de spus; e atât de imprevizibil!
Celaena îşi muşcă buza şi îşi plimbă mâinile peste spatele
lui puternic. Tânjea de atâta timp să îl atingă aşa – mai mult
decât realizase.
— Atunci, va fi secretul nostru. Petrecem destul timp
împreună şi nimeni nu ar trebui să observe schimbarea.
Chaol se ridică din nou, privind-o în ochi.
— Nu vreau să crezi că sunt de acord să păstrăm secretul
pentru că mi-e ruşine în vreun fel.
— Cine a spus ceva despre ruşine? Celaena gesticulă spre
corpul ei gol, deşi era acoperit de pătură. Sincer, sunt
surprinsă că nu mergi ţanţoş pe aici, lăudându-te la toată
lumea. Eu cu siguranţă aş face-o dacă m-aş fi cu culcat cu
mine.
— Dragostea ta de sine nu cunoaşte limite?
— Absolut niciuna.
Chaol se aplecă să îi sărute urechea, iar Celaena simţi
fiorul până în vârful degetelor de la picioare.
— Nu-i putem spune lui Dorian, continuă ea încet. Îşi va
da seama, pun pariu, dar… Nu cred că ar trebui să îi spunem
direct.
Chaol încetă să o mai muşte de ureche.
— Ştiu. Dar apoi se retrase, iar Celaena tresări involuntar
când el o privi din nou. Tu încă îl mai…
— Nu. De ceva timp. Uşurarea din ochii lui o făcu să-l
sărute. Dar ar fi o altă complicaţie dacă ar şti.
Şi nu ştia cum avea să reacţioneze Dorian, având în vedere
cât de tensionate fuseseră lucrurile între ei. Prinţul era destul
de important în viaţa lui Chaol, iar ea nu voia să le distrugă
relaţia.
— Deci, spuse el, atingându-i nasul cu degetul, de cât timp
îţi doreşti…
— Nu văd cum este asta treaba ta, căpitane Westfall. Şi nu
o să-ţi spun până când nu-mi spui tu.
El îi atinse din nou nasul, iar ea îi îndepărtă degetele.
Chaol îi prinse mâna într-a lui, ridicând-o în aşa fel, încât să-
i poată privi inelul cu ametist – inelul pe care ea nu-l scotea
niciodată, nici când făcea baie.
— De la balul de Yulemas. Poate mai devreme. Poate chiar
e Samhuinn, când ţi-am adus inelul ăsta. Dar de Yulemas am
realizat prima dată că uram ideea că tu puteai fi… cu
altcineva. Îi sărută vârfurile degetelor. Acum e rândul tău,
spuse el.
— Nu-ţi spun, zise ea.
Pentru că nu ştia; încă încerca să îşi dea seama când se
îndrăgostise de el. Cumva, simţea că întotdeauna fusese
Chaol, chiar de la început, chiar dinainte să se cunoască.
El începu să protesteze, dar Celaena îl trase înapoi peste
ea.
— Şi gata cu vorba. Oi fi eu obosită, dar încă mai sunt o
mulţime de lucruri de făcut în locul alergării de dimineaţă.
Chaol afişă un rânjet arzător de dorinţă, iar Celaena ţipă
când o trase sub pături.
 CAPITOLUL 24
Dorian trecu pe lângă corturile negre ale carnavalului,
întrebându-se pentru a nu ştiu câta oară dacă făcea greşeala
vieţii lui. Îşi pierduse curajul să vină cu o zi în urmă, dar
după încă o noapte fără somn, se hotărâse să vină la bătrâna
vrăjitoare şi să înfrunte urmările mai târziu. Dacă avea să
ajungă pe eşafodul călăului din cauza asta, cu siguranţă avea
să se mustre pentru că fusese atât de nechibzuit, dar
epuizase orice alte căi de a afla de ce era bântuit de magie.
Aceasta era singura lui opţiune.
O găsi pe Baba Picioare-galbene stând pe treptele din spate
ale căruţei ei imense, ţinând pe genunchi o farfurie ciobită,
cu resturi de pui fript, o grămăjoară de oase zăcând pe
pământ.
Bătrâna ridică ochii galbeni spre el, dinţii săi din fier
licărind în lumina soarelui amiezii în timp ce muşcă dintr-un
copan de pui.
— Carnavalul e închis pe timpul prânzului.
Dorian îşi înghiţi iritarea. Să primească răspunsuri
depindea de două lucruri: să fie de partea ei, iar ea să nu ştie
cine era el.
— Speram să vă pot răpi câteva minute pentru câteva
întrebări.
Copanul de pui se rupse în două. Dorian încercă să nu se
tragă înapoi din pricina sunetelor pe care le scotea femeia
când sugea măduva din oase.
— Clienţii care au întrebări în timpul prânzului plătesc
dublu.
Dorian scoase patru monede de aur din buzunar.
— Sper că astea îmi vor cumpăra toate întrebările pe care
vreau să le pun, plus discreţia dumneavoastră.
Aruncă jumătatea goală de copan în grămadă şi trecu la
cealaltă, sugând-o şi mestecând-o.
— Pun pariu că te ştergi la fund cu aur.
 — Nu cred că ar fi prea confortabil.
Baba Picioare-galbene râse.
— Foarte bine, boiernaşule. Să auzim întrebările.
Dorian se aplecă şi puse aurul pe treaptă, lângă ea, dar
păstrând distanţa de corpul ei ofilit. Mirosea îngrozitor, a
mucegai şi a sânge putred, dar el îşi păstră expresia plictisită
în timp ce se retrase. Femeia luă aurul cu mâna ei
noduroasă.
Dorian privi în jur. Muncitorii erau împrăştiaţi prin
carnaval, aşezaţi pe oriunde găsiseră locuri pentru masa de
prânz. Niciunul dintre ei, observă el, nu stătea în apropierea
vagonului vopsit în negru. Nici măcar nu priveau în direcţia
lui.
— Chiar eşti vrăjitoare?
Femeia luă o aripă de pui. Trosc. Cranţ.
— Ultima vrăjitoare născută în Regatul Vrăjitoarelor.
— Asta înseamnă că ai peste cinci sute de ani.
Bătrâna îi zâmbi.
— E o minune că am rămas atât de tânără, nu-i aşa?
— Deci este adevărat: vrăjitoarele sunt binecuvântate cu
speranţă de viaţă mai mare decât oamenii Fae.
Ea aruncă un alt os la picioarele treptelor din lemn.
— Fae sau Valg. Nu am aflat niciodată care.
Valg. Dorian ştia numele acela.
— Demonii care furau femeile Fae ca să se împerecheze cu
ele; de unde au rezultat vrăjitoare, nu-i aşa?
Iar dacă el îşi amintea corect, frumoasele vrăjitoare
Crochan le moşteneau pe strămoaşele lor Fae, iar cele trei
clanuri de vrăjitoare Dinţi-din-fier moşteneau rasa de demoni
care invadase Erilea la începutul timpului.
— De ce şi-ar bate un boiernaş frumuşel ca tine capul cu
asemenea poveşti păcătoase? Femeia îndepărtă pielea de pe
pieptul de pui şi îl mâncă nemestecat, lingându-şi buzele.
— Când nu ne ştergem la fund cu aur, avem nevoie de ceva
care să ne amuze. De ce să nu învăţăm puţină istorie?
— Corect, spuse vrăjitoarea. Deci, ai te gând să te învârţi
pe lângă subiect toată ziua, în timp ce mă coc în soarele ăsta
nenorocit, sau mă întrebi odată ce te interesează?
— Magia chiar a dispărut?
Femeia nici măcar nu ridică privirea din farfurie.
— Tipul tău de magie a dispărut, da. Dar mai sunt şi altele,
puteri uitate care funcţionează.
— Ce fel de puteri?
— Puteri care pe boiernaşi nu au de ce să îi intereseze.
Acum, următoarea întrebare.
Dorian îi aruncă o expresie jucăuşă, uşor rănită, care o
făcu pe femeie să îşi dea ochii peste cap. Îl făcea să vrea să
fugă în direcţia opusă, dar trebuie să reziste, să continue cu
prefăcătoria cât de mult putea.
— Ar putea o persoană să aibă, cumva, magie?
— Băiete, am călătorit de pe un continent pe altul, am
traversat fiecare munte şi am fost în cele mai întunecate
locuri de care oamenii încă se tem. Nu a mai rămas deloc
magie; nici măcar Fae care au supravieţuit nu îşi pot accesa
puterile. Unii dintre ei rămân captivi în formele lor de animal.
Nefericiţi mizerabili. Au şi gust de animal, de asemenea.
Femeia râse, mai degrabă croncănitul unui corb, care îi
ridică părul de pe ceafă.
— Deci, nu – o singură persoană nu poate fi excepţia de la
regulă, încheie ea.
Dorian îşi păstră masca plictisită.
— Şi dacă cineva descoperă deodată că are magie…?
— Atunci, ar fi un prost nenorocit şi ar cere să fie
spânzurat.
Dorian deja ştia lucrul ăsta. Dar nu asta întreba.
— Dar dacă ar fi adevărat – ipotetic vorbind. Cum ar fi
măcar posibil aşa ceva?
Femeia se opri din mâncat, aplecându-şi uşor capul într-o
parte. Părul ei argintiu sclipea ca zăpada proaspăt aşternută,
echilibrând bronzul feţei sale.
— Nu ştim cum sau de ce a dispărut magia. Mai aud
zvonuri din când în când că ar mai exista încă puteri pe alte
continente, dar nu aici. Deci, asta este adevărata întrebare:
de ce magia a dispărut doar aici, şi nu pe tot cuprinsul
Erileii? Ce fărădelegi am comis de i-am făcut pe zei să ne
blesteme în halul ăsta, să ne ia ceea ce ne-au dat odinioară?
Aruncă osul pieptului pe pământ şi continuă:
— Ipotetic vorbind, dacă cineva ar avea magie şi eu aş fi
vrut să aflu de ce, aş începe încercând să îmi dau seama de
ce magia a plecat, în primul rând. Poate aşa mi-aş putea
explica de ce ar putea exista o excepţie de la regulă. Stranii
întrebări de la un boiernaş care locuieşte în castelul de
cleştar. Vrăjitoarea îşi linse degetele de grăsime. Stranii,
stranii de tot.
Dorian rânji uşor.
— Şi mai straniu e că ultima vrăjitoare din Regatul
Vrăjitoarelor a coborât atât de jos, încât îşi petrece viaţa
făcând trucuri de carnaval.
— Zeii care au blestemat pământurile astea în urmă cu
zece ani le-au blestemat pe vrăjitoare cu multe secole înainte
de asta.
Posibil să fi fost norii care acoperiseră parţial soarele, dar
Dorian putea jura că zări un licăr întunecat în ochii ei – un
întuneric care îl făcu să se întrebe dacă nu cumva ea era
chiar mai bătrână decât lăsa să se înţeleagă. Poate că titlul de
„ultima vrăjitoare născută― era o minciună. O născocire care
să ascundă o istorie atât de violentă, încât el nu îşi putea
imagina ororile pe care le comisese ea în timpul acelor
vremuri apuse ale războaielor vrăjitoarelor.
Împotriva voinţei lui, Dorian se trezi încercând să ajungă la
acea forţă străveche dinăuntrul lui, întrebându-se dacă l-ar
putea proteja cumva de Picioare-galbene, aşa cum o făcuse de
fereastra spartă. Gândul îi întoarse stomacul pe dos.
— Alte întrebări? spuse ea, lingându-şi unghiile de fier.
— Nu. Îţi mulţumesc pentru timpul acordat.
— Ptiu, scuipă ea şi îi făcu semn să plece.
Dorian se întoarse şi plecă, dar nu ajunse mai departe de
cel mai apropiat cort când văzu soarele strălucind pe un cap
blond, iar Roland veni spre el, plecând de la masa unde
stătuse de vorbă cu muziciana aceea blondă, superbă, care
cântase la lăută cu o seară în urmă. Oare îl urmărise acolo?
Dorian se încruntă, dar îşi salută vărul, dând aprobator din
cap.
— Ţi-ai citit viitorul?
Dorian ridică din umeri.
— Mă plictiseam.
Roland privi peste umăr, spre locul unde era parcata
caravana Babei Picioare-galbene.
— Femeia aia îmi îngheaţă sângele în vine, spuse el.
— Cred că ăsta este unul dintre talentele ei, spuse Dorian.
Roland îl privi cu coada ochiului.
— Ţi-a spus ceva interesant?
— Doar balivernele obişnuite: în curând îmi voi întâlni
adevărata dragoste, mă aşteaptă un destin glorios şi voi fi mai
bogat decât în cele mai frumoase vise. Nu cred că ştia cu cine
vorbeşte. Îl privi cu atenţie pe lordul din Meah. Dar tu, ce faci
aici?
— Te-am văzut ieşind afară şi m-am gândit că poate ai
nevoie de companie. Dar apoi am văzut încotro mergeai şi am
decis să stau departe de locul ăla.
Fie Roland îl spiona, fie spunea adevărul; Dorian chiar nu
îşi putea da seama. Dar îşi propusese să se poarte frumos cu
vărul lui în ultimele zile – şi la fiecare întrunire a consiliului,
Roland susţinuse fără ezitare fiecare decizie a lui Dorian.
Iritarea de pe chipul tatălui său şi a lui Perrington era o
plăcere neaşteptată, de asemenea.
Aşa că Dorian nu se mai întrebă de ce îl urmărise Roland,
dar când aruncă o privire înapoi spre Picioare-galbene, ar fi
putut jura că bătrâna rânjea la el.
*
Trecuseră câteva zile de când Celaena dăduse de urma
ţintelor ei. Ascunsă de întuneric, asasina stătea în umbrele
docurilor, nevenindu-i să creadă ceea ce vedea. Toţi bărbaţii
de pe lista ei, toţi cei pe care îi urmărise, cei care puteau şti
ce plănuia regele – plecau. Îl văzuse pe unul dintre ei
strecurându-se într-o trăsură nemarcată şi îl urmărise până
acolo, unde se îmbarcase pe un vas care pleca la miezul
nopţii. Iar atunci, spre disperarea ei, apăruseră şi ceilalţi trei,
împreună cu familiile lor, şi coborâră cu toţii sub punte.
Toţi oamenii aceia, toate informaţiile pe care le adunase,
doar…
— Îmi pare rău, spuse un glas familiar din spatele ei, iar ea
se răsuci şi îl văzu pe Archer apropiindu-se.
Cum de se furişase atât de bine? Nici măcar nu îl auzise
apropiindu-se.
— A trebuit să îi avertizez, continuă el, privind vasul care
se pregătea de plecare. N-aş fi putut trăi cu mâinile murdare
de sângele lor. Au copii; ce s-ar fi ales de ei dacă tu i-ai fi
predat pe părinţii lor regelui?
— Tu ai organizat asta? rosti Celaena printre dinţi.
— Nu, spuse el blând, de-abia auzindu-se de strigătele
marinarilor care dezlegau parâmele şi pregăteau vâslele. Un
membru al organizaţiei. Am menţionat că este posibil ca
vieţile lor să fie în pericol, iar el a aranjat ca oamenii lui să fie
scoşi din Rifthold cu prima corabie.
Celaena îşi puse mâna pe pumnal.
— O parte din târgul ăsta se bazează pe faptul că tu ar
trebui să îmi dai informaţii utile.
— Ştiu. Îmi pare rău.
— Ai prefera să îţi înscenez moartea acum şi să te urci şi tu
pe vasul ăla?
Poate că avea să găsească o altă cale de a-l convinge pe
rege să o elibereze mai devreme.
— Nu. Nu se va mai întâmpla.
Celaena se îndoia de asta, dar se sprijini de peretele clădirii
şi îşi încrucişă braţele pe piept, privindu-l pe Archer studiind
corabia. După o clipă, bărbatul se întoarse spre ea.
— Zi ceva, spuse el.
— Nu am nimic de spus. Sunt prea ocupată să mă gândesc
dacă să te ucid chiar acum şi să îţi duc cadavrul înaintea
regelui.
Celaena nu glumea. După noaptea petrecută cu Chaol,
începuse să se întrebe dacă nu cumva simplitatea ar fi fost
cea mai bună alegere. Orice ca să-l ţină pe Chaol departe de
un potenţial scandal.
— Îmi pare rău, spuse din nou Archer, dar ea îi făcu semn
să tacă şi privi corabia care se pregătea să iasă din port.
Era impresionant că reuşiseră să organizeze o evadare atât
de repede. Poate că nu erau cu toţii la fel de proşti ca Davis.
— Persoana căreia i-ai spus asta, zise ea după o vreme.
Este un lider al grupului?
— Aşa cred, şopti Archer. Sau ocupă o poziţie destul de
înaltă, pentru că atunci când i-am spus de potenţialul
pericol, a putut să organizeze imediat toată fuga.
Celaena îşi muşca interiorul obrazului. Poate că Davis
fusese un accident. Şi poate Archer avea dreptate. Poate că
oamenii ăştia doar voiau un lider care să fie mai potrivit
gusturilor lor. Dar oricare ar putea fi motivele lor financiare şi
politice, când oameni nevinovaţi fuseseră ameninţaţi, se
mobilizaseră şi îi încercau să îi ducă undeva în siguranţă.
Puţini oameni din imperiu îndrăzneau să facă asta şi chiar
mai puţini reuşeau să scape.
— Vreau nume noi şi mai multe informaţii până mâine-
seară, îi spuse ea lui Archer când se întoarse cu spatele la
docuri, pornind înapoi spre castel. Altfel, îţi arunc capul la
picioarele regelui şi îl las pe el să hotărască dacă vrea să ţi-l
azvârl în canal sau să-l înfig în ţeapă, pe porţile din faţă.
Nu aşteptă răspunsul lui Archer, pur şi simplu dispăru în
umbre şi ceaţă.
Nu se grăbi să ajungă la castel, merse alene, gândindu-se
la ceea ce văzuse. Nu exista bun sau rău absolut (deşi regele
era, cu siguranţă, o excepţie). Şi deşi oamenii aceia erau
corupţi din anumite puncte de vedere, de asemenea salvau şi
vieţi.
Era absurd că ei pretindeau că au legături cu Aelin
Galathynius, dar Celaena nu se putea abţine să nu se întrebe
dacă existau cu adevărat forţe care se adunau în numele
moştenitoarei lor. Dacă undeva, în ultimul deceniu, membri
ai puternicei curţi regale a Terrasenului reuşiseră să se
ascundă? Mulţumită regelui Adarlanului, Terrasen nu mai
avea o armată stabilă – doar cine ştie ce forţe răspândite prin
regat. Dar acei bărbaţi aveau ceva resurse. Iar Nehemia
spusese că, dacă Terrasenul avea să se ridice din nou, avea
să devină o ameninţare reală pentru Adarlan.
Poate că ea nu trebuia să facă nimic, la urma urmei. Poate
că nu avea să fie nevoie să îşi rişte viaţa sau pe a lui Chaol.
Poate, doar poate, oricare ar fi fost motivele lor, oamenii ăştia
aveau să găsească o cale de a-l opri pe rege – şi de a elibera
întreaga Erilee.
Un zâmbet ezitant i se întinse pe chip şi deveni mai mare şi
mai curajos când se apropie de castelul de sticlă şi de
căpitanul gărzii, care o aştepta acolo.
*
Trecuseră patru zile de la ziua de naştere a lui Chaol, iar el
petrecuse fiecare noapte de atunci cu Celaena. Şi după-
amiezile, şi dimineţile. Şi fiecare moment pe care şi-l putea
rupe din obligaţiile lor individuale. Din păcate, întâlnirea
aceasta cu şefii gărzii lui nu era opţională, dar pe măsură ce
asculta rapoartele oamenilor săi, gândurile lui continuau să
alerge spre ea.
Chaol de-abia respirase şi făcuse tot posibilul să fie blând,
să fie totul cât mai puţin dureros pentru ea. Ea tresărise din
când în când, iar ochii i se umpluseră de lacrimi, dar când el
o întrebase dacă voia să se oprească, Celaena doar îl
sărutase. Iar şi iar. În acea primă noapte, el o ţinuse în braţe
şi îşi permisese să îşi imagineze că aşa avea să arate fiecare
noapte din restul vieţii lui.
Şi de atunci, în fiecare noapte, el îi sărutase fiecare
cicatrice care îi brăzda spatele, jurând tăcut de fiecare dată
că, într-o zi, avea să se întoarcă în Endovier şi avea să
dărâme locul ăla piatră cu piatră.
— Căpitane?
 Chaol clipi, realizând că cineva îi pusese o întrebare, şi se
foi în scaun.
— Repetă, ordonă el, refuzând să îşi permită să roşească.
— Avem nevoie de gardieni în plus la carnaval?
La naiba, nici măcar nu ştia de ce era întrebat asta. Oare
avusese loc vreun incident? Dacă i-ar fi întrebat, atunci
oamenii lui şi-ar fi dat seama că nici măcar nu îi ascultase.
Fu scutit de la a arăta ca un fraier când cineva bătu la uşa
micii încăperi de consiliu din barăci, iar apoi un cap blond îşi
făcu apariţia.
Doar văzând-o, Chaol uită de lumea din jurul lor. Toţi cei
din încăpere priviră spre uşă, iar când ea zâmbi, căpitanul se
luptă cu dorinţa de a-i pocni peste ochi pe gardienii care o
priveau admirativ. Aceştia erau oamenii lui, îşi spuse Chaol
în sinea sa. Iar ea era frumoasă – şi aproape că îi speria de
moarte. Bineînţeles că o priveau şi o apreciau.
— Căpitane, spuse ea, rămânând în prag.
Obrajii îi erau îmbujoraţi, iar culoarea îi făcea ochii să
scânteieze, trimiţându-l cu gândul la cum arătase când fuse
seră un singur trup. Celaena făcu un semn din cap spre
coridor.
— Regele vrea să te vadă, continuă ea.
Chaol s-ar fi tensionat, ar fi început să se gândească la ce
era mai rău, dacă nu ar fi surprins licărul acela ştrengăresc
din ochii ei.
Căpitanul se ridică din scaunul lui, plecând capul înaintea
oamenilor săi.
— Hotărâţi între voi în legătură cu carnavalul şi raportaţi-
mi mai târziu, spuse el, părăsind grăbit încăperea.
Păstră o distanţă respectabilă până când dădură colţul şi
intrară pe un coridor pustiu, iar el veni lângă ea, simţind
nevoia să o atingă.
— Philippa şi ceilalţi servitori sunt plecaţi până la cină,
spuse ea uşor răguşită.
Chaol scrâşni din dinţi la efectul pe care vocea ei îl avu
asupra sa, ca şi cum cineva şi-ar fi trecut un deget invizibil
pe spatele lui.
— Am întâlniri toată ziua, reuşi el să spună, şi era
adevărat. Am încă una în douăzeci de minute. La care cu
siguranţa avea să întârzie dacă o urma pe Celaena, având în
vedere cât de mult le-ar fi luat să ajungă în camera ei.
Ea se opri, încruntându-se la el. Dar ochii lui căzură pe o
uşă mică din lemn, la doar câţiva paşi de ei. Un dulap cu
mături. Celaena îi urmări privirea, un zâmbet timid
luminându-i chipul. Se întoarse spre uşă, dar el o prinse de
mână, apropiindu-şi faţa de a ei.
— Va trebui să fii foarte tăcută.
Celaena deschise uşa, împingându-l înăuntru.
— Am sentimentul că eu o să îţi spun asta în câteva clipe,
spuse ea zâmbind, ochii sclipindu-i provocator.
Sângele îi clocotea în vene lui Chaol, iar după ce închise
uşa, propti o mătură sub mâner.
*
— Un dulap cu mături? spuse Nehemia, rânjind ca un
spiriduş. Pe bune?
Celaena stătea întinsă pe patul Nehemiei şi aruncă în gură
o stafidă îmbrăcată în ciocolată.
— Jur pe viaţa mea.
Nehemia sări pe saltea. Fleetfoot ţopăi lângă ea şi se aşeză
pe faţa Celaenei, dând din coadă spre prinţesă.
Celaena împinse blând câinele de pe ea şi zâmbi atât de
larg încât o duru.
— Cine ştia că ratez atât de multă distracţie?
Şi, pe toţi zeii, Chaol era… ei bine, Celaena roşi la gândul
că îl dorea atât de mult după ce corpul ei se obişnuise. Doar
atingerea degetelor lui pe pielea ei o putea transforma într-o
bestie.
— Ţi-aş fi putut spune eu asta, zise Nehemia, întinzându-
se peste Celaena ca să ia o bucată de ciocolată de pe platoul
de pe noptieră. Deşi cred că întrebarea corectă este, cine ar fi
ghicit că solemnul căpitan al gărzii poate fi atât de pasional?
Se întinse zâmbind lângă Celaena. Sunt fericită pentru tine,
prietenă dragă.
Celaena îi zâmbi înapoi.
— Cred… cred că şi eu sunt fericită pentru mine.
Chiar era. Pentru prima dată în atâţia ani, era cu adevărat
fericită. Sentimentul îi învălui orice gând, un fior de speranţă
care creştea cu fiecare suflare. Îi era teamă să se gândească
prea mult la el, ca şi cum faptul că era conştientă de el avea
să îl facă să dispară cumva. Poate că lumea nu avea să fie
nicio dată perfectă, poate că unele lucruri nu aveau niciodată
să fie cum trebuie, dar poate că ea mai avea o şansă să îşi
găsească un fel de pace şi libertate.
Simţi schimbarea în Nehemia înainte ca prinţesa să spună
vreun cuvânt, asemenea unui curent de aer care bate deodată
mai rece. Celaena o privi pe Nehemia, care se holba la tavan.
— Ce s-a întâmplat?
Nehemia îşi trecu o mână peste faţă, trăgând adânc aer în
piept.
— Regele mi-a cerut să vorbesc cu forţele rebele. Să îi
conving să se retragă. Altfel îi va măcelări pe toţi.
— A ameninţat el că face asta?
— Nu direct, dar asta s-a sugerat. La sfârşitul lunii, îl
trimite pe Perrington la fortăreaţa ducelui, în Morath. Nu mă
îndoiesc nici măcar o secundă că îl vrea pe Perrington la
graniţa de sud ca să poată monitoriza lucrurile. Perrington
este mâna lui dreaptă. Deci, dacă ducele decide că este nevoie
ca rebelii să fie înfruntaţi, el are permisiunea să folosească
orice forţă consideră că este necesară ca să îi doboare.
Celaena se ridică în fund, aşezându-se turceşte.
— Deci, te întorci în Eyllwe?
Nehemia scutură din cap.
— Nu ştiu. Trebuie să fiu acolo. Sunt… sunt lucruri pe
care trebuie să le fac aici. În castelul ăsta şi în oraşul ăsta.
Dar nu-mi pot lăsa oamenii de izbelişte în faţa unui alt
masacru.
— Nu se pot ocupa părinţii sau fraţii tăi de rebeli?
— Fraţii mei sunt prea tineri şi lipsiţi de experienţă, iar
părinţii mei au şi aşa destule pe cap în Banjali.
Prinţesa se ridică în şezut, iar Fleetfoot îşi odihni capul în
poala Nehemiei, întinzându-se între ele – şi lovind-o pe
Celaena de câteva ori cu picioarele din spate.
— Am crescut cunoscând prea bine greutatea coroanei
inele, continuă prinţesa. Când regele a invadat Eyllwe în
urină cu atâţia ani, am ştiut că într-o zi voi fi nevoită să fac
alegeri care mă vor bântui. Dar nu credeam că va fi atât de
greu, spuse ea după o scurtă pauză. Nu pot fi în două locuri
deodată.
Celaena simţi cum pieptul i se încordează şi puse o mână
pe spatele Nehemiei. Nu era de mirare că prinţesei îi lua atât
de mult să descifreze ghicitoarea cu ochiul. Ruşinea îi coloră
obrajii.
— Ce voi face, Elentiya, dacă el ucide încă cinci sute de
oameni? Ce voi face dacă se hotărăşte să dea un exemplu,
măcelărindu-i pe toţi cei din Calaculla? Cum le pot întoarce
spatele?
Celaena nu avea niciun răspuns. Îşi petrecuse săptămâna
gândindu-se la Chaol. Nehemia îşi petrecuse săptămâna
încercând să echilibreze soarta regatului ei. Iar Celaena avea
indicii – indicii care o puteau ajuta pe Nehemia în lupta ei
împotriva regelui – şi un ordin din partea Elenei pe care
practic îl ignorase.
Nehemia îi luă mâna într-a ei.
— Promite-mi, spuse ea, ochii săi negri sclipind. Promite-
mi că mă vei ajuta să eliberez Eyllwe de sub tirania lui.
Celaena simţi cum îi îngheaţă sângele în vine.
— Să eliberezi Eyllwe?
— Promite-mi că vei face ca tatăl meu să îşi recupereze
coroana. Că oamenii mei se vor întoarce din Endovier şi
Calaculla.
— Sunt doar o asasină. Celaena îşi luă mâna dintr-a
Nehemiei. Iar lucrul despre care vorbeşti, Nehemia… Se dădu
jos din pat, încercând să-şi controleze ritmul accelerat al
inimii. Ar fi o nebunie.
 — Nu există altă cale. Eyllwe trebuie eliberat. Iar dacă tu
mă ajuţi, am putea începe să strângem o armată.
— Nu. Nehemia clipi, dar Celaena dădu din cap. Nu, repetă
ea. Pentru nimic în lume nu te voi ajuta să ridici o armată
împotriva lui. Eyllwe a fost greu lovit de rege, dar de-abia ai
simţit gustul violenţei pe care a dezlănţuit-o în alte părţi.
Dacă ridici o armată împotriva lui, te va măcelări. Nu voi face
parte din asta.
— Şi din ce vei face tu parte, Celaena? Nehemia se ridică,
împingând-o pe Fleetfoot din poala ei. Pentru ce vei lupta?
Sau vei lupta doar pentru tine însăţi?
Gâtul o ardea, dar Celaena se luptă să spună cuvintele:
— Habar nu ai ce poate să îţi facă, Nehemia. Ţie şi
oamenilor tăi.
— A masacrat cinci sute de rebeli şi familiile lor!
— Şi mi-a distrus întreg regatul! Visezi cu ochii deschişi la
puterea şi onoarea curţii regale din Terrasen, şi totuşi nu
realizezi ce înseamnă faptul că regele a fost în stare să îi
distrugă. Era cel mai puternic regat de pe continent – de pe
orice continent, iar el i-a ucis pe toţi!
— A avut elementul surpriză de partea lui, replică
Nehemia.
— Iar acum are o armată al cărei număr este de ordinul
milioanelor. Nu se poate face nimic.
— Când vei spune stop, Celaena? Ce te va face să nu mai
fugi şi să înfrunţi ceea ce este în faţa ta? Dacă Endovier şi
durerea oamenilor mei nu te pot impresiona, ce o va face?
— Eu sunt o persoană.
— O persoană aleasă de regina Elena – o persoană pe a
cărei frunte a ars un semn sacru în ziua aceea, la duel! O
persoană care, în ciuda sorţii, încă respiră. Drumurile
noastre s-au intersectat cu un motiv. Dacă tu nu eşti
binecuvântată de zei, atunci cine este?
— Asta este ridicol. Este stupid.
— Stupid? Stupid să lupţi pentru ceea ce este corect,
pentru oameni care nu pot lupta pentru ei înşişi? Crezi că
soldaţii sunt cel mai rău lucru pe care îl poate trimite asupra
noastră?
Vocea Nehemiei se îmblânzi, apoi continuă:
— Se zăresc lucruri mult mai sumbre la orizont. Visele mi-
au fost bântuite de umbre şi aripi, bătăi de aripi răsunând în
trecătorile din munţi. Iar spionii pe care îi trimitem în munţii
Colţ Alb, în trecătoarea Ferian, nu se mai întorc. Ştii ce spun
oamenii în văile din munţi? Spun că şi ei aud bătăi de aripi
purtate de vânturile din trecătoare.
— Nu înţeleg un cuvânt din ce spui.
Dar Celaena văzuse chestia aia lângă bibliotecă.
Nehemia merse lângă ea, apucând-o de încheieturile
mâinilor.
— Ba înţelegi. Când te uiţi la el, simţi că acolo este o putere
mai mare, stranie în jurul lui. Cum a putut un asemenea om
să cucerească întreg continentul atât de repede? Doar cu
putere militară? Cum se face că Terrasenul a căzut atât de
repede, când ei erau antrenaţi de generaţii să fie războinici?
Cum a putut cea mai puternică dintre curţi să fie rasă de pe
faţa pământului în câteva zile?
— Eşti obosită şi supărată, spuse Celaena cât de calm
putu, încercând să nu se gândească la cât de asemănătoare
erau cuvintele Nehemiei şi Elenei. Se eliberă din strânsoarea
prinţesei. Poate ar trebui să vorbim despre asta mai târziu…
— Nu vreau să vorbesc mai târziu despre asta!
Fleetfoot scânci, plimbându-se între ele.
— Dacă nu lovim acum, continuă Nehemia, orice
plănuieşte va deveni din ce în ce mai puternic. Iar apoi nu
vom mai avea nicio speranţă.
— Nu există speranţă, spuse Celaena. Nu există speranţă
să ne putem ridica împotriva lui. Nici acum, nici vreodată.
Acesta era un adevăr pe care îl realizase treptat. Dacă
Nehemia şi Elena aveau dreptate în legătură cu această sursă
misterioasă de putere, atunci cum îl puteau detrona?
— Iar eu nu voi face parte din orice plan ai avea tu. Nu te
voi ajuta să te sinucizi şi să iei cu tine şi mai mulţi oameni
nevinovaţi în proces.
— Nu mă vei ajuta pentru că îţi pasă doar de tine.
— Şi dacă e aşa, ce? Celaena îşi aruncă mâinile în aer. Ce
dacă vreau să îmi petrec restul vieţii în pace?
— Nu va fi niciodată pace – nu atâta timp cât el e pe tron.
Când ai spus că nu i-ai ucis pe oamenii de pe lista lui, am
crezut că în sfârşit faci un pas spre a te ridica împotriva sa.
Am crezut că, atunci când va veni timpul, voi putea conta pe
tine să mă ajuţi cu planurile. Nu mi-am dat seama că o făceai
doar ca să îţi ai tu conştiinţa curată!
Celaena porni furioasă spre uşă.
— Nu mi-am dat seama că eşti doar o laşă, spuse Nehemia.
Celaena o privi peste umăr.
— Mai spune-o o dată.
Nehemia nici nu se clinti.
— Eşti o laşă. Nu eşti nimic altceva decât o laşă.
Celaena îşi încleştă pumnii.
— Când oamenii tăi vor zăcea morţi în jurul tău, şuieră ea
printre dinţi, să nu vii să te plângi la mine.
Nu-i dădu prinţesei şansa la replică, ieşind din încăpere,
Fleetfoot urmând-o îndeaproape.
— Unul din ei trebuie să cedeze, îi spuse regina prinţesei.
Doar atunci poate începe.
— Ştiu, spuse blând prinţesa. Dar prinţul nu este pregătit.
Trebuie să fie ea.
— Atunci, înţelegi ce îţi cer?
Prinţesa ridică privirea, spre raza de lumină care se revărsa
în mormânt. Când privi înapoi spre regina străveche, ochii îi
erau luminoşi.
— Da.
— Atunci fa ceea ce trebuie făcut.
Prinţesa încuviinţă şi plecă din mormânt. Se opri în prag,
întunericul din spatele ei chemând-o, şi se întoarse spre
regină.
— Ea nu va înţelege. Iar când va păşi peste margine, nu va
mai exista nimic care să o tragă înapoi.
— Îşi va găsi drumul înapoi. Întotdeauna o face.
Lacrimile apărură în colţul ochiului, dar prinţesa le alungă.
— Pentru binele nostru, al tuturor, sper că ai dreptate.
 CAPITOLUL 26
Chaol ura partidele de vânătoare. Mulţi dintre lorzi de-abia
puteau ţine în mână un arc, darămite să se furişeze. Era
dureros să îi priveşti – iar bieţii câini de vânătoare se agitau
prin tufişuri, încercând să anime un joc pe care lorzii oricum
aveau să îl piardă. De obicei, doar ca să termine odată cu
vânătoarea, Chaol ucidea cu discreţie câteva animale şi se
prefăcea că lorzii cutare şi cutare o făcuseră. Dar regele,
Perrington, Roland şi Dorian ieşiseră în parcul de vânătoare
astăzi, ceea ce însemna că trebuia să stea aproape de ei.
De fiecare dată când călărea suficient de aproape de lorzi,
cât să îi audă râzând şi bârfind, Chaol îşi permitea să se
întrebe ce ar fi ajuns dacă nu ar fi ales această cale. Nu-şi
mai văzuse fratele mai mic de ani buni; oare tatăl lui îi
permisese lui Terrin să se transforme într-unul dintre idioţii
ăştia? Sau îl trimisese să se antreneze ca un războinic, aşa
cum făcuseră toţi lorzii din Anielle în secolele după atacul
sălbaticilor din munţi asupra oraşului de lângă Lacul
Argintiu?
În timp ce Chaol mergea în spatele regelui, noul lui
armăsar Asterion primind multe priviri admirative şi
invidioase din partea grupului, Chaol îşi permise să se
gândească, pentru o secundă, ce ar fi crezut tatăl lui despre
Celaena. Mama lui era o femeie blândă, liniştită, al cărei chip
devenise o amintire înceţoşată în anii de când o văzuse ultima
oară. Dar încă îşi amintea vocea ei cristalină şi râsul blând, şi
felul cum îi cânta când era bolnav. Deşi căsătoria lor fusese
aranjată, tatăl lui şi-ar fi dorit pe cineva ca mama lui – pe
cineva supus. Ceea ce însemna că cineva precum Celaena…
Chaol tresări la gândul că Celaena şi tatăl lui puteau sta
împreună într-o încăpere. Tresări, apoi zâmbi, pentru că
aceea era o bătălie a caracterelor, care ar fi putut deveni o
legendă.
— Eşti distras astăzi, căpitane, spuse regele, ivindu-se
dintre copaci.
Era un om masiv; dimensiunile regelui întotdeauna îl
surprindeau pe Chaol, dintr-un oarecare motiv.
Era flancat de două dintre gărzile lui Chaol – unul era
Ress, care părea mai degrabă agitat decât triumfător pentru
că fusese ales să îl protejeze pe rege în acea zi, deşi încerca
din răsputeri să nu o arate. De aceea Chaol îl alesese şi pe
Dannan, celălalt gardian – mai bătrân şi mai experimentat,
având o răbdare aproape legendară. Chaol îşi plecă uşor
capul spre rege, apoi încuviinţă aprobator spre Ress. Tânărul
îşi îndreptă umerii, dar rămase în alertă – concentrarea lui
îndreptându-se acum asupra împrejurimilor, asupra lorzilor
din preajmă, câinilor şi săgeţilor şuierând printre copaci.
Regele îşi trase calul negru lângă al lui Chaol, pornind într-
un mers domol. Ress şi Dannan rămaseră în spate, la o
distanţă care încă le permitea să intercepteze orice pericol
ascuns.
— Ce-o să se facă lorzii mei fără prada ucisă de tine pentru
ei?
Chaol încercă să îşi ascundă zâmbetul. Poate că nu fusese
aşa de discret pe cât crezuse.
— Îmi cer scuze, milord.
Călare pe calul lui de război, regele arăta pe deplin precum
cuceritorul care era. În ochii lui era ceva care trimise un fior
pe spatele lui Chaol – şi îl făcu să realizeze de ce atât de mulţi
conducători străini aleseseră să îi ofere de bunăvoie coroanele
lor, şi nu să îl înfrunte în luptă.
— Mâine-seară o voi interoga pe prinţesa din Eyllwe în
camera de consiliu, spuse regele, suficient de încet încât doar
Chaol să audă, îndreptându-şi armăsarul spre ceata de câini
care alerga prin pădure. Vreau şase oameni la intrare.
Asigură-te că nu sunt complicaţii şi că nu ne va întrerupe
nimeni.
Privirea regelui îi sugeră exact genul de complicaţie la care
se gândea – Celaena.
Chaol ştia că era riscant să pună întrebări, dar spuse:
 — Ar trebui să îmi pregătesc oamenii pentru ceva specific?
— Nu, spuse regele, fixându-şi o săgeată în arc şi trăgând
spre un fazan care apăru dintr-un tufiş. O lovitură curată,
direct în ochi. Asta e tot, încheie el.
Regele îşi fluieră câinii şi se îndreptă spre prada pe care o
răpusese, urmat îndeaproape de Ress şi Dannan.
Chaol îşi opri calul, privind muntele de om călărind printre
copaci.
— Despre ce era vorba? întrebă Dorian, care apăru deodată
în spatele lui.
Chaol dădu din cap.
— Nimic.
Dorian întinse mâna peste umăr, spre tolba care era prinsă
pe spatele lui, şi scoase o săgeată.
— Nu te-am mai văzut de câteva zile.
— Am fost ocupat. Ocupat cu sarcinile lui şi ocupat cu
Celaena. Nici eu nu te-am mai văzut.
Se forţă să îl privească pe Dorian.
Buzele prinţului erau ţuguiate şi chipul serios în timp ce
spuse:
— Şi eu am fost ocupat.
Prinţul moştenitor îşi întoarse calul, îndreptându-se în
direcţia opusă, dar se opri.
— Chaol, spuse el, privind peste umăr. Ochii lui Dorian
erau reci, maxilarul încordat. Poartă-te frumos cu ea.
— Dorian, începu el, dar prinţul porni să i se alături lui
Roland.
Deodată singur în pădurea stranie, Chaol îşi privi prietenul
dispărând din raza lui vizuală.
*
Chaol nu îi împărtăşi Celaenei ce spusese regele, deşi o
parte din el se opusese atât de tare, încât îl durea. Regele nu
ar răni-o pe Nehemia – nu când ea era o figură publică, şi
una apreciată. Nu când el îl avertizase pe Chaol în legătură
cu acea ameninţare anonimă la adresa Nehemiei. Dar avea
sentimentul că orice avea să fie spus în acea cameră de
consiliu nu avea să fie plăcut.
Faptul că Celaena ştia sau nu nu făcea nicio diferenţă, îşi
spuse în sinea lui în timp ce stătea întins în braţele ei, în
patul lui. Dacă Celaena ar fi ştiut, chiar dacă i-ar fi spus
Nehemiei, nu ar fi împiedicat conversaţia să aibă loc şi nu ar
fi făcut ameninţarea aceea anonimă să dispară. Nu, dacă
fetele ar şti, lucrurile doar s-ar înrăutăţi – pentru toţi.
Chaol oftă, despletindu-şi picioarele dintre ale Celaenei, se
ridică şi îşi luă pantalonii de unde îi aruncase, pe podea. Ea
se mişcă, dar nu se ridică. Acela în sine era un miracol,
realiză Chaol – ea se simţea destul de în siguranţă lângă el
cât să doarmă buştean.
Merse şi o sărută uşor pe cap, apoi îşi adună restul
hainelor de prin cameră şi se îmbrăcă, deşi ceasul bătuse ora
trei cu puţin timp în urmă.
Poate că era un test, se gândi el când se strecură afară din
apartamentul său. Poate că regele îi testa loialitatea – voia să
vadă dacă încă mai putea avea încredere în el. Iar dacă el afla
că Nehemia şi Celaena ştiau de interogatoriul de a doua zi,
atunci ele ar fi putut afla într-un singur mod…
Avea nevoie doar de puţin aer rece, să simtă briza sărată a
râului Avery pe chipul lui. Vorbise serios când îi spusese
Celaenei că într-o zi avea să părăsească Rifthold împreună cu
ea. Şi ar fi protejat până la moarte secretul ei despre oamenii
pe care nu îi ucidea.
Chaol ajunse la grădinile întunecate şi tăcute şi porni
printre gardurile vii. Ar ucide pe oricine ar răni-o pe Celaena;
iar dacă regele avea să-i ordone vreodată să scape de ea,
atunci mai degrabă şi-ar înfige sabia în inimă decât să se
supună. Sufletul lui era legat de al ei printr-un lanţ invincibil.
Pufai, imaginându-şi ce ar crede tatăl său dacă ar fi aflat că
el ar fi luat-o de soţie pe asasina Adarlanului.
Gândul îl făcu pe Chaol să se oprească în loc. Ea avea doar
optsprezece ani. Uita asta uneori, uita că el era mai în vârstă
decât ea. Iar dacă el o cerea acum de soţie…
— Pe toţi zeii, bombăni el, scuturând din cap.
 Ziua aia era destul de departe.
Dar nu se putea abţine să nu şi-o imagineze – strălucirea
viitorului şi cum ar fi să îşi întemeieze o viaţă împreună, să o
numească soţia lui, să o audă spunându-i soţ, să crească o
droaie de copii care probabil ar fi prea deştepţi şi talentaţi
pentru propriul bine (şi pentru sănătatea lui psihică).
Încă îşi imagina acel viitor imposibil de frumos când cineva
îl apucă de la spate şi îi acoperi nasul şi gura cu ceva
mirositor şi rece, iar el îşi pierdu cunoştinţa.
 CAPITOLUL 27
Chaol nu era în pat când ea se trezi, iar Celaena le
mulţumi zeilor pentru îndurarea lor, pentru că era prea
epuizată ca să poată alerga. Partea lui de pat era destul de
rece cât să îşi dea seama că plecase în urmă cu ceva ore bune
– probabil pentru a-şi îndeplini sarcinile de căpitan al gărzii.
Rămase întinsă pentru o vreme, mulţumindu-se să viseze
cu ochii deschişi, să îşi imagineze vremuri în care puteau
petrece zile întregi împreună, fără să fie deranjaţi de cineva.
Când stomacul ei începu să mormăie, hotărî că era un semn
că ar fi trebuit să se dea jos din pat. Îşi lăsase câteva haine în
camera lui, aşa că făcu un duş şi se îmbrăcă înainte să se
întoarcă în apartamentul ei.
În timpul micului dejun, primi o listă cu nume de la Archer
– scrisă codat, aşa cum îi ceruse ea – cu mai mulţi bărbaţi de
vânat. Spera doar ca el să nu-i mai ascundă chestii de data
asta. Nehemia nu apăru pentru lecţia lor zilnică despre
semnele Wyrd, deşi Celaena nu fu surprinsă.
Nu prea avea starea necesară să vorbească cu prietena ei
iar dacă prinţesa era suficient de nesăbuită cât să se
gândească să pornească o revoltă… Avea să stea departe de
Nehemia până când urma să îi vină mintea la cap. Îşi făcuse
speranţe că putea găsi o cale să folosească semnele Wyrd ca
să treacă de uşa secretă din bibliotecă, dar asta putea aştepta
– cel puţin până când se calmau amândouă.
După ce îşi petrecu ziua în Rifthold, urmărind bărbaţii de
pe lista lui Archer, Celaena se întoarse la castel, nerăbdătoare
să îi spună lui Chaol ce mai descoperise. Dar căpitanul nu
apăruse la cină. Nu era atât de neobişnuit ca el să fie foarte
ocupat, aşa că Celaena cină singură şi se tolăni pe canapeaua
din dormitorul ei cu o carte în mână.
Probabil că avea nevoie şi de puţină odihnă, din moment
ce, Wyrdul îi era martor, nu prea dormise în acea ultimă
săptămână. Nu că asta ar fi deranjat-o.
 Când ceasul bătu ora zece, iar Chaol deja nu apăruse în
camera ei, se trezi mergând spre apartamentul lui. Poate că o
aştepta acolo. Poate că adormise fără să vrea.
Dar merse grăbită pe coridoare şi scări, palmele
transpirându-i mai tare cu fiecare pas. Chaol era căpitanul
gărzii. Nu putea ceda în faţa ei în fiecare zi. O învinsese în
primul lor duel cu săbiile. Totuşi, şi Sam fusese egalul ei în
multe privinţe. Şi tot fusese prins şi torturat de Rourke
Farran – tot avusese parte de cea mai brutală moarte pe care
o văzuse vreodată. Iar dacă Chaol…
Celaena deja alerga acum.
Ca şi Sam, Chaol era admirat de aproape toată lumea. Iar
când i-l luaseră pe Sam, nu o făcuseră pentru ceea ce făcuse
Sam.
Nu, o făcuseră ca să ajungă la ea.
Ajunse în apartamentul lui, o parte din ea încă rugându-se
să fi fost doar paranoică, rugându-se ca el să doarmă în pat,
iar ea să se cuibărească lângă el şi să facă dragoste şi să îl
îmbrăţişeze întreaga noapte.
Dar apoi deschise uşa dormitorului său şi văzu un plic
sigilat, adresat ei, pe masa de după uşă – aşezat peste sabia
lui, care nu fusese acolo în dimineaţa aceea. Era aşezat
destul de neglijent; servitorii ar fi putut presupune că era un
bilet de la Chaol însuşi – şi că nimic nu era în neregulă.
Smulse sigiliul roşu şi despături hârtia.

ÎL AVEM PE CĂPITAN. CÂND VEI OBOSI SĂ NE MAI

URMĂREŞTI, NE GĂSEŞTI AICI.

Mai jos era scrisă adresa unui depozit dintr-o mahala a

oraşului.

VINO SINGURĂ, ALTFEL CĂPITANUL MOARE ÎNAINTE SĂ

PUI PICIORUL ÎN CLĂDIRE. DACĂ NU AJUNGI PÂNĂ MÂINE-
DIMINEAŢĂ, VOM LĂSA CE MAI RĂMÂNE DIN EL PE MALUL
RĂULUI AVERY.
 Celaena se holbă la scrisoare.
Toată reţinerile pe care le blocase adânc în interiorul ei,
după momentul ei de turbare din Endovier, se dezlănţuiră
libere.
O furie rece, infinită, o străbătu, ştergând din mintea ei
totul, cu excepţia planului pe care îl putea vedea cu o
claritate violentă. Calmul ucigaş, îl numise odată Arobynn
Hamel. Deşi el nu realizase niciodată cât de calmă putea fi ea
când depăşea limitele.
Dacă o voiau pe Asasina Adarlanului, atunci aveau să o
primească.
Iar Wyrdul să îi ajute când ea avea să sosească.
*
Chaol nu ştia de ce îl legaseră în lanţuri, ştia doar că îi era
sete, că avea o durere cruntă de cap şi că lanţurile care îl
ţintuiau de zidul din piatră nu aveau să se urnească. Îl
ameninţaseră cu bătaia de fiecare dată când încercase să
tragă de ele. Deja ei îl loviseră suficient cât să îl convingă că
nu se jucau.
Ei. Nici măcar nu ştia cine erau. Cu toţii purtau robe lungi,
cu glugi care le ascundeau feţele mascate. Unii dintre ei erau
înarmaţi până în dinţi. Vorbeau în şoaptă şi deveneau din ce
în ce mai agitaţi pe măsură ce ziua trecea.
Din ce îşi putea da seama Chaol, avea o buză spartă şi
probabil câteva zgârieturi pe faţă şi coaste. Nu-i puseseră
nicio întrebare înainte ca doi dintre oamenii lor să se
năpustească asupra lui, deşi nici el nu fusese foarte
cooperant când se trezise şi se văzuse acolo. Celaena ar fi fost
impresionată de cât de pline de imaginaţie fuseseră
înjurăturile lui înainte, în timpul şi după acea primă bătaie.
În orele care trecuseră, el se mişcase doar ca să se uşureze
în colţ, din moment ce atunci când ceruse să fie lăsat sa
folosească toaleta, ei doar se holbaseră la el. Şi îl supra
vegheau tot timpul, cu mâinile pe săbii. Chaol încercă să nu
râdă.
 Aşteptau ceva, realiză el cu o claritate stranie ca lumina
zilei. Faptul că nu îl uciseseră sugera că voiau un fel de
recompensă.
Poate că era o grupare rebelă care căuta să îl şantajeze pe
rege. Mai auzise de nobilime care fusese răpită în acel scop.
Şi îl auzise pe rege însuşi ordonându-le rebelilor să îl ucidă
pe neînsemnatul lord sau domniţă, pentru că el nu avea să se
coboare la nivelul trădătorilor mizerabili.
Chaol nu îşi permise să se gândească la acea posibilitate,
nici măcar când începu să îşi păstreze energia pentru
rezistenţa pe care avea de gând să o opună când avea să îşi
găsească sfârşitul.
Câţiva dintre răpitorii lui şuşotiră câteva argumente rapide,
dar fură reduşi la tăcere de alţii care le spuseră să aştepte.
Chaol se prefăcea că doarme când o ceartă avu loc, şoapte
care spuneau că ar trebui să îl elibereze, iar apoi…
— Are timp până la răsărit. Ea va veni.
Ea.
Cuvântul acela era cel mai groaznic lucru pe care îl auzise
vreodată.
Pentru că exista o singură ea care s-ar fi deranjat să vină
după el. O ea împotriva căreia el putea fi folosit.
Dacă o răniţi, spuse el, vocea fiindu-i răguşită de sete, vă
spintec pe toţi cu mâinile goale.
Pi erau treizeci, jumătate fiind înarmaţi, şi toţi se
întoarseră spre el.
Chaol îşi dezgoli dinţii, deşi faţa îl durea.
— Doar să o atingeţi şi vă iau gâturile.
Unul dintre ei, înalt, cu două săbii încrucişate pe spate, se
apropie. Deşi chipul îi era acoperit, Chaol îl recunoscu după
arme ca fiind unul dintre bărbaţii care îl bătuseră mai
devreme. Se opri la o distanţă la care puteau ajunge doar
lovind din picioare.
— Noroc cu asta, spuse bărbatul. După voce, ar fi putut
avea între douăzeci şi patruzeci de ani. Ai face bine să te rogi
la ce zei vrei tu ca mica ta asasină să coopereze.
 Chaol urlă, trăgând de lanţuri.
— Ce vreţi de la ea?
Războinicul – era un războinic, Chaol îşi dăduse seama
după felul în care se mişca – îşi aplecă uşor capul într-o
parte.
— Nu este treaba ta, căpitane. Şi tacă-ţi gura când apare,
altfel îţi tai limba regală şi murdară.
Un alt indiciu. Bărbatul ura regalitatea. Ceea ce însemna
că acei bărbaţi…
Archer ştiuse cât de periculoasă era gruparea asta rebelă?
Când avea să se elibereze, avea să îl ucidă pentru că o
amestecase pe Celaena în asta. Şi apoi avea să se asigure că
regele şi gărzile lui secrete puneau mâna pe toţi nenorociţii
ăştia.
Chaol smuci lanţurile, iar bărbatul scutură din cap.
— Mai fă o dată asta şi te las lat din nou. Pentru un
căpitan al Gărzii Regale, ai fost destul de uşor de capturat.
Ochii lui Chaol licăriră.
— Doar un laş capturează oameni aşa cum ai făcut-o tu.
— Un laş? Sau un pragmatic?
Deci nu era un războinic needucat. Cineva cu şcoală, dacă
putea folosi un asemenea vocabular.
— Ce spui mai bine de un prost? spuse Chaol. Nu cred că
îţi dai seama cu cine ai de-a face.
Bărbatul ţâţâi.
— Dacă erai atât de bun, ai fi mai mult decât căpitanul
gărzii.
Chaol scoase un râset jos, chinuit.
— Nu vorbeam despre mine.
— Ea e doar o fată.
Deşi stomacul i se întorcea pe dos la gândul că ea putea
veni în locul ăsta, cu oamenii ăştia, deşi el se gândea la orice
cale posibilă de a se scoate pe el şi pe Celaena vii de acolo, îi
aruncă un rânjet bărbatului.
— Atunci, chiar te aşteaptă o surpriză.
 CAPITOLUL 28
Furia o duse într-un loc în care Celaena ştia doar trei
lucruri: Chaol fusese luat de lângă ea, ea era o armă făurită
să ia vieţi, iar dacă Chaol era rănit, nimeni nu avea să iasă
din acel depozit.
Traversă oraşul repede şi cu calm, paşii ei de prădător
rămânând silenţioşi pe străzile pavate. Îi spuseseră să vină
singură şi îi ascultase.
Dar nu spuseseră să vină neînarmată.
Aşa că luase fiecare armă pe care o putea pune pe ea,
inclusiv sabia lui Chaol, care îi era prinsă pe spate, împreună
cu a sa, mânerele celor două săbii fiindu-i la îndemână peste
umeri. De acolo în jos, era o armonie în mişcare.
Când se apropie de mahala, trăsăturile fiindu-i ascunse de
o pelerină neagră şi o glugă greoaie, se căţără pe zidul unei
clădiri dărăpănate până ce ajunse pe acoperiş.
Nu-i spuseseră nici să folosească uşa din faţă.
Merse pe acoperişuri, ghetele ei păşind cu uşurinţă pe
şindrilele mucegăite, ascultând, privind, simţind noaptea în
jurul ei. Sunetele obişnuite ale mahalalei o întâmpinară pe
măsură ce se apropie de enormul depozit cu două etaje:
orfani sălbatici ţipând unii la alţii, clipocitul beţivilor
uşurându-se pe pereţii clădirilor, târfe strigând spre potenţiali
angajatori…
Dar depozitul din lemn era cufundat într-o linişte stranie,
un balon de tăcere care îi sugeră că în faţa clădirii erau
destui oameni cât să-i ţină la distanţă pe locuitorii mahalalei.
Acoperişurile din apropiere erau pustii şi plate, distanţele
dintre clădiri fiind uşor de acoperit.
Nu-i păsa ce voia grupul ăsta de la ea. Nu-i păsa ce fel de
informaţii sperau să scoată de la ea. Când i-l luaseră pe
Chaol, făcuseră cea mai mare greşeală a vieţii lor. Şi ultima,
de asemenea.
Ajunse pe acoperişul clădirii de lângă depozit, se lăsă în
genunchi, se târî spre margine şi privi în jos.
În aleea îngustă de dedesubt, patrulau trei oameni în
pelerine. Pe strada de lângă se zăreau uşile depozitului,
lumina revărsându-se din crăpături şi dezvăluind cel puţin
alţi patru oameni afară. Nimeni nu privea spre acoperiş.
Proştii!
Depozitul din lemn era un imens spaţiu deschis, înalt de
trei nivele, iar prin fereastra deschisă de la al doilea etaj, din
faţa ei, putea vedea podeaua de dedesubt.
Mezaninul ocupa mare parte din al doilea etaj, iar la etajul
al treilea şi pe acoperiş ajungea un set de trepte – o posibilă
cale de scăpare, dacă uşa din faţă nu era o opţiune. Zece
dintre bărbaţi erau înarmaţi până în dinţi, iar şase arcaşi
erau poziţionaţi în jurul mezaninului din lemn, cu arcurile
îndreptate spre primul etaj.
Acolo era Chaol, legat cu lanţuri de unul dintre pereţii din
lemn.
Chaol, cu faţa zgâriată şi însângerată, cu hainele sfâşiate şi
murdare, cu capul plecat între umeri.
Gheaţa din stomacul ei i se împrăştie prin vene.
Se putea căţăra până pe acoperiş, apoi să coboare de la al
treilea etaj. Dar asta i-ar lua mult timp şi nimeni nu privea
spre fereastra deschisă dinaintea ei.
Îşi dădu capul pe spate şi îi aruncă lunii un zâmbet
viclean. Fusese numită Asasinul Adarlanului cu un motiv.
Intrările dramatice erau practic o formă de artă.
Celaena se târî de lângă margine şi făcu înapoi câţiva paşi,
judecând cam cât de departe şi de repede trebuia să alerge.
Fereastra deschisă era destul de largă şi nu trebuia să îşi facă
griji că spărgea geamul sau că săbiile i se puteau prinde în
cadrul ferestrei, iar mezaninul avea un parapet care să o
oprească, în caz că îşi rata aterizarea.
Mai făcuse o asemenea săritură o dată înainte, în noaptea
în care lumea ei fusese zdruncinată complet. Dar în noaptea
aceea, Sam deja era mort de câteva zile, iar ea sărise prin
fereastra casei lui Rourke Farran din pură răzbunare.
 De data asta, nu avea să dea greş.
Bărbaţii nici măcar nu priveau spre fereastră când ea sări
spre ea. Iar când ateriză pe mezanin şi se ghemui, două
dintre pumnalele ei deja îşi luau zborul.
*
Chaol surprinse lumina lunii reflectată în lama de oţel
înainte ca ea să sară prin fereastra de la al doilea etaj,
aterizând pe mezanin şi aruncând două pumnale spre arcaşii
situaţi cel mai aproape de ea. Ei se prăbuşiră, ea se ridică –
alte două pumnale aruncate spre alţi doi arcaşi. Chaol nu
ştia dacă să îi privească pe ei sau pe ea în timp ce prinse
balustrada mezaninului şi sări peste ea, aterizând pe
pământul de dedesubt când câteva săgeţi loviră balustrada în
locul unde fuseseră mâinile ei cu câteva secunde înainte.
Bărbaţii din încăpere strigau, unii ascunzându-se după
coloane sau fugind spre ieşire, iar alţii alergau spre ea cu
armele în mâini. Iar Chaol putea doar să privească îngrozit şi
uimit cum ea scoase două săbii – din care una era a lui – şi le
dezlănţui asupra lor.
Nu avură nicio şansă.
În învălmăşeala de trupuri, cei doi arcaşi rămaşi nu
îndrăzniră să tragă de teama că puteau lovi pe unul de-al lor
– o altă mişcare intenţionată din partea ei, Chaol ştia asta.
Smuci lanţurile iar şi iar, încheieturile durându-l îngrozitor;
dacă ar fi putut doar să ajungă la ea, poate împreună ar
putea…
Celaena era un vârtej de oţel şi sânge. Privind-o tăind
oamenii ca şi cum ar fi fost spice de grâu pe câmp, Chaol
înţelese cum ajunsese atât de aproape de zidul Endovierului
în acea zi. În sfârşit, după toate lunile astea, văzu prădătorul
letal pe care se aşteptase să îl găsească în mine. Nu era nimic
uman în ochii ei, nici cea mai mică urmă de milă. Îi îngheţă
inima.
Gardianul care îl tachinase toată ziua rămase în apropiere,
cu cele două săbii scoase, aşteptând-o.
Unul dintre bărbaţii cu glugă ajunsese destul de departe de
ea, cât să aibă curaj să strige:
— Destul! Destul!
Dar Celaena nu îl ascultă, iar Chaol se aruncă înainte, încă
încercând să disloce lanţurile din perete, ea croi o alee printre
bărbaţi, lăsând trupuri tânguinde în urma ei. Spre cinstea sa,
persecutorul lui rămase nemişcat pe când Celaena se
îndrepta spre el.
— Nu trageţi! le ordonă bărbatul cu glugă arcaşilor. Nu
trageţi!
Celaena se opri în faţa gardianului, îndreptând spre el
sabia plină de sânge.
— Dă-te din calea mea, altfel te tai în bucăţi!
Gardianul lui Chaol, prostul, pufni, ridicându-şi săbiile
puţin mai sus.
Celaena zâmbi. Dar apoi, bărbatul cu glugă şi vocea
străveche se grăbi spre ei, cu mâinile întinse ca să arate că
nu era înarmat.
— Destul! Pune armele jos, îi spuse el gardianului.
Acesta tresări, dar săbiile Celaenei rămaseră în alertă.
Bătrânul făcu un pas spre Celaena.
— Destul! spuse el din nou. Avem destui duşmani şi aşa!
Sunt lucruri mai rele de care trebuie să ne ocupăm!
Celaena se întoarse uşor spre el, cu faţa murdară de sânge
şi ochii sclipindu-i luminoşi.
— Ba nu, nu sunt, spuse ea. Pentru că eu sunt aici acum.
*
Sânge care nu era al ei îi îmbiba hainele, îi curgea pe
mâini, pe gât, dar tot ce putea vedea erau arcaşii pregătiţi pe
mezaninul de deasupra ei şi duşmanul încă stând între ea şi
Chaol. Chaol al ei.
— Vă rog, spuse bărbatul cu glugă, dându-şi jos masca şi
dezvăluind un chip care se potrivea cu vocea lui străveche.
Păr alb şi scurt, riduri jucăuşe în jurul gurii şi ochi de un
cenuşiu limpede precum cristalul, care erau mari şi rugători.
— Poate că metodele noastre au fost greşite, continuă el,
dar…
 Celaena aţinti o sabie spre el, iar gardianul mascat dintre
ea şi Chaol se îndreptă.
— Nu ştiu cine eşti şi ce vrei. Îl iau acum.
— Te rog, ascultă, spuse blând bătrânul.
Celaena putea simţi mânia şi agresiunea emanate de
gardianul cu glugă din faţa ei, putea vedea cât de strâns şi
hotărât ţinea mânerele săbiilor lui gemene. Nici ea nu era
pregătită să înceteze vărsarea de sânge. Nu era deloc
pregătită să cedeze.
Aşa că ştia exact ce avea să se întâmple când se întoarse
spre gardian şi îi aruncă un rânjet leneş.
El şarjă. Când săbiile ei le întâlniră pe ale lui, bărbaţii care
erau afară dădură buzna înăuntru. Nu se auzea altceva în
afară de metal răsunând şi strigătele celor răniţi căzând în
jurul ei, iar ea se avânta printre ei, bucurându-se de cântecul
funebru care îi răsuna în sânge şi în oase.
Cineva îi striga numele, totuşi – o voce familiară care nu
era a lui Chaol, iar când se întoarse, zări sclipirea unei săgeţi
cu vârful din oţel îndreptându-se spre ea, apoi licărul părului
de un şaten-auriu, iar apoi…
Archer se prăbuşi, săgeata care îi era destinată ei ieşind
din umărul lui. Îi luă două mişcări să lase o sabie şi să scoată
pumnalul din cizmă, aruncându-l spre gardianul care
trăsese. Când se întoarse spre Archer, el deja se ridica în
picioare, aşezându-se între ea şi zidul de bărbaţi, cu un braţ
întins înaintea ei – cu faţa spre ea. Protejându-i pe bărbaţi.
— Asta este o neînţelegere, îi spuse el, gâfâind.
Sângele din rana din umăr i se prelingea pe roba neagră.
Robă. Aceeaşi robă pe care o purtau şi ceilalţi bărbaţi.
Archer făcea parte din grupul ăsta; Archer o păcălise.
Iar apoi furia aceea, furia care îmbina evenimentele din
noaptea în care fusese capturată cu cele din noaptea aceasta,
care făcu feţele lui Chaol şi a lui Sam să sângereze împreună,
care puse stăpânire pe ea cu atâta violenţă, încât scoase un
alt pumnal pe care îl avea prins în talie.
— Te rog, spuse Archer, făcând un pas spre ea, tresărind
când săgeata i se mişcă în umăr. Lasă-mă să îţi explic.
Când Celaena văzu sângele curgând pe roba lui, când văzu
agonia, teama şi disperarea din ochii săi, furia ei tremură.
— Scoate-i lanţurile, spuse ea cu un calm mortal. Acum.
Archer refuză să îşi desprindă privirea dintr-a ei.
— Mai întâi ascultă-mă.
— Scoate-i lanţurile acum.
Archer făcu un semn din cap către gardianul care lansase
ca un prost ultimul atac asupra ei. Şchiopătând, dar încă
întreg, în mod surprinzător, şi încă ţinând cele două săbii,
gardianul îl eliberă pe căpitanul gărzii.
Chaol fu în picioare într-o secundă, dar Celaena observă
felul în care se legăna, tremurul pe care el încerca să îl
ascundă. Totuşi, reuşi să îl privească pe gardianul care stătea
înaintea lui, ochii sclipindu-i cu promisiunea unei răzbunări
violente. Gardianul păşi înapoi, luându-şi din nou săbiile.
— Ai o singură propoziţie la dispoziţie să mă convingi să nu
vă ucid pe toţi, îi spuse ea lui Archer când Chaol veni lângă
ea. O propoziţie.
Archer începu să dea din cap, privind de la ea la Chaol, în
ochii lui citindu-se tristeţe, şi nu teamă, furie sau stăruinţă.
— Am lucrat cu Nehemia ca să-i conducem pe oamenii
ăştia în ultimele şase luni.
Chaol se încordă, dar Celaena clipi uimită. Fu suficient
pentru Archer ca să îşi dea seama că trecuse testul. Făcu un
semn din cap către oamenii din jurul lui.
— Lăsaţi-ne singuri, spuse el cu o autoritate pe care ea nu-
l mai auzise folosind-o până atunci.
Bărbaţii se supuseră, cei care rămăseseră în picioare
târându-şi tovarăşii răniţi. Celaena nu-şi permise să se
gândească la cât de mulţi erau morţi.
Bătrânul care îşi expusese faţa înaintea ei o privea cu un
amestec de uimire şi neîncredere, iar ea se întrebă cu ce fel
de monstru semăna în acel moment. Dar când el îi observă
atenţia, îşi plecă uşor capul spre ea şi plecă împreună cu
ceilalţi, luându-l cu el pe gardianul impulsiv şi pripit.
 Singură, îşi îndreptă din nou sabia spre Archer, făcând un
pas mai aproape, ţinându-l pe Chaol în spatele ei.
Bineînţeles, căpitanul gărzii păşi imediat în dreapta ei.
Archer continuă:
— Eu şi Nehemia am condus mişcarea asta împreună. Ea a
venit aici să ne organizeze – să formeze un grup care să poată
merge în Terrasen şi să înceapă să strângă forţe împotriva
regelui. Şi să dejoace adevăratele planuri ale regelui pentru
Erilea.
Chaol se încordă, iar Celaena încercă să îşi ascundă
surprinderea.
— E imposibil.
Archer pufai.
— Este? De ce crezi că prinţesa este atât de ocupată tot
timpul? Ştii unde merge în timpul nopţii?
Furia rece licări din nou, încetinind, încetinind şi iar
încetinind lumea.
Apoi îşi aminti: îşi aminti cum Nehemia o convinsese să nu
studieze ghicitoarea găsită în biroul lui Davis şi cum fusese
atât de înceată şi uitucă în legătură cu promisiunea ei de a o
descifra; îşi aminti noaptea în care Dorian venise în
apartamentul ei pentru că Nehemia era plecată şi el nu
reuşise să o găsească nicăieri în castel; îşi aminti cuvintele
Nehemiei înainte de cearta lor, despre cum avea chestiuni
importante în Rifthold de rezolvat, chestiuni la fel de
importante ca Eyllwe…
— Vine aici, spuse Archer. Vine aici ca să ne pună la
curent cu informaţiile pe care tu ai încredere să i le
împărtăşeşti.
— Dacă ea face parte din grupul tău, zbieră Celaena,
atunci unde este?
Archer îşi scoase sabia şi o îndreptă spre Chaol.
— Întreabă-l pe el.
O durere ascuţită îi străpunse stomacul.
— Despre ce vorbeşte? îl întrebă ea pe Chaol.
Dar Chaol se holba la Archer.
 — Nu ştiu.
— Mincinos nenorocit, izbucni Archer, dezgolindu-şi dinţii
cu o sălbăticie care îl făcu să arate, pentru prima dată, deloc
atractiv. Sursele mele mi-au spus că regele te-a informat în
urmă cu o săptămână despre ameninţarea asupra vieţii
Nehemiei. Când aveai de gând să spui cuiva despre asta?
Apoi Archer se întoarse spre Celaena şi continuă:
— L-am adus aici pentru că i s-a ordonat să o interogheze
pe Nehemia despre comportamentul ei. Am vrut să ştim ce fel
de întrebări i s-a cerut să o întrebe. Şi pentru că am vrut ca
tu să vezi ce fel de om este el cu adevărat.
— Nu este adevărat, scuipă Chaol. E o minciună sfruntată.
Nu m-ai întrebat nimic, nenorocit mizerabil.
Se întoarse cu ochi rugători spre Celaena. Ea încă încerca
să priceapă cuvintele, fiecare fiind mai groaznic decât
următorul.
— Ştiam despre ameninţarea anonimă la adresa vieţii
Nehemiei, da, continuă el. Dar mi s-a spus că va fi interogată
de către rege. Nu de mine.
— Şi ne-am dat seama de asta, spuse Archer. Înainte să
apari tu, Celaena, ne-am dat seama că nu căpitanul era
acela. Dar nu vor să o interogheze în noaptea asta, nu-i aşa,
căpitane?
Chaol nu răspunse, iar Celaenei nu-i păsa de ce.
Se desprindea uşor de propriul corp. Centimetru cu
centimetru. Ca o maree retrăgându-se de la ţărm.
— Tocmai ce am trimis oameni la castel în urmă cu câteva
minute, continuă Archer. Poate ei pot împiedica asta.
— Unde este Nehemia? se auzi ea întrebând.
— Asta au descoperit spionii mei în noaptea asta. Nehemia
a insistat să rămână la castel, să vadă ce întrebări voiau să-i
pună, să vadă cât de mult bănuiau sau ştiau…
— Unde este Nehemia?
Dar Archer doar dădu din cap, ochii sclipindu-i de lacrimi.
— Nu au de gând să o interogheze, Celaena. Şi până vor
ajunge oamenii mei acolo, cred că va fi prea târziu.
 „Prea târziu.―
Celaena se întoarse spre Chaol. Căpitanul era palid ca
moartea.
Archer dădu din nou din cap.
— Îmi pare rău.
 CAPITOLUL 29
Celaena gonea pe străzile oraşului, renunţând la pelerină şi
la armele mai grele pe măsură ce înainta, la orice îi putea
mări viteza, la orice o putea aduce la castel înainte ca
Nehemia… Înainte ca Nehemia…
Un ceas începu să bată undeva în capitală şi trecu o
veşnicie între fiecare bătaie a orei.
Era destul de târziu, iar străzile erau aproape pustii, dar
oamenii care o văzură se ţinură la distanţă de ea când trecea
alergând pe lângă ei, simţind cum plămânii îi cedează. Alungă
durerea, împingând forţa în picioarele ei, rugându-se la orice
zei cărora le mai păsa să îi dea putere. Pe cine avea să
folosească regele? Dacă nu pe Chaol, atunci pe cine?
Nu-i păsa nici dacă era regele însuşi. Avea să îi distrugă.
Iar ameninţarea aceea anonimă la viaţa Nehemiei – avea să o
descifreze şi pe aceea.
Castelul de sticlă se zări înaintea ei, turnurile lui cristaline
strălucind cu o lumină de un verde palid.
„Nu din nou. Nu din nou, îşi spuse în sinea ei cu fiecare
pas, cu fiecare bătaie a inimii. Te rog.―
Nu putea intra pe poarta din faţă. Gărzile aveau să o
oprească, cu siguranţă, sau ar fi cauzat o hărmălaie care l-ar
putea determina pe asasinul necunoscut să acţioneze mai
repede. Un zid înalt din piatră limita una dintre grădini; era
mai aproape şi mai puţin supravegheat.
Putea jura că auzise copite tropăind în spatele ei, dar nu
mai exista nimic în lume cu excepţia ei şi a distanţei care o
despărţea de Nehemia. Se apropie de zidul din piatră care
înconjura grădina, inima bubuindu-i în urechi în timp ce îşi
luă avânt să sară.
Se prinse de zid cât de tăcută putu, degetele de la mâini şi
de la picioare găsind imediat puncte de sprijin, săpând atât
de adânc în zid, încât unghiile i se sparseră. Sări de partea
cealaltă a zidului înainte ca gărzile să privească în direcţia ei.
 Ateriză pe aleea pietruită din grădină, căzând în mâini.
Undeva în fundul minţii sale înregistră durerea din palme,
dar deja o luase din nou la fugă, îndreptându-se spre uşile
din sticlă care duceau spre castel. Petice de zăpadă licăreau
albastre în lumina lunii. Avea să meargă în camera Nehemiei
întâi – şi, dacă o găsea acolo, să o încuie în siguranţă şi să îl
termine pe nemernicul care venea după ea.
Oamenii lui Archer puteau să se ducă dracului. Scăpase de
ei în câteva secunde. Oricine ar fi fost trimis să o rănească pe
Nehemia – acea persoană era a ei. A ei să o distrugă, bucată
cu bucată. Avea să îi arunce rămăşiţele la picioarele regelui.
Deschise una din uşile de sticlă. Gărzi erau împrăştiate pe
coridor, dar alesese intrarea aceea tocmai pentru că o
cunoşteau – şi îi ştiau chipul. Nu se aştepta să-l zărească pe
Dorian, totuşi, vorbind cu ei. Ochii lui de safir nu erau
altceva decât un licăr de culoare când trecu alergând pe lângă
el.
Putea auzi strigăte din spatele ei, dar nu avea de gând să
se oprească. „Nu din nou. Niciodată.‖
Ajunse la scări, urcând câte două şi câte trei cu picioarele
tremurânde. Încă puţin – apartamentul Nehemiei era doar cu
un etaj mai sus, la două coridoare distanţă. Era era Asasina
Adarlanului – era Celaena Sardothien. Nu avea să dea greş.
Zeii îi erau datori. Wyrdul îi era dator. Nu avea să o
dezamăgească pe Nehemia. Nu când rămăseseră atâtea
cuvinte groaznice între ele.
Celaena ajunse în capul scărilor. Strigătele din spatele ei
crescură în intensitate; oameni care îi strigau numele. Nu
avea să se oprească pentru nimeni.
O coti pe coridorul familiar, aproape plângând de uşurare
la vederea uşii din lemn. Era închisă; nu zărea semne de
intrare forţată.
Scoase două dintre pumnalele rămase, invocând cuvintele
de care avea nevoie pentru a-i explica Nehemiei cum şi unde
să se ascundă. Când atacatorul ei avea să sosească, tot ce
trebuia să facă Nehemia era să stea liniştită şi ascunsă.
Celaena avea să se ocupe de restul. Şi avea să-i facă plăcere.
Ajunse la uşă şi se împinse în ea, spărgând încuietoarea.
Lumea încetini într-o secundă infinită.
Celaena privi camera.
Sângele era peste tot.
Înaintea patului, bodyguarzii Nehemiei zăceau cu gâturile
tăiate de la o ureche la alta, organele lor interne revărsându-
se pe podea.
Iar pe pat…
Pe pat…
Putea auzi strigătele apropiindu-se, ajungând în cameră,
dar cuvintele lor fură oarecum înăbuşite, ca şi cum ea ar fi
fost sub apă, iar sunetele veneau de la suprafaţa apei.
Celaena stătea în mijlocul dormitorului încremenit,
holbându-se la pat şi la trupul frânt al prinţesei.
Nehemia era moartă.
PARTEA A DOUA
Săgeata reginei
 CAPITOLUL 30
Celaena se holba la cadavru.
Un corp gol, mutilat cu pricepere, atât de ciopârţit încât
patul aproape că era negru de sânge.
Oamenii se năpustiră în cameră în urma ei, iar Celaena
simţi mirosul acru al vomei când cuiva i se făcu rău lângă ea.
Dar ea rămase acolo, lăsându-i pe ceilalţi să se
răspândească în jurul ei, grăbindu-se să evalueze cele trei
trupuri reci din încăpere. Acea tobă străveche, eternă – inima
ei – îi bubuia îi urechi, stingând orice alt sunet.
Nehemia nu mai era. Acel suflet vibrant, curajos, iubitor;
prinţesa care fusese numită Lumina din Eyllwe; femeia care
adusese o rază de speranţă – pur şi simplu, ca şi cum nu ar fi
fost altceva decât o flacără în vânt, Nehemia dispăruse.
Când contase cel mai mult, Celaena nu fusese acolo.
Nehemia era moartă.
*
Cineva îi şopti numele, dar nu o atinse.
Un licăr al unor ochi ca de safir se aprinse în faţa ei,
blocându-i imaginea patului şi a trupului dezmembrat de pe
el. Dorian. Prinţul Dorian. Lacrimi îi curgeau pe obraji.
Celaena întinse mâna să le atingă. Erau straniu de calde în
ciuda degetelor ei reci, distante. Unghiile îi erau murdare,
însângerate, rupte – atât de respingătoare pe obrazul alb şi
fin al prinţului.
Iar apoi, vocea din spatele ei îi rosti din nou numele:
— Celaena.
Ei făcuseră asta.
Degetele ei însângerate alunecară pe chipul lui Dorian,
spre gâtul lui. Prinţul doar o privea, deodată nemişcat.
— Celaena, spuse vocea aceea familiară. Un avertisment.
Ei făcuseră asta. O trădaseră. O trădaseră pe Nehemia. O
luaseră de lângă ea. Unghiile ei zgâriară gâtul lui Dorian.
— Celaena, spuse vocea.
Celaena se întoarse uşor.
 Chaol se holba la ea, cu mâna pe sabia sa. Sabie pe care ea
o adusese la depozit – sabie pe care ea o lăsase acolo. Archer
îi spusese că Chaol ştiuse că aveau să facă asta.
„El ştiuse.‖
Celaena se lăsă pradă durerii şi se repezi spre el.
*
Chaol avu timp doar să dea drumul sabiei când ea se
aruncă spre el, cu o mână spre faţa lui.
Îl împinse în perete, iar durerea ţâşni din cele patru dâre
pe care Celaena i le brăzdă cu unghiile pe obraz.
Asasina dădu să ia pumnalul din talie, dar Chaol îi prinse
încheietura. Sângele se prelingea pe obrazul lui, pe gât.
Gărzile lui strigară, grăbindu-se să îi vină în ajutor, dar el
puse un picior în spatele piciorului ei, răsucindu-se şi
aruncând-o la podea.
— Înapoi, le ordonă el, dar îl costă.
Captivă sub greutatea lui, Celaena îi trase un pumn atât de
tare, încât dinţii îi clănţăniră.
Iar apoi ea începu să mârâie, să mârâie ca un animal
sălbatic în timp ce se repezi la gâtul lui. Chaol se trase înapoi,
aruncând-o din nou pe podeaua din marmură.
— Opreşte-te.
Dar Celaena pe care o ştia el dispăruse. Fata pe care şi-o
imaginase ca soţia lui, fata cu care împărţise patul în ultima
săptămână, dispăruse complet. Hainele şi mâinile îi erau
pătate cu sângele bărbaţilor din depozit. Celaena ridică
genunchiul, lovindu-l atât de tare între picioare, încât Chaol o
eliberă din strânsoare, iar apoi ea ajunse deasupra lui,
scoţând pumnalul şi îndreptându-l spre pieptul lui…
El îi prinse din nou încheietura, aproape zdrobindu-i-o
când pumnalul zăbovi deasupra inimii lui. Tot corpul ei
tremura de efort, încercând să îl înfigă în pieptul căpitanului.
Se întinse după celălalt pumnal, dar el îi prinse şi cealaltă
încheietură.
— Opreşte-te, gâfâi Chaol, răpus de lovitura cu genunchiul,
încercând să ignore durerea orbitoare. Celaena, opreşte-te.
 — Căpitane, se aventură unul dintre oamenii lui.
— Înapoi, zbieră el din nou.
Celaena îşi lăsă toată greutatea pe pumnalul pe care îl
ţinea deasupra lui, câştigând vreo doi centimetri. Braţele lui
Chaol se încordară. Avea să îl ucidă. Chiar avea să îl ucidă.
Se forţă să o privească în ochi, să privească faţa aceea atât
de schimonosită de furie, încât nu o găsi pe Celaena nicăieri.
— Celaena, spuse el, strângându-i atât de tare
încheieturile, încât spera ca ea chiar să simtă durerea – de
oriunde ar fi plecat. Dar ea tot nu slăbea pumnalul din mână.
Celaena, sunt prietenul tău.
Ea se holbă la el, gâfâind printre dinţii încleştaţi, respiraţia
devenindu-i din ce în ce mai sacadată înaintă să ragă,
sunetul răscolind încăperea, năruindu-i lumea şi îngheţându-
i sângele:
— Tu nu vei fi niciodată prietenul meu. Mereu vei fi
duşmanul meu.
Celaena urlă ultimul cuvânt cu o ură atât de profundă,
încât Chaol îl simţi ca pe un pumn în stomac. Asasina îşi
smuci mâna, iar Chaol o scăpă din prinsoare. Pumnalul
plonjă în jos.
Şi se opri. Urmă o tăcere bruscă în încăpere, iar mâna
Celaenei doar se opri, ca şi cum ar fi îngheţat în aer. Ochii ei
părăsiră chipul lui Chaol, dar căpitanul nu putea vedea la
cine mârâia asasina. Pentru o secundă, i se păru că Celaena
se lupta cu cine ştie ce forţă invizibilă, dar apoi Ress apăru în
spatele ei, iar ea era prea ocupată să îl observe în timp ce
gardianul o lovi în cap cu mânerul sabiei sale.
Când Celaena se prăbuşi peste el, o parte din Chaol se
prăbuşi odată cu ea.
 CAPITOLUL 31
Dorian ştia că Chaol nu avea de ales, nu avea cum să iasă
din această situaţie, în timp ce prietenul lui o scotea pe
Celaena din camera aia însângerată, pe scara de serviciu a
servitorilor şi tot mai jos, până ajunseră în temniţele
castelului. Încercă să nu privească faţa curioasă, de om
nebun, a lui Kaltain, când Chaol o întinse pe Celaena în
celula de lângă a ei. Când încuie uşa celulei.
— Lasă-mă să-i dau pelerina mea, spuse Dorian, grăbindu-
se să şi-o scoată.
— Nu, spuse încet Chaol. Obrazul încă îi sângera. Celaena
îi brăzdase patru dungi adânci pe obraz cu unghiile. Cu
unghiile. Pe toţi zeii.
— Nu am încredere în ea cu altceva în celulă decât cu fân.
Chaol deja îi luase toate armele rămase asupra ei – inclusiv
cele şase agrafe de păr din coada ei – şi îi verificase cizmele şi
tunica pentru alte arme ascunse.
Kaltain îi zâmbea palid Celaenei.
— Nu o atinge, nu vorbi cu ea şi nu te uita la ea, spuse
Chaol, ca şi cum pe cele două nu le-ar fi despărţit un zid de
gratii.
Kaltain doar pufai şi se ghemui pe o parte.
Chaol strigă ordine gărzilor cu privire la apă şi raţiile de
hrană, la cât de des trebuia schimbată paza, apoi ieşi din
temniţă.
Dorian îl urmă tăcut. Nu ştia de unde să înceapă. Un val
de durere îl năpădi când realiză iar şi iar că Nehemia era
moartă; apoi mai erau şi teroarea şi greaţa a ceea ce văzuse
în dormitorul ăla; şi apoi groaza şi uşurarea că îşi folosise
cumva puterea ca să oprească mâna Celaenei înainte să îl
înjunghie pe Chaol şi că nimeni, în afară de Celaena, nu mai
observase.
Iar când ea mârâise la el… văzuse ceva atât de sălbatic în
ochii ei, încât se cutremurase.
 Ajunseseră la jumătatea scărilor de piatră care ieşeau din
temniţe când Chaol se prăbuşi brusc pe o treaptă,
cuprinzându-şi capul cu mâinile.
— Ce am făcut? şopti Chaol.
Şi în ciuda a tot ceea ce se schimbase între ei, Dorian nu
putu să plece de lângă Chaol. Nu în seara asta. Nu când şi el
avea nevoie de companie.
— Spune-mi ce s-a întâmplat, spuse încet Dorian,
aşezându-se lângă el pe treaptă şi privind în gol, în
întunericul din urma lor.
Iar Chaol îi povesti.
Dorian ascultă povestea răpirii căpitanului, ascultă despre
un grup de rebeli care încercase să îl folosească pentru a o
face pe Celaena să aibă încredere în ei, despre cum Celaena
năvălise în depozit, spintecând oameni ca şi cum ar fi fost
nimic. Cum regele îi spusese lui Chaol despre o ameninţare
anonimă la viaţa Nehemiei în urmă cu o săptămână şi îi
ordonase să o supravegheze pe prinţesă. Cum regele voia ca
Nehemia să fie interogată şi îi spusese lui Chaol să o ţină
departe pe Celaena în acea noapte. Iar apoi Archer – bărbatul
pe care i se ordonase să îl ucidă în urmă cu câteva săptămâni
– îi explicase că fusese o înscenare pentru ca Nehemia să fie
asasinată. Şi cum Celaena fugise apoi din mahala până aici,
doar ca să descopere că ajunsese prea târziu ca să îşi salveze
prietena.
Erau lucruri pe care Chaol nu i le spunea, dar Dorian
înţelese destul de bine.
Prietenul lui tremura – ceea ce era un lucru îngrozitor în
sine, o altă piatră de temelie alunecând de sub picioarele lor.
— N-am mai văzut pe nimeni să se mişte ca ea, gâfâi
Chaol. N-am văzut pe nimeni care să alerge atât de repede.
Dorian, a fost ca şi cum… Chaol scutură din cap. Am găsit
un cal la câteva secunde după ce a plecat ea, şi tot m-a
depăşit. Cine poate să facă asta?
Poate că Dorian ar fi pus explicaţia pe seama deformării
timpului din pricina fricii şi a durerii, dar lui tocmai cu câteva
minute în urmă îi cursese magie prin vene.
— Nu am ştiut că asta se va întâmpla, spuse Chaol,
punându-şi fruntea pe genunchi. Dacă tatăl tău…
— Nu a fost tata, spuse Dorian. Am cinat cu părinţii mei
astă-seară.
Tocmai plecase de la cină când Celaena trecuse în fugă pe
lângă el, iadul arzând în ochii ei. Privirea aceea fusese
suficientă cât să îl convingă să fugă după ea, până când
Chaol aproape se ciocni de ei pe coridor.
— Tata a spus că vrea să vorbească cu Nehemia mai târziu,
după cină. Din câte am văzut, asta s-a întâmplat cu ceva ore
înainte de cină.
— Dar dacă regele nu o voia moartă, atunci cine a fost? Am
pus gărzi suplimentare în alertă pentru orice ameninţare; eu
însumi i-am ales pe bărbaţii ăia. Oricine a făcut asta…
Dorian încercă să nu se gândească la scena crimei. Unul
dintre oamenii lui Chaol văzuse cele trei cadavre şi vomitase
pe podea. Iar Celaena doar stătuse acolo, holbându-se la
Nehemia, ca şi cum şi-ar fi părăsit corpul.
— Oricine a făcut asta i-a făcut o plăcere bolnavă, încheie
Chaol.
Cadavrele îi străfulgerară din nou mintea lui Dorian:
aranjate cu grijă şi pricepere.
— Ce înseamnă asta, totuşi? Era mai uşor să vorbească în
continuare decât să se gândească la ce se întâmplase. La felul
în care Celaena îl privise fără să îl vadă cu adevărat, la felul
cum îi ştersese lacrimile cu un deget, la cum îi zgâriase gâtul
cu unghiile, ca şi cum ar fi simţit sângele pulsând prin vene.
Iar când se năpustise asupra lui Chaol…
— Cât o vei ţine acolo? spuse Dorian, privind în josul
scărilor.
Celaena îl atacase pe căpitanul gărzii în faţa oamenilor lui.
Mai rău decât atacase.
— Cât va fi nevoie, spuse încet Chaol.
— Pentru ce?
— Pentru ca ea să decidă să nu ne ucidă pe toţi.
 *
Celaena ştia unde se afla dinainte să se trezească. Şi nu-i
păsa. Retrăia aceeaşi poveste iar şi iar.
În noaptea în care fusese prinsă, de asemenea, se pierduse
cu firea şi ajunsese atât de aproape să o ucidă pe persoana pe
care îşi dorea cel mai mult să o distrugă, dar şi atunci cineva
o lovise şi se trezise într-o temniţă împuţită. Zâmbi amar
când deschise ochii. Era mereu aceeaşi poveste, aceeaşi
pierdere.
O tavă cu pâine şi brânză dulce, împreună cu o ceaşcă din
fier cu apă, zăcea pe podea în capătul celălalt al temniţei.
Celaena se ridică, capul bubuindu-i, şi simţi umflătura de pe
craniul ei.
— Am ştiut mereu că o să ajungi aici, spuse Kaltain din
celula alăturată. Înălţimile lor Regale s-au săturat şi de tine?
Celaena trase tava mai aproape, apoi se rezemă de peretele
din piatră din spatele patului din paie.
— Eu m-am săturat de ei, spuse ea.
— Ai ucis pe cineva care merita în mod special?
Celaena pufai, închizând ochii, încercând să alunge
bubuiturile din mintea ei.
— Aproape.
Simţea sângele lipicios pe mâinile sale şi sub unghii.
Sângele lui Chaol. Spera ca cele patru zgârieturi să lase în
urmă cicatrici. Spera să nu-l mai vadă niciodată, altfel avea
să îl ucidă. El ştiuse că regele voia să o interogheze pe
Nehemia. Ştiuse că regele – cel mai brutal şi criminal
monstru din lume – voise să o interogheze pe prietena ei. Şi
nu îi spusese. Nu o avertizase.
Totuşi, nu fusese regele. Nu – Celaena pricepuse destul în
câteva minute petrecute în dormitorul ăla blestemat, cât să
ştie că acolo nu fusese mâna regelui. Dar Chaol tot fusese
avertizat despre ameninţarea anonimă, ştiuse că cineva voia
să-i facă rău Nehemiei. Şi nu îi spusese.
El era atât stupid de onorabil şi de loial regelui, încât nici
măcar nu se gândise că ea ar fi putut face ceva să împiedice
tragedia.
Celaena nu mai avea nimic de dăruit. După ce îl pierduse
pe Sam şi fusese trimisă în Endovier, se adunase bucată cu
bucată în pustiul minelor. Iar când venise aici, fusese destul
de proastă cât să creadă că ultima bucată fusese pusă la loc
de către Chaol. Destul de naivă cât să creadă, doar pentru un
moment, că putea scăpa de rege şi putea fi fericită.
Dar moartea era blestemul şi darul ei, iar moartea îi fusese
o bună prietenă în anii aceia lungi.
— Au ucis-o pe Nehemia, şopti ea în întuneric, simţind
nevoia ca cineva, oricine, să audă că acel suflet, cândva plin
de viaţă şi luminos, fusese distrus.
Să ştie că Nehemia fusese aici, pe acest pământ, şi că
fusese tot ce era mai bun, mai curajos şi mai minunat.
Kaltain rămase tăcută pentru un moment îndelungat. Apoi
spuse în şoaptă, ca şi cum ar fi făcut schimb de secrete:
— Ducele Perrington pleacă în Morath în cinci zile, iar eu
trebuie să merg cu el. Regele mi-a spus că, fie mă căsătoresc
cu el, fie putrezesc aici pentru restul vieţii.
Celaena întoarse capul, deschizând ochii şi văzând-o pe
Kaltain stând rezemată de perete, cu genunchii la piept. Era
şi mai murdară şi mai zdrenţăroasă decât în urmă cu câteva
săptămâni. Încă ţinea pe umeri pelerina Celaenei.
— L-ai trădat pe duce, spuse Celaena. De ce te-ar vrea de
soţie?
Kaltain râse uşor.
— Cine ştie ce jocuri mai urzesc oamenii ăştia şi ce
sfârşituri au în cap? Îşi frecă mâinile murdare pe faţă.
Durerile mele de cap sunt din ce în ce mai rele, bombăni ea.
Iar aripile alea… nu se opresc niciodată.
„Visele mi-au fost bântuite de umbre şi aripi―, spusese
Nehemia; Kaltain, de asemenea.
— Ce treabă are una cu cealaltă? întrebă cu asprime
Celaena.
Kaltain clipi, ridicând din sprâncene, ca şi cum nu ar fi
avut habar de ceea ce spusese.
 — Cât te vor ţine aici? întrebă ea.
Pentru că încercase să îl ucidă pe căpitanul gărzii? Pentru
totdeauna, poate. Nu-i păsa. Lasă-i să o execute.
Lasă-i să termine şi cu ea.
Nehemia fusese speranţa unui regat, a multor regate.
Curtea la care visase Nehemia nu avea să existe. Eyllwe nu
avea să se elibereze vreodată. Celaena nu mai avea şansa să
îşi ceară scuze pentru tot ce spusese. Toate astea aveau să
rămână lângă acele cuvinte pe care Nehemia i le spusese.
Ultimul lucru pe care prietena ei îl gândise despre ea.
„Nu eşti nimic altceva decât o laşă.―
— Dacă te lasă să ieşi de aici, spuse Kaltain, ambele
privind în întunericul temniţelor lor, asigură-te că vor fi
pedepsiţi într-o zi. Până la ultimul dintre ei.
Celaena îşi ascultă propria răsuflare, simţi sângele lui
Chaol sub unghiile ei şi sângele bărbaţilor pe care îi
doborâse, simţi răceala din camera Nehemiei, unde tot
sângele acela închegat îmbibase patul.
— Vor fi, jură Celaena în întuneric.
Nu mai avea nimic de dăruit, cu excepţia răzbunării.
Ar fi fost mai bine să fi rămas în Endovier. Ar fi fost mai
bine să fi murit acolo.
Nu-şi simţi corpul ca fiind al ei când trase tava spre ea,
metalul scrâşnind pe piatra străveche şi umedă. Nici măcar
nu îi era foame.
— Au pus sedative în apă, spuse Kaltain când Celaena se
întinse după cana din fier. Aşa fac şi cu mine.
— Foarte bine, spuse Celaena şi bău toată apa.
*
Trecură trei zile. Şi fiecare masă pe care i-o aduceau era
drogată cu acel sedativ.
Celaena privea pierdută în abisul care acum îi bântuia
visele, atât când dormea, cât şi când era trează. Pădurea de
pe partea cealaltă dispăruse, la fel şi cerbul; doar pământ
pustiu pretutindeni, pietre fărâmiţate şi un vânt aspru care îi
şoptea cuvintele iar şi iar.
 „Nu eşti nimic altceva decât o laşă.―
Aşa că Celaena bea apa sedată de fiecare dată când o
primea, lăsând-o să o amorţească.
*
— A băut apa acum o oră, îi spuse Ress lui Chaol în
dimineaţa celei de-a patra zi.
Chaol încuviinţă. Celaena zăcea inconştientă pe podea, cu
chipul supt şi trist.
— A mâncat?
— O înghiţitură, două. Nu a încercat să scape. Şi nu ne-a
vorbit deloc.
Chaol descuie uşa celulei, iar Ress şi celelalte gărzi se
încordară.
Dar el nu mai putea suporta încă o clipă fără să o vadă.
Kaltain dormea şi nu se clinti când Chaol traversă celula
Celaenei.
Îngenunche lângă ea. Duhnea a sânge uscat, iar hainele îi
erau pline de el. Gâtul i se încleştă.
În castelul de deasupra, se dezlănţuise iadul în ultimele
zile. Chaol pusese oameni să răscolească oraşul şi castelul în
căutarea asasinului Nehemiei. Stătuse în faţa regelui de
multe ori deja, încercând să îi explice ce se întâmplase: cum
fusese răpit şi cum, în ciuda gărzilor suplimentare care o
supravegheau pe Nehemia, cineva reuşise să se strecoare pe
lângă ei. Era uimit că regele nu îl alungase – sau mai rău.
Cea mai urâtă parte era că regele părea îngâmfat. Nu el
fusese cel care să îşi murdărească mâinile ca să scape de o
problemă. Principala lui îngrijorare era legată de zarva care
cu siguranţă avea să se işte în Eyllwe. Nu-şi luase un
moment din timpul lui ca să o plângă pe Nehemia sau ca să
arate cea mai mică urmă de remuşcare. Chaol avusese nevoie
de o cantitate surprinzătoare de autocontrol ca să nu-i
conteste autoritatea.
Dar mai mult decât pe propria soartă se baza pe supunerea
şi comportamentul lui. Când Chaol îi explica regelui situaţia
Celaenei, el nu păruse prea surprins. Îi spusese doar să o
pună pe picioare şi atât.
„Pune-o pe picioare.‖
Chaol o ridică uşor în braţe pe Celaena, încercând să nu
geamă din pricina greutăţii, şi o scoase din celulă. Nu avea să
se ierte niciodată pentru că o aruncase în temniţa aia
împuţită, deşi nu avusese de ales. Nici măcar nu-şi permisese
să doarmă în propriul pat – patul care încă mirosea a ea. Se
întinsese în el în acea primă noapte, apoi îşi dădu seama
unde era ea şi alese să doarmă pe canapea. Acum putea
măcar să o ducă înapoi în apartamentul ei.
Dar nu ştia cum să o pună pe picioare. Nu ştia cum să
repare ceea ce fusese distrus. Atât în interiorul asasinei, cât
şi între ei doi.
Oamenii lui îl flancară de o parte şi de alta când el o duse
în camera ei.
Moartea Nehemiei plutea în jurul lui, îi urmărea fiecare
pas. Trecuseră zile în şir de când nu mai îndrăznise să se
privească în oglindă. Chiar dacă nu fusese regele cel care
ordonase moartea Nehemiei, dacă el ar fi avertizat-o pe
Celaena în legătură cu ameninţarea necunoscută, cel puţin
ea ar fi fost cu ochii în patru. Dacă ar fi avertizat-o pe
Nehemia, oamenii săi ar fi fost şi ei în alertă. Uneori,
realitatea deciziei lui îl lovea atât de violent, încât nu putea să
respire.
Iar apoi, mai era realitatea asta, realitatea pe care o ţinea
în braţe în timp ce Ress deschise uşa apartamentului ei.
Philippa deja aştepta, făcându-i semn din uşa camerei de
baie. Chaol nici măcar nu se gândise la asta – că Celaena ar
trebui spălată înainte de a fi pusă în pat.
Nu putu să o privească pe servitoare în ochi când intră în
baie, pentru că ştia ce adevăr avea să citească în ei.
Îl înţelesese în momentul în care Celaena se întorsese spre
el în dormitorul Nehemiei.
O pierduse.
Iar ea nu avea să îl mai lase, nici într-o mie de vieţi, să se
mai apropie de ea.
 CAPITOLUL 32
Celaena se trezi în patul ei şi ştiu că nu avea să mai
primească apă cu sedative.
Nu aveau să mai existe conversaţii cu Nehemia la micul
dejun, nici alte lecţii despre semnele Wyrd. Nu aveau să mai
existe prieteni ca ea.
Ştiu, fără să se uite, că cineva o spălase. Clipind în lumina
soarelui care îi inunda camera – capul începu să o doară
instantaneu, după zile de întuneric în temniţă –, o simţi pe
Fleetfoot dormind lipită de ea. Câinele ridică uşor capul ca să
lângă de câteva ori braţul Celaenei, apoi se culcă la loc, cu
nasul cuibărit între cotul şi mijlocul fetei. Se întrebă dacă şi
Fleetfoot putea să simtă pierderea. Se întrebase adesea dacă
Fleetfoot o iubea pe prinţesă mai mult decât pe ea.
„Nu eşti nimic altceva decât o laşă.―
Nu o putea învinui pe Fleetfoot. Afară din curtea asta
putredă şi din regatul ăsta bolnav, tot restul lumii o iubise pe
Nehemia. Era greu să nu o iubeşti. Celaena o adorase pe
Nehemia din clipa în care o văzuse, ca şi cum ar fi fost suflete
gemene, care în sfârşit se găsiseră unul pe celălalt. Iar acum,
nu mai era.
Celaena îşi puse o mână pe piept. Cât de absurd – cât de
absurd şi de inutil – că inima ei încă bătea, iar a Nehemiei
nu.
Ochiul Elenei era cald, ca şi cum ar fi încercat cumva să o
consoleze. Celaena îşi lăsă mâna să cadă pe pătură.
Nici măcar nu încercă să se dea jos din pat în ziua aceea,
după ce Philippa o convinsese să mănânce şi îi spusese, din
greşeală, că ratase înmormântarea Nehemiei. Fusese mult
prea ocupată îndopându-se cu sedative şi ascunzându-se de
durerea ei pentru a fi prezentă atunci când o puseseră pe
prietena ei în pământul rece, atât de departe de solul încălzit
de soare din Eyllwe.
„Nu eşti nimic altceva decât o laşă.―
 Aşa că Celaena nu se dădu jos din pat în ziua aceea. Şi nici
în următoarea.
Sau în următoarea.
Sau în următoarea.
 CAPITOLUL 33
Minele din Calaculla erau înăbuşitoare, iar sclava putea
doar să îşi imagineze cât de rău avea să fie acolo când soarele
verii avea să fie deasupra lor.
Era în mine de şase luni – mai mult decât supravieţuise
oricine altcineva, aşa i se spusese. Mama, bunica şi fratele ei
nu rezistaseră nicio lună. Tatăl ei nici măcar nu ajunsese în
mine, fusese ucis de măcelarii Adarlanului, împreună cu alţi
rebeli din satul lor. Toţi ceilalţi fuseseră adunaţi şi trimişi
aici.
Era deja singură de cinci luni şi jumătate; singură, şi totuşi
înconjurată de mii de oameni. Nu-şi putea aminti ultima oară
când văzuse cerul sau pajiştile din Eyllwe unduindu-se în
adierea unei brize răcoroase.
Avea să le vadă din nou pe amândouă, totuşi – cerul şi
pajiştile. Ştia că avea să se întâmple asta, pentru că stătuse
trează în nopţi în care ar fi trebuit să doarmă, ascultând prin
crăpăturile din podea cum tatăl ei şi camarazii lui rebeli
vorbeau despre căi de a doborî Adarlanul şi despre prinţesa
Nehemia, care se afla în capitală în acel moment, lucrând
pentru libertatea lor.
Dacă ar putea să aştepte, dacă ar continua să respire, ar
putea să reziste până când Nehemia îşi îndeplinea scopul.
Avea să reuşească şi apoi să îşi îngroape morţii; iar când
lunile de doliu aveau să se sfârşească, avea să găsească cel
mai apropiat grup rebel şi să li se alăture lor. Cu fiecare viaţă
Adarlaniană pe care o lua, avea să rostească iar numele
morţilor ei, pentru ca ei să o audă din viaţa de apoi şi să ştie
că nu erau uitaţi.
Lovi cu târnăcopul în zidul neiertător din piatră, fiecare
răsuflare fiind ca un ghimpe în gâtul ei uscat.
Supraveghetorul lenevea lângă un perete apropiat, bălăcind
apa din canistra lui, aşteptând momentul în care unul dintre
ei avea să se prăbuşească, doar pentru ca el să dezlănţuie
asupra lor biciul ăla nenorocit.
Ea îşi ţinu capul în jos, continuând să lucreze, continuând
să respire.
Avea să reuşească.
Nu ştia cât timp trecuse, dar simţi fiorul străbătând minele
asemenea unui cutremur în pământ. Un fior de linişte, urmat
de plânsete.
Îl simţi venind, strecurându-se spre ea, din ce în ce mai
aproape cu fiecare cap care se întorcea şi cu fiecare cuvânt
şoptit.
Apoi le auzi – cuvintele care schimbară totul.
„Prinţesa Nehemia este moartă. Asasinată de Adarlan.―
Cuvintele trecură mai departe înainte să apuce să le
înţeleagă.
Se auzi scrâşnetul uşor al pielii pe piatră. Supraveghetorul
avea să tolereze pauza doar pentru alte câteva secunde, apoi
avea să-şi dezlănţuie biciul.
„Nehemia este moartă.‖
Se holbă la târnăcopul din mâinile ei.
Se întoarse uşor pentru a privi chipul supraveghetorului ei,
chipul Adarlanului. El îşi răsuci încheietura, cu biciul
bifurcat pregătit.
Fata îşi simţi lacrimile înainte să îşi dea seama că i se
prelingeau pe obraji, curgând peste şase luni de mizerie.
„Destul.‖ Cuvântul urla prin ea, atât de tare, încât începu
să tremure.
În tăcere, începu să recite numele morţilor ei. Iar când
supraveghetorul ridică biciul, ea îşi adăugă propriul numele
la capătul listei şi îşi înfipse târnăcopul în burta lui.
 CAPITOLUL 34
— Vreo schimbare în comportamentul ei?
— S-a dat jos din pat.
— Şi?
Stând în coridorul luminat de soare de la nivelele
superioare ale castelului din sticlă, chipul de obicei vesel al
lui Ress era posomorât.
— Iar acum stă într-un scaun, în faţa şemineului. E la fel
ca ieri: s-a dat jos din pat, a stat în scaun toată ziua, iar
seara s-a întors în pat.
— Încă nu vorbeşte?
Ress scutură din cap, coborându-şi vocea când un curtean
trecu pe lângă ei.
— Philippa spune că doar stă acolo şi se holbează la foc.
Nu vrea să vorbească. De-abia se atinge de mâncare.
Ochii lui Ress deveniră prudenţi în timp ce analizară
zgârieturile care brăzdau obrazul lui Chaol. Două dintre ele
formaseră crustă şi aveau să dispară, dar una era
surprinzător de lungă şi de adâncă, şi încă era roşie. Chaol se
întreba dacă avea să îi lase o cicatrice. Dacă da, o merita.
— Probabil că îmi depăşesc atribuţiile…
— Atunci, nu o spune, urlă Chaol.
Ştia prea bine ce avea să spună Ress: acelaşi lucru pe care
i-l spusese şi Philippa, şi oricine îl văzuse şi îi aruncase acea
privire plină de milă. „Ar trebui să încerci să vorbeşti cu ea.―
Chaol nu ştia cum de se răspândise atât de repede vorba
că ea încercase să îl ucidă, dar se părea că toţi ştiau cât de
adâncă era ruptura dintre el şi Celaena. Crezuse că împreună
fuseseră discreţi, iar el ştia că Philippa nu era o bârfitoare.
Dar poate că ceea ce simţea pentru ea se citea pe tot corpul
lui. Şi ce simţea ea acum pentru el… Rezistă tentaţiei de a
atinge tăieturile de pe faţa lui.
— Încă mai vreau gărzi la uşa şi ferestrele ei, îi ordonă el
lui Ress.
 Se îndrepta spre o altă întâlnire; un alt meci de zbierete
despre cum ar trebui să facă faţă durerii din Eyllwe pentru
moartea prinţesei.
— Nu o opriţi dacă pleacă, dar încercaţi să o încetiniţi
puţin.
Suficient de mult cât să poată ajunge la el vestea că ea
ieşise în sfârşit din apartamentul ei. Dacă cineva avea să o
intercepteze pe Celaena, dacă cineva avea să o confrunte cu
privire la ceea ce i se întâmplase Nehemiei, acela avea să fie
el. Până atunci, avea să îi ofere spaţiul de care avea nevoie,
deşi îl omora să nu poată vorbi cu ea. Celaena devenise
jumătate din viaţa lui – de la alergările de dimineaţă, la
prânzurile împreună, la săruturile pe care ea i le fura când
nimeni nu se uita în direcţia lor iar acum, fără ea, se simţea
pustiit. Dar tot nu ştia cum avea să o mai privească în ochi.
Întotdeauna vei fi duşmanul meu.
Vorbise serios.
Ress încuviinţă:
— Se rezolvă.
Tânărul gardian îşi luă rămas-bun când Chaol se îndreptă
spre camera de consiliu. Avea multe întâlniri astăzi – multe
întâlniri, din moment ce dezbaterea încă stăruia referitor la
cum ar trebui să reacţioneze Adarlanul la moartea Nehemiei.
Şi, deşi nu-i plăcea să recunoască, avea alte lucruri pentru
care să îşi facă griji decât durerea nesfârşită a Celaenei.
Regele îi convocase pe lorzii din sud şi pe însoţitorii lor în
Rifthold.
Inclusiv pe tatăl lui Chaol.
*
De obicei, pe Dorian nu-l deranjau oamenii lui Chaol. Dar
îl deranja să fie urmărit pretutindeni, zi şi noapte, de către
gărzi care erau în alertă pentru orice ameninţare. Moartea
Nehemiei dovedise că impunătorul castel nu era deloc
invincibil. Mama lui şi Hollin erau sechestraţi în camerele lor,
iar o mare parte din nobilime fie părăsise oraşul, fie se
ascundea, de asemenea.
 Cu excepţia lui Roland. Deşi mama lui Roland plecase
înapoi în Meah în dimineaţa după asasinarea prinţesei,
Roland rămăsese, insistând că Dorian avea nevoie de
sprijinul lui mai mult ca niciodată. Şi avea dreptate. La
întrunirile consiliului, care deveniseră din ce în mai
aglomerate odată cu sosirea lorzilor din sud, Roland susţinea
orice argument sau obiecţie a lui Dorian. Împreună, erau
împotriva trimiterii mai multor trupe în Eyllwe în caz de
revoltă, iar Roland susţinuse propunerea lui Dorian, conform
căreia trebuiau să îşi ceară iertare în public părinţilor
Nehemiei pentru moartea ei.
Regele izbucnise la propunerea lui, dar Dorian tot le
scrisese părinţilor prinţesei un mesaj, exprimându-şi
sincerele condoleanţe. Din partea lui, regele putea să se ducă
dracului.
Iar asta începea să fie o problemă, realiză el în timp ce
stătea în camera lui din turn şi răsfoia toate documentele pe
care le avea de citit înainte de întâlnirea de a doua zi cu lorzii
din sud. Petrecuse atât de mult timp încercând să evite să îşi
sfideze tatăl, dar ce fel de om putea spune despre el că era
dacă se supunea orbeşte?
„Unul inteligent‖, îi şoptea o parte din el, licărind cu acea
putere rece şi străveche.
Cel puţin patru gărzi stăteau la uşa apartamentului său.
Turnul personal era destul de înalt, cât să nu poată ajunge
nimeni în balcon, şi o singură scară urca şi cobora. Uşor de
apărat. Dar era şi o cuşcă nenorocită.
Dorian privea condeiul din sticlă de pe birou. În noaptea în
care murise Nehemia, nu intenţionase să îi oprească mâna
Celaenei în aer. Ştiuse doar că femeia pe care o iubise era pe
punctul de a-l ucide pe vechiul lui prieten din pricina unei
neînţelegeri. El fusese prea departe ca să o oprească, dar
apoi… fusese ca un braţ fantomatic care se întinsese dinspre
el şi o prinsese de încheietură. Îi putuse simţi sângele uscat
de pe piele, ca şi cum el însuşi ar fi atins-o.
Dar nu ştiuse ce făcea. Acţionase doar din instinct,
disperare şi nevoie.
Trebuia să înveţe să controleze această putere, orice ar fi
fost. Dacă o putea controla, atunci o putea împiedica să mai
apară în momente inoportune. Ca atunci când era în
blestematele de întâlniri ale consiliului şi se enerva, simţind
magia agitându-se drept răspuns.
Dorian trase adânc aer în piept, concentrându-se pe
condei, încercând să-l facă se mişte. Oprise mâna Celaenei
înainte de a-l ucide pe Chaol, aruncase în aer un raft cu cărţi
– putea mişca un condei.
Nu se mişcă.
După ce îl privi până ce ochii aproape i se încrucişară,
Dorian gemu şi se lăsă pe spate în scaun, acoperindu-şi ochii
cu mâinile.
Poate că o luase razna. Poate că îşi imaginase totul.
Nehemia îi promisese că avea să fie acolo când el avea
nevoie de ajutor – când avea să se trezească o putere din
interiorul lui. Ea ştiuse.
Oare asasinul ei, ucigând-o, îi ucisese şi orice speranţă de
a găsi nişte răspunsuri?
*
Celaena începuse să stea în scaun doar pentru că Philippa
venise cu o zi în urmă şi se plânsese de lenjeria murdară. I-ar
fi putut spune Philippei să se ducă la dracu’, dar apoi îşi
aminti cu cine împărţise ultima oară patul şi acceptă să fie
schimbate. Voia să dispară orice urmă de-a lui.
Când soarele apuse, ea stătea înaintea focului, privind
cărbunii sclipitori, care deveneau din ce în mai luminoşi pe
măsură ce lumea se întuneca.
Timpul se schimba şi se dilata în jurul ei. Câteva zile
trecuseră într-o oră, altele într-o veşnicie. Făcuse baie o dată,
destul cât să îşi spele părul, iar Philippa o supraveghease ca
să se asigure că nu se îneacă.
Celaena îşi trecu un deget peste braţul scaunului. Nu avea
nicio intenţie să îşi ia viaţa. Nu înainte să facă ceea ce trebuia
făcut.
 Umbrele din încăpere deveniră mai întunecate, iar tăciunii
păreau să respire când îi privi. Să respire odată cu ea,
pulsând cu fiecare bătaie a inimii ei.
În aceste zile de linişte şi somn, înţelesese un lucru:
asasinul venise din afara palatului.
Poate că fusese angajat de oricine o ameninţase înainte pe
Nehemia – poate că nu. Dar nu era asociat cu regele.
Celaena strânse braţele scaunului, unghiile ei săpând în
lemnul lustruit. Nu fusese niciunul dintre asasinii lui
Arobynn. Le cunoştea stilul şi nu era atât de monstruos.
Revăzu detaliile din dormitor, acum întipărite în mintea ei.
Cunoştea un criminal atât de monstruos!
Mormânt.
Aflase cât de multe putuse despre el atunci când se
confruntaseră în competiţia pentru titlul de Campionul
regelui. Auzise despre ceea ce le făcea el trupurilor victimelor
sale.
Îşi dezgoli dinţii.
Mormânt cunoştea castelul: se antrenase acolo la fel de
mult ca şi ea. Şi ştiuse, de asemenea, pe cine ucidea şi
dezmembra – şi ce avea să însemne asta pentru ea.
Un foc familiar, întunecat îi răscoli stomacul, răspândindu-
se prin ea, trăgând-o într-un abis fără sfârşit.
Celaena Sardothien se ridică din scaunul ei.
 CAPITOLUL 35
Nu aveau să existe lumânări aprinse pentru aceste fapte în
miez de noapte, nici să se sune din corn pentru a marca
începutul acestei vânători. Îşi îmbrăcă cea mai neagră tunică
şi în buzunarul mantiei ascunse o mască neagră. Toate ar
mele ei, chiar şi agrafele de păr, îi fuseseră luate din
apartament. Ştia, fără să verifice, că uşile şi ferestrele ei erau
supravegheate. Bun. Acesta nu era genul de vânătoare care
să înceapă la uşa din faţă.
Celaena încuie uşa dormitorului şi îi aruncă o privire lui
Fleetfoot, care se ascunse sub pat când asasina deschise uşa
secretă. Câinele încă scâncea uşor când Celaena intră în
pasajul secret.
Nu avea nevoie de lumină ca să coboare în mormânt. Deja
ştia drumul pe de rost, fiecare pas, fiecare cotitură.
Pelerina ei mătura treptele în urma sa. Coborî şi tot coborî.
Războiul îi păştea pe toţi. Lasă-i să tremure de frica a ceea
ce dezlănţuiseră!
Lumina lunii se revărsa pe palier, luminând uşa deschisă a
mormântului şi micul chip din bronz al lui Mort.
— Îmi pare rău pentru prietena ta, spuse mânerul cu o
amărăciune surprinzătoare când ea se îndreptă spre el.
Celaena nu răspunse. Şi nu îi păsa cum aflase. Doar
continuă să meargă, intrând pe uşă, ajungând între sarcofage
şi oprindu-se lângă mormanul de comori din spatele
încăperii.
Pumnale, cuţite de vânătoare – luă tot ce putea fi prins în
cureaua ei şi îndesa în cizme. Luă un pumn cu aur şi bijuterii
şi le vârî în buzunar.
— Ce faci? o întrebă Mort poruncitor.
Celaena se apropie de piedestalul pe care stătea Damaris,
sabia lui Gavin, primul rege al Adarlanului. Mânerul auriu
sclipi în lumina lunii când scoase teaca din piedestal şi şi-o
prinse pe spate.
 — Aceea este o sabie sacră, şuieră Mort, ca şi cum ar fi
putut vedea înăuntrul mormântului.
Celaena afişă un zâmbet sinistru când porni înapoi spre
uşă, trăgându-şi gluga peste cap.
— Oriunde ai merge, continuă Mort, orice ai plănui să faci,
profanezi sabia aia doar luând-o de aici. Nu ţi-e teamă că îi
vei mânia pe zei?
Celaena doar râse uşor înainte să urce scările, savurând
fiecare pas, fiecare mişcare care o aducea mai aproape de
prada ei.
*
Savură durerea din braţele ei când ridică grilajul canalului,
învârtind roata străveche până ce fu complet ridicat, de pe el
scurgându-se mizerie, iar apa de sub castel curse liberă în
micul râu de afară. Aruncă o piatră spartă dintr-un zid în
râul de dincolo de arcadă, ascultând vreun semn al gărzilor.
Niciun sunet, niciun scrâşnet de armură sau o şoaptă de
avertizare.
Un asasin o ucisese pe Nehemia, un asasin cu înclinări
spre grotesc şi sete de notorietate. Trebuia doar să pună
câteva întrebări pentru a-l găsi pe Mormânt.
Legă lanţul în jurul manetei, testându-i rezistenţa, şi se
asigură că Damaris era bine prinsă pe spatele ei. Apoi,
căţărându-se pe pietrele castelului, se legănă pe lângă zid,
rostogolindu-se în lateral. Nu se deranjă să privească spre
castel când căzu pe ţărmul îngheţat al râului.
Apoi dispăru în noapte.
*
Învăluită de întuneric, Celaena străbătu străzile din
Rifthold. Nu scoase niciun sunet pe aleile întunecate.
Într-un singur loc putea găsi răspunsurile de care avea
nevoie.
Deşeuri şi excremente zăceau sub fiecare fereastră din
mahala, iar străzile pavate erau crăpate şi diforme după
multe ierni aprige. Clădirile se sprijineau unele de altele, atât
de dărăpănate, încât chiar şi cei mai săraci cetăţeni ai
oraşului le abandonaseră. Pe majoritatea străzilor, tavernele
dădeau pe afară de beţivi şi curve şi de oricine altcineva căuta
o eliberare temporară din vieţile lor mizerabile.
Nu-i păsa cât de mulţi oameni o vedeau. Niciunul nu avea
să o deranjeze în seara aceasta.
Pelerina se învolbura în urma ei, iar chipul îi rămase
inexpresiv sub masca neagră. Vaults era la doar câteva case
distanţă.
Celaena îşi încleştă mâinile înmănuşate. De îndată ce avea
să afle unde se ascundea Mormânt, avea să-i întoarcă pielea
pe dos. De fapt, mai mult decât atât.
Se opri înaintea unei uşi stranii din fier, într-o alee tăcută.
Bătăuşi angajaţi stăteau de pază afară; ea le plăti taxa de
intrare în arginţi, iar ei îi deschiseră uşa. În dugheana
subterană puteai găsi asasinii, monştrii şi damnaţii
Adarlanului. Scursurile veneau aici ca să facă schimb de
poveşti şi să încheie târguri, şi aici avea să audă zvonuri
despre unde îl putea găsi pe asasinul Nehemiei.
Cu siguranţă, Mormânt primise un onorariu substanţial
pentru serviciile lui, iar acum probabil îşi cheltuia ca un
nesăbuit banii mânjiţi de sânge – un chef care nu avea să
treacă neobservat. El voia ca oamenii să ştie că o ucisese pe
prinţesă; voia să fie numit noul Asasin al Adarlanului. Voia şi
ca Celaena să ştie, de asemenea.
În timp ce cobora scările spre Vaults, duhoarea de bere şi
corpuri nespălate o lovi ca o piatră în faţă. Nu mai fusese de
ceva timp într-o grotă mizerabilă ca asta.
Camera principală era luminată în mod strategic: un
candelabru atârna în centrul încăperii, dar de-a lungul
pereţilor nu era atât de multă lumină pentru cei care căutau
să nu fie văzuţi. Toate râsetele încetară când ea trecu printre
mese. Ochii roşii de fum şi alcool îi urmăreau fiecare pas.
Celaena nu cunoştea identitatea noului lord al crimei care
stăpânea acel loc şi nu îi păsa. Treaba ei nu era cu el, nu în
seara asta. Nu îşi permise să privească spre numeroasele
arene de luptă care ocupau capătul îndepărtat al camerei –
arene unde încă se adunau oameni, aplaudând pentru oricine
lupta cu pumnii şi picioarele.
Mai fusese în Vaults înainte, de multe ori în acele zile
dinaintea capturării ei. Acum că Ioan Jayne şi Rourke Farran
erau morţi, locul părea să fi trecut sub conducere nouă fără
să îşi piardă vreun pic din depravare.
Celaena merse direct la hangiu. El nu o recunoscu, dar nici
ea nu se aştepta să o facă – nu când îşi ascunsese cu atâta
grijă identitatea în toţi anii aceia.
Hangiul deja devenise palid, iar părul lui rar se rărise şi
mai mult în ultimul an şi jumătate. Încercă să tragă cu ochiul
sub gluga ei când Celaena se opri la bar, dar masca şi gluga îi
ascundeau trăsăturile.
— Ceva de băut? întrebă el, ştergându-şi sudoarea de pe
frunte.
Toţi cei din bar încă o priveau, fie discret, fie direct.
— Nu, spuse ea, vocea fiindu-i distorsionată şi gravă sub
mască.
Hangiul apucă marginea tejghelei.
— Tu – te-ai întors, spuse el încet, mai multe capete
întorcându-se spre ei. Ai scăpat.
Deci, o recunoscuse. Se întrebă dacă noii proprietari îi
purtau pică pentru că îl ucisese pe Ioan Jayne – şi cât de
multe cadavre ar fi trebuit să lase în urmă dacă se hotărau să
înceapă o luptă chiar acolo, chiar atunci. Ceea ce plănuia să
facă în această seară încălca deja prea multe reguli, depăşea
prea multe limite.
Se aplecă peste bar, încrucişându-şi picioarele. Hangiul îşi
şterse din nou fruntea şi îi turnă un coniac.
— Din partea casei, spuse ei, împingând paharul spre ea.
Celaena îl prinse, dar nu-l bău. Cum… cum ai scăpat? o
întrebă el după ce îşi umezi buzele.
Oamenii se lăsară pe spate în scaunele lor, încercând să-i
audă. Lasă-i să împrăştie zvonuri. Lasă-i să ezite înainte să îi
iasă în cale. Spera ca zvonurile să ajungă şi la Arobynn.
Spera ca el să audă şi să stea naibii departe de ea.
 — O să afli în curând, spuse ea. Dar am nevoie de tine.
El ridică din sprâncene.
— De mine?
— Am venit să caut un bărbat, spuse ea cu vocea răguşită
şi spartă. Un bărbat care a câştigat recent o sumă foarte
mare în aur. Pentru uciderea prinţesei din Eyllwe. I se spune
Mormânt. Trebuie să aflu unde este.
— Nu ştiu.
Chipul hangiului deveni şi mai palid.
Celaena băgă mâna în buzunar şi scoase un pumn plin de
bijuterii vechi, sclipitoare, şi aur. Toţi ochii erau acum aţintiţi
asupra lor.
— Dă-mi voie să repet întrebarea, hangiule, spuse ea.
*
Asasinul care îşi spunea Mormânt fugea.
Nu ştia de cât timp îl vâna ea. Trecuse mai bine de o
săptămână de când o ucisese pe prinţesă; o săptămână şi
nimeni nu privise măcar în direcţia lui. Credea că scăpase cu
crima – şi chiar începuse să se întrebe dacă ar fi trebuit să fie
şi mai inventiv cu cadavrul, dacă ar fi trebuit să lase un fel de
carte de vizită în urmă. Dar toate astea se schimbaseră în
acea noapte.
Stătuse şi băuse la tejgheaua tavernei lui preferate cânii
camera ticsită de oameni devenise brusc tăcută. Se întorsese
şi o văzuse stând în prag, strigându-l pe nume, arătând mai
mult ca o fantomă decât ca un om. Ecoul numelui său nici
nu apucă să se stingă în încăpere, că Mormânt o şi rupse la
fugă. Ieşind prin uşa din spate. Nu auzea paşi, dar ştia că ea
era în urma lui, ivindu-se din umbre şi ceaţă.
El alergă pe alei şi străzi lăturalnice, sărind peste ziduri,
împleticindu-se prin mahala. Orice pentru a o obosi, pentru a
o epuiza. Avea să se oprească pe o stradă pustie şi tăcută.
Acolo avea să scoată cuţitele pe care le avea prinse pe piele şi
să o facă să plătească pentru felul în care îl umilise în
competiţie. Pentru felul în care îl batjocorise, pentru cum îi
spărsese nasul şi îi aruncase batista pe piept.
 Căţea arogantă şi proastă.
Se clătină când luă colţul, respirând greoi şi sacadat. Avea
doar trei pumnale la el. Avea să le facă să conteze, totuşi.
Când ea apăruse la tavernă, el observase imediat sabia lată
peste umărul ei şi cuţitele sclipitoare prinse la şoldurile ei.
Dar o putea face să plătească, deşi el avea doar câteva cuţite.
Mormânt ajunsese la jumătatea unei alei pavate când îşi
dădu seama că era o fundătură, iar zidul din capăt era prea
înalt ca să-l poată sări. Aici, deci. În curând avea să o facă să
ceară îndurare, înainte să o taie în bucăţi şi bucăţele.
Scoţându-şi unul dintre pumnale, zâmbi şi se întoarse spre
strada din spatele lui.
O ceaţă albăstruie plutea în aer, iar un şobolan traversă
aleea îngustă. Nu auzea niciun zgomot, doar sunetele
îndepărtate ale unei petreceri. Poate că o făcuse să îi piardă
urma. Proştii ăia regali făcuseră cea mai mare greşeală când
o numiseră Campion. Asta spusese clientul lui când îl
angajase.
Aşteptă un moment, încă privind intrarea dinspre stradă,
apoi îşi permise să respire, surprins să descopere că se
simţea puţin dezamăgit.
Campionul regelui, pe naiba. Nu fusese deloc greu să scape
de ea. Iar acum avea să meargă acasă şi să primească o altă
ofertă de muncă în câteva zile. Şi apoi alta. Şi alta. Clientul
lui îi promisese că ofertele aveau să vină. Arobynn Hamei
avea să blesteme ziua în care nu îl primise pe Mormânt în
Breasla Asasinilor pentru că era prea crud cu prada lui.
Mormânt chicoti, răsucind pumnalul în mâini. Apoi ea
apăru.
Ieşi din ceaţă, nimic mai mult decât o dâră de întuneric.
Nu alerga – avea mersul ăla ţanţoş şi nesuferit. Mormânt
studie clădirile din jurul lor. Zidurile erau prea alunecoase şi
nu aveau ferestre.
Ea se apropia, pas cu pas. Chiar avea să îi facă plăcere să
o facă să sufere, aşa cum suferise prinţesa.
Zâmbind, Mormânt se retrase spre capătul aleii, oprindu-se
doar când lovi zidul din piatră cu spatele. Într-un spaţiu mai
îngust, o putea răpune. Iar în strada asta uitată, putea să o
ia încetişor şi să îi facă orice voia.
Celaena încă se apropia, iar sabia de pe spatele ei scânci
când o scoase din teacă. Lumina lunii licări pe lama alungită.
Probabil un cadou de la prinţişorul ei iubit.
Mormânt scoase al doilea pumnal din gheată. Asta nu era o
competiţie simandicoasă, ridicolă, condusă de nobilime. Aici
se aplica orice regulă.
Ea nu spunea nimic în timp ce se apropia.
Nici Mormânt nu spuse nimic când se repezi spre ea cu
ambele cuţite.
Celaena păşi în lateral, evitându-l cu o uşurinţă
înnebunitoare. Mormânt atacă din nou. Dar mult mai repede
decât o putea urmări el, Celaena se ghemui şi îi crestă tibiile
cu sabia.
El se prăbuşi pe pământul umed înainte să simtă durerea.
Deodată văzu negru şi cenuşiu şi roşu în faţa ochilor, iar
agonia îl sfâşie. Cu un pumnal încă rămas în mână, Mormânt
încercă să fugă spre zid. Dar picioarele nu răspundeau
comenzilor lui, iar braţele îl ajutară să se târască prin
murdăria umedă.
— Căţea, şuieră el printre dinţi. Căţea.
Ajunse la zid, sângele curgând din picioarele lui. Osul
fusese tăiat. Nu avea să mai poată merge. Dar tot putea găsi o
cale să o facă să plătească.
Celaena se opri la câţiva metri de el şi îşi puse sabia în
teacă, apoi scoase un pumnal lung, încrustat cu pietre
preţioase.
El o înjură cu cele mai mizerabile cuvinte la care se putuse
gândi.
Ea chicoti şi, mai rapidă ca o cobră, îi lipi un braţ de zid,
pumnalul licărind.
Durerea îi străbătu încheietura dreaptă, apoi şi pe cea
stângă când şi braţul celălalt îi fu izbit de perete. Mormânt
urlă – la propriu – când îşi văzu braţele ţintuite de zid cu
două pumnale.
Sângele lui era aproape negru în lumina lunii. El se
zvârcoli, înjurând-o iar şi iar. Avea să sângereze până la
moarte, până când ea avea să-i elibereze braţele.
Cu o tăcere supranaturală, Celaena se lăsă pe vine înaintea
lui şi îi ridică bărbia cu un alt pumnal. Mormânt gâfâi când
ea îşi apropie faţa de a lui. Nu era nimic sub glugă – nimic
din lumea pământeană. Ea nu avea chip.
— Cine te-a angajat? întrebă ea calmă.
— Pentru ce? întrebă el, aproape plângând.
S-ar fi putut preface nevinovat. O putea duce cu zăhărelul,
o putea convinge pe târfa asta arogantă că nu avusese de-a
face cu crima…
Celaena răsuci pumnalul, împungându-i-l în gât.
— Ca să o ucizi pe prinţesa Nehemia.
— N-n-nimeni. Nu ştiu despre ce vorbeşti.
Iar apoi, fără nicio ezitare, ea înfipse un alt pumnal, pe
care el nu văzuse că îl avea în mână, în coapsa lui. Atât de
adânc, încât Mormânt îi simţi vibraţia când lovi pavajul de
dedesubt. Din gât îi slobozi un urlet, iar Mormânt se zvârcoli,
încheieturile lui ridicându-se mai sus, pe lamele pumnalelor.
— Cine te-a angajat? întrebă ea din nou.
Calmă, atât de calmă.
— Aur, gemu Mormânt. Am aur.
Celaena scoase un alt pumnal şi i-l înfipse în cealaltă
coapsă, ajungând din nou la pietrele din pavaj. Mormânt ţipă
– ţipă la zeii care nu îl salvară.
— Cine te-a angajat?
— Nu ştiu despre ce vorbeşti!
După o fracţiune de secundă, ea îi scoase pumnalele din
coapsă. Mormânt aproape că făcu pe el de durere, apoi de
uşurare.
— Mulţumesc. Începu să plângă, chiar în timp ce se
gândea la cum ar putea să o pedepsească. Ea se dădu înapoi
şi îl privi. Mulţumesc, spuse el din nou.
Dar apoi, Celaena scoase un alt pumnal, unul cu muchia
zimţată, şi îl aduse deasupra mâinii lui.
— Alege un deget, spuse ea. El tremură şi scutură din cap.
Alege un deget.
— T-te rog.
O căldură umedă îi umplu pantalonii, sub fund.
— Degetul mare să fie.
— N-nu. Eu… o să-ţi spun totul! Totuşi, ea aduse lama
pumnalului mai aproape, până ce atinse baza degetului lui
mare. Nu! O să-ţi spun totul!
 CAPITOLUL 36
Dorian simţea cum începe să îşi piardă cumpătul după
atâtea ore de dezbateri, când uşile camerei de consiliu se
deschiseră violent, iar Celaena năvăli înăuntru, pelerina
neagră învolburându-se în urma ei. Toţi cei douăzeci de
bărbaţi de la masă tăcură, inclusiv tatăl lui, a cărui privire
căzu imediat pe chestia care se legăna în mâna Celaenei.
Chaol deja traversa camera de la locul lui de lângă uşă. Dar
şi el, de asemenea, se opri când văzu ce era obiectul pe care îl
adusese cu ea.
Un cap.
Pe chipul bărbatului rămăsese întipărit un ţipăt, iar
trăsăturile groteşti şi părul castaniu ciufulit, de care îl ţinea
Celaena, aveau ceva familiar. Era greu de spus când se
legăna în mâna ei.
Chaol îşi puse mâna pe sabie, devenind palid ca moartea.
Celelalte gărzi din încăpere îşi scoaseră săbiile, dar nu se
mişcară – nu aveau să se mişte până când Chaol sau regele
nu le ordona să o facă.
— Ce este? întrebă poruncitor regele.
Consilierii şi lorzii adunaţi acolo priveau îngroziţi.
Dar Celaena zâmbea, privindu-l ţintă pe unul dintre
miniştrii de la masă, şi merse direct spre el.
Şi nimeni, nici măcar tatăl lui Dorian, nu spuse nimic în
timp ce ea trânti capul tăiat pe teancul de hârtii al
ministrului.
— Cred că ăsta îţi aparţine, spuse ea, eliberând capul, care
se rostogoli într-o parte cu un bubuit. Apoi îl bătu – îl bătu –
pe ministru pe umăr înainte să dea ocol mesei şi să se aşeze
într-un scaun din capătul mesei, urcându-şi picioarele pe ea.
— Explică-te! urlă regele.
Ea îşi încrucişă braţele la piept, zâmbindu-i ministrului,
care se făcuse verde la faţă privind capul dinaintea lui.
— Am avut o mică discuţie cu Mormânt noaptea trecută,
despre prinţesa Nehemia. Mormânt, asasinul din competiţie –
şi campionul ministrului Mullison. Îţi trimite salutări,
domnule ministru! îţi mai trimite şi asta.
Celaena aruncă ceva pe masa lungă: o mică brăţară din
aur, gravată cu flori de lotus. Ceva ce ar fi purtat Nehemia.
— Îţi dau un sfat, domnule ministru, ca de la un
profesionist la altul: acoperă-ţi urmele. Şi angajează asasini
fără legături personale cu tine. Şi ai putea să încerci să nu o
faci atât de repede după ce te-ai certat în public cu ţinta ta.
Mullison îl privea pe rege cu ochi rugători.
— N-am făcut-o eu. Se îndepărtă de capul dinaintea lui.
Habar n-am despre ce vorbeşte. N-aş face niciodată una ca
asta.
— Mormânt nu mi-a spus asta, zise Celaena.
Dorian nu putea face altceva decât să se holbeze la ea. Era
diferită de creatura sălbatică din noaptea în care murise
Nehemia. Ce era ea acum, limita pe care se legăna… Wyrdul
să-i ajute pe toţi.
Dar apoi Chaol ajunse lângă scaunul ei, apucând-o de
braţ.
— Ce naiba crezi că faci?
Celaena ridică privirea spre el şi îi zâmbi blând.
— Treaba ta, aparent.
Îşi smuci mâna din strânsoarea lui, apoi se ridică din
scaun, ocolind masa. Scoase o bucată de hârtie din buzunar
şi o aruncă în faţa regelui. Impertinenţa din acea aruncare i-
ar fi adus o călătorie la eşafod, dar regele nu spuse nimic.
Urmând-o în jurul mesei, cu mâna încă pe sabie, Chaol o
privi înmărmurit. Dorian începu să se roage să nu se ajungă
la un duel – nu aici, nu din nou. Dacă îi făcea magia să se
agite din nou, iar regele vedea… Dorian nici măcar nu se
gândea la acea putere când era într-o încăpere cu atât de
mulţi potenţiali duşmani. Stătea lângă persoana care ar da
ordin să fie ucis.
Tatăl lui luă hârtia. Din locul lui, Dorian putea vedea că
este o listă cu nume, cu cel puţin cincisprezece nume.
 — Înainte de moartea nefericită a prinţesei, spuse ea, mi-
am asumat răspunderea să elimin câţiva trădători ai
coroanei. Ţinta mea, spuse Celaena, iar el ştia că tatăl lui era
conştient că se referea la Archer, m-a condus direct la ei.
Dorian nu o mai putea privi nici măcar o secundă. Ăsta nu
putea fi tot adevărul. Dar nu mersese după ei ca să-i ucidă,
se dusese să-l salveze pe Chaol. Deci, de ce minţea acum? De
ce se prefăcea că îi vânase? Ce fel de joc juca?
Dorian privi în capătul celălalt al mesei. Ministrul Mullison
încă tremura în faţa capului retezat de pe masă. Nu s-ar fi
mirat dacă ministrul ar fi vomitat chiar acolo. El era cel care
făcuse ameninţarea anonimă la viaţa Nehemiei?
După un moment, tatăl lui ridică privirea din listă şi o
studie pe asasină.
— Prea bine, Campionule. Prea bine.
Apoi Celaena şi regele Adarlanului îşi zâmbiră unul altuia,
şi fu cel mai înfricoşător lucru pe care Dorian îl văzuse
vreodată.
— Spune-i vistierului meu să te plătească dublu faţă de
luna trecută, spuse regele.
Dorian simţi cum stomacul i se urcă în gât – nu doar din
cauza capului retezat şi a hainelor ei pline de sânge, dar şi
din pricina faptului că nu putea, pentru nimic în lume, să o
găsească undeva în chipul acela pe fata pe care o iubise. Iar
din expresia lui Chaol, ştia că prietenul său simţea la fel.
Celaena făcu o plecăciune teatrală înaintea regelui,
unduind o mână înaintea ei. Apoi, cu un zâmbet lipsit de
orice urmă de căldură, îl privi pe Chaol înainte să iasă din
cameră, pelerina neagră fluturând în urma ei.
Tăcere.
Apoi atenţia lui Dorian se întoarse spre ministrul Mullison,
care de-abia apucă să şoptească „Te rog―, înainte ca regele să
îi ordone lui Chaol să îl ducă în temniţă.
*
Celaena nu terminase – nici pe departe. Poate că vărsarea
de sânge se încheiase, dar mai trebuia să viziteze o persoana
înainte să se întoarcă în dormitorul ei şi să scape de
duhoarea sângelui lui Mormânt.
Archer se odihnea când ea sosi la reşedinţa lui din oraş, iar
majordomul său nu îndrăzni să o oprească atunci cânii porni
să urce scările din faţă, năvălind pe coridorul elegant şi
deschizând uşile care dădeau în camera lui.
Archer tresări în pat, ducând o mână la umărul bandajai
Apoi o privi pe Celaena din cap până-n picioare, pumnalele
încă zărindu-se în curea ei. Încremeni.
— Îmi pare rău, spuse el.
Ea veni la piciorul patului său, privindu-i faţa palidă şi
umărul rănit.
— Ţie îţi pare rău, lui Chaol îi pare rău, tuturor le pare rău.
Spune-mi ce vreţi tu şi mişcarea ta. Spune-mi ce ştii despre
planurile regelui.
— Nu am vrut să te mint, spuse blând Archer. Dar trebuia
să ştiu dacă puteam avea încredere în tine înainte să îţi spun
adevărul. Nehemia – Celaena încercă să nu tresară la auzul
numelui prinţesei – a spus că eşti de încredere, dar trebuia să
mă asigur. Şi aveam nevoie ca şi tu să ai încredere în mine.
— Şi ai crezut că, dacă îl răpeşti pe Chaol, voi avea
încredere în tine?
— L-am răpit pentru că noi credeam că el şi regele
plănuiau să îi facă rău prinţesei. Voiam ca tu să vii în
depozitul ăla şi să auzi din gura lui Westfall că el ştia de
ameninţările la adresa ei şi nu îţi spusese: să îţi dai seama că
el este inamicul. Dacă aş fi ştiut că îţi vei pierde complet
cumpătul, nu aş fi făcut-o niciodată.
Celaena scutură din cap.
— Lista pe care mi-ai trimis-o ieri, cu oamenii din depozit –
chiar sunt morţi?
— Tu i-ai ucis, da.
Sentimentul de vinovăţie o cutremură.
— Îmi pare rău.
Şi chiar îi părea. Le memorase numele, încercase să îşi
amintească feţele lor. Avea să poarte greutatea morţii lor
pentru totdeauna. Chiar şi moartea lui Mormânt, ceea ce îi
făcuse pe aleea aceea; nu avea să uite nici asta.
— Le-am dat numele lor regelui. Ar trebui să-l ţină ocupat,
departe de voi, pentru ceva timp – cinci zile, cel mult.
Archer încuviinţă, întinzându-se din nou pe perne.
— Nehemia chiar a lucrat cu tine?
— Pentru asta a venit în Rifthold – să vadă ce se putea face
în legătură cu organizarea unei forţe în nord. Să ne dea
informaţii direct din castel. Aşa cum bănuise Celaena mereu.
Pierderea ei… Archer închise ochii. Nu o putem înlocui.
Celaena înghiţi în sec.
— Dar tu ai putea, spuse Archer, privind-o din nou. Ştiu că
tu vii din Terrasen. Deci, o parte din tine trebuie să îşi dea
seama că Terrasenul trebuie să fie liber.
„Nu eşti nimic altceva decât o laşă.―
Chipul Celaenei rămase inexpresiv.
— Fii ochii şi urechile noastre în castel, şopti Archer.
Ajută-ne! Ajută-ne şi vom putea găsi o cale să salvăm pe toată
lumea – să te salvăm pe tine. Nu ştim ce plănuieşte regele să
facă, doar că a găsit, cumva, o sursă de putere în afara
magiei, şi că probabil foloseşte acea putere ca să creeze
propriile monstruozităţi. Dar cu ce scop, nu ştim. Asta
încerca să afle Nehemia – şi erau cunoştinţe care ne puteau
salva pe toţi.
Avea să mediteze mai târziu la asta – mult mai târziu.
Pentru moment, îl privi pe Archer, apoi îşi privi hainele
murdare de sânge uscat.
— L-am găsit pe cel care a ucis-o pe Nehemia.
Archer făcu ochii mari.
— Şi?
Celaena se întoarse să iasă din cameră.
— Şi datoria a fost plătită. Ministrul Mullison l-a angajat să
scape de un ghimpe din coasta lui – pentru că ea l-a pus la
punct de prea multe ori în întrunirile consiliului. Ministrul
este acum în temniţă, îşi aşteaptă judecata.
Iar ea avea să fie acolo în fiecare minut al acelei judecăţi şi
al execuţiei de după.
Archer oftă când ea puse mâna pe mânerul uşii.
Celaena privi peste umăr, citindu-i teama şi tristeţea de pe
chip.
— Tu ai încasat o săgeată pentru mine, spuse ea încet,
privindu-i bandajele.
— Măcar atât puteam să fac după ce am provocat întreaga
încurcătură.
Celaena îşi muşcă buza şi deschise uşa.
— Avem cinci zile, apoi regele se aşteaptă să fii mort.
Pregăteşte-ţi aliaţii.
— Dar…
— Dar nimic, îl întrerupse ea. Zi mersi că nu îţi tai gâtul
pentru trucul pe care l-ai făcut. Cu săgeată sau fără săgeată,
şi indiferent de relaţia mea cu Chaol, m-ai minţit. Şi mi-ai
răpit prietena. Dacă nu ar fi fost asta – tu – aş fi fost la castel
în acea noapte. Îl fixă cu privirea, apoi continuă: Am
terminat-o cu tine. Nu vreau informaţiile tale, nu îţi voi da
informaţii şi nu îmi pasă ce se întâmplă cu tine odată ce
părăseşti oraşul, atâta timp cât nu te voi mai vedea niciodată.
Făcu un pas pe coridor.
— Celaena?
Ea privi peste umăr.
— Îmi pare rău. Ştiu cât de mult ai însemnat pentru ea – şi
ea pentru tine.
Povara pe care o evitase de când plecase pe urmele lui
Mormânt căzu deodată pe umerii ei. Era atât de obosită!
Acum că Mormânt era mort, acum că Mullison era în temniţă,
acum că nu mai avea pe cine să schilodească şi să
pedepsească – era atât, atât de obosită!
— Cinci zile; mă voi întoarce în cinci zile. Dacă nu vei fi
pregătit să părăseşti Rifthold, nu mă voi deranja să-ţi
înscenez moartea. Te voi ucide înainte să ştii că sunt în
cameră.
*
Chaol îşi menţinu chipul inexpresiv şi umerii drepţi în timp
ce tatăl lui îl studia. Salonul pentru micul dejun din
apartamentul tatălui său era însorit şi tăcut; plăcut, chiar,
dar Chaol rămase în pragul uşii, privindu-şi tatăl pentru
prima oară în zece ani.
Lordul din Anielle arăta în mare parte la fel. Doar părul îi
era puţin mai cărunt, dar chipul încă îi era viguros şi frumos,
mult prea asemănător cu al lui Chaol pentru gustul lui.
— Micul dejun se răceşte, spuse tatăl său, făcând semn cu
mâna către scaunul gol de la masă.
Primele lui cuvinte.
Chaol îşi încleştă atât de tare gura, încât îl duru, dar intră
în salonul luminos şi se aşeză pe scaun. Tatăl său îşi turnă
un pahar cu suc şi spuse fără să îl privească:
— Cel puţin, îţi umpli frumos uniforma. Din pricina
sângelui mamei tale, fratele tău are membre stângace şi un
aspect greoi.
Chaol se înfurie din pricina dezgustului cu care tatăl său
rostise „sângele mamei tale―, dar se abţinu şi îşi turnă ceai în
ceaşcă, apoi unse o felie de pâine cu unt.
— Ai de gând să rămâi mut sau o să spui şi tu ceva?
— Ce aş putea să îţi spun?
Tatăl său afişă un zâmbet palid.
— Un fiu politicos s-ar interesa de starea familiei lui.
— Nu am mai fost fiul tău de zece ani. Nu văd de ce ar
trebui să încep să mă comport acum ca unul.
Ochii tatălui său licăriră pe sabia din teaca lui Chaol,
studiind, judecând, apreciind. Chaol îşi domoli impulsul de a
pleca. Fusese o greşeală să accepte invitaţia lui. Ar fi trebuit
să ardă biletul pe care îl primise cu o noapte în urmă. Dar
după ce se asigurase că ministrul Mullison fusese închis,
morala regelui despre cum Celaena îşi bătuse joc de el şi de
gărzile lui îi afectase cumva puterea de judecată.
Iar Celaena… Chaol habar nu avea cum ieşise din
apartamentul ei. Deloc. Gărzile fuseseră în alertă şi nu
raportaseră niciun zgomot. Ferestrele nu fuseseră deschise şi
nici uşa din faţă. Iar când o întrebase pe Philippa, ea spuse
doar că uşa de la dormitorul Celaenei fusese încuiată toată
noaptea.
Celaena avea din nou secrete. Îl minţise pe rege cu privire
la oamenii pe care îi ucisese în depozit pentru a-l salva pe el.
Iar în jurul ei se ţeseau şi alte mistere, mistere pe care el ar fi
făcut bine să le descifreze dacă voia să aibă o şansă de
supravieţuire în calea furiei ei. Ce îi raportaseră oamenii lui
despre cadavrul care fusese găsit în aleea aceea…
— Spune-mi ce ai mai făcut.
— Ce vrei să ştii? spuse cu hotărâre Chaol, fără să se
atingă de mâncare sau ceai.
Tatăl lui se lăsă pe spate în scaun – un gest care odată îl
făcea pe Chaol să transpire. De obicei, însemna că lordul se
pregătea să îşi concentreze toată atenţia asupra lui, că urma
să îl judece şi să îi aplice pedepse pentru orice slăbiciune,
pentru orice pas greşit. Dar Chaol era om în toată firea acum
şi răspundea doar înaintea regelui său.
— Te bucuri de poziţia pentru care ţi-ai sacrificat
descendenţa?
— Da.
— Presupun că ţie trebuie să îţi mulţumesc pentru că am
fost târât în Rifthold. Iar dacă Eyllwe se răzvrăteşte, atunci
presupun că toţi îţi vom putea mulţumi tot ţie.
Fu nevoie de toată voinţa lui, dar Chaol doar muşcă din
pâine şi îşi privi tatăl.
Ceva ce semăna cu aprobarea licări în ochii bărbatului,
care muşcă şi el din pâine şi spuse:
— Măcar ai o femeie?
Efortul pe care îl făcu Chaol ca să rămână indiferent fu
uriaş.
— Nu.
Tatăl său zâmbi uşor.
— Mereu ai fost un mincinos groaznic.
Chaol privi spre fereastră, spre cerul lipsit de nori, care
dezvăluia primul semn al primăverii.
— Pentru binele tău, sper măcar că are sânge nobil.
 — Pentru binele meu?
— Poate că ai scuipat pe descendenţa ta, dar încă eşti un
Westfall –, iar noi nu ne căsătorim cu servitoare spălătoare de
vase.
Chaol pufai, scuturând din cap.
— Mă voi căsători cu oricine doresc, fie că este servitoare,
prinţesă sau sclavă. Şi nu va fi treaba ta.
Lordul din Anielle îşi încrucişă mâinile la piept. După o
tăcere îndelungată, spuse încet:
— Mama ta îţi duce dorul. Vrea să vii acasă.
Chaol simţi cum i se taie răsuflarea, dar îşi păstră vocea
calmă:
— Dar tu, tată?
Tatăl lui privi direct spre el – prin el.
— Dacă Eyllwe se va răscula împotriva Adarlanului, dacă
ne vom trezi înaintea unui război, atunci Anielle va avea
nevoie de un moştenitor puternic.
— Dacă l-ai pregătit pe Terrin să fie moştenitorul tău, sunt
sigur că se va descurca tocmai bine.
— Terrin este un om al cărţilor, nu un războinic. S-a
născut aşa. Dacă Eyllwe se răzvrăteşte, există şansa ca şi
oamenii sălbatici din munţii Colţ Alb să se răzvrătească, de
asemenea. Anielle va fi primul loc pe care îl vor prăda.
Visează la răzbunare de prea mult timp.
Chaol se întrebă oare cât de tare îi afecta asta mândria
tatălui său, iar o parte din el chiar îşi dorea să îl facă să
sufere.
Dar se săturase de suferinţă şi de ură. Şi de-abia dacă îi
mai rămăsese vreun strop de energie, acum că Celaena îi
spusese clar că mai degrabă ar înghiţi cărbuni încinşi decât
să îl privească din nou cu afecţiune. Acum că Celaena era –
pierdută. Aşa că spuse doar:
— Locul meu este aici. Viaţa mea este aici.
— Oamenii tăi au nevoie de tine. Vor avea nevoie de tine. Ai
fi atât de egoist încât să le întorci spatele?
— Aşa cum tatăl meu mi-a întors mie spatele?
 Lordul din Anielle zâmbi din nou, un zâmbet crud, rece.
— Ţi-ai făcut familia de ruşine atunci când ai renunţat la
titlul tău. M-ai făcut pe mine de ruşine. Dar te-ai făcut util în
anii ăştia – l-ai făcut pe Prinţul Moştenitor să se bazeze pe
tine. Iar când Dorian va fi rege, te va răsplăti, nu-i aşa? Ar
putea transforma Anielle în ducat şi ţi-ar putea da pământuri
atât de mari, încât ai putea rivaliza cu teritoriul lui
Perrington, lângă Morath.
— Ce vrei cu adevărat, tată? Să îţi protejezi oamenii sau să
foloseşti prietenia mea cu Dorian în favoarea ta?
— O să mă arunci în temniţă dacă spun că amândouă? Am
auzit că îţi place să le faci asta oamenilor care îndrăznesc să
te provoace, mai ales zilele astea.
Iar apoi, în ochii lordului, Chaol văzu licărul acela viclean
care îi arătă cât de multe ştia deja tatăl său.
— Poate că, dacă o faci, continuă lordul, femeia ta şi cu
mine putem face schimb de impresii despre condiţii.
— Dacă mă vrei înapoi în Anielle, nu reuşeşti deloc să mă
convingi.
— E nevoie să te conving? Ai eşuat în a o proteja pe
prinţesă, iar asta a dus la posibilitatea unui război. Asasina
care îţi încălzea patul nu vrea acum decât să îţi scoată
măruntaiele. Ce a mai rămas aici pentru tine, în afară de
ruşine?
Chaol bătu cu pumnul în masă, făcând tacâmurile să
zornăie.
— Destul.
Nu voia ca tatăl lui să ştie nimic despre Celaena sau despre
rămăşiţele inimii lui. Nu le lăsa pe servitoare să îi schimbe
cearşafurile pentru că încă miroseau ca ea, pentru că mergea
la culcare visând că ea încă dormea lângă el.
— Am muncit zece ani ca să ajung în poziţia asta şi va fi
nevoie de mai mult de câteva tachinări din partea ta ca să mă
faci să mă întorc în Anielle. Iar dacă tu crezi că Terrin este
slab, atunci trimite-l la mine pentru antrenamente. Poate aici
va învăţa cum se comportă bărbaţii adevăraţi.
 Chaol îşi împinse scaunul de lângă masă, zdrăngănind din
nou tacâmurile, şi ieşi furtunos pe uşă. Cinci minute.
Rezistase mai puţin de cinci minute.
Se opri în pragul uşii şi se întoarse spre tatăl său. Bărbatul
îi zâmbea vag, încă analizându-l, încă gândindu-se cât de
folositor îi putea fi.
— Dacă vorbeşti cu ea – dacă îndrăzneşti măcar să priveşti
în direcţia ei, îl avertiză Chaol, tată sau nu, te voi face să îţi
doreşti să nu fi pus niciodată piciorul în castelul ăsta.
Deşi plecă fără să aştepte să audă ceea ce avea de spus
lordul, Chaol părăsi încăperea cu sentimentul că, într-un fel,
picase direct în capcana tatălui său.
 CAPITOLUL 37
Nu avea cine altcineva să îndeplinească acea sarcină, nu
când soldaţi şi ambasadori din Eyllwe veneau să recupereze
corpul Nehemiei de unde zăcea îngropat, în cimitirul regal.
Când Celaena deschise uşa camerei care mirosise a sânge şi
durere, văzu că cineva curăţase toate urmele masacrului.
Salteaua dispăruse, iar Celaena se opri în pragul uşii, privind
cadrul patului. Poate că ar fi fost mai bine să îi lase lucrurile
Nehemiei oamenilor care veniseră să o ia înapoi în Eyllwe.
Dar oare erau prieteni de-ai ei? Gândul unor străini
atingându-i lucrurile, strângându-le ca pe orice alte obiecte, o
făcea să înnebunească de durere şi furie.
Aşa cum i se întâmplase mai devreme în acea zi, când
intrase în propria garderobă şi smulsese fiecare rochie de pe
umeraşe, scosese fiecare pereche de pantofi, fiecare tunică,
fiecare panglică şi fiecare pelerină şi le aruncă pe coridor.
Arsese rochiile care îi aminteau cel mai mult de Nehemia,
rochiile pe care le purtase la lecţiile lor, la mesele pe care le
luaseră împreună şi în timpul plimbărilor lor în jurul
castelului. De-abia când Philippa venise să o certe din pricina
fumului, Celaena se mai domolise, permiţându-i să ia orice
rochii supravieţuiseră flăcărilor şi să le doneze. Dar fusese
prea târziu să o oprească să ardă rochia pe care o purtase în
noaptea zilei de naştere a lui Chaol. Rochia aceea fusese
distrusă prima.
Iar când garderoba îi rămase pustie, puse o pungă cu aur
în mâinile Philippei şi îi spuse să cumpere haine noi. Philippa
doar îi aruncase o privire tristă – un alt lucru care o făcea pe
Celaena să o ia razna – şi plecase.
Îi luă o oră să împacheteze cu grijă toate hainele şi
bijuteriile Nehemiei, şi încercă să nu zăbovească prea mult pe
amintirile care însoţeau fiecare obiect. Sau pe mirosul de flori
de lotus care se agăţase de întreaga încăpere.
După ce sigilă toate cuferele, merse la biroul Nehemiei, pe
care încă erau împrăştiate hârtii şi cărţi, ca şi cum prinţesa
doar ieşise pentru un moment din cameră. Când se întinse
după o hârtie, privirea îi căzu pe cicatricea de pe mâna ei
dreaptă – urmele dinţilor rideracului.
Hârtiile erau acoperite cu mâzgăleli în limba Eyllwe şi – şi
cu semne Wyrd.
Nenumărate semne Wyrd, unele cu linii lungi, altele
formând simboluri ca acelea pe care Nehemia le trasase sub
patul Celaenei în urmă cu atâtea luni. Cum de spionii regelui
nu luaseră hârtiile astea? Sau nici măcar nu se sinchisise să
îi percheziţioneze apartamentul? Începu să le strângă într-un
teanc. Poate încă mai putea învăţa câte ceva despre semne,
chiar dacă Nehemia era…
„Moartă, se convinse pe sine să gândească. Nehemia este
moartă.‖
Celaena privi din nou cicatricile de pe mâna ei şi era pe
punctul de a pleca de lângă birou, când zări o carte care i se
părea cunoscută, pe jumătate acoperită de hârtii.
Era cartea din biroul lui Davis.
Acest exemplar era mai vechi, mai deteriorat, dar era
aceeaşi carte. Iar scrisă pe coperta interioară era o propoziţie
din semne Wyrd – semne atât de simple, încât şi Celaena le
putea înţelege.

„Nu te încrede în…―

Simbolul final, totuşi, era un mister. Arăta ca un balaur cu

două picioare şi aripi – sigiliul regal. Desigur că nu trebuia să
aibă încredere în regele Adarlanului.
Răsfoi cartea, căutând alte informaţii. Nimic.
Apoi întoarse cartea. Iar acolo, pe ultima copertă, Nehemia
scrisese…

„Doar cu ochiul cineva poate vedea corect.‖

Era scris în limba comună, apoi în Eyllwe, apoi în alte

limbi pe care Celaena nu le recunoştea. Diverse traduceri – ca
şi cum Celaena se întrebase dacă ghicitoarea căpăta un alt
înţeles în altă limbă. Aceeaşi carte, aceeaşi ghicitoare, acelaşi
scris pe spate.
„Bazaconiile vreunui lord puturos―, spusese Nehemia.
Dar Nehemia… Nehemia şi Archer conduseseră grupul
căruia îi aparţinuse şi Davis. Nehemia îl cunoscuse pe Davis;
îl cunoscuse şi minţise în legătură cu asta, minţise despre
ghicitoare şi…
Nehemia îi promisese. Îi promisese că nu aveau să mai
existe secrete între ele.
Promisese şi minţise. Îi promisese şi îi înşelase încrederea.
Îşi suprimă un ţipăt, cotrobăind cu disperare printre toate
hârtiile de pe birou, din cameră. Nimic. În legătură cu ce mai
minţise Nehemia?
„Doar cu ochiul.‖
Celaena îşi atinse colierul. Nehemia ştiuse despre
mormânt. Dacă dăduse informaţii acelui grup şi o încurajase
pe Celaena să privească în ochiul sculptat din zid… atunci, şi
Nehemia privise prin el. Dar, după duel, îi înapoiase Ochiul
Elenei; dacă Nehemia ar fi avut nevoie de el, l-ar fi păstrat. Iar
Archer nu dăduse semne că ar şti ceva despre asta.
Doar dacă ghicitoarea nu se referea la acest ochi.
Pentru că…
— În numele Wyrdului, şopti Celaena şi ieşi grăbită din
încăpere.
*
Mort sâsâi când ea apăru în pragul uşii mormântului.
— Plănuieşti să profanezi şi alte obiecte sacre în noaptea
asta?
Cărând un sac plin cu hârtii şi cărţi pe care le luase din
apartamentul ei, Celaena de-abia îl atinse uşor cu mâneca
când trecu pe lângă el. Dinţii din bronz ai mânerului
clănţăniră când încercă să o muşte.
Mormântul era uşor luminat de lumina lunii. Acolo, chiar
în partea opusă ochiului din zid, era un alt ochi, auriu şi
licărind.
Damaris. Era Damaris, Sabia Adevărului. Gavin nu putea
vedea decât ceea ce era corect…
„Doar cu ochiul cineva poate vedea corect.―
— Sunt atât de oarbă?
Celaena lăsă sacul din piele pe podea, cărţile şi hârtiile
împrăştiindu-se pe pietre.
— Aşa se pare! fredonă Mort. Mânerul sub formă de ochi al
sabiei era de exact aceeaşi mărime…
Celaena ridică sabia de pe piedestalul ei şi o scoase din
teacă. Semnele Wyrd de pe muchie păreau să se unduiască.
Se grăbi înapoi lângă perete.
— În caz că nu îţi dai seama, strigă Mort, trebuie să ţii
ochiul peste gaură şi să priveşti prin el.
— Ştiu asta, spuse iritată Celaena.
Şi astfel, neîndrăznind să respire în tot acest timp, Celaena
ridică mânerul în dreptul găurii, până ce amândoi ochii erau
aliniaţi. Se ridică pe vârfurile degetelor, privi înăuntru şi
gemu.
Era un poem.
Un poem lung.
Celaena scoase pergamentul şi cărbunele pe care le
îndesase în buzunar şi copie cuvintele, plimbându-se agitată
pe lângă perete în timp ce citea, memora, verifica, apoi
reţinea. De-abia după ce termină ultima strofa, îl citi cu voce
tare.

Lângă Valg, trei fură clădite

Din a Wyrdului poartă din piatră
Căci pe placul zeilor nu era din obsidian să fie făurite
Şi de piatră se temeau grozav.

În durerea lui, a ascuns unul în coroana ei,

Cea pe care a iubit-o nespus,
Să-i ţină de urât unde zăcea doamna,
În celula înstelată, ca cerul la apus.
 Al doilea fu ascuns într-un munte din foc făurit,
Unde tuturor le era interzis de pătruns,
În ciuda dorinţelor de nestăvilit.

Unde zace al treilea

Nu ni se va spune nicicând
Cu limba sau vocea
Sau cu tot aurul de pe pământ.

Celaena scutură din cap. Mai multe baliverne. Iar rima

cuvintelor „piatră― şi „grozav― lipsea. Ca să nu mai spunem de
pauza în rimă din versurile finale.
— Din moment ce ştiai că sabia putea fi folosită ca să
citeşti ghicitoarea, îi spuse ea lui Mort, atunci de ce nu mă
scapi de o durere de cap şi nu-mi spui despre ce naiba este
vorba aici?
Mort pufai:
— Mie îmi pare a ghicitoare care sugerează localizarea a
trei elemente foarte puternice.
Celaena citi din nou poezia.
— Dar trei ce? Sună ca şi cum al doilea lucru este ascuns
într-un… într-un vulcan? Iar primul şi al treilea… Celaena
scrâşni din dinţi. Poarta din piatră a Wyrdului… Pentru ce
este ghicitoarea asta? Şi de ce este aici?
— Ei, dacă nu e asta întrebarea mileniului! jubilă Mort
când Celaena merse înapoi la hârtiile şi cărţile împrăştiate în
capătul celălalt al mormântului. Ai face bine să cureţi mizeria
pe care ai adus-o aici, altfel o să le cer zeilor să trimită o
bestie îngrozitoare după tine.
— Deja s-a întâmplat; Cain ţi-a luat-o înainte acum câteva
luni. O puse pe Damaris pe piedestalul ei. Păcat că rideracul
nu te-a dat pe tine de pe uşă când a dărâmat-o.
Un gând îi trecu prin minte, iar Celaena privi peretele din
faţa ei – unde se prăbuşise în trecut, ca să evite să fie sfâşiata
de vie.
 — Cine a mutat cadavrul rideracului?
— Prinţesa Nehemia, desigur.
Celaena se întoarse spre uşă.
— Nehemia?
Mort scoase un sunet înăbuşit şi îşi blestemă gura slobodă.
— Nehemia a fost – Nehemia a fost aici? Dar eu am adus-o
în mormânt de-abia…
Chipul din bronz al lui Mort licări în lumina lumânării pe
care Celaena o aşezase înaintea uşii.
— Tu îmi spui că Nehemia a venit aici după atacul
rideracului? Că, în tot timpul ăsta, ea a ştiut despre
mormânt? Şi îmi spui de-abia acum?
Mort închise ochii.
— Nu era treaba mea.
Încă o dezamăgire. Un alt mister.
— Presupun că mai există şi alte intrări, dacă şi Cain a
putut ajunge aici, spuse ea.
— Nu mă întreba unde sunt, zise Mort, citindu-i gândurile.
N-am părăsit niciodată uşa asta.
Celaena avea sentimentul că era o altă minciună; părea să
ştie întotdeauna cum erau aşezate lucrurile în mormânt şi
când ea atingea lucruri pe care nu ar fi trebuit să le atingă.
— Atunci, la ce eşti de folos? Brannon te-a făcut doar ca să
enervezi lumea?
— Avea un simţ al umorului destul de straniu.
Gândul că Mort chiar l-a cunoscut pe străvechiul rege Fae
o făcu să se cutremure.
— Am crezut că aveai puteri. Nu poţi să spui nişte
incantaţii şi să îmi dezvălui sensul ghicitorii?
— Desigur că nu. Şi, pe lângă asta, nu este călătoria mai
importantă decât finalul?
— Nu, răspunse Celaena.
Înşiruind un amestec de blesteme şi înjurături care ar fi
putut face laptele să închege, asasina vârî hârtia în buzunar.
Trebuia să studieze ghicitoarea pe îndelete.
Dacă obiectele erau lucruri pe care Nehemia le căuta,
lucruri pentru care minţise, ca să le ţină secrete… Poate că
Celaena putea crede că Archer şi prietenii lui erau în stare să
facă bine, dar în mod sigur nu avea încredere în ei să ţină un
obiect cu puterea despre care vorbea ghicitoarea. Dacă ei deja
le căutau, atunci, poate că era în interesul ei să găsească
obiectele înaintea altcuiva. Nehemia nu îşi dăduse seama că
ghicitoarea cu ochiul se referea la Damaris, dar ştiuse care
erau cele trei obiecte? Poate că încercase să descifreze
ghicitoarea pentru că încerca să găsească obiectele înaintea
regelui!
Planurile regelui… fuseseră să găsească lucrurile astea?
Ridică lumânarea şi ieşi din încăpere.
— Spiritul de aventură te-a cuprins, în sfârşit?
— Nu încă, spuse ea, trecând pe lângă Mort. După ce avea
să afle care erau cele trei obiecte, atunci, poate că avea să
caute o cale de a merge după ele. Chiar dacă singurii vulcani
pe care îi ştia erau în Deşertul Peninsula şi nici într-o mie de
ani regele nu ar fi lăsat-o să plece de una singură într-o
călătorie atât de lungă.
— Ce păcat că sunt prins de uşa asta, oftă Mort.
Imaginează-ţi toate belelele în care vei intra încercând să
rezolvi ghicitoarea!
Mort avea dreptate; iar în timp ce Celaena urca scara
şerpuindă, se trezi dorindu-şi ca el să se fi putut mişca de
acolo. Atunci ea ar avea măcar pe cineva cu care să
vorbească. Dacă avea să fie nevoită să meargă în căutarea
acelor obiecte, orice ar fi fost, nu avea pe nimeni care să o
însoţească. Nu mai ştia nimeni adevărul.
Adevărul.
Pufai ironic. Ce adevăr era acum acolo? Că nu mai avea cu
cine să vorbească? Că Nehemia o minţise în legătură cu
atâtea lucruri? Că era posibil ca regele să caute o sursă
zdrobitoare de putere? Că era posibil ca el să aibă deja aşa
ceva? Archer menţionase o sursă de putere în afara magiei;
asta erau obiectele astea? Nehemia trebuie să fi ştiut…
Celaena încetini, lumânarea pâlpâind în adierea umeda din
casa scării, şi se aşeză pe o treaptă, îmbrăţişându-şi
genunchii la piept.
— Ce altceva mai ascundeai, Nehemia? şopti ea în
întuneric.
Nu trebuia să se întoarcă pentru a şti cine stătea în spatele
ei, când ceva argintiu şi sclipitor licări în colţul ochiului ei.
— Credeam că eşti prea epuizată ca să vii aici, îi spuse ea
primei regine a Adarlanului.
— Nu pot să stau mai mult de câteva clipe, spuse Elena,
rochia foşnindu-i când se aşeză cu câteva trepte mai sus de
Celaena.
Nu era tocmai un gest la care te-ai fi aşteptat din partea
unei regine.
Împreună, priviră în întunericul casei scării, respiraţia
Celaenei fiind singurul sunet care se auzea. Presupuse că
Elena nu avea nevoie să respire – nu scotea niciun sunet
dacă nu voia.
Celaena îşi strânse şi mai tare genunchii.
— Cum a fost? întrebă ea încet.
— Lipsit de durere, spuse la fel de încet Elena. Lipsit de
durere şi uşor.
— Ţi-a fost frică?
— Eram o femeie foarte bătrână, înconjurată de copiii mei
şi de copiii lor, şi de copiii copiilor lor. Nu avea de ce să îmi fie
teamă atunci când avea să vină timpul.
— Unde te-ai dus?
Un râset blând.
— Ştii că nu îţi pot spune asta.
Buzele Celaenei tremurară.
— Ea nu a murit ca o femeie bătrână în patul ei.
— Nu. Dar când spiritul ei şi-a părăsit corpul, nu mai
exista durere – sau teamă. Este în siguranţă acum.
Celaena încuviinţă. Rochia Elenei foşni din nou, iar apoi
regina coborî cu o treaptă deasupra ei, punându-şi un braţ pe
umerii săi. Asasina nu-şi dăduse seama cât de frig îi era până
nu se trezi aplecându-se spre căldura Elenei.
 Regina nu spuse nimic pe când Celaena îşi îngropă faţa în
mâini şi plânse, în sfârşit.
*
Mai trebuia să facă un singur lucru. Poate cel mai greu
dintre toate lucrurile pe care le făcuse de când murise
Nehemia.
Luna era deasupra tuturor, învăluind lumea într-o lumină
argintie. Deşi nu o recunoscură în veşmintele actuale, gărzile
de noapte de la mausoleul regal nu o opriseră când trecu
printre porţile din fier din spatele uneia dintre grădinile
castelului. Nehemia nu ar fi fost înmormântată în interiorul
clădirii din marmură albă, totuşi: interiorul era pentru familia
regală.
Celaena dădu ocol clădirii boltite, simţindu-se ca şi cum
balaurii din piatră de pe zidurile ei o priveau trecând.
Cei câţiva oameni care încă mai erau treji la ora aceea îşi
mutară privirile când o văzură croindu-şi drum într-acolo. Nu
îi învinovăţea. O rochie neagră şi un văl negru, fluturând,
spuneau suficient despre durerea ei şi îi ţineau pe toţi la
distanţă. Ca şi cum durerea ei ar fi fost o ciumă.
Dar nu-i păsa de ce credeau ceilalţi; hainele de doliu nu
erau pentru ei. Ocoli spatele mausoleului şi privi rândurile de
morminte din grădina pietruită de dincolo de el, palidele şi
decoloratele pietre luminate de lună. Statuete înfăţişând
orice, de la zei îndureraţi la fecioare dansând, marcau locurile
de odihnă ale nobilimii distinse, unele fiind atât de reale,
încât păreau oameni împietriţi.
Nu mai ninsese încă dinainte de moartea Nehemiei, aşa că
zări uşor mormântul ei, după pământul răscolit dinaintea lui.
Nu avea flori, nici măcar o piatră funerară. Doar pământ
proaspăt şi o sabie înfiptă în pământ – una dintre săbiile
curbate ale unui gardian mort de-al Nehemiei. Aparent,
nimeni nu se deranjase să îi pună ceva mai mult pe
mormânt, nu când urma să fie dusă înapoi în Eyllwe.
Celaena privi pământul negru, o adiere rece învolburându-i
vălul.
 Simţi o durere în piept, dar acesta era ultimul lucru pe
care îl mai avea de făcut, un ultim omagiu pe care i-l putea
aduce prietenei ei.
Celaena ridică privirea spre cer, închise ochii şi începu să
cânte.
*
Chaol îşi spuse în sinea lui că o urmărea pe Celaena doar
ca să se asigure că nu îşi făcea rău singură sau că nu rănea
pe altcineva, dar când ea se apropie de mausoleul regal, o
urmări din alte motive.
Noaptea îi oferea o acoperire bună, dar luna era destul de
luminoasă cât să îl ţină la distanţă, destul de mare cât ea să
nu-l vadă sau să-l audă apropiindu-se. Dar când văzu unde
se oprise Celaena, înţelese că nu avea niciun drept să fie
acolo. Fusese pe punctul de a pleca, când ea îşi ridicase
privirea spre lună şi începuse să cânte.
Nu cânta în nicio limbă pe care Chaol să o fi ştiut. Nu era
limba comună sau Eyllwe, sau limbile din Fenharrow sau
Melisande, sau din orice altă parte a continentului.
Limba aceea era străveche, iar fiecare cuvânt era plin de
putere şi furie, şi agonie.
Celaena nu avea o voce frumoasă. Şi multe dintre cuvinte
sunau mai degrabă a suspine, vocalele îi prelungeau durerea,
consoanele îi întăreau furia. Se bătea cu mâna în piept din
când în când, cu o eleganţă sălbatică, potrivită rochiei şi
vălului negru pe care le purta. Părul de pe ceafa i se ridică pe
măsură ce vaietele se revărsau din gura Celaenei,
nepământeşti şi stranii, un cântec de jale mai vechi decât
castelul din piatră însuşi.
Apoi cântecul se termină, finalul fiindu-i la fel de brutal şi
de brusc precum fusese moartea Nehemiei.
Ea rămase acolo pentru câteva momente, tăcută şi
nemişcată.
Chaol era pe punctul de a pleca atunci când ea se întoarse
pe jumătate spre el.
Brăţara ei subţire din argint licări în lumina lunii,
îngreunând un văl atât de secretos, încât doar el o
recunoscuse.
Un vânt bătu spre ei, făcând crengile copacilor să geamă şi
să se vaite, suflându-i vălul într-o parte.
— Celaena, spuse el rugător.
Ea nu se mişcă, tăcerea ei fiind singurul semn că îl auzise.
Şi că nu avea niciun chef să vorbească.
Oricum, ce-ar fi putut el să-i spună ca să repare ruptura
dintre ei? Îi ascunsese informaţii. Chiar dacă nu fusese direct
răspunzător de moartea Nehemiei, dacă oricare din fete ar fi
fost în alertă, şi-ar fi pregătit propriile mijloace de apărare.
Pierderea pe care o simţea Celaena, tăcerea cu care îl privea –
erau doar din vina lui.
Dacă pedeapsa pentru asta avea să fie pierderea ei, atunci
avea să o îndure.
Aşa că plecă, elogiul ei tânguitor încă răsunând prin
noapte şi învăluindu-l.
 CAPITOLUL 38
Zorile încă erau răcoroase şi cenuşii, iar Celaena stătea pe
terenul familiar al parcului de jocuri, un băţ lung legănându-
i-se în mâini. Fleetfoot stătea înaintea ei, coada sa brăzdând
iarba uscată care răzbătea prin stratul rămas de zăpadă. Dar
câinele nu schelălăia şi nu lătra, nu cerea ca băţul să fie
aruncat.
Nu, Fleetfoot doar stătea acolo, privind palatul din spatele
lor. Aşteptând pe cineva care nu mai avea să sosească
vreodată.
Celaena privi de-a lungul câmpului pustiu, ascultând
tăcerea pajiştii. Nimeni nu încercase să o împiedice să iasă
din apartamentul ei cu o noapte în urmă – sau în această
dimineaţă. Totuşi, deşi gărzile dispăruseră, de fiecare dată
când pleca din camera ei, Ress avea straniul obicei de a se
întâlni întâmplător cu ea.
Nu îi păsa dacă îi raporta toate mişcările ei lui Chaol. Nu-i
păsa nici măcar că el o spionase la mormântul Nehemiei. Să
creadă ce voia despre cântec.
Trase adânc aer în piept şi aruncă băţul cât de tare putu,
atât de departe încât se contopi cu cerul înnorat al dimineţii.
Nu-l auzi căzând pe pământ.
Fleetfoot se întoarse şi o privi pe Celaena, în ochii ei aurii
citindu-se întrebarea. Celaena se aplecă şi îi mângâie capul
cald, urechile lungi, botul suplu. Dar întrebarea rămase.
— Nu se mai întoarce, îi spuse Celaena.
Câinele continuă să aştepte.
*
Dorian îşi petrecuse jumătate din noapte în bibliotecă,
căutând prin cotloane uitate, cotrobăind prin fiecare colţ
întunecat, prin fiecare văgăună ascunsă, după cărţi despre
magie. Nu era niciuna. Nu era surprinzător, dar având în
vedere câte cărţi erau în bibliotecă şi câte coridoare
întortocheate, fu puţin dezamăgit că nu putea găsi nimic care
să merite citit.
Nici măcar nu ştia ce să facă cu o asemenea carte dacă
avea să o găsească vreodată. Nu o putea lua cu el în camera
lui, servitorii o puteau găsi acolo. Probabil că ar fi trebuit să o
pună înapoi în ascunzătoarea ei şi să se întoarcă la ea de
fiecare când putea.
Scruta cu privirea un raft construit într-un alcov din
piatră, când auzi paşi. Imediat, aşa cum exersase, scoase
cartea pe care şi-o ascunsese în interiorul hainei şi se rezemă
de perete, deschizând-o la întâmplare.
— E puţin cam întuneric pentru citit, spuse o voce de
femeie.
Suna atât de firesc, atât de naturală, încât Dorian aproape
că scăpă cartea.
Celaena stătea la câţiva metri distanţă, cu braţele
încrucişate la piept. Paşi ritmici răsunară pe podea, iar o
clipă mai târziu se lipi de perete când Fleetfoot se aruncă pe
el, dând bucuroasă din coadă şi lingându-l pe faţă.
— Pe toţi zeii, eşti uriaşă, îi spuse el câinelui.
Fleetfoot îi mai linse o dată obrazul şi porni în fugă în josul
coridorului. Dorian o privi îndepărtându-se, ridicând din
sprâncene.
— Sunt destul de sigur că orice e pe cale să facă, nu-i va
face prea fericiţi pe bibliotecari.
— Îi plac poezia şi cărţile de matematică.
Chipul Celaenei era serios şi palid, dar ochii îi licăreau
uşor amuzaţi. Purta o tunică de un albastru-închis, pe care
nu o mai văzuse niciodată, cu o broderie aurie care licărea în
lumina pală. De fapt, întreaga ei ţinută părea nouă.
Tăcerea care se aşternuse între ei îl făcu pe Dorian să se
mute de pe un picior pe altul. Ce putea el să-i spună? Ultima
oară când stătuseră atât de aproape unul de celălalt, ea îl
zgâriase pe gât cu unghiile. Avusese coşmaruri cu acel
moment.
— Te pot ajuta să găseşti ceva? o întrebă el. Comportă-te
normal, fă lucrurile simplu.
 — Prinţ Moştenitor şi bibliotecar regal?
— Bibliotecar regal neoficial, spuse el. Un titlu greu
câştigat după atâţia ani de ascuns aici pentru a evita
întâlnirile plictisitoare, pe mama şi… ei bine, orice altceva.
— Şi eu care credeam că te ascunzi doar în micul tău turn!
Dorian râse blând, dar, cumva, sunetul ucise
amuzamentul din ochii ei. Ca şi cum orice sunet vesel era
prea aspru pe rana morţii Nehemiei. Cât mai simplu, îşi
reaminti Dorian.
— Deci? Vrei să te ajut să cauţi vreo carte? Dacă aia din
mâna ta este o listă cu titluri, le pot căuta în catalog.
— Nu, spuse ea, împăturind hârtia în două. Nu e nicio
carte. Voiam doar să mă plimb.
Iar el venise într-un colţ întunecat al bibliotecii ca să
citească.
Dar el nu întinse coarda, doar pentru că Celaena putea să
îl ia şi ea la întrebări. Dacă îşi amintea ceea ce se întâmplase
când îl atacase pe Chaol, asta era. Dorian spera că nu îşi
amintea.
Se auzi un ţipăt înăbuşit de undeva din bibliotecă, urmat
de un şir de blesteme şi de paşii ritmici pe podeaua din
piatră. Apoi Fleetfoot veni alergând spre ei, cu un pergament
în gură.
— Bestie blestemată! striga un bărbat. Întoarce-te imediat!
Fleetfoot trecu în goană pe lângă ei, o pată de auriu.
O clipă mai târziu, când micul bibliotecar apăru şi îi
întrebă dacă văzuseră un câine, Celaena doar dădu din cap şi
spuse că auzise ceva din direcţia opusă. Şi apoi îi spuse să
vorbească mai încet pentru că aceea era o bibliotecă.
Cu ochii furioşi, bărbatul pufni şi o zbughi de lângă ei,
strigând puţin mai încet.
După ce plecă, Dorian se întoarse uimit spre Celaena.
— Pergamentul ăla ar fi putut fi nepreţuit.
Ea ridică din umeri.
— Omul arată de parcă i-ar prinde bine puţină mişcare.
Iar apoi, Celaena zâmbi. Ezitant la început, apoi scutură
din cap, iar zâmbetul îi deveni destul de larg cât să-i
dezvăluie dinţii.
De-abia când Celaena îl privi din nou, Dorian îşi dădu
seama că se holba la ea, încercând să facă diferenţa dintre
acest zâmbet şi cel pe care i-l afişase tatălui său în ziua în
care pusese capul lui Mormânt pe masa de consiliu.
Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Celaena spuse:
— Îmi cer iertare pentru comportamentul meu din ultima
vreme. Nu am fost… eu însămi.
Sau fusese o parte din ea pe care de obicei o ţinea ascunsă
şi într-o lesă strânsă, gândi el, dar spuse:
— Înţeleg.
Iar din felul în care ochii ei se îmblânziră, Dorian ştiu că
nu era nevoie să spună mai mult.
*
Chaol nu se ascundea de tatăl său. Nu se ascundea de
Celaena. Şi nu se ascundea de oamenii lui, care acum
simţeau o nevoie ridicolă de a avea grijă de el.
Dar biblioteca îi oferea un bun refugiu şi intimitate.
Poate şi răspunsuri.
Bibliotecarul-şef nu era în micul birou înghesuit într-unul
din zidurile bibliotecii. Aşa că întrebase un ucenic. Tânărul
neîndemânatic îi dădu câteva îndrumări vagi şi îi ură succes.
Chaol urmă instrucţiunile băiatului, urcând nişte scări din
marmură neagră şi apoi mergând de-a lungul parapetului de
la mezanin. Era pe punctul de a intra pe un coridor cu rafturi
pline cu cărţi, când îi auzi vorbind.
De fapt, auzise ţopăitul lui Fleetfoot mai întâi şi privi peste
parapetul din marmură, văzându-i pe Celaena şi pe Dorian
îndreptându-se către uşile principale. Mergeau la o distanţă
confortabilă unul de celălalt, dar… ea vorbea. Umerii îi erau
relaxaţi şi mersul calm. Atât de diferită faţă de femeia
plăsmuită din umbre şi întuneric, pe care o văzuse cu o zi în
urmă.
Ce făceau cei doi aici – împreună?
Nu era treaba lui. Sincer, Chaol era bucuros că ea vorbea
cu cineva, şi nu îşi ardea hainele şi nu măcelărea asasini
vagabonzi. Totuşi, ceva vibră în inima lui din pricina faptului
că Dorian era cel de lângă ea.
Dar ea vorbea.
Chaol se întoarse de lângă parapet şi se adânci mai departe
în bibliotecă, încercând să îşi alunge imaginea din minte. Îl
găsi pe Harlan Sensel, bibliotecarul-şef, pufnind şi gâfâind pe
unul dintre coridoarele principale ale bibliotecii, scuturând
un pumn cu fâşii de hârtie în aer.
Sensei era atât de ocupat înjurând, încât de-abia observă
când Chaol apăru în calea lui. Bibliotecarul fu nevoit să îşi
lase capul pe spate pentru a-l vedea pe Chaol şi se încruntă
la el.
— Bun, eşti aici, spuse Sensel şi îşi reluă mersul. Higgins
trebuie să fi trimis vorbă.
Chaol habar nu avea despre ce vorbea Sensel.
— E vreo problemă cu care ai nevoie de ajutor?
— Problemă! Sensel flutură hârtiile rupte. Bestii sălbatice
aleargă furioase prin biblioteca mea! Cine a lăsat creatura aia
aici? Cer să plătească!
Chaol avea sentimentul că Celaena avusese de-a face cu
asta. Doar spera ca ea şi Fleetfoot să iasă din bibliotecă
înainte ca Sensel să ajungă în birou.
— Ce fel de pergament a fost distrus? Voi cere să fie
înlocuit.
— Înlocuit! Sensel se înfurie. Să înlocuieşti asta?
— Ce este, mai exact?
— O scrisoare! O scrisoare de la un prieten foarte apropiat
mie!
Chaol îşi suprimă iritarea.
— Dacă este doar o scrisoare, atunci nu cred că proprie
tarul creaturii trebuie să plătească. Deşi, probabil că ar fi
bucuros să doneze nişte cărţi…
— Aruncă-l în temniţă! Biblioteca mea a devenit un circ!
Ştiai că o persoană ascunsă sub o pelerină se furişează
printre rafturi în fiecare noapte? Probabil că ea a dat drumul
bestiei ăleia oribile în bibliotecă! Aşa că găseşte-o şi…
— Temniţele sunt pline, minţi Chaol. Dar o să mă
interesez.
Când Sensel termină să se plângă despre vânătoarea
epuizantă în care pornise pentru a recupera scrisoarea, Chaol
se gândi dacă nu cumva era mai bine să plece.
Dar avea întrebări, iar odată ce ajunseră la mezanin şi fu
sigur că Celaena, Fleetfoot şi Dorian plecaseră, spuse:
— Am o întrebare pentru dumneavoastră, domnule.
Sensel îşi aranjă părul şi hainele, iar Chaol îşi dădu silinţa
să pară neinteresat.
— Dacă aş vrea să caut cântece funebre – elegii – din alte
regate, de unde ar trebui să încep să caut?
Sensel îi aruncă o privire confuză, apoi spuse:
— Ce subiect groaznic!
Chaol ridică din umeri şi îşi încercă norocul.
— Unul dintre oamenii mei este din Terrasen, iar mama lui
a murit de curând, aşa că aş vrea să îl onorez învăţând unul
dintre cântecele lor.
— Pentru asta te plăteşte regele? Să înveţi cântece triste şi
apoi să le faci serenade oamenilor tăi?
Chaol aproape pufni la ideea de a le cânta serenade
oamenilor lui, dar ridică din nou din umeri.
— Există cărţi unde aş putea găsi cântecele astea?
Chiar şi o zi mai târziu, Chaol nu-şi putea scoate cântecul
din cap, nu putea opri fiorul care îi străbătea şira spinării
când cuvintele îi răsunau în minte. Iar apoi, mai erau şi
celelalte cuvinte, cuvintele care schimbaseră totul:
„Întotdeauna vei fi duşmanul meu―.
Celaena ascundea ceva, un secret pe care îl păzea cu atâta
grijă, încât doar groaza şi pierderea cutremurătoare din acea
noapte o determinaseră să izbucnească astfel. Cu cât afla mai
multe despre ea, cu atât avea mai multe şanse să fie pregătii
când secretul avea să iasă la iveală.
— Hmm, spuse micul bibliotecar, coborând treptele
principale. Păi, majoritatea cântecelor nu au fost scrise
niciodată. Şi de ce ar fi fost?
— Cu siguranţă, cărturarii din Terrasen au înregistrat câte
va dintre ele. Orynth a avut cea mai mare bibliotecă din
Erilea pe vremuri, fu replica lui Chaol.
— Da, au făcut asta, spuse Sensel cu o urmă de tristeţe în
glas. Dar nu cred că s-a deranjat cineva vreodată să le
transcrie. Cel puţin, aici nu a ajuns niciunul.
— Dar în alte limbi? Gardianul meu din Terrasen a spus
ceva despre un cântec funebru pe care l-a auzit cântat în altă
limbă – deşi nu a aflat niciodată în ce limbă era.
Bibliotecarul îşi mângâie barba argintie.
— În altă limbă? Toată lumea din Terrasen vorbeşte limba
comună. Nimeni nu a mai vorbit o altă limbă acolo de o mie
de ani.
Se apropiau de birou, iar el ştia că odată ce ajungeau
acolo, micul ticălos avea să îi interzică să intre până când nu
o aducea pe Fleetfoot în faţa justiţiei. Chaol insistă:
— Deci, nu există cântece funebre în Terrasen care să fie
cântate în altă limbă?
— Nu, spuse bibliotecarul, prelungind cuvântul în timp ce
se gândea. Dar am auzit la un moment dat că, la curtea din
Terrasen, când murea vreun nobil, îşi cântau vaietele în
limba poporului Fae.
Chaol simţi cum îi îngheaţă sângele în vene şi aproape se
împiedică, dar reuşi să continue:
— Cântecele astea erau cunoscute de toată lumea – nu
doar de nobilime?
— O, nu, spuse Sensel, ascultându-l uşor distras în timp
ce recita orice poveste era în capul lui. Cântecele astea erau
sacre pentru curte. Doar cei de sânge nobil le învăţau şi le
cântau. Erau învăţate şi cântate în secret, iar morţii erau
îngropaţi la lumina lunii, când nimeni nu putea auzi
cântecele. Cel puţin, aşa spun zvonurile. Recunosc, în
curiozitatea mea morbidă, am sperat şi eu să le aud în urmă
cu zece ani, dar până când s-a încheiat măcelul, nu a mai
rămas nimeni în casele nobilimii, care să le cânte.
 Nimeni, cu excepţia…
„Întotdeauna vei fi duşmanul meu.―
— Mulţumesc, reuşi Chaol să spună, apoi se întoarse
repede, îndreptându-se spre ieşire.
Sensel strigă după el, cerându-i să jure că avea să
găsească acel câine şi să îl pedepsească, dar Chaol nu se
deranjă să răspundă.
Cărei case îi aparţinea ea? Părinţii ei nu fuseseră ucişi, pur
şi simplu – făceau parte din nobilimea care fusese executată
de către rege.
„Măcelărită.‖
Ea fusese găsită în patul lor – după ce fuseseră ucişi.
Trebuie să fi fugit până găsise un loc unde fiica unui nobil
din Terrasen se putea ascunde: Breasla Asasinilor. Învăţase
singurele abilităţi care o putea ţine în siguranţă. Ca să scape
de moarte, devenise moartea.
Indiferent de ce teritoriu fusese în stăpânirea părinţilor ei,
dacă Celaena îşi recăpăta vreodată mantia pe care o pierduse,
iar dacă Terrasenul avea să se ridice din nou…
Atunci Celaena ar putea deveni o forţă atomică – probabil
în stare să se ridice împotriva Adarlanului. Iar asta o făcea pe
Celaena mai mult decât duşmanul lui.
O făcea cea mai mare ameninţare pe care o întâlnise el
vreodată.
 CAPITOLUL 39
Ghemuită în umbra unui coş de fum pe acoperişul unei
căsuţe din oraş, Celaena supraveghea casa de lângă cea pe
care era cocoţată. În ultimele treizeci de minute se tot
strecuraseră oameni înăuntru, toţi acoperiţi de pelerine cu
glugă – părând, aparent, doar nişte clienţi dornici să scape de
frigul nopţii.
Celaena vorbise serios când îi spusese lui Archer că nu
voia să aibă de-a face cu el sau cu mişcarea lui. Şi, sincer, o
parte din ea se întreba dacă nu cumva ar trebui doar să-i
ucidă pe toţi şi să le arunce capetele la picioarele regelui. Dar
Nehemia făcuse parte din acest grup. Şi chiar dacă prinţesa
se prefăcuse că nu ştia nimic despre oamenii ăştia… încă
erau oamenii ei. Nu îl minţise pe Archer când îi spusese că îi
câştigase câteva zile în plus; după ce îl predase pe consilierul
Mullison, regele nu ezitase să îi acorde mai mult timp pentru
a-l ucide pe curtezan.
O rafală de zăpadă îi blocă vederea spre uşa din faţă a
casei lui Archer. Pentru oricine altcineva, adunarea avea să
pară ca o petrecere dată pentru clienţii lui. Celaena
recunoscu doar câteva dintre chipurile – şi corpurile – care se
grăbeau să urce scările, oameni care nu plecaseră din regat
sau nu fuseseră ucişi de ea în noaptea în care totul se dusese
dracului.
Totuşi, mai erau mulţi ale căror nume nu le ştia. Îl
recunoscu pe gardianul care stătuse între ea şi Chaol în
depozit – bărbatul care era atât de dornic să se lupte. Nu
după faţă, pentru că fusese mascat în noaptea aceea, ci după
felul în care se mişca şi după săbiile gemene pe care le avea
prinse pe spate. Încă purta glugă, dar Celaena îi zări părul
lung până la umeri licărind sub ea şi ceea ce arăta ca tenul
bronzat al unui tânăr.
Bărbatul se opri la baza treptelor, întorcându-se pentru a
da comenzi tăcute celor doi bărbaţi, şi ei purtând glugi, care îl
flancau. Încuviinţând, aceştia dispărură în noapte.
Celaena se gândi să îl urmărească pe unul din ei, dar
venise aici doar ca să îl verifice pe Archer, să vadă ce pune la
cale. Plănuise să îl tot verifice până în momentul în care avea
să urce pe vaporul acela şi să plece departe. Iar odată ce era
dus, odată ce îi va fi dat regelui cadavrul lui fals… Nu ştia ce
avea să facă atunci.
Celaena se trase mai în spate în umbra coşului când una
dintre gărzi scană acoperişurile, căutând orice semn de
pericol înainte de a-şi continua drumul – ca să supravegheze
un capăt al străzii, dacă ea bănuia corect.
Rămase în umbră pentru câteva ore, mutându-se pe
acoperişul de peste drum, ca să vadă mai bine faţa casei,
până când oaspeţii începură să plece, unul câte unul,
arătând, pentru toată lumea, ca nişte beţivi. Celaena îi
numără şi reţinu direcţiile în care o luară şi cine plecase cu
ei, dar tânărul cu săbiile gemene nu apăru.
S-ar fi convins pe sine că era doar unul dintre clienţii lui,
poate chiar iubitul lui Archer, dacă cele două gărzi ale
străinului nu s-ar fi întors şi nu s-ar fi strecurat înăuntru.
Când uşa din faţă se deschise, Celaena zări un tânăr înalt,
lat în umeri, certându-se cu Archer în hol. Stătea cu spatele
la uşă, dar îşi dăduse gluga de pe cap – confirmându-i
Celaenei că avea părul negru, până la umeri, şi era înarmat
până în dinţi. Nu putea vedea nimic altceva. Gărzile sale îl
flancară imediat, împiedicând-o să vadă mai bine înainte ca
uşa să se închidă din nou.
Nu foarte grijuliu – nu foarte retras.
Un moment mai târziu, tânărul năvăli pe uşă afară, din
nou cu gluga pe cap şi cu cei doi bărbaţi de-o parte şi de alta
a sa. Archer stătea în pragul uşii deschise, fiind vizibil palid,
cu braţele încrucişate. Tânărul se opri la baza scării,
întorcându-se spre Archer şi arătându-i un gest destul de
vulgar.
Chiar şi de la distanţă, Celaena putu vedea zâmbetul pe
care Archer i-l aruncă în schimb tânărului. Nu era nimic
amabil în el.
Îşi dori să fi fost mai aproape şi să fi auzit ce îşi spuseseră,
să fi înţeles despre ce era vorba.
Înainte, l-ar fi urmărit pe tânărul străin ca să obţină nişte
răspunsuri.
Dar asta era înainte. Acum… acum, nu-i păsa în mod
special.
Era greu să îţi pese, înţelese ea când porni înapoi spre
castel. Incredibil de greu să îţi pese când nu mai aveai pe
nimeni de care să îţi pese.
*
Celaena nu ştia ce făcea lângă uşa aceea. Deşi gărzile de la
baza turnului o lăsaseră să treacă după ce o verificaseră la
sânge pentru arme, nu se îndoi nicio clipă că vestea avea să
ajungă la Chaol.
Se întrebă dacă el ar îndrăzni să o oprească. Dacă ar
îndrăzni să mai vorbească vreodată cu ea. Cu o seară în
urmă, chiar şi de la depărtare, în lumina lunii care veghea
cimitirul, văzuse tăieturile care încă se vindecau pe obrazul
lui. Nu ştia dacă o umpluseră de satisfacţie sau de vină.
Fiecare strop de interacţiune o seca de energie. Cât de
epuizată avea să fie după noaptea asta?
Celaena oftă şi ciocăni în uşa din lemn. Întârziase cu cinci
minute – minute pe care le petrecuse gândindu-se dacă voia
cu adevărat să accepte oferta lui Dorian de a cina cu el în
apartamentul său.
Nu primi niciun răspuns, aşa că se întoarse, încercând să
evite privirile gărzilor postate pe palier. Fusese o prostie să
vină aici, oricum.
Făcu doar un pas în josul scării spiralate, când uşa se
deschise.
— Ştii, cred că asta este prima oară când vii în micul meu
turn, spuse Dorian.
Cu piciorul încă în aer, Celaena încercă să-şi recapete
curajul înainte să privească peste umăr, la prinţul
moştenitor.
 — Mă aşteptam la mai mult întuneric, spuse ea, pornind
spre uşă. E destul de confortabil.
Dorian ţinu uşa deschisă şi încuviinţă către gărzi.
— Nu e nevoie să vă îngrijoraţi, le spuse el când Celaena
intră în apartamentul său.
Asasina se aşteptase la grandoare şi eleganţă, dar turnul
lui Dorian era – păi, „confortabil‖ era un cuvânt potrivit. Şi
puţin cam sărăcăcios. Avea o tapiţerie decolorată, un
şemineu murdar de funingine, un pat cu baldachin destul de
mic şi, lângă fereastră, un birou acoperit de hârtii şi cărţi.
Munţi şi turnuri şi coloane de cărţi. Acopereau fiecare
suprafaţă, fiecare spaţiu, cât de mic, de lângă pereţi.
— Cred că ai nevoie de bibliotecarul tău, mormăi Celaena,
iar Dorian râse.
Nu îşi dăduse seama cât de mult îi lipsise acel sunet. Nu
doar râsul lui, ci şi al ei, de asemenea; orice râs, de fapt. Deşi
părea un lucru greşit, să râdă, zilele astea, îi simţea lipsa.
— Dacă ar fi după servitorii mei, toate cărţile astea ar
merge în bibliotecă. E cam complicat să ştergi praful cu ele pe
aici.
Dorian se aplecă să ridice nişte haine pe care le lăsase pe
podea.
— După dezordinea asta, mă mir că maiai servitori.
Un alt râset umplu încăperea, iar Dorian cără un morman
de haine spre o uşă, care, atunci când se deschise, dezvălui o
garderobă aproape la fel de mare ca a Celaenei, dar nu văzu
mai multe, pentru că prinţul aruncă hainele înăuntru şi
închise uşa. În capătul celălalt al camerei, o altă uşă ducea
probabil la baie.
— Am obiceiul de a le spune să plece, zise el.
— De ce?
Celaena merse la canapeaua de un roşu palid, din faţa
şemineului, şi împinse cărţile care erau îngrămădite pe ea.
— Pentru că eu ştiu unde este totul în cameră. Toate
cărţile, toate hârtiile –, iar în momentul în care ei se apucă de
curăţenie, toate lucrurile astea sunt organizate şi puse
deoparte, iar eu nu le mai pot găsi.
Merse la patul lui şi netezi cuvertura roşie, care era
mototolită, ceea ce însemna că stătuse întins în pat înainte să
apară ea.
— Nu ai oameni care să te îmbrace? Aş fi crezut că Roland
va fi servitorul tău devotat, cel puţin.
Dorian pufni, aranjându-şi pernele.
— Roland a încercat. Din fericire, în ultima vreme a avut
nişte dureri groaznice de cap şi m-a lăsat în pace.
Celaenei îi păru bine să audă asta – cumva. Ultima dată
când se deranjase să verifice, lordul din Meah devenise, într-
adevăr, destul de apropiat de Dorian, un prieten, chiar.
— Şi, continuă Dorian, pe lângă refuzul meu de a-mi găsi o
mireasă, cea mai mare supărare a mamei mele este refuzul
meu de a fi îmbrăcat de lorzi disperaţi să îmi câştige
încrederea.
Celaena nu se aştepta la asta. Dorian era întotdeauna atât
de bine îmbrăcat, încât ea presupusese că avea oameni care
făceau asta.
Prinţul merse la uşă şi le spuse gărzilor să le fie adusă
cina.
— Vin? întrebă el de lângă fereastră, unde ţinea o sticlă şi
câteva pahare.
Celaena scutură din cap, întrebându-se unde aveau să
mănânce. Biroul nu era o opţiune, iar masa de lângă şemineu
era o bibliotecă miniaturală în sine. Drept răspuns, Dorian
începu să elibereze masa.
— Scuze, spuse el ruşinat. Am vrut să strâng cărţile de pe
masă până să ajungi tu, dar m-am luat cu cititul.
Ea încuviinţă, apoi tăcerea se aşternu între ei, întreruptă
doar de bubuiturile şi gâfâielile lui în timp ce muta cărţile.
— Deci, spuse încet Dorian, pot să te întreb cum de te-ai
hotărât să mi te alături la cină? Ai fost destul de clară când
mi-ai spus că nu vrei să petreci timp cu mine – şi credeam că
ai treabă în seara asta.
De fapt, Celaena se purtase de-a dreptul groaznic cu el.
Dar Dorian rămase cu spatele la ea, ca şi cum întrebarea nu
conta.
Şi nu ştiu prea bine de ce cuvintele îi scăpară, dar asasina
spuse adevărul, oricum:
— Pentru că nu am unde să merg în altă parte.
Statul în apartamentul ei făcea durerea mai insuportabilă,
să meargă în mormânt o frustra, iar gândul la Chaol încă o
durea atât de tare, încât abia putea respira. În fiecare
dimineaţă o plimba pe Fleetfoot, apoi alerga singură prin
parcul de jocuri. Chiar şi fetele care altădată se plimbau pe
aleile grădinilor, aşteptându-l pe Chaol, încetaseră să o mai
facă.
Dorian încuviinţă, privind-o cu o blândeţe pe care ea nu o
putea suporta.
— Atunci, eşti mereu bine-venită aici.
*
Deşi cina fu tăcută, nu fu lacrimogenă. Dar Dorian observă
schimbarea din comportamentul Celaenei – ezitarea şi
precauţia din spatele cuvintelor ei, momentele când ea credea
că el nu o priveşte şi o tristeţe nesfârşită i se citea în ochi.
Continuă să vorbească cu el, totuşi, şi îi răspunse la toate
întrebările.
„Pentru că nu am unde să merg în altă parte.―
Nu fusese o insultă, nu în felul în care o spusese ea. Iar
acum că ea dormea pe canapeaua lui, iar ceasul bătuse
recent ora două, Dorian se întreba ce o împiedica să se
întoarcă în camera ei. În mod evident, nu voia să fie singură –
şi poate că avea nevoie să fie într-un loc care nu îi amintea de
Nehemia.
Corpul ei era un amestec de cicatrici; văzuse asta cu ochii
lui. Dar aceste noi cicatrici puteau fi mai adânci: durerea
pierderii Nehemiei şi, diferită, dar poate la fel de agonizantă,
pierderea lui Chaol.
O parte din el se bucura că o terminase cu Chaol. Dorian
se ura pe sine pentru asta.
*
 — Trebuie să mai fie ceva aici, îi spuse Celaena lui Mort în
timp ce cotrobăia prin mormânt în după-amiaza următoare.
Cu o zi în urmă, citise ghicitoarea până când începuseră să
o doară ochii. Totuşi, nu găsise niciun indiciu despre ce ar
putea fi obiectele, unde erau ascunse, sau de ce ghicitoarea
fusese atât de bine ascunsă în mormânt.
— Vreun fel de indiciu. Ceva care leagă ghicitoarea de
mişcarea rebelă, de Nehemia, de Elena şi de restul. Celaena
se opri între cele două sarcofage. Lumina soarelui se revărsa
înăuntru, făcând praful să sclipească. Răspunsul e pe
aproape, sunt sigură, spuse ea.
— Mă tem că nu te pot ajuta, spuse Mort. Dacă vrei un
răspuns imediat, ar trebui să găseşti un clarvăzător sau un
oracol.
Celaena se opri din nou.
— Crezi că, dacă citesc asta cuiva cu abilităţi de
clarvăzător, ar putea să… găsească vreun sens ascuns, pe
care eu îl scap din vedere?
— Poate. Deşi, din câte ştiu eu, când magia a dispărut,
odată cu ea au pierit şi cei cu acest dar.
— Da, dar tu eşti încă aici.
— Şi?
Celaena privi către tavanul din piatră, ca şi cum ar fi putut
vedea prin el, până la pământul de deasupra.
— Atunci, poate că şi alte fiinţe străvechi mai au câteva din
puterile de demult.
— Nu ştiu la ce te gândeşti, dar îţi garantez că este o idee
proastă.
Celaena rânji cu răutate.
— Sunt destul de sigură ca ai dreptate.
 CAPITOLUL 40
Celaena stătea înaintea caravanelor, privind cum corturile
erau dezmembrate. Sincronizare perfectă.
Îşi trecu o mână prin părul desprins şi îşi aranjă tunica
maronie. Podoabele ar fi atras prea mult atenţia. Şi chiar
dacă doar pentru o oră, Celaena nu se putu abţine să nu
savureze sentimentul de anonimitate, să nu se amestece
printre muncitorii de la carnaval, acei oameni care purtau pe
hainele lor praful a o sută de regate. Cum ar fi fost să aibă
acea libertate, să vadă lumea bucată cu bucată, să
călătorească pe fiecare drum… Pieptul i se încordă.
Oamenii treceau pe lângă ea, de-abia privind-o, pe măsură
ce înainta spre vagonul negru. Poate că era o prostie, dar ce
avea de pierdut dacă întreba? Dacă Picioare-galbene chiar era
o vrăjitoare, atunci poate că avea şi darul clarviziunii. Poate
că ea avea să înţeleagă ghicitoarea din mormânt.
Când Celaena ajunse la vagon, din fericire, nu erau clienţi
prin preajmă. Baba Picioare-galbene stătea pe ultima treaptă
a scării, fumând o pipă lungă, din os, a cărei cupă avea forma
unei guri care ţipă. Liniştitor.
— Vrei să priveşti în oglindă? întrebă ea, fumul
revărsându-se dintre buzele ei. Gata, te-ai hotărât să nu mai
fugi de soartă?
— Am câteva întrebări pentru tine.
Vrăjitoarea o adulmecă, iar Celaena rezistă tentaţiei de a se
trage înapoi.
— Da, duhneşti a întrebări – şi a munţii Cerbului. Din
Terrasen, aşa-i? Cum te numeşti?
Celaena îşi afundă şi mai mult mâinile în buzunare.
— Lillian Gordaina.
Vrăjitoarea scuipă pe pământ.
— Care este numele tău adevărat, Lillian? Celaena
încremeni. Picioare-galbene izbucni în râs. Haide, continuă
ea, vrei să-ţi citesc viitorul? Pot să-ţi spun cu cine te vei
mărita, câţi copii vei avea, când vei muri…
— Dacă eşti atât de pricepută cum spui, atunci ştii că nu
mă interesează lucrurile astea. Dar aş vrea să vorbesc cu
tine, spuse Celaena, arătându-i cele trei monede de aur din
palmă.
— Capră zgârcită, spuse Picioare-galbene, trăgând din nou
din pipă. Atât valorează darurile mele pentru tine?
Poate că era pierdere de timp. Şi de bani. Şi de mândrie.
Celaena se încruntă şi dădu să plece, ascunzându-şi din
nou mâinile în pelerina neagră.
— Aşteaptă, spuse Picioare-galbene.
Celaena continuă să meargă.
— Prinţul mi-a dat patru monede.
Celaena se opri şi privi peste umăr. O gheară rece îi strânse
inima.
Picioare-galbene îi zâmbi.
— Şi el a avut nişte întrebări tare interesante. A crezut că
nu l-am recunoscut, dar simt mirosul de sânge Havilliard de
la o poştă. Şapte monede de aur şi îţi răspund la toate
întrebările – şi îţi spun şi ce m-a întrebat el.
I-ar vinde întrebările lui Dorian – oricui? Acel calm familiar
o străbătu.
— De unde ştiu că nu minţi?
Dinţii din fier ai cotoroanţei licăriră în lumina torţelor.
— Ar fi rău pentru afacere dacă aş fi etichetată drept
mincinoasă. Te-ai simţi mai bine dacă aş jura pe unul dintre
zeii tăi miloşi? Sau poate pe unul de-al meu?
Celaena privi vagonul negru, prinzându-şi părul la spate. O
uşă, fără ieşire prin spate, nici urmă de vreo ieşire falsă. Nicio
cale de scăpare, doar multe avertismente în caz că cineva
intra înăuntru. Îşi verifică armele – două pumnale lungi, un
cuţit în cizmă şi trei dintre agrafele mortale de păr ale
Philippei. Mai mult decât suficient.
— Şase monede, spuse blând Celaena, şi nu voi raporta
gardianului că încerci să vinzi secretele prinţului.
— Cine spune că gardianul nu va fi interesat de ele? Ai fi
surprinsă să afli câţi oameni vor să ştie care sunt adevăratele
interese ale prinţului moştenitor.
Celaena puse şase monede din aur pe treaptă, lângă
cotoroanţă.
— Trei pentru întrebările mele, spuse ea, apropiindu-şi
chipul de al vrăjitoarei cât putu de mult. Respiraţia îi duhnea
a hoit şi a putregai. Şi trei pentru tăcerea în privinţa
prinţului.
Cotoroanţei îi sclipiră ochii, iar unghiile lungi din fier
scrâşniră unele de altele când întinse mâna ca să ia banii.
— Treci în caravană, spuse ea.
Uşa din spatele său se deschise fără niciun sunet. Un
interior întunecat zăcea dincolo de ea, presărat ici-colo cu
petice de lumină. Picioare-galbene îşi stinse pipa din os.
Celaena sperase la asta – să intre în caravană şi să evite să
fie văzută cu vrăjitoarea.
Bătrâna gâfâi când se ridică, cu o mână sprijinindu-se pe
genunchi.
— Acum îmi spui cum te cheamă?
Un vânt rece bătu dinspre caravană, strecurându-se pe
gâtul Celaenei. Trucuri de carnaval.
— Eu pun întrebările, zise Celaena şi urcă scările
vagonului.
Înăuntru erau câteva lumânări soioase, a căror lumină
licărea în toate oglinzile din caravană. Erau multe, de toate
formele şi mărimile, unele sprijinite de pereţi, altele
proptindu-se unele de celelalte ca nişte vechi prieteni, altele
fiind doar nişte cioburi atârnând de ramele lor.
Peste tot, oriunde era puţin spaţiu, erau împrăştiate hârtii
şi pergamente, borcane pline cu ierburi sau lichide, mături…
prostii.
În semiîntuneric, caravana se întindea în lung şi în lat mai
mult decât ar fi fost posibil. O cărare şerpuitoare fusese
trasată printre oglinzi, ducând în întuneric – o cărare pe care
păşea acum Picioare-galbene, de parcă ai fi avut unde în altă
parte să mergi în locul ăsta straniu.
 „Nu poate fi real – trebuie să fie o iluzie din pricina
oglinzilor.‖
Celaena privi înapoi spre uşa caravanei chiar când se
închise. Îşi scoase pumnalul înainte ca ecoul uşii să înceteze
să răsune în încăpere. Înaintea ei, Picioare-galbene chicoti,
ridicând lumânarea pe care o ţinea în mână. Suportul ei
părea să fie de forma unui craniu, încălecat pe un fel de os
mai lung.
„Trucuri ieftine şi ordinare de carnaval‖, îşi spuse Celaena
iar şi iar, răsuflarea învolburându-i-se în aerul rece din
caravană. Nimic nu era real. Dar Picioare-galbene şi
cunoştinţele pe care le avea erau.
— Vino, fato. Vino, stai lângă mine, să putem vorbi.
Celaena păşi cu grijă peste o oglindă căzută, ţinând un
ochi pe lumânarea cu suport-craniu – şi pe uşă, pe orice
potenţiale ieşiri (niciuna, din câte putea vedea deocamdată,
dar poate era vreo trapă prin podea), şi pe felul în care se
mişca femeia.
Surprinzător de repede, realiză ea şi se grăbi să o ajungă
din urmă pe Picioare-galbene. Pe măsură ce înainta prin
pădurea de oglinzi, reflecţia ei se muta de colo-colo. Într-una
dintre ele apărea scundă şi grasă, în alta înaltă şi imposibil
de slabă. Într-o alta se zări cu capul în jos, iar apoi mergând
înclinat. Fu suficient să-i dea o durere cruntă de cap.
— Ai terminat cu holbatul? spuse Picioare-galbene.
Celaena o ignoră, dar îşi puse pumnalul în teacă şi o urmă
pe femeie într-un spaţiu unde se putea sta jos, înaintea unui
cuptor sinistru, cu gratii. Nu avea niciun motiv să scoată
arma –, nu când încă avea nevoie ca Picioare-galbene să
coopereze.
Micul spaţiu era îngrădit într-un cerc lipsit de oglinzi şi alte
prostii, cu nimic mai mult decât un covoraş şi câteva scaune,
ca să fie mai primitor. Picioare-galbene merse lângă cuptor şi
luă câţiva butuci de lângă el. Celaena rămase pe marginea
covorului de un roşu şters, privind cum vrăjitoarea deschise
grilajul cuptorului, aruncă lemnele înăuntru şi închise din
nou uşa. În câteva secunde, lemnele se aprinseră cu o flacără
mare, care deveni şi mai luminoasă din pricina oglinzilor din
jur.
— Pietrele din care este făcut acest cuptor, spuse Picioare
galbene, mângâind zidul din cărămidă neagră ca pe un
animal de companie, sunt din ruinele capitalei Crochan.
Lemnul din caravana asta a fost luat din pereţii şcolilor lor
sacre. De aceea vagonul meu este… neobişnuit în interior.
Celaena nu spuse nimic. Ar fi fost uşor să eticheteze totul
drept scamatorii de carnaval, doar că vedea totul cu ochii ei.
— Deci, spuse Picioare-galbene, rămânând şi ea în
picioare, în ciuda scaunelor din lemn străvechi din jurul lor.
Întrebări.
Deşi aerul din caravană era rece, cuptorul încins îl încălzi
imediat – destul de mult cât Celaena să înceapă să se simtă
inconfortabil cu toate straturile de haine pe ea. Îi fusese
spusă o poveste odată, într-o noapte călduroasă, în Deşertul
Roşu; o poveste despre ce îi făcuse una dintre vrăjitoarele
Dinţi-din-fier unei tinere fete. Ce rămăsese din ea.
Oase albe. Nimic mai mult.
Celaena privi din nou spre cuptor şi se mută mai aproape
de uşă. Dincolo de acel mic spaţiu, mai multe oglinzi aşteptau
în întuneric – ca şi cum nici măcar lumina focului nu putea
ajunge la ele.
Picioare-galbene se aplecă mai aproape de grilaj, frecându-
şi degetele încovoiate în faţa lui. Lumina flăcărilor dansa pe
unghiile ei din fier.
— Dă-i drumul, fato, întreabă-mă!
Ce vrusese Dorian să ştie cu atâta disperare? Oare şi el
intrase în locul ăsta straniu şi înăbuşitor? Cel puţin, el
supravieţuise. Doar pentru că Picioare-galbene voia să
folosească orice informaţie putea scoate de la el. Naiv, naiv
bărbat!
Ea era diferită în vreun fel, totuşi?
Aceasta putea fi singura ei şansă de a afla ce voia să ştie,
în ciuda riscului, în ciuda a cât de complicate puteau să
devină lucrurile după aceea.
— Am găsit o ghicitoare, iar prietenii mei se tot gândesc la
răspunsul ei de câteva săptămâni. Am pus chiar şi un pariu,
spuse ea, cât de indiferentă putu. Răspunde tu, dacă eşti atât
de deşteaptă şi atotştiutoare. Mai pun o monedă la bătaie
dacă ghiceşti răspunsul.
— Copil obraznic. Îmi iroseşti timpul cu prostia asta.
Picioarele-galbene privi oglinzile, ca şi cum ar fi putut
vedea ceva ce Celaena nu vedea.
„Sau ca şi cum s-ar fi plictisit deja.―
Eliberându-se treptat de tensiunea din piept, Celaena
scoase ghicitoarea din buzunar şi o citi cu voce tare.
Când termină, Picioare-galbene întoarse uşor capul spre
Celaena, cu vocea gravă şi răguşită:
— Unde ai găsit aia?
Celaena ridică din umeri.
— Spune-mi răspunsul şi s-ar putea să-ţi spun. Ce obiecte
sunt descrise în ghicitoarea asta?
— Chei Wyrd, spuse Picioare-galbene, ochii sclipindu-i.
Descrie cele trei chei Wyrd care deschis poarta Wyrd.
Un fior de gheaţă străbătu spinarea Celaenei, dar spuse, cu
mai multă bravadă decât intenţionase:
— Spune-mi ce sunt – cheile Wyrd, poarta Wyrd. Din câte
ştiu eu, poţi să mă minţi. Aş prefera să nu mă iei drept
proastă.
— Informaţia asta nu este pentru jocurile stupide ale
muritorilor, izbucni Picioare-galbene.
Aurul licări în palma Celaenei.
— Spune-mi preţul tău.
Femeia o privi din cap până-n picioare, adulmecând-o.
— Preţul meu nu are nume, spuse vrăjitoarea. Dar aurul e
suficient pentru moment.
Celaena mai puse cinci monede din aur pe cuptor, căldura
flăcărilor arzându-i faţa. Era un foc atât de mic, dar ea era
deja leoarcă de transpiraţie.
— Odată ce afli asta, nu mai este cale de întoarcere, o
avertiză vrăjitoarea.
Iar din sclipirile din ochii lui Picioare-galbene, Celaena ştiu
că bătrâna nu crezuse nici măcar o secundă minciuna cu
pariul.
Celaena făcu un pas mai aproape.
— Spune-mi.
Picioare-galbene privi spre o altă oglindă.
— Wyrdul guvernează şi formează fundaţia acestei lumi.
Nu doar a Erileii, ci a tot ce este viu. Există lumi dincolo de
cunoştinţa noastră, lumi care stau una peste alta şi nu o
ştiu. Chiar acum, ai putea sta pe fundul oceanului altcuiva.
Wyrdul ţine aceste ţinuturi separate.
Picioarele-galbene începu să se plimbe agitată în jurul
cuptorului, pierdută în propriile cuvinte.
— Sunt porţi, zone negre în Wyrd, care permit ca viaţa să
treacă între lumi. Sunt porţi Wyrd care duc în Erilea. Tot felul
de fiinţe au trecut prin ele ultimele milioane de ani. Fiinţe
blânde, dar şi lucruri moarte şi odioase care se strecoară
printre noi când zeii nu sunt atenţi.
Picioare-galbene dispăru după o oglindă, paşii ei sacadaţi
răsunând în caravană.
— Dar în urmă cu mult timp, înainte ca oamenii să
cotropească lumea asta mizerabilă, un altfel de rău a pătruns
prin porţi: Valgul. Demoni din alt tărâm, dornici să
cucerească Erilea, şi cu forţa unei armate nesfârşite de partea
lor. În Wendlyn, s-au luptat cu Fae. Oricât ar fi încercat copiii
nemuritori, nu i-au putut învinge.
— Apoi, Fae au descoperit că demonii Valg au făcut ceva de
neiertat, continuă vrăjitoarea. Luaseră o bucată din poarta
Wyrd cu magia lor neagră şi o împărţiseră în trei părţi – trei
chei. O cheie pentru fiecare dintre regii lor. Folosindu-le pe
toate trei deodată, regii Valg puteau deschide poarta Wyrd
după bunul plac, să îi manipuleze puterea pentru a-şi spori
forţele, să permită unui şir nesfârşit de soldaţi să se reverse
în lume. Fae ştiau că trebuiau să îi oprească.
Celaena privi flăcările luminoase, apoi oglinzile şi
întunericul din vagon. Căldura era înăbuşitoare acum.
— Aşa că un grup mic de Fae a plecat să fure cheile de la
regii Valg, spuse Picioare-galbene, vocea apropiindu-i-se din
nou. Era o misiune imposibilă; mulţi dintre naivii ăia nu s-au
mai întors.
— Dar cheile Wyrd au fost într-adevăr recuperate, iar
regina Fae, Maeve, i-a izgonit pe Valg în ţinutul lor. Dar, cu
toată înţelepciunea ei, Maeve n-a putut afla cum să pună
cheile înapoi în poartă – şi nicio fierărie, niciun oţel sau altă
greutate nu le putea distruge. Astfel, Maeve, crezând că
nimeni nu ar trebui să aibă puterea lor, le-a trimis pe mare
cu Brannon Garathynius, primul rege al Terrasenului, pentru
a le ascunde pe acest continent. Şi astfel poarta Wyrd a
rămas protejată, iar puterea ei – nefolosită.
Tăcerea se aşternu în caravană. Chiar şi paşii sacadaţi ai
lui Picioare-galbene se opriră.
— Deci, ghicitoarea este o… hartă către locul unde sunt
ascunse cheile? întrebă Celaena, tremurând acum că realiza
după ce fel de putere alergau Nehemia şi toţi ceilalţi.
Şi mai rău, după care regele alerga.
— Da.
Celaena înghiţi în sec.
— Ce ar putea să facă cineva cu aceste chei Wyrd?
— Persoana care le are pe toate trei ar putea deţine
controlul asupra porţii Wyrd sparte – şi asupra întregii Erilea.
Ar putea să deschidă şi să închidă poarta după bunul plac.
Ar putea cuceri lumi noi sau să lase să treacă dincoace tot
felul de fiinţe care să o ajute să îşi atingă scopurile. Dar chiar
şi o singură cheie ar putea face pe cineva teribil de periculos.
Nu are destulă putere ca să deschidă poarta, dar destulă cât
să devină o ameninţare. Vezi tu, cheile în sine sunt putere
pură – putere care să fie modelată după placul cui o
mânuieşte. Tentant, nu-i aşa?
Cuvintele răsunară prin ea, contopindu-se cu ordinul
Elenei de a găsi şi distruge sursa răului. Rău. Răul care se
ridicase în urmă cu zece ani, când un întreg continent se
trezise brusc la mila unui singur om – un om care, cumva,
devenise de neoprit.
O sursă de putere care exista în afara magiei.
— Nu se poate.
Picioare-galbene scăpă doar un chicot de confirmare.
Celaena continuă să scuture din cap, inima bătându-i atât
de violent, încât de-abia putea respira.
— Regele are vreuna dintre cheile Wyrd? De-aia a cucerii
atât de uşor întregul continent?
Dar dacă deja făcuse asta – atunci ce planuri mai avea?
— Poate că da, spuse Picioare-galbene. Dacă ar fi să pun
rămăşag aurul meu muncit, aş spune că are cel puţin una.
Celaena scrută întunericul, oglinzile, dar doar versiuni
proprii o priveau înapoi. Nu auzi nimic, în afară de lemnul
trosnind în focul din cuptor şi de respiraţia ei sacadată.
Picioare-galbene se opri.
— Mai este ceva ce ar trebui să-mi spui? întrebă Celaena.
Niciun răspuns din partea bătrânei.
— Deci, doar o să-mi iei banii şi o să fugi? Celaena păşi
spre aleea dintre oglinzi, spre uşa care acum părea imposibil
de departe. Dacă mai am întrebări? continuă ea.
Propriile mişcări în oglindă o făcură să tresară, dar rămase
în alertă şi concentrată – amintindu-şi ce avea de făcut. Îşi
scoase ambele pumnale.
— Crezi că oţelul mă poate răni? răsună o voce care se
venea dinspre fiecare oglindă, până ce sursa ei era oriunde şi
nicăieri.
— Şi eu care credeam că ne simţim atât de bine, spuse
Celaena, făcând încă un pas.
— Ptiu! Cine se simte bine când oaspetele tău plănuieşte să
te ucidă?
Celaena zâmbi.
— Nu ăsta este motivul pentru care te îndrepţi spre uşă?
continuă Picioare-galbene. Nu ca să scapi, ci ca să te asiguri
că eu nu trec de pumnalele tale nemiloase?
— Spune-mi cui i-ai mai vândut întrebările prinţului şi te
las să pleci.
Mai devreme, fusese pe punctul de a pleca, atunci când
menţionarea lui Dorian o oprise în loc. Acum nu avea de ales
în ceea ce trebuia să facă. Ce avea să facă pentru a-l proteja
pe Dorian. Asta era ceva ce realizase cu o noapte în urmă: îi
mai rămăsese cineva – un prieten. Şi nu avea să se dea înapoi
de la nimic pentru a-l şti în siguranţă.
— Şi dacă ţi-aş spune că nu le-am vândut nimănui?
— Nu te-aş crede.
Celaena zări în sfârşit uşa. Nici urmă de vrăjitoare. Se opri,
ajunsă la mijlocul vagonului. Ar fi mai uşor să o prindă pe
femeie aici – mai rapid şi mai curat.
— Păcat, spuse Picioare-galbene, iar Celaena se întoarse
spre vocea fără trup. Trebuia să existe vreo ieşise ascunsă –
dar unde? Dacă vrăjitoarea ieşea, dacă spunea cuiva ce o
întrebase Dorian (orice ar fi fost), ce o întrebase ea însăşi…
Peste tot în jurul ei, propria reflexie tresărea şi licărea.
Rapid, curat, apoi avea să se facă nevăzută.
— Ce se întâmplă, şuieră printre dinţi Picioare-galbene,
când vânătorul devine vânat?
Cu coada ochiului, Celaena zări silueta cocoşată, lanţuri
atârnând din mâinile sale încovoiate. Se răsuci spre
vrăjitoare, pumnalul deja zburând din mâna ei – ca să o
imobilizeze, ca mai apoi să…
Oglinda după care stătuse Picioare-galbene se sparse în mii
de ţăndări.
În spatele ei se auzi un clinchet surd şi un croncănii
satisfăcut.
Cu tot antrenamentul ei, Celaena nu fu destul de rapidă să
se ferească, înainte ca lanţul greoi să o lovească şi să o
trântească cu faţa la podea.
 CAPITOLUL 41
Chaol şi Dorian stăteau la balcon şi priveau cum
carnavalul era demontat bucată cu bucată. Avea să plece a
doua zi dimineaţă, iar apoi Chaol îi putea trimite din nou pe
oamenii lui la treburi utile. Cum ar fi să se asigure că nu mai
intrau alţi asasini în castel.
Dar cea mai apăsătoare problemă a lui Chaol era Celaena.
Târziu, noaptea trecută, după ce bibliotecarul regal plecase la
culcare, Chaol se întorsese în bibliotecă şi găsise arhivele
genealogice. Cineva le deranjase ordinea, aşa că îi luase ceva
timp să găsească arborele pe care îl căuta, dar în cele din
urmă se trezi în faţa ochilor cu o listă a caselor nobililor din
Terrasen.
Niciuna dintre ele nu purta numele de Sardothien, deşi nu
era deloc surprinzător. O parte din el ştiuse întotdeauna că
nu acela era numele adevărat al Celaenei. Aşa că făcuse o
listă – o listă care acum era în buzunarul lui, arzându-i
pieptul – cu toate casele nobile din care ar putea veni
Celaena, case cu copii la vremea cuceririi Terrasenului. Erau
cel puţin şase familii care supravieţuiseră… dar dacă ea
provenea dintr-una care fusese în întregime măcelărită? Când
terminase de scris numele, realizase că nu aflase nimic nou
despre ea.
— Deci, ai de gând să mă întrebi ceva sau m-ai târât aici
doar ca să-mi îngheţe fundul aşteptând toată noaptea? spuse
Dorian.
Chaol ridică din sprâncene, iar Dorian îi aruncă un zâmbet
blând.
— Cum se simte? îl întrebă Chaol.
Auzise că luaseră cina împreună – şi că ea nu plecase din
apartamentul lui până după miezul nopţii. Oare fusese un
gest intenţionat din partea ei? Să îl facă să sufere şi mai
mult?
— Rezistă, spuse Dorian. Cât de bine poate. Şi, cum ştiu că
eşti prea mândru ca să întrebi, o să-ţi spun că nu, nu te-a
menţionat. Nici nu cred că o va face.
Chaol trase adânc aer în piept. Cum l-ar putea convinge pe
Dorian să stea departe de ea? Nu pentru că ar fi fost gelos, ci
pentru că Celaena ar putea reprezenta o ameninţare mai
mare decât şi-ar putea închipui vreodată Dorian. Doar
adevărul îl putea convinge, dar…
— Tatăl tău e foarte curios în privinţa ta, spuse Dorian.
După întrunirile consiliului, mereu mă întreabă de tine. Cred
că te vrea înapoi în Anielle.
— Ştiu.
— Vei pleca cu el?
— Vrei să plec?
— Nu eu trebuie să decid asta.
Chaol îşi încleştă dinţii. Cu siguranţă nu pleca nicăieri, nu
cât Celaena era aici. Şi nu doar din motivul că ea era cine
era.
— Nu am niciun interes să fiu lordul ţinutului Anielle.
— Unii ar ucide pentru puterea pe care o deţine Anielle.
— N-am vrut-o niciodată.
— Nu. Dorian îşi puse mâinile pe balustrada balconului.
Nu, n-ai vrut niciodată nimic pentru tine, în afară de poziţia
pe care o ai acum şi de Celaena.
Chaol deschise gura, scuzele deja formându-se pe limba
lui.
— Crezi că sunt orb? întrebă Dorian, cu o privire rece. Ştii
de ce am abordat-o la balul de Yulemas? Nu pentru că voiam
să o invit la dans, ci pentru că am văzut cum vă priveaţi unul
pe celălalt. Chiar şi atunci, ştiam ce simţi.
— Ştiai, şi totuşi ai invitat-o la dans.
Mâinile i se încleştară în pumni.
— E în stare să decidă singură. Şi a făcut-o. Dorian îi
aruncă un zâmbet amar. În privinţa amândurora, încheie el.
Chaol respiră adânc, încercând să-şi calmeze furia.
— Dacă simţi ceea se simţi, atunci de ce permiţi ca tatăl
tău să o ţină prizonieră? De ce nu găseşti o cale de a o elibera
de contract? Sau ţi-e teamă că, dacă o eliberezi, nu se va mai
întoarce niciodată la tine?
— În locul tău, aş avea grijă ce spun, zise blând Dorian.
Dar era adevărat. Deşi nu-şi putea imagina o lume fără
Celaena, Chaol ştia că trebuia să o scoată cumva din castel.
Totuşi, nu îşi putea da seama dacă trebuia să o facă pentru
binele ei sau pentru al Adarlanului.
— Tata este destul de temperamental cât să ne
pedepsească pe amândoi dacă încerc să abordez subiectul.
Sunt de acord cu tine, chiar sunt: nu este drept să o ţină aici.
Dar tot ar trebui să îţi măsori cuvintele. Prinţul moştenitor îl
privi cu superioritate. Şi să te gândeşti cui îi eşti loial.
Altădată, Chaol s-ar fi contrazis. Altădată, este posibil să fi
protestat la ideea că loialitatea sa faţă de coroană era cea mai
valoroasă calitate a lui. Dar acea loialitate, acea supunere
oarbă, fusese începutul declinului său.
Şi distrusese totul.
*
Celaena ştia că fusese inconştientă doar pentru câteva
secunde, dar fusese suficient pentru ca Picioare-galbene să îi
lege mâinile la spate cu un lanţ. Capul îi bubuia, iar sângele i
se prelingea pe gât, pătându-i tunica. Nimic prea rău avusese
răni mai grave. Armele îi dispăruseră, totuşi, aruncate
undeva în caravană. Chiar şi cele din păr şi haine. Şi din
cizme. Deşteaptă femeie!
Aşa că nici ea nu-i dădu vrăjitoarei vreo şansă să îşi dea
seama că era conştientă. Fără niciun avertisment, îşi ridică
umerii, lovind cu capul înapoi cât de tare putu.
Oase trosniră, iar Picioare-galbene urlă, dar Celaena deja
se răsucise, aducându-şi picioarele sub ea. Vrăjitoarea se
repezi spre celălalt capăt al lanţului, iute ca o viperă. Celaena
călcă cu toată puterea pe lanţul dintre ele, iar cu celălalt
picior o lovi pe Picioare-galbene în faţă.
Femeia fu aruncată, de parcă n-ar fi fost nimic altceva
decât vânt şi praf, în umbrele dintre oglinzi.
Înjurând în barbă, Celaena simţi cum fierul rece îi apasă
încheieturile. Dar fusese învăţată să se elibereze din lucruri
mai rele. Arobynn o legase din cap până în picioare şi o
făcuse să înveţe să se elibereze, chiar dacă asta însemna să
stea două zile întinsă pe pământ, în propria mizerie, sau să
îşi disloce umărul ca să scape. Deci, deloc surprinzător,
scăpă de lanţuri în câteva secunde.
Scoase o batistă din buzunar şi o folosi pentru a lua de jos
un ciob lunguieţ dintr-o oglindă. Înclinând sticla, Celaena
privi în umbra unde aterizase Picioare-galbene. Nimic. Doar o
dâră de sânge negru.
— Ştii câte tinere femei am prins în capcană în caravana
asta, în ultimii cinci sute de ani?
Glasul vrăjitoarei răsuna de pretutindeni şi de nicăieri.
— Câte vrăjitoare Crochan am distrus? continuă ea. Erau
războinice, războinice talentate şi frumoase. Aveau gust de
iarbă de vară şi apă rece şi limpede.
Confirmarea că Picioare-galbene era o vrăjitoare Dinţi-din-
fier cu sânge rece nu schimba nimic, îşi spuse Celaena în
sinea ei. Nimic, cu excepţia faptului că trebuia să găsească o
armă mai mare.
Celaena scrută caravana, uitându-se după vrăjitoare, după
pumnalele ei pierdute, după orice putea folosi împotriva
cotoroanţei. Cărţi, globuri de cristal, hârtii, chestii moarte în
borcane…
Celaena l-ar fi ratat dacă ar fi clipit. Era acoperit de praf,
dar încă licărea palid în lumina flăcărilor din cuptorul
îndepărtat. Cocoţat pe perete, deasupra unei grămezi cu
lemne pentru foc, era un topor.
Zâmbi şi îl luă de pe perete. Peste tot în jur, imaginea lui
Picioare-galbene dansa în oglinzi, existând o mie de
posibilităţi unde ar fi putut sta, privi, aşteptând.
Celaena legănă toporul către cea mai apropiată dintre ele.
Apoi spre următoarea. Şi următoarea.
Singura cale de a ucide o vrăjitoare era să îi tai capul. Aşa
îi spusese un prieten odată.
Celaena păşi printre oglinzi, spărgându-le în timp ce
trecea, iar reflecţiile cotoroanţei dispărură una câte una, până
ce adevărata vrăjitoare rămase pe aleea îngustă dintre
Celaena şi cuptor, cu lanţul în mâini.
Asasina îşi propti toporul pe umăr.
— Încă o şansă, spuse ea. Eşti de acord să nu spui
vreodată un cuvânt despre mine şi Dorian, iar eu plec de aici.
— Îţi miros minciunile, spuse Picioare-galbene.
Mai iute decât ar fi trebuit să fie posibil, se repezi spre
Celaena, zbughind-o ca un păianjen, lanţul legănându-se în
mâinile ei.
Celaena se feri de prima lovitură de lanţ. O auzi pe a doua
înainte să o vadă şi, deşi o rată, lovi o oglindă, iar cioburile se
împrăştiară peste tot. Asasina nu avu de ales şi fu nevoită să
îşi protejeze ochii, să privească în altă parte pentru o
secundă.
Fu suficient.
Lanţul i se încolăci în jurul gleznei, vrăjitoarea trase, iar
Celaena se prăbuşi la podea. Picioare-galbene se grăbi spre
ea, dar asasina se rostogoli peste cioburi, lanţul înfăşurându-
se în jurul ei, ţinând toporul cu o mână, până ce faţa i se lipi
de fibrele aspre ale covorului antic din faţa cuptorului.
Urmă o smucitură fermă a lanţului, apoi încă un sunet
şuierător. Metalul se izbi de braţul Celaenei, atât de tare şi
violent, încât dădu drumul toporului. Se rostogoli pe spate,
încă încâlcită în lanţul infernal, şi se trezi cu dinţii din fier ai
vrăjitoarei sclipind deasupra ei. Într-o secundă, Picioare-
galbene o trânti pe Celaena înapoi cu faţa pe covor.
Unghiile din fier se înfipseră în pielea ei, sugându-i
sângele, în timp ce vrăjitoarea o înşfăcă de umăr.
— Stai liniştită, fată proastă, şuieră Picioare-galbene,
întinzându-se după lanţul din apropiere.
Celaena se întinse după topor, care căzuse la doar câţiva
centimetri de ea. Braţul îi pulsă dureros şi fără milă, la fel şi
glezna. Dacă ar putea lua toporul… Vrăjitoarea se repezi la
gâtul Celaenei, cu dinţii clănţănindu-i.
Celaena se răsuci într-o parte, ferindu-se la ţanc de dinţii
ăia din fier, şi apucă în sfârşit toporul. Cu capătul bont o lovi
puternic pe bătrână în lateralul capului.
Picioare-galbene fu trântită la pământ, iar Celaena se dădu
înapoi şi ridică arma între ele.
Ridicându-se în mâini şi genunchi, vrăjitoarea scuipă
sânge negru – sânge albastru – pe covorul învechit, ochii
arzându-i.
— O să te fac să îşi doreşti să nu te fi născut vreodată. Şi
pe tine, şi pe prinţul tău.
Iar apoi, Picioare-galbene ţâşni înainte atât de repede, încât
Celaena ar fi putut jura că zbura.
Dar ajunse doar până la picioarele Celaenei.
Celaena coborî toporul, adunând în braţe toată puterea ei.
Sânge albastru ţâşni pretutindeni.
Pe faţa lui Picioare-galbene zări un zâmbet, în timp ce
capul ei decapitat se rostogoli şi se opri cu un bubuit.
Se aşternu tăcerea. Chiar şi focul, încă arzând atât de
fierbinte, încât Celaena începu din nou să transpire, părea să
fi devenit tăcut. Celaena înghiţi în sec. O dată. De două ori.
Dorian nu trebuia să afle. Deşi îşi dorea să-l certe pentru
că îi pusese vrăjitoarei întrebări pe care ea le considerase atât
de valoroase, încât fusese în stare să le vândă altora, el nu
trebuia să afle ce se întâmplase acolo. Nimeni nu trebuia să
afle.
Când, în cele din urmă, găsi puterea să se descâlcească,
pantalonii şi ghetele îi erau pătate cu un negru-albăstrui. Alte
haine pe care trebuia să le ardă. Cercetă cadavrul şi covorul
murdar şi îmbibat de sânge. Nu lucrase rapid, dar încă mai
putea lucra curat. O persoană dispărută era mai bună decât
un cadavru decapitat.
Celaena îşi îndreptă privirea spre cuptorul uriaş.
 CAPITOLUL 42
Mort chicoti când ea intră împleticindu-se pe uşa
mormântului.
— Ucigaşă de vrăjitoare, ce faci? Un alt titlu adorabil pe
care să-l adaugi în portofoliul tău.
— Cum de ai aflat despre asta? întrebă Celaena, punând
jos lumânarea.
Îşi arsese deja hainele murdare de sânge. Răspândiseră o
duhoare îngrozitoare cât fuseseră mistuite de flăcări –
trăsneau a carne putredă, la fel ca Picioare-galbene. Fleetfoot
schelălăise lângă şemineu şi încercase să o ia pe Celaena de
acolo, împingându-se în picioarele ei.
— O, îi simt mirosul pe tine, spuse Mort. Îi simt furia şi
răutatea.
Celaena îşi coborî gulerul tunicii şi îi arătă micile tăieturi
pe care i le făcuse vrăjitoarea cu unghiile ei. Le spălase şi le
dezinfectase, dar avea sentimentul că aveau să lase urme, un
colier din cicatrici.
— Ce părere ai de astea?
Mort se înfioră.
— Mă fac să fiu recunoscător că sunt făcut din bronz.
— Îmi vor face rău?
— Ai ucis o vrăjitoare – şi acum eşti marcată de una. Nu va
fi genul de rană obişnuită. Mort miji ochii. Înţelegi că este
posibil să fi dat de bucluc.
Celaena mormăi.
— Baba Picioare-galbene era un lider – o regină pentru
clanul ei, continuă Mort. Când au distrus familia Crochan, s-
au alăturat clanurilor Cioc-negru şi Sânge-albastru, în
Alianţa Dinţilor-din-fier. Ele încă mai onorează acele
jurăminte.
— Dar credeam că toate vrăjitoarele au dispărut.
— Dispărut? Vrăjitoarele Crochan şi cele care le-au urmat
se ascund de generaţii întregi. Dar clanurile din Alianţa
Dinţilor-din-fier încă mai călătoresc, aşa cum făcea şi Baba.
Deşi multe dintre ele trăiesc în locuri ascunse şi întunecate
ale lumii, mulţumite cu ticăloşia lor. Dar bănuiesc că atunci
când restul vrăjitoarelor Picioare-galbene vor afla de moartea
matroanei lor, le vor aduna pe cele din clanurile Cioc-negru şi
Sânge-albastru şi vor veni să ceară regelui răspunsuri. O să
ai noroc dacă nu o să vină pe măturile lor şi nu o să te
târască în toată treaba asta.
Celaena se strâmbă.
— Sper să te înşeli.
— Şi eu, spuse Mort, ridicând uşor din sprâncene.
Celaena petrecu o oră în mormânt, citind ghicitoarea,
analizând cuvintele vrăjitoarei. Chei Wyrd, Porţi Wyrd… Totul
era atât de straniu, de neînţeles şi de înfricoşător! Iar dacă
regele le avea – dacă avea măcar una…
Celaena se cutremură.
Când holbatul la ghicitoare nu îi mai oferi niciun răspuns,
Celaena se întoarse în camera ei pentru un somn binemeritat.
Cel puţin descoperise posibila sursă a puterii regelui. Dar
încă trebuie să afle mai multe. Iar apoi mai era adevărata
întrebare: ce plănuia regele să facă cu cheile şi nu făcuse
deja?
Celaena avea sentimentul că nu voia să afle.
Dar catacombele de sub bibliotecă puteau deţine răspunsul
la acea întrebare oribilă. Era o carte pe care o putea folosi
pentru a obţine accesul la acel răspuns – o carte în care
putea găsi vraja de acces pe care o căuta. Iar Celaena ştia că
Morţii vii avea să o găsească din momentul în care asasina
începea să o caute.
În drum spre apartamentul ei, planurile ei pentru un somn
bun dispărură, iar Celaena se întoarse în mormânt pentru a o
lua pe Damaris şi alte pumnale străvechi pe care le putea
duce.
*
Chaol nu trebuia să fie acolo. O căuta cu lumânarea – încă
o luptă care ar putea scinda castelul. Iar dacă Celaena îl
ataca din nou, Chaol ştia cu siguranţă că ar lăsa-o să îl
ucidă, daca asta voia cu adevărat.
Nici măcar nu ştia ce să-i spună. Dar trebuia să îi spună
ceva, măcar pentru a pune capăt tăcerii şi tensiunii care îl
ţineau treaz noaptea şi nu îi permiteau să se concentreze
asupra sarcinilor sale.
Ea nu era în apartamentul ei, dar el intră oricum, mergând
la biroul Celaenei. Era la fel de dezordonat ca al lui Dorian,
acoperit de hârtii şi cărţi. Poate că ar fi plecat dacă nu ar fi
văzut simbolurile stranii scrise peste tot, simboluri care îi
aminteau de semnul care arsese pe fruntea ei la duel. Cumva,
uitase de asta în lunile care trecuseră. Era… oare era cumva
legat de trecutul ei?
Privind peste umăr, ascultând ca nu cumva Philippa sau
Celaena să intre, răsfoi documentele. Doar mâzgăleli, desene
ale simbolurilor şi cuvinte subliniate la întâmplare. Poate că
nu erau nimic altceva decât mâzgăleli, încercă el să se
calmeze.
Era pe punctul de a pleca, când zări un document iţit
dintre câteva cărţi. Era scris într-o caligrafie îngrijită şi era
semnat de mulţi oameni.
Chaol îl scoase dintre cărţi şi citi.
Simţi cum picioarele îl trădează şi podeaua cască un hău
sub el.
Era testamentul Celaenei. Semnat cu două zile înainte de
moartea Nehemiei.
Iar ea îi lăsase totul – până la ultimul bănuţ – lui.
Gâtul i se încleştă în timp ce privi suma şi lista de bunuri,
incluzând un apartament într-un depozit dintr-un cartier
sărăcăcios şi toate obiectele din el.
Iar ea îi lăsase tot lui, cu o singură cerinţă: să îi dea o parte
din bunuri şi Philippei.
— Nu am de gând să îl schimb.
Chaol se întoarse rapid, zărind-o sprijinindu-se de pragul
uşii, cu braţele încrucişate la piept. Deşi poziţia era una atât
de familiară, chipul ei era rece, indiferent. Chaol lăsă
documentul să-i alunece printre degete.
Lista cu case nobile din buzunarul lui părea grea, ca de
plumb. Dacă se grăbise să tragă nişte concluzii? Poate că acel
cântec nu era unul funebru din Terrasen. Poate că era într-o
altă limbă de care el nu auzise vreodată.
Celaena îl privea ca o felină.
— Ar fi un deranj prea mare ca să îl schimb acum,
continuă ea.
Purta o sabie splendidă, care părea destul de veche, la
brâu, şi câteva pumnale pe care nu le mai văzuse înainte. De
unde le luase?
Atât de multe cuvinte încercau să îşi croiască drum din
gâtul lui, dar nu reuşeau. Toţi banii ăia – îi lăsase totul lui.
Pentru ceea ce simţea pentru el… chiar şi Dorian văzuse asta
de la început.
— Cel puţin acum, spuse ea, întorcându-se cu spatele şi
dând să plece, când regele te va concedia pentru că nu îţi faci
treaba, vei avea din ce să trăieşti.
Chaol nu putea respira. Celaena nu făcuse asta doar din
generozitate, ci şi pentru că ştia că, dacă vreodată el avea să
îşi piardă postul, ar fi fost nevoit să ia în calcul întoarcerea în
Anielle, la banii tatălui său. Şi că asta ar ucide o parte din el.
Dar ea ar trebui să fie moartă pentru ca el să primească
banii ăia. Moartă de-a dreptul, dar nu ca trădător al coroanei
– dacă murea ca trădător, atunci toate bunurile ei trebuiau să
ajungă la rege.
Iar singura cale de a muri astfel era ca ea să facă ceea ce
Chaol se temea: să se alieze cu organizaţia aceea secretă, să o
găsească pe Aelin Galathynius şi să se întoarcă în Terrasen.
Testamentul era dovada că Celaena nu avea nicio intenţie să
facă asta. Nu avea niciun plan să îşi recupereze titlul pierdut
şi nu reprezenta nicio ameninţare pentru Adarlan sau Dorian.
Se înşelase. Din nou, Chaol se înşelase.
— Ieşi din apartamentul meu, spuse ea din hol, înainte să
intre în sala de jocuri şi să trântească uşa în urma ei.
El nu plânsese când murise Nehemia, nici când o aruncase
pe Celaena în temniţă sau când se întorsese cu capul lui
Mormânt, vizibil schimbată faţă de femeia pe care ajunsese să
o iubească atât de mult.
Dar când Chaol plecă, lăsând în urma lui acel testament
blestemat, nici măcar nu ajunse în camera lui. De-abia
ajunse la un dulap gol pentru mături, când un plâns disperat
îl lovi.
 CAPITOLUL 43
Celaena stătea în camera de jocuri, privind pianul, când îl
auzi pe Chaol plecând grăbit. Nu mai cântase la pian de
săptămâni întregi.
Iniţial, fusese doar din cauză că nu avea timp. Pentru că
Archer şi mormântul, şi Chaol îi ocupau fiecare moment din
zi. Apoi murise Nehemia – şi nu mai intrase deloc în această
cameră, nici nu mai voia să vadă instrumentul, nu mai voia
să audă muzică sau să cânte vreodată.
Alungându-şi din minte întâlnirea cu Chaol, Celaena ridică
uşor capacul pianului şi mângâie clapele ivorii.
Dar nu putu să le apese, nu se putu convinge să scoată un
sunet. Nehemia ar fi trebuit să fie acolo – să o ajute în
privinţa vrăjitoarei Picioare-galbene şi cu ghicitoarea, să îi
spună ce să facă cu privire la Chaol, să zâmbească atunci
când Celaena cânta ceva special pentru ea.
Nehemia era moartă. Iar lumea… mergea înainte fără ea.
Când murise Sam, Celaena îl ascunsese în inima ei, alături
de celelalte persoane iubite – moarte –, ale căror nume le
păstra atât de secrete, încât uneori le uita. Dar Nehemia –
Nehemia nu voia să încapă acolo. Era ca şi cum inima ei era
prea plină de morţi, prea plină de acele vieţi care se sfârşiseră
înainte de vreme.
Nu o putea ascunde pe Nehemia aşa, nu când patul pătat
de sânge şi cuvintele alea blestemate încă îi bântuiau fiecare
pas, fiecare suflare.
Aşa că Celaena rămase lângă pian, trecându-şi degetele
peste clape iar şi iar, lăsând tăcerea să o devoreze.
*
O oră mai târziu, Celaena stătea în faţa scărilor stranii din
capătul coridorului uitat, cu arhive antice, un ceas ticăind
undeva în biblioteca de deasupra. Imagini cu Fae şi flora
dansau în josul scării luminate de flacăra torţei, dispărând în
adâncuri necunoscute. Găsise cartea Morţii vii aproape
imediat – lăsată pe o masă singuratică, între nişte rafturi. Ca
şi cum ar fi aşteptat-o. Şi îi luase doar câteva minute să
găsească în ea o vrajă care pretindea că poate deschide orice
uşă. O memorase rapid, exersând de câteva ori pe un dulap
încuiat.
Fusese nevoie de tot autocontrolul ei ca să nu ţipe când
auzise încuietoarea deschizându-se prima oară. Sau a doua.
Nu era de mirare că Nehemia şi familia ei ţineau secretă o
asemenea putere. Şi că regele Adarlanului o căuta pentru el
însuşi.
Privind în josul scării, Celaena o atinse pe Damaris, apoi
privi cele două pumnale încrustate care atârnau de cureaua
ei. Era bine. Nu avea motive să fie agitată. Ce fel de rău putea
să găsească într-o bibliotecă, dintre toate locurile posibile?
Cu siguranţă, regele avea ascunzători mai bune pentru
afacerile mai sinistre. În cel mai bun caz, avea să găsească
mai multe indicii care să îi spună dacă el avea, într-adevăr,
vreo cheie Wyrd şi unde o ţinea. În cel mai rău caz, avea să
dea peste persoana ascunsă de pelerină, pe care o văzuse
lângă bibliotecă în acea noapte. Dar ochii sclipitori pe care îi
zărise de cealaltă parte a uşii aparţineau vreunei rozătoare –
nimic mai mult. Iar dacă se înşela… Ei bine, orice ar fi fost,
după ce doborâse rideracul, asta nu ar trebui să fie prea greu,
corect?
Corect. Celaena păşi în faţă, apoi se opri.
Nimic. Niciun sentiment de groază, nicio avertizare
supranaturală. Nimic.
Făcu un alt pas, apoi încă unul, ţinându-şi respiraţia în
timp ce cobora, până ce nu mai zărea vârful scării. Putea jura
că gravurile de pe perete se mişcau în jurul ei, că feţele
frumoase şi sălbatice ale oamenilor Fae se întorceau să o
privească trecând.
Singurele zgomote erau ale paşilor ei şi vuietul flăcării
torţei. Un fior rece îi străbătu şira spinării, iar Celaena se opri
când abisul întunecat al coridorului se ivi în faţa ei.
Ajunse la uşa încuiată din fier o clipă mai târziu. Nu îşi
permise luxul de a-şi regândi planul şi scoase din buzunar o
bucată de cretă, cu care trasă două semne Wyrd pe uşă,
şoptind vraja în acelaşi timp. Cuvintele arseră pe limba ei,
dar când termină de rostit incantaţia, auzi un bubuit surd şi
uşa se deschise.
Înjură în barbă. Vraja chiar funcţionase. Nu voia să se
gândească la tot ce implica asta, la cum de era posibil să
funcţioneze pe fier, singurul element care se presupunea că
este imun la magie. Şi nu când erau atât de multe vrăji
cumplite în Morţii vii – vrăji care invocau demoni, înviau
morţi, îi torturau pe alţii până când cerşeau moartea…
Cu o smucitură fermă, Celaena deschise uşa, tresărind
când aceasta scârţâi pe podeaua din piatră cenuşie. O briză
râncedă şi rece îi ciufuli părul. O scoase pe Damaris.
După ce verifică de două ori că nu putea fi prinsă
înăuntru, păşi peste pragul uşii.
Torţa îi dezvălui o scară cu vreo zece trepte, care ducea
spre un alt coridor lung şi îngust. Pânze de păianjen şi praf
ocupau tot spaţiul, dar nu aspectul neglijat al locului o făcu
să se oprească.
Erau mai degrabă uşile, zecile de uşi care erau aliniate de
ambele părţi ale coridorului. Toate la fel de bizare ca uşa din
spatele ei, niciuna nedezvăluind nimic din ce ar putea fi în
spatele lor. În capătul opus al coridorului, o altă uşă din fier
licărea palid în lumina torţei.
Ce era locul ăsta?
Celaena coborî scările. Era atât de linişte! Ca şi cum chiar
şi aerul îşi ţinea răsuflarea.
Ridică torţa, cu Damaris în cealaltă mână, şi se apropie de
prima uşă din fier. Nu avea mâner, iar suprafaţa îi era
marcată de o singură linie. Uşa din faţa ei avea două linii.
Numerele unu şi doi. Numerele impare pe stânga, cele pare
pe dreapta. Celaena continuă să se mişte, aprinzând torţă
după torţă, înlăturând perdelele din pânză de păianjen. Pe
măsură ce înaintă pe coridor, numerele de pe uşi creşteau.
„E vreun fel de temniţă?‖
 Dar pe podea nu era nici urmă de sânge sau rămăşiţe de
oase sau arme. Nici măcar nu mirosea urât – doar a praf.
Uscat. Încercă să deschidă una dintre uşi, dar era încuiată.
Toate uşile erau încuiate. Iar instinctul îi spunea să le lase
aşa.
Capul îi pulsa uşor, anunţând începutul unei dureri de
cap.
Coridorul înainta, iar Celaena ajunse la uşa din capătul
îndepărtat, celulele din lateral fiind numerotate nouăzeci şi
opt şi nouăzeci şi nouă.
Dincolo de ele era uşa finală, nemarcată. Îşi puse torţa
într-un suport de lângă ultima uşă, apucă inelul de pe ea şi
încercă să o deschidă. Era mult mai uşor decât al primei uşi,
dar tot era încuiată.
Şi, spre deosebire de uşile aliniate de-a lungul coridorului,
aceasta părea să îi ceară să o descuie – ca şi cum avea nevoie
să fie deschisă. Aşa că Celaena rosti din nou vraja, desenând
semnele Wyrd pe metalul străvechi. Uşa cedă fără niciun
sunet.
„Poate că acestea erau temniţele lui Gavin. De pe vremea
lui Brannon.― Asta ar explica gravurile de pe pereţii de
deasupra. Poate că Gavin folosise aceste celule cu uşi din fier
pentru a-i întemniţa pe soldaţii-demoni din armata lui
Erawan. Sau chestiile malefice pe care Gavin şi oamenii lui le
vânau…
Celaena simţi cum i se usucă gura când trecu de a doua
uşă şi aprinse torţele în drumul ei. Din nou, lumina dezvălui
un mic set de trepte ducând într-un coridor. Acesta vira la
dreapta şi era vizibil mai scurt. Nu era nimic în umbre – doar
mai multe uşi din fier, încuiate, de-o parte şi de alta. Era atât
de linişte…
Continuă să meargă, până ce ajunse la uşa din celălalt
capăt al holului. Şaizeci şi şase de celule de data asta, toate
încuiate. Descuie uşa din capăt cu ajutorul semnelor Wyrd.
Intră într-un al treilea coridor, care de asemenea vira la
dreapta, şi descoperi că era şi mai scurt. Treizeci şi trei de
celule.
Al patrulea coridor viră din nou la dreapta, iar Celaena
numără douăzeci şi două de uşi. Durerea uşoară de cap se
transformase într-una destul de puternică, dar era atât de
departe de camera ei, iar ea era era deja aici…
Celaena se opri în faţa uşii din capătul celui de-al patrulea
tunel.
„E o spirală. Un labirint. Te duce din ce în ce mai adânc,
sub pământ…‖
Îşi muşcă buza, dar descuie uşa. Unsprezece celule. Mări
pasul şi ajunse la a cincea uşă. Nouă celule.
Se apropie de a şasea uşă şi se opri.
Un altfel de fior o străbătu în timp ce privi al şaselea portal.
„Centrul spiralei?‖
Când creta atinse uşa de fier pentru a trasa semnele Wyrd,
o voce din capul ei îi spuse să fugă. Şi, deşi Celaena îşi dorea
să o asculte, deschise uşa oricum.
Torţa dezvălui ruinele unui coridor. Bucăţi din pereţi se
prăbuşiseră, iar grinzile din lemn erau făcute aşchii. Pânze de
păianjen se întindeau peste tot, iar bucăţi zdrenţuite de cârpe
erau aruncate peste pietre şi grinzi, legănate uşor de briza
pală.
Moartea fusese aici. Şi nu cu mult timp în urmă. Dacă
locul ăsta ar fi fost la fel de străvechi precum Gavin şi
Brannon, cârpele ar fi fost ţărână acum.
Celaena privi cele trei celule de pe coridorul scurt. Mai era
o uşă în capăt, care atârna strâmbă în singura balama
rămasă. Întunericul umplea vidul de dincolo de ea.
Dar cea de-a treia celulă îi atrase atenţia. Uşa din fier
fusese dărâmată, iar suprafaţa – crestată şi îndoită. Dar nu
dinspre exterior.
Celaena o ridică pe Damaris înaintea ei şi merse spre
celula deschisă.
Orice ar fi fost înăuntru, scăpase.
Torţa nu dezvălui nimic altceva peste pragul uşii decât oase
– grămezi de oase, majoritatea făcute ţăndări.
 Se întoarse spre coridor. Nimic nu se mişcase.
Precaută, păşi în celulă.
Lanţuri din fier se legănau din pereţi, rupte acolo unde ar fi
trebuit să fie cătuşele. Pietrele negre erau acoperite de semne
albe; zeci de crestături adânci şi lungi, grupate câte patru.
„Gheare.‖
Celaena se întoarse spre uşa dărâmată. Erau nenumărate
semne pe ea.
„Cum poate cineva să facă asemenea linii în fier? În
piatră?‖
Se cutremură şi ieşi repede din celulă.
Aruncă o privire în direcţia din care venise, care era
luminată de torţele pe care le aprinsese, apoi la spaţiul
deschis şi întunecat dinaintea ei.
„Eşti aproape de centrul spiralei. Doar vezi ce este – vezi
dacă deţine vreun răspuns. Elena a spus să cauţi indicii…‖
O legănă de câteva ori pe Damaris, doar pentru a-şi
dezmorţi încheietura mâinii, desigur, apoi intră în
semiîntuneric.
Aici nu erau suporturi pentru torţe. Al şaptelea portic
scoase la iveală doar un coridor scurt şi o uşă deschisă. O a
opta poartă.
Pereţii, de-o parte şi de alta, a celei de-a opta uşi, erau
distruşi şi plini de semne de gheare. Capul îi pulsă violent,
apoi încetă când Celaena păşi mai aproape.
Dincolo de poartă zări o scară spiralată care urca atât de
sus, încât nu îi putea vedea capătul. Un urcuş direct în
întuneric.
Dar încotro?
Casa scării duhnea, iar Celaena o ţinu pe Damaris înaintea
ei în timp ce urca scările, evitând cu grijă pietrele căzute de
pe trepte.
Urcă tot mai sus, recunoscătoare pentru tot antrenamentul
de care avusese parte. Durerea de cap i se înrăutăţi, dar când
ajunse în capul scării, uită de oboseală şi de durere.
Ridică torţa. Pereţi din obsidian sclipitor o înconjurau,
înălţându-se atât de sus, încât nu putea vedea tavanul.
Celaena se afla într-un fel de cameră de la baza unui turn.
Împletindu-se prin pereţii stranii, vinişoare verzui licăreau
în lumina torţei. Mai văzuse materialul ăsta înainte. Îl
văzuse…
„Inelul regelui. Inelul de pe degetul lui Perrington. Şi al lui
Cain…‖
Asasina atinse peretele şi un şoc o străbătu, capul
bubuindu-i atât de tare, încât Celaena se legănă pe picioare.
Ochiul Elenei pulsă cu un licăr albăstrui, dar se stinse rapid,
ca şi cum lumina însăşi fusese absorbită de perete şi
devorată.
Celaena porni înapoi, spre scări.
„Pe toţi zeii! Ce e asta?―
Drept răspuns, o bubuitură zgudui turnul, atât de tare
încât Celaena tresări. Sunetul răsună cu un ecou metalic.
Ridică privirea spre întunericul de deasupra.
— Ştiu unde sunt, şopti ea în timp ce sunetul se stinse.
Turnul cu ceas.
 CAPITOLUL 44
Dorian privi scara spiralată. Celaena descoperise
catacombele legendare de sub bibliotecă. Desigur că o făcuse.
Dacă exista cineva în Erilea care putea găsi aşa ceva, aceea
era Celaena.
Se pregătea să meargă la masa de prânz, când o văzuse pe
Celaena intrând în bibliotecă, cu o sabie prinsă pe spate.
Poate că ar fi lăsat-o să meargă în treburile ei dacă nu i-ar fi
observat părul prins. Celaena nu-şi prindea niciodată părul la
spate; decât dacă se lupta. Şi când ştia că are să se lase cu…
dezordine.
Nu o spiona. Şi nu se furişa. Dorian era doar curios. O
urmă prin coridoarele lungi şi camerele uitate, rămânând
destul de departe în spatele ei, şi fiind tăcut, aşa cum îl
învăţaseră Chaol şi Brullo în urmă cu mulţi ani. O urmărise
pe Celaena până când ea dispăru în josul acelor scări, cu o
privire suspicioasă peste umăr.
Da, Celaena plănuia ceva. Aşa că Dorian aşteptă. Un
minut. Cinci minute. Zece minute, apoi porni după ea. Ca să
facă să pară o coincidenţă dacă se întâlneau.
Iar acum, ce vedea? Nimic, doar resturi. Pergamente vechi
şi cărţi aruncate peste tot. În capătul coridorului era o a doua
scară spiralată, luminată în acelaşi fel ca prima.
Un fior îl străbătu. Nu-i plăcea deloc situaţia. Ce făcea
Celaena aici?
Drept răspuns, magia lui îi strigă să alerge în direcţia
opusă – să găsească ajutor. Dar biblioteca era departe, iar
până ajungea el acolo, ceva se putea întâmpla. Era posibil să
se fi întâmplat deja ceva.
Dorian coborî grăbit scările şi găsi un coridor slab luminat,
cu o singură uşă lăsată întredeschisă, marcată cu două
semne trasate cu cretă. Când văzu uşile aliniate de pe
coridor, încremeni. Fierul duhnea, cumva – şi îi răscoli
stomacul.
 — Celaena? strigă el. Niciun răspuns. Celaena?
Nimic.
Trebuia să îi spună să iasă de acolo. Orice ar fi fost locul
acela, niciunul din ei nu trebuia să se afle aici. Chiar dacă
puterea din venele lui nu îi spunea asta, Dorian ştia. Trebuia
să o scoată de acolo.
Prinţul coborî treptele.
*
Celaena pe jumătate alerga, pe jumătate sărea treptele,
îndepărtându-se de interiorul turnului cu ceas cât de repede
putea. Deşi trecuseră luni bune de la întâlnirea cu morţii, din
timpul duelului cu Cain, amintirea momentului când fusese
izbită de zidul negru al turnului încă era prea vie. Îi putea
vedea rânjind spre ea şi îşi aminti cuvintele Elenei de
Samhuinn, despre cei opt gardieni din turnul cu ceas, de care
trebuia să stea departe.
Capul o durea atât de tare, încât de-abia se putea
concentra pe treptele de sub picioarele ei.
Ce fusese aici? Asta nu avea de-a face cu Gavin sau cu
Brannon. Poate că temniţa fusese construită atunci, dar asta
– toată situaţia asta – trebuia să aibă legătură cu regele.
Pentru că el construise turnul cu ceas; îl construise din…

Căci pe placul zeilor nu era din obsidian să fie făurite

Şi de piatră se temeau grozav.

Dar – dar se presupunea că acele chei sunt mici. Nu

gigantice, ca turnul cu ceas. Nu…
Celaena ajunse la baza scărilor turnului şi încremeni când
privi coridorul pe care se afla celula distrusă.
Torţele fuseseră stinse. Privi în urma ei. Întunericul părea
să se extindă, întinzându-se după ea. Nu era singură.
Strângând în mână propria torţă, respirând cu calm, se
strecură în coridorul ruinat. Nimic – niciun sunet, niciun
semn că ar fi şi altă persoană în încăpere. Dar…
La jumătatea drumului, se opri din nou şi lăsă jos torţa.
Marcase toate cotiturile, îşi numărase paşii când venise aici.
Cunoştea drumul pe întuneric, l-ar fi putut parcurge cu ochii
închişi. Iar dacă nu era singură aici, torţa era ca un far. Şi nu
avea chef să fie o ţintă pentru nimeni. Stinse torţa cu
călcâiul.
Întuneric deplin.
O ridică pe Damaris mai sus, obişnuindu-şi privirea cu
bezna. Doar că nu era beznă totală. Un licăr slab pulsa din
amuleta ei – un licăr care îi permitea să vadă doar formele
obscure, ca şi cum întunericul era prea puternic pentru Ochi.
Părul de pe ceafa i se ridică. Singura dată când mai văzuse
amuleta licărind astfel… Pipăind peretele cu cealaltă mână,
neîndrăznind să se întoarcă, înaintă cu spatele.
Se auzi un scrâşnet de gheare pe piatră, apoi cineva
respirând.
Nu era respiraţia ei.
*
Privi din umbrele celulei, strângându-şi mantia cu mâinile
cu gheare. Mâncare. Pentru prima oară de luni bune. Ea era
atât de caldă, atât de plină de viaţă! Trecu pe lângă celulă şi
îşi continuă retragerea orbească.
De când o închiseseră aici să putrezească, de când se
săturaseră să se joace, uitase atât de multe lucruri! Îşi uitase
propriul nume, uitase ce fusese. Dar acum ştia multe lucruri
utile – lucruri mai bune. Cum să vâneze, cum să se
hrănească, cum să folosească acele semne ca să deschidă şi
închidă uşi. Fusese atentă în toţi aceşti ani; îi privise făcând
semnele.
Şi odată ce plecaseră, aşteptase până ce ştiu că nu aveau
să se mai întoarcă. Până când el începuse să caute în altă
parte şi îşi luase toate lucrurile cu el. Iar atunci începuse să
deschidă uşile, una după alta. O parte din ea rămăsese
muritoare, încât să poată închide la loc uşile, să se întoarcă
aici şi să formeze semnele care încuiau iar uşile, pentru a o
ţine ascunsă.
Dar ea venise aici. Învăţase să facă semnele. Ceea ce
însemna că trebuia să ştie – să ştie ce i se făcuse. Probabil că
fusese complice la distrugere şi apoi la reconstrucţia brutală.
Iar de când venise aici…
Se ascunse într-o altă umbră şi aşteptă ca ea să intre
direct în ghearele sale.
*
Celaena se opri când respiraţia nu se mai auzi. Tăcere.
Licărul albastru din jurul ei deveni mai luminos.
Celaena îşi duse mâna la piept.
Amuleta pâlpâi.
*
Îi urmărise pe oamenii ăia mici care locuiau deasupra de
săptămâni întregi, întrebându-se oare ce gust aveau. Dar
mereu era lumina aia blestemată în apropierea lor, lumina
care îi ardea ochii sensibili. Mereu era ceva care o trimitea
înapoi aici, în liniştea zidurilor din piatră.
Şobolani şi alte chestii târâtoare fuseseră singura ei hrană
de prea mult timp, iar sângele şi oasele lor subţiri nu aveau
niciun gust. Dar femela asta… o mai văzuse de două ori
înainte. Prima dată, cu aceeaşi lumină de un albastru pal la
gât – apoi a doua oară, când nu o văzuse, ci mai degrabă o
mirosise de după uşa aceea din fier.
Sus, lumina albastră fusese suficientă să o ţină departe –
lumina albastră care avea gust de putere. Dar aici jos, în
umbrele pietrei negre, lumina era diminuată. Aici, acum că
stinsese torţele pe care ea le aprinsese, nu o mai împiedica
nimic şi nimeni nu o putea auzi.
Nu uitase, nici în cele mai încâlcite căi ale memoriei sale,
ce i se făcuse pe acea masă din piatră.
Cu bale la gură, zâmbi.
*
Ochiul Elenei ardea luminos ca o flacără, iar lângă urechea
ei se auzi un sâsâit.
Celaena se răsuci, lovind înainte să privească mai bine
silueta acoperită de mantia din spatele ei. Zări doar o
porţiune de piele ofilită şi dinţi butucănoşi înainte să o înfigă
pe Damaris în pieptul creaturii.
Creatura zbieră – zbieră cum Celaena nu mai auzise vreo
dată un zbieret, iar materialul putred se rupse, dezvăluind un
piept osos, brăzdat de cicatrici. O lovi cu mâna peste faţă în
timp ce se prăbuşi, ochii sclipindu-i în lumina amuletei. Ochii
unui animal, în stare să vadă în întuneric.
Persoana – creatura – de pe coridor. De după uşă. Nici nu
apucă să vadă unde o lovise, căci Celaena se prăbuşi la
pământ. Sângele începu să îi curgă din nas şi îi umplu gura.
Se ridică şi o luă la fugă spre bibliotecă.
Sări peste grinzi căzute şi pietre, lăsând Ochiul să îi
lumineze calea, de-abia păstrându-şi echilibrul când aluneca
pe oase. Creatura porni pe urmele ei, sfâşiind orice obstacol
ca şi cum ar fi fost doar nişte biete draperii. Mergea ca un
om, dar nu era unul – nu, chipul ăla parcă era coborât dintr-
un coşmar. Şi puterea creaturii, să fie capabilă să împingă
grinzile alea din lemn ca şi cum ar fi fost spice de grâu…
Uşile din fier fuseseră puse acolo ca să ţină chestia asta
înăuntru.
Iar ea le descuiase pe toate.
Ţâşni pe scara scurtă şi trecu de prima uşă. Când viră la
dreapta, creatura o prinse de tunică, în spate, iar materialul
se sfâşie. Celaena se izbi de peretele opus, ferindu-se când
chestia se aruncă spre ea.
Damaris şuieră, iar creatura mugi, căzând pe spate. Sânge
negru ţâşni din rana de pe abdomen. Dar nu era destul de
adâncă.
Ridicându-se în picioare, sângele curgându-i pe spate, din
locul unde ghearele îi străpunseseră pielea, Celaena scoase
un pumnal.
Gluga îi căzuse creaturii de pe cap, dezvăluind ceea ce
arăta precum chipul unui om – arăta aşa, dar nu mai era.
Părul îi era rar, atârnându-i de craniul lucios, iar buzele…
avea foarte multe cicatrici în jurul gurii, ca şi cum cineva i
le cususe, apoi le descususe.
Creatura îşi duse o mână la abdomen, gâfâind printre dinţii
ăia maronii şi sparţi, privind-o pe Celaena – privind-o cu
atâta ură, încât aproape că nu se mai putea mişca. Avea o
expresie atât de umană…
— Ce eşti? gâfâi Celaena, legănând-o pe Damaris în faţa ei
şi făcând un pas în spate.
Dar deodată creatura începu să se zgârie cu ghearele,
sfâşiindu-şi pelerina neagră, rupându-şi părul din cap, ca şi
cum ar fi încercat să scape de ceva din interiorul ei. Iar
ţipetele pe care le scotea, furia şi disperarea…
Creatura fusese pe coridoarele castelului.
Asta însemna că…
Chestia asta, persoana asta, ştia cum să folosească
semnele Wyrd, de asemenea. Iar cu puterea ei stranie, nicio
barieră pământeană nu o putea ţine captivă.
Creatura o privi pe Celaena, ochii de animal fixându-se
asupra ei. Un prădător anticipând gustul prăzii sale.
Celaena se întoarse şi o rupse la fugă.
*
Dorian tocmai trecuse de a treia uşă când auzi un ţipăt ce
nu părea uman. Alte ţipete stridente umplură coridorul,
urmate de izbituri.
— Celaena? strigă Dorian în direcţia zgomotului.
O altă izbitură.
— Celaena!
Apoi…
— Dorian, fugi!
Urletul strident care urmă ordinului Celaenei cutremură
pereţii. Torţele pâlpâiră.
Dorian îşi scoase sabia când Celaena apăru grăbită pe
scări, sânge prelingându-i-se pe faţă, şi închise uşa din fier în
urma ei. Alergă spre el, cu o sabie într-o mână şi un pumnal
în cealaltă. Amuleta de la gâtul ei strălucea albastru, precum
cel mai aprig foc.
Celaena ajunse la el într-o secundă. Uşa din fier se
deschise violent în urma lor, iar…
Chestia care apăru nu era din lumea asta – nu avea cum
să fie. Arăta de parcă fusese om, dar era contorsionat şi uscat
şi distrus, iar foamea, furia şi nebunia i se citeau pe fiecare
os din corpul lui. Pe toţi zeii. Ce trezise la viaţă Celaena?
O rupseră la fugă în josul coridorului, iar Dorian înjură
când zări treptele spre următoarea uşă. Cât de mult avea să
le ia să urce scările…
Dar Celaena era rapidă, iar lunile de antrenament o
făcuseră puternică. Spre eterna lui umilinţă, când ajunseră
în capul scării, asasina îl prinse de gulerul tunicii şi îl
împinse pe trepte, apoi în coridor, dincolo de prag.
În urma lor, chestia urla. Dorian se întoarse şi îi zări dinţii
sparţi licărind în timp ce sărea pe scări. Cu viteza fulgerului,
Celaena trânti uşa în faţa creaturii.
Încă o uşă – Dorian îşi putea imagina palierul care ducea
înapoi, la primul coridor, apoi treptele spiralate, apoi cea de-a
doua scară şi…
Ce urma apoi, când ajungeau în bibliotecă? Ce puteau ei să
facă împotriva acestei chestii?
Când Dorian citi groaza pură de pe chipul Celaenei, ştiu că
şi ea se întreba acelaşi lucru.
*
Celaena îl împinse pe Dorian pe coridor, apoi îl urmă,
lipindu-se de ultima uşă care despărţea culcuşul bestiei de
restul bibliotecii. Se împinse în ea cu toată greutatea şi văzu
stele verzi când creatura se izbi de partea cealaltă a uşii. Pe
toţi zeii, era puternică – puternică şi sălbatică, şi de neoprit…
Pentru o clipă, Celaena îşi pierdu echilibrul, iar creatura
încercă să deschidă uşa. Dar Celaena îşi reveni şi se împinse
şi mai tare cu spatele în placajul din fier.
Mâna creaturii rămase prinsă la uşă, dezlănţuind un urlet
înfiorător, înfigându-şi ghearele în umărul Celaenei. Sângele
îi curgea din nas, amestecându-se cu cel care acum i se
prelingea pe umeri. Ghearele se înfipseră şi mai tare.
Dorian alergă spre uşă, împingându-se şi el cu spatele în
ea. Gâfâi, holbându-se la Celaena.
Trebuiau să sigileze uşa. Chiar dacă această creatură era
destul de inteligentă, încât să cunoască semnele Wyrd,
trebuiau să câştige ceva timp. Trebuia să îi câştige lui Dorian
timp ca să scape. Aveau să rămână fără forţă în curând, iar
creatura avea să îi ucidă, pe ei şi pe oricine îi ieşea în cale.
Trebuia să existe o cale să o închidă acolo, să o
încetinească pentru câteva momente…
— Împinge, şuieră ea către Dorian.
Creatura avansă un centimetru, dar Celaena împinse tare,
bazându-se pe forţa picioarelor ei. Bestia urlă din nou, atât
de tare, încât Celaena crezu că urechile începeau să îi
sângereze. Dorian înjură.
Asasina îi aruncă o privire, nesimţind durerea ghearelor
înfipte în carnea ei. Sudoarea curgea pe fruntea lui Dorian în
timp ce – ce…
Metalul începu să se încălzească pe marginile uşii, licărind
cu un roşu-aprins, apoi sfârâind…
Magia era acolo; magia lucra chiar în acel moment,
încercând să sigileze uşa. Dar nu venea din partea Celaenei.
Dorian miji ochii, concentrându-se, chipul fiindu-i palid ca
moartea.
Avusese dreptate. Dorian chiar avea magie în sânge. Asta
era informaţia pe care Picioare-galbene era dispusă să o
vândă celui care plătea mai mult, chiar regelui însuşi. Era o
informaţie care putea schimba totul. Putea schimba lumea.
Dorian avea magie.
Şi dacă nu se oprea, avea să se ardă de uşa aia din fier.
*
Uşa îl sufoca pe Dorian. Era într-un coşciug, fără pic de
aer. Magia lui nu putea respira. El nu putea respira.
Celaena putea jura că acea creatură sinistră câştigase
teren. Dorian nici măcar nu ştia ce făcea, doar că trebuia să
sigileze uşa. Magia alesese această metodă. Prinţul împingea
cu picioarele, cu spatele, împinse magia până la limită,
încercând cu disperare să sudeze uşa.
Magia îi scăpă din mâini.
Creatura împinse cu putere, făcându-l pe Dorian să
alunece. Dar Celaena se împinse şi mai tare în uşă, până ce
prinţul îşi recăpătă echilibrul.
Sabia Celaenei era la câţiva metri de ea, dar la ce îi putea
folosi?
Nu aveau nicio speranţă să scape cu viaţă.
Privirea Celaenei o întâlni pe a lui Dorian, întrebarea fiind
uşor de citit pe chipul ei însângerat:
„Ce am făcut?―
*
Încă prinsă în ghearele creaturii, Celaena nici măcar nu se
putea mişca, aşa că Dorian se repezi brusc şi o luă pe
Damaris. Creatura încercă din nou să se elibereze, iar prinţul
legănă sabia şi lovi încheietura bestiei. Urletul ei pătrunse
până în oasele Celaenei, dar uşa se închise complet. Celaena
alunecă, mâna dezmembrată a bestiei rămânând prinsă de
umărul ei, dar se împinse din nou în uşă când creatura se
aruncă din nou în poarta din fier.
— Ce naiba e asta? strigă Dorian, împingându-se cu toată
puterea în uşă.
— Nu ştiu, gâfâi Celaena. Fără să îşi permită luxul unui
vindecător, îşi smulse mâna mizerabilă din umăr,
reprimându-şi ţipătul. Era aici jos, reuşi ea să spună.
Încă o bubuitură în uşă.
— Nu poţi sigila uşa cu magie. Trebuie să – trebuie să o
sigilăm în alt fel.
Şi să găsească o cale care să funcţioneze mai bine decât
orice vrajă de deblocare ştia creatura aia – o cale care să o
împiedice să mai iasă de acolo. Celaena se înecă cu sângele
care îi curgea din nas în gură şi îl scuipă pe podea.
— Există o carte – Morţii vii. Acolo vom găsi răspunsul,
continuă ea.
Privirile li se întâlniră – un moment de încredere şi
promisiunea unor răspunsuri din partea amândurora.
— Unde e cartea? întrebă Dorian.
— În bibliotecă. Te va găsi ea. Pot să rezist câteva minute
aici.
 Fără să aibă nevoie să înţeleagă prea multe, Dorian fugi în
bibliotecă. Alergă printre rafturi, degetele lui gonind peste
titluri, din ce în ce mai repede, ştiind că fiecare secundă o
secătuia pe Celaena de energie. Era pe punctul de a-şi
dezlănţui frustrarea, când trecu pe lângă o masă pe care se
odihnea o carte mare şi neagră.
Morţii vii.
Celaena avusese dreptate. De ce avea întotdeauna dreptate,
în felul ei straniu? Dorian luă cartea şi alergă spre camera
secretă. Asasina închisese ochii şi scrâşnea din dinţi, care îi
erau roşii de la propriul sânge.
— Poftim, spuse Dorian.
Fără ca ea să îi ceară, prinţul se împinse în uşă, iar
Celaena se aşeză pe podea şi răsfoi cartea cu mâini
tremurânde. Sângele îi curgea pe fiecare pagină.
— Să legi sau să stăpâneşti, citi ea cu voce tare.
Dorian privi zecile de simboluri de pe pagină.
— Crezi că va merge? întrebă el.
— Sper că da, spuse ea, deja mişcându-se, ţinând cartea
deschisă într-o mână. Odată ce voi rosti vraja, doar când va
trece pragul, creatura va fi ţinută în loc suficient de mult cât
să o ucidem.
Îşi strecură degetele în rănile de pe piept şi umeri, iar
Dorian o privi cu gura căscată când făcu primul semn, apoi
pe al doilea, asasina transformându-şi trupul rănit într-o
călimară cu cerneală şi desenând semn după semn în jurul
uşii.
— Dar ca să treacă peste prag, spuse Dorian gâfâind,
trebuie să…
— Deschizi uşa, termină Celaena, încuviinţând.
Dorian se mişcă pentru ca ea să deseneze deasupra
capului lui, răsuflările lor împreunându-se.
Celaena respiră adânc în timp ce trasă ultimul semn şi,
brusc, toate sclipiră cu un albastru palid. Dorian împinse în
continuare uşa, deşi simţi fierul solidificându-se.
— Poţi să îi dai drumul, spuse Celaena, îndreptând sabia
spre uşă. Dă-i drumul şi treci naibii în spatele meu!
Cel puţin nu îl insultase şi nu îi spusese să plece de tot de
acolo.
Trase adânc aer în piept şi plecă de lângă uşă.
Creatura se izbi în poartă, deschizând-o.
Şi, întocmai cum spusese Celaena, încremeni în prag, ochii
ei animalici licărind sălbatic când capul îi ieşi pe coridor. Apoi
urmă o pauză, o pauză în care Dorian ar fi putut jura că
Celaena şi creatura se priviră în ochi, iar sălbăticia bestiei se
calmă, doar pentru o clipă. Doar pentru o clipă, apoi Celaena
se mişcă.
Sabia străluci în lumina torţei, apoi străpunse carnea şi
zdrobi oasele. Gâtul era prea gros ca să poată fi tăiat dintr-o
lovitură, iar înainte ca Dorian să tragă din nou aer în piept,
Celaena lovi din nou.
Capul lovi podeaua cu un bubuit, sânge negru ţâşnind din
gâtul retezat – din trupul care încă stătea paralizat în prag.
— La dracu’, gâfâi Dorian. La dracu’!
Celaena se mişcă din nou, lovind capul cu sabia,
străpungându-l, ca şi cum s-ar fi temut că încă ar mai fi
putut muşca.
Dorian încă mai înjura când Celaena se întinse spre
semnele sângerii din jurul uşii şi îşi trecu un deget peste unul
dintre ele, rupând vraja, iar cadavrul decapitat al creaturii se
prăbuşi.
Nici nu atinse bine pământul, că Celaena lansă patru
lovituri: trei pentru a tăia trunchiul în două şi o a patra
pentru a-l înjunghia în locul unde ar fi trebuit să fie inima
bestiei. Dorian simţi cum stomacul îi urcă în gât când
asasina îşi pregăti sabia pentru a cincea lovitură, deschizând
pieptul creaturii.
Orice văzu o făcu să devină şi mai palidă. Dorian nu voia
să privească.
Cu o eficienţă sinistră, lovi cu piciorul capul mult prea
uman al creaturii, trimiţându-l dincolo de prag, peste
cadavrul decapitat. Apoi închise uşa şi trasă alte semne peste
prag, care sclipiră, apoi se stinseră.
Celaena se întoarse spre el, dar Dorian privi din nou spre
uşă, acum sigilată.
— Cât ţine… vraja aia?
Dorian aproape se înecă cu cuvântul.
— Nu ştiu, spuse Celaena, scuturând din cap. Până se
şterg semnele, cred.
— Nu cred că putem lăsa pe altcineva să ştie despre asta,
spuse el precaut.
Celaena râse, puţin cam sălbatic. Să spună altcuiva, chiar
şi lui Chaol, ar însemna să răspundă la întrebări dificile –
întrebări care i-ar putea trimite pe amândoi la moarte.
— Deci, spuse Celaena, scuipând sânge pe pietre, vrei să
îmi explici tu primul sau încep eu?
*
Celaena începu prima, pentru că Dorian avea nevoie
disperată să-şi schimbe hainele, iar vorbitul părea o idee
bună în timp ce stătea dezbrăcat în garderoba sa. Asasina
stătea pe patul lui, nici ea nearătând prea bine, motiv pentru
care aleseseră coridorul întunecat al servitorilor ca să ajungă
în turnul lui.
— Cred că sub bibliotecă e o temniţă antică, spuse
Celaena, încercând să vorbească încet. Zări o porţiune de
piele aurie prin uşa pe jumătate deschisă a garderobei şi privi
în altă parte. Cred… cred că cineva a ţinut creatura acolo
până când a reuşit să scape din celulă. Trăieşte sub
bibliotecă de atunci.
Nu era nevoie să îi spună că ea credea că regele o crease.
Turnul cu ceas fusese construit de însuşi regele – deci el
trebuia să ştie cu ce făcea legătura. Celaena ştia că acea
creatură fusese creată, pentru că în pieptul ei fusese o inimă
umană, şi putea să parieze că regele folosise cel puţin o cheie
Wyrd ca să construiască atât turnul, cât şi monstrul.
— Ceea ce nu înţeleg eu, spuse Dorian din garderobă, este
de ce chestia asta poate trece acum de uşile din fier, când
înainte nu putea.
 — Pentru că eu am fost o idioată şi le-am rupt vrăjile când
am trecut prin ele.
O minciună – într-un fel. Dar Celaena nu voia să îi explice,
nu putea să îi explice de ce creatura putuse să iasă de acolo
şi înainte şi nu rănise pe nimeni până atunci. De ce fusese pe
coridor în acea noapte şi dispăruse, de ce toţi bibliotecarii
erau în viaţă.
Dar poate că omul care fusese odată creatura… Poate că
nu se pierduse în întregime. Erau atât de multe întrebări
acum, atât de multe lucruri fără răspuns!
— Şi ultima vrajă pe care ai făcut-o – pe uşă. Va ţine
pentru totdeauna?
Dorian apăru purtând tunică şi pantaloni noi, dar în
picioarele goale. Vederea picioarelor lui i se păru intimă, într-
un fel straniu.
Celaena ridică din umeri, simţind o nevoie disperată să îşi
spele corpul şi faţa însângerată. Dorian îi oferise baia lui, dar
ea refuzase. Şi asta i se părea prea intim.
— Cartea spune că este o vrajă permanentă, nu cred că
mai poate trece pe acolo altcineva în afară de noi.
„Doar dacă nu cumva regele vrea să treacă şi foloseşte una
dintre cheile Wyrd.―
Dorian îşi trecu o mână prin păr, aşezându-se lângă ea pe
pat.
— De unde a apărut?
— Nu ştiu, minţi ea. Inelul regelui licări în amintirea ei.
Totuşi, acela nu putea fi o cheie Wyrd; Picioare-galbene
spusese că erau bucăţi de piatră neagră, nu – nu forme
şlefuite. Dar este posibil ca regele să fi făcut inelul folosind
cheia. Celaena înţelegea acum de ce Archer şi grupul lui
căutau să îl distrugă. Dacă regele o putea folosi ca să creeze
creaturi…
Dacă făcuse mai multe…
Erau atât de multe uşi! Numărul trecea de două sute, toate
încuiate. Iar Kaltain şi Nehemia spuseseră amândouă ceva de
aripi – aripi în visele lor, aripi bătând prin trecătoarea Ferian.
Ce punea regele la cale acolo?
— Spune-mi, insistă Dorian.
— Nu ştiu, minţi ea din nou, urându-se pentru asta.
Cum îl putea face să înţeleagă un adevăr care putea
zdruncina tot ce iubea el?
— Cartea aia, spuse Dorian. De unde ştiai că e de folos?
— Am găsit-o într-o zi în bibliotecă. Părea să mă…
urmărească. A apărut în camera mea, iar eu nu am dus-o
acolo, a reapărut în bibliotecă; era plină de genul ăla de vrăji.
— Dar nu este magică, spuse Dorian, pălind.
— Nu genul de magie pe care îl ai tu. Asta este diferită. Nici
măcar nu ştiam dacă vraja va funcţiona. Apropo, spuse ea,
întâlnindu-i privirea, tu ai… magie.
Dorian îi scrută chipul, iar Celaena îşi stăpâni dorinţa de a
se mişca.
— Ce vrei să îţi spun?
— Spune-mi cum se face că ai magie, răspunse Celaena.
Spune-mi cum de tu o ai, iar restul lumii nu. Spune-mi cum
ai descoperit-o şi ce fel de magie este. Spune-mi totul.
Dorian începu să dea din cap, dar Celaena se aplecă spre
el.
— Tocmai m-ai văzut încălcând cel puţin zece din regulile
tatălui tău, continuă ea. Crezi că te-aş preda lui când tu ai
putea la fel de uşor să mă distrugi?
Dorian oftă. După o clipă, spuse:
— În urmă cu câteva săptămâni, am… izbucnit. M-am
înfuriat atât de tare la o întrunire a consiliului, încât am ieşit
nervos din încăpere şi am lovit un perete. Cumva, zidul s-a
crăpat şi fereastra din apropiere s-a spart. De atunci, am tot
încercat să îmi dau seama de unde vine, ce fel de putere este
mai exact. Şi cum să o controlez. Dar doar… se întâmplă.
Ca…
— Ca atunci când ai folosit-o ca să mă împiedici să-l ucid
pe Chaol.
Dorian înghiţi în sec.
Celaena nu îl putea privi în ochi, dar spuse:
 — Îţi mulţumesc pentru asta. Dacă nu m-ai fi oprit, eu…
Indiferent ce s-ar fi întâmplat între ea şi Chaol, indiferent
de ceea ce simţea acum pentru el, dacă l-ar fi ucis în noaptea
aceea, nu ar mai fi putut schimba nimic, nu şi-ar mai fi putui
reveni. Cumva… cumva, ar fi transformat-o într-o altă
versiune a chestiei de sub bibliotecă. Îi era greaţă până şi să
se gândească la asta.
— Indiferent ce fel ar fi magia ta, continuă Celaena, a
salvat mai mult decât viaţa lui Chaol în noaptea aia.
Dorian se foi.
— Încă mai trebuie să învăţ să o controlez – altfel, s-ar
putea întâmpla oriunde. În faţa oricui. Am avut noroc până
acum, dar nu cred că va mai dura mult norocul.
— Mai ştie cineva? Chaol? Roland?
— Nu. Chaol nu ştie, iar Roland tocmai a plecat cu ducele
Perrington. Au plecat în Morath pentru câteva luni, să… să
supravegheze situaţia din Eyllwe.
Totul trebuia să aibă legătură: regele, magia, puterea lui
Dorian, semnele Wyrd, chiar şi creatura. Prinţul ridică
salteaua patului, scoţând o carte ascunsă. Nu era cea mai
bună ascunzătoare, dar era un efort curajos.
— Am căutat prin tabelele genealogice ale familiilor nobile
din Adarlan. N-am mai avut descendenţi care să folosească
magia de generaţii întregi.
Celaena îi putea spune atât de multe lucruri, dar dacă o
făcea, avea doar să işte şi mai multe întrebări. Aşa că se
mulţumi să studieze paginile pe care el i le arăta, răsfoindu-le
una după alta.
— Stai, spuse ea.
Rănile din umăr pulsară dureros când Celaena întinse
mâna spre carte. Privi pagina la care se oprise Dorian, inima
ei luând-o la goană când descoperi un alt indiciu despre rege
şi planurile lui. Îl lăsă pe prinţ să continue.
— Vezi? spuse Dorian, închizând cartea. Nu sunt prea
sigur de unde vine.
Încă o privea precaut. Celaena îi întâlni privirea şi spuse
încet:
— În urmă cu zece ani, mulţi dintre oamenii pe care… i-am
iubit au fost executaţi pentru că aveau magie. Durerea şi vina
licăriră în ochii lui, dar Celaena continuă: Aşa că, înţelegi de
ce spun că nu vreau să mai văd pe nimeni murind pentru
asta, nici măcar pe fiul omului care a poruncit acele crime.
— Îmi pare rău, spuse Dorian încet. Deci, ce facem acum?
— Luăm o masă zdravănă, vizităm un vindecător, facem o
baie. În ordinea asta.
Dorian pufni şi o înghionti cu genunchiul.
Celaena se aplecă înainte, prinzându-şi mâinile între
genunchi.
— Aşteptăm. Stăm cu ochii în patru pe uşa aia şi ne
asigurăm că nimeni nu încearcă să intre acolo, şi… ne
continuăm viaţa, zi după zi.
Dorian îi luă o mână într-a lui, privind spre fereastră.
— Zi după zi.
 CAPITOLUL 45
Celaena nu mâncă, nu făcu baie şi nici rana de la umărul
ei nu fu văzută de vreun vindecător.
În schimb, se grăbi să ajungă în temniţă, fără să arunce
măcar o privire gărzilor în timp ce trecu pe lângă ele.
Epuizarea gonea prin corpul ei, dar teama o făcea să
continue, aproape să alerge în josul scării.
„Vor să mă folosească. M-au păcălit―, spusese Kaltain. Iar
în cartea lui Dorian, despre genealogiile nobililor, familia
Rompier fusese listată ca fiind una cu o puternică
descendenţă magică, care se presupune că dispăruse în urmă
cu două generaţii.
„Uneori cred că ei m-au adus aici, spusese Kaltain. Nu ca
să mă mărit cu Perrington, ci cu un alt scop.―
O aduseseră pe Kaltain aici, aşa cum Cain fusese adus
aici. Cain, din munţii Colţ Alb, unde şamani puternici
conduseseră odinioară triburile.
Celaena simţi cum i se usucă gura, îndreptându-se spre
celula lui Kaltain. Se opri în faţa ei, privind-o printre gratii.
Era goală.
Tot ce mai rămăsese înăuntru era pelerina Celaenei,
aruncată peste paiele răvăşite. Ca şi cum Kaltain s-ar fi
luptat cu oricine ar fi venit să o ia.
Celaena ajunse la postul gărzilor un moment mai târziu,
arătând în jos, pe coridor.
— Unde este Kaltain?
Chiar când rosti întrebarea, o amintire începu să i se
desluşească în minte, o amintire din zilele petrecute sedată în
temniţă.
Gărzile se priviră între ei, apoi priviră hainele sfâşiate şi
însângerate ale Celaenei, iar unul dintre ei spuse:
— Ducele a luat-o în Morath. Să-i fie soţie.
Celaena ieşi din temniţă şi porni spre apartamentul ei.
„Ceva vine, şoptise Kaltain. Iar eu trebuie să îi ies în
întâmpinare.
Iar durerile de cap sunt mai crunte cu fiecare zi care trece.
Din ce în ce mai rău şi pline de fâlfâitul ăla insuportabil de
aripi.―
Celaena aproape că se împiedică. „Roland a avut dureri
groaznice de cap în ultima vreme‖, îi spusese Dorian în urmii
cu câteva zile. Iar acum, Roland, care avea acelaşi sânge ca
Dorian Havilliard, plecase în Morath, de asemenea.
Plecase sau fusese luat?
Celaena îşi atinse umărul şi simţi rănile deschise şi
sângerânde. Creatura parcă ar fi vrut să îşi smulgă părul din
cap, ca şi cum ar fi avut dureri. Iar când deschisese uşa aia,
pentru acele ultime secunde, cât fusese încremenită în loc,
Celaena văzuse ceva uman în ochii ei – ceva care părea
eliberat, recunoscător pentru moartea pe care ea i-o aducea.
— Cine ai fost? şopti ea, amintindu-şi inima umană şi
trupul creaturii de sub bibliotecă. Şi ce ţi-a făcut regele?
Dar Celaena avea sentimentul că deja ştia răspunsul.
Pentru că acela era alt lucru pe care îl puteau face cheile
Wyrd, cealaltă putere pe care o controlau acestea: viaţa.
„Şi ei aud bătăi de aripi purtate de vânturile din
trecătoarea Ferian, spusese Nehemia. Iscoadele noastre nu se
mai întorc.―
Regele învârtea lucruri mult mai grave decât oamenii
muritori. Mult, mult mai grave. Dar ce plănuia să facă cu ele
– cu creaturile, cu oamenii ca Roland şi Kaltain?
Celaena trebuia să afle câte chei Wyrd găsise regele până
atunci.
Şi unde ar putea fi celelalte.
*
În noaptea următoare, Celaena examină uşa spre
catacombele de sub bibliotecă, ciulind urechile şi încercând
să surprindă orice sunet din spatele uşii.
Nimic.
Semnele însângerate se coagulaseră, dar sub crustă, ca şi
cum ar fi fost scrijelite în metal, era conturul întunecat al
fiecărui semn Wyrd.
De deasupra, răsună mugetul înăbuşit al ceasului din
turn. Era două dimineaţa. Cum de nu ştia nimeni că turnul
stătea pe o temniţă străveche, temniţă care servea drept
ascunzătoarea secretă a regelui?
Celaena se încruntă la uşa din faţa ei. Normal, cine s-ar
gândi măcar la o asemenea posibilitate?
Ştia că ar trebui să meargă la culcare, dar nu mai putuse
să doarmă de câteva săptămâni şi nu vedea de ce ar trebui să
mai încerce să o facă. De aceea venise aici: să facă ceva în
timp ce hoinărea prin gândurile ei învălmăşite.
Scoase pumnalul, îndreptându-l spre uşă, şi o împinse
uşor cu el.
Nimic. Celaena se opri, ascultând orice semn de viaţă, şi
împinse mai tare.
Uşa nu se clinti.
Asasina mai încercă de câteva ori, lovind chiar cu piciorul
în perete, dar uşa rămase sigilată. Când fu în sfârşit convinsă
că nimic nu trecea de uşa aia – în oricare direcţie – răsuflă
uşurată.
Nimeni nu ar crede-o dacă ar povesti despre locul ăsta tot
aşa cum nimeni nu i-ar crede povestea puţin probabilă
despre cheile Wyrd.
Ca să găsească cheile Wyrd, trebuia mai întâi să rezolve
ghicitoarea. Iar apoi să îl convingă pe rege să o lase să plece
pentru câteva luni. Ani. Avea nevoie de o manipulare
precaută, mai ales că era posibil ca el să aibă deja o cheie.
Dar pe care?
„Aud aripi…―
Picioare-galbene spusese că, doar combinate, cele trei chei
puteau deschide adevărata poartă Wyrd, dar fiecare, în parte,
deţinea totuşi o putere imensă. Ce alte grozăvii mai putea
crea regele? Dacă avea să obţină vreodată toate cele trei chei,
ce ar putea aduce în Erilea ca să-l slujească? Lucrurile deja
se agitau pe continent; neliniştea se învolbura. Celaena avea
sentimentul că regele nu avea să tolereze prea mult acest
lucru. Nu, era doar o chestiune de timp până când el avea să
dezlănţuie orice ar fi creat asupra lor şi să distrugă orice
rezistenţă pentru totdeauna.
Asasina privi uşa sigilată, simţind cum stomacul i se
întoarce pe dos. O baltă de sânge pe jumătate uscat zăcea la
baza uşii, atât de neagră încât părea a fi petrol. Îngenunche,
trecându-şi un deget prin băltoacă. Îl mirosi, aproape îşi
vărsă stomacul din pricina duhorii, apoi îşi frecă degetele
între ele. Se simţea la fel de unsuros precum arăta.
Se ridică în picioare şi cotrobăi prin buzunare după ceva cu
care să se şteargă pe mâini. Scoase un pumn de hârtii.
Resturi, mai degrabă – bucăţi de lucruri pe care le purta cu
ea pentru a le analiza oricând avea un moment liber.
Încruntându-se, le răsfoi, încercând să se decidă la care
putea renunţa pentru a improviza o batistă.
Una dintre hârtii era doar o chitanţă pentru o pereche de
pantofi, pe care probabil o pusese din greşeală în buzunar în
acea dimineaţă. Iar o alta… Celaena o ridică mai aproape.
„Ah! Timpul se scurge!― fusese scris pe ea. Ea scrisese asta
când încercase să rezolve ghicitoarea cu ochiul. Când tot
mormântul părea un mare secret, un indiciu uriaş.
Halal ajutor mai fusese propoziţia aia! Doar o altă
fundătură. Înjurând în tăcere, folosi hârtia pentru a-şi şterge
mâzga de pe degete. Totuşi, mormântul încă nu avea nicio
logică. Ce treabă aveau copacii de pe tavan şi stelele de pe
podea cu ghicitoarea? Stelele duseseră la gaura secretă, dar
puteau la fel de uşor să facă asta şi dacă erau pe tavan. De ce
era totul invers?
Oare ar fi fost Brannon atât de prost încât să pună toate
răspunsurile într-un singur loc?
Celaena despături hârtia, acum mototolită şi pătată de
sângele unsuros al creaturii. „Ah! Timpul se scurge!‖
La picioarele lui Gavin nu exista nicio inscripţie – doar la
picioarele Elenei. Iar cuvintele nu aveau prea mult sens.
… Dar dacă nu acesta era scopul lor? Dacă erau doar
suficient de logice cât să implice un lucru, dar în realitate
însemnau altceva?
Totul în mormânt era făcut invers, rearanjat, ordinea
firească era inversată. Ca să sugereze că lucrurile erau
amestecate, învălmăşite. Iar lucrul care ar fi trebuit să fie
ascuns era exact la vedere. Dar, ca orice altceva, înţelesul lui
era distorsionat.
Şi exista o singură persoană, o fiinţă, care îi putea spune
dacă avea dreptate sau nu.
 CAPITOLUL 46
— Este o anagramă, spuse ea gâfâind când ajunse în
mormânt.
Mort deschise un ochi.
— Inteligent, nu-i aşa? Să ascunzi un lucru exact unde îl
poate vedea toată lumea?
Celaena deschise uşa doar cât să se strecoare înăuntru.
Lumina lunii era puternică, iar ei i se tăie respiraţia când
observă unde cădeau razele luminoase. Tremurând, se opri la
picioarele sarcofagului şi îşi trecu degetele peste literele din
piatră.
— Spune-mi ce înseamnă.
Mort tăcu, destul de mult cât Celaena să tragă aer în piept
şi să se pregătească să ţipe la el, dar în cele din urmă
mânerul spuse:
— Eu sunt Prima.
Iar aceea fu toată confirmarea de care Celaena avu nevoie.
Prima cheie Wyrd dintre cele trei. Asasina se plimbă în
jurul corpului din piatră, privirea oprindu-i-se pe chipul
adormit al Elenei. Privind acele trăsături fine, şopti cuvintele:

În durerea lui, a ascuns unul în coroana ei,

Cea pe care a iubit-o nespus,
Să-i ţină de urât unde zăcea doamna,
În celula înstelată, precum cerul la apus.

Celaena ridică degetele tremurătoare spre bijuteria albastră

din centrul coroanei. Dacă aceasta era într-adevăr o cheie
Wyrd… ce avea să facă cu ea? Va trebui să o distrugă? Unde
ar putea să o ascundă pentru ca nimeni să nu o descopere?
Întrebările vuiau în capul ei, dificultatea lor ameninţând să o
alunge înapoi în camera ei, dar Celaena încercă să se
calmeze. Avea să se gândească la asta mai târziu. „Nu-mi va fi
teamă―, îşi spuse în sinea ei.
 Piatra din coroană străluci în lumina lunii, iar asasina o
împinse uşor cu degetul. Nu se mişcă.
Împinse din nou, strecurându-şi unghia în cuta îngustă
dintre bijuterie şi marginea din piatră. Se mişcă uşor şi se
întoarse, dezvăluind un mic compartiment dedesubt. Nu era
mai lată decât o monedă sau mai adâncă decât articulaţia
unui deget.
Celaena privi înăuntru. Lumina lunii dezvălui doar piatra
cenuşie. Îşi strecură degetul înăuntru, pipăind toată
suprafaţa.
Nu era nimic acolo. Nici măcar un ciob.
Un fior rece îi cutreieră şira spinării.
— Deci el chiar o are, şopti Celaena. A găsit cheia înaintea
mea. Şi i-a folosit puterea pentru scopuri personale.
— Avea de-abia douăzeci de ani când a găsit-o, spuse
blând Mort. Un tânăr straniu şi războinic. Mereu îşi băga
nasul în locuri uitate, unde nu era dorit, citea cărţi pe care
nimeni de vârsta lui sau orice altă vârstă nu ar trebui să le
citească! Totuşi, adăugă Mort, asta sună teribil de
asemănător cu cineva pe care o cunosc.
— Şi cumva ai uitat să îmi spui asta până acum?
— Atunci, nu am ştiut ce era; am crezut că doar a luat ceva
de aici. De-abia când ai citit ghicitoarea am bănuit.
Era un lucru bun că mânerul era făcut din bronz. Altfel,
Celaena i-ar fi îndoit faţa.
— Bănuieşti şi ce poate să fi făcut cu ea?
Celaena întoarse bijuteria la loc şi încercă să se opună
groazei care începea să pună stăpânire pe ea.
— De unde să ştiu eu? El nu mi-a spus niciodată nimic,
deşi recunosc că nici eu nu m-am deranjat să vorbesc cu el.
De când e rege, a mai venit aici o singură dată, dar doar s-a
învârtit câteva minute şi a plecat. Presupun că încerca sa
găsească celelalte două chei.
— Cum a descoperit că una era aici? întrebă Celaena,
îndepărtându-se de silueta din marmură.
— La fel ca tine, deşi mult mai repede. Presupun că asta îl
face mai deştept decât tine.
— Crezi că le are şi pe celelalte două? spuse ea, ochind
comoara de lângă peretele opus şi postamentul unde fusese
expusă Damaris.
De ce nu luase sabia, una dintre cele mai măreţe moşteniri
de familie?
— Dacă ar mai fi avut altele, nu crezi că pieirea s-ar fi
abătut deja asupra noastră?
— Nu crezi că are toate cheile? întrebă Celaena, începând
să transpire, în ciuda frigului.
— Ei bine, Brannon mi-a spus odată că, dacă ai toate trei
cheile, atunci deţii controlul asupra Porţii Wyrd. Cred că este
drept să presupunem că actualul rege şi-ar fi încercat norocul
în a cuceri un alt tărâm sau ar fi înrobit creaturi care să
cucerească restul ţinutului, dacă le-ar fi avut pe toate trei.
— Wyrdul să ne ajute dacă asta se va întâmpla.
— Wyrdul? râse Mort. Te rogi la forţa greşită. Dacă regele
controlează Wyrdul, va trebui să găseşti altă cale de a te
salva. Şi nu crezi că este o coincidenţă prea mare că magia a
încetat să mai existe din momentul în care el şi-a început
cucerirea?
Cum se oprise magia…
— A folosit cheile Wyrd ca să stingă magia. Toată magia,
adăugă Celaena, exceptând-o pe a lui.
Şi, prin urmare, pe a lui Dorian.
Celaena înjură, apoi întrebă:
— Deci crezi că este posibil să aibă şi cea de-a doua cheie?
— Nu cred că o persoană poate elimina magia doar cu una
– deşi asta ar fi greşit. Nimeni nu ştie de ce sunt în stare cu
adevărat cheile Wyrd.
Celaena se frecă la ochi.
— O, pe toţi zeii! Asta voia Elena ca eu să aflu. Şi acum, ce
trebuie să fac? Să pornesc în căutarea celei de-a treia chei?
Să le fur pe celelalte două de la rege?
„Nehemia – Nehemia, tu trebuie să fi ştiut. Trebuie să fi
avut un plan. Dar ce aveai de gând să faci?―
 Abisul deja familiar din interiorul ei deveni şi mai mare.
Acea durere surdă nu avea sfârşit. Dacă zeii s-ar fi deranjat
să o asculte, şi-ar fi dat viaţa la schimb pentru a Nehemiei. Ar
fi fost o alegere atât de uşor de făcut! Pentru că lumea nu
avea nevoie de o asasină cu inimă laşă. Avea nevoie de cineva
ca Nehemia.
Dar nu mai exista niciun zeu cu care să se tocmească;
nimeni căruia să îi ofere sufletul său în schimbul unui
moment petrecut cu Nehemia; doar o şansă să poată vorbi cu
ea, să îi audă vocea.
Totuşi… Poate că nu avea nevoie de zei ca să vorbească cu
prinţesa.
Cain invocase rideracul, iar el cu siguranţă nu avusese o
cheie Wyrd. Nu, Nehemia spusese că existau vrăji care
deschideau portaluri temporare, suficient cât să pătrundă
ceva prin ele. Dacă mizerabilul de Cain putuse să facă asta,
iar dacă Celaena putuse folosi semnele ca să încremenească
în loc creatura din catacombe şi să sigileze o uşă, atunci nu
puteau semnele să deschidă un portal spre alt tărâm?
Pieptul i se încordă. Dacă existau alte tărâmuri – tărâmuri
locuite de morţi, în pace sau în suferinţă – cine putea să îi
interzică să vorbească cu Nehemia? Putea să o facă.
Indiferent de preţ, avea nevoie doar de o clipă – cât să o
întrebe pe prinţesă unde ţinea regele cheile sau cum să o
găsească pe a treia, şi să afle ce mai ştiuse Nehemia.
Celaena putea să o facă.
Mai erau şi alte lucruri pe care voia să i le spună. Cuvinte,
adevăruri pe care simţea nevoia să le mărturisească. Şi acel
rămas-bun – acel ultim rămas-bun care nu i se permisese să
şi-l ia de la prinţesă.
Celaena o luă pe Damaris din nou de la locul ei.
— Mort, cât de mult crezi că poate sta deschis un portal?
— La orice te-ai gândi, orice ai de gând să faci acum,
opreşte-te!
Dar Celaena deja ieşise din mormânt. Mort nu înţelegea –
nu putea să înţeleagă. Ea pierduse atâţia şi atâţia oameni
dragi; i se refuzaseră atâtea şanse de a-şi lua rămas-bun. Dar
nu şi de data asta – nu când putea schimba acest lucru,
chiar şi pentru câteva minute. De data asta avea să fie diferit.
Avea nevoie de Morţii vii, încă un pumnal sau două, câteva
lumânări şi spaţiu – mai mult spaţiu decât îi oferea
mormântul. Semnele pe care le făcuse Cain ocupaseră o bună
parte din cameră. Exista un coridor larg la etajul superior, în
tunelurile secrete, un coridor lung şi un set de uşi pe care nu
îndrăznise niciodată să le deschidă. Coridorul era lat şi cu
tavanul înalt: spaţiu suficient pentru a face o vrajă.
Pentru a deschise un portal spre lumea de dincolo.
*
Dorian ştia că visa. Stătea într-o cameră străveche, din
piatră, pe care nu o mai văzuse niciodată, privind un
războinic înalt, încoronat. Coroana îi era cunoscută, cumva,
dar ochii bărbatului fură cei care îl uimiră şi imobilizară.
Erau ochii lui – safirii, arzători. Asemănările se opreau aici;
bărbatul avea părul de un castaniu-închis, până la umeri, un
chip ascuţit, aproape nemilos şi era cu cel puţin o palmă mai
înalt decât Dorian. Şi se purta ca un… rege.
— Prinţule, spuse bărbatul, coroana lui aurie sclipind. Era
ceva sălbatic în ochii lui – ca şi cum regele ar fi fost mai
obişnuit să străbată sălbăticia, decât să meargă pe
coridoarele astea din marmură. Trebuie să te trezeşti,
continuă el.
— De ce? întrebă Dorian, fără să sune prea princiar.
Simboluri verzi şi stranii sclipeau pe pietrele cenuşii,
asemănătoare cu cele pe care Celaena le trasase în bibliotecă.
Ce era locul ăsta?
— Pentru că o linie care nu ar trebui să fie trecută
niciodată este pe cale de a fi încălcată. Pune întregul castel în
pericol şi viaţa prietenei tale. Vocea regelui nu era dură, dar
Dorian avea sentimentul că putea deveni dacă era provocat.
Ceea ce, judecând după acea sălbăticie antică, după aroganţa
din ochii regelui, părea un lucru extrem de uşor de făcut.
— Despre ce vorbeşti? întrebă Dorian. Cine eşti?
 — Nu pierde timpul cu întrebări inutile. Da, acest rege nu
era unul care să se piardă în cuvinte. Trebuie să mergi în
apartamentul ei. Există o uşă ascunsă după o tapiserie. Ia-o
pe al treilea coridor la dreapta. Du-te acum, prinţule, sau o
vei pierde pentru totdeauna.
Cumva, după ce se trezi grăbit, Dorian nu se gândi de două
ori la faptul că Gavin, primul rege al Adarlanului, îi vorbise în
vis, şi se îmbrăcă rapid, îşi luă sabia şi îşi părăsi turnul.
 CAPITOLUL 47
Tăietura de pe braţul ei pulsa, dar Celaena îşi ţinu mâna
fermă şi îşi înmuie din nou degetul în propriul sânge, trasând
semnul Wyrd pe perete, copiind simbolurile din carte cu o
precizie perfectă. Formau o arcadă – o uşă –, iar sângele ei
strălucea în lumina lumânărilor pe care le adusese cu ea.
Trebuia să fie perfect – fiecare simbol trebuia să fie fără
defect, altfel nu avea să funcţioneze. Continuă să apese pe
rană pentru a o împiedica să se coaguleze. Nu oricine putea
folosi semnele; nu, Morţii vii spunea că trebuia să existe
putere în sânge. Evident, Cain avusese o urmă de putere.
Probabil de aceea regele îi adusese laolaltă pe Kaltain şi pe
Roland, de asemenea. El folosise cheile Wyrd ca să suprime
magia, dar trebuia să aibă o cale de a folosi puterea
înnăscută din sângele cuiva –, iar semnele trebuiau să poată
accesa şi ele acea putere.
Trasă un alt simbol, aproape încheind arcada.
Puterea lor putea deforma lucrurile. Îl deformase pe Cain.
Dar îi şi permisese să cheme rideracul şi să câştige şi mai
multă putere pentru el însuşi.
Slavă Wyrdului, Cain era mort.
Mai avea de desenat un semn, acela care avea să i-o aducă
pe persoana pe care îşi dorea cu disperare să o vadă, chiar şi
numai pentru o clipă. Era un semn complex, alcătuit din
bucle şi unghiuri. Celaena scoase creta şi îl exersă pe podea,
până îi reuşi, apoi îl trasă cu sânge pe perete. Era numele
Nehemiei scris în forma unui semn Wyrd.
Studie uşa pe care o desenase şi se ridică în picioare,
ţinând cartea în mâna curată.
Îşi drese glasul şi începu să recite cuvintele de pe pagină.
Nu ştia limba. Gâtul o ardea şi i se contracta, ca şi cum s-
ar fi împotrivit sunetelor, dar le rosti, cuvintele făcându-i
dinţii să o doară, ca şi cum tocmai venise din frig şi bea ceva
fierbinte.
 Apoi ieşiră cuvintele finale, iar ochii Celaenei lăcrimau.
„Nu e de mirare că genul ăsta de putere nu mai este
accesibilă oricui.―
Simbolurile scrise cu sângele ei începură să licărească
verzi, unul după altul, până când întreaga arcadă deveni o
linie de lumină. Pietrele de sub semne se înnegriră şi se tot
înnegriră, apoi dispărură.
Întunericul din arcada verde părea să se întindă spre ea.
Funcţionase. Pe toţi zeii, funcţionase.
Asta o aştepta când avea să moară? Nehemia mersese aici?
— Nehemia? şopti ea, răguşită din pricina vrăjii.
Nu era nimic. Nimic acolo – doar un vid.
Celaena privi cartea, apoi peretele şi simbolurile pe care le
desenase. Le scrisese corect. Vraja era corectă.
— Nehemia? şopti ea spre întunericul fără sfârşit.
Niciun răspuns.
Poate că avea nevoie de timp. Cartea nu specificase cât
avea să dureze; poate că Nehemia trebuia să călătorească
prin orice tărâm era acela.
Aşa că Celaena aşteptă.
Cu cât privea mai mult în acel vid infinit, cu atât
întunericul părea să o privească înapoi. Era exact ca în visul
ăla, cel în care stătea pe marginea prăpastiei.
„Nu eşti nimic altceva decât o laşă.―
— Te rog, şopti Celaena în întuneric.
Se auzi un schelălăit brusc de deasupra, iar Celaena se
întoarse spre scările din capătul coridorului. Câteva clipe mai
târziu, mai repede decât ar fi trebuit să fie posibil, Fleetfoot
coborî treptele, alergând spre ea.
Nu spre ea, realiză Celaena, observându-i coada jucăuşă,
gâfâitul şi scâncetul care putea fi doar de bucurie. Nu spre
ea, pentru că…
Celaena se întoarse spre portal în acelaşi moment în care
Fleetfoot se opri înaintea lui.
Şi totul se opri în loc atunci când zări silueta sclipitoare
care stătea de partea cealaltă a portalului.
 Fleetfoot se aşeză pe podea, încă dând veselă din coadă,
schelălăind uşor. Conturul corpului Nehemiei trepida şi era
înceţoşat, întrerupt pe alocuri de un fel de lumină interioară.
Dar chipul îi era clar – chipul îi era… era chipul ei. Celaena
căzu în genunchi.
Simţi căldura lacrimilor pe obraji înainte să realizeze că
plânge.
— Îmi pare rău, fu tot ce putu să spună. Îmi pare rău.
Dar Nehemia rămase de partea cealaltă a portalului.
Fleetfoot scânci din nou.
— Nu pot trece linia asta, îi spuse Nehemia blând câinelui.
Nici tu nu poţi. Apoi tonul i se schimbă, iar Celaena ştiu că
prinţesa vorbea cu ea acum. Credeam că eşti mai deşteaptă
decât atât, continuă Nehemia.
Celaena ridică privirea. Lumina care radia din prinţesă nu
ajungea la portal, ca şi cum chiar ar fi existat un fel de linie –
un fel de graniţă finală.
— Îmi pare rău, şopti Celaena din nou. Am vrut doar…
— Nu este timp să îmi spui ce vrei să îmi spui. Am venit
aici pentru că trebuia să fii avertizată. Nu mai deschide
portalul ăsta. Data viitoare când o vei face, nu eu voi
răspunde chemării tale. Şi nu vei supravieţui acelei întâlniri.
Nimeni nu are dreptul să deschidă uşa spre acest tărâm,
indiferent cât de mare este durerea pe care o simte.
Celaena nu ştiuse, nu voia să…
Fleetfoot râcâi podeaua cu ghearele.
— La revedere, dragul meu prieten, îi spuse Nehemia
câinelui şi porni înapoi spre întuneric.
Celaena doar stătea acolo, incapabilă să se mişte sau să
gândească. Gâtul îi ardea din pricina acelor cuvinte
înăbuşite, cuvinte care acum o secătuiau de viaţă.
— Elentiya. Nehemia se opri şi se întoarse spre ea. Vidul
părea să se învolbureze, să o înghită puţin câte puţin. Nu vei
înţelege încă, dar… Ştiam care îmi era soarta şi am acceptat-
o, continuă Nehemia. Am alergat spre ea. Pentru că era
singura cale prin care lucrurile să înceapă să se schimbe,
pentru ca evenimentele să se petreacă. Dar indiferent de ceea
ce am făcut, Elentiya, vreau să ştii că, în întunericul ultimilor
zece ani, tu ai fost o lumină strălucitoare pentru mine. Nu o
lăsa să se stingă.
Înainte ca Celaena să răspundă, prinţesa dispăru.
Nu mai era nimic în întuneric. Ca şi cum Nehemia nici nu
fusese acolo. Ca şi cum ea ar fi inventat totul.
— Întoarce-te, şopti Celaena. Te rog – întoarce-te!
Dar întunericul rămase la fel. Iar Nehemia dispăruse.
Auzi urme de paşi – dar nu dinspre portal. Mai degrabă din
stânga ei.
Paşii lui Archer, care stătea acolo, cu gura căscată.
— Nu pot să cred, şopti el.
 CAPITOLUL 48
Celaena o scoase pe Damaris şi o îndreptă spre Archer într-
o secundă. Fleetfoot mârâi spre el, dar rămase în spate, cu un
pas în urma asasinei.
— Ce faci aici?
Era de neconceput să se afle acolo. Cum intrase?
— Te urmăresc de săptămâni bune, spuse Archer, privind
câinele. Nehemia mi-a spus despre coridoarele astea, mi-a
arătat pe unde se intră. Am fost aici aproape în fiecare noapte
de când a murit.
Celaena aruncă o privire spre portal. Dacă Nehemia o
avertizase să nu îl mai deschidă, atunci era sigură că prietena
ei nu voia să îl vadă nici Archer. Se mută lângă perete,
ţinându-se la distanţă de întuneric, în timp ce îşi trecu mâna
peste semnele verzi, sclipitoare, încercând să le şteargă.
— Ce faci? întrebă poruncitor Archer.
Celaena o legănă pe Damaris spre el, ştergând cu furie
semnele. Nu dispăreau. Orice ar fi fost vraja asta, era mult
mai complexă decât cea cu care sigilase uşa de sub bibliotecă
– nu avea să funcţioneze doar prin ştergerea semnelor. Dar
Archer stătea acum între ea şi cartea unde pusese semn vrăjii
de închidere. Celaena frecă mai tare peretele. Totul era teribil
de greşit.
— Opreşte-te!
Archer se năpusti înainte, trecând cu uşurinţă de sabia
alertă şi apucând încheietura Celaenei. Fleetfoot scoase un
lătrat sălbatic de avertizare, dar Celaena fluieră, spunându-i
câinelui să stea departe.
Se răsuci lângă Archer, deja pregătindu-se să disloce
braţul care o ţinea, dar verdele sclipitor al portalului lumină
încheietura bărbatului, acolo unde mâneca tunicii lui
alunecase.
Un tatuaj negru, cu o creatură şerpuitoare, apăru acolo.
Îl mai văzuse înainte. Mai văzuse…
 Celaena ridică privirea pe faţa lui Archer.
„Nu te încrede în…―
Crezuse că desenul Nehemiei reprezenta sigiliul regal – o
versiune uşor distorsionată a balaurului cu două picioare şi
aripi. Dar, de fapt, era acest tatuaj. Tatuajul lui Archer.
„Nu te încrede în Archer‖, asta încercase Nehemia să îi
spună.
Celaena îl împinse de lângă ea, scoţând un pumnal. Îl
îndreptă, alături de Damaris, spre el. Cât de multe ascunsese
Nehemia de Archer şi relaţiile lui? Dacă ea nu avusese
încredere în ei, atunci de ce le spusese tuturor că se baza pe
ei?
— Spune-mi cum ai făcut asta, şopti Archer, ochii fixându-
i-se pe portal şi pe întunericul de dincolo. Te rog! Ai găsit
cheile Wyrd? Aşa ai făcut-o?
— Ce ştii despre cheile Wyrd? întrebă Celaena.
— Unde sunt? Unde le-ai găsit?
— Nu am cheile.
— Ai găsit ghicitoarea totuşi, spuse Archer. Te-am lăsat să
găseşti ghicitoarea aia pe care am ascuns-o în biroul lui
Davis. Ne-a luat cinci ani să o găsim – probabil că tu ai
rezolvat-o. Ştiam că tu o vei face. Şi Nehemia ştia asta.
Celaena scutura din cap. El nu ştia că mai fusese şi o a
doua ghicitoare – o ghicitoare cu o hartă care ducea la chei.
— Regele are cel puţin o cheie. Dar nu ştiu unde sunt
celelalte două.
Privirea lui Archer se întunecă.
— Şi noi bănuiam la fel. De aceea a venit Nehemia aici, în
primul rând. Să afle dacă el le-a furat, de fapt, şi dacă da,
câte are.
Acela era motivul pentru care Nehemia nu putea să plece,
realiză Celaena. De ce alese să stea aici, în loc să se întoarcă
în Eyllwe. Să lupte pentru singurul lucru care era mai
important decât soarta ţării ei: soarta lumii. Şi a altor lumi.
— Nu trebuie să mă urc pe vasul ăla mâine. Vom spune
tuturor, zise Archer, gâfâind. Vom spune tuturor că regele are
cheile şi…
— Nu. Dacă dezvăluim adevărul, atunci regele va folosi
cheile ca să facă mai mult rău decât îţi poţi imagina. Vom
pierde orice şansă de a le mai găsi pe celelalte.
Archer făcu un pas spre Celaena. Fleetfoot mârâi din nou
ameninţător, dar păstră distanţa.
— Atunci o să descoperim unde ţine cheia. Şi le găsim şi pe
celelalte, iar apoi le folosim ca să îl dăm jos de pe tron. Apoi
vom crea o lume după placul nostru.
Vocea îi devenea frenetică, fiecare cuvânt fiindu-i mai dur
decât anteriorul.
Celaena scutură din cap.
— Mai degrabă le-aş distruge decât să le folosesc puterea.
Archer chicoti.
— Şi ea a spus acelaşi lucru. A spus că ar trebui să fie
distruse – puse înapoi în poartă, dacă am putea descoperi
cum să facem asta. Dar care este rostul găsirii lor dacă nu le
folosim împotriva lui? Dacă nu îl facem să sufere?
Celaena simţi cum i se întoarce stomacul pe dos. Erau
multe lucruri pe care Archer nu le spunea, ştia mult mai
multe. Aşa că asasina oftă şi scutură din cap, începând să
păşească agitată, în sus şi-n jos. Archer rămase tăcut în acest
timp – tăcut, până când ea se opri, ca şi cum brusc ar fi
înţeles. Celaena ridică glasul:
— El ar trebui să sufere cât mai mult posibil. Şi aşa ar
trebui şi oamenii care ne-au distrus pe noi – care ne-au făcut
ce suntem: Arobynn, Clarisse… Celaena îşi muşcă buza.
Nehemia nu a putut niciodată să înţeleagă asta. Nici măcar
nu a încercat. Tu… ai dreptate. Ar trebui să fie folosite.
Archer o studie cu precauţie, acum că ea venise mai
aproape şi îşi aplecase capul într-o parte – contemplându-i
cuvintele, contemplându-l pe el.
Iar Archer muşcă momeala.
— De asta a părăsit mişcarea. A plecat cu o săptămână
înainte să moară. Ştiam că este doar o chestiune de timp,
înainte să meargă la rege şi să ne predea pe toţi… să
folosească ce a aflat ca să primească îndurare în Eyllwe şi să
ne anihileze cu aceeaşi lovitură. A spus că mai degrabă ar
prefera un tiran atotputernic decât douăzeci.
Celaena spuse cu un calm ucigător:
— Ea ar fi stricat totul pentru voi. Aproape că a stricat
totul şi pentru mine. Mi-a spus să stau departe de cheile
Wyrd. A încercat să mă împiedice să rezolv ghicitoarea.
— Pentru că voia informaţiile doar pentru ea, pentru
propriul beneficiu.
Celaena zâmbi, deşi simţi cum lumea îi fugea de sub
picioare. Nu îşi putea explica de ce sau cum de se întrebase
asta, dar dacă era adevărat, trebuia să îl facă să recunoască,
aşa că se trezi spunând:
— Tu şi cu mine am muncit pentru tot ce avem… noi…
nouă ni s-a luat totul şi s-a folosit împotriva noastră. Alţi
oameni nici măcar nu îşi pot imagina ce am fost forţaţi să
facem. Cred… cred că de aceea am fost atât de îndrăgostită
de tine când eram mică. Ştiam, chiar şi atunci, că tu
înţelegeai. Că ştiai cum este să fii crescut de oameni ca
Arobynn şi Clarisse, iar apoi… vândut. M-ai înţeles atunci.
Celaena îşi forţă ochii să sclipească şi îşi încleştă gura, ca
şi cum ar fi vrut să o împiedice să tremure. Clipind cu furie,
şopti:
— Dar cred că în sfârşit te înţeleg şi eu acum.
Asasina întine mâna de parcă ar fi vrut să o apuce pe a lui,
dar o coborî – afişând o expresie blândă şi tristă.
— De ce nu mi-ai spus mai devreme? Am fi putut lucra
împreună de săptămâni întregi. Am fi încercat să rezolvăm
ghicitoarea împreună. Dacă aş fi ştiut ce voia să facă
Nehemia, cum a putut să mă mintă iar şi iar… M-a trădat. În
orice fel posibil, Archer! M-a minţit în faţă, m-a făcut să
cred…
Umerii i se lăsară. După un moment îndelung, Celaena
făcu un pas spre el.
— Se pare că Nehemia nu era mai bună decât Arobynn sau
Clarisse. Archer, ar fi trebuit să îmi spui. Totul. Ştiam eu că
nu a fost Mullison – nu era destul de deştept pentru asta.
Dacă mi-ai fi spus, m-aş fi ocupat eu. Pentru tine… Pentru
noi, aş fi avut eu grijă de asta.
Un risc… o fărâmă de credinţă.
Dar Archer îi aruncă un zâmbet ezitant.
— S-a plâns atât de mult de Mullison şi am ştiut că el avea
să fie cel mai uşor de învinovăţit. Iar datorită acelei
competiţii, consilierul deja avea o legătură cu Mormânt.
— Mormânt nu şi-a dat seama că nu eşti Mullison? întrebă
Celaena cât de calmă putu.
— Ai fi surprinsă cât de uşor pot vedea oamenii ceea ce vor
să vadă. O pelerină, o mască, haine elegante – nici n-a stat pe
gânduri.
„O, pe toţi zeii.―
— Deci, în noaptea aia, la depozit, continuă ea, ridicând
din sprâncene – un conspirator intrigat. Care este adevăratul
motiv pentru care l-ai răpit pe Chaol?
— Trebuia să te iau de lângă Nehemia. Iar când am încasat
săgeata aia pentru tine, ştiam că vei avea încredere în mine,
chiar şi numai pentru o noapte. Îmi cer scuze dacă metodele
mele au fost… dure. Trucul meseriei, mă tem.
Avusese încredere în el; îi pierduse pe Nehemia şi pe Chaol.
Archer o îndepărtase de prietenii ei – aşa cum îl bănuia pe
Roland că voia să procedeze cu Dorian.
— Şi ameninţarea aia pe care regele a primit-o înainte de
moartea Nehemiei – ameninţarea la adresa vieţii ei, spuse
Celaena. Tu ai plănuit şi asta, nu-i aşa? Ca să îmi arăţi cine
îmi erau adevăraţii prieteni – în cine puteam avea încredere.
— A fost un joc de noroc. Aşa cum joc şi acum. Nu ştiam
dacă acel Chaol Westfall te va avertiza sau nu. Se pare că am
avut dreptate.
— De ce eu? Sunt flatată, desigur, eşti inteligent. De ce nu
ai putut rezolva ghicitoarea de unul singur?
Archer îşi plecă uşor capul.
— Pentru că ştiu ce eşti, Celaena. Arobynn mi-a spus într-o
noapte, după ce te-au dus în Endovier.
 Celaena împinse junghiul de durere pură şi trădare până
când nu o mai putu distrage.
— Iar pentru ca această cauză a noastră să reuşească,
avem nevoie de tine, continuă Archer. Eu am nevoie de tine.
Câţiva membri ai mişcării deja încep să mi se împotrivească,
să pună la îndoială şefia mea. Ei cred că metodele mele sunt
prea dure.
Asta explica cearta pe care o avusese cu acel tânăr. Archer
făcu un pas spre ea, apoi continuă:
— Dar tu… Pe toţi zeii, am ştiut din momentul în care te-
am văzut la Willow cât de buni am fi împreună. Cât de multe
am realiza…
— Ştiu, spuse Celaena, privind în ochii lui verzi, atât de
luminoşi în razele asortate ale portalului. Archer, ştiu.
Bărbatul nu văzu pumnalul venind până când Celaena nu-
l înfipse în el.
Dar Archer fu rapid – prea rapid – şi se întoarse la timp,
încasând lovitura în umăr, şi nu în inimă.
Se trase înapoi cu o viteză uimitoare, răsucindu-i uşor
pumnalul, iar Celaena dădu drumul armei şi fu nevoită să se
ţină cu o mână de arcada portalului, ca să nu se împiedice.
Palma însângerată i se lipi de zidul din piatră, iar o lumină
verzuie străluci sub degetele ei. Un semn Wyrd arse, apoi
dispăru.
Neavând timp să se uite la ceea ce făcuse, Celaena se
avântă spre el cu un urlet, lăsând-o pe Damaris şi luând alte
două pumnale. Archer îşi scoase sabia într-o clipă,
legănându-se uşor în timp ce ea încerca să îl spintece.
— O să te fac bucăţi, rosti Celaena printre dinţii încleştaţi,
dându-i târcoale.
Dar apoi podeaua se cutremură, iar ceva din interiorul
vidului scoase un sunet. Un mârâit gutural.
Fleetfoot scăpă un scâncet jos, ameninţător. Alergă spre
Celaena, împingându-se în picioarele ei, încercând să o facă
să meargă spre scări.
Vidul tremură, un fel de ceaţă învolburându-se acum în
interiorul lui, despărţindu-se suficient, cât să dezvăluie un
pământ pietros, cenuşiu. Apoi o siluetă se ivi prin ceaţă.
— Nehemia? şopti Celaena.
Se întorsese – se întorsese să o ajute, să îi explice totul.
Dar nu Nehemia nu cea care păşi prin portal.
*
Chaol nu putea să doarmă. Se holba la baldachinul patului
său, testamentul pe care îl văzuse pe biroul Celaenei arzând
în mintea lui. Nu îşi putea lua gândul de la el. Doar o lăsase
să îl dea afară din apartament, fără să îi spună ce însemna
acel testament pentru el. Şi poate că el merita ura ei, dar…
dar Celaena trebuia să ştie că nu îi voia banii.
Trebuia să o vadă. Măcar să îi explice.
Îşi trecu un deget peste rana uscată de pe obraz.
Paşi grăbiţi răsunară în josul coridorului, iar Chaol deja
coborî din pat şi era pe jumătate îmbrăcat când cineva începu
să bubuie în uşa lui. Căpitanul deschise uşa, ascunzând un
pumnal la spate.
Coborî arma în secunda în care zări chipul lui Dorian,
strălucind de transpiraţie, dar nu o băgă în teacă. Nu când
văzu groaza pură din ochii prinţului şi teaca sabiei
legănându-se în degetele lui încleştate.
Chaol credea în instinct. Nu credea că oamenii
supravieţuiseră atât de mult fără să îşi dezvolte abilitatea de
a simţi când ceva mergea prost. Nu era magie – era doar…
instinct.
Şi instinctul fu cel care îi spuse lui Chaol despre cine era
vorba, încă dinainte ca Dorian să deschidă gura.
— Unde? fu tot ce întrebă căpitanul gărzii.
— În dormitorul ei, spuse Dorian.
— Spune-mi tot, îi ordonă Chaol, grăbindu-se înapoi în
camera sa.
— Nu ştiu, cred… cred că are probleme.
Chaol deja îmbrăcase o cămaşă şi o tunică, apoi îşi încălţă
ghetele, după care îşi luă sabia.
— Ce fel de probleme?
 — Genul de probleme care m-au adus direct la tine, şi nu
la celelalte gărzi.
Asta putea însemna orice: dar Chaol ştia că Dorian era
prea inteligent, prea conştient de cât de uşor se puteau
răspândi vorbele în acel castel. Simţi încordarea din corpul
lui Dorian şi îl înşfacă de spatele tunicii.
— Alergatul, spuse Chaol gâfâind, va atrage atenţia.
— Deja am irosit mult timp venind la tine, replică Dorian,
dar se conformă mersului calm, dar rapid, al lui Chaol.
În cinci minute aveau să ajungă în camera ei dacă păstrau
viteza asta. Dacă nu intervenea altceva.
— E cineva rănit? întrebă încet Chaol, încercând să respire
cu calm şi să îşi păstreze concentrarea.
— Nu ştiu, spuse Dorian.
— Va trebui să-mi spui mai mult decât atât, izbucni Chaol.
Controlul asupra nervilor lui se stingea cu fiecare pas.
— Am avut un vis, spuse Dorian, atât de încet încât doar el
putea auzi. Am fost avertizat că era în pericol… că ea este un
pericol pentru sine însăşi.
Chaol aproape se opri, dar Dorian spuse toate astea cu
multă convingere.
— Crezi că am vrut să vin să te iau? spuse Dorian fără să îl
privească.
Chaol nu răspunse, dar grăbi pasul cât de tare putu, fără
să atragă atenţia servitorilor şi gărzilor care încă erau la
posturile lor. Îşi putea simţi inima bătând în fiecare milimetru
al trupului său când ajunseră la uşa apartamentului
Celaenei. Nici nu se deranjă să ciocăne şi aproape că scoase
uşa din balamale când intră, cu Dorian pe urmele lui.
Ajunse la uşa dormitorului ei într-o secundă şi nu se
sinchisi să ciocăne nici aici. Dar clanţa nu se mişcă. Uşa era
încuiată. Se împinse în ea.
— Celaena?
Numele ei fu mai mult un răget care ieşi din gâtul lui.
Niciun răspuns. Se împotrivi panicii crescânde pe care o
simţea, scoţând un pumnal, ascultând orice sunet. Celaena.
Nimic.
Chaol aşteptă o secundă, apoi izbi uşa cu umărul. O dată.
De două ori. Încuietoarea cedă. Uşa se deschise, dezvăluind
dormitorul pustiu.
— Pe toţi zeii, şopti Dorian.
Tapiseria de pe perete fusese trasă înapoi, dezvăluind o uşă
deschisă – o uşă secretă, din piatră, care ducea într-un
coridor întunecat.
Aşa reuşise să iasă din castel şi să îl ucidă pe Mormânt.
Dorian îşi scoase sabia din teacă.
— În vis mi s-a spus că voi găsi uşa asta.
Prinţul păşi în faţă, dar Chaol îl apucă de braţ. Avea să se
gândească mai târziu la Dorian şi la visele lui clarvăzătoare…
mult mai târziu.
— Nu coborî acolo.
Ochii lui Dorian licăriră.
— Nu cobor, pe naiba!
Drept răspuns, un urlet gutural, care le răsună până în
oase, se auzi din interior. Apoi un ţipăt… un ţipăt uman,
urmat de un lătrat ascuţit.
Chaol o rupse la fugă pe coridor înainte să îşi dea seama.
Era întuneric ca smoala, iar Chaol aproape se rostogoli în
josul scării, dar Chaol, urmându-l îndeaproape, luă o
lumânare.
— Stai sus! îi ordonă Chaol, continuând să coboare.
Dacă ar fi avut timp, l-ar fi încuiat pe Dorian în dulap,
decât să rişte să îl pună în pericol pe prinţul moştenitor,
dar… Ce naiba fusese urletul ăla? Lătratul îl recunoscuse –
era al lui Fleetfoot. Iar dacă Fleetfoot era acolo jos…
Dorian continuă să îl urmeze.
— Am fost trimis aici, spuse el.
Chaol cobora câte două sau trei trepte deodată, de-abia
auzindu-l pe prinţ. Ţipătul ăla fusese al ei? Păruse a fi de
bărbat. Dar cine mai putea fi acolo cu ea?
O lumină albastră licări în capătul scării. Ce era aia?
Un răget zgudui pietrele străvechi. Ăsta nu era uman şi
nici nu venise de la Fleetfoot. Dar ce…
Nu găsiseră niciodată creatura care ucisese campionii.
Crimele pur şi simplu se opriseră. Dar ceea ce li se făcuse
cadavrelor… Nu, Celaena trebuia să fie în viaţă.
„Vă rog―, imploră el orice zei l-ar fi putut asculta.
Chaol sări pe palier şi găsi trei arcade. Lumina albastră
licărise din partea dreaptă. O luară la fugă.
Cum de un ansamblu atât de masiv de camere şi coridoare
fusese uitat? Şi de cât timp ştia Celaena de ele?
Coborî o scară spiralată. Apoi o lumină nouă, verzuie,
începu să strălucească, iar Chaol se întoarse să vadă…
Nu ştia încotro să privească mai întâi… la coridorul lung,
unde pe un perete strălucea o arcadă desenată din simboluri
verzi sau la… lumea care se zărea prin arcadă, înfăţişând un
tărâm de ceaţă şi piatră.
La Archer, ghemuit lângă peretele opus, recitând cuvinte
stranii dintr-o carte pe care o ţinea în mâini.
La Celaena, întinsă pe podea.
Sau la monstru: o chestie înaltă, puternică şi cu siguranţă
inumană. Nu cu degetele alea nefiresc de lungi, cu gheare, cu
piele albă care semăna cu hârtia mototolită, o falcă umflată,
sub care se vedeau dinţi ca de peşte, şi ochii ăia – lăptoşi, cu
nuanţe de albastru.
Şi mai era Fleetfoot, zbârlită, cu colţii dezgoliţi, refuzând să
lase demonul să se apropie de Celaena, deşi căţeluşa,
neajunsă la maturitate, şchiopăta, iar sângele îi curgea din
rana de la piciorul drept din spate.
În intervalul dintre două bătăi de inimă, Chaol studie
monstrul, analizând fiecare detaliu din preajma lui.
— Du-te, îi strigă lui Dorian înainte să se arunce spre
creatură.
 CAPITOLUL 49
Celaena nu îşi amintea nimic după primele câteva mişcări
ale sabiei, doar că o văzuse pe Fleetfoot repezindu-se brusc la
creatură. Imaginea o distrăsese suficient, pentru ca demonul
să treacă de apărarea ei, să o apuce de păr cu degetele lungi
şi albe şi să o lovească cu capul de perete.
Apoi, întuneric.
Când deschise ochii, se întrebă dacă nu cumva murise şi
se trezise în iad, cu o durere îngrozitoare de cap – şi cu
imaginea lui Chaol, dându-i târcoale demonului palid,
sângele curgând din amândoi. Apoi simţi mâini reci pe capul
ei, pe gât, iar Dorian îngenunche în faţă şi îi rosti numele:
— Celaena.
Asasina se luptă să se ridice în picioare, durerea de cap
înteţindu-se. Trebuia să îl ajute pe Chaol. Trebuia…
Auzi haine sfâşiindu-se şi un scâncet de durere, iar
Celaena îl privi pe Chaol ducând mâna la tăietura de pe
umărul său, tăietură făcută de unghiile alea mizerabile şi
crestate. Creatura mugi, falca prelungă scăldându-i-se în
bale, şi se repezi din nou spre căpitan.
Celaena încercă să se mişte, dar nu fu suficient de rapidă.
Dar Dorian da.
Ceva invizibil se lovi de creatură, izbind-o de perete. Pe toţi
zeii. Dorian nu doar că avea magie – avea magie pură. Cel mai
rar şi mai mortal fel de magie. Putere brută, nediluată,
capabilă să ia forma a orice dorea cel care o mânuia.
Creatura se prăbuşi, dar se ridică instant, repezindu-se
spre ea şi Dorian. Prinţul doar stătu acolo, cu mâna întinsă.
Ochii alb-albăstrui erau înfometaţi acum.
În portal, Celaena auzi pământul pietros scârţâind sub
încă o pereche de picioare goale, palide. Archer începu să
recite mai tare.
Chaol atacă din nou creatura, care ţâşni spre ea chiar
înainte ca sabia căpitanului să lovească, apărându-se cu
degetele alea lungi, forţându-l să se retragă.
Celaena îl prinse de mână pe Dorian.
— Trebuie să închidem portalul. Ar trebui să se închidă
singur în cele din urmă, dar – dar cu cât stă deschis mai
mult, cu atât ar putea apărea mai multe arătări din el înainte
să se închidă.
— Cum?
— Eu – nu ştiu, eu… Capul i se învârtea atât de tare, încât
genunchii îi tremurau. Dar se întoarse spre Archer, care
stătea în capătul opus al coridorului, separat de ei de
creatura nerăbdătoare. Dă-mi cartea, spuse Celaena.
Chaol răni demonul în abdomen cu o lovitură sigură,
precisă, dar nu îl încetini. Chiar şi de la distanţa aia,
duhoarea de sânge negru ajunse la nasul Celaenei.
Asasina îl privi pe Archer analizând situaţia cu ochii
bulbucaţi, panicat dincolo de orice logică. Apoi alergă în josul
coridorului, luând cartea cu el – şi orice speranţă de a închide
portalul.
*
Dorian nu se putu mişca suficient de repede ca să-l
împiedice pe chipeşul bărbat să fugă cu cartea şi nu îndrăzni,
cu demonul ăla între ei. Celaena, cu fruntea sângerândă, se
repezi spre el, dar bărbatul era prea rapid. Ochii i se tot
întorceau la Chaol, care distrăgea atenţia chestiei. Dorian ştiu
fără să i se spună că Celaena nu voia să îl părăsească pe
căpitan.
— Mă duc eu, începu Dorian.
— Nu. E periculos, iar tunelurile astea sunt ca un labirint,
spuse ea gâfâind. Chaol şi creatura îşi dădeau târcoale unul
altuia, chestia retrăgându-se treptat spre intrarea în portal.
Nu îl pot închide fără cartea aia, gemu Celaena. Mai sunt
cărţi sus, dar eu…
— Atunci fugim, spuse gâfâind Dorian, apucând-o de braţ.
Fugim şi încercăm să luăm cărţile alea.
O târî după el, neîndrăznind să îşi ia ochii de la Chaol sau
de pe creatură. Celaena se legănă în strânsoarea lui. Rana de
la cap probabil că era la fel de gravă pe cât părea. Ceva
licărea la gâtul ei: amuleta despre care îi spusese că era o
„replică ieftină‖, strălucind ca o mică stea albastră.
— Plecaţi, le spuse Chaol, privind monstrul din faţa lui.
Acum.
Celaena se împiedică, întinzându-se spre Chaol, dar Dorian
o trase înapoi.
— Nu, reuşi ea să spună, dar rana de la cap o făcu să se
moleşească în braţele lui Dorian.
Parcă realizând că ar putea fi un obstacol pentru Chaol,
încetă să i se mai împotrivească lui Dorian, care o trase spre
scări.
*
Chaol ştia că nu putea câştiga lupta asta. Cea mai bună
soluţie era să fugă împreună cu ei, să păzească drumul până
când ajungeau la uşa aia din piatră de deasupra şi să închidă
creatura aici jos. Dar nu era sigur că putea ajunge măcar
până la scări. Creatura îi para atacurile cu atâta uşurinţă;
părea să aibă o inteligenţă supranaturală.
Cel puţin Celaena şi Dorian ajunseseră la trepte. Îşi putea
accepta sfârşitul dacă asta însemna că ei puteau scăpa cu
viaţă. Putea îmbrăţişa împăcat întunericul atunci când avea
să vină.
Creatura făcu o pauză suficient de lungă, cât Chaol să mai
câştige câţiva metri depărtare. Se retrase spre capătul
scărilor.
Dar apoi ea începu să strige – acelaşi cuvânt iar şi iar, în
timp ce Dorian încerca să o tragă pe scări.
Fleetfoot.
Chaol privi. În umbră, lângă perete, Fleetfoot fusese lăsată
în urmă, piciorul fiindu-i prea rănit ca să fugă.
Şi creatura privi.
Iar Chaol nu putu face nimic, absolut nimic, când
monstrul se răsuci, o înşfăcă pe Fleetfoot de lăbuţa rănită şi o
trase prin portal.
Nu putea face nimic, realiză el, decât să fugă.
 Ţipătul Celaenei încă răsună prin coridor când Chaol sări
de pe scară şi se aruncă prin portalul înceţoşat, după
Fleetfoot.
*
Dacă Celaena crezuse că simţise frica şi durerea vreodată
înainte, nu fusese nimic în comparaţie cu ceea ce simţi când
Chaol intră în portal după Fleetfot.
Dorian nu se aştepta ca ea să se răsucească, lovindu-l cu
capul de zidul din piatră atât de tare, încât se prăbuşi pe
trepte, eliberând-o din strânsoare.
Dar ei nu-i păsa de Dorian, nu-i păsa de nimic altceva,
decât de Fleetfoot şi Chaol, şi coborî grăbită scările. Trebuia
să îi scoată de acolo, să îi aducă înapoi înainte ca portalul să
se închidă pentru totdeauna.
Trecu prin el într-o secundă.
Iar când îl văzu pe Chaol protejând-o pe Fleetfoot cu nimic
altceva decât cu mâinile sale goale, sabia lui fiind ruptă în
două de demonul care stătea aplecat asupra lor, nu se gândi
de două ori înainte să dezlănţuie monstrul dinăuntrul ei.
*
Cu coada ochiului, Chaol o zări venind, cu sabia străveche
în mâini şi cu o furie sălbatică întipărită pe chip.
În momentul în care trecuse prin portal, ceva se
schimbase. Fu ca şi cum un văl de ceaţă se ridică de pe faţa
ei, trăsăturile devenindu-i mai agere, paşii mai mari şi mai
graţioşi. Iar urechile ei – urechile i se alungiră uşor şi se
ascuţiră într-un mod delicat.
Creatura, simţind că era pe punctul de a-şi pierde prada,
se repezi spre Chaol.
Fu izbită de un zid din flăcări albastre.
Focul se stinse, iar creatura căzu la pământ, rostogolindu-
se pe pietrişul dur. Se ridică în picioare înainte să se
oprească din rostogolit, repezindu-se spre Celaena în aceeaşi
mişcare.
Ea era acum între ei, cu sabia ridicată. Celaena mugi,
dezvăluindu-şi caninii alungiţi, iar sunetul era unul pe care
Chaol nu îl mai auzise niciodată. Nu era nimic uman în el.
Pentru că ea nu era umană, realiză Chaol, holbându-se la
ea, încă stând în genunchi, aplecat peste Fleetfoot.
Nu – nu era deloc umană.
Celaena era o Fae.
 CAPITOLUL 50
Celaena ştiu că schimbarea avusese loc, pentru că duruse
ca naiba. Un fior de durere orbitoare atunci când trăsăturile
ei se eliberară de vălul care le ascundea. Demonul se repezi
înainte, iar ea plonjă în izvorul de putere care curgea deodată
înăuntrul ei.
Magie sălbatică şi necruţătoare erupse din ea, izbindu-se
de creatură şi aruncând-o în aer. Flăcări – cu ani în urmă,
puterea ei se manifestase întotdeauna sub o formă sau alta a
focului.
Putea simţi mirosul a orice, putea vedea totul. Simţurile
intensificate îi atrăgeau atenţia în toate direcţiile, spunându-i
că lumea asta era greşită, că trebuia să iasă de aici acum.
Dar ea nu voia să iasă, nu până când Chaol şi Fleetfoot nu
erau în siguranţă.
Creatura fu din nou în picioarele într-o secundă, iar
Celaena se aşeză între monstru şi Chaol. Demonul o
adulmecă, aşezându-se pe picioarele din spate.
O ridică pe Damaris şi îşi zbieră furia.
De departe, din ceaţă, alte răgete îi răspunseră. Unul din
ele veni de la creatura din faţa ei.
Celaena îl privi pe Chaol, încă aplecat peste Fleetfoot, şi îşi
dezgoli dinţii, caninii licărind în lumina cenuşie.
Chaol se uita cu gura căscată la ea. Asasina îi putea mirosi
groaza şi admiraţia. Îi putea mirosi sângele, atât de uman şi
de comun. Magia se înălţa în ea din ce în ce mai mult,
incontrolabilă, străveche şi arzătoare.
— Fugi, mârâi ea, mai mult ca o rugăminte decât ca un
ordin, pentru că magia era un lucru viu şi voia afară, şi era
posibil ca Celaena să îl rănească şi pe el, nu doar monstrul.
Pentru că portalul se putea închide în orice moment şi să îi
lase captivi aici pentru totdeauna.
Celaena nu aşteptă să vadă ce face Chaol. Creatura se
repezi spre ea, o pată de carne albă, veştejită. Asasina alerga
spre ea, aruncându-şi puterea nemuritoare ca pe un pumn
fantomatic. Izbucni ca un foc albastru, mistuitor, dar
creatura îl evită, la fel şi următoarele atacuri.
Celaena o legănă pe Damaris, iar creatura se feri, apoi se
dădu câţiva paşi mai în spate. Mugetele din depărtare se
apropiau din ce în ce mai mult.
Pietre sfărâmate se auzeau în spatele ei, iar Celaena ştiu că
Chaol se îndrepta spre portal.
Demonul începu să se mişte agitat. Apoi tasarea pietrelor
se opri. Asta însemna că Chaol ajunsese din nou pe coridor;
probabil că o luase şi pe Fleetfoot cu el. Căpitanul era în
siguranţă. În siguranţă.
Chestia asta era prea inteligentă, prea rapidă… şi prea
puternică, în ciuda membrelor greoaie.
Iar dacă mai veneau şi altele… dacă mai multe treceau prin
portal înainte să se închidă…
Magia ei se înălţă din nou, din adâncul fiinţei sale. Celaena
măsură distanţa dintre ea şi creatură, retrăgându-se încet
spre portal.
Nu avea prea mult control asupra puterii, dar avea o sabie,
o sabie sacră, făurită de Fae, capabilă să ţină piept magiei. O
conductă.
Fără să îşi permită să gândească prea mult, Celaena îşi
puse toată puterea brută în sabia aurie. Tăişul ei licări cu un
roşu aprins, marginile sale sclipind ca fulgerul.
Creatura se încordă, ca şi cum ar fi simţit ce era asasina pe
cale să facă, ridicând sabia deasupra capului ei. Cu un
strigăt de luptă care zgudui ceaţa din jur, Celaena o înfipse
pe Damaris în pământ, care se crăpă spre demon, ca o pânză
arzândă de linii şi fisuri.
Apoi pământul dintre ele începu să se surpe, pas cu pas,
până ce creatura o rupse la fugă. În curând, doar un petic de
pământ o mai înconjura pe Celaena, care ajunse până atunci
la portalul deschis, iar un abis nemărginit se căsca înaintea
ei.
O smulse pe Damaris din pământ. Ştia că trebuia să plece
de acolo – acum. Dar înainte să se poată mişca, înainte să
poată ajunge la portal, magia fremătă atât de violent, încât
Celaena căzu în genunchi. Durerea o străbătu, iar ea reveni
la trupul ei fragil şi neîndemânatic de muritoare.
Apoi simţi mâini puternice apucând-o de sub braţe, mâini
pe care le cunoştea prea bine, trăgând-o prin portal, înapoi în
Erilea, unde magia ei se stinse ca o lumânare.
*
Dorian se trezi la timp, văzându-l pe Chaol trăgând-o pe
Celaena prin portal. Ea era conştientă, dar moale în braţele
căpitanului. Odată ce o trase peste marginea portalului,
Chaol îi dădu drumul de parcă ar fi fost făcută din foc, iar
Celaena gâfâia întinsă pe podea.
Ce se întâmplase? Dincolo de portal fusese un tărâm de
piatră, iar acum… acum nu mai era nimic, decât o fâşie
îngustă şi un crater imens. Creatura palidă dispăruse.
Celaena se sprijini în coate, mâinile tremurându-i. Dorian
se lupta cu o durere cruntă de cap, dar reuşi să ajungă la ei.
La un moment dat, el încercase să o ia de acolo, apoi – apoi
ea îl lăsă inconştient. De ce?
— Închide-l, îi spunea Chaol, fiind atât de palid, încât
sângele care îi mânjea faţa părea aproape negru. Închide-l.
— Nu pot, spuse Celaena gâfâind.
Dorian se sprijini de perete ca să nu cadă în genunchi, din
pricina durerii de cap. Reuşi să ajungă lângă ei, în faţa
portalului, unde Fleetfoot se ghemuise lângă Celaena.
— Atunci, o să tot treacă prin portal, spuse Chaol.
Ceva nu era în regulă, realiză Dorian… ceva nu era în
regulă între ei. Chaol nu o atingea, nu o ajuta să se ridice.
Dincolo de craterul din portal, răgetele deveneau mai
intense şi mai tari. Fără îndoială, chestiile alea aveau să
găsească o cale de a trece dincoace.
— Nu pot, nu mi-a mai rămas niciun strop de magie ca să
închid portalul… Celaena tresări de durere, apoi se întoarse
spre Dorian. Dar tu ai.
*
 Cu coada ochiului, Celaena îl văzu pe Chaol întorcându-se
spre Dorian. Asasina se ridică cu greu în picioare. Fleetfoot se
postă din nou între ea şi portal, mârâind blând.
— Ajută-mă, îi şopti ea prinţului, simţind cum îşi mai
recapătă din energie.
Dorian nu îl privi pe Chaol. Păşi în faţă.
— Ce trebuie să fac?
— Am nevoie de sângele tău, de restul mă pot ocupa eu.
Cel puţin, aşa sper. Chaol începu să protesteze, dar Celaena
îi oferi un zâmbet palid, amar. Nu-ţi face griji, îl linişti ea,
doar o tăietură pe braţ.
Punându-şi sabia în teacă, Dorian îşi ridică mâneca bluzei
şi scoase un pumnal. Sângele se prelinse din tăietură, iute şi
luminos.
— Cum ai învăţat să deschizi un portal? urlă Chaol.
— Am găsit o carte, spuse ea. Era adevărul. Voiam să
vorbesc cu Nehemia.
Tăcerea se aşternu peste ei, o tăcere compătimitoare şi
oribilă.
Dar apoi Celaena adăugă:
— Eu… cred că am schimbat din greşeală un simbol. Arătă
spre semnul Wyrd pe care îl mânjise, cel care se rearanjase. A
mers în locul greşit. Dar asta ar putea închide portalul – dacă
avem noroc.
Ceea ce nu le spuse era că exista o şansă ca asta să nu
funcţioneze. Dar pentru că nu mai erau alte cărţi în
apartamentul ei şi pentru că Archer luase Morţii vii cu el, tot
ce îi mai rămăsese era vraja aceea de închidere pe care o
folosise pe uşa de sub bibliotecă. Şi în niciun caz – nici într-o
mie de ani – nu avea de gând să abandoneze portalul deschis
sau să-l lase pe vreunul din ei să îl păzească. Portalul avea să
se închidă de unul singur la un moment dat, dar Celaena nu
ştia când. Mai mulţi monştri se putea strecura prin el
oricând. Aşa că avea să încerce vraja, pentru că era singura ei
opţiune. Avea să găsească altceva în caz că nu funcţiona.
„Va funcţiona‖, îşi spuse în sinea ei.
 Dorian îşi puse mâna caldă şi liniştitoare pe spatele ei, iar
Celaena îşi cufundă degetele în sângele lui. Nu realizase cât
de reci erau mâinile ei până când căldura sângelui său nu îi
încălzi vârfurile degetelor. Unul câte unul, Celaena desenă
semnele peste simbolurile verzi care străluceau. Dorian nu îşi
luă nicio secundă mâna de pe ea – doar veni mai aproape
când ea se clătină. Chaol nu spuse nimic.
Genunchii îi tremurau, dar termină de acoperit simbolurile
cu sângele lui Dorian. Un muget prelung răsună în lumea
blestemată când ultimul simbol se aprinse, ceaţa şi pietrele şi
abisul dispărând în întuneric, apoi transformându-se în zidul
familiar din piatră.
Celaena încercă să se concentreze să respire calm. Dacă
putea face asta, nu avea să se piardă cu firea.
Dorian îşi luă mâna de pe spatele ei şi răsuflă uşurat.
— Să mergem, le ordonă Chaol, ridicând-o în braţe pe
Fleetfoot, care scânci de durere şi îl avertiză cu un mârâit.
— Cred că toţi avem nevoie de o băutură, spuse încet
Dorian. Şi de o explicaţie.
Dar Celaena privi în josul coridorului, spre scara pe unde
fugise Archer. Totul se petrecuse cu doar câteva minute în
urmă? Parcă trecuse o viaţă.
Dar dacă trecuseră doar câteva minute… Respiraţia i se
precipită. Ea descoperise singura cale de ieşire din castel şi
era sigură că pe acolo o luase şi Archer. După ceea ce îi
făcuse Nehemiei, după ce luase cartea şi îi abandonase la
mila creaturii… Epuizarea fu înlocuită de furia familiară –
furie care ardea totul, aşa cum Archer distrusese tot ceea ce
iubise ea. Chaol păşi în faţa ei.
— Nici să nu te gândeşti…
Gâfâind, Celaena o puse pe Damaris în teacă.
— E al meu.
Chaol nu apucă să o prindă de braţ, iar Celaena goni în
josul scărilor.
 CAPITOLUL 51
Deşi simţurile de Fae i se stinseseră, Celaena putea jura că
simţea parfumul lui Archer în timp ce înainta spre canalul de
scurgere, încă simţea mirosul sângelui pe el.
Archer distrusese totul Aranjase asasinarea Nehemiei, le
manipulase pe amândouă, se folosise de moartea Nehemiei ca
să o îndepărteze de Chaol, totul pentru putere şi răzbunare…
Avea să îl facă bucăţi. Lent.
„Ştiu ce eşti―, îi spusese bărbatul. Celaena nu ştia ce îi
spusese Arobynn despre moştenirea ei, dar Archer habar n-
avea ce fel de întuneric sălăşluia înlăuntrul ei, ce fel de
monstru putea deveni ca să îndrepte lucrurile.
Înaintea ei auzea blesteme înfundate şi bubuituri metalice.
Când ajunse la canal, ştiu ce se întâmplase. Grilajul se
închisese şi niciuna dintre încercările lui Archer de a-l
deschise nu funcţionaseră. Poate că zeii chiar ascultau
uneori. Celaena zâmbi, scoţându-şi ambele pumnale.
Păşi prin arcadă, dar coridorul era gol de-o parte şi de alta
a micului râu. Înaintă, privind în apă, întrebându-se dacă nu
cumva Archer încercase să înoate pe sub grilaj.
Îl simţi cu o secundă înainte ca el să o atace din spate.
Îi întâmpină sabia cu ambele pumnale ridicate deasupra
capului, sărind înapoi ca să aibă timp să-l analizeze. Archer
se antrenase cu asasinii, iar după modul în care mânuia
sabia, atacând neîncetat, Celaena ştia că el continuase cu
lecţiile alea.
Ea era epuizată. Archer era la capacitate maximă, iar
loviturile lui îi făceau braţele Celaenei să tremure.
Se repezi la gâtul ei, dar asasina se feri, atacându-l în
lateral. Rapid ca fulgerul, Archer sări într-o parte, evitând să
fie spintecat.
— Am ucis-o de dragul nostru, spuse Archer gâfâind,
căutând orice punct slab al Celaenei. Ne-ar fi distrus. Iar
acum că poţi deschide portaluri fără chei, gândeşte-te la tot
ce am putea face. Gândeşte, Celaena! Moartea ei a fost
unsacrificiu necesar, ca să o împiedicăm să ne distrugă
cauza. Trebuie să ne ridicăm împotriva regelui.
Celaena fandă, atacând în stânga lui, dar Archer îi pară
atacul.
— Prefer să trăiesc în umbra lui, decât într-o lume condusă
de oameni ca tine, urlă Celaena. Iar după ce termin cu tine, o
să-i găsesc pe toţi prietenii tăi şi o să le întorc favoarea.
— Ei nu ştiu nimic. Ei nu ştiu ce ştiu eu, spuse el,
parându-i atacurile cu un calm exasperant. Nehemia mai
ascundea ceva în legătură cu tine. Nu voia să te implici, iar
eu am crezut că era doar din cauză că nu voia să te împartă
cu noi. Dar acum mă întreb ce, mai exact? Ce mai ştia?
Celaena râse uşor.
— Eşti un prost dacă tu crezi că te voi ajuta.
— Of, odată ce oamenii mei vor începe să „lucreze‖ la tine,
te vei răzgândi în curând. Rourke Farran a fost client de-al
meu – înainte să fiu ucis, adică. Ţi-l aminteşti pe Farran, nu-i
aşa? Avea o plăcere specială pentru durere. Mi-a spus că
niciodată nu s-a distrat mai tare decât atunci când l-a
torturat pe Sam Cortland.
Celaena de-abia mai putea vede limpede din cauza setei de
sânge care o stăpâni în acel moment, de-abia amintindu-şi
propriul nume.
Archer fandă spre râu, încercând să o facă să se întoarcă la
perete, unde avea să se înfigă singură în sabia lui. Dar şi
Celaena ştia mişcarea aceea. O ştia pentru că ea fusese cea
care îl învăţase să o facă în urmă cu atâţia ani. Astfel, atunci
când el lovi, Celaena trecu de apărarea lui şi îl lovi cu
mânerul pumnalului în falcă.
Archer se prăbuşi ca o piatră, sabia zdrăngănind pe podea,
iar Celaena fu peste el într-o secundă, cu lama aţintită la
gâtul său.
— Te rog, şopti el răguşit.
Celaena împunse lama în pielea lui, întrebându-se cum să
facă tortura să dureze, fără să îl ucidă prea repede.
 — Te rog, o imploră el, îngrozit. O fac pentru libertatea
noastră. Libertatea noastră. În cele din urmă, suntem de
aceeaşi parte.
Cu o răsucire din încheietură i-ar fi putut tăia gâtul. Sau l-
ar putea imobiliza aşa cum o făcuse cu Mormânt. Îl putea
răni aşa cum Mormânt o rănise pe Nehemia. Celaena zâmbi.
— Nu eşti o criminală, şopti el.
— O, ba sunt, spuse ea, lumina torţei dansând pe lama
pumnalului pe când Celaena se gândea ce să facă cu el.
— Nehemia nu ar vrea asta. Nu ar vrea să faci asta.
Deşi ştia că nu ar trebui să asculte, cuvintele o loviră unde
o durea mai tare.
„Nu lăsa lumina aia să se stingă.―
În întunericul care domnea în sufletul ei, nu mai rămăsese
pic de lumină. Nicio lumină, cu excepţia unui sâmbure, un
licăr palid care se micşora din ce în ce mai mult. Oriunde ar fi
fost acum, Nehemia ştia cât de mică devenise flacăra
dinăuntrul ei.
„Nu lăsa lumina aia să se stingă.―
Celaena simţi tensiunea părăsindu-i corpul, dar ţinu
pumnalul la gâtul lui Archer până când se ridică în picioare.
— Pleci din Rifthold în noaptea asta, îi spuse ea. Tu şi toţi
prietenii tăi.
— Mulţumesc, spuse Archer gâfâind, ridicându-se.
— Dacă la răsărit aflu că încă mai eşti în oraş, spuse ea,
întorcându-se cu spatele la el şi pornind spre treptele
tunelului, te voi ucide.
Destul. Era destul.
— Mulţumesc, spuse din nou Archer.
Celaena continuă să meargă, ascultând dacă nu cumva el
voia să o atace din nou.
— Ştiam că eşti o femeie bună, spuse el.
Celaena se opri şi se întoarse.
O urmă de triumf se citea în ochii lui. Archer credea că
învinsese. Că o manipulase din nou. Punând un picior
înaintea celuilalt, se întoarse lângă el cu calmul unui animal
de pradă.
Se opri, destul de aproape cât să-l sărute. Archer afişă un
zâmbet precaut.
— Nu, nu sunt, spuse ea.
Apoi se mişcă, prea repede ca el să aibă vreo şansă.
Ochii lui Archer se bulbucară când ea îi înfipse pumnalul
direct în inimă.
Bărbatul se moleşi în braţele ei. Celaena îşi apropie buzele
de urechea lui, ţinându-l drept cu o mână, iar cu cealaltă
răsucind pumnalul, şoptind:
— Dar Nehemia a fost.
 CAPITOLUL 52
Chaol privi sângele prelingându-se pe buzele lui Archer
când Celaena îl lăsă să cadă pe podeaua din piatră. Asasina
privi cadavrul, ultimele ei cuvinte către el plutind în aer,
trecându-şi ghearele peste pielea deja înfiorată a lui Chaol.
Celaena închise ochii, dându-şi capul pe spate şi trăgând
adânc aer în piept – ca şi cum ar fi îmbrăţişat moartea
dinaintea ei şi pata care rămase drept plată pentru
răzbunarea ei.
Chaol sosise la timp să îl audă pe Archer implorând pentru
viaţa lui – şi rostind cuvintele care fuseseră ultima sa
greşeală. Chaol bătu cu piciorul în treapta scării, avertizând-o
că era acolo. Câte din simţurile ei Fae păstrase acum, când
avea forma umană?
Sângele lui Archer mânji pietrele negre, iar Celaena
deschise ochii şi se întoarse uşor spre Chaol. Sângele îi
murdărise şi vârfurile părului, care acum străluceau roşii. Iar
ochii ei… Nu era nimic în ei, ca şi cum ar fi fost pustiiţi.
Pentru o secundă, căpitanul se întrebă dacă ea avea să îl
ucidă şi pe el – doar pentru că fusese acolo, pentru că văzuse
adevărul întunecat despre ea.
Celaena clipi, iar calmul ucigaş din ochii ei dispăru,
înlocuit doar de silă profundă şi durere. O povară invizibilă,
pe care Chaol nu şi-o putea imagina, îi apăsă umerii. Asasina
ridică de jos cartea neagră pe care Archer o scăpase pe
pietrele ude, dar o lăsă să i se legene dintre degete ca şi cum
ar fi fost o cârpă murdară.
— Îţi datorez o explicaţie, fu tot ce spuse ea.
*
Celaena refuză ca vraciul să o îngrijească până ce piciorul
lui Fleetfoot nu fu bandajat. Era doar o zgârietură, dar era
adâncă. Celaena ţinuse în braţele ei capul căţeluşei care se
zvârcolea, fiind forţată să înghită apă cu sedative. Dorian îl
ajută cât de mult putu pe vindecător, în timp ce îngrijea
câinele care zăcea inconştient pe masa din sufrageria
Celaenei. Chaol stătea sprijinit de perete, cu braţele
încrucişate la piept. Nu-i mai adresase niciun cuvânt lui
Dorian de când coborâseră în pasajul secret.
Nici tânăra vindecătoare, cu părul castaniu, nu puse vreo
întrebare. Când Fleetfoot fu bandajată şi aşezată în patul
Celaenei, Dorian insistă ca Celaena să îi permită să se uite la
rana de la capul ei. Dar Celaena îi făcu semn să o lase în
pace şi îi spuse vindecătoarei că, dacă nu îl îngrijea întâi pe
prinţul moştenitor, avea să o pârască regelui. Încruntându-
se, Dorian îi permise tinerei femei să îi spele rana artificială
de pe frunte, căpătată când Celaena îl lăsase inconştient pe
trepte. Având în vedere cât de murdari de sânge erau Chaol şi
Celaena, prinţul se simţea uşor ridicol, chiar dacă durerea de
cap încă îl sâcâia.
Tămăduitoarea termină cu el, oferindu-i un zâmbet timid,
uşor îngrijorat. Iar când veni timpul să decidă de cine avea să
se îngrijească în continuare, concursul de încruntări între
Chaol şi Celaena dură o veşnicie.
În cele din urmă, Chaol doar scutură din cap şi se trânti
morocănos în scaunul de pe care Dorian tocmai se ridicase.
Avea sânge peste tot, aşa că fu nevoit să îşi dezbrace tunica şi
cămaşa, pentru ca vraciul să îi poată curăţa rănile minore. În
ciuda zgârieturilor şi tăieturilor, juliturilor de pe mâinile şi
genunchii lui, tămăduitoarea tot nu puse vreo întrebare,
chipul ei drăguţ fiind o mască profesională, imposibil de citit.
Celaena se întoarse spre Dorian, coborând glasul:
— Când termin aici, vin în apartamentul tău.
Îl simţi pe Chaol încordându-se, iar Dorian îşi suprimă
fiorul de gelozie când realiză că era gonit din camera ei.
Căpitanul se descurca de minune, prefăcându-se că nu îi
priveşte. Ce se întâmplase cât timp el fusese inconştient? Şi
ce se întâmplase când Celaena plecase să-l ucidă pe Archer?
— Bine, spuse Dorian, apoi îi mulţumi vraciului pentru
ajutorul ei.
Cel puţin, acum avea timp să se reculeagă, să se
gândească la tot ce se întâmplase în ultimele ore. Şi să pună
la punct, pentru Chaol, o explicaţie pentru magia pe care o
avea.
Dar chiar în timp ce ieşea din încăpere, o parte din el îşi
dădu seama că magia lui, că el, era ultima lor grijă. Pentru
că, încă din acea primă zi în Endovier, totul fusese
întotdeauna despre ei.
*
Celaena nu avea nevoie ca cineva să se uite la rana de la
capul ei. Când magia preluase controlul, cumva, vindecase
totul. Tot ce mai rămăsese din rănile ei acum erau pete de
sânge şi haine sfâşiate. Şi epuizare, epuizară pură.
— Mă duc să fac o baie, îi spuse ea lui Chaol, care încă
stătea cu bustul gol sub îngrijirile vraciului.
Avea nevoie disperată să spele sângele lui Archer de pe
corpul ei.
Îşi dezbrăcă hainele şi făcu baie, frecându-şi pielea până ce
o duru, spălându-şi părul de două ori. Când ieşi din camera
de baie, se schimbă într-o tunică şi pantaloni curaţi, iar când
termină să îşi pieptene părul umed, Chaol intră în dormitorul
ei şi se aşeză pe scaunul de la birou. Vindecătoarea plecase,
iar căpitanul îşi îmbrăcase din nou cămaşa. Celaena putea
vedea bandajele albe zărindu-se prin găurile din materialul
negru.
Celaena o verifică pe Fleetfoot, care încă era inconştientă
pe pat, apoi merse lângă uşile balconului. Scrută cerul nopţii
pentru un moment îndelungat, căutând o constelaţie
familiară – Cerbul, Regele Nordului. Trase adânc aer în piept.
— Străbunica mea a fost o Fae, spuse ea. Deşi mama mea
nu putea lua forma unui animal, aşa cum fac majoritatea
oamenilor Fae, eu, cumva, am moştenit abilitatea de a-mi
schimba forma umană cu cea de Fae.
— Şi nu mai poţi face asta?
Celaena îl privi peste umăr.
— Când magia a încetat să mai existe, în urmă cu zece ani,
mi-am pierdut abilitatea. Cred că asta mi-a salvat viaţa. Când
eram mică, atunci când eram speriată sau supărată ori când
îmi pierdeam cumpătul, nu puteam controla transformarea.
Începusem să învăţ să o controlez, dar m-aş fi dat de gol la
un moment dat.
— Dar în… lumea cealaltă, ai putut…
Celaena se întoarse spre el, zărind licărul bântuit din ochii
lui.
— Da. În lumea aceea, magia sau ceva asemănător încă
există. Şi este la fel de teribilă şi de copleşitoare pe cât mi-o
aminteam.
Asasina se aşeză pe marginea patului, distanţa dintre ei doi
simţindu-se kilometrică.
— N-am avut niciun control asupra ei, continuă Celaena.
Asupra transformării, asupra magiei sau asupra mea. Puteam
la fel de bine să te rănesc şi pe tine, nu doar pe creatura aia,
spuse ea, închizând ochii, iar mâinile tremurându-i uşor.
— Deci, ai deschis un portal spre o altă lume. Cum?
— Toate cărţile alea pe care le-am citit, despre semne Wyrd
– conţineau vrăji care deschid portaluri temporare.
Apoi, Celaena îi povesti despre cum descoperise pasajul
secret de Samhuinn şi despre Cain, despre cum îl ucisese, şi
despre cum, în acea seară, voise să deschidă un portal ca să
o vadă pe Nehemia. Nu-i vorbi despre cheile Wyrd şi despre
ceea ce bănuia ea că făcea regele cu Kaltain şi Roland.
Când termină, Chaol spuse:
— Aş spune că eşti nebună, doar că am sângele creaturii
ăleia pe mine şi am intrat cu picioarele mele în lumea aia.
— Dacă ar afla cineva, nu doar despre vrăjile care deschid
portaluri, ci despre ceea ce sunt, spuse ea cu precauţie,
înţelegi că aş fi executată.
Ochii lui Chaol licăriră.
— Nu voi spune nimănui. Jur.
Celaena îşi muşcă buza, încuviinţând, şi se întoarse lângă
fereastră.
— Archer mi-a spus că el a fost cel care a aranjat ca
Nehemia să fie ucisă, pentru că reprezenta o ameninţare
asupra controlului pe care el îl avea în cadrul grupului. S-a
dat drept consilierul Mullison şi l-a angajat pe Mormânt. Te-a
răpit pe tine ca să mă scoată şi pe mine din castel. Tot el a
lansat şi ameninţarea aia anonimă la adresa vieţii ei. Pentru
că voia ca eu să te învinovăţesc pe tine pentru moartea ei.
Chaol înjură, dar ea continuă să privească pe fereastră,
spre constelaţie.
— Dar, deşi ştiu că nu eşti răspunzător, spuse ea blând, eu
tot nu pot…
Se întoarse şi citi toată durerea de pe chipul lui.
— Tot nu poţi avea încredere în mine, încheie Chaol.
Ea încuviinţă. Ştia că în această privinţă Archer câştigase
şi îl ura pentru asta.
— Când te privesc, şopti Celaena, tot ce vreau să fac este
să te ating. Dar ce s-a întâmplat în noaptea aia… nu ştiu
dacă o să pot uita vreodată.
Cea mai adâncă tăietură de pe obrazul lui prinsese crustă,
iar Celaena ştia că avea să îi lase o cicatrice.
— Îmi pare rău pentru ce ţi-am făcut atunci, continuă ea.
Chaol se ridică, tresărind uşor din pricina rănilor, şi merse
lângă ea.
— Amândoi am făcut greşeli, spuse el cu vocea aceea care
îi făcea inima să tresară.
Celaena găsi curajul de a se întoarce spre el şi de a-l privi
în ochi.
— Cum de mă mai poţi privi aşa când ştii ce sunt cu
adevărat?
Degetele lui îi mângâiară obrajii, încălzindu-i pielea rece.
— Fae, asasină… orice ai fi, eu…
— Nu. Celaena păşi înapoi. Nu o spune.
Nu îşi putea permite să îi ofere din nou totul, nu acum. Nu
ar fi fost drept pentru niciunul din ei. Chiar dacă avea să-l
ierte vreodată pentru că îl alese pe rege în defavoarea
Nehemiei, căutarea cheilor Wyrd presupunea că ea trebuia să
plece departe, într-un loc în care nu i-ar cere niciodată să o
urmeze.
 — Trebuie să pregătesc cadavrul lui Archer, ca să i-l arăt
regelui, spuse ea.
Înainte ca el să poată spune ceva, Celaena o luă pe
Damaris de lângă uşă şi dispăru în pasajul secret.
Aşteptă până ajunse destul de departe şi dădu frâu liber
lacrimilor.
*
Chaol privi în gol în întunericul străvechi şi se întrebă dacă
ar trebui să meargă după ea. Dar apoi se gândi la tot ce îi
spusese Celaena, la toate secretele pe care i le dezvăluise şi
ştiu că avea nevoie de timp să înţeleagă totul.
Îşi dăduse seama că Celaena omisese informaţii. Îi spusese
doar detaliile cele mai vagi; iar apoi mai era şi chestiunea cu
moştenirea ei Fae. Nu mai auzise de nimeni care să le
moştenească puterea într-un mod atât de primitiv, dar, din
nou, nimeni nu mai vorbea despre Fae în prezent. Asta
explica şi de ce Celaena ştia acele cântece funebre.
Mângâind-o uşor pe cap pe Fleetfoot, părăsi încăperea.
Coridoarele erau pustii şi tăcute.
Iar Dorian… Celaena se purtase de parcă şi Dorian avea
puteri. Îşi aminti momentul în care creatura fusese izbită de
un zid invizibil… Dar era imposibil ca Dorian să aibă magie.
Cum ar putea, când magia Celaenei dispăruse de îndată ce se
întorsese în această lume?
Celaena era Fae, moştenitoarea unei puteri pe care nu o
putea controla. Chiar dacă nu se putea transforma, dacă
cineva descoperea ce era ea cu adevărat…
Asta explica de ce era atât de îngrozită de rege, de ce nu
spusese niciodată de unde venea sau prin ce trecuse. Şi să
trăiască aici… acesta era cel mai periculos loc pentru ea sau
pentru orice Fae.
Dacă cineva afla ce era, putea folosi informaţia împotriva
ei, o putea trimite la moarte. Iar el nu ar putea face nimic să
o salveze. Nu putea să inventeze nicio minciună, nu putea să
se folosească de nicio relaţie. Cât avea să dureze până cineva
începea să îi cerceteze trecutul? Cât timp avea să treacă până
când cineva se va duce direct la Arobynn Hamel, să îl
tortureze şi să scoată adevărul de la el?
Picioarele lui Chaol ştiau încotro se îndreptau, cu mult
înainte ca el să fi luat decizia, să îşi fi făcut un plan. Câteva
minute mai târziu, se trezi ciocănind într-o uşă din lemn.
Ochii tatălui său erau înceţoşaţi de somn, iar lordul îi miji
când îl văzu.
— Ştii cât e ceasul?
Chaol nu ştia şi nu îi păsa. Intră în cameră şi închise uşa,
scanând semiîntunericul.
— Vreau să îţi cer o favoare, dar înainte de asta, promite-
mi că nu îmi vei pune întrebări.
Lordul îi aruncă o privire năucită, apoi îşi încrucişă braţele
la piept.
— Fără întrebări. Te ascult.
Dincolo de fereastră, cerul începuse să devină de o nuanţă
mai blândă de negru.
— Cred că ar trebui să-l trimitem pe Campionul regelui în
Wendlyn, să scape de familia regală.
Tatăl lui Chaol ridică din sprâncene, iar căpitanul
continuă:
— Suntem în război cu ei de doi ani, dar tot nu am reuşit
să trecem de apărarea lor navală. Dar dacă regele şi fiul său
sunt eliminaţi, am putea avea o şansă să răzbatem prin
haosul aferent. Mai ales dacă al regelui Campion pune mâna
şi pe planurile lor de apărare navală.
Chaol trase adânc aer în piept, păstrându-şi glasul
indiferent:
— Vreau să îi prezint regelui această idee de dimineaţă. Şi
vreau ca tu să mă sprijini.
Pentru că Dorian nu ar fi fost niciodată de acord cu asta,
nu fără să ştie ce era Celaena. Iar Chaol nu avea să spună
nimănui, nici măcar lui Dorian. Dar cu o idee atât de
drastică, avea nevoie de cât mai mult sprijin politic.
— Un plan ambiţios, lipsit de scrupule. Lordul din Anielle
zâmbi. Iar dacă sprijin această idee şi îi conving şi pe aliaţii
mei din consiliu să o facă, atunci, la ce pot să mă aştept în
schimb?
Din modul în care îi străluceau ochii, tatăl lui ştia deja
răspunsul.
— Atunci, mă întorc în Anielle cu tine, spuse Chaol. Îmi voi
părăsi postul de căpitan al gărzii şi… voi veni acasă.
Nu mai era „acasă― de mult, dar dacă asta însemna să o
scoată pe Celaena din ţară… Wendlyn era ultimul refugiu al
oamenilor Fae şi singurul loc din Erilea unde putea fi cu
adevărat în siguranţă.
Orice fărâmă de speranţă pe care o avea pentru un viitor
împreună cu ea dispăruse. Celaena încă mai simţea ceva
pentru el, o recunoscuse, dar nu mai putea avea încredere în
el. Întotdeauna avea să îl urască pentru ceea ce făcuse.
Dar putea face asta pentru ea. Chiar dacă nu avea să o mai
vadă vreodată, chiar dacă îşi abandona sarcinile din postura
de Campion al regelui şi rămânea cu Fae, în Wendlyn, pentru
totdeauna – atâta timp cât el o ştia în siguranţă, cât nimeni
nu o putea răni… Şi-ar vinde sufletul pentru asta, iar şi iar.
Ochii tatălui său licăriră triumfători.
— Poţi să o consideri misiune îndeplinită.
 CAPITOLUL 53
După ce Celaena îi spuse lui Dorian povestea pe care i-o
spusese şi lui Chaol – deşi o variantă mult mai limitată
prinţul oftă şi se trânti pe pat.
— Sună ca ceva scos dintr-o carte, spuse el, privind
tavanul.
Asasina se aşeză pe cealaltă parte a patului.
— Crede-mă, pentru un timp am crezut că o iau razna.
— Deci, tu chiar ai deschis un portal spre altă lume?
Folosind semnele astea Wyrd?
Celaena încuviinţă din cap.
— Şi tu ai făcut creatura aia să zboare, de parcă nu era
decât o frunză în vânt.
O, Celaena nu uitase de asta. Nici măcar pentru o clipă nu
uitase ce însemna pentru el faptul că avea o asemenea putere
pură.
— A fost noroc chior. Celaena îl privi cu subînţeles pe
prinţul ăsta inteligent al ei. Încă nu o pot controla, continuă
Dorian.
— În mormânt, spuse ea, este cineva care ar putea… să îţi
ofere câteva sfaturi despre cum să o controlezi. Care ar putea
deţine informaţii despre tipul de putere pe care l-ai moştenit.
Chiar în acel moment, totuşi, Celaena nu ştiu cum să îi
explice ce era Mort, aşa că spuse doar atât:
— Într-o zi, curând, am putea merge împreună acolo, să vă
fac cunoştinţă.
— El este…
— Vei vedea când vom ajunge acolo.Dacă se sinchiseşte să
îţi vorbească. S-ar putea să îi ia ceva timp până să se decidă
că te place.
După o clipă, Dorian se întinse spre ea şi îi luă mâna,
sărutându-i-o blând. Nimic romantic, doar un gest de
mulţumire.
— Deşi lucrurile sunt diferite între noi acum, am vorbit
serios atunci, după duelul cu Cain. Mereu voi fi recunoscător
că ai venit în viaţa mea.
Celaena simţi cum i se încleştează gâtul şi îi strânse mâna.
Nehemia visase la o curte regală care să poată schimba
lumea, o curte unde loialitatea şi onoarea erau mai valoroase
decât supunerea oarbă şi puterea. În ziua în care murise
Nehemia, Celaena crezuse că acel vis dispăruse pentru
totdeauna.
Dar, privindu-l pe Dorian zâmbindu-i, pe acest prinţ care
era inteligent, grijuliu şi blând, care inspira oameni buni,
precum Chaol, să îl slujească…
Celaena se întrebă dacă visul disperat al Nehemiei, despre
o asemenea curte, nu cumva mai avea o şansă.
Adevărata întrebare era acum dacă tatăl lui ştia ce
ameninţare reprezenta fiul, prinţul moştenitor.
*
Regele Adarlanului fu nevoit să recunoască meritul
căpitanului; planul era nemilos şi curajos, şi ar fi trimis un
mesaj nu doar Wendlynului, ci tuturor duşmanilor lor. Cu
acea interdicţie între ţările lor, Wendlyn refuza să primească
adarlanieni între graniţele sale. Dar femeile şi copiii care
căutau adăpost puteau intra. Era imposibil să trimită pe
altcineva, decât pe campioana lui…
Regele privi masa de consiliu, unde căpitanul îi aştepta
decizia. Tatăl lui Westfall şi alţi patru consilieri săriseră
imediat în sprijinul ideii. Încă un vicleşug surprinzător din
partea căpitanului. Îşi adusese aliaţi la întrunire.
Să o ia pe asasină de lângă fiul său avea să fie un beneficiu
neaşteptat. Avea încredere în fată să facă treburile lui
murdare – dar nu o voia în preajma lui Dorian.
Îi adusese capul lui Archer Finn în această dimineaţă, cu
nicio zi întârziere faţă de cum i-l promisese, şi îi explicase
ceea ce descoperise: că Archer fusese răspunzător pentru
uciderea Nehemiei, din pricina implicării în acea societate
trădătoare. Nu era surprins că Nehemia fusese implicată.
Dar ce ar avea de spus asasina despre această călătorie?
 — Cheam-o pe campioana mea, spuse el.
În liniştea care urmă, membrii consiliului vorbiră în şoaptă
între ei, iar fiul său încercă să îi atragă atenţia lui Westfall.
Dar căpitanul evita să îl privească pe prinţ.
Regele zâmbi uşor, răsucind inelul negru de pe deget. Păcat
că Perrington nu era aici, să vadă asta. Plecase în Calaculla,
să se ocupe de revolta sclavilor – veşti care fuseseră atât de
secrete, încât până şi mesagerii plătiseră cu viaţa ca garanţie.
Ducele ar fi fost teribil de amuzat de răsturnarea de situaţie
de astăzi. Dar îl voia pe duce aici din motive mai importante –
să îl ajute să afle cine deschisese un portal noaptea trecută.
Simţise asta în somn, un tremur brusc în lume. Fusese
deschis doar câteva minute, apoi cineva îl închisese. Cain era
mort; cine altcineva în acest castel mai avea asemenea
cunoştinţe; sau asemenea putere în sânge? Era aceeaşi
persoană care o ucisese pe Baba Picioare-galbene?
Puse o mână pe Nothung, sabia lui.
Nu-i găsise cadavrul, dar nu crezuse nici măcar o secundă
că Picioare-galbene pur şi simplu dispăruse. În dimineaţa de
după ce parcă intrase în pământ, el însuşi mersese să
investigheze caravana. Văzuse petele negre de sânge pe
podeaua din lemn.
Picioare-galbene fusese o regină pentru oamenii ei, unul
dintre cele trei clanuri brutale care distrusese familia
Crochan în urmă cu cinci sute de ani. Se delectaseră cu
distrugerea înţelepciunii femeilor Crochan, care domniseră
cinstit vreme de o mie de ani. Invitase carnavalul aici ca să o
cunoască – să cumpere câteva dintre oglinzile ei şi să afle ce
mai rămăsese din alianţa Dinţilor-din-fier, care odată fusese
destul de puternică încât să distrugă Regatul Vrăjitoarelor.
Dar înainte să îi poată da vreo informaţie mai bună,
murise. Şi se simţea frustrat să nu ştie de ce. Sângele ei
fusese vărsat în castelul lui; cineva ar fi putut veni să ceară
răspunsuri şi răzbunare. Dacă veneau, el avea să fie pregătit.
Pentru că, în umbrele din trecătoarea Ferian, crescuseră
noi forţe pentru armata sa. Iar balaurii lui încă aveau nevoie
de călăreţi.
Uşile camerei de consiliu se deschiseră. Asasina intră,
mergând cu umerii semeţi, în felul ei insuportabil. Studie
detaliile încăperii înainte să se oprească la câţiva metri de
masă, apoi făcu o plecăciune adâncă.
— Maiestatea Voastră m-a chemat?
Privirea îi era rece, indiferentă, ca de obicei. Cu excepţiei
acelei zile încântătoare, când dăduse buzna şi aproape că îl
jupuise pe Mullison de viu. O parte din el îşi dorea să nu fie
nevoit acum să îl elibereze din temniţă pe smiorcăitul
consilier.
— Partenerul tău, căpitanul Westfall, a venit cu o idee
destul de… neobişnuită, spuse regele, făcând semn cu mâna
către Chaol. De ce nu îi explici tu, căpitane?
Căpitanul se foi în scaunul lui, apoi se ridică în picioare şi
se întoarse cu faţa spre Celaena.
— Am sugerat să te trimitem în Wendlyn, să îi ucizi pe rege
şi pe moştenitorul său. Cât eşti acolo, de asemenea, vei pune
mâna şi pe planurile lor de apărare navală şi militară – astfel,
odată ce ţara va fi cuprinsă de haos, vom putea să navigăm
dincolo de recifele lor impenetrabile şi să îi cucerim.
Asasina îl privi pentru un moment îndelungat, iar regele
observă că fiul său parcă încremenise. Apoi ea zâmbi, un
zâmbet nemilos, nebun.
— Ar fi o onoare să slujesc coroanei într-un asemenea mod.
Regele nu aflase niciodată ce fusese cu semnul acela Wyrd
care strălucise pe fruntea ei în timpul duelului. Fusese
imposibil de descifrat. Fie însemna „fără nume― sau
„nenumit―, fie ceva asemănător cu „anonim―. Dar,
binecuvântată de zei sau nu, după rânjetul meschin de pe
faţa ei, regele ştia că asasina avea să se bucure de misiune.
— Poate că ne vom distra puţin cu ei, cugetă regele.
Wendlyn organizează balul obişnuit al Solstiţiului în câteva
luni. Ce mesaj le-ar trimite dacă regele şi fiul său şi-ar găsi
sfârşitul sub nasul propriilor curteni, în ziua lor de glorie?
Deşi căpitanul se mută de pe un picior pe altul din pricina
schimbării bruşte de planuri, asasina îi zâmbi din nou,
radiind de o bucurie întunecată. Din ce gaură împuţită
venise, de găsea plăcere în asemenea lucruri?
— O idee briliantă, Maiestate.
— Atunci, aşa facem, spuse regele şi toţi ochii fură aţintiţi
asupra lui. Vei pleca mâine.
— Dar, interveni fiul său, sunt sigur că are nevoie de timp
ca să cerceteze Wendlynul, să îi înveţe căile şi…
— Va fi o călătorie de două săptămâni pe mare, spuse
regele. Şi apoi va avea nevoie de timp ca să se infiltreze în
castel pentru bal. Îşi poate lua orice materiale doreşte şi le
poate studia pe vas.
Asasina ridicase uşor din sprâncene, dar doar încuviinţă
din cap. Căpitanul încă stătea în picioare, mai încordat ca de
obicei. Iar fiul său îl privea încruntat – pe el şi pe căpitan,
atât de furios încât se întrebă dacă nu cumva avea să
răbufnească.
Dar regele nu era în mod special interesat de dramele lor
mărunte, nu când acest plan măreţ fusese pus la punct.
Trebuia să trimită călăreţi imediat în trecătoarea Ferian şi în
Insulele Morţii, şi să îi transmită Generalului Narrok să îşi
pregătească legiunea. Nu avea de gând să facă vreo greşeală
cu această şansă care i se oferise în Wendlyn.
Şi era ocazia perfectă să testeze câteva arme pe care le
făurise în secret în toţi aceşti ani.
*
Mâine.
Pleca mâine.
Iar Chaol venise cu ideea? Dar de ce? Celaena voia nişte
răspunsuri, voia să ştie la ce se gândise el când născocise
planul ăsta. Ea nu îi spusese niciodată adevărul despre
ameninţările regelui – cum că avea să îl execute pe Chaol
dacă nu se întorcea dintr-o misiune, dacă dădea greş. Şi
putea înscena morţile lorzilor mărunţi şi negustorilor, dar nu
ale regelui şi prinţului moştenitor din Wendlyn. Nici într-o
mie de vieţi nu avea cum să scape de data asta.
 Păşi agitată, ştiind că el nu se întorsese încă în
apartamentul său, şi sfârşi coborând în mormânt, doar
pentru a-şi găsi o ocupaţie.
Se aşteptase ca Mort să îi ţină o predică despre portal –
ceea ce făcu, din plin –, dar nu se aştepta să o găsească pe
Elena aşteptând-o acolo.
— Acum ai destulă putere ca să te arăţi, dar aseară nu
puteai să mă ajuţi să închid portalul?
O privi pe regină încruntându-se şi începu din nou să se
plimbe agitată.
— Nu am putut, spuse Elena. Chiar şi acum, vizita asta îmi
consumă energia mai repede decât ar trebui.
Celaena o privi furioasă.
— Nu pot merge în Wendlyn. Eu – nu pot merge acolo.
Chaol ştie ce fac pentru tine, de ce ar vrea să merg acolo?
— Trage aer în piept, spuse blând Elena.
Celaena se încruntă.
— Lucrul ăsta îţi distruge şi ţie planurile. Dacă sunt în
Wendlyn, atunci nu mă mai pot ocupa de cheile Wyrd şi de
rege. Şi chiar dacă mă prefac că merg acolo şi, în schimb,
cutreier continentul în sus şi în jos, nu ar dura mult până
când regele s-ar prinde că nu sunt acolo unde ar trebui să
fiu.
Elena îşi încrucişă braţele la piept.
— Dacă mergi în Wendlyn, atunci vei fi aproape de
Doranelle. Cred că acesta este motivul pentru care căpitanul
vrea să mergi acolo.
Celaena scăpă un hohot isteric de râs. Of, în ce
încurcătură dezastruoasă o băgase!
— Chaol vrea să mă ascund împreună cu Fae şi să nu mă
mai întorc niciodată în Adarlan? Asta nu se va întâmpla. Nu
doar că el va fi ucis, dar cheile Wyrd…
— Mâine vei pleca spre Wendlyn. Ochii Elenei scânteiau.
Lasă cheile Wyrd şi regele pentru moment. Du-te în Wendlyn
şi fă ce trebuie făcut.
— Tu i-ai băgat cumva ideea asta în cap?
 — Nu. Căpitanul încearcă să te salveze aşa cum ştie mai
bine.
Celaena scutură din cap, privind lumina soarelui care
pătrundea în mormânt prin grilajul de deasupra.
— Vei înceta vreodată să îmi mai dai ordine?
Elena râse uşor.
— Când vei înceta să mai fugi de trecutul tău, o voi face.
Celaena îşi dădu ochii peste cap, apoi umerii i se lăsară. O
frântură de amintire o străpunse.
— Când am vorbit cu Nehemia, a spus… a spus că îşi ştia
soarta. Că o acceptase. Că asta avea să pună lucrurile în
mişcare. Crezi că l-a manipulat cumva pe Archer ca să… Dar
nu putu să termine ideea, nu-şi putu permite să dea glas
acelui posibil adevăr îngrozitor: că îşi aranjase propria
moarte, ştiind că astfel putea schimba lumea – o putea
schimba pe Celaena – murind, nu trăind.
O mână rece o prinse pe a ei.
— Alungă gândul ăla! Ştiind adevărul, oricare ar fi el, nu va
schimba ceea ce trebuie să faci mâine – unde trebuie să pleci.
Deşi Celaena ştiu adevărul în acel moment, îl ştiu din
refuzul Elenei de a-i răspunde, făcu aşa cum îi poruncise
regina. Aveau să existe alte momente când să poată scoate
adevărul ăla din cel mai îndepărtat colţ al minţii şi să
analizeze fiecare detaliu întunecat şi neiertător. Dar acum,
chiar acum…
Celaena privi lumina care se prelingea în mormânt. O
lumină atât de mică, ţinând întunericul în frâu.
— Atunci, Wendlyn să fie.
Elena afişă un zâmbet sinistru şi îi strânse mâna.
— Atunci, Wendlyn să fie.
 CAPITOLUL 54
Când întrunirea se sfârşi, Chaol îşi dădu toată silinţa să nu
se uite spre tatăl lui, care îl privise cu atâta insistenţă când îi
prezentase regelui planurile, sau spre Dorian, al cărui
sentiment de trădare îl sfâşiase pe parcursul întâlnirii. Se
grăbi să ajungă înapoi la barăci, dar nu fu deloc surprins
când o mână îl prinse de umăr şi îl întoarse pe călcâie.
— Wendlyn?
Dorian fierbea de furie.
Chaol îşi păstră cumpătul.
— Dacă poate să deschidă un portal, aşa cum a făcut-o
noaptea trecută, atunci cred că trebuie să iasă din castelul
ăsta pentru o vreme. Pentru binele tuturor. Dorian nu putea
să afle adevărul.
— Nu te va ierta niciodată pentru că ai îmbarcat-o pe o
corabie şi ai trimis-o de aici, să distrugă o întreagă ţară. Şi în
public, transformând asta într-un spectacol. Eşti nebun?
— Nu am nevoie de iertarea ei. Şi nu vreau să îmi fac griji
că trece dincoace o hoardă de creaturi supranaturale, doar
pentru că îi e dor de prietena ei.
Chaol ura fiecare minciună care îi ieşea pe gură, dar
Dorian le sorbea, ochii lui sclipind de furie. Acesta era un alt
sacrificiu pe care trebuia să îl facă: pentru că, dacă Dorian
nu îl ura, dacă nu îl voia plecat, atunci avea să îi fie mult mai
greu să se întoarcă în Anielle.
— Dacă i se întâmplă ceva în Wendlyn, urlă Dorian,
refuzând să o lase mai moale, te voi face să regreţi ziua în
care te-ai născut.
Dacă avea să i se întâmple ceva, şi Chaol era destul de
sigur că avea să regrete ziua aceea pentru totdeauna.
Dar spuse doar atât:
— Unul din noi trebuie să înceapă să conducă, Dorian.
Şi plecă.
Dorian nu-l urmă.
 *
Tocmai se crăpa de ziuă când Celaena ajunse la
mormântul Nehemiei. Ultimele petice de zăpadă ale iernii se
topiseră, lăsând lumea stearpă şi maronie, aşteptând
primăvara.
În câteva ore, avea să pornească într-o călătorie pe ocean.
Celaena căzu în genunchi pe pământul ud şi îşi plecă uşor
capul înaintea mormântului.
Apoi rosti cuvintele pe care voise să i le spună Nehemiei cu
o seară în urmă. Cuvintele pe care ar fi trebuit să i le spună
de la început. Cuvinte care nu aveau să se schimbe,
indiferent de ceea ce aflase despre moartea Nehemiei.
— Vreau să ştii, şopti ea vântului, pământului, trupului
din adâncul lui, de sub ea, că aveai dreptate. Aveai dreptate.
Sunt o laşă. Şi fug de atâta timp, încât am uitat cum este să
te ridici şi să lupţi.
Coborî mai jos capul, punându-şi fruntea pe pământ.
— Dar îţi promit că îl voi opri. Îţi promit că nu îi voi ierta şi
nu voi uita niciodată ce ţi-au făcut. Îţi promit că voi elibera
Eyllwe. Îţi promit că voi vedea din nou coroana pe capul
tatălui tău.
Se ridică, scoase un pumnal din buzunar şi îşi brăzdă o
linie în palma stângă. Sângele apăru, roşu ca rubinul pe
zorile aurii, alunecând pe mâna ei, apoi îşi puse palma pe
pământ.
— Promit, şopti ea din nou. Pe numele meu, pe viaţa mea,
chiar dacă îmi voi da ultima suflare, promit că voi vedea
Eyllwe eliberat.
Îşi lăsă sângele să ude pământul, rugându-se să îi poarte
jurământul spre lumea de dincolo, unde Nehemia era în
sfârşit în siguranţă. De acum înainte, nu aveau să mai existe
alte jurăminte în afară de acesta, alte contracte sau alte
obligaţii. Niciodată să nu ierţi, niciodată să nu uiţi.
Şi nu ştia cum avea să o facă sau cât îi va lua, dar se va
descurca ea. Pentru că Nehemia nu putea.
Pentru că era timpul.
 CAPITOLUL 55
Încuietoarea spartă de la uşa dormitorului Celaenei încă
nu fusese reparată când Dorian apăru, după prânz, cu un
teanc de cărţi în braţe. Ea stătea în faţa patului ei, îndesând
haine într-o desagă mare din piele. Fleetfoot fu prima care îl
întâmpină, deşi prinţul nu se îndoia că Celaena îl auzise
venind din hol.
Căţeluşa şchiopătă până la el, dând din coadă, iar Dorian
puse cărţile pe birou, apoi îngenunche pe podea. O mângâie
de câteva ori pe cap, lăsând-o să îi lângă mâinile.
— Vindecătoarea a spus că lăbuţa ei va fi bine, zise
Celaena, concentrată încă pe bagaj. Mâna stângă îi era
bandajată – o rană pe care el nu o observase cu o noapte în
urmă. Tocmai ce a plecat, acum câteva minute.
— Bine, spuse Dorian, ridicându-se în picioare.
Celaena purta o tunică greoaie, pantaloni şi o mantie
groasă. Cizmele ei maronii erau simple şi butucănoase, mult
mai cuminţi decât ţinuta ei obişnuită. Haine de călătorie.
— Aveai de gând să pleci fără să îţi iei rămas-bun? o
întrebă el.
— Credeam că va fi mai uşor aşa, spuse ea.
În două ore, avea să pornească spre Wendlyn, acel tărâm al
miturilor şi monştrilor, un regat unde visele şi coşmarurile
deveneau realitate.
Dorian se apropie de ea.
— Planul ăsta este nebunie curată. Nu trebuie să pleci. Îl
putem convinge pe tata să facă altceva. Dacă te vor prinde în
Wendlyn…
— Nu mă vor prinde.
— Nu există niciun ajutor pentru tine acolo, spuse Dorian,
punând o mână pe desagă. Dacă vei fi prinsă, dacă vei fi
rănită, nu putem ajunge la tine. Vei fi complet pe cont
propriu.
— Voi fi bine.
 — Dar eu nu voi fi. În fiecare zi în care vei fi acolo, mă voi
întreba ce s-a ales de tine. Eu nu… nu te voi uita. Nici măcar
pentru o oră.
Celaena înghiţi în sec, singurul semn al emoţiilor pe care
şi-l permitea să îl arate, şi se uită spre câinele ei, privindu-i
de pe podea.
— Vrei să… Dorian o privi înghiţind din nou şi întâlnindu-i
privirea. Aurul din ochii ei licărea în soarele dimineţii. Vrei să
ai grijă de ea cât sunt plecată? îl întrebă Celaena.
Prinţul îi luă mâna într-a lui şi o strânse cu putere.
— Ca şi cum ar fi a mea. Chiar o voi lăsa să doarmă în pat.
Celaena zâmbi uşor, iar Dorian avu sentimentul că orice alt
semn emoţional avea să îi distrugă autocontrolul, aşa că
arătă spre cărţile pe care le adusese.
— Sper că nu te superi, zise el, dar am nevoie de un loc
unde să ţin astea, iar în apartamentul tău e posibil să fie
mai… în siguranţă decât în al meu.
Celaena privi spre birou, dar, spre uşurarea lui, nu merse
lângă el. Cărţile pe care le adusese aveau doar să nască mai
multe întrebări. Genealogii, cronici regale, orice ar fi putut să
îi explice de ce şi cum de avea magie.
— Desigur, fu tot ce spuse Celaena. Cred că Morţii vii încă
mai pluteşte pe aici, oricum. Poate se va bucura să aibă
companie.
Poate că Dorian ar fi zâmbit dacă asta nu ar fi fost
înspăimântător de adevărat.
— Te las să împachetezi. Am o întrunire cu consiliul la
aceeaşi oră la care pleacă vasul tău, spuse prinţul, luptându-
se cu durerea din piept. Era o minciună – şi încă una
proastă. Dar nu voia să fie la docuri, nu când ştia că
altcineva avea să fie acolo ca să îşi ia rămas-bun.
— Deci… presupun că aici ne luăm rămas-bun. Dorian nu
ştia dacă îi mai era permis să o îmbrăţişeze, aşa că îşi
cufundă mâinile în buzunare şi îi zâmbi. Ai grijă de tine, îi
spuse el.
Celaena încuviinţă scurt din cap.
 Acum erau prieteni, iar Dorian ştia că limitele fizice dintre
ei se schimbaseră, dar… Se întoarse cu spatele la ea, nevrând
să o lase să vadă dezamăgirea care ştia că se citea pe faţa lui.
Făcu doi paşi spre uşă, când Celaena vorbi, blând şi
oarecum forţat:
— Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine,
Dorian. Pentru că eşti prietenul meu. Pentru că nu eşti ca toţi
ceilalţi.
Prinţul se opri, întorcându-se spre ea. Celaena ţinea capul
sus, dar ochii îi licăreau.
— Mă voi întoarce, spuse ea încet. Mă voi întoarce după
tine.
Iar el ştiu că era ceva ce nu îi spunea, că în spatele acelor
cuvinte se ascundea ceva mai mare.
Dar Dorian tot o crezu.
*
Docurile erau împânzite cu marinari, sclavi şi muncitori
care încărcau şi descărcau mărfuri. Ziua era caldă şi
mângâiată de o adiere uşoară, primul semn al primăverii, iar
cerul era lipsit de nori. O zi bună pentru navigat.
Celaena stătea înaintea corabiei cu care avea să parcurgă
prima etapă a călătoriei. Avea să meargă spre o destinaţie
stabilită dinainte, unde avea să fie întâmpinată de o corabie
din Wendlyn, pentru îmbarcarea refugiaţilor care încercau să
scape de umbrele imperiului Adarlanului. Majoritatea
femeilor care călătoreau împreună cu ea se îmbarcaseră deja.
Îşi frecă degetele mâinii bandajate, tresărind din pricina
durerii care o străbătu.
De-abia dormise noaptea trecută; preferase să o ţină pe
Fleetfoot în braţe. Când îşi luase la revedere în urmă cu o oră
fusese ca şi cum ar fi renunţat la o parte din inima ei, dar
piciorul câinelui nu se vindecase complet şi nu voia să rişte,
luându-l cu ea în Wendlyn.
Nu voise să îl vadă pe Chaol, nu se deranjase să îşi ia
rămas-bun, pentru că avea atât de multe întrebări pentru el,
încât era mai uşor să nu îl întrebe deloc. Nu ştiuse ce
capcană imposibilă tocmai îi întinsese?
Căpitanul vasului strigă un avertisment legat de plecare în
cinci minute. Marinarii începură să se grăbească, dublându-
şi eforturile de a pregăti nava să părăsească portul şi să
pornească pe râul Avery, apoi în Marele Ocean.
Spre Wendlyn.
Celaena înghiţi în sec. „Fă ce trebuie făcut―, îi spusese
Elena. Asta însemna chiar că trebuia să ucidă familia regală
din Wendlyn sau altceva?
O briză sărată îi ciufuli părul, iar Celaena făcu un pas în
faţă.
Dar cineva apăru din umbrele clădirilor care mărgineau
docurile.
— Stai, spuse Chaol.
Celaena încremeni când el veni lângă ea şi nu se mişcă nici
atunci când se trezi privindu-l în ochi.
— Înţelegi de ce am făcut asta? întrebă el blând.
Ea încuviinţă, dar spuse:
— Trebuie să mă întorc aici.
— Nu, spuse el, ochii sclipindu-i. Tu…
— Ascultă.
Avea cinci minute. Nu îi putea explica acum – nu îi putea
spune că regele avea să îl ucidă dacă ea nu se întorcea. Acea
informaţie îi putea fi fatală. Şi chiar dacă el fugea, regele
ameninţase şi familia Nehemiei.
Dar Celaena ştia că el încerca să o protejeze. Şi nu îl putea
lăsa aşa. Pentru că, dacă murea în Wendlyn, dacă i se
întâmpla ceva…
— Ascultă cu atenţie ce îţi voi spune.
Chaol ridică din sprâncene. Dar Celaena nu îşi permise
nicio secundă să se răzgândească.
Cât de succint putu, îi vorbi despre cheile Wyrd. De porţile
Wyrd şi despre Baba Picioare-galbene. Îi spuse despre hârtiile
pe care le pitise în mormânt – ghicitoarea cu ascunzătorile
celor trei chei Wyrd. Apoi îi spuse că ştia că regele avea cel
puţin una. Şi că sub bibliotecă zăcea o creatură moartă. Şi că
nu ar trebui să deschidă niciodată uşa spre catacombe –
niciodată. Şi că Roland şi Kaltain ar putea face parte dintr-un
plan mai mare, mai groaznic.
Iar după ce oribilul adevăr ieşi la iveală, Celaena îşi scoase
Ochiul Elenei de la gât şi i-l puse în palmă.
— Să nu îl dai jos niciodată. Te va proteja de rău.
Chaol dădea din cap, palid ca moartea.
— Celaena, nu pot…
— Nu îmi pasă dacă pleci în căutarea cheilor, dar cineva
trebuie să ştie despre ele. Altcineva în afară de mine. Toate
dovezile sunt în mormânt.
Chaol îi luă mâna cu mâna sa liberă.
— Celaena…
— Ascultă, repetă ea. Dacă nu l-ai fi convins pe rege să mă
trimită de aici, le-am fi putut… căuta împreună. Dar acum…
Două minute, strigă căpitanul vasului. Chaol o privea cu o
asemenea durere şi teamă în ochi, încât Celaena nu mai putu
să vorbească.
Apoi făcu cel mai nesăbuit lucru pe care îl făcuse în viaţa
ei. Se ridică pe vârfuri şi îi şopti cuvintele la ureche.
Cuvintele care îl puteau face să înţeleagă, să înţeleagă de
ce era atât de important pentru ea şi la ce se referise când
spusese că avea să se întoarcă. Iar el avea să o urască pentru
asta, odată ce înţelegea.
— Ce înseamnă? o întrebă el.
Celaena zâmbi trist.
— Îţi vei da tu seama. Iar când o vei face… Asasina scutură
din cap, ştiind că nu ar trebui să o spună, dar făcând-o
oricum. Când o vei face, continuă ea, vreau să îţi aminteşti că
pentru mine nu ar fi fost nicio diferenţă. Niciodată nu am
făcut vreo diferenţă atunci când a fost vorba de tine. Tot pe
tine te-aş alege. Mereu te voi alege pe tine.
— Te rog… te rog, doar spune-mi ce înseamnă.
Dar nu mai avea timp, aşa că Celaena dădu din cap şi păşi
înapoi.
Chaol făcu un pas spre ea, totuşi. Un pas, apoi spuse:
 — Te iubesc.
Celaena se luptă cu nodul care i se ridica în gât.
— Îmi pare rău, spuse ea, sperând că el avea să îşi
amintească acele cuvinte mai târziu… mai târziu, când avea
să ştie totul.
Picioarele ei găsiră puterea de a se mişca. Trase aer în
piept. Iar cu o ultimă privire la Chaol, urcă pe pasarela spre
bordul navei. Fără să-i bage în seamă pe ceilalţi de la bord, îşi
puse jos bagajul şi ocupă un loc lângă balustradă. Privi în
jos, spre docuri, unde Chaol încă stătea lângă pasarelă, în
timp ce era ridicată.
Căpitanul vasului le strigă să arunce parâma. Marinarii
alergară, dezlegară frânghiile, le aruncară, apoi le legară din
nou, iar corabia se urni brusc. Celaena strânse atât de tare
balustrada, încât mâinile o dureau.
Nava începu să se mişte. Iar Chaol – bărbatul pe care îl ura
şi îl iubea atât de mult, încât abia putea gândi în preajma lui
– doar stătea acolo, privind-o plecând.
Curentul înşfăcă vasul, iar oraşul începu să se micşoreze.
Simţi în curând briza oceanului mângâindu-i gâtul, dar nu
încetă nicio clipă să privească spre Chaol. Îl privi până când
castelul din sticlă deveni un punct sclipitor în depărtare. Privi
spre el până când în jurul ei nu mai era nimic altceva decât
oceanul luminos. Privi spre el până când soarele se ascunse
după linia orizontului şi stelele se iviră deasupra ei.
De-abia când pleoapele îi căzură, iar asasina se legănă pe
picioare, Celaena încetă să mai privească spre Chaol.
Mirosul de sare îi umplu nările, atât de diferită de sarea
din Endovier, iar un vânt iute i se învolbură în păr.
Şuierând printre dinţi, Celaena Sardothien îşi întoarse
spatele spre Adarlan şi porni spre Wendlyn.
 CAPITOLUL 56
Chaol nu înţelese ce îi spusese Celaena, cuvintele pe care i
le şoptise la ureche. Era o dată. Fără vreun an anume. O lună
şi o zi, o dată care trecuse cu multe săptămâni în urmă. Era
ziua în care Celaena părăsise oraşul. Ziua în care îşi pierduse
cumpătul în Endovier, cu un an în urmă. Ziua în care
muriseră părinţii ei.
Chaol rămase la docuri mult timp după ce corabia părăsi
portul, privindu-i pânzele micşorându-se, în timp ce se gândi
la acea dată iar şi iar. De ce îi spusese totul despre acele…
acele chei Wyrd, dar transformase acest indiciu în ceva atât
de obscur? Ce putea fi mai important decât oribilul adevăr
despre regele pe care el îl slujea?
Cheile Wyrd, deşi îl înspăimântau, aveau sens. Explicau
atât de multe lucruri! Puterea uriaşă a regelui, călătoriile lui,
care se sfârşeau prin moartea misterioasă a întregului convoi,
cum devenise Cain atât de puternic. Chiar şi momentul acela
în care Chaol se uitase la Perrington şi văzuse cum ochii i se
întunecă atât de straniu. Dar când ea îi spusese toate
lucrurile astea, ştiuse la ce fel de alegere îl supunea? Şi ce
putea el să facă în privinţa asta din Anielle?
Doar dacă nu putea găsi o cale de a se retrage din
jurământul pe care îl făcuse. Nu spusese niciodată când avea
să meargă în Anielle. Se putea gândi mâine la asta.
Deocamdată…
Când Chaol se întoarse la castel, merse în camera sa,
cotrobăind prin hârtiile de pe biroul lui. Dar nu găsi nimic
despre data aceea. Reciti testamentul pe care îl scrisese ea,
dar acela fusese datat la câteva zile după. Liniştea şi
pustietatea apartamentului ei ameninţau să îl înghită, şi era
pe punctul de a pleca atunci când zări un teanc de cărţi pe
jumătate ascuns în umbrele biroului său.
Genealogii şi multe cronici regale. Când adusese cărţile
astea aici? Nu le văzuse cu o noapte în urmă. Cumva, erau
un alt indiciu? Stând înaintea biroului, scoase cronicile regale
– toate din ultimii optsprezece ani – şi le citi, una câte una.
Nimic.
Apoi ajunse la cronica din urmă cu zece ani. Era mai
stufoasă decât celelalte – aşa cum trebuia să fie, având în
vedere evenimentele care se întâmplaseră în acel an. Dar
când văzu ce era scris acolo despre data pe care i-o dăduse
Celaena, totul încremeni în loc.

„În această dimineaţă, regele Orlon Galathynius, nepotul şi

moştenitorul său, Rhoe Galathynius şi soţia lui Rhoe, Evalin,
au fost găsiţi morţi. Orion a fost ucis în patul lui, din palatul
regal din Orynth, iar Rhoe şi Evalin au fost găsiţi morţi în
paturile lor din casa de la ţară, de pe malul râului Florine. Nu
se ştie încă nimic despre soarta fiicei lui Rhoe şi a Evalinei,
Aelin.―

Chaol luă prima carte de genealogie, cea despre

descendenţa caselor regale din Adarlan şi Terrasen. Celaena
încerca să îi spună că ştia adevărul despre ceea ce se
întâmplase în noaptea aceea – că ea ar putea şti unde se
ascundea prinţesa pierdută, Aelin? Că ea fusese acolo când
toate astea se întâmplaseră?
Răsfoi paginile, scanând genealogiile pe care deja le citise.
Dar apoi îşi aminti ceva despre numele Evalin Ashryver.
Ashryver.
Evalin venise din Wendlyn, fusese o prinţesă la curtea
regelui. Cu mâinile tremurând, Chaol scoase o carte
conţinând arborele genealogic al familiei regale din Wendlyn.
Pe ultima pagină, numele lui Aelin Ashryver Galathynius
era scris ultimul, iar deasupra lui, al mamei ei, Evalin. Dar
arborele era trasat doar pentru linia feminină. Feminină, nu
masculină, pentru că…
Două nume mai sus de cel al Evalinei era scris Mab. Stră-
străbunica lui Aelin. Era una dintre cele trei surori-regine
Fae: Maeve, Mora şi Mab. Mab, cea mai tânără, cea mai
frumoasă, care fusese transformată în zeiţă atunci când
murise, cunoscută tuturor acum drept Deanna, zeiţa
vânătorii.
Amintirea îl izbi ca o cărămidă în faţă. Dimineaţa de
Yulemas, când Celaena se simţise atât de stingheră când
primise săgeata aurie a Deannei – săgeata lui Mab.
Iar Chaol numără numele din arborele genealogic, unul
câte unul, până ce…
„Stră-străbunica mea era Fae.―
Chaol fu nevoit să se sprijine de birou. Nu, nu putea fi
adevărat. Se întoarse la cronica încă deschisă, trecând la ziua
următoare.

„Aelin Galathynius, moştenitoarea tronului Terrasenului, a

murit astăzi sau undeva în cursul nopţii. Înainte ca
ajutoarele să ajungă la casa părinţilor ei decedaţi, asasinul
care a ratat-o cu o noapte în urmă s-a întors. Cadavrul ei
încă nu a fost găsit, deşi unii cred că a fost aruncat în râul
din spatele casei părinţilor ei.―

Celaena spusese odată că Arobynn o… o găsise. O găsise

pe jumătate moartă şi îngheţată. Pe malul unui râu.
Chaol doar trăgea concluzii pripite. Poate că Celaena voia
ca el să ştie că încă îi mai păsa de Terrasen sau…
În partea de sus a arborelui genealogic al familiei Ashryver
era scrisă o poezie, ca şi cum un învăţăcel ar fi scris-o acolo
în timp ce învăţa.

Ochii Ashryver
Ochii cei mai frumoşi, străvechi ca un tezaur,
De cel mai luminos albastru, împodobiţi cu aur.

Ochi de un albastru luminos, cu nuanţe aurii. Un ţipăt

sugrumat ieşi din gâtul lui Chaol. De câte ori nu privise în
ochii aceia? De câte ori nu o văzuse ferindu-şi privirea, acea
fărâmă de dovadă pe care nu o putea ascunde, de rege?
 Celaena Sardothien nu era complicea lui Aelin Ashryver
Galathynius.
Celaena Sardothien era Aelin Ashryver Galathynius,
moştenitoarea tronului şi regina de drept a Terrasenului.
Celaena era Aelin Galathynius, cea mai mare ameninţare în
viaţă la adresa Adarlanului, singura persoană care putea
forma o armată capabilă să se ridice împotriva regelui. Acum,
ea mai era şi singura persoană care cunoştea sursa secretă a
puterii regelui – şi care căuta o cale de a o distruge.
Iar el tocmai o trimisese în braţele unuia dintre cei mai
puternici potenţiali aliaţi: în patria mamei ei, în regatul
vărului său şi în teritoriul mătuşii sale, regina Maeve a
poporului Fae.
Celaena era regina pierdută a Terrasenului.
Chaol căzu în genunchi.
 MULŢUMIRI
Mai mult decât oricui, acest roman îi aparţine lui Susan
Dennard. Pentru că a fost genul acela de prietenă care de
obicei există doar în poveşti. Pentru că este o prietenă pe care
a meritat să o aştept. Pentru că este anam cara (suflet
prieten) a mea. Îţi mulţumesc pentru aventuri, pentru porţiile
de râs până când ne durea stomacul şi pentru toată bucuria
pe ai adus-o în lumea mea. Te iubesc.
Recunoştinţă eternă echipei mele de nota zece: agentului
meu incredibil, Tamar Rydzinski, editorului meu minunat,
Margaret Miller şi inegalabilei Michelle Nagler. Sunt
binecuvântată să vă am de partea mea.
Bunului meu prieten şi partener critic, Alex Bracken, care
nu dă niciodată greş cu sfaturile înţelepte şi ideile briliante, şi
care m-a salvat de pe multe margini de prăpastie. Îţi
mulţumesc pentru că eşti un far luminos în această călătorie.
Lui Erin „Ders― Bowman, pentru şuetele şi şicanele de vineri.
Mulţumiri merg şi către Amie Kaufman, Kat Zhang şi Jane
Zhao, care au fost totul, de la parteneri critici la suporteri
înfocaţi, dar întotdeauna prieteni minunaţi. Grozavei şi
inteligentei Biljana Likic, pentru că m-a ajutat cu ghicitoarea
în urmă cu toţi acei ani. Lui Dan „Dkroks― Krokos pentru că
este un prieten adevărat şi un partener de răutăţi. Legendarei
Robin Hobb, pentru că a dus doi autori debutanţi la cină în
Decatur, Georgia – îţi mulţumesc pentru înţelepciunea şi
bunătatea pe care ni le-ai arătat mie şi lui Susan.
Sunt atâţia oameni care muncesc neîncetat pentru ca
aceste cărţi să devină realitate şi să ajungă în mâinile
cititorilor! Mulţumiri din adâncul inimii pentru Erica
Barmash, Emma Bradshaw, Susannah Curran, Beth Eller,
Alona Fryman, Shannon Godwin, Natalie Hamilton, Bridget
Hartzler, Katy Hershberger, Melissa Kavonic, Linette Kim, Ian
Lamb, Cindy Loh, Donna Mark, Patricia MeHugh, Rebecca
MeNally, Regina Roff Flath, Rachel Stark şi Brett Wright. Şi
un mulţumesc uriaş întregii echipe de la Bloomsbury – este o
onoare să lucrez cu voi.
O îmbrăţişare enormă pentru părinţii şi familia mea, şi
pentru prietenii mei – vă mulţumesc pentru sprijinul
necondiţionat. Şi uimitorului meu soţ, Josh: nu există în
nicio limbă cuvinte suficiente care să descrie cât de mult te
iubesc.
Mulţumiri lui Janet Cadsawan, care face ca lumea din
Tronul de cleştar să prindă viaţă prin bijuteriile ei minunate.
Şi lui Kelly de Groot pentru hartă, entuziasm şi pentru că
este grozavă.
Cititorilor mei: vă mulţumesc pentru că transformaţi
această călătorie într-o asemenea poveste; vă mulţumesc
pentru scrisori şi pentru că veniţi la evenimentele unde sunt
invitată; vă mulţumesc pentru că răspândiţi veştile despre
această trilogie; vă mulţumesc pentru că aţi primit-o pe
Celaena în inimile voastre. Voi faceţi ca orele lungi şi
obositoare de muncă să merite efortul.
În cele din urmă, aş vrea să mulţumesc cititorilor mei de la
Fiction Press, care au fost alături de mine atâţia ani şi faţă de
care am o datorie pe care nu o voi putea plăti niciodată.
Indiferent unde mă va duce acest drum, voi fi întotdeauna
recunoscătoare că v-a adus în viaţa mea. Mulţumesc,
mulţumesc, mulţumesc.
 SARAH J. MAAS

TRONUL DE CLESTAR
MOȘTENITOAREA FOCULUI
Heir of Fire

Traducere din limba engleză

Ofelia Al-Gareeb

RAO
2015
 Din nou pentru Susan,
a cărei prietenie mi-a schimbat viața în bine
și a dat acestei cărți un suflet
 CAPITOLUL 25 CAPITOLUL 50
CAPITOLUL 26 CAPITOLUL 51
PARTEA ÎNTÂI
CAPITOLUL 27 CAPITOLUL 52
Moştenitoarea cenuşii
CAPITOLUL l CAPITOLUL 28 CAPITOLUL 53
CAPITOLUL 29 CAPITOLUL 54
CAPITOLUL 2
CAPITOLUL 30 Capitolul 55
CAPITOLUL 3
CAPITOLUL 4 CAPITOLUL 31 CAPITOLUL 56
CAPITOLUL 32 CAPITOLUL 57
CAPITOLUL 5
CAPITOLUL 33 CAPITOLUL 58
CAPITOLUL 6
CAPITOLUL 7 CAPITOLUL 34 CAPITOLUL 59
CAPITOLUL 35 CAPITOLUL 60
CAPITOLUL 8
PARTEA A DOUA CAPITOLUL 61
CAPITOLUL 9
CAPITOLUL 10 Moştenitoarea focului CAPITOLUL 62
CAPITOLUL 36 CAPITOLUL 63
CAPITOLUL 11
CAPITOLUL 37 CAPITOLUL 65
CAPITOLUL 12
CAPITOLUL 13 CAPITOLUL 38 CAPITOLUL 65
CAPITOLUL 39 CAPITOLUL 66
CAPITOLUL 14
CAPITOLUL 40 CAPITOLUL 67
CAPITOLUL 15
CAPITOLUL 16 CAPITOLUL 41 CAPITOLUL 68
CAPITOLUL 42 MULŢUMIRI
CAPITOLUL 17
CAPITULUL 43
CAPITOLUL 18
CAPITOLUL 44
CAPITOLUL 19
CAPITOLUL 45
CAPITOLUL 20
CAPITOLUL 21 CAPITOLUL 46
CAPITOLUL 47
CAPITOLUL 22
CAPITOLUL 48
CAPITOLUL 23
CAPITOLUL 24 CAPITOLUL 49
 PARTEA ÎNTÂI

Moştenitoarea cenuşii

CAPITOLUL l
În numele zeilor, era mult prea cald în acel regat inutil.
Sau poate că Celaena Sardothien se simţea aşa deoarece se
întinsese încă de dimineaţă pe marginea acoperişului din
teracotă, cu un braţ pus pavăză în faţa ochilor, rumenindu-se lent
la soare asemenea lipiilor pe care cei mai săraci cetăţeni ai
oraşului le lăsau pe pervazurile ferestrelor, întrucât nu-şi puteau
permite cuptoare din cărămidă.
Şi, în numele zeilor, era sătulă de lipii – teggya, aşa le spuneau
ei. Sătulă de textura lor crocantă şi de gustul de ceapă, pe care
nu-l putea îndepărta nici cu zece căni de apă. N-avea să mai
mănânce prea curând vreo teggya.
Principala explicaţie era că lipiile fuseseră tot ceea ce-şi putuse
permite atunci când acostase în Wendlyn, în urmă cu două
săptămâni, şi îşi croise drum spre Varese, oraşul-capitală, exact
aşa cum îi fusese poruncit de către Marea sa Majestate Imperială
şi Stăpân al Pământului, regele din Adarlan.
Fusese nevoită să şterpelească teggya şi vin din cărucioarele
vânzătorilor pentru că rămăsese fără bani, la scurt timp după ce
aruncase o privire la castelul fortificat din calcar, la paznicii de
elită, la drapelele de culoarea cobaltului care fluturau atât de
mândre în bătaia vântului uscat şi fierbinte, şi se hotărâse să nu
omoare ţintele care îi fuseseră atribuite.
Aşadar, începuse să şterpelească teggya... şi vin. Vinul roşu si
acru care provenea din viile ce mărgineau dealurile vălurite din
jurul capitalei fortificate – un gust care iniţial nu-i plăcuse şi pe
care îl scuipase, dar care acum îi plăcea foarte, foarte mult. În
special din ziua în care se hotărâse că nu-i păsa în mod deosebit
de absolut nimic.
Întinse mâna spre ţiglele care coborau în pantă în spatele ei,
bâjbâind după urciorul din lut cu vin pe care îl târâse pe acoperiş
în acea dimineaţă. Bâjbâind întâi cu palma, pipăind, iar apoi...
Blestemă. Unde naiba era vinul?
Lumea se clătină şi deveni orbitor de strălucitoare în timp ce
se ridică, sprijinindu-se în coate. Deasupra zburau păsări în
cercuri, ţinându-se la distanţă de şoimul cu coada albă care
stătuse cocoţat toată dimineaţa pe un horn din apropiere,
aşteptând să-şi înhaţe următoarea masă. Dedesubt, comerţul
stradal era un strălucitor gherghef de culori şi sunete, cu
măgăruşi răgând, cu negustori fluturându-şi produsele,
veşmintele atât străine, dar şi familiare, cu pocnetul roţilor pe
pavajul alb. Însă unde naiba era...
Ah! Acolo. Pitit sub una dintre ţiglele roşii, greoaie, pentru a-şi
păstra răcoarea. Exact acolo unde îl ascunsese ea cu doar câteva
ore mai devreme, atunci când se căţărase pe acoperişul uriaşei
pieţe interioare pentru a supraveghea perimetrul descris de
zidurile castelului aflat la două străzi distanţă. Sau orice i se
păruse a fi oficial şi folositor înainte să-şi dea seama că s-ar fi
tolănit mai degrabă la umbră. Umbră care fusese de mult
alungată de soarele neostoit al Wendlynului.
Celaena sorbi din urciorul cu vin – sau încercă s-o facă. Era
gol, ceea ce presupuse că era o binecuvântare, căci, în numele
zeilor, i se învârtea capul. Avea nevoie de apă şi de nişte teggya. Şi
poate de ceva pentru buzele sale straşnic crăpate şi pentru
pomeţii jupuiţi pe care îi căpătase noaptea trecută într-una dintre
tavernele din oraş.
Gemând, Celaena se întoarse pe burtă şi privi strada aflată la
doisprezece metri sub ea. Ştia că paznicii patrulau deja – le
reperase chipurile şi armele, întocmai cum o făcuse şi în cazul
gărzilor de pe crestele zidurilor castelului. Memorase felul cum se
făcea schimbul de gărzi şi cum aceştia deschideau cele trei porţi
masive care duceau în castel. Se părea că cei din familia Ashryver
şi strămoşii lor luau siguranţa foarte, foarte în serios.
Se împlineau zece zile de când sosise în Varese, după ce
părăsise coasta. Nu fiindcă ar fi fost deosebit de nerăbdătoare să-
şi omoare ţintele, ci fiindcă oraşul era atât de afurisit de mare,
încât i se păruse că era cea mai bună şansă de a evita autorităţile
de emigrare, cărora le scăpase printre degete, în loc sa se
înregistreze conform programului lor de muncă atât de benevol.
Mersul grăbit spre capitală se dovedise a fi o activitate binevenită
după săptămânile petrecute pe mare, unde nu avusese chef să
facă nimic altceva decât să stea întinsă pe patul îngust din cabina
ei strâmtă sau să-şi ascută spada cu un zel aproape religios.
Nu eşti nimic altceva decât o laşă, îi spusese Nehemia. Toate
steiurile ascuţite repetaseră asta ca un ecou. Laşă, laşă, laşă.
Cuvântul o urmărise cu fiecare leghe parcursă pe ocean.
Făcuse un jurământ – jurase că va elibera Eyllwe. Astfel încât,
între momentele de disperare şi furie şi jale, între gândurile la
Chaol şi la cheile Wyrd şi la tot ceea ce lăsase în urmă şi
pierduse, Celaena se hotărâse asupra singurului plan de urmat
atunci când avea să ajungă pe acele ţărmuri. Un plan, oricât de
nebunesc şi de improbabil, de a elibera regatul luat în sclavie: de
a găsi şi de a distruge orice urmă de chei Wyrd pe care regele din
Adarlan le folosise pentru a-şi ridica teribilul său imperiu. Ea ar fi
renunţat cu bucurie la propria-i viaţă pentru a-l duce la
îndeplinire.
Doar ea, doar el. Întocmai cum trebuia să fie; nicio pierdere de
vieţi omeneşti în afară de ale lor, niciun suflet stigmatizat în afară
de al ei. Era nevoie de un monstru pentru a distruge un monstru.
Dacă trebuia să fie acolo din pricina bunelor intenţii ale lui
Chaol, care arătase încredere cui nu trebuia, atunci măcar avea
să capete răspunsurile de care avea nevoie. În Erilea exista o
persoană care fusese prezentă atunci când cheile Wyrd se aflaseră
în stăpânirea unei rase de demoni cuceritori care le
transformaseră în trei unelte ale unei puteri atât de teribile, încât
fuseseră ascunse de mii de ani şi aproape şterse din istorie.
Regina Maeve a neamului Fae. Maeve ştia tot – aşa după cum era
de aşteptat atunci când eşti mai bătrân decât pământul.
Prin urmare, primul pas al planului ei stupid, prostesc, fusese
simplu; să o caute pe Maeve, să capete răspunsuri despre cum să
distrugă cheile Wyrd şi apoi să se întoarcă în Adarlan.
Putea face măcar atât. Pentru Nehemia – pentru... o mulţime
de alţi oameni. În ea nu mai rămăsese nimic, nu prea. Numai
cenuşă, şi un abis, şi jurământul de neclintit pe care ea şi-l
cioplise în propria-i carne, faţă de prietena care o văzuse aşa cum
era cu adevărat.
Când acostaseră în cel mai mare port din Wendlyn, admirase
precauţiile pe care căpitanul vasului le luase în timp ce se apropia
de ţărm – a aşteptat o noapte lipsită de lumina lunii, apoi le-a
strecurat în cambuză pe Celaena şi pe celelalte femei refugiate din
Adarlan în timp ce navigau pe canalele secrete, prin reciful de
corali. Era de înţeles: reciful era principala apărare care ţinea
legiunile Adarlanului departe de aceste ţărmuri. De asemenea,
făcea parte din misiunea ei acolo în calitate de Campion al regelui.
Aceasta era cealaltă însărcinare la care îi stătea gândul: să
găsească o cale prin care să-l împiedice pe rege să-i execute pe
Chaol sau pc membrii familiei Nehemiei. El îi promisese că avea s-
o facă dacă ea ar fi eşuat în misiunea ei de a recupera planurile
de apărare navală ale Wendlynului şi de a-i asasina pe rege şi pe
prinţ la balul lor anual care se ţinea vara. Însă ea dăduse acele
gânduri la o parte atunci când acostaseră, iar femeile refugiate
fuseseră mânate la mal pentru a fi preluate de autorităţile
portuare.
Multe dintre femei purtau urmele celor întâmplate atât pe
corp, cât şi în suflet, în ochii lor scânteind încă ecourile ororilor
care se abătuseră asupra lor în Adarlan. Aşa încât, chiar şi după
ce dispăruse de pe vas în timpul haosului acostării, ea rămăsese
pe unul dintre acoperişurile din apropiere, în vreme ce femeile
erau escortate într-o clădire – pentru a-şi găsi locuinţe şi de lucru.
Şi totuşi, autorităţile din Wendlyn puteau mai târziu să le aducă
într-o parte mai liniştită a oraşului şi să facă orice doreau. Să le
vândă. Să le rănească. Ele erau refugiate: nedorite şi fără niciun
fel de drepturi. Lipsite de orice apărător.
Însă ea nu rămăsese numai din pricina paranoiei. Nu –
Nehemia ar fi rămas pentru a se asigura că erau în siguranţă.
Dându-şi seama de asta, Celaena pornise pe drumul şerpuitor
către capitală de îndată ce se asigurase că femeile erau bine.
Aflarea unui mod de a se strecura în castel era doar o cale de a şi
ocupa timpul în vreme ce se decidea cum să execute primii paşi ai
planului ei. În timp ce încerca să nu se mai gândească la
Nehemia.
Totul decursese bine – bine şi uşor. Ascunzându-se în pădurici
şi în hambare tot drumul, ea trecu asemenea unei umbre prin
întreaga zonă rurală.
Wendlyn. Un tărâm al miturilor şi al monştrilor – al legendelor
şi al coşmarurilor care prindeau viaţă.
Regatul în sine era o întindere de nisip cald, cu pietricele şi cu
păduri dese, crescând şi mai verzi ca niciodată pe măsură ce
dealurile înaintau spre interiorul ţării şi se transformau în piscuri
înalte. Ţărmul şi pământul din jurul capitalei erau aride, de parcă
soarele arsese totul, cu excepţia vegetaţiei celei mai rezistente. Cu
totul diferit de imperiul ud, îngheţat, pe care ea îl lăsase în urmă.
O ţară a abundenţei, a oportunităţii, unde bărbaţii nu-şi luau
pur şi simplu ceea ce voiau, unde uşile nu erau încuiate şi unde
oamenii îţi zâmbeau pe stradă. Însă ei nu-i păsa neapărat dacă
cineva îi zâmbea sau nu – nu, pe măsură ce zilele treceau, ea
descoperea brusc că era foarte greu să-i pese de ceva. Oricâtă
hotărâre, oricâtă furie, orice altceva ar fi simţit cu privire la
plecarea din Adarlan o părăsise, devorată de nimicnicia care o
rodea acum.
Trecură patru zile înainte ca Celaena să zărească uriaşa
capitală-oraş construită la poalele dealurilor. Varese, oraşul unde
se născuse mama ei; inima vibrantă a regatului.
Varese era mai curat decât Rifthold şi deţinea suficientă
bogăţie împărţită între clasa superioară şi cele inferioare, însă era
în acelaşi timp un oraş-capitală, cu mahalale şi alei dosnice, cu
prostituate şi jucători – şi nu îi luase prea mult să-i descopere
punctele sensibile.
Pe strada de sub ea, trei dintre paznicii pieţei se opriră să
discute, iar Celaena îşi sprijini bărbia în palme. Aidoma tuturor
gărzilor din acest regat, erau îmbrăcaţi cu armuri uşoare şi
purtau destule arme.
Se zvonea că soldaţii wendlyniţi erau antrenaţi de către Fae
pentru a fi nemiloşi, şireţi şi iuţi, iar ea nu voia să afle dacă asta
era adevărat din mai multe motive. Cu certitudine, ei păreau a fi
mult mai atenţi decât obişnuitele santinele din Rifthold – chiar
dacă nu o remarcaseră încă pe asasina aflată în mijlocul lor. Însă,
în acele zile, Celaena ştia că nu era o ameninţare decât pentru ea
însăşi.
Cu toate că stătea zilnic la soare, deşi se spăla ori de câte ori
putea în vreuna dintre multele fântâni din scuarurile oraşului,
încă avea senzaţia că sângele lui Archer Finn îi năclăia pielea şi
părul. Chiar şi cu zgomotul şi ritmul constant din Varese, încă îi
răsuna în urechi geamătul lui Archer atunci când ea îi scosese
maţele în tunelul de sub castel. Şi, în pofida vinului şi a căldurii,
ea încă îl avea în faţa ochilor pe Chaol, groaza contorsionându-i
chipul când a auzit despre moştenirea Fae şi despre monstruoasa
putere care ar fi putut cu uşurinţă să o distrugă, despre cât de
găunoasă şi întunecată era ea pe dinăuntru.
Adesea se întreba dacă găsise răspunsul la ghicitoarea pe care
i-o spusese pe cheiurile din Rifthold. Dacă el descoperise
adevărul... Celaena nu îşi îngăduia să ajungă cu gândul atât de
departe. Acum nu era momentul să se gândească la Chaol sau la
adevăr sau la oricare dintre lucrurile care îi lăsaseră sufletul atât
de schilodit şi de pustiit.
Celaena îşi palpă cu blândeţe buza despicată şi se încruntă
privind gărzile din piaţă, mişcarea sporindu-i durerea din buză.
Meritase acea lovitură în încăierarea pe care o provocase la
tavernă în seara care trecuse – îi trăsese unui bărbat un picior în
vintre, iar când omul îşi recăpătase suflarea, fusese cel puţin
furios la culme. Luându-şi mâna de la gură, ea privi santinelele,
preţ de câteva clipe. Aceştia nu luau plocoane de la negustori şi
nici nu-i intimidau sau îi ameninţau cu amenzi precum străjerii
sau funcţionarii din Rifthold. Toţi funcţionarii şi soldaţii pe care îi
văzuse până atunci fuseseră la fel de... buni.
Aşa cum Galan Ashryver, prinţul moştenitor al Wendlynului,
era un om bun.
Descoperind ceva asemănări enervante, Celaena scoase 1imba.
La străjeri, la piaţă, la şoimul de pe hornul din apropiere, la castel
şi la prinţul care trăia în interiorul acestuia. Îşi dorea să nu fi
rămas fără vin atât de devreme.
Se împlinea o săptămână de când îşi imaginase cum să se
infiltreze în castel, la trei zile după ce sosise în Varese. O
săptămână de la acea zi îngrozitoare când toate planurile i se
năruiseră.
Se stârni o briză răcoroasă care aduse cu ea aromele
negustorilor aliniaţi pe strada din apropiere – nucşoară, cimbru,
chimen, lămâiţă. Fata inspiră adânc, lăsând miresmele să-i
limpezească mintea zăpăcită de soare şi de vin. Zgomotul
clopotelor pluti în jos dinspre unul dintre oraşele de munte
învecinate, iar într-una dintre pieţele oraşului o formaţie de
menestreli începu o melodie veselă. Nehemiei i-ar fi plăcut locul
acesta.
Cât ai clipi, cuvântul alunecă, înghiţit de abisul care îşi găsise
acum sălaş înlăuntrul ei. Nehemia n-avea să mai vadă niciodată
Wendlynul. Niciodată nu mai avea să se preumble prin piaţa de
condimente sau să asculte clopotele din munţi. Celaena simţi o
greutate apăsătoare în piept.
I se păruse un plan foarte bun atunci când ajunsese în Varese.
În orele pe care le petrecuse imaginându-şi fortificaţiile castelului
regal, ea se gândise la cum avea să o găsească pe Maeve pentru a
afla despre chei. Totul decursese lin, fără cusur, până...
Până în acea zi blestemată de zei, când observase că
santinelele lăsau o breşă în apărarea lor de pe zidul sudic în
fiecare după-amiază la ora două, şi aflase cum funcţiona
mecanismul porţii. Până ce Galan Ashryver ieşise călare pe acea
poartă, pe deplin vizibil de acolo de unde se cocoţase ea, pe
acoperişul casei unui nobil.
Nu faptul că îl văzuse pe el, cu tenul lui măsliniu şi părul
negru, o împiedicase să-şi ducă la capăt asasinatul. Nu fusese
nici faptul că, şi de la acea distanţă, îi vedea ochii turcoaz – ochii
ei, motivul pentru care ea purta glugă atunci când ieşea pe
stradă.
Nu. Fusese modul în care oamenii aclamau.
Îl aclamau pe el, pe prinţul lor. Îl adorau, cu zâmbetul lui
elegant şi armura sa uşoară care lucea în lumina soarelui
nesfîrşit, în timp ce el şi soldaţii din spatele lui călăreau spre
ţărmul nordic pentru a continua să se strecoare prin blocadă. Să
se strecoare prin blocadă. Prinţul – ţinta ei – era un afurisit care
se strecura prin blocada instituită împotriva Adarlanului, iar
poporul lui îl iubea pentru asta.
Îl urmări pe prinţ şi pe oamenii săi prin oraş, sărind de pe un
acoperiş pe altul, şi nu ar fi fost nevoie decât de o săgeată în ochii
aceia turcoaz, iar el ar fi fost mort. Însă ea îl urmărise până la
zidurile oraşului, aclamaţiile crescând în intensitate, oamenii
aruncând flori, cu toţii radiind de mândrie pentru prinţul lor
perfect.
Ea ajunsese la poartă exact atunci când se deschidea pentru
a-l lăsa să iasă. Iar când Galan Ashryver pornise călare în lumina
apusului de soare, ducându-se la război şi în întâmpinarea
gloriei, pentru a lupta în numele binelui şi al libertăţii, ea
rămăsese pe acel acoperiş până ce el se îndepărtase devenind cât
un fir de praf.
Apoi, ea intrase în cea mai apropiată tavernă şi iscase cea mai
sângeroasă, cea mai brutală încăierare pe care o provocase
vreodată, până ce fuseseră chemaţi străjerii, iar ea dispăruse cu
doar câteva clipe înainte ca toată lumea să fie aruncată în
temniţă. Atunci hotărâse, în timp ce sângele îi şiroia din nas,
curgându-i pe partea din faţă a fustei, în vreme ce scuipa sânge
pe caldarâm, că n-avea de gând să facă nimic.
Planurile ei n-aveau niciun rost. Nehemia şi Galan ar fi condus
lumea spre libertate, iar Nehemia ar fi trebuit să fie în viaţă.
Împreună, prinţul şi prinţesa l-ar fi putut înfrânge pe regele din
Adarlan. Însă Nehemia murise, iar jurământul Celaenei –
jurământul ei stupid, demn de toată mila – nu valora nici cât un
pumn de noroi atunci când existau preaiubiţii moştenitori
asemenea lui Galan, care ar fi putut să facă mult mai mult.
Fusese o proastă când făcuse acel legământ.
Până şi Galan – Galan nu prea opunea rezistenţă în faţa
Adarlanului, şi el avea o întreagă armada la dispoziţie. Ea era
doar una, o risipă totală de viaţă. Dacă Nehemia nu fusese
capabilă să-l oprească pe rege... atunci acest plan, prin care căuta
o cale de a o contacta pe Maeve... acest plan era absolut inutil.
Din fericire, nu văzuse încă niciun Fae – nici măcar un afurisit
de Fae – sau zâne, sau vreo urmă de magie. Se străduise să o
evite. Încă dinainte de a-l localiza pe Galan, se ţinuse departe de
standurile din piaţă, care ofereau de toate, de la leacuri şi
flecuşteţe la poţiuni, zone care, de obicei, erau pline şi de actori
de stradă sau de mercenari care îşi negociau abilităţile pentru a-şi
câştiga existenţa. Aflase care taverne erau frecventate de către cei
care foloseau magia şi nu se apropia niciodată de ele, căci uneori
simţea un lucru trezit zvârcolindu-i-se continuu în viscere atunci
când capta un firişor din energia ei.
Trecuse o săptămână de când renunţase la planul ei şi
abandonase orice încercare de a-i păsa câtuşi de puţin. Şi bănuia
că aveau să mai treacă multe săptămâni înainte de a se hotărî
dacă se săturase cu adevărat de teggya, sau urma să se încaiere
în fiecare seară numai pentru a simţi ceva, sau avea să bea cu
nesaţ vinul acru în timp ce stătea întinsă pe acoperişuri toată
ziua.
Acum însă îşi simţea gâtul uscat ca iasca, iar stomacul ei
protesta. Prin urmare, Celaena se desprinse uşor de pe marginea
acoperişului. Încet, nu din pricina acelor străjeri vigilenţi, ci mai
degrabă fiindcă i se învârtea capul binişor. Nu credea că îi pasă
suficient încât să prevină o căzătură.
Se uită urât la cicatricea subţire care îi brăzda palma în timp
ce cobora, tremurând, pe burlan, ajungând în aleea din spatele
pieţei. Acum nu mai era decât un memento al promisiunii patetice
pe care o făcuse la mormântul pe jumătate îngheţat al Nehemiei,
în urmă cu o lună, şi al tuturor lucrurilor şi al tuturor celor pe
care îi dezamăgise. La fel cum era şi inelul ei de ametist, pe care îl
pierdea la jocuri de noroc în fiecare seară şi îl recâştiga înainte de
răsăritul soarelui.
În pofida a tot ceea ce se întâmplase şi a rolului lui Chaol în
moartea Nehemiei, chiar şi după ce ea distrusese tot ceea ce
fusese între ei, nu putuse să renunţe la inelul lui. Până acum îl
pierduse de trei ori la jocuri de cărţi, numai pentru a-l recăpăta –
prin orice mijloace ar fi fost necesar. Un pumnal poziţionat în aşa
fel încât să se strecoare printre coaste dădea de obicei rezultate
bune în a convinge mai mult decât o făceau cuvintele.
Celaena îşi spuse că era un miracol faptul că reuşise să ajungă
pe alee, unde întunericul o orbi pentru o fracţiune de secundă. Se
sprijini cu o mână de zidul rece din piatră, lăsându-şi ochii să se
adapteze, dorindu-şi să nu i se mai învârtă capul. O mare belea –
ea era o blestemată de belea. Se întreba când avea să se
hotărască să schimbe situaţia.
Zgomotul şi izul femeii o izbiră pe Celaena înainte să o vadă.
Apoi, doi ochi mari, galbeni, apărură chiar în faţa ei, iar o pereche
de buze crăpate se deschiseră pentru a sâsâi:
 Desfrânato! Să nu te mai prind iar în faţa uşii mele!
Celaena se trase înapoi, clipind spre vagaboandă – şi spre uşa
ei, care... era doar un alcov în zid, plin de gunoaie, şi de ceea ce
trebuiau să fie sacii cu averea femeii. Femeia era cocoşată, cu
părul nespălat şi cu cioturi de dinţi în gură. Celaena clipi din nou,
concentrându-se asupra chipului femeii. Furioasă, pe jumătate
nebună şi murdară.
Celaena ridică mâinile, mergând îndărăt un pas, apoi încă
imul.
 Iertare.
Femeia scuipă o flegmă pe pavaj la doi centimetri de botinele
prăfuite ale Celaenei. Nereuşind să-şi adune energia de a fi
dezgustată sau furioasă, Celaena ar fi plecat dacă, ridicându-şi
privirea, nu s-ar fi zărit pe sine.
Veşminte murdare – pătate, prăfuite şi rupte. Fără a mai
menţiona faptul că mirosea cumplit, iar vagaboanda o luase
drept... drept o altă vagaboandă, care concura pentru spaţiu pe
stradă.
 Ei bine, nu era oare minunat? Josnic, chiar şi pentru ea. Poate
că avea să fie amuzant într-o bună zi, dacă s-ar deranja să ţină
minte. Nu-şi mai amintea de când nu mai râsese.
Putea găsi măcar o alinare la gândul că nu putea ajunge mai
rău.
Apoi, o voce bărbătească profundă chicoti în întunericul din
spatele ei

CAPITOLUL 2
Bărbatul – masculul – de pe alee era Fae.
După zece ani, după toate execuţiile şi incendierile, un bărbat
Fae venea în direcţia ei, colindând în căutare de pradă. Un Fae
pur sânge, în carne şi oase. Se ivise el din umbrele întunecate,
aflate la câţiva metri de ea şi nu avea cum să-i scape. Vagaboanda
din alcov şi ceilalţi de pe alee amuţiseră, astfel că acum Celaena
auzea din nou clopotele bătând în munţii din depărtare.
Înalt, lat în umeri, cu fiecare centimetru din el părând alcătuit
din funii de muşchi, era un mascul înzestrat cu putere. Se opri
într-o rază prăfoasă de soare, cu părul argintiu strălucindu-i.
De parcă urechile sale delicat ascuţite şi caninii uşor alungiţi
nu ar fi fost destul pentru a-i speria de moarte pe toţi cei aflaţi pe
alee, inclusiv pe nebuna din spatele Celaenei, care acum scâncea,
avea şi un tatuaj ciudat pe partea stângă a feţei sale aspre,
porţiunile spiralate de tuş negru fiind clar reliefate pe pielea lui
sărutată de soare.
Însemnele ar fi putut foarte bine să fie decorative, dar ea încă
îşi amintea suficient din limba Fae pentru a le recunoaşte ca fiind
cuvinte, chiar şi într-o asemenea modalitate artistică de redare.
Pornind de la tâmplă, tatuajul curgea peste maxilar în jos pe gât,
unde dispărea sub bluza de culoare deschisă purtată peste
armură, şi sub mantia pe care o îmbrăcase. Ea avea senzaţia că
marcajele continuau şi pe restul trupului său, ascunse laolaltă cu
cel puţin vreo şase arme. Ducând mâna sub mantia ei în căutarea
propriului pumnal ascuns, îşi dădu scama că el ar fi putut fi
chipeş dacă n-ar fi existat ameninţarea violenţei din ochii lui verzi
ca pinul.
Ar fi fost o greşeală să-l consideri tânăr – la fel cum ar fi fost
greşit să-l consideri orice altceva în afară de războinic, chiar şi
fără spada prinsă în curele pe spate şi periculoasele cuţite pe care
le avea pe ambele părţi. Bărbatul se mişca cu o graţie şi o
siguranţă letale, scrutând aleea de parcă s-ar fi aflat pe un câmp
de luptă.
Celaena simţi plăseaua pumnalului caldă în mâna ei, şi îşi
potrivi postura, surprinsă să simtă... teamă – suficient cât să
îndepărteze ceaţa groasă care îi învăluise simţurile în ultimele
săptămâni.
Războinicul Fae umbla mândru pe alee, cu cizmele sale din
piele până la genunchi, care nu făceau zgomot pe caldarâm. Unii
dintre pierde-vară se făcură mici, dând îndărăt; alţii se năpustiră
spre străzile însorite, spre intrări la întâmplare, oriunde numai să
scape de privirea lui provocatoare.
Celaena ştiu înainte ca ochii lui ageri să-i întâlnească pe ai ei
că se afla acolo pentru ea şi ştia şi cine îl trimisese.
Întinse mâna după Ochiul Elenei, speriată să descopere că
bijuteria nu mai era la gâtul ei. I-o dăduse lui Chaol – singura
protecţie pe care i-o putea asigura la plecare. Probabil că el o
aruncase de îndată ce îşi dăduse seama care era adevărul. Atunci,
el ar fi putut să se întoarcă la binecuvântarea de a-i fi ei duşman.
Poate că îi spusese şi lui Dorian şi aveau să fie amândoi în
siguranţă.
Înainte de a ceda instinctului de a o zbughi înapoi pe burlan,
până pe acoperiş, analiză planul pe care îl abandonase. Oare
vreun zeu îşi amintise de existenţa ei şi se hotărâse să-i arunce
un os de ros? Trebuia să o vadă pe Maeve.
Ei bine, iată unul dintre războinicii de elită ai lui Maeve.
Pregătit. Aşteptând.
Şi după temperamentul răuvoitor care emana dinspre el, nu pe
deplin fericit în legătură cu asta.
Aleea continua să rămână la fel de tăcută ca un mormânt în
timp ce războinicul Fae o studia. Nările lui se dilatară delicat de
parcă el...
Îi adulmecase mirosul.
Clelaena avu o mică satisfacţie ştiind că mirosea îngrozitor,
însă el nu acel miros îl descifra. Nu, era mirosul care o marca pe
ea ca fiind ea – mirosul descendenţei ei, al sângelui ei şi al cui era
ea. Iar dacă el îi rostea numele în faţa acelor oameni... atunci ea
ar fi ştiut că Galan Ashryver avea să vină în galop acasă. Paznicii
aveau să intre în alertă maximă, iar asta nu făcea parte din
planul ei.
Ticălosul părea dispus să facă un asemenea lucru, doar pentru
a demonstra cine deţinea comanda. Aşa că îşi adună energia cât
de bine putu şi porni spre el, încercând să-şi amintească ce ar fi
putut să facă în urmă cu câteva luni, înainte ca lumea să se ducă
naibii.
— Îmi pare bine că ne-am întâlnit, prietene, toarse ea. Mă
bucur, intr-adevăr.
Ea nu luă în seamă chipurile şocate din jurul lor, concen-
trându-se să-l evalueze. Atacatorul stătea liniştit, aşa cum numai
un nemuritor putea să o facă. Probabil că îi auzea, probabil că
putea mirosi toate sentimentele care îi cuprindeau. N-avea cum
să-l prostească bravând, nici într-o mie de ani. Probabil că el
trăise deja un mileniu. Poate că nici nu putea să-l învingă. Ea era
Celaena Sardothien, însă el era un războinic Fae şi, după câte se
părea, facea asta de ceva timp.
Ea se opri la câţiva metri de el. În numele zeilor, era uriaş.
 Ce surpriză plăcută, spuse ea suficient de tare pentru
ca toată lumea să poată auzi.
Când sunase glasul ei atât de plăcut ultima oară? Nici măcar
nu-şi amintea ultima dată când vorbise în propoziţii întregi.
 Credeam că trebuia să ne întâlnim la marginea
oraşului.
 El nu se înclină, slavă zeilor. Chipul lui aspru nu schiţă nimic.
Să creadă ce voia. Era sigură că ea nu arăta câtuşi de puţin
aşa cum i se spusese să se aştepte – şi cu siguranţă că el se
amuzase atunci când femeia aceea o luase drept o altă
vagaboandă.
 Să mergem, fu tot ceea ce spuse el, vocea lui
profundă, oarecum plictisită, părând să aibă ecou în stânci, în
timp ce el se întoarse pentru a părăsi aleea.
Fata ar fi pariat pe bani mulţi că platoşele lui pentru antebraţe
ascundeau arme.
I-ar fi putut da o replică mai curând neplăcută, doar pentru a-l
mai ispiti puţin, însă oamenii continuau să se uite. El mergea fără
să catadicsească să le arunce vreo privire celor care se holbau. Ea
nu ar fi putut să spună dacă era impresionată ori revoltată.
Îl urmă pe războinicul Fae pe o stradă mai luminată şi apoi
prin oraşul aglomerat. Nu părea să îi pese de oamenii care se
opreau din lucru, din mers sau din pierdutul timpului pentru a
privi lung. Cu siguranţă, el nu aştepta ca ea să-l ajungă din urmă
în timp ce se îndrepta cu paşi mari spre o pereche de iepe banale,
legate de o iesle dintr-o piaţă greu de descris. Dacă n-o înşela
memoria, cei din Fae posedau cai cu mult mai buni. Probabil că el
sosise sub altă formă şi cumpărase cele două iepe de acolo.
Toţi Fae posedau o formă secundară de animal. Celaena era în
forma ei, trupul ei de muritor ca animal, în timp ce păsările se
roteau deasupra lor. Dar care era al lui? Ar fi putut fi lup, gândi
ea, cu acea bluză stratificată purtată peste armură care cădea
până la jumătatea coapsei ca o piele, cu paşii săi atât de tăcuţi.
Sau un râs, cu acea graţie de prădător.
El încălecă pe iapa mai mare, lăsându-i-o ei pe cea pagă, care
părea mai interesată mai degrabă să caute rapid ceva de mâncare
decât să călătorească. Nu era singura. Venise însă vremea să
primească o explicaţie.
Ea îşi îndesă sacul într-unul din coburii şeii, înclinându-şi
mâinile astfel încât mânecile să ascundă cicatricile înguste de la
încheieturi, amintind de locul unde fuseseră cătuşele. De locul
unde fusese ea. Nu era treaba lui. Şi nici treaba lui Maeve. Cu cât
ştiau mai puţin despre ea, cu atât mai puţine puteau folosi
împotriva ei.
— Am cunoscut la viaţa mea câteva tipuri de războinici
gânditori, dar cred că tu eşti cel mai gânditor dintre ei.
 El îşi întoarse capul spre ea, iar ea rosti tărăgănat:
— O, bună. Cred că ştii cine sunt, aşa că n-am să-mi bat
capul să mă prezint. Însă înainte de a fi cărată cine ştie unde, aş
vrea să ştiu cine eşti tu.
El strânse din buze şi aruncă o privire pieţei – unde acum
oamenii îi priveau. Şi, brusc, cu toţii descoperiră că trebuiau să se
afle în altă parte.
Când se împrăştiară, el zise:
— Ai adunat destule informaţii despre mine până acum
pentru a fi aflat ceea ce vrei să ştii.
El vorbise în limba comună, iar accentul lui era subtil –
minunat, dacă ea ar fi fost suficient de generoasă pentru a
recunoaşte. Un tors moale, rostogolit.
— Destul de corect. Dar cum să-ţi spun?
Ea apucă şaua, dar nu încălecă.
— Rowan.
Tatuajul lui părea să absoarbă soarele, atât de negru arăta
tuşul proaspăt.
 Ei bine, Rowan...
Oh, lui nu-i plăcea câtuşi de puţin tonul ei. Îşi miji ochii drept
avertisment, însă ea continuă:
 Îndrăznesc să te întreb încotro mergem?
Probabil că era beată – încă beată sau coborând spre un nou
nivel de apatie – dacă îi vorbea în felul acesta. Însă nu se putea
opri, chiar dacă zeii sau Wyrd sau iţele sorţii se pregăteau să o
îmbrâncească înapoi spre planul ei iniţial de acţiune.
 Te duc acolo unde ai fost chemată.
Atâta timp cât avea să o vadă pe Maeve şi să-i pună întrebări,
nu-i păsa în mod deosebit cum ajungea la Doranelle – sau alături
de cine călătorea.
Fă ceea ce trebuie făcut, îi spusese Elena. În felul ei obişnuit,
Elena uitase să specifice ce trebuia să facă odată ajunsă în
Wendlyn. Era totuşi mai bine decât să mănânce lipie, să bea vin şi
să fie luată drept o vagaboandă. Poate că ar fi putut să se afle pe
un vas care să o fi dus înapoi spre Adarlan în trei săptămâni, cu
răspunsurile care aveau să rezolve totul.
Asta ar fi trebuit să o umple de energie, însă, în loc de asta, se
trezi încălecând tăcută pe iapă, fără cuvinte şi fără voinţa de a le
folosi. Cele câteva minute de interacţiune o secătuiseră complet.
Era mai bine că Rowan nu părea dornic să vorbească în timp
ce ea îl urma spre ieşirea din oraş. Paznicii de-abia le făcură din
mână atunci când trecură printre ziduri, unii chiar întorcându-le
spatele.
Nici după ce ieşiră din oraş, Rowan n-o întrebă de ce se afla
acolo şi nici ce făcuse în ultimii zece ani, de când lumea se dusese
naibii. El îşi trase gluga de culoare deschisă peste părul argintiu
şi merse înainte, cu toate că era încă destul de uşor să-l distingi
ca fiind diferit – un războinic şi un om al legii.
Dacă era cu adevărat atât de bătrân pe cât bănuia ea, probabil
că ea era ceva mai mult decât un fir de praf pentru el, o sclipire
de viaţă în focul de mult arzând al imortalităţii lui. Probabil că ar
fi putut să o omoare fără să stea pe gânduri – şi să se îndrepte
către următoarea sa însărcinare, completamente netulburat de a
fi pus capăt existenţei ei.
N-o deranja atât de tare pe cât ar fi trebuit să o facă.

CAPITOLUL 3

Se împlinea o lună de când avea acelaşi vis. În fiecare noapte,

iar şi iar, până ce Chaol îl vedea şi când era treaz.
Archer Finn, gemând în timp ce Celaena îşi împlânta
pumnalul, printre coaste, direct în inima lui. Ea îl îmbrăţişa pe
chipeşul curtezan ca o iubită, dar când privea peste umărul lui
Archer, ochii ei erau morţi. Goi.
Visul se schimbă şi Chaol nu putea spune nimic, nu putea
face nimic în timp ce părul şaten-auriu se întuneca, devenind
negru, şi chipul în agonie nu mai era al lui Archer, ci al lui
Dorian.
 Prinţul moştenitor tresări şi Celaena îl strânse mai bine,
răsucind pumnalul pentru ultima dată înainte de a-l lăsa pe
Dorian să cadă pe pietrele cenuşii ale tunelului. Sângele lui
Dorian băltea deja – prea repede. Însă Chaol tot nu se putea
mişca, nu se putea duce la prietenul lui sau la femeia pe care o
iubea.
Rănile lui Dorian se înmulţeau şi era sânge – atât de mult
sânge! Cunoştea acele răni. Cu toate că nu văzuse cadavrul, el
trecuse prin rapoartele care detaliau ceea ce-i făcuse Celaena
acelui potlogar de asasin, Grave, pe alee, felul în care îl măcelărise
pentru că o ucisese pe Nehemia.
Celaena îşi coborî pumnalul, fiecare picătură de sânge care
cădea de pe lama strălucitoare vălurind balta de sânge de la
picioarele ei. Ea îşi dădu capul pe spate, inspirând adânc.
Inspirând moartea din faţa ei, absorbindu-i sufletul, răzbunare şi
extaz amestecându-se în măcelărirea duşmanului ei. Adevăratul
ei duşman. Imperiul Haviliard.
Visul se schimbă din nou, iar Chaol era ţintuit sub ea, în timp
ce ea se unduia deasupra lui, continuând să-şi ţină capul dat pe
spate, cu aceeaşi expresie de extaz pe chipul ei stropit cu sânge.
Adversară. Iubită.
Regină.

Amintirea visului se sparse în timp ce Chaol clipi spre Dorian,

care stătea aşezat lângă el la vechea lor masă din Marea Sală,
aşteptând un răspuns la ceea ce întrebase. Drept scuză, Chaol
tresări.
Prinţul moştenitor nu-i întoarse lui Chaol zâmbetul cu
jumătate de gură. În schimb, Dorian spuse liniştit:
— Te gândeai la ea.
Chaol luă o îmbucătură din tocana de miel, dar nu simţi
niciun gust. Dorian era prea atent, iar asta nu îi facea bine. Chaol
nu avea niciun interes să vorbească despre Celaena. Nici cu
Dorian, nici cu nimeni altcineva. Adevărul pe care îl cunoştea
despre ea ar fi putut pune în pericol multe vieţi, şi nu doar pe a
ei.
— Mă gândeam la tatăl meu, minţi Chaol. Când se va întoarce
la Anielle peste câteva săptămâni, va trebui să plec împreună cu
el.
Era preţul pentru a o trimite pe Celaena în siguranţa din
Wendlyn: sprijinul tatălui său, în schimbul întoarcerii sale la
Lacul de Argint pentru a-şi lua în posesie titlul de moştenitor al
Aniellelului. Era dispus să facă acest sacrificiu; ar fi făcut orice
sacrificiu pentru ca Celaena şi secretele ei să fie în siguranţă.
Chiar şi acum, când ştia cine... ce era ea. Chiar şi după ce ea îi
povestise despre rege şi despe cheile Wyrd. Dacă acesta era preţul
pe care el trebuia să-l plătească, aşa să fie.
Dorian aruncă o privire spre masa înaltă, unde regele şi tatăl
lui Chaol cinau. Prinţul moştenitor ar fi trebuit să împartă masa
cu ei, dar, în schimb, el alesese să stea cu Chaol. Era pentru
prima dată când Dorian procedase astfel – prima dată când ei
vorbiseră de la tensionata conversaţie avută după ce se luase
hotărârea ca Celaena să fie trimisă în Wendlyn.
Dorian ar fi înţeles, dacă ar fi ştiut adevărul. Dar Dorian nu
putea şti cine şi ce era Celaena, sau ce plănuia regele cu adevărat.
Situaţia se putea deteriora rapid, dar secretele lui Dorian erau
destul de letale.
 Am auzit zvonuri potrivit cărora trebuie să pleci,
spuse Dorian, precaut. Nu mi-am dat seama că erau
adevărate.
Chaol încuviinţă, încercând să găsească ceva – orice – de spus
prietenului său.
Încă nu vorbiseră despre celălalt lucru dintre ei, cealaltă
bucată de adevăr care ieşise la iveală în acea seară petrecută în
tunele: Dorian avea un har magic. Chaol nu voia să ştie nimic
despre asta. Dacă regele decidea să-l interogheze... spera să
reziste, dacă vreodată se ajungea la asta. Regele, ştia el, avea
metode mult mai întunecate decât tortura pentru a scoate la
lumină informaţii. Aşa că nu întrebase şi nu spusese niciun
cuvânt. Şi nici Dorian.
Îi întâlni privirea lui Dorian. Nu era nimic amabil în ea, însă
Dorian spuse:
 Încerc, Chaol.
Încerca, deoarece faptul că nu fusese consultat de către Chaol
cu privire la planul de a o scoate pe Celaena din Adarlan fusese o
trădare a încrederii sale şi una de care se ruşina, cu toate că
Dorian n-ar fi avut de unde să ştie acest lucru.
 Ştiu.
 — Şi în pofida a ceea ce s-a întâmplat, sunt destul de sigur că
nu suntem duşmani.
Dorian zâmbi pieziş.
Vei fi mereu duşmanul meu. Celaena îi urlaşe acele cuvinte în
faţă lui Chaol în noaptea în care Nehemia murise. Le urlase cu
puterea a zece ani de condamnare şi de ură, un deceniu petrecut
păstrând cel mai mare secret al lumii atât de adânc în ea, încât
devenise o cu totul altă persoană.
Celaena era Aelin Ashryver Galathynius, moştenitoarea
tronului şi adevărata regină a Terrasenului.
Ea devenea, astfel, duşmanul lui de moarte. Duşmanul lui
Dorian. Chaol tot nu ştia ce să facă în legătură cu această situaţie
sau ce însemna asta pentru ei, pentru viaţa pe care şi-o
imaginaseră împreună. Viitorul pe care îl visase cândva dispăruse
irevocabil.
Văzuse moartea în ochii ei în acea noapte în tunele, laolaltă cu
mânia, epuizarea şi tristeţea. O văzuse pierzându-şi minţile atunci
când murise Nehemia şi ştia ce-i făcuse lui Grave drept
răzbunare. Nu se îndoia nicio clipă că ea ar fi putut răbufni din
nou. În ea sălăşluia un întuneric strălucitor, o nebunie nesfârşită
care-i ajungea până în măduva oaselor.
Moartea Nehemiei o zdruncinase. Ce făcuse el, rolul lui în acea
moarte, o zguduise de asemenea. Era conştient de acest lucru. Se
ruga doar ca ea să se poată aduna din nou, fiindcă un asasin
răvăşit, imprevizibil, era una. Dar o regină...
— Arăţi de parcă ţi-ar fi rău, spuse Dorian, sprijinindu-şi
antebraţele pe masă. Spune-mi ce s-a întâmplat.
Din nou, Chaol rămase cu privirea pierdută. Preţ de o clipă,
greutatea tuturor lucrurilor îl apăsă atât de tare, încât deschise
gura.
Însă bubuitul săbiilor lovind scuturile ca salut reverberă
dinspre coridor şi Aedion Asheyver – infamul General al Nordului,
supusul regelui Adarlanului şi vărul lui Aelin Galathynius – intră
în Marea Sală.
În încăpere se lăsă tăcerea, aceasta învăluindu-i şi pe rege şi
pe tatăl său, aflaţi la masa înaltă. Înainte ca Aedion să parcurgă
jumătate din încăpere, Chaol se poziţionase la baza podiumului.
Nu pentru că tânărul general ar fi reprezentat o ameninţare.
Mai curând era vorba despre felul în care Aedion venea mândru
spre masa regelui, cu părul lui auriu, lung până la umeri,
strălucind în lumina torţelor în timp ce le zâmbea superior
tuturor.
Chipeş era un termen prea palid pentru a-l descrie pe Aedion.
Copleşitor ar fi fost mai potrivit. Înalt şi musculos, Aedion era, din
cap până în picioare, războinicul despre care se zvonea că ar fi
fost. Cu toate că veşmintele sale făcute pentru a fi purtate, Chaol
vedea limpede că pielea armurii sale uşoare era desăvârşit lucrată
şi splendidă în ceea ce privea detaliile. Blana unui lup alb atârna
peste umerii săi laţi, iar un scut rotund îi fusese prins pe spate –
împreună cu o sabie care părea antică.
Dar chipul lui. Şi ochii... O, zeilor!
Chaol îşi duse mâna la sabie, străduindu-se să pară neutru,
dezinteresat, deşi Lupul Nordului venise suficient de aproape
încât să-l măcelărească.
Erau ochii Celaenei. Ochii Ashryver. De un turcoaz uimitor, cu
un miez auriu la fel de strălucitor ca şi părul. Părul lor – chiar şi
nuanţa era aceeaşi. Ar fi putut fi gemeni, dacă Aedion n-ar fi avut
douăzeci şi patru de ani şi tenul ars de soare de la anii petrecuţi
în munţii cu piscuri înzăpezite din Terrasen.
De ce îşi bătuse regele capul să-l ţină pe Aedion în viaţă în toţi
acei ani? De ce să-şi bată capul să-l facă unul dintre generalii săi
cei mai de temut? Aedion era un prinţ din linia regală Ashryver şi
fusese crescut în casa Galathynius – şi, totuşi, îl slujea pe rege.
Aedion îşi păstră rânjetul chiar şi atunci când se opri în faţa
mesei înalte şi schiţă o plecăciune destul de superficială, Iar
Chaol fu uluit pe moment.
 Majestate, spuse generalul, cu ochii aceia afurisiţi
scăpărând.
Chaol se uită la masa înaltă să vadă dacă regele sau oricine
altcineva remarca asemănările care ar fi putut să-l condamne nu
numai pe Aedion, ci şi pe Chaol şi pe Dorian şi pe oricare altă
persoană la care el ţinea. Tatăl lui îi aruncă doar un zâmbet mic,
satisfăcut.
Regele însă se încruntă.
 Te aşteptăm încă de acum o lună.
Aedion avu tupeul să ridice din umeri.
 Scuzele mele. Munţii Staghornau au avut de înfruntat
o ultimă furtună de iarnă. Am venit când am putut.
Toţi cei aflaţi în sală îşi ţinură răsuflarea. Temperamentul lui
Aedion şi insolenţa lui erau aproape legendare – o parte a
motivului pentru care era staţionat în Nordul extrem. Chaol
socotise mereu că era înţelept să fie ţinut la distanţă de Rifthold,
mai ales că Aedion părea a fi un ticălos cu două feţe, iar Bane –
legiunea lui Aedion – era recunoscută pentru abilitatea şi
brutalitatea sa, însă acum... de ce îl convocase regele în capitală?
Suveranul ridică pocalul, clătinând vinul din el.
 Nu mi s-a spus că legiunea ta s-ar afla aici.
 Nu este.
Chaol se îmbărbătă în aşteptarea ordinului de execuţie,
rugându-se să nu fie el cel care să-l pună în aplicare. Regele
spuse:
 Generale, ţi-am zis să îi aduci.
 Iată-mă, socotind că voiaţi plăcerea companiei mele.
Când regele mârâi, Aedion spuse:
 Vor ajunge într-o săptămână, sau cam aşa ceva. Eu
n-am vrut să ratez nimic distractiv.
Aedion îşi ridică din nou umerii masivi.
 Măcar n-am venit cu mâna goală.
Pocni din degete în spatele său şi un paj se repezi, aducând o
pungă mare.
 Daruri din Nord, prin amabilitatea ultimei tabere
rebele pe care am prădat-o. Vă vor face plăcere.
Regele dădu ochii peste cap şi îi făcu pajului semn cu mâna.
 Trimite-le în apartamentele mele. Darurile tale,
Aedion, tind să ofenseze o companie politicoasă.
Urmă un chicotit pe ton jos – din partea lui Aedion şi a câtorva
bărbaţi aflaţi la masa regelui. Oh, Aedion păşea pe un teren
periculos. Celaena avea măcar bunul simţ să-şi ţină gura în
prezenţa regelui.
Luând în considerare trofeele pe care le adunase regele de la
Celaena în calitate de Campion, articolele din acea pungă nu
aveau să fie simple bijuterii şi aur. Dar să colecţionezi capete şi
membre de la propriul popor al lui Aedion, poporul Celaenei...
 Mâine am o întrunire a consiliului; vreau să fii
prezent, Generale, zise regele.
Aedion duse o mână la piept.
 Dorinţa voastră este şi a mea, Majestate.
Chaol fu nevoit să-şi ascundă groaza atunci când văzu ce
strălucea pe degetul lui Aedion. Un inel negru – acelaşi inel pe
care regele, Perrington şi cei mai mulţi aflaţi în puterea lui îl
purtau. Asta explica de ce regele îngăduia insolenţa: când venea
vorba despre asta, dorinţa regelui chiar era şi dorinţa lui Aedion.
Chaol îşi păstră chipul lipsit de expresie în timp ce regele dădu
scurt din cap spre el, trimiţându-l de acolo. Chaol făcu o
plecăciune în tăcere, mult prea curios acum pentru a se întoarce
la masa lui. Departe de rege – de bărbatul care ţinea soarta lumii
lor în mâinile lui pline de sânge. Departe de tatăl lui, care vedea
prea multe. Departe de general, care acum făcea turul sălii,
bătându-i pe oameni pe umeri, făcându-le cu ochiul femeilor.
Când se trânti la locul lui şi îl găsi pe Dorian încruntându- se,
Chaol reuşi să-şi stăpânească oroarea care îl irita pe dinăuntru.
— Daruri, într-adevăr, murmură prinţul. Doamne, e atât de
nesuferit.
Chaol nu-l contrazise. În pofida inelului negru al regelui,
Aedion încă părea să ştie ce vrea – şi era la fel de grozav şi în
afara câmpului de bătălie precum era şi în luptă. De obicei, îl
făcea pe Dorian să pară un pustnic atunci când venea vorba de a
găsi modalităţi dezmăţate de a se distra. Chaol nu petrecuse
niciodată prea mult timp cu Aedion, şi nici nu-şi dorea, dar
Dorian îl cunoştea de ceva timp. De când...
Se cunoscuseră de copii, atunci când Dorian şi tatăl său
vizitaseră Terrasenul, în zilele dinaintea măcelăririi familiei regale,
atunci când Dorian o întâlnise pe Aelin – o întâlnise pe
Celaena.
Era bine că Celaena nu era de faţă pentru a vedea ce devenise
Aedion. Nu doar din cauza acelui inel. Să te întorci împotriva
propriului tău popor...
Aedion se strecură pe banca din faţa lor, rânjind. Un prădător
evaluându-şi prada.
— Voi doi stăteaţi la aceeaşi masă şi ultima dată când v-am
văzut. E bine de ştiut că unele lucruri nu se schimbă niciodată.
O, zeilor, chipul acela. Era chipul Celaenei – reversul medaliei.
Aceeaşi aroganţă, aceeaşi mânie nestăpânită. Însă unde Celaena
trosnea, Aedion părea să... pulseze. Şi era ceva mai maliţios, de
departe mai amar, pe chipul lui Aedion.
Dorian îşi sprijini braţele pe masă şi îi oferi, alene, un zâmbet.
— Bună, Aedion.

Aedion îl ignoră şi întinse mâna după o pulpă de miel, cu

inelul scânteind.
 Îmi place noua cicatrice, Căpitane, zise el, împungând
aerul cu bărbia în direcţia liniei suple şi albe care îi brăzda
obrazul lui Chaol.
Cicatricea pe care Celaena i-o făcuse în noaptea în care murise
Nehemia, iar ea încercase să-l omoare, devenită acum o amintire
permanentă a tot ceea ce pierduse. Aedion continuă:
 Se pare că încă nu te-au dojenit. Şi văd că în sfârşit
ţi-au dat şi o sabie de băiat mare.
Dorian zise:
 Mă bucur că furtuna nu ţi-a întunecat spiritul.
 Săptămâni întregi petrecute închis în casă cu nimic
altceva de făcut în afară de antrenament şi femei la pat? A
fost un miracol că m-am deranjat să cobor din munţi.
 Nu mi-am dat seama că te deranjezi să faci ceva dacă
nu serveşte scopurilor tale.
Un râs scăzut.
 Este acel spirit fermecător al celor din familia
Havilliard.
Aedion îşi văzu de mâncare, iar Chaol era pe punctul de a
întreba de ce se deranja să stea cu ei – din alt motiv decât să-i
chinuie pe ei, aşa cum îi plăcuse întotdeauna s-o facă atunci când
regele nu se uita – când observă că Dorian se uita fix.
Nu la dimensiunile lui Aedion sau la armura acestuia, ci la
chipul lui, la ochii săi...
 N-ar trebui să fii la vreo petrecere sau în altă parte? îl
întrebă Chaol pe Aedion. Mă surprinde că pierzi vremea pe
aici când obişnuitele tale atracţii te aşteaptă în oraş.
 Este modul tău curtenitor de a cere o invitaţie pentru
adunarea mea de mâine, Căpitane? Surprinzător. Mereu ai
lăsat să se înţeleagă că eşti mai presus de genul meu de
petreceri.
Miji acei ochi turcoaz şi îi aruncă lui Dorian un zâmbet timid.
— Tu, pe de altă parte... Ultima petrecere pe care am dat-o a
funcţionat de minune pentru tine. Gemenele roşcate, dacă îmi
amintesc corect.
— Vei fi dezamăgit să afli că am depăşit momentul în care
trăiam aşa, îi zise Dorian.
Aedion îşi făcu din nou de lucru cu mâncarea sa.
 — În cazul ăsta, rămân mai multe pentru mine.
Chaol îşi încleştă pumnii sub masă. Celaena nu fusese tocmai
virtuoasă în ultimii zece ani, dar ea nu omorâse niciodată un
cetăţean născut în Terrasen. De fapt, chiar refuzase. Aedion
fusese mereu un afurisit de ticălos, dar acum... Ştia ce poartă pe
deget? Ştia că, în pofida aroganţei sale, a atitudinii dispreţuitoare
şi a insolenţei, regele putea să-l facă oricând să se plece voinţei
sale, oricând i-ar fi fost pe plac? Nu-l putea avertiza pe Aedion, nu
fără a risca să fie omorât el, sau altcineva drag lui, dacă Aedion îi
era cu adevărat loial regelui.
— Cum stau lucrurile în Terrasen? îl întrebă Chaol, deoarece
Dorian îl studia pe Aedion din nou.
— Ce vrei să-ţi spun? Că suntem bine hrăniţi după o iarnă
grea? Că nu au murit prea mulţi din pricina bolilor? i-o trânti
Aedion.
— Presupun că vânătoarea rebelilor e mereu amuzantă, dacă
aşa ceva e pe gustul tău. Din fericire, Majestatea Sa i-a convocat
pe cei din Bane în Sud pentru ca, în fine, să aibă parte de ceva
acţiune adevărată.
Când Aedion se întinse după apă, Chaol îi zări plăseaua sabiei.
Metalul mat era punctat cu lovituri şi zgârieturi, mânerul fiind
nimic altceva decât o bucată de corn rotunjit, puţin crăpat. O
sabie atât de simplă pentru unul dintre cei mai mari războinici
din Erilea.
 Sabia din Orynth, rosti tărăgănat Aedion. Un dar din
partea Majestăţii Sale, cu ocazia primei mele victorii.
Toată lumea cunoştea acea sabie. Fusese o moştenire de
familie a regilor din Terrasen, trecând de la un conducător la
altul. De drept, îi aparţinea Celaenei. Fusese a tatălui ei. Faptul
că Aedion se afla în posesia ei, tot ce făcea sabia acum, vieţile pe
care le lua, toate erau o palmă pe obrazul Celaenei şi al familiei
sale.
 Sunt surprins că-ţi baţi capul cu astfel de
sentimentalisme, spuse Dorian.
 Simbolurile sunt putere, prinţe, zise Aedion,
ţintuindu-l cu o privire insistentă.
Privirea insistentă a Celaenei – de neînduplecat, vie şi
provocatoare.
 Ai fi surprins să vezi puterea pe care încă o exercită în
Nord – ce face pentru a convinge lumea să nu urmeze
 planuri nesăbuite.
Poate că abilităţile şi isteţimea Celaenei nu erau neobişnuite în
neamul ei, însă Aedion era un Ashryver, nu un Galathynius –
ceea ce însemna că stră-străbunica lui fusese Mab, una dintre
cele trei regine Fae, în generaţiile recente încoronată zeiţă şi
rebotezată Deanna, Zeiţa Vânătorii. Chaol făcu un efort să se
controleze.
Se aşternu tăcerea, încordată ca un arc.
 Probleme între voi? întrebă Aedion, muşcând din
friptura sa. Daţi-mi voie să ghicesc: o femeie. Campionul
regelui, poate? Potrivit zvonurilor, e... interesantă. De aia ai
depăşit genul meu de distracţie, prinţişorule?
Scrută încăperea.
 Cred că mi-ar plăcea s-o cunosc.
Chaol se luptă din răsputeri cu dorinţa de a pune mâna pe
sabie.
— E plecată.
Aedion se uită la Dorian şi îi aruncă un zâmbet plin de
cruzime.
— Păcat. Poate că m-ar putea convinge şi pe mine să depăşesc
nivelul ăsta.
— Ai grijă ce spui, zise Chaol pe un ton agresiv.
Poale că ar fi râs dacă nu şi-ar fi dorit cu disperare să-l
strângă pe general de gât.
— Şi dă dovadă de mai mult respect.
Aedion chicoti, terminând friptura de miel.
— Sunt slujitorul credincios al Majestăţii Sale, aşa cum am
fost întotdeauna.
Acei ochi Ashryver se mai opriră o dată asupra lui Dorian.
— Poate că într-o bună zi voi fi şi târfa ta.
— Dacă vei mai fi în viaţă până atunci, toarse Dorian.
Aedion continuă să mănânce, dar Chaol încă îi simţea
concentrarea neostoită aţintită asupra lor.
— Se zvoneşte că o Matroană a unui clan de vrăjitoare a fost
ucisă în incintă nu de mult, zise la întâmplare Aedion. Ea a
dispărut, cu toate că în cercurile ei se spune că a luptat cu
dârzenie.
Dorian îl întrebă tăios:
— Ce treabă ai tu cu asta?
— Mă interesează să ştiu când samsarii de putere ai regatului
îşi găsesc sfârşitul.
Chaol simţi un fior coborându-i pe şira spinării ca un păianjen.
Nu ştia mare lucru despre vrăjitoare. Celaena îi spusese câteva
poveşti – iar el se ruga să fi fost nişte simple exagerări, dar ceva
care semăna cu groaza îi trecu peste chip lui Dorian.
Chaol se aplecă în faţă.
— Nu e treaba ta.
Pentru a doua oară, Aedion nu îl băgă în seamă şi îi făcu
prinţului cu ochiul. Nările lui Dorian se dilatară, singurul semn
că furia îi urca spre suprafaţă. Pe lângă asta, aerul din încăpere
se schimbă, deveni mai înviorător. Magie.
Chaol puse o mână pe umărul prietenului său.
 Întârziem, minţi el, dar Dorian înţelese.
Trebuia să-l scoată din încăpere pe Dorian – să-l ducă departe
de Aedion – şi să încerce să împiedice furtuna dezastruoasă care
mocnea între cei doi bărbaţi.
 Rămâi cu bine, Aedion.
Dorian cu ochii săi de culoarea safirului îngheţat nu se
sinchisi să spună ceva.
Aedion zâmbi superior.
 Petrecerea e mâine în Rifthold, dacă ai să ai chef să
retrăieşti zilele de altădată, prinţe.
Oh, generalul ştia exact pe ce buton să apese şi nu-i păsa nici
cât negru sub unghie de dezastrul pe care îl stârnea. Asta îl făcea
periculos – letal.
Mai ales când era vorba despre Dorian şi harul lui magic.
Chaol se forţă să spună noapte bună unora dintre oamenii săi,
pentru a părea firesc şi lipsit de griji în timp ce străbăteau
sufrageria. Aedion Ashryver venise în Rifthold, fiind cât pe ce să
dea nas în nas cu verişoara lui de mult pierdută.
Dacă Aedion ar fi ştiut că Aelin era încă în viaţă, dacă ar fi
ştiut cine şi ce devenise sau ce aflase cu privire la puterea secretă
a regelui, ar fi pactizat cu ea, sau ar fi distrus-o? Date fiind
acţiunile lui, dat fiind inelul pe care îl purta... Chaol n-ar fi vrut
ca generalul să se afle în preajma ei. Nici în apropiere de
Terrasen.
Se întrebă cât de mult sânge avea să curgă atunci când
Celaena avea să afle ce făcuse vărul ei.
Chaol şi Dorian merseră în tăcere o bună parte din drumul
până la turnul prinţului. Când cotiră pe un coridor pustiu şi fură
siguri că nu-i auzea nimeni, Dorian zise:
 N-aveam nevoie să te bagi.
 Aedion e un ticălos, mârâi Chaol.
Situaţia s-ar fi putut sfârşi acolo şi o parte din el era tentată să
o lase aşa, dar se forţă să spună:
— Am fost îngrijorat că ai putea să izbucneşti. Aşa cum ai
făcut-o în pasaje.
Expiră aerul pe care îl reţinuse.
— Te... stăpâneşti?
— Unele zile sunt mai bune decât altele. Furia sau spaima par
să declanşeze episoade.
Intrară pe culoarul care se termina cu uşa arcuită din lemn
spre turnul lui Dorian, dar Chaol îl opri, punând un braţ pe
umărul său.
— Nu vreau detalii, murmură el astfel încât paznicii postaţi
dincolo de uşa lui Dorian să nu poată auzi, deoarece nu vreau ca
ceea ce ştiu eu să fie folosit împotriva ta. Ştiu că am comis greşeli,
Dorian. Crede-mă, ştiu. Dar prioritatea mea a fost întotdeauna –
şi e în continuare – să te apăr.
Dorian îl privi preţ de o clipă îndelungată, lăsându-şi capul
îmtr-o parte. Chaol probabil că arăta la fel de nefericit pe cât era,
deoarece vocea prinţului fu aproape blândă atunci când îl întrebă:
— Care e adevăratul motiv pentru care ai trimis-o în Wendlyn?
Agonia îl lovi cu brutalitate şi tăioasă ca o lamă. Însă,
indiferent cât de mult tânjea să-i spună prinţului despre Celaena,
oricât de mult voia să-şi descarce toate secretele astfel încât să i
umple gaura din suflet, nu putu. Aşa că răspunse:
— Am trimis-o să facă ceea ce trebuie să fie făcut.
Apoi păşi înapoi pe culoar.
Dorian nu-l strigă.

CAPITOLUL 4
Manon îşi strânse bine mantia roşie ca sângele şi se contopi cu
întunericul dulapului, ascultându-i pe cei trei bărbaţi care
pătrunseseră în cabana ei.
 Gustase teama şi furia în vântul care bătuse toată ziua şi îşi
petrecuse după-amiaza pregătindu-se. Urcase pe acoperişul din
stuf al căsuţei cu pereţii văruiţi în alb, şi le localizase torţele
mişcându-se în sus şi în jos deasupra ierburilor înalte de pe
câmp. Niciunul dintre săteni nu încercase să-i oprească pe cei trei
bărbaţi – totuşi, niciunul nu li se alăturase.
O vrăjitoare Crochan venise în văioaga lor verde de la nord de
Fenharrow, aşa spuseseră. În săptămânile în care trăise printre
ei, încropindu-şi o existenţă mizerabilă, aşteptase această noapte.
Era la fel în toate satele în care trăise sau pe care le vizitase.
Îşi ţinu respiraţia, stând nemişcată ca o căprioară atunci când
unul dintre bărbaţi – un fermier înalt, cu barbă, cu mâinile de
mărimea farfuriilor pentru cină – păşi în dormitorul ei. Chiar şi
din dulap, simţea mirosul de bere din respiraţia lui – şi setea de
sânge. Oh, sătenii ştiau exact ce plănuiau să-i facă vrăjitoarei
care vindea poţiuni şi farmece pe uşa din spate şi care putea să
prezică sexul unui copil înainte de termen. Era surprinsă că
oamenilor le luase atât de mult timp să-şi adune curajul de a veni
aici, pentru a chinui şi apoi a distruge ceea ce-i umplea de groază.
Fermierul se opri în mijlocul încăperii.
— Ştim că eşti aici, încercă el s-o convingă, în timp ce păşea
spre pat, scrutând fiecare centimetru al încăperii. Vrem doar să
vorbim. Unii dintre târgoveţi sunt speriaţi, vezi tu – mai speriaţi
de tine, decât eşti tu de ei, pun rămăşag.
Ea avea destulă experienţă ca să nu asculte, mai ales că atunci
când el se aplecă să se uite sub pat, văzu că ţinea ascuns la spate
un pumnal. Mereu era la fel, fie că se afla într-un târg aşezat într-
o răstoacă sau într-un sat unde tensiunea plutea în aer.
În timp ce omul se îndrepta de spate, Manon ieşi tiptil din
dulap în întunericul din dormitor.
Clinchetul înăbuşit şi bufniturile îi spuneau multe despre ceea
ce făceau ceilalţi doi bărbaţi: nu doar că o căutau, ci şterpeleau
tot ce voiau. Nu prea aveau ce lua; căsuţa era mobilată atunci
când sosise ea, şi, datorită instinctului şi a experienţei, toate
avuţiile ei erau într-un sac, în colţul dulapului pe care tocmai îl
părăsise. Nu lua nimic cu tine, nu lăsa nimic în urma ta.
— Vrem doar să vorbim, vrăjitoareo.
Bărbatul se întoarse cu spatele la pat şi, în cele din urmă,
observă dulapul. Zâmbi – triumfător, cu anticipaţie.
Cu degete uşoare, Manon închise uşa dormitorului atât de
încet, încât bărbatul nu observă atunci când se îndreptă spre
dulap. Ea unsese balamalele de la toate uşile din acea casă.
Mâna lui mare apucă mânerul dulapului, ţinând acum
pumnalul înclinat în lateral.
— Ieşi, mică Crochan, croncăni el.
Tăcută ca moartea, Manon se strecură în spatele lui. Prostul
nici măcar nu ştiu că ea era acolo până ce ea nu-şi apropie gura
de urechea lui şi îi şopti:
Nu sunt genul acela de vrăjitoare.
Bărbatul se răsuci, izbindu-se de uşa dulapului. Ridică
pumnalul între ei, cu pieptul înălţându-i-se şi coborându-i.
Manon de-abia zâmbi, cu părul ei alb-argintiu sclipind în lumina
lunii.
Atunci el văzu uşa închisă şi se pregăti să strige, trăgând aer
în piept. Dar Manon zâmbi larg şi un şir de dinţi din fier, ascuţiţi
ca nişte pumnale, ieşiră din fantele aflate pe gingiile ei, pocnind
ca nişte armuri. Bărbatul se sperie, lovindu-se din nou de uşa din
spatele lui, cu ochii atât de mari, încât păreau înghiţiţi de alb.
Pumnalul căzu pe podea cu zgomot.
Şi atunci, doar pentru a-l face să se scape în pantaloni, ea îşi
mişcă încheieturile mâinilor în aerul dintre ei. Ghearele din fier
ieşiră deasupra unghiilor într-o fulgerare înţepătoare,
strălucitoare.
Bărbatul începu să şoptească o rugăciune către zeii lui cu
inima bună în timp ce Manon îl lăsă să meargă îndărăt spre
singura fereastră. Îl lăsă să creadă că are o şansă, în timp ce ea
mergea spre el, continuând să zâmbească. Bărbatul nici măcar nu
ţipă înainte ca ea să-i sfâşie beregata.
Când termină cu el, se strecură pe uşa dormitorului. Cei doi
bărbaţi încă o prădau, crezând că toate lucrurile îi aparţineau ei.
Fusese o casă părăsită – foştii proprietari muriseră sau fuseseră
destul de deştepţi încât să părăsească acel focar purulent.
Nici al doilea bărbat nu apucă să ţipe înainte ca ea să-i scoată
maţele din două mişcări ale ghearelor ei de fier, însă cel de al
treilea fermier veni să-şi caute tovarăşii. Când o văzu stând acolo,
cu o mână răsucită în burta prietenului său, iar cu cealaltă
ţinându-l aproape de ea în timp ce îi sfâşia beregata cu dinţii, o
luă la fugă.
Gustul comun, apos al bărbatului, împletit cu violenţa şi cu
frica, îi învălui limba, iar ea scuipă pe podeaua din scânduri.
Manon nu-şi bătu capul să se şteargă de sângele care îi curgea pe
bărbie, în timp ce îi acordă celui de-al treilea fermier un avans în
câmpul plin de ierburi de iarnă, atât de înalte, încât le treceau
bine deasupra capului.
Numără până la zece, deoarece voia să vâneze, şi aşa fusese de
când ieşise din pântecele mamei ei şi venise pe lumea aceasta,
însângeratlă şi urlând din toţi rărunchii.
Era Manon Cioc-negru, moştenitoarea Clanului de Vrăjitoare
Cioc-negru. Se afla acolo de săptămâni, prefăcându-se a fi o
vrăjitoare Crochan, în speranţa că avea să le extermine pe cele
adevărate.
Ele erau încă acolo, făţarnicele şi nesuferitele Crochan,
ascunzându-se sub forma unor vindecătoare şi a unor femei
înţelepte. Primul ei omor glorios fusese o Crochan, nu mai mare
de şaisprezece ani – aceeaşi vârstă pe care o avea şi Manon la
acea dată. Fata cu părul negru purta mantia roşie ca sângele pe
care o primeau în dar toate vrăjitoarele Crochan la prima lor
sângerare – şi singurul bine pe care li-l făcea era să le marcheze
ca pradă.
După ce Manon abandonase cadavrul vrăjitoarei Crochan în
acea trecătoare montană acoperită de zăpadă, îi luase drept trofeu
mantia – şi încă o purta, o sută de ani mai târziu. Nicio altă
vrăjitoare Dinţi-de-fier n-ar fi putut s-o facă – deoarece nicio altă
vrăjitoare Dinţi-de-fier n-ar fi îndrăznit să atragă asupra sa urgia
a trei Matroane purtând culoarea eternelor lor duşmane. Dar din
ziua în care Manon păşise în Casa Cioc-negru purtând mantia şi
ţinând într-o cutie acea inimă Crochan – un dar pentru bunica ei
–, devenise datoria ei sacră de a le vâna, rând pe rând, până ce nu
avea să mai rămână niciuna.
Aceasta era ultima ei misiune – şase luni în Fenharrow în timp
ce restul Sabatului ei era împrăştiat prin Melisande şi în nordul
Eyllwe, sub ordine similare. Însă în lunile în care colindase după
pradă din sat în sat, nu mai descoperise nici măcar o Crochan.
Aceşti fermieri erau singurul amuzament de care avusese parte în
ultimele săptămâni. Şi afurisită să fie dacă nu îi făcuse plăcere.
Manon ieşi în câmp, sugându-şi în acest timp sângele de pe
unghii. Se strecură prin ierburi, nimic mai mult decât o umbră şi
ceaţă.
Îl găsi pe fermier rătăcit în mijlocul câmpului, behăind uşor de
frică. Când se întoarse, vezica lui golindu-se la vederea sângelui, a
dinţilor de fier şi a zâmbetului extrem de hain, Manon îl lăsă să
ţipe cât voia el.

CAPITOLUL 5

Celaena şi Rowan călăreau pe drumul prăfos care şerpuia

printre luncile presărate cu bolovani de la poalele dealurilor
sudice. Memorase destule hărţi ale Wendlynului pentru a-şi da
seama că străbăteau acele ţinuturi trecând peste munţii
Cambrian, care marcau graniţa dintre Wendlyn, ţinutul muri-
torilor şi nemuritoarele pământuri ale reginei Maeve.
Soarele apunea în timp ce ei urcau dealurile, drumul devenind
mai bolovănos, mărginit pe una dintre laturi de văi strâmte cu
versanţi abrupţi. Cale de aproape doi kilometri, ea cugetă dacă să-
l întrebe pe Rowan unde plănuia să se oprească peste noapte,
însă era obosită. Nu numai din pricina zilei, a vinului sau a
călăritului.
Simţea o oboseală cumplită în oase, în sânge, în suflet şi în
respiraţie. Ar fi fost prea solicitant să vorbească cu cineva.
Ceea ce-l lăcea pe Rowan să fie companionul perfect: el nu
scotea o vorbă.
Amurgul începuse să se lase atunci când drumul îi duse într-o
pădure deasă, întinsă peste munţi, cu tot felul de copaci, de la
chiparoşi la stejari, firavi sau înalţi şi mândri, cu tufe şi stânci
acoperite de muşchi. Chiar şi în întunericul tot mai dens, pădurea
părea să respire. Aerul cald vibra, lăsându-i un lgust metalic pe
limbă.
Nu ar fi fost frumos? Mai ales că Rowan, într-un final,
descălecă pentru a campa. După cum arătau coburii şeii sale, el
n-avea cort. Nici saltele de dormit. Şi nici pături.
 Poate că era cinstit să presupună acum că vizita ei la Maeve
nu avea să fie plăcută.
Niciunul dintre ei nu vorbi în timp ce-şi mânau caii între
copaci, destul de departe de drum pentru a-i ascunde privirii
oricărui trecător. Descărcându-şi calabalâcul la locul de cam-
pare pe care îl alesese, Rowan îşi conduse iapa la un izvor din
apropiere, pe care, probabil, îl auzise curgând cu urechile lui
antrenate. El nu se clătină nici măcar la un singur pas făcut în
întunericul tot mai profund, cu toate că Celaena cu siguranţă se
împiedicase de câteva ori de rădăcini şi de pietre. Vedere
excelentă, chiar şi în întuneric – o altă trăsătură Fae. Una pe care
ar fi avut-o şi ea dacă...
Nu, n-avea de gând să se gândească la asta acum. Nu după
ceea ce se întâmplase de cealaltă parte a portalului. Se
transformase atunci – şi fusese destul de groaznic pentru a-i
aminti că n-avea niciun interes să o mai facă vreodată.
După ce caii fură adăpaţi, Rowan nu o aşteptă şi mână ambele
iepe înapoi în tabără. Ea se folosi de intimitate pentru a se îngriji
de propriile-i nevoi, apoi se lăsă în genunchi pe malul ierbos şi
bău apă. În numele zeilor, apa avea gust... nou şi străvechi,
puternic şi delicios.
Bău până ce înţelese că golul din stomacul ei putea fi foarte
bine cauzat de foame, apoi se întoarse împleticindu-se în tabără,
găsind-o după strălucirea părului argintiu al lui Rowan. Fără a
scoate o vorbă, el îi întinse nişte pâine cu ceapă, apoi se ocupă de
ţesălatul cailor. Ea murmură un mulţumesc, dar nu se deranjă să
se ofere să-l ajute, şi se culcă la rădăcina unui stejar înalt.
Când încetase s-o mai doară atât de tare stomacul şi îşi dădu
seama cât de zgomotoasă fusese ronţăind mărul pe care i-l
aruncase el în timp ce hrănea caii, ea îşi adună destulă energie
pentru a întreba:
 Chiar există atât de multe ameninţări în Wendlyn
încât nu putem risca şi noi să aprindem un foc?
El se rezemă de un copac, întinzându-şi picioarele şi
încrucişându-şi gleznele.
— Nu din partea muritorilor.
Primele lui cuvinte adresate ei de când părăsiseră oraşul. Ar fi
putut fi o încercare de a o speria, dar continua să-şi facă un
inventar mental al tuturor armelor pe care le avea cu ea. Refuză
să întrebe. Nu voia să ştie ce creatură s-ar fi putut târî înspre foc.
 O încâlceală de copaci, muşchi şi piatră se contura
ameninţătoare, fiind accentuată de foşnetul frunzişului greu, de
gâlgâitul râului umflat, de fâlfâitul aripilor cu pene. În apropiere,
pândind peste marginea unui bolovan, erau trei perechi de
ochişori strălucitori.
O secundă mai târziu, strângea în palmă mânerul pumnalului
ei, însă ochii doar o priveau stăruitor. Rowan păru să nu observe.
Se mulţumi doar să-şi rezeme capul de trunchiul stejarului.
Neamul Mititelelor o ştiuseră dintotdeauna. Chiar şi atunci
când umbra lui Adarlan acoperise continentul, ele încă
recunoşteau ce era ea. Mici daruri lăsate la locurile de popas
peste noapte – un peşte proaspăt, o mână de afine, o coroană de
flori. Ea le ignorase şi, pe cât posibil, nu intrase în Pădurea
Oakwald.
Zânele continuară să o vegheze fără ca măcar să clipească.
Dorindu-şi să nu fi înfulecat mâncarea atât de repede, Celaena le
întoarse privirile, gata să sară într-o poziţie defensivă. Rowan nu
se mişcase.
Jurămintele străvechi, pe care zânele le onorau în Terrasen, ar
fi putut fi nesocotite aici. În timp ce se gândea la asta, câteva noi
perechi de ochi străluciră între copaci. Mai mulţi martori tăcuţi la
sosirea ei. Celaena era o Fae sau ceva în genul unei corcituri.
Stră-străbunica ei fusese sora lui Maeve, proclamată zeiţă atunci
când murise. Caraghios, într-adevăr. Mab fusese cât se poate de
muritoare atunci când îşi legase viaţa de prinţul care o iubea atât
de pătimaş.
Ea se întrebă cât de mult ştiau acele creaturi despre războaiele
care îi distruseseră ţara, despre Fae şi zânele care fuseseră
hăituite, despre incendierea pădurilor străvechi şi măcelărirea
cerbilor sacri ai Terrasenului. Se întreba dacă aflaseră vreodată ce
se întâmplase cu suratele lor din Vest.
Nu ştia cum de descoperise înlăuntrul ei acel resort care o
făcea să-i pese. Însă ele păreau atât de... curioase. Surprinzându-
se chiar şi pe sine, Celaena şopti în noaptea bâzâitoare:
— Ei încă trăiesc.
Toţi acei ochi dispărură. Când îi aruncă o privire lui Rowan,
constată că acesta nu deschisese ochii. Dar ea avea senzaţia că
războinicul fusese treaz tot timpul.
 CAPITOLUL 6

Dorian Havilliard stătea în picioare în faţa mesei pentru micul

dejun a tatălui său, ţinându-şi mâinile la spate. Regele sosise în
urmă cu doar câteva clipe, însă nu-i spusese să se aşeze. Cândva,
Dorian probabil că ar fi spus deja ceva în legătură cu acest lucru.
Dar posedând harul magic, fiind atras în ceva în care Celaena era
deja amestecată, văzând celălalt tărâm din tunelele secrete... toate
acelea îl schimbaseră. Tot ceea ce putea el face în acele zile era să
nu iasă în evidenţă – trebuia să-l împiedice pe tatăl său sau pe
oricine altcineva să privească prea insistent în direcţia sa. Aşa că
Dorian stătea în picioare în faţa mesei şi aştepta.
Regele din Adarlan îşi termină puiul fript şi sorbi din lichidul
aflat în paharul roşu ca sângele.
— Prinţe, eşti tare tăcut în această dimineaţă.
— Aşteptam ca Domnia Ta să vorbească, tată.
Privirea ochilor negri ca noaptea se ridică spre el.
— Într-adevăr, ceva neobişnuit.
Dorian se încordă. Numai Celaena şi Chaol cunoşteau
adevărul despre harul lui magic – iar Chaol se închisese atât de
umil în sinea lui, încât Dorian nu avea chef să se explice în faţa
prietenului său. Însă castelul era plin de spioni şi de sicofanţi
care nu voiau nimic altceva decât să folosească orice informaţii ar
fi putut pentru a avansa în poziţiile lor, incluzând aici vânzarea
prinţului moştenitor. Cine ştie cine îl văzuse pe coridoare sau în
bibliotecă, cine descoperise acele teancuri de cărţi pe care le
ascunsese în apartamentele Celaenei? De atunci le mutase în
catacombă, unde se ducea din două în două seri – nu pentru
răspunsuri la întrebările care îl chinuiau, ci pentru o oră de
linişte deplină.
Tatăl lui îşi reluă mâncatul. În viaţa lui nu fusese decât de
câteva ori în apartamentele private ale tatălui său. Ar fi putut fi
un conac de sine stătător împreună cu biblioteca, sufrageria şi
camera lor de consiliu. Acestea ocupau o aripă întreagă a
castelului de cleştar – o aripă opusă celei ocupate de mama lui
Dorian. Părinţii lui nu împărţiseră niciodată un pat, iar el nu
dorea în mod deosebit să ştie mai mult de atât.
Descoperi că tatăl său îl privea, soarele dimineţii care trecea
prin peretele de cleştar curbat făcând ca toate cicatricele şl
tăieturile de pe chipul regelui să fie şi mai fioroase.
 Azi trebuie să-l distrezi pe Aedion Ashryver.
Dorian încercă să-şi păstreze calmul.
 Să îndrăznesc să întreb de ce?
 De vreme ce generalul Ashryver nu a izbutit să-şi
aducă oamenii aici, se pare că are ceva timp liber aşteptând
sosirea legiunii Bane. Ar fi benefic pentru voi amândoi să vă
cunoaşteţi mai bine – mai ales că alegerea prietenilor tăi în
ultima vreme a fost atât de... banală.
Furia rece a harului său magic îşi făcea loc pe şira spinării,
înţepându-l.
 Cu tot respectul cuvenit, Tată, am două întâlniri
pentru care trebuie să mă pregătesc şi...
 Nu admit discuţii.
Tatăl lui continua să mănânce.
 Generalul Ashryver a fost anunţat şi te vei întâlni cu
el la amiază în faţa apartamentului tău.
Dorian ştia că ar fi trebuit să tacă, dar se trezi întrebând:
— De ce îl tolerezi pe Aedion? De ce îl ţii în viaţă – de ce îl faci
general?
Fusese incapabil să înceteze să se întrebe asta încă de la
sosirea bărbatului.
Tatăl său îi aruncă un zâmbet vag, atoateştiutor.
— Deoarcce furia lui Aedion e o armă folositoare, iar el e
capabil să-şi ţină oamenii în frâu. Nu va risca măcelărirea lor, nu
când a pierdut atât de mult. Din pricina temerii a înăbuşit multe
aşa-zise rebeliuni în Nord, căci el e pe deplin conştient că primii
care ar suferi ar fi propriii lui oameni – civilii.
În venele sale curgea acelaşi sânge ca acela al acestui bărbat
atît de crud, însă Dorian zise:
— Încă e surprinzător că l-aţi ţinut pe general aproape în
captivitate – ceva mai mult decât un sclav. Să-l controlaţi doar
prin intermediul fricii pare destul de periculos.
Într-adevăr, se întreba dacă tatăl lui îi spusese lui Aedion
despre misiunea Celaenei în Wendlyn – patria strămoşilor cu
sânge regal ai lui Aedion, unde verii lui Aedion, cei din familia
Ashryver, încă domneau. Chiar dacă Aedion trâmbiţase despre
numeroasele lui victorii în faţa rebelilor şi se purta de parcă ar fi
deţinut el însuşi o jumătate de imperiu... Cât de multe îşi amintea
Aedion despre neamul său de peste mări?
Tatăl lui zise:
— Am metodele mele de a-l ţine legat cu lesa pe Aedion, dacă
va fi cazul s-o fac. Deocamdată, obrăznicia lui necioplită mă
amuză.
Tatăl lui făcu un gest cu bărbia spre uşă.
— Totuşi, nu voi fi amuzat dacă vei rata azi întâlnirea cu el.
Şi, uite aşa, tatăl lui îl dădu hrană Lupului.

*
 În pofida ofertelor lui Dorian de a-i arăta lui Aedion menajeria,
adăposturile pentru animale mici, grajdurile – ba chiar şi afurisita
de bibliotecă, generalul voia să facă un singur lucru: să se plimbe
prin grădini. Aedion pretinse că se simţea neliniştit şi greoi de la
prea multa mâncare de care avusese parte în seara precedentă,
însă zâmbetul pe care i-l oferi lui Dorian sugera altceva.
Aedion nu se osteni să-i vorbească, fiind prea preocupat să
fredoneze melodii deşucheate şi să le cerceteze cu privirea pe
femeile pe lângă care treceau. Îşi abandonase aparenţa de
semicivilizat numai o dată, atunci când trecuseră pe o cărare
îngustă flancată de tufe înalte de trandafiri – uimitoare vara, însă
mortale iarna – şi gărzile rămăseseră în spatele lor, orbiţi pe
moment. Suficient timp pentru ca Aedion să-l împingă pe Dorian
într-unul dintre zidurile cu spini, fără să înceteze să fredoneze
cântece indecente.
O manevră iute îl împiedicase pe Dorian să cadă cu faţa în jos,
însă îşi sfâşiase mantia şi se înţepase la mână. Decât să-i dea
generalului satisfacţia de a-l fi văzut şuierând şi exami- nându-şi
tăieturile, Dorian îşi vârî degetele jupuite şi îngheţate în
buzunare, atunci când gărzile li se alăturară.
Vorbiră numai când Aedion se opri lângă o fântână şi îşi propti
mâinile pline de cicatrice în şolduri, evaluând grădina din faţa sa
de parcă ar fi fost un câmp de luptă. Aedion le zâmbi afectat celor
şase gărzi care se ţineau în umbră în spatele lor, cu ochii
strălucitori – atât de strălucitori, gândi Dorian, şi atât de familiari.
 Un prinţ are nevoie de escortă în propriul palat?
întrebă generalul. Mă simt insultat că n-au trimis şi mai
multe gărzi să te apere de mine.
 Consideri că ai putea învinge şase oameni?
Lupul scoase un chicotit pe o tonalitate joasă şi ridică din
umeri, plăseaua zgâriată a Săbiei din Orynth captând soarele
aproape orbitor.
— Nu cred că îţi voi spune, în caz că tatăl tău va decide
vreodată că, în ciuda utilităţii mele, nu merită să-mi suporte
temperamentul.
Unele gărzi din spatele lor murmurară, dar Dorian zise:
— Probabil că nu.
Şi asta fu tot – tot ceea ce Aedion îi spuse în decursul plimbării
lor îngheţate şi nefericite, până când generalul îi oferi un zâmbet
strâmb şi îi zise:
 — Ai face mai bine să pui pe cineva să se uite la asta.
Atunei îşi dădu seama Dorian că mâna dreaptă încă îi sângera.
Aedion se întoarse.
— Îţi mulţumesc pentru plimbare, prinţe, îi spuse generalul
peste umăr, iar el o percepu mai curând ca pe o ameninţare.
Aedion nu acţiona fără să aibă vreun motiv. Poate că generalul
îl convinsese pe tatăl său să forţeze această excursie. Dar cu ce
scop, Dorian nu-şi putea da seama. Doar dacă nu cumva Aedion
voia să vadă ce fel de bărbat devenise Dorian şi cât de bine putea
să joace jocul. Nu credea că războinicul se dădea în lături de la a
evalua un potenţial aliat sau o posibilă ameninţare. Aedion, cu
toată aroganţa lui, era deştept. Probabil că el vedea viaţa la curte
ca pe un alt gen de câmp de luptă.
Dorian lăsă gărzile, alese de Chaol pe sprânceană, să-l
conducă înapoi în castelul minunat de cald, apoi îi concedie cu o
mişcare a capului. Chaol nu venise azi şi el era recunoscător
pentru asta – după discuţia despre harul lui magic, după ce Chaol
refuzase să vorbească despre Celaena, Dorian nu era sigur despre
ce altceva mai puteau să vorbească. Nu credea nicio clipă că
prietenul lui, Chaol, avea să aprobe bucuros moartea oamenilor
nevinovaţi, indiferent dacă erau prieteni sau duşmani. Chaol
trebuia să ştie, în cazul acesta, că Celaena nu i-ar fi asasinat pe
cei din casa regală de Ashryver, orice motiv ar fi avut. Însă n-avea
niciun rost să-şi bată capul să vorbească cu Chaol, nu atunci
când prietenul lui avea şi el secrete.
Dorian se gândi iar la cuvintele întortocheate ale prietenului
său în timp ce intra în catacombele vindecătorilor, fiind învăluit
de mirosul de rozmarin şi mentă. Era un furnicar de încăperi
pentru consultaţie şi pentru aprovizionare, ţinute departe de ochii
iscoditori ai celor din castelul de cleştar de deasupra. Exista încă
un salon sus în castelul de cleştar, pentru cei care nu catadicseau
să se aventureze până jos, dar acolo, în subteran, cei mai buni
vindecători din Rifthold – şi din Adarlan – îşi perfecţionaseră şi îşi
exersaseră meşteşugul timp de o mie de ani. Pietrele albe păreau
să emane esenţa secolelor în care aici fuseseră uscate ierburi,
dând sălilor subterane o senzaţie plăcută, deschisă.
Dorian găsi un mic atelier unde o tânără era aplecată
deasupra unei mese mari din stejar, în faţa ei aflându-se o
varietate de borcane din sticlă, balanţe, mojare şi pistile,
împreună cu fiole de lichid, ierburi atârnate şi oale care
bolboroseau deasupra flăcăruilor solitare. Artele vindecătoare
erau unele dintre puţinele pe care tatăl său nu le scosese complet
în afara legii în urmă cu zece ani – deşi cândva, aşa auzise el, ele
fuseseră chiar şi mai puternice. Odinioară, vindecătorii folosiseră
magia pentru a drege şi a salva. Acum mai rămăseseră numai cu
ceea ce natura le putea furniza.
Dorian păşi în încăpere, iar tânăra îşi ridică privirea din cartea
pe care o citea, un deget oprindu-se pe pagină. Nu era frumoasă,
ci drăguţă. Contururile netede şi elegante, părul şaten împletit în
cosiţă şi nuanţa de bronz auriu a pielii sugerau că măcar un
membru al familiei ei provenea din Eyllwe.
— Pot să...
Ea îl privi cu atenţie şi făcu o plecăciune.
— Înălţimea Voastră, zise ea, o undă de roşeaţă strecurându-i-
se pe coloana netedă a gâtului.
Dorian ridică mâna însângerată.
— Tufe de spini.
Tufe de trandafiri ar fi făcut ca tăieturile lui să pară cu mult
mai jalnice.
Ea continua să-şi ferească privirea, muşcându-şi buza de jos.
— Desigur.
Fata făcu un gest cu o mână subţire spre scaunul din lemn din
faţa ei.
— Vă rog. Numai dacă... numai dacă n-aţi prefera o sală de
consultaţii.
De obicei lui Dorian îi displăcea să aibă de-a face cu bâlbâiala
şi vorbirea distorsionată, dar această tânără era încă atât de roşie
şi atât de blândă la vorbă, încât îi spuse, înainte de a se strecura
pe scaun:
— Aici e bine.
În timp ce ea mergea grăbită prin atelier, tăcerea îl apăsa. Mai
întâi, fata îşi schimbă şorţul alb, murdar, apoi se spălă pe mâinii
preţ de un minut îndelungat, apoi adună tot soiul de bandaje şi
cutii cu alifii, apoi un vas cu apă fierbinte şi cârpe curate, şi, în
cele din urmă, trase un scaun de lângă masă pentru a se aşeza cu
faţa la el.
Niciunul nu spuse nimic atunci când ea îi spălă cu grijă şi îi
examină mâna. Dar el se trezi privindu-i ochii căprui, siguranţa
din degete şi roşeaţa care îi rămăsese pe gât şi pe faţă.
— Mâna este... foarte complexă, murmură ea într-un sfârşit,
studiindu-i tăieturile. Am vrut să mă asigur că nu era nimic
vătămat şi că nu erau spini rămaşi acolo.
Adaugă cu grabă:
— Înălţimea Voastră.
— Cred că arată mai rău decât este de fapt.
Cu o atingere uşoară ca un fulg, ea întinse un strat de alifie pe
mâna lui şi, ca un prost, el se înfioră.
 Îmi pare rău, murmură ea. Este pentru dezinfectarea
tăieturilor. Preventiv.
Păru să se strângă în sinea ei, de parcă el ar fi dat un ordin ca
ea să fie spânzurată doar pentru atât.
El îşi căută cuvintele.
 Am avut parte şi de mai rău.
Sună stupid, iar ea se opri pentru un moment înainte de a
întinde mâna pentru a lua bandajele.
 Ştiu, zise ea, apoi îi aruncă o privire.
Ei, fir-ar să fie! Ce ochi uimitori! Ea îşi lăsă din nou privirea în
jos, bandajându-i cu blândeţe mâna.
 Sunt repartizată în aripa sudică a castelului – şi
adesea sunt în schimbul de noapte.
Acest fapt explica de ce i se părea atât de cunoscută. Nu îl
vindecase numai pe el în acea noapte, cu o lună în urmă, ci şi pe
Celaena, Chaol, Fleetfoot... fusese martora tuturor rănilor lor în
aceste ultime şapte luni.
 Îmi pare rău, nu-mi amintesc numele tău...
 Mă cheamă Sorscha, zise ea, cu toate că nu era
niciun pic de supărare în glas, deşi ar fi trebuit să fie.
Prinţul răsfăţat şi prietenii săi cu drepturi, prea absorbiţi de
propriile lor vieţi pentru a se deranja să înveţe numele
vindecătoarei care îi cârpise iar şi iar.
Ea termină de bandajat mâna, iar el îi spuse:
 În caz că nu ţi-am spus-o destul de des, îţi
mulţumesc.
Acei ochi căprui, presăraţi cu puncte verzi, se ridicară din nou.
Un zâmbet timid.
 Prinţe, este o onoare.
Începu să-şi adune materialele.
Luând-o drept o sugestie de a pleca, el se ridică şi îşi flexă
degetele.
 — E bine.
— Sunt răni minore, dar supravegheaţi-le.
Sorscha vărsă apa murdară de sânge în chiuveta din fundul
încăperii.
— Şi nu trebuie să veniţi până aici data viitoare. Doar... doar
să trimiteţi vorbă, înălţimea Voastră. Suntem bucuroşi să ne
ocupăm de înălţimea Voastră..
Ea se aplecă până la pământ, cu graţia unui dansator cu
membre lungi.
— În tot acest timp ai fost responsabilă de aripa de sud?
Întrebarea din întrebare era destul de limpede: Ai văzut totul?
Toate rănile inexplicabile?
— Noi ţinem dosare ale pacienţilor noştri, zise Sorscha încet,
astfel încât să nu fie auzită de nimeni care ar fi putut trece pe
coridor prin dreptul uşii deschise. Însă uneori uităm să notăm tot.
Ea nu spusese nimănui ceea ce văzuse, lucrurile care nu
aveau nici cap, nici coadă. Dorian îi oferi o plecăciune de
mulţumire şi ieşi cu paşi apăsaţi din încăpere. Câţi alţii, se
întrebă el, văzuseră mai multe decât lăsau să se înţeleagă? Nu
voia să ştie.

Degetele Sorschăi, din fericire, încetară să mai tremure atunci

când prinţul moştenitor părăsi catacombele. Prin graţia plină de
duh Silbei, zeiţa vindecătorilor şi aducătoarea păcii – şi a morţilor
blânde –, ea reuşise să se stăpânească atunci când îi bandajase
mâna. Sorscha se rezemă de blat şi slobozi o respiraţie lungă.
Tăieturile nu meritau un bandaj, dar ea fusese egoistă şi
proastă şi voise să-l ţină pe frumosul prinţ pe acel scaun cât de
mult timp putuse.
El nici măcar nu ştia cine e ea.
Fusese numită vindecătoare plină cu un an în urmă şi fusese
chemată să se ocupe de prinţ, de căpitan şi de prietena lor de
nenumărate ori, iar prinţul moştenitor încă nu avea habar cine
era ea.
Nu-l minţise în legătură cu faptul că nu ţineau evidenţa
tuturor lucrurilor, însă ea şi le amintea pe toate. Mai ales acea
noapte din urmă cu o lună, când toţi trei fuseseră plini do sânge
şi de noroi, iar ogarul fetei fusese rănit, fără nicio explicaţie şi fără
ca cineva să se agite. Iar fata, prietena lor...
Campionul regelui. Asta era ea.
Iubita, se părea, atât a prinţului, cât şi a căpitanului, unul
după altul. Sorscha o ajutase pe Amithy să o îngrijească pe
tânără după duelul brutal pentru câştigarea titlului. Din când în
când, ea se dusese să vadă cum se simţea tânăra şi îl găsise po
prinţ ţinând-o în braţe în pat.
Ea se prefăcuse că nu conta, deoarece prinţul moştenitor avea
o reputaţie notorie când era vorba de femei, dar... nu încetase să
simtă o durere în piept. Apoi lucrurile se schimbaseră, iar când
fata fusese otrăvită cu gloriela, căpitanul fusese cel care stătuse
cu ea. Căpitanul, care se comporta ca un animal în cuşcă,
umblase de colo până colo prin cameră, până ce pe Sorscha o
lăsaseră nervii. Aşa că n-a fost surprinsă atunci când Philippa,
camerista fetei, a venit la Sorscha câteva săptămâni mai târziu
pentru a cere un tonic contraceptiv. Philippa nu spusese pentru
cine era, dar Sorscha nu era proastă.
Când, la o săptămână după asta, se ocupase de căpitan, şi de
cele patru zgârieturi brutale de pe faţa lui şi de privirea
încremenită din ochi, Sorscha înţelesese. Şi înţelesese şi ultima
dată, atunci când prinţul, căpitanul şi fata fuseseră plini de
sânge, împreună cu ogarul, că orice existase între cei trei se
frânsese.
Mai ales fata. Celaena îi auzise pe ei strigând-o uneori atunci
când credeau că ea ieşise deja din cameră. Celaena Sardothien.
Cel mai mare asasin din lume şi, acum, Campionul regelui. Un alt
secret pe care Sorscha avea să-l păstreze fără ca elsă ştie
vreodată.
Ea era invizibilă. Şi se bucura de asta în cele mai multe dintre
zile.
Sorscha se încruntă privind masa plină de materiale. Avea vreo
şase tonice şi cataplasme de făcut până la cină, toate complexe,
toate lăsate pe capul ei de Amithy, care se folosea de rangul ei de
câte ori putea. Pe deasupra, mai avea de scris şi scrisoarea
săptămânală către prietena ei, care voia toate amănuntele legate
de palat. Numai gândindu-se la câte treburi avea de făcut şi o
apuca durerea de cap.
Să fi fost oricine în locul prinţului, i-ar fi spus să se ducă să
caute un alt vindecător.
Sorscha se întoarse la treaba ei. Era sigură că el îi uitase
numele din clipa în care plecase. Dorian era moştenitorul celui
mai puternic imperiu din lume, iar Sorscha era fiica a doi
imigranţi morţi dintr-un sat din Fenharrow care fusese ars din
temelii, un sat pe care n-avea să şi-l amintească nimeni niciodată.
Însă asta n-o împiedica să-l iubească, aşa cum încă o făcea,
invizibilă şi în secret, de când îl văzuse pentru prima dată, cu
şase ani în urmă.

CAPITOLUL 7

Nimic altceva nu se mai apropie de Celaena şi Rowan după

acea primă noapte. Sigur că el nu-i spuse nimic în legătură cu
asta şi nici nu-i oferi mantia sa, nici altceva, pentru a o proteja
împotriva frigului. Ea dormi ghemuită pe o parte, întorcându-se
din două în două minute din pricina vreunei rădăcini sau a
vreunei pietricele care o împungea în spate, sau tresărind din
cauza ţipătului vreunei bufniţe – sau a ceva şi mai rău.
Cam pe când lumina devenise cenuşie şi ceaţa se lăsa printre
copaci, Celaena se simţea şi mai obosită decât fusese la căderea
serii. După un mic dejun luat în tăcere, alcătuit din pâine, brânză
şi mere, ea moţăi pe spinarea iepei sale când îşi reluară călătoria
pe drumul ce urca dealul împădurit.
Depăşiră câţiva oameni – majoritatea îndreptându-se, în
căruţe, spre cine ştie ce târguri, toţi aruncându-i priviri pe furiş
lui Rowan şi făcându-le loc. Câţiva murmurau rugăciuni
implorând mila.
Ea auzise de mult timp despre convieţuirea paşnică a
oamenilor din Wendlyn cu Fae, astfel încât teroarea pe care o
întâlniră era pricinuită de Rowan însuşi. Tatuajul nu era de
ajutor. Celaena cugetase dacă să-l întrebe ce însemnau acele
cuvinte însă acest lucru ar fi însemnat să-i vorbească. Iar ar fi
însemnai să clădească un soi de... relaţie. Se săturase de prieteni.
Şi de faptul că unii dintre ei mureau.
Aşa că îşi ţinu gura întreaga zi în care călăriră prin Munţii
Cambrian. Pădurea era din ce în ce mai luxuriantă şi mai deasă,
şi, pe măsură ce drumul urca, cu atât mai sumbră era atmosfera,
văluri de ceaţă lăsându-se peste ei, mângâindu-i faţa, gâtul,
spatele.
După încă o noapte friguroasă şi un alt popas nenorocit
departe de drum, porniră din nou călare în zori. Până atunci,
ceaţa îi pătrunsese prin haine până la piele şi i se instalase în
oase.
În cea de-a treia seară, ea renunţase să mai spere la un foc. Ba
chiar se împăcase cu frigul, cu rădăcinile nesuferite şi cu foamea
pe care nu reuşea să şi-o potolească, indiferent cât de multă
pâine şi brânză ar fi mâncat. Cumva, durerile şi usturimile se
ostoiau.
Nu era alinare, ci... abaterea atenţiei. Binevenită. Meritată.
Nu voia să ştie ce însemna acest lucru pentru ea. Nu şi-ar fi
putut permite să meargă atât de departe cu introspecţia. Ajunsese
foarte aproape de asta în ziua în care îl văzuse pe Prinţul Galan.
Şi îi fusese de ajuns.
Părăsiră poteca în ultimele ore ale după-amiezii, scurtând
peste terenurile acoperite de muşchi, care le amortiza paşii. Nu
mai văzuse un oraş de zile întregi, iar stâncile cenuşii erau acum
cioplite cu spire şi modele. Celaena presupuse că erau marcaje,
un avertisment pentru ca oamenii să stea naibii departe.
Probabil că se aflau la încă o săptămână distanţă de Doranelle,
dar Rowan mergea înainte pe la poalele munţilor, nu prin ei,
urcând tot mai sus, urcuşul fiind întrerupt din când în când de
platouri şi de câmpuri cu flori sălbatice. Nu văzuse niciun punct
de observaţie, aşa că nu avea habar unde se aflau sau cât de sus
erau. Doar pădurea nemărginită, urcuşul infinit şi ceaţa
nesfârşită.
Simţi mirosul de fum înainte să vadă luminile. Nu erau focuri
de tabără, ci lumini de la o clădire care răsărea dintre copaci,
îmbrăţişând panta muntoasă. Pietrele erau negre şi vechi –
cioplite din altceva decât granitul prezent pretutindeni. Îşi forţă
privirea, însă nu-i scăpă inelul de stânci înalte întreţesute printre
copaci, înconjurând întreaga fortăreaţă. Era greu să nu le vezi
atunci când călăreai printre doi megaliţi care se curbau unul
înspre celălalt, asemenea coarnelor unei bestii uriaşe, şi simţi pe
piele un curent zbârnâitor.
Protecţii – protecţii magice. I se întoarse stomacul. Dacă nu
ţineau duşmanii la distanţă, cu siguranţă serveau drept alarmă.
Ceea ce însemna că cele trei siluete care patrulau în fiecare dintre
cele trei turnuri, cele şase de pe zidul exterior de susţinere şi cele
trei de la poarta de lemn ştiau deja că ei se apropiau. Bărbaţi şi
femei în armuri uşoare din piele şi înarmaţi cu spade, pumnale şi
arcuri le supravegheau apropierea.
— Cred că mai bine aş rămâne în pădure, rosti ea, primele ei
cuvinte după zile întregi.
Rowan o ignoră. Nici măcar nu ridică un braţ pentru a saluta
străjerii. Probabil că acest loc îi era cunoscut dacă nu binevoia să
dea bineţe. Pe măsură ce se apropiau de vechea fortăreaţă – care
era ceva mai întinsă decât cele câteva turnuri de veghe prinse
laolaltă de o clădire de legătură mare, smălţuită cu licheni şi
muşchi – ea îşi făcu calculele. Probabil că era un avanpost de
graniţă, un punct la jumătatea distanţei dintre tărâmul
muritorilor şi Doranelle. Poate că, în cele din urmii ea avea să
beneficieze de un loc cald de dormit, fie chiar şi numai pentru o
noapte.
Gărzile îl salutară pe Rowan, care nu catadicsi să le arunce
nici măcar o privire. Purtau cu toţii glugi, mascând orice semn al
moştenirii lor. Erau oare Fae? Rowan se prea poate să nu-i fi
vorbit în cea mai mare parte a călătoriei lor – îi arătase acelaşi
interes pe care l-ar fi arătat faţă de o movilă de rahat – dar dacă
stătea cu Fae... ceilalţi ar fi putut avea întrebări.
Intrând în curtea largă de dincolo de ziduri, ea cuprinse cu
privirea toate detaliile, toate ieşirile, toate punctele slabe, în timp
ce doi rândaşi, care arătau mai degrabă ca nişte muritori, se
repeziră să-i ajute să descalece. Totul părea nemişcat. De parcă
până şi pietrele şi-ar fi ţinut respiraţia. De parcă ar fi fost în
aşteptare. Senzaţia se înrăutăţi atunci când, fără un cuvânt,
Rowan o conduse în interiorul sumbru al clădirii principale,
urcând un şir de trepte înguste din piatră până în ceea ce părea a
fi un birou mic.
Nu mobila din stejar sculptat, draperiile verzi decolorate sau
căldura focului o făcură să se oprească încremenită, ci femeia cu
părul negru care şedea la birou. Maeve, regina poporului Fae.
 Mătuşa ei.
Şi apoi urmară cuvintele de care fusese îngrozită timp de zece
ani.
— Salutare, Aelin Galathynius.

CAPITOLUL 8

Celaena dădu înapoi, ştiind exact câţi paşi ar fi fost necesari

pentru a ieşi pe coridor, dar se izbi de un trup tare, de neclintit,
exact atunci când uşa se trânti în urma lor. Mâinile îi tremurau
atât de tare, încât nici măcar nu îşi bătu capul să-şi ia armele –
sau pe ale lui Rowan. El ar fi secerat-o în clipa în care Maeve ar fi
dat porunca.
Celaenei i se scurse sângele din obraji. Se forţă să inspire o
dată. Şi încă o dată. Apoi rosti pe o voce mult prea liniştită:
 Aelin Galathynius a murit.
Simpla menţionare cu voce tare a numelui ei – a afurisitului de
nume de care fusese îngrozită şi pe care îl urâse şi încercase să-l
uite...
Maeve îi surâse, lăsând să se vadă caninii ei micuţi.
 Hai să nu ne facem probleme în privinţa unor
minciuni.
Nu era o minciună. Acea fată, acea prinţesă murise într-un râu
cu un deceniu în urmă. Celaena nu era Aelin Galathynius, aşa
cum nu era nicio altă persoană.
În cameră era mult prea cald – încăperea era mult prea mică,
iar Rowan, în spatele ei, părea o imensă forţă a naturii.
Nu avea să primească timp să se adune, să conceapă scuze şi
jumătăţi de adevăr, aşa cum ar fi trebuit să facă în ultimele
câteva zile, în loc să cedeze tăcerii şi frigului înceţoşat. Avea să o
înfrunte pe regina Fae aşa cum Maeve voia să fie înfruntată. Şi
într-o fortăreaţă care părea să fie cu mult sub nivelul femeiili
frumoase, cu părul ca pana corbului, care o privea cu ochi negri,
adânci.
Zeilor! Zeilor!
În perfecţiunea ei, Maeve era înfricoşătoare, perfect nemiş-
cată, eternă şi calmă, radiind o graţie antică. Bruneta soră a
blondei Mab.
Celaena se păcălise singură crezând că avea să fie uşor. Încă
era lipită de Rowan, de parcă asta ar fi fost un perete. Un petele
impenetrabil, la fel de vechi precum pietrele magice de apărare
care înconjurau fortăreaţa. Rowan păşi înapoi, îndepărtându-se
de ea cu dezinvoltura lui puternică, de prădător, şi se sprijini de
uşă. Ea nu avea să iasă până ce nu i-ar fi îngăduit Maeve.
Regina Fae rămase tăcută, cu degetele ei lungi, albe ca luna,
împleticite în poala rochiei ei violet, cu o bufniţă albă cocoţată pe
spătarul scaunului. Nu-şi făcea probleme în privinţa unei
coroane, iar Celaena bănuia că nici nu-i trebuia una. Toate
fiinţele de pe pământ ştiau cine era – ce era –, chiar dacă erau
oarbe şi surde. Maeve, chipul a o mie de legende... şi coşmaruri.
Despre ea se scriseseră epopei, poeme şi cântece, atât de multe,
încât unii credeau că era doar un mit. Dar iată visul – coşmarul –
în carne şi oase.
Situaţia ar putea funcţiona în beneficiul tău. Ai primi
răspunsurile de care ai nevoie chiar aici, chiar acum. Te-ai întoarce
în Adarlan în numai câteva zile. Doar... respiră.
Să respire se dovedi a fi mai degrabă dificil atunci când re-
gina, care era cunoscută pentru că îi aducea în pragul nebuniei
pe bărbaţi doar pentru propriul amuzament, observa orice
mişcare imperceptibilă a gâtlejului ei. Bufniţa cocoţată pe scaunul
lui Maeve – Fae sau o bestie reală? — o privea şi ea. Ghearele
acesteia erau adânc înfipte în lemnul scaunului.
Totuşi, era oarecum absurd – Maeve să se întreţină cu oaspeţii
într-o încăpere pe jumătate putrezită, aşezată la un birou pătat cu
Wyrd ştia ce. O, zeilor, faptul că Maeve era aşezată la un birou. Ar
fi trebuit să se afle într-o vâlcea eterică, înconjurată de himere
făcând reverenţe şi de fecioare dansând după muzica harfelor şi a
lăutelor, citind în stelele rotitoare de parcă ar fi fost poezie. Nu
aici.
Celaena făcu o plecăciune adâncă. Presupuse că ar fi trebuit
să se lase în genunchi, însă – deja mirosea groaznic, iar faţa încă
îi era zgâriată şi învineţită de la încăierarea din Varese. Când
Celaena se ridică, Maeve îşi păstră zâmbetul superficial. Un
păianjen care priveşte o muscă prinsă în pânza sa.
 Presupun că, după o baie bună, vei semăna destul de
bine cu mama ta.
Aşadar, fără schimburi de amabilităţi. Maeve o ataca fără milă.
Putea să se descurce cu aşa ceva. Putea ignora durerea şl groaza
pentru a căpăta ce voia. Celaena zâmbi la fel de superficial şi
spuse:
 Dacă aş fi ştiut pe cine urma să întâlnesc, aş fi putut
să-l implor pe cel care m-a escortat să-mi acorde răgazul
necesar să mă primenesc.
Nu se simţi prost nici măcar pentru o clipită pentru faptul că îl
arunca pe Rowan în groapa leilor.
Ochii de obsidian ai lui Maeve licăriră înspre Rowan, care era,
în continuare, rezemat de uşă. Ar fi putut jura că vede o urmă de
aprobare în zâmbetul reginei Fae. De parcă istovitoarea călătorie
ar fi făcut parte din plan. Însă, de ce? De ce să o fi adus în
asemenea condiţii?
 Mă tem că trebuie să iau asupra mea vina pentru
ritmul rapid, zise Maeve. Cu toate că presupun că el ar fi
putut să se deranjeze măcar să-ţi găsească pe drum un iaz
în care să te îmbăiezi.
Regina Regatului Fae ridică o mână elegantă, gesticulând în
direcţia războinicului.
— Prinţul Rowan...
Prinţ. Celaena îşi reprimă nevoia imperioasă de a se întoarce
spre el.
— ... e din stirpea surorii mele Mora. E un fel de nepot pentru
mine şi un membru al casei mele. O rudă extrem de îndepărtată
de-a ta; există o obârşie care vă leagă.
O altă încercare de a o prinde pe picior greşit.
— Nu mai spuneţi!
Poate că nu era cel mai bun răspuns. Probabil că ar fi trebuit
să fie la podea, ploconindu-se în aşteptarea unor răspunsuri. Şi
avea senzaţia că avea să ajungă în acel punct destul de curând.
Însă...
— Te întrebi, probabil, de ce i-am cerut prinţului Rowan să te
aducă aici, spuse Maeve, privind-o meditativ.
Pentru Nehemia, avea să intre în joc. Celaena îşi muşcă limba
suficient de tare cât să-şi ţină închisă gura aia afurisită.
Maeve îşi puse mâinile albe pe birou.
— Am aşteptat mult, mult timp să te întâlnesc. Şi cum nu
părăsesc aceste ţinuturi, nu te puteam vedea. Cel puţin, nu cu
ochii mei.
Unghiile lungi ale reginei sclipiră în lumină.
Existau legende şoptite la gura sobelor despre cealaltă piele pe
care o purta Maeve. Nimeni nu supravieţuise pentru a spune mai
mult decât umbre, gheare şi un întuneric care îţi devorează
sufletul.
— Ei au încălcat legile mele, ştii bine. Părinţii tăi mi-au
nesocotit poruncile atunci când au fugit împreună. Obârşiile lor
erau prea volatile pentru a fi amestecate, dar mama ta a promis
că mă va lăsa să te văd după ce te vei fi născut.
Maeve îşi înălţă capul într-un mod straniu de asemănător cu
bufniţa din spatele ei.
 În următorii opt ani după naşterea ta, s-a dovedit că
a fost mereu prea ocupată pentru a-şi ţine jurământul.
 Dacă mama ei încălcase o promisiune... dacă mama ei o ţinuse
departe de Maeve, însemna că avusese un motiv bine întemeiat.
Un motiv care îi stimula Celaenei marginile memoriei, o porţiune
de amintire estompată.
 Însă acum eşti aici, zise Maeve, părând să se apropie
fără să se mişte. Şi ai devenit femeie în toată firea. Ochii
mei de peste mări şi ţări mi-au adus povestiri îngrozitoare şi
stranii despre tine. Privindu-ţi cicatricele şi armele, mă
întreb dacă acestea nu sunt totuşi adevărate. Cum ar fi de
exemplu povestea pe care am auzit-o acum un an, potrivit
căreia un asasin cu ochi de Ashryver a fost localizat de
către încornoratul Lord al Nordului într-o căruţă pentru...
 Ajunge.
Celaena îi aruncă o privire lui Rowan, care asculta absorbit, de
parcă ar fi fost prima dată când auzea despre acea întâmplare. Nu
voia ca el să ştie despre Endovier – nu voia acea compătimire.
 Îmi cunosc trecutul.
Îi aruncă o căutătură urâtă lui Rowan, prin care îi spunea să-
şi vadă de treburile lui. El îşi mută alene privirea, iarăşi plictisit,
cu aroganţa specifică nemuritorilor. Celaena o privi pe Maeve în
faţă, vârându-şi mâinile în buzunare.
 Da, sunt o asasină.
Un pufnet scurt din spate, însă fata nu îndrăzni să-şi ia ochii
de la Maeve.
 Şi celelalte haruri ale tale? întrebă Maeve cu nările
dilatate, adulmecând. Ce s-a ales de ele?
— La fel ca toată lumea de pe continentul meu, n-am putut să
le accesez.
Maeve clipi, iar Celaena ştiu – ştiu că Maeve putea mirosi
adevărul spus pe jumătate.
— Nu mai eşti pe continentul tău, toarse Maeve.
Fugi! Toate instinctele îi urlară odată cu acel cuvânt. Nutrea
sentimentul că Ochiul Elenei nu avea să-i fie de folos, însă îşi
dorea oricum să-l fi avut. La drept vorbind, îşi dorea ca răposata
regină să fi fost acolo. Rowan era încă la uşă – dar, dacă era iute,
dacă îl păcălea...
Un crâmpei de amintire o orbi, strălucitor şi de necontro- lat,
dezlănţuit de instinctul care o implora să o ia la goană. Arareori
mama ei permitea unui Fae să intre în casa lor, chiar şi celor din
neamul ei. Numai câtorva persoane de încredere le era îngăduit să
înnopteze la ei, însă toţi vizitatorii Fae erau supravegheaţi
îndeaproape înainte de asta şi, pe durata şederii Ilor, Celaena era
sechestrată în apartamentele private ale familiei. Ea considerase
mereu că era o măsură de protecţie exagerată, însă acum...
— Arată-mi, şopti Maeve, zâmbind ca un păianjen.
Fugi. Fugi..
Încă mai simţea arsura focului albastru care explodase în
interiorul ei pe acel tărâm demonic, continua să-i vadă chipul lui
Chaol după ce pierduse controlul asupra lui. O mişcare greşită, o
respiraţie greşită şi ar fi putut să-l ucidă pe el şi pe Fleetfoot.
Bufniţa foşni din aripi, lemnul gemând sub ghearele ei, iar
întunecimea din ochii lui Maeve se răspândi, întinzându-se. În aer
era un puls slab, o palpitaţie în sângele ei. O bătaie, apoi simţi o
lamă ascuţită care îi despica mintea – de parcă Maeve ar fi
încercat să-i despice craniul şi să privească înăuntru. Împingând,
testând, gustând...
Luptându-se pentru a-şi păstra respiraţia egală, Celaena îşi
poziţionă mâinile în aşa fel încât să poată apuca armele cu
uşurinţă, timp în care respinse atacul ghearelor în minte. Maeve
lăsă să-i scape un hohot de râs şi apăsarea din capul ei încetă.
 Mama ta te-a ţinut ascunsă de mine ani la rând, zise
Maeve. Ea şi tatăl tău au avut dintotdeauna un har
remarcabil de a şti când ochii mei te căutau. Un har atât de
rar – abilitatea de a chema şi de a manipula focul. Sunt
extrem de puţini cel care posedă mai mult de o fărâmă din
el; sunt şi mai puţini cei care pot să-i stăpânească
dezlănţuirea. Şi totuşi, mama ta voia ca tu să-ţi înăbuşi
puterea – deşi ştia că eu voiam doar ca tu să i te supui.
Celaena îşi simţi respiraţia usturătoare în gâtlej. O altă licărire
de memorie – a lecţiilor despre cum să stingi focuri, nu despre
cum să le işti.
Maeve continuă:
 Uite cât de bine s-au brodit toate pentru ei.
Celaenei îi îngheţă sângele în vene. Orice urmă de instinct de
autoconservare îi ieşi din minte.
 Unde erai tu acum zece ani? rosti pe un ton atât de
jos, cu vorbe izvorâte din profunzimea sufletului ei
zdrenţuit, încât păru mai curând un mârâit.
Maeve îşi înclină uşor capul.
  Nu sunt amabilă atunci când sunt minţită.
Încruntarea de pe chipul Celaenei tremură. Căzu drept în
străfundurile fiinţei ei. Ajutorul pentru Terrasen nu venise
niciodată de la Fae. Din Wendlyn. Şi totul se întâmplase
deoarece... deoarece...
 Nu mai am mult timp de petrecut cu tine, îi spuse
Maeve. Aşa că dă-mi voie să vorbesc pe şleau: ochii mei mi-
au spus că ai întrebări. Întrebări pe care niciun muritor nu
are dreptul să le pună – despre chei.
Legenda spunea că Maeve putea comunica cu lumea spiri-
telor. Oare Elena îi spusese, sau Nehemia? Celaena deschise gura,
dar Maeve ridică o mână.
— Îţi voi da acele răspunsuri. Poţi veni la mine în Doranelle
pentru a le primi.
— De ce nu...
Urmă un mârâit din partea lui Rowan la auzul întreruperii.
— Întrucât sunt răspunsuri care necesită timp, îi zise Maeve,
apoi adăugă lent, de parcă ar fi savurat fiecare cuvânt în parte: Şi
sunt răspunsuri pe care încă nu le-ai câştigat.
— Spune-mi ce pot face pentru a le câştiga şi voi face.
Proasta. Un răspuns demn de o afurisită de proastă.
— E periculos să te oferi fără a cunoaşte preţul.
— Vrei să-ţi arăt harul meu magic? Ţi-l voi arăta. Dar nu aici,
nu...
— Nu am niciun interes în a vedea cum îţi depui harul magic
la picioarele mele ca pe un sac de grâne. Vreau să văd ce poţi face
cu el, Aelin Galathynius – ceea ce deocamdată nu pare a fi cine
ştie ce.
Celaenei i se strânse stomacul la auzul blestematului de nume.
— Vreau să văd ce vei deveni în împrejurările potrivite.
— Eu nu...
— Eu nu le permit muritorilor sau corciturilor să intre în
Doranelle. Pentru ca o corcitură să intre în regatul meu, aceasta
trebuie să se dovedească atât înzestrată, cât şi demnă de asta.
Mistward, această fortăreaţă – făcu un gest cu mâna pentru a
cuprinde întreaga încăpere – este una dintre multele terenuri de
probă. Şi un loc unde toţi cei care nu trec testul îşi pot petrece
zilele.
De sub o teamă crescândă, o cuprinse o licărire de dezgust.
Corcitură – o spusese cu un asemenea dispreţ.
  Şi la ce fel de test mă pot aştepta înainte de a fi
considerată demnă?
Maeve făcu un gest spre Rowan, care nu se mişcase de la uşă
 Vei veni la mine odată ce prinţul Rowan va decide că
îţi stăpâneşti harurile. Te va antrena aici. Şi nu vei pune
piciorul în Doranelle până ce el nu va socoti pregătirea ta
încheiată.
După ce înfruntase prostiile pe care le văzuse în castelul de
cleştar – demoni, vrăjitoare, regele – antrenamentul cu Rowan, fie
el şi în magie, părea mai degrabă ceva banal.
Dar – dar putea să dureze săptămâni. Luni. Ani. Ceaţa
familiară a nimicului îşi făcu simţită apariţia, ameninţând să o
sufoce încă o dată. O reprimă destul cât să spună:
 Ceea ce trebuie să ştiu nu este ceva ce poate
aştepta...
 Vrei răspunsuri cu privire la chei, moştenitoare din
Terrasen? Atunci, acestea te vor aştepta în Doranelle.
Restul depinde de tine.
 Întocmai, îi scăpă Celaenei. Vei răspunde întocmai la
întrebările mele despre chei.
Maeve zâmbi, şi nu era un lucru prea plăcut.
 În cazul acesta, n-ai uitat toate căile noastre.
Când Celaena nu reacţionă, Maeve adăugă:
 Îţi voi răspunde întocmai la toate întrebările tale
despre chei
Poate ar fi fost mai uşor să plece. Să se ducă să găsească o altă
fiinţă străveche pe care să o bată la cap în legătură cu adevărul.
Celaena inspiră şi expiră, inspiră şi expiră. Maeve fusese acolo –
fusese prezentă în zorii acestei lumi, în timpul războaielor Valg.
Ea deţinuse cheile Wyrd. Ştia cum arătau, ce simţeai când le
aveai. Poate că ştia şi unde le ascunsese Brannon – mai ales pe
ultima, cheia fără nume, iar dacă Celaena ar fi putut găsi o cale
de a fura cheile de la rege, de a-l distruge, de a-i opri armatele şi
de a elibera Eyllwe, dacă ar fi putut găsi măcar o cheie Wyrd...
— Ce fel de antrenament...
— Prinţul Rowan îţi va explica detaliile. Deocamdată, te va
conduce în apartamentul tău să te odihneşti.
Celaena o privi pe Maeve drept în ochii ei ucigători.
— Juri că ai să-mi spui ceea ce trebuie să ştiu?
 — Eu nu-mi încalc promisiunile. Şi am impresia că, în această
privinţă, nici tu nu eşti ca mama ta.
Căţeaa. Căţea voia ea să rostească şuierător. Însă ochii lui
Maeve licăriră spre palma dreaptă a Celaenei. Ştia totul. Prin
intermediul spionilor, al puterii sau al ghicitului, Maeve ştia totul
despre ea şi despre jurământul făcut Nehemiei.
— În ce scop? o întrebă Celaena blând, furia şi teama tră-
gând-o în jos într-o epuizare inevitabilă. Vrei să mă antrenez
inutil pentru a-mi batjocori talentele?
Maeve îşi trecu un deget alb ca luna peste capul bufniţei.
— Îmi doresc să devii ce ai fost născută să fii. Să devii regină.

Să devii regină.
În acea noapte, cuvintele nu-i dădură pace Celaenei – o
împiedicară să doarmă, cu toate că era atât de obosită, încât ar fi
putut plânge după Silba cea cu ochiul întunecat pentru a-i pune
capăt nefericirii. Regină. Cuvântul pulsa laolaltă cu buza recent
crăpată şi care de asemenea facea ca somnul să-i fie
inconfortabil.
Îi putea mulţumi lui Rowan pentru asta.
După porunca lui Maeve, Celaena nu se obosise să-şi ia rămas
bun înainte de a ieşi. Rowan se dăduse din calea ei numai fiindcă
Maeve încuviinţase cu o mişcare a capului, iar el o urmase pe
Celaena pe un coridor îngust care mirosea a carne friptă şi a
usturoi. Stomacul ei protestase zgomotos, dar probabil că
intestinele ei ar fi aruncat totul afară în secunda în care ar fi
înghiţit ceva. Aşa că îl urmase pe Rowan pe coridor, în jos pe
scări, fiecare pas alternând între un control de fier al voinţei şi o
furie crescândă.
Stângul. Nehemia.
Deptul. Ai făcut un jurământ şi ţi-l vei ţine, prin orice mijloace
vor fi necesare.
Stângul. Antrenament. Regină.
Dreptul. Căţea. Căţea manipulatoare, cu sânge rece, sadică.
În faţa ei, Rowan păşea tăcut peste pietrele negre ale
coridorului. Torţele nu fuseseră încă aprinse, iar în interiorul
întunecos de-abia îşi dădea seama că el era prezent. Însă ştia că-i
acolo – fie şi numai fiindcă aproape că simţea mânia radiind
dinspre el. Bun. Cel puţin încă o persoană nu era foarte încântată
de acest târg.
Antrenament. Antrenament.
Toată viaţa ei fusese un antrenament, din clipa în care se
născuse. Rowan o putea antrena până leşina şi, atâta timp cât
avea să-i aducă răspunsurile cu privire la cheile Wyrd, ea aven să
joace până la capăt.
Nici măcar nu avea un tron, o coroană sau o curte. Nu le voia.
Şi putea să-l dea jos pe rege şi fiind, pur şi simplu, Celaena
Sardothien.
Îşi strânse pumnii.
Nu se întâlniră cu nimeni în timp ce coborâră o scară
întortocheată şi porniră apoi pe un alt coridor. Oare locuitorii
acelei fortăreţe – Maeve o numise Mistward – ştiau cine era în acel
birou de la etaj? Maeve probabil că se simţea bine îngro- zindu-i.
Poate că ea îi ţinea pe toţi în sclavie printr-un târg sau altul –
corcituri le spusese ea. Dezgustător. Era dezgustător, să-i ţină
acolo numai pentru că aveau o descendenţă mixtă de care nu
erau ei vinovaţi.
În cele din urmă, Celaena deschise gura:
— Probabil că tu eşti foarte important pentru Majestatea Ei
Nemuritoare dacă te însărcinează cu dădăcitul.
— Dat fiind trecutul tău, nu are încredere în nimeni în afară de
cei mai buni pentru a te face să stai la locul tău.
O, prinţul voia scandal. Controlul de sine de care dăduse
dovadă pe drumul spre fortăreaţă atârna de un fir. Bun.
— S-o faci pe războinicul în pădure nu pare a fi cel mai grozav
indicator de har.
— Am luptat pe câmpuri de bătălie cu mult înainte ca tu,
părinţii tăi sau stră-unchiul tău să fi fost măcar născuţi.
Ea se zbârli – exact ceea ce-şi dorea el.
— Cu cine să lupţi aici, dacă nu punem la socoteală animalele
şi păsările?
Tăcere. Apoi:
— Lumea e un loc cu mult mai mare şi mai periculos decât ţi-
ai putea imagina, fetiţă. Consideră-te norocoasă să ai parte de
orice antrenament, să ai şansa să te afirmi.
— Am văzut destul din lumea asta mare şi periculoasă,
prinţişorule.
Un râs delicat, dezagreabil.
 — Aşteaptă puţin, Aelin.
O altă împunsătură, iar ea nu putu rezista tentaţiei.
— Nu-mi spune aşa.
— E numele tău. N-am de gând să te strig altfel.
Ea păşi în calea lui, ajungând aproape de acei canini prea
ascuţiţi.
— Nimeni de aici nu trebuie să ştie cine sunt. Înţelegi?
Ochii lui verzi luciră, animalici, în întuneric.
— Mătuşa mea mi-a dat o sarcină mai grea decât îşi dă seama.
Mătuşa mea. Nu mătuşa noastră.
Şi atunci ea rosti cel mai rău lucru pe care l-ar fi putut rosti în
viaţa ei, scăldându-se în ura pură a acestuia.
 Fae ca tine mă fac să înţeleg mai bine acţiunile
regelui din Adarlan, aşa cred.
Mai rapid decât ar fi putut ea să simtă, mai rapid decât orice
pe lume, el îi dădu un pumn.
Ea se eschivă destul cât să-şi salveze nasul de la a fi zdrobit,
însă primi lovitura în gură. Se izbi cu capul de perete şi simţi
gustul sângelui. Bun.
El se lansă din nou cu acea viteză supranaturală – sau ar fi
făcut-o, dar, cu o iuţeală egală, îşi opri cea de-a doua lovitură
înainte de a-i fractura maxilarul şi mârâi în faţa ei, grav şi
ranchiunos.
Respiraţia ei deveni sacadată în timp ce torcea:
 Fă-o!
El părea mai interesat să-i sfâşie beregata decât să vorbească,
însă păstră limita pe care o trasase.
 De ce ţi-aş da ceea ce vrei?
 Eşti la fel de inutil ca restul fraţilor tăi.
El lăsă să-i scape un hohot de râs delicat, fatal, care îi râcâi
Celaenei starea de iritare.
 Dacă eşti atât de disperată să mănânci piatră, dă-i
înainte: data viitoare te las să încerci să mă nimereşti.
Ea avea destulă minte cât să nu asculte. Dar în sângele ei
exista un asemenea vuiet, încât nu mai putea vedea bine, gândi
bine, respira bine. Aşa că dădu naibii consecinţele în timp ce se
răsucea.
Celaena nu lovi decât aerul – aerul, iar apoi piciorul lui se
încolăci după al ei într-o manevră eficientă care o trimise îm-
pleticindu-se în perete încă o dată. Imposibil – el o făcuse să se
poticnească de parcă n-ar fi fost nimic altceva decât o novice
tremurândă.
El se afla acum la câţiva metri, cu braţele încrucişate. Ea
scuipă sânge şi înjură. El zâmbi cu superioritate. Era destul
pentru a o trimite cu repeziciune asupra lui pentru a-l placa, a-i
trage un pumn, a-l strangula, nici ea nu ştia sigur.
Ea prinse fenta lui de stânga, dar când ea se eschivă spre
dreapta, el se mişcă atât de iute, încât, în pofida antrenamentului
ei de o viaţă, se izbi de un coş de jar înnegrit din spatele lui.
Zăngănitul reverberă prin coridorul prea tăcut atunci când ea
ateriză pe podeaua de piatră cu faţa în jos, cu dinţii vibrându-i.
— După cum am spus, rânji batjocoritor Rowan, ai multe de
învăţat. Despre toate cele.
Cu buza deja durând-o şi umflându-se, ea îi spuse exact ce
putea să se ducă să-şi facă singur.
El porni pe coridor.
— Data viitoare când vei mai spune aşa ceva, zise el fără să
privească înapoi, peste umăr, te voi pune să tai lemne o lună.
Fumegând, cu ura şi ruşinea facându-i chipul să ia foc,
Celaena se ridică în picioare. El o abandonă într-o încăpere foarte
mică, foarte friguroasă, care părea ceva mai mare decât o celulă
de închisoare, lăsând-o să facă cei doi paşi înăuntru, înainte de a-
i spune:
— Dă-mi armele!
— De ce? Şi nu.
AI naibii să fie dacă îşi imagina că avea să-i dea pumnalele ei.
Cu o mişcare rapidă, el apucă o găleată de apă de lângă uşă şi
răsturnă conţinutul pe podea înainte de-a i-o întinde ei.
— Dă-mi armele!
Antrenamentul cu el avea să fie absolut minunat.
— Spune-mi de ce.
— Nu trebuie să mă explic în faţa ta.
— Alunci ne încăierăm iar.
Cu tatuajul lui părând imposibil de întunecat în coridorul slab
luminat, el o privi lung pe sub sprâncenele încruntate, de parcă
ar fi vrut să spună: Tu numeşti asta încăierare? În loc de asta,
mârâi:
 Începând din zori, îţi vei câştiga dreptul de a le păstra
ajutând la bucătărie. Dacă nu intenţionezi să omori pe
 cineva din fortăreaţă, atunci n-ai nevoie să fii înarmată. Sau
să fii înarmată în timp ce ne antrenăm. Aşa că îţi voi păstra
eu pumnalele până ce le vei câştiga înapoi.
Ei bine, asta îi dădea o senzaţie familiară.
 La bucătărie?
El îşi dezveli dinţii într-un rânjet răutăcios.
 Aici, fiecare îşi asumă partea sa de răspundere.
Inclusiv prinţesele. Nimeni nu e mai presus de munca grea,
mai ales tu.
De parcă ea n-ar fi avut destule cicatrice să-i dovedească asta.
Nu că i-ar fi spus lui aşa ceva. Nu ştia ce s-ar fi făcut dacă el ar fi
aflat despre Endovier şi ar fi ironizat-o – sau ar fi compătimit-o.
 Aşadar, antrenamentul meu include şi spălatul
vaselor?
 Face parte din el.
Din nou, ea ar fi jurat că putea citi cuvintele nerostite din ochii
lui: Şi am de gând să savurez fiecare afurisită de secundă din
nefericirea ta.
 Pentru un ticălos bătrân, cu siguranţă nu te-ai
deranjat să înveţi bunele maniere la un moment dat în
lunga-ţi existenţă,
Nu avea nicio importanţă că arăta a fi de aproape treizeci de
ani.
 De ce mi-aş irosi măgulirea pe o copilă care e deja
îndrăgostită de ea însăşi?
 Nu uita, suntem rude.
 Noi doi avem atâta sânge în comun cât am cu
porcarul fortăreţei.
Ea îşi simţi nările dilatându-i-se, iar el îi aruncă găleata în
faţă. Ea aproape că i-o aruncă înapoi, dar se hotărî că nu voia un
nas spart, şi începu să se dezarmeze.
Rowan numără toate armele în timp ce ea le punea în găleată,
de parcă ar fi ştiut deja câte avea, chiar şi ascunse. Apoi luă
găleata la subraţ şi trânti uşa fără a-şi lua alt rămas-bun decât:
— Sa fii gata în zori!
Ticălos. Ticălos bătrân şi împuţit, murmură ea, cercetând
camera.
Un pat, o oală de noapte şi un lighean de spălat cu apă rece ca
gheaţa. Se gândi dacă să facă o baie, dar hotărî să folosească apa
pentru a-şi clăti gura şi pentru a-şi îngriji buza. Era lihnită de
foame, dar dacă se ducea să caute de mâncare ar fi putut să
întâlnească oameni. Aşa că, odată ce-şi îngriji buza cât de bine
putu cu materialele din sacul ei, se răsturnă în pat, cu hainele
împuţite de vagaboandă cu tot, şi stătu întinsă timp de mai multe
ore.
În camera ei exista o ferestruică fără perdele. Celaena se răsuci
în pat pentru a privi peticul înstelat aflat deasupra copacilor care
înconjurau fortăreaţa.
Faptul că se dezlănţuise asupra lui Rowan aşa cum o făcuse, îi
spusese lucrurile pe care le rostise, încercase să lupte cu el...
Meritase pumnul pe care îl încasase. Mai mult decât atât, dacă
era să fie sinceră cu ea însăşi, cu greu putea fi considerată a fi o
fiinţă umană în acele zile. Îşi pipăi cu degetele buza spintecată şi
tresări.
Exploră cerul nopţii până ce localiză Cerbul, Regele Nordului.
Steaua fixă de deasupra capului cerbului – eterna coroană –
indica drumul spre Terrasen. I se spusese că marii conducători ai
Terrasenului se transformau în acele stele strălucitoare, astfel
încât poporul lor să nu fie niciodată sin- gur şi să ştie mereu
drumul spre casă. Nu mai pusese piciorul acolo de zece ani. Cât
timp îi fusese maestru, Arobynn nu o lăsase, iar după aceea ea nu
îndrăznise.
Şoptise adevărul în acea zi, la mormântul Nehemiei. Era pe
fugă de atâta vreme, încât nu ştia ce înseamnă să stea în picioare
şi să lupte. Celaena expiră şi îşi frecă ochii.
Ceea ce Maeve nu înţelegea, ceea ce nu ar fi putut niciodată să
înţeleagă, era cât de mult acea mică prinţesă din Terrasen îi
blestemase în urmă cu un deceniu, chiar mai rău decât o făcuse
Maeve însăşi. Îi blestemase pe toţi şi apoi lăsase lumea să ardă
scrum.
Aşa că Celaena se întoarse cu spatele la stele, cuibărindu-se
sub pătura roasă până la urzeală pentru a se proteja de frigul
tăios şi închise ochii, încercând să viseze la o altă lume.
O lume unde ea nu era absolut nimeni.
 CAPITOLUL 9

Manon Cioc-negru stătea în picioare pe o stâncă de lângă râul

umflat de zăpezi, cu ochii închişi, căci vântul umed îi pişca faţa.
Erau doar câteva sunete care îi făceau mai multă plăcere decât
gemetele oamenilor aflaţi pe moarte, iar vântul era unul dintre
acestea.
Să se aplece în voia brizei era cel mai aproape de a zbura în
acele zile – cu excepţia viselor, când era din nou în nori, cu
mătura ei din fier şi lemn din nou în stare de funcţionare, nu
rămăşiţa nefolositoare de lemn care era acum, sufocată în dulapul
din camera ei de la Casa Cioc-negru.
Trecuseră zece ani de când gustase ceaţa şi norii şi călărise pe
spinarea vântului. Astăzi ar fi fost o zi impecabilă pentru zbor, cu
vântul nărăvaş şi iute. Astăzi s-ar fi avântat spre înălţimi.
În spatele ei, Mama Cioc-negru încă vorbea cu bărbatul acela
din caravană, care îşi spunea duce. Fusese mai mult decât o
coincidenţă, bănuia ea, faptul că, îndată ce părăsise câmpul
îmbibat de sânge din Fenharrow, primise o chemare de la bunica
ei.
Şi mai mult decât o coincidenţă era faptul că ea se aflase la
mai puţin de şaptezeci de kilometri de punctul de întâlnire, aflat
imediat dincolo de graniţa din Adarlan.
Manon stătea de pază în timp ce bunica ei, Marea Vrăjitoare
din clanul Cioc-negru, vorbea cu ducele lângă mâniosul râu
Acanthus. Restul sabatului vrăjitoarelor îşi ocupase poziţiile în
jurul micii tabere – douăsprezece vrăjitoare, toate cam de vârsta
lui Manon, toate crescute şi pregătite împreună. Asemenea lui
Manon, nu aveau arme, dar se pare că ducele ştia suficient cât
să-şi dea seama că cele din clanul Cioc-negru nu aveau nevoie de
arme pentru a fi mortale.
Nu aveai nevoie de nicio armă atunci când erai una din
născare.
Şi când erai una dintre Cele Treisprezece ale lui Manon, alături
de care ea luptase şi zburase în ultima sută de ani. Adesea numai
numele sabatului era suficient pentru a-i face pe duşmani s-o ia
la goană. Cele Treisprezece n-aveau reputaţia de a fi miloase – sau
de a face greşeli.
Manon cercetă gărzile îmbrăcate cu armuri care înconjurau
câmpul. Jumătate dintre oameni le priveau pe vrăjitoarele Cioc-
negru, iar ceilalţi îi supravegheau pe duce şi pe bunica ei. Era o
onoare faptul că Marea Vrăjitoare alesese Cele Treisprezece
pentru a o păzi – niciun alt sabat al vrăjitoarelor nu era necesar
dacă erau prezente Cele Treisprezece.
Manon îşi concentră atenţia asupra gărzii celei mai apropiate.
Transpiraţia lui, vagul iz de frică şi mirosul greoi de mosc iscat de
epuizare plutiră spre ea. După înfăţişare şi miros, oamenii
călătoriseră timp de câteva săptămâni. Aveau cu ei două
furgoane-închisoare. Unul emitea un miros distinct de mascul – şi
poate un rest de colonie. Celălalt era o femeie. Amândoi miroseau
greşit.
Manon se născuse fără suflet, aşa spunea bunica ei. Fără
suflet şi fără inimă, aşa cum trebuia să fie un membru Cioc-
negru. Era rea până în măduva oaselor, însă oamenii din acele
furgoane şi ducele miroseau greşit. Diferit. Străin.
Garda din apropiere îşi schimbă greutatea de pe un picior pe
altul. Ea îi oferi un zâmbet. El înteţi strânsoarea pe plă- seaua
săbiei.
Deoarece putea, deoarece devenea din ce în ce mai plictisită,
Manon îşi înălţă maxilarul şi îşi scoase dinţii de fier cu un
clănţănit. Garda făcu un pas înapoi, respiraţia Iui devenind tot
«mai accelerată, iar izul acru de frică din ce în ce mai pregnant.
Cu părul ei alb-argintiu ca luna, cu pielea ca de alabastru şi
cu ochii ca de aur ars, i se spusese de către bărbaţii ghinionişti că
era frumoasă ca o regină Fae. Însă acei bărbaţi îşi dădeau seama
prea târziu că frumuseţea ei era doar o armă din arsenalul ei
înnăscut, iar asta facea ca lucrurile să fie foarte, foarte amuzante.
Auzi picioare sub care scârţâia zăpada şi bucăţile de iarbă
moartă, iar Manon îşi întoarse privirea de la garda care tremura şi
maroniul râu – care spumega, pentru a descoperi că se apropia
bunica ei.
În cei zece ani de când îi dispăruse magia, procesul de
îmbătrânire se accelerase. Manon însăşi trecuse bine de o sută de
ani însă până în urmă cu zece ani ea nu arătase mai mare de
cinsprezece ani. Acum arăta ca de douăzeci şi cinci. Îmbătrâneau
precum muritorii, îşi dăduseră de curând seama, nu fără un
sentiment de panică. Iar bunica ei...
Robele voluminoase, ample, de culoarea nopţii, ale Mamei
Cioc-negru pluteau aidoma apei în briza rece. Chipul bunicii ei
era acum afectat de ridurile incipiente, iar părul ei ca aba- nosul
era presărat cu argint. Marea Vrăjitoare din Clanul Cioc-negru nu
era numai frumoasă – era ispititoare. Chiar şi acum, cu anii de
muritor apăsând pe pielea ei albă ca osul, persista ceva fascinant
în legătură cu Matroana.
— Plecăm acum, zise Mama Cioc-negru, mergând spre nord,
de-a lungul râului.
În urma lor, oamenii ducelui strângeau rândurile în jurul
taberei. Isteţ din partea unor muritori să fie atât de precauţi
atunci când Cele Treisprezece erau prezente – şi plictisite.
O singură mişcare a bărbiei lui Manon fu suficientă: Cele
Treisprezece intrară. Celelalte douăsprezece santinele păstrară
distanţa cerută în spatele lui Manon şi al bunicii ei, cu paşii
aproape neauziţi în iarba înzăpezită. Niciuna dintre elenu putuse
să găsească nici măcar o singură Crochan în lunile în care se
infiltraseră din oraş în oraş, iar Manon se aştepta mai târziu la o
pedeapsă sau alta pentru asta. Biciuirea, poate câteva degete
frânte – nimic definitiv, dar avea să fie public. Aceasta era metoda
preferată de pedeapsă a bunicii ei: nu cum, ci umilirea.
Şi totuşi, ochii negri punctaţi cu aur ai bunicii ei, amintirea de
familie a celui mai pur sânge al Clanului Cioc-negru, erau aţintiţi
asupra liniei nordice a orizontului, spre pădurea Oakwald şi
maiestuosul pisc Colţ Alb, aflat în depărtare. În clanul lor, ochii
stropiţi cu aur erau trăsătura cea mai preţuită dintr-un motiv pe
care Manon nu se străduise niciodată să-l afle – iar atunci când
bunica văzuse că ochii lui Manon erau cu totul din aur pur, de
culoare închisă, Matroana o cărase departe de trupul fiicei ei, care
încă nu se răcise, şi o proclamase pe Manon moştenitoarea ei
incontestabilă.
Bunica ei continuă să meargă, iar Manon n-o grăbi să
vorbească. Asta dacă nu voia să-i fie smulsă limba din gură.
— Trebuie să călătorim spre nord, îi spuse bunica în
momentul în care tabăra lor fu înghiţită de poalele dealurilor,
Vreau ca tu să trimiţi trei dintre Cele Treisprezece în sud, vest şi
est. Ele trebuie să caute cunoştinţe şi rude şi să le informeze că
ne vom aduna cu toţii în trecătoarea Ferian. Până la ultimul Cioc-
negru – nicio vrăjitoare sau santinelă nu va fi lăsată în urmă.
În acele zile nu era nicio diferenţă – toate vrăjitoarele
aparţineau unui sabat şi, ca atare, exista o santinelă. Încă de la
prăbuşirea regatului vestic, încă de când începuseră să se sfâşie
pentru supravieţuire, fiecare Cioc-negru, Picioare-galbene şi sânge
albastru erau nevoite să fie gata de luptă – gata oricând să fi
revendice pământurile sau să moară pentru poporul lor. Manon
nu pusese piciorul în fostul Regat al Vrăjitoarelor, nu văzuse
niciodată ruinele sau fâşia de pământ care se întindea până la
marea apuseană. Nici vreuna dintre Cele Treisprezece nu-l
văzuseră, toate rătăcind pribege şi exilate din pricina unui
blestem al ultimei regine Crochan, rostit în timp ce sângera pe
acel câmp legendar de bătălie.
Matroana continuă, fără a-şi lua privirea de la munţi.
— Dacă santinelele tale văd alţi membri ai celorlalte clanuri,
trebuie să le informeze despre adunarea din trecătoare. Fără
lupte, fără provocări – să transmită doar mesajul.
Dinţii din metal ai bunicii aruncară sclipiri în soarele după-
amiezii. Asemenea celor mai multe vrăjitoare – cele care se
născuseră în Regatul Vrăjitoarelor şi luptaseră în alianţa Dinţilor
de fier pentru a scutura lanţurile reginelor Crochan – Mama Cioc-
negru îşi purta mereu dinţii din metal la vedere. M anon n-o
văzuse niciodată retrăgându-i.
Manon îşi înghiţi întrebările. Trecătoarea Ferian – bucata de
pământ dintre Colţ Alb şi munţii Ruhnn, şi una dintre puţinele
trecători aflate între pământurile fertile din est şi Pustiul Vestic.
Manon mai străbătuse la pas labirintul de peşteri şi prăpăstii
încrustat în zăpadă – doar o singură dată, împreună cu Cele
Treisprezece şi cu alte două sabaturi de vrăjitoare, imediat după
ce magia dispăruse, atunci când erau cu toatele aproape oarbe,
surde şi mute din pricina agoniei de a fi fost brusc pedepsite.
Jumătate dintre celelalte vrăjitoare nu reuşiseră să iasă din
trecătoare. Cele Treisprezece supravieţuiseră cu greu, iar Manon
aproape că îşi pierduse un braţ atunci când o peşteră de gheaţă
se surpase. Aproape că şi-l pierduse, dar şi-l păstrase graţie iuţelii
de minte a lui Asterin, locţiitoarea ei, şi forţei brute a lui Sorrel,
cealaltă locţiitoare. Trecătoarea Ferian; de atunci, Manon nu mai
revenise. Trecuseră luni de când circulau zvonuri care spuneau
că acolo sălăşluiesc lucruri mult mai întunecate decât
vrăjitoarele.
 Baba Picioare-galbene a murit.
Manon întoarse repede capul spre bunica ei, care zâmbea vag.
 Ucisă în Rifthold. Ducele a primit vorbă. Nimeni nu
ştie cine sau de ce.
  Vrăjitoare Crochan?
 Se poate.
Zâmbetul Mamei Cioc-negru se lăţi, lăsând la vedere dinţii din
fier pătaţi de rugină.
 Regele din Adarlan ne-a invitat să ne adunăm în
trecătoarea Ferian. El spune că are acolo un dar pentru noi.
Manon cumpăni ceea ce ştia despre regele maliţios, letal,
hotărât să cucerească lumea. Responsabilitatea ei, atât în calitate
de conducătoare a Sabatului, cât şi de moştenitoare, era să o ţină
în viaţă pe bunica ei; era instinctul de a anticipa orice capcană,
fiecare potenţială ameninţare.
 Ar putea fi o capcană. Să ne adune într-un singur loc
şi apoi să ne distrugă. Poate că el lucrează cu clanul
Crochan. Sau poate cu cei din Sânge-albastru. Întotdeauna
şi-au dorit să se proclame înaltele Vrăjitoare ale tuturor
Clanurilor Dinţi-de-fier.
 O, nu cred, toarse Mama Cioc-negru, încreţindu-şi
ochii ei de abanos, care păreau infinit de adânci, întrucât
regele ne-a făcut o ofertă. Le-a făcut o ofertă tuturor
clanurilor Dinţi-de-fier.
Manon aşteptă, cu toate că ar fi putut să scoată maţele cuiva
numai pentru a-şi domoli nefericita nerăbdare.
 Regele are nevoie de călăreţi, îi spuse Mama Cioc-
negru continuând să se zgâiască spre orizont. Călăreţi
pentru balaurii săi cu două picioare şi aripi – pentru a-şi
alcătui cavaleria uşoară. I -a crescut în trecătoare în toţi
aceşti ani.
Trecuse ceva timp – afurisit de mult – dar Manon simţea iţele
sorţii răsucindu-se în jurul lor, din ce în ce mai strâns.
— Şi când vom fi terminat, când îl vom fi slujit, ne va permite
să păstrăm balaurii, pentru a ne ajuta să ne revendicăm
Deşerturile de la porcii de muritori care sălăşluiesc acum acolo.
Un fior aprig, sălbatic, îi străpunse pieptul lui Manon.
Urmărind privirea Matroanei, Manon privi spre orizont, unde
munţii încă erau înveliţi în mantia iernii. Să zboare din nou, să se
avânte printre trecătorile montane, să vâneze prada aşa cum
fuseseră născute să o facă...
Nu se comparau cu măturile fermecate din lemn şi fier.
Dar balaurii aveau să fie minunaţi.
 CAPITOLUL 10

După o extenuantă zi de antrenament pentru noii recruţi,

evitându-l pe Dorian şi ţinându-se departe de ochii vigilenţi ai
regelui, Chaol aproape că ajunsese în apartamentul său, mai mult
decât gata să doarmă, când observă că doi dintre oamenii săi
lipseau de la posturile lor, dincolo de zidurile Marii Săli. Ceilalţi
doi oameni care rămăseseră săriră ca arşi atunci când el se opri
brusc.
Nu era ceva neobişnuit ca gărzile să lipsească dintr-un schimb.
Dacă un om era bolnav, dacă aveau nenorociri în familie, Chaol
găsise mereu un înlocuitor, însă două gărzi care lipseau, fără să
se arate vreun înlocuitor...
— Ar fi mai bine ca unul dintre voi să înceapă să vorbească,
scrâşni el.
Unul dintre oameni îşi drese glasul – o gardă mai nouă, care
tocmai îşi încheiase pregătirea, cu trei luni în urmă. Şi celălalt era
relativ nou, motiv pentru care fuseseră repartizaţi în schimbul de
noapte din afara Marii Săli goale. Însă îi pusese sub
supravegherea presupus responsabilă şi grijulie a celorlalte două
gărzi, ambii având deja trei ani de serviciu.
Garda care îşi dresese glasul se înroşi.
 Se sp... ei au zis... Ah, căpitane, ei au spus că nimeni
nu va observa că au dispărut, de vreme ce e Marea Sală, şi
e pustie şi, ah...
 Foloseşte-te de cuvinte, pronunţă scurt Chaol.
Avea de gând să-i omoare pe cei doi dezertori.
— Petrecerea generalului, domnule, zise celălalt. Generalul
Ashryver a trecut pe lângă ei, în drum spre Rifthold, şi i-a invitat
să i se alăture. A spus că nu veţi avea nimic împotrivă, aşa că s-
au dus cu el.
Un muşchi al mandibulei i se răsuci. Sigur că Aedion făcuse
asta.
— Şi voi doi, bubui Chaol, nu aţi considerat că ar fi de folos să
raportaţi asta cuiva?
— Cu tot respectul cuvenit, domnule, zise cel de al doilea, noi
eram... noi n-am vrut să credeţi că suntem turnători. Şi, în fond,
e doar Marea Sală...
— Răspuns greşit, mârâi Chaol. Sunteţi amândoi de tură dublă
timp de o lună – în grădini.
Unde încă era frig.
— Timpul vostru liber e ca şi inexistent. Şi dacă vreodată veţi
omite să raportaţi părăsirea postului de către o altă gardă,
dispăreţi amândoi. S-a înţeles?
Cîndd primi o confirmare murmurată, porni spre poarta din
faţă a castelului. Pe naiba avea el să mai doarmă acum. Avea
două gărzi de căutat în Rifthold... şi, pe deasupra, avea de
schimbat vreo două vorbe cu un general.

Aedion închiriase o tavernă întreagă. La uşă erau oameni care

împiedicau intrarea nepoftiţilor, dar o căutătură aruncată de
Chaol şi o străfulgerare a mânerului săbiei lui în formă de vultur
îi făcură să se dea la o parte. Taverna era înţesată de diferiţi
nobili, de câteva femei, care ar fi putut fi curtezane sau curtene
şi de bărbaţi – o mulţime de bărbaţi beţi, turbulenţi. Jocuri de
cărţi, zaruri, cântece deşucheate după muzica produsăde un mic
cvintet aflat lângă focul zgomotos, mese pe care berea curgea în
voie, sticle de vin spumant... Oare Aedion urma să plătească
pentru toate cu banii lui pătaţi de sânge, sau regele?
Chaol le zări pe cele două gărzi, plus încă vreo şase soldaţi,
jucând cărţi, cu femei în braţe, rânjind ca nişte împieliţaţi. Până
ce îl văzură.
Încă se mai ploconeau atunci când Chaol îi trimise pachet –
înapoi la castel, unde avea de gând să se ocupe de ei a doua zi.
Nu se putea decide dacă meritau să-şi piardă posturile, de vreme
ce Aedion îi minţise, şi nici nu-i plăcea să facă asemenea alegeri
dacă nu medita la ele peste noapte. Aşa că oamenii ieşiră în
noaptea geroasă. Apoi, Chaol porni în căutarea generalului.
Însă nimeni nu ştia unde era. La început, cineva îl trimise pe
Chaol sus, într-una dintre camerele de oaspeţi ale tavernei unde,
într-adevăr, le găsi pe cele două femei alături de care Aedion se
furişase sus – dar între ele era un alt bărbat. Chaol ceru să ştie
doar unde plecase generalul. Femeile îi spuseră că îl văzuseră
jucând zaruri în pivniţă cu nişte nobili de rang înalt, mascaţi. Aşa
că el se năpusti într-acolo. Şi, într-adevăr nobilii de rang înalt,
mascaţi se aflau acolo. Aceştia se prefăceau a fi nişte simpli
petrecăreţi, însă Chaol îi recunoscu, chiar dacă nu-i strigă pe
nume. Insistară că Aedion fusese văzul ultima dată cântând la
scripcă în încăperea principală.
Astfel încât Chaol urcă din nou. Aedion cu siguranţă că nil
cânta la scripcă. Şi nici la tobă, sau la alăută, sau la cimpoi. De
fapt, se părea că Aedion Ashryver nici măcar nu era prezent la
propria-i petrecere.
O curtezană veni spre Chaol pentru a-şi vinde nurii şi s-ar fi
îndepărtat la mârâitul lui dacă el nu i-ar fi oferit o monedă de
argint pentru informaţii despre general. Femeia îl văzuse plecând
cu o oră în urmă – la braţ cu unul dintre rivalii săi. Se îndreptau
spre o locaţie mai intimă, însă ea nu ştia unde. Dacă Aedion nu
mai era acolo, atunci... Chaol se întoarse la castel.
Dar mai auzise încă o informaţie. Legiunea Bane avea să
ajungă în curând, aşa ziceau oamenii, iar când legiunea avea
coboare în oraş, plănuiau să le arate celor din Rifthold un nou
nivel de depravare. Aparent, erau invitate toate gărzile lui Chaol.
Era ultimul lucru pe care îl voia sau de care avea nevoie – o
întreaagă legiune de războinici letali dând frâu liber distrugerilor
şi distrăgându-le atenţia oamenilor săi. Dacă se întâmpla asta,
regele s-ar fi putut uita prea îndeaproape la Chaol – sau l-ar fi
intrebat unde dispărea uneori.
Aşa că avea nevoie de mai mult decât să schimbe vreo două
vorbe cu Aedion. Avea nevoie să găsească ceva folositor împotriva
lui, astfel încât Aedion să cadă de acord să nu dea acele petreceri
şi să jure să-şi ţină oamenii sub control. Mâine noapte avea de
gând să meargă la orice petrecere ar fi dat Aedion.
Să să vadă ce pârghii putea găsi.
 CAPITOLUL 11

Îngheţată de frig şi cu dureri din pricina faptului că tremurase

toată noaptea, Celaena se trezi înainte de ivirea zorilor în
cămăruţa ei nenorocită şi găsi un vas de fildeş dincolo de uşă. Era
plin cu o alifie care mirosea a mentă şi a rozmarin, iar dedesubt
se afla un bilet scris cu litere mărunte, concise.
Ai meritat-o. Maeve îţi transmite urările ei de însănătoşire
grabnică.
Pufnind la gândul predicii pe care probabil că Rowan o primise
şi cum trebuie să-l fi călcat pe nervi să-i aducă darul, Celaena îşi
întinse alifia pe buza umflată. O privire aruncată în ciobul de
oglindă de deasupra scrinului îi demonstră că avusem parte şi de
zile mai bune. Şi că nu avea să mai bea vin sau să mănânce turte.
Sau să lase să mai treacă o zi fără să facă baie.
Aparent, Rowan era de acord, căci îi lăsase, de asemenei
câteva urcioare cu apă, nişte săpun şi un rând de haine: lenjerie
de corp albă, o cămaşă largă, o bluză de purtat peste armură, de
culoare gri deschis, şi o mantie asemănătoare celei pe care el o
purtase în ziua precedentă. Deşi simplu, materialul era gros şi de
bună calitate.
Celaena se spălă cât de bine putu, tremurând din cauza
frigului care se strecura înăuntru venind dinspre pădurea
înceţoşată. Dintr-odată, cuprinsă de nostalgia imensului bazin de
îmbăiere de la palat, se şterse rapid şi se strecură în haine,
mulţumită de grosimea lor. Dinţii refuzau să se oprească din
clănţănit. De fapt, nu conteniseră să-i clănţăne toată noaptea.
Faptul că acum avea părul ud nu o ajuta, nici măcar după ce şi-l
împletise la loc în cosiţe. Îşi vârî picioarele în cizmele din piele
lungi până la genunchi şi îşi legă eşarfa roşie şi groasă în jurul
taliei cât de strâns reuşi fără a-şi pierde abilitatea de a merge,
sperând să-i dea ceva formă, dar...
Celaena privi supărată în oglindă. Slăbise – îndeajuns încât
faţa ei să arate la fel de scofâlcită cum se simţea. Până şi părulîi
ajunsese tern şi moale. Alifia deja rezolvase umflătura, însă nu şi
culoarea. Măcar era din nou curată, chiar dacă îngheţată până în
măduva oaselor. Şi... prea bine îmbrăcată pentru treaba de la
bucătărie. Oftând, îşi desfăcu eşarfa şi se descotorosi de bluza de
pus peste armură, aruncându-le pe pat. O, zeilor, mâinile îi erau
atât de reci, încât inelul de pe deget îi aluneca şi se răsucea. Ştia
că era o greşeală, dar se uită oricum la el, la ametistul întunecat
în lumina zorilor de zi.
Ce ar fi priceput Chaol din toate astea? La urma urmelor, ea
era acolo din cauza lui. Nu doar acolo, în acel loc fizic, ci acolo,
înăuntrul acestei oboseli nemărginite, în durerea aproape
constantă din pieptul ei. Nu era vina lui că Nehemia murise, nu
când prinţesa orchestrase totul. Şi totuşi, el ţinuse secrete
informaţiile faţă de ea. El îl alesese pe rege. Cu toate că pretinsese
că o iubea, el încă îl slujea cu loialitate pe acel monstru. Poate că
fusese o proastă pentru că îl lăsase să intre în viaţa ei, pentru că
visase la o lume unde ea putea să nu ia în seamă faptul că el era
căpitanul omului care îi zguduise ei viaţa, iar şi iar.
Durerea din piept i se acutiză suficient cât să-i fie greu să
respire. Rămase acolo preţ de o clipă, luptându-se să înăbuşe
sentimentul, lăsându-l să se scufunde în ceaţa care îi umplea
sufletul, apoi porni cu paşi apăsaţi spre uşă.
 *

Un avantaj al îndatoririi privind spălarea vaselor era faptul că

la bucătărie era cald. Foarte cald, chiar. În cuptorul imens din
cărămidă şi în vatră focul ardea cu flacără vie, alungând pâcla
dimineţii care se strecurase dintre copacii de dincolo de nişa cu
ferestre care se afla deasupra chiuvetelor din cupru. În bucătărie
mai erau doar două persoane – un bărbat cocoşat, care avea grijă
de oalele care bolboroseau pe plită, şi un tânăr aşezat la o masă
care împărţea bucătăria în două, tăind ceapă şi supraveghind
ceva ce mirosea a pâine. Pe Wyrd, îi era foame. Pâinea mirosea
divin. Şi ce era în oalele alea?
În pofida orei absurd de matinale, murmurul vesel al tânărului
se lovea de pietrele de pe casa scării, dar acum tăcuse, ambii
bărbaţi oprindu-se din ceea ce făceau atunci când Rowan păşise
pe treptele care duceau în bucătărie. Prinţul Fae o aşteptase pe
coridor, cu braţele încrucişate, deja plictisit, însă ochii săi
strălucitori ca ai unui animal erau uşor mijiţi, de parcă ar fi
sperat pe jumătate ca ea să fi dormit prea mult şi astfel să-i dea
lui prilejul de a o pedepsi. Ca nemuritor, probabil că avea o
răbdare şi o creativitate nemărginite atunci când era vorba să se
gândească la nişte nenorocite de pedepse.
Rowan i se adresă bărbatului de lângă vatră – atât de liniştit,
încât Celaena se întrebă dacă prinţul învăţase asta sau se
născuse aşa.
— Noul ajutor de spălător de vase pentru schimbul de
dimineaţă. După micul dejun, îmi aparţine mie pentru restul zilei.
Aparent, lipsa salutului nu era la el ceva personal. Rowan o
privea cu sprâncenele ridicate, iar ea îi citea cuvintele în ochi la
fel de clare ca atunci când le-ar fi rostit: Tu ai vrut să rămâi
anonimă, aşa că dă-i înainte, prinţesă. Prezintă-te sub ce nume
doreşti.
Cel puţin o ascultase în seara precedentă.
— Elentiya, reuşi ea să articuleze. Numele meu este Elentiya.
I se strânse stomacul.
Slavă zeilor că Rowan nu pufni la auzul numelui! Ar fi putut
să-i scoală maţele – sau măcar ar fi încercat să o facă – dacă el şi-
ar fi râs de numele pe care i-l dăduse Nehemia.
Bătrânul înaintă şonticăind, ştergându-şi mâinile noduroase
de un şorţ alb, scrobit. Hainele lui cafenii din lână erau simple şi
uzate – pe alocuri roase până la urzeală – iar el părea să aibă
probleme cu genunchiul stâng, însă părul alb îi era dat pe spate,
lăsându-i liberă faţa arsă de soare. Făcu o plecăciune ţeapănă.
— Frumos din partea dumneavoastră, prinţe, că ne-aţi găsit im
ajutor în plus.
Ochii lui căprui stăruiră asupra Celaenei cu o privire care
dădea de înţeles că nu se lăsa păcălit.
— Ai mai lucrat vreodată la bucătărie?
În pofida tuturor lucrurilor pe care le făcuse, a locurilor, a
obiectelor şi a oamenilor pe care îi văzuse, fu nevoită să spună că
nu.
— Păi, sper că înveţi repede şi că ai picioare iuţi.
— Mă voi strădui.
Se pare că era tot ceea ce dorea Rowan să audă înainte de a
pleca, cu paşi neauziţi, cu mişcări line şi puternice. Doar
privindu-l îşi dădea seama că în seara anterioară el nu-şi pusese
mintea cu ea atunci când o pocnise. Dacă ar fi vrut, i-ar fi putut
zdrobi maxilarul.
— Eu sunt Emrys, se prezentă bătrânul.
Porni grăbit spre cuptor, înşfăcând de la perete o lopată plată
şi lungă din lemn pentru a scoate o franzelă rumenă din cuptor.
Prezentarea încheiată. Bine. Fără nimicuri dezlânate sau zâmbete
sau altceva de genul acesta. Însă urechile lui...
Corcituri. Din părul alb al lui Emrys se iţeau semnele
moştenirii sale Fae.
 Iar el e Luca, continuă bătrânul, arătând spre tânărul
aflat la masa de lucru.
Deşi un suport plin de oale şi tigăi din metal care atârna din
tavan îi bloca parţial vederea, el îi oferi Celaenei un zâmbet larg,
de sub claia lui de bucle roşcate zburlite. Probabil că era cu cel
puţin câţiva ani mai mic decât ea şi încă nu ajunsese la înălţimea
deplină şi la lăţimea maximă a umerilor. Nu avea nici haine
potrivite, date fiind mânecile foarte scurte ale banalei sale tunici
cafenii.
 Mă tem că tu şi cu el veţi împărţi multe dintre
treburile din bucătărie.
 O, e absolut îngrozitoare, ciripi Luca, fonfăind cu voce
tare din pricina mirosului cepelor pe care le tăia, dar te vei
obişnui. Cu toate că s-ar putea să nu te obişnuieşti să te
trezeşti înaintea zorilor.
 Emrys se uită urât la tânăr, iar Luca se corijă:
 Măcar compania e plăcută.
Ea îi oferi cea mai bună încercare de încuviinţare printr-o
mişcare a capului şi examină din nou locul. În spatele lui Luca
văzu un al doilea şir de trepte spiralate care urcau, ieşind din raza
vizuală. Cele două dulapuri înalte de pe fiecare parte erau pline
cu veselă şi tacâmuri uzate, dacă nu crăpate. Partea da sus a
unei uşi din lemn de lângă ferestre era larg deschisă, o perdea de
pomi şi ceaţa învârtejindu-se dincolo de un luminiş cu iarbă.
Dincolo de acestea, inelul de megaliţi se înălţa asemenea unor
străjeri eterni.
Îl surprinse pe Emrys studiindu-i mâinile şi le întinse în faţă,
cu toate cicatricele la vedere.
 Deja schilodite şi distruse, aşa că nu mă vei prinde
bocind din pricina unghiilor rupte.
— Mamă, apără-mă! Ce ai păţit?
Dar chiar în timp ce o întreba, ea îl văzu punând lucrurile cap
la cap – îl văzu descifrându-i accentul, examinându-i buza rănită
şi cearcănele.
— Adarlan ar face aşa ceva unei persoane.
Cuţitul lui Luca bufni pe masă, însă Celaena nu-şi luă privirea
de la bătrân.
— Dă-mi să fac orice vrei. Orice.
Voia să-l lase pe Rowan să creadă că era alintată şi egoistă.
Da, dar voia muşchi şi mai inflamaţi şi mâini şi mai bătătorite
şi să cadă în pat atât de obosită, încât să nu viseze, să nu
gândească, să nu mai simtă nimic.
Emrys plescăi din limbă. Era atât de multă milă în ochii
bătrânului, încât, preţ de o secundă, Celaena se gândi dacă nu-i
mai bine să îi rupă capul.
— Termină cepele! Luca, tu vezi de pâine! Trebuie să mă apuc
de caserole.
Celaena ocupă locul de la capătul mesei, pe care tocmai îl
eliberase Luca, trecând pe lângă vatra imensă – un obiect mamut
din piatră antică, sculptat cu simboluri şi chipuri ciudate. Până şi
stâlpii coşului pentru jar fuseseră modelaţi sub forma unor figuri
în picioare, iar deasupra poliţei înguste se găsea un set de nouă
figurine din fier. Zei şi zeiţe.
Celaena îşi luă repede privirea de la cele două femei din centru
– una cu o stea şi înarmată cu un arc şi o tolbă cu săgeţi, cealaltă
purtând un disc din bronz între mâinile ridicate. Putea să jure că
le simţise urmărind-o cu privirea.

Micul dejun fu ca la o casă de nebuni.

Pe măsură ce zorile umpleau ferestrele cu o lumină aurie,
haosul pogorî asupra bucătăriei, oamenii intrând şi ieşind grăbiţi.
Nu existau servitori, ci doar oameni afectaţi de vreme care îşi
faceau treburile sau ajutau deoarece aşa aveau chef. Butoaie de
ouă, cartofi şi legume dispăreau de îndată ce erau puse pe masă,
pierind în sus pe scări şi ajungând în ceea ce trebuie că era
sufrageria. Carafe de apă, de lapte, de ceva ce numai zeii puteau
şti ce este, erau cărate sus. Celaena fu prezentată unor oameni,
dar cei mai mulţi nu aruncară nici măcar o privire în direcţia ei.
Era o schimbare minunată faţă de obişnuitele priviri holbate şi
teroare şi şoapte care îi marcaseră ultimii zece ani din viaţă. Avea
senzaţia că Rowan avea să-şi ţină gura în legătură cu identitatea
ei, fie chiar şi numai pentru că părea că ura să discuţi cu ceilalţi
la fel de mult ca şi ea. În bucătărie, tăind legume şi spălând tigăi,
ea era în mod absolut un straşnic nimeni.
Cuţitul tocit fu un coşmar atunci când trebui să taie ciuperci,
arpagic şi o nesfârşită avalanşă de cartofi. Nimeni, poate cu
excepţia lui Emrys, a cărui privire vedea tot, nu părea să observe
feliile ei perfecte. Cineva se mărginea numai să le adune şi să le
arunce într-o oală, spunându-i apoi să taie altceva.
Apoi – nimic. Toată lumea, cu excepţia celor doi companioni ai
ei, dispăru pe scări în sus, iar dinspre trepte se auziră râsete
adormite, mormăieli şi clinchet de argintărie. Ruptă de foame,
Celaena se uita tânjind la mâncarea rămasă pe masa de lucru
când îl surprinse pe Luca privind lung la ea.
 Dă-i drumul, îi spuse el zâmbind înainte de a-l ajuta
pe Emrys să ridice un ceaun masiv şi să-l ducă spre
chiuvetă.
Chiar şi în nebunia ultimei ore, Luca reuşise să sporovăiască
cu aproape toate persoanele care veniseră în bucătărie, vocea şi
râsul său plutind peste zăngănitul oalelor şi al ordinelor rostite
scurt.
 Vei fi ocupată o vreme cu farfuriile alea, aşa că ai
putea foarte bine să mănânci acum.
 Într-adevăr, lângă chiuvete se adunase deja un munte de
farfurii şi de oale. Ceaunul singur i-ar fi luat o veşnicie, aşa că
Celaena tropăi spre masă şi se servi cu nişte ouă şi cartofi, îşi
turnă o ceaşcă de ceai şi se apucă să mănânce.
Devorat ar fi fost un cuvânt mai potrivit pentru ceea ce făcea
ea. O, zeilor, era delicios! În decurs de câteva clipe, ea consumase
două felii de pâine prăjită încărcate cu ouă, după care te apucase
de cartofii prăjiţi, care erau la fel de absurd de buni ca şi ouăle.
Renunţă la ceai în favoarea unui pahar din cel mai gustos lapte
pe care îl gustase vreodată. Nu că ea ar fi băut vrodată cu
adevărat lapte, de vreme ce avusese parte de sucuri exotice în
Rifthold, dar... Îşi ridică privirea din farfurie pentru a descoperi că
Emrys şi Luca o priveau, cu gurile căscate din dreptul vetrei.
— O, zeilor din ceruri, zise bătrânul, venind să se aşeze la
masă. Când ai mâncat ultima dată?
Mâncare bună ca aceasta? De mult timp, iar dacă Rowan se
întorcea la un moment dat, ea nu voia să se clatine din pricina
foamei. Antrenament magic. Avea să fie îngrozitor, cu siguranţă,
dar ea avea să-l facă – pentru a-şi îndeplini partea ei de înţelegere
cu Maeve, şi pentru a-şi onora jurământul făcut Nehemiei. Brusc,
nemaifiindu-i atât de foame, lăsă furculiţa jos.
— Îmi pare rău, spuse ea.
— O, mănâncă atât cât îţi place, îi zise Emrys. Pentru un
bucătar nu e nimic mai îmbucurător decât să vadă că cineva îi
savurează mâncarea.
O spuse cu atâta umor şi bunătate, încât aproape că o enervă.
Cum ar fi reacţionat ei dacă ar fi ştiut ce lucruri făcuse? Ce ar
fi făcut dacă ar fi ştiut de sângele vărsat de ea, despre cum îl
torturase pe Grave şi îl făcuse bucăţi-bucăţele, de felul în care îi
scosesc maţele lui Archer în canalizare? De modul în care îşi
dezamăgise prietenul? Dezamăgise o mulţime de oameni.
Se aşezară la masă, vizibil mai tăcuţi. Nu îi adresară nicio
întrebare. Ceea ce era perfect, deoarece nu prea voia să înceapă o
conversaţie. Oricum, n-avea să rămână acolo mult timp. Emrys şi
Luca se mulţumiră să discute între ei, sporovăind despre
pregătirea pe care Luca o avea de făcut cu nişte santinele pe
creneluri în acea zi, despre plăcintele cu carne pe care Emrys
avea să le pregătească pentru prânz, despre ploile de primăvară
care urmau şi care puteau să strice festivalul Beltane la fel ca în
anul precedent. Ce lucruri banale despre care să vorbeşti, despre
care să-ţi faci griji.
Comunicau uşor unul cu altul – erau, în felul lor, o familie.
Neprihăniţi de un imperiu vătămător, de ani de brutalitate, de
sclavie şi de vărsare de sânge. Aproape că vedea cele trei suflete
din bucătărie, aliniate unul lângă celălalt: ale lor, curate şi
strălucitoare, al ei, o flacără întunecată şi pâlpâitoare.
Nu lăsa lumina să se stingă. Ultimele cuvinte pe care i le
adresase Nehemia în acea noapte petrecută în tunele. Celaena
împingea mâncarea în farfurie. Nu cunoscuse pe nimeni a cărui
viaţă să nu fi fost umbrită de Adarlan. De-abia îşi amintea scurţii
ei ani dinainte ca tot continentul să fie luat în sclavie, când
Terrasen încă era liber.
Nu-şi amintea cum e să fii liber.
O gaură se căsca la picioarele ei, atât de adâncă, încât trebui
să se mişte pentru a nu fi înghiţită cu totul.
Era pe punctul de a începe să spele vasele, când Luca, de pe
partea opusă a mesei, zise:
 Aşadar, fie eşti foarte importantă, fie foarte
ghinionistă dacă Rowan te antrenează pentru a intra în
Doranelle.
Blestemată era un cuvânt mai potrivit, însă îşi ţinu gura
închisă. Emrys o privea cu un interes precaut.
 Pentru asta te antrenezi, nu?
 Nu pentru asta sunteţi aici cu toţii?
Cuvintele ieşiră mai plate decât s-ar fi aşteptat.
Luca îi răspunse:
— Ba da, dar mai am de aşteptat câţiva ani până voi afla dacă
le satisfac aşteptările.
Ani. Ani? Maeve nu putea să vrea aşa ceva pentru ea. Se uită
Emmrys.
— De când te antrenezi?
Bătrânul pufni:
— O, aveam cam cincisprezece ani când am venit aici şi am
lucrat pentru ei cam... zece ani şi n-am fost niciodată destul de
demn. Prea comun. Apoi am decis că mai bine am o casă şi
propria bucătărie decât să fiu privit de sus în Doranelle pentru tot
restul zilelor mele. Nu a durut, pentru că şi perechea mea simţea
la fel. Ai să-l cunoşti destul de curând. Apare mereu pentru a fura
mâncare pentru el şi oamenii lui.
Chicoti, iar Luca rânji.
 Pereche – nu soţ. Fae aveau perechi: o legătură de nedes-
făcut, mai profundă decât mariajul, care dura şi dincolo de
moarte. Celaena îl întrebă:
— Aşadar, voi sunteţi toţi... corcituri?
Luca încremeni, dar îi oferi un zâmbet în timp ce-i răspunse:
— Numai Fae pur-sânge ne spun aşa. Noi preferăm semi-Fae.
Dar, da, cei mai mulţi dintre noi ne-am născut din mame
muritoare, având taţi care n-au ştiut că ne-au dat viaţă. De
obicei, cei înzestraţi sunt duşi în Doranelle, dar noi, odraslele
comune,fiindcă oamenii tot nu se simt confortabil cu noi, aşadar...
venim aici, în Mistward. Sau în celelalte avanposturi de la graniţă.
Câţiva primesc permisiunea de a merge în Doranelle, aşa că mulţi
vin pur şi simplu aici pentru a trăi printre ai lor.
Luca miji ochii privindu-i urechile.
— Se pare că tu ai mai mult sânge uman decât Fae.
— Asta fiindcă nu sunt corcitură.
Nu voia să le mai împărtăşească şi alte detalii.
 Poţi să te transformi? o întrebă Luca.
Emrys îi aruncă o privire de avertizare.
 Tu poţi? îl întrebă ea.
 O, nu. Niciunul dintre noi nu poate. Dacă am fi
putut, probabil că am fi fost în Doranelle împreună cu
restul de progenituri „înzestrate‖ pe care Maeve le
colecţionează cu plăcere.
Emrys mârâi:
 Ai grijă, Luca!
 Maeve nu neagă asta, aşa că de ce aş face-o eu? Asta
spun şi Bas şi ceilalţi. Oricum, există câteva santinele aici
care au forme secundare, cum ar fi Malakai – perechea lui
Emrys, şI care sunt aici pentru că aşa vor.
Nu era deloc surprinsă că Maeve era interesată de cei înzestraţi
– sau că Maeve le încuia uşa în nas celor nefolositori.
 Voi doi aveţi... talente?
 Vrei să spui haruri magice? întrebă Luca, zâmbind
şăgalnic. O, nu – niciunul dintre noi nu are vreo picătură.
Am auzit că oricum pe continentul tău au fost dintotdeauna
mai mulţi înzestraţi decât la noi şi într-o varietate mai
mare. Spune, e adevărat că acolo totul s-a isprăvit?
Ea dădu afirmativ din cap. Luca fluieră încetişor. Deschise
gura pentru a mai întreba ceva, însă ea nu prea avea chef să
vorbească despre asta, aşa că întrebă:
 Are cineva de-aici, de la fortăreaţă, magie?
Poate că ar fi putut să-i spună la ce anume să se aştepte de la
Rowan – şi de la Maeve.
Luca ridică din umeri.
 Unii. Au doar o urmă dintr-o chestie plictisitoare,
cum ar fi să încurajeze plantele să crească sau să descopere
apă, să convingă ploaia să înceapă. Nu că ne-ar trebui asta
pe aici.
Era limpede că n-aveau cum să-i fie de folos în ceea ce-i privea
pe Rowan sau pe Maeve. Grozav.
— Daa, continuă Luca, nimeni de aici nu posedă abilităţi
captivante sau rare, cum ar fi transformarea formei în orice ar
vrea, sau controlul focului – auzind aceasta stomacul i se strânse
sau vedere oraculară. Am avut aici o femeie pribeagă, acum doi
ani, cu un har brut al magiei – putea să facă orice dorea, să
cheme orice element. A stat aici o săptămână înainte ca Maeve să
o cheme în Doranelle, iar de atunci n-am mai auzit de ea. Mare
păcat – era şi foarte drăguţă. Însă aici e la fel ca oriunde: câţiva
oameni cu o jalnică urmă de puteri de bază care sunt, într-
adevăr, amuzanţi doar pentru fermieri.
Emrys plescăi din limbă.
— Ar trebui să te rogi zeilor să nu te trăsnească fiindcă
vorbeşti astfel.
Luca mormăi, dând ochii peste cap, dar Emrys îşi continuă
predica, gesticulând înspre tânăr cu ceaşca lui de ceai.
— Acele puteri ne-au fost date de către ei cu mult timp în
urmă, daruri de care aveam nevoie pentru a supravieţui – şi au
trecut de la o generaţie la alta. Sigur că trebuiau să se ali- nieze
cu elementele şi, desigur, s-au diluat după atâta timp.
Celaena aruncă o privire la figurinele din fier de pe poliţă.
Se gândi să spună că unii credeau că zeii se împerecheaseră
cu oamenii şi le dăduseră magia în acest fel, dar... asta ar fi
însemnat să vorbească mai mult decât era necesar. Îşi lăsă capul
pe o parte.
— Ce ştii despre Rowan? Câţi ani are?
Cu cât afla mai mult, cu atât mai bine.
Emrys cuprinse ceaşca de ceai cu ambele mâini.
— El e unul dintre puţinii Fae pe care îi vedem pe la Mistward
– se opreşte din când în când aici pentru a recupera mesaje
pentru Maeve, însă evită mulţimile. Niciodată nu rămâne peste
noapte. Uneori, vine cu alţii asemenea lui – vezi tu, sunt şase care
o slujesc îndeaproape pe regină pe post de conducători de război
sau spioni. Nu vorbesc niciodată cu noi, iar noi nu auzim decât
zvonuri despre unde se duc şi ce fac. L-am cunoscut pe Rowan
când am venit aici pentru prime dată. Nu că l-aş cunoaşte cu
adevărat, nu uita. Câteodată e plecat ani la rând, în serviciul
Majestăţii Sale. Când aveam cincisprezece ani, cei mai în vârstă
oameni care locuiau aici îl cunoscuseră încă de când erau
copilandri, aşadar... aş zice că e foarte bătrân.
 Şi rău ca o năpârcă, murmură Luca.
Emrys îi aruncă o privire plină de înţeles.
 Ai face mai bine să-ţi ţii limba.
Aruncă o privire spre uşă, de parcă Rowan ar fi pândit de
acolo. Când privirea îi poposi din nou asupra Celaenei, era plină
de îngrijorare.
 Aş zice că pe tine te aşteaptă probabil o mulţime de
dificultăţi.
 E un ucigaş cu sânge rece şi un sadic, asta vrea el să
spună, adăugă Luca. Cel mai mârşav din cabala
războinicilor personali ai lui Maeve, aşa se spune.
Ei bine, nici asta nu era o surpriză. Însă mai erau alţi cinci ca
el – acesta era un adevăr neplăcut. Ea spuse pe un ton liniştit:
 Mă descurc eu cu el.
 Nu ne este îngăduit să învăţăm Limba Veche până ce
nu intrăm în Doranelle, zise Luca, dar am auzit că tatuajul
lui e o listă a oamenilor pe care i-a măcelărit.
 Taci, îi ceru Emrys.
 Nu e ca şi cum el nu s-ar purta ca un ucigaş.
Luca se încruntă din nou.
 Poate că ar trebui să te întrebi dacă Doranelle merită,
nu? Nu e chiar atât de rău să trăieşti aici.
Ea avusese deja parte de destulă interacţiune.
— Mă descurc eu cu el, repetă ea.
Nu era posibil ca Maeve să intenţioneze să o ţină acolo cu anii.
Dacă i s-ar fi părut că există această posibilitate, Celaena ar fi
plecat, şi ar fi găsit o altă modalitate prin care să-l oprească pe
irge.
 Luca deschise gura, însă Emrys îl ţistui din nou, privirea
căzându-i pe mâinile cu cicatrice ale Celaenei.
— Las-o să-şi urmeze drumul.
Luca porni să sporovăie despre vreme, iar Celaena se în-
dreptă spre muntele de vase. În timp ce le spăla, îşi găsi ritmul
aşa cum se întâmplase şi atunci când curăţase armele la bordul
vasului.
Zgomotele din bucătărie se estompară pe măsură ce ea se lăsă
pradă teribilei conştientizări a realităţii: nu-şi mai putea aminti ce
însemna să fie liberă.

CAPITOLUL 12

Clanul Cioc-negru era ultimul care se alăturase adunării

complete de la trecătoarea Ferian.
Drept urmare, căpătară cele mai mici şi mai îndepărtate
camere din furnicarul de coridoare săpate în Omega, ultimul
dintre munţii Ruhnn şi cel mai nordic dintre piscurile-surori care
flancau trecătoarea acoperită de zăpadă.
Pe partea cealaltă a abisului se găsea Colţul Nordic, ultimul
vârf din lanţul munţilor Colţ Alb, care era acum ocupat de
oamenii regelui – brute masive care încă nu prea ştiau ce să facă
cu vrăjitoarele care soseau din toate direcţiile.
Erau acolo de o zi şi Manon încă nu zărise nicio urmă a
balaurilor pe care îi promisese regele. Îi auzise, în ciuda faptului
că erau cantonaţi dincolo de trecătoarea din Colţul Nordic. Oricât
de adânc pătrundeai în sălile din piatră din Omega, ţipetele şi
răgetele vibrau în rocă, aerul pulsa din cauza vâjâitului aripilor
din piele, iar podelele şuierau de la râcâitul stâncilor cu ghearele.
Trecuseră cinci sute de ani de când toate cele trei Clanuri se
adunaseră. La un moment dat, erau peste douăzeci de mii. Acum
mai existau doar trei mii, iar aceasta era o estimare generoasă.
Tot ceea ce mai rămăsese dintr-un regat odinioară puternic.
Şi totuşi, sălile din Omega erau un loc periculos. Deja fusese
nevoită să le despartă pe Asterin şi o căţea Picioare-galbene care
nu aflaseră până atunci că santinelele Cioc-negru nu prea
suportau – în special membrele Celor Treisprezece – atunci când li
se spunea că sunt miloase.
Pe feţe aveau stropi de sânge şi, în pofida faptului că era mai
mult decât încântată să vadă că Asterin, frumoasa şi nesăbuita
Asierin, produsese cea mai mare parte din stricăciune, ea tot
trebuia să-şi pedepsească locţiitoarea.
Trei lovituri neparate. Una în stomac, aşa încât Asterin să
poată să-şi simtă propria-i neputinţă; una în coaste, astfel încît să
se gândească la acţiunile ei ori de câte ori avea să îşi tragă
respiraţia; şi una în faţă, astfel încât nasul ei spart să-i
amintească de faptul că pedeapsa ar fi putut fi mult mai rea.
Asterin le încasase fără să ţipe, să se plângă sau să protesteze,
exact aşa cum ar fi facut-o oricare dintre Cele Treisprezece.
Şi, în acea dimineaţă, locţiitoarea ei, cu nasul umflat şi vânăt,
îi aruncă lui Manon un rânjet neplăcut, pe deasupra
nenorocitului lor de mic dejun cu ovăz fiert. Să fi fost o altă
vrăjitoare, Manon ar fi târât-o de gât în partea din faţă a încăperii
şi ar fi facut-o să-şi regrete insolenţa, dar Asterin...
Cu toate că Asterin era verişoara ei, nu-i era prietenă. Manon
nu avea prieteni. Niciuna dintre vrăjitoare, mai ales Cele
Treisprezece, nu aveau prieteni. Însă Asterin îi păzea spatele de
mai bine de un secol, iar rânjetul era un semn că ea n-ar fi vârât
un pumnal în spinarea lui Manon cu proxima ocazie când s-ar fi
aflat prinse într-o bătălie.
Nu, Asterin era doar destul de nebună încât să-şi poarte nasul
spart ca pe o medalie de onoare şi avea să-şi iubească nasul
strâmb tot restul vieţii ei de nu-chiar-atât-de-nemuritoare.
Moştenitoarea Picioare-galbene, o femeie semeaţă, mare cât un
taur, pe nume Iskra, se mărginise să-i dea santinelei ei care
greşise un avertisment să-şi ţină gura şi o trimisese la infirmeria
din adâncul muntelui. Proasta.
Toate conducătoarele de sabat aveau ordine să-şi ţină
santinelele din scurt – să suprime lupta dintre Clanuri. În caz
contrar, cele trei Matroane aveau să se abată asupra lor ca nişte
ciocane. Fără pedeapsă, fără ca Iskra să o dea drept exemplu,
vrăjitoarea care greşise avea să muncească pe brânci până ce
avea să fie spânzurată de degetele de la picioare de noua înalta
Vrăjitoare a Clanului Picioare-galbene.
Noaptea trecută ţinuseră o simulare de slujbă de pomenire
pentru Baba Picioare-galbene în imensa sală de mese – aprinzând
tot felul de lumânări vechi în locul celor tradiţionale negre,
purtând orice mantie cu glugă putuseră găsi şi trecând de la
Cuvintele Sacre la Zeiţa cu Trei Chipuri de parcă ar fi citit o
reţetă.
Manon nu o întâlnise niciodată pe Baba Picioare-galbene şi
nici nu-i păsa în mod deosebit că murise. O interesa mai mult
cine o omorâse şi de ce. Toate erau interesate, iar acestea fuseseră
întrebările pe care le schimbaseră între ele printre cuvintele fireşti
legate de pierdere şi condoleanţe. Asterin şi Vesta fuseseră cele
care vorbiseră, aşa cum o făceau mereu, sporovăind cu celelalte
vrăjitoare în timp ce Manon le asculta din apropiere, însă nimeni
nu ştia nimic. Până şi cele două Umbre, disimulate în adâncurile
întunecoase ale sălii de mese, aşa după cum fuseseră instruite să
procedeze, nu auziseră nimic.
Faptul că nu ştia o făcea pe Manon să-şi ţină umerii încordaţi
în timp ce parcurgea culoarul înclinat care ducea spre locul unde
Matroanele şi toate conducătoarele Sabatului trebuiau să se
adune, vrăjitoarele Cioc-negru şi Picioare-galbene dându-se într-o
parte pentru a o lăsa să treacă. Îi displăcea să nu ştie nimic care
ar fi putut fi folositor, care ar fi putut să le asigure Celor
Treisprezece sau celor din Clanul Cioc-negru un avantaj. Desigur,
vrăjitoarele Sânge-albastru se făcuseră nevăzute. Retrasele
vrăjitoare sosiseră primele şi pretinseseră camerele aflate cel mai
sus în Omega, spunând că aveau nevoie ca briza muntelui să le
completeze ritualurile zilnice.
Fanatice religioase cu nasurile în vânt, aşa le supranumise
dintotdeauna Mama Cioc-negru. Însă ceea ce reunise Clanurile cu
cinci secole în urmă fusese nebuneasca lor devoţiune faţă de Zeiţa
cu Trei Chipuri şi viziunea lor despre Regatul Vrăjitoarelor sub
domnia Dinţi-de-fier- cu toate că santinelele Cioc-negru fuseseră
cele care câştigaseră bătăliile pentru ele.
Manon îşi trata trupul aşa cum ar fi făcut cu orice armă: îl
păstra curat şi antrenat şi gata oricând pentru apărare şi dis-
trugere. Dar nici măcar antrenamentul ei nu o putea face să nu-şi
piardă suflul atunci când ajungea în atriumul de lângă podul
negru care lega Omega de Colţul Nordic. Ura întinderea de piatră
fără ca măcar să o atingă. Mirosea greşit.
Mirosea aidoma celor doi prizonieri pe care îi văzuse cu ducele.
De fapt, tot locul acela duhnea în felul acela. Mirosul nu era
natural; nu aparţinea acestei lumi.
Vreo cincizeci de vrăjitoare – conducătoarele sabatului cu
rangurile cele mai înalte – erau adunate lângă gaura imensă din
laterala muntelui. Manon o reperă imediat pe bunica ei, aflată la
intrarea podului cu ceea ce trebuiau să fie Matroanele Sânge
albastru şi Picioare-galbene.
Noua Matroană Picioare-galbene era probabil vreo soră vi-
tregă a babei şi cu siguranţă chiar aşa şi arăta: îngrămădită în
roba cafenie, de sub care i se iţeau gleznele galbene ca şofranul,
cu părul alb împletit în cosiţe, dezvelind un chip ridat, brutal şi
pătat de la vârstă. Conform regulii, toate Picioare-galbene îşi
purtau dinţii şi ghearele din fier la vedere, iar cele ale înaltei
Vrăjitoare străluceau în lumina slabă a dimineţii.
Fără să constituie o surpriză, Matroana Sânge-albastru era
înaltă şi mlădioasă, mai mult preoteasă decât războinică. Era
îmbrăcată cu roba de un albastru profund, iar o bandă de stele
din fier îi încununa fruntea. Pe măsură ce Manon se apropia de
mulţime, văzu că stelele erau din sârmă ghimpată. Nici asta nu
era ceva surprinzător.
Legenda spunea că toate vrăjitoarele fuseseră înzestrate de
către Zeiţa cu Trei Chipuri cu dinţi şi gheare de fier pentru a le
ţine ancorate de această lume atunci când magia ameninţa să le
tragă departe. Coroana din fier era, chipurile o dovadă că magia
din neamul Sânge-albastru era atât de puternică, încât
conducătoarea lor avea nevoie de mai mult – fier şi durere –
pentru a rămâne priponită pe acel tărâm.
Prostii. Mai ales atunci când magia dispăruse în ultimii zece
ani. Manon auzise însă zvonuri despre ritualurile pe care cele din
clanul Sânge-albastru le ţineau în pădurile şi în peşterile lor,
ritualuri în care durerea era poarta spre magie, spre a-şi deschide
simţurile. Oracole, mistice, fanatice.
Manon trecu printre rândurile de conducătoare Cioc-negru ale
sabatului. Acestea erau cele mai numeroase-douăzeci de
conducătoare de sabat, în frunte cu Manon şi Cele Treisprezece.
Fiecare conducătoare îşi ducea două degete la frunte în semn de
respect. Ea nu le băgă în seamă şi ocupă locul din faţa mulţimii,
unde bunica ei îi aruncă o privire aprobatoare.
Era o onoare să fii recunoscută de oricare înaltă Vrăjitoare.
Manon îşi înclină capul, lipindu-şi două degete de frunte.
Obedienţa, disciplina şi brutalitatea erau cele mai preţuite cuvinte
în Clanul Cioc-negru. Orice altceva însemna dispariţia fără drept
de apel.
Când le surprinse pe celelalte două moştenitoare privind-o,
încă îşi ţinea bărbia ridicată şi mâinile la spate.
Moştenitoarea Sânge-albastru, Petrah, stătea cel mai aproape
de înaltele Vrăjitoare, grupul ei fiind în mijlocul mulţimii. Manon
încremeni, însă nu-şi coborî privirea.
Pielea ei pistruiată era la fel de palidă ca a lui Manon, iar părul
împletit în cosiţe, la fel de auriu ca al lui Asterin – o nuanţă
arămie, intensă, care atrăgea lumina cenuşie. Era frumoasă,
asemenea multora dintre ele, însă gravă. Deasupra occhilor
albaştri, pe frunte, purta o bentiţă din piele uzată în locul
coroanei cu stea din fier. Nu aveai cum să-ţi dai seama ce vârstă
avea, dar nu putea fi cu mult mai în vârstă faţă de Manon, dacă
arăta astfel după ce magia dispăruse. Nu emana nimic agresiv,
dar nici zâmbete. Zâmbetele erau ceva rar printre viăjitoare – asta
dacă nu te aflai la vânătoare sau pe un câmp de luptă.
Cu toate acestea, moştenitoarea Picioare-galbene... Iskra îi
zâmbea larg lui Manon, plină de o provocare pe care Manon
tânjea să o accepte. Iskra nu dăduse uitării încăierarea de pe
culoar, din ziua precedentă, dintre santinelele lor. Dacă nu din alt
motiv, după privirea ochilor căprui ai Iskrăi, părea că încăierarea
fusese o invitaţie. Manon se trezi cumpănind cât ar fi fost de mari
problemele dacă i-ar fi sfâşiat beregata moştenitoarei Picioare-
galbene. Ar fi pus capăt tuturor luptelor dintre sanltnelele lor.
De asemenea, ar fi fost finalul vieţii ei, dacă atacurile ar fi fost
neprovocate. Justiţia vrăjitorească era rapidă. Bătăliile pentru
dominaţie se puteau termina cu pierderea de vieţi, însă
revendicarea trebuia să fie făcută cinstit, deschis. Fără o
provocare oficială din partea Iskrăi, Manon avea mâinile legate.
— Acum că ne-am adunat, spuse Matroana Sânge-albastru –
Cresseida – atrăgându-i atenţia lui Manon, ce-ar fi să vă arătăm
pentru ce am fost aduse aici?
Mama Cioc-negru flutură din mână spre pod, robele negre
unduind în vântul tăios şi rece.
Mergem în cer, vrăjitoarelor.

Traversarea podului negru fu mai chinuitoare decât Manon ar

fi vrut să recunoască. Mai întâi, era stânca aceea îngrozitoare care
zvâcnea sub picioarele ei, emanând acea duhoare pe care nimeni
altcineva nu părea să o remarce. Apoi, era vântul, care urla şi
care le arunca dintr-o parte în alta, încercând să le arunce peste
parapetul cioplit.
Nu se zărea nici măcar fundul trecătorii. Sub pod, pâcla
învăluia totul – o pâclă ce nu dispăruse în ziua în care fuseseră
acolo, sau în zilele în care urcaseră pe Trecătoare. Era, bănuia ea,
vreo festă de-a regelui. Gândindu-se la asta, ajungea la şi mai
multe întrebări, niciuna demnă de a catadicsi să o rostească cu
voce tare sau să-i pese chiar atât de mult.
Când ajunseră la atriumul imens al Colţului Nordic, lui Manon
îi îngheţaseră urechile, iar faţa o ustura. Zburase la mare
altitudine, pe orice fel de vreme, însă nu pentru mult timp. Nu
fără să aibă burta plină de carne proaspătă, care să-i ţină de cald.
Îşi şterse nasul care îi curgea de umărul mantiei ei roşii. Le
văzuse pe celelalte conducătoare ale sabatului cercetând
materialul stacojiu – aşa cum o făcuseră întotdeauna, cu dorinţă,
cu dispreţ şi cu invidie. Iskra rămăsese cel mai mult cu privirea
pierdută asupra ei, surâzând batjocoritor. Ar fi fost plăcut, al
naibii de plăcut – să-i smulgă într-o zi faţa moştenitoarei Picioare-
galbene.
Ajunseră la gura care se căsca spre părţile superioare ale
Colţului Nordic. Acolo, stânca era mai abruptă şi scobită,
împroşcată cu Tripla Zeiţă ştia ce. După miros, era sânge. Sânge
omenesc.
Cinci bărbaţi – toţi arătând de parcă ar fi fost făcuţi din aceeaşi
plămadă – le întâmpinară pe cele trei Matroane, dând îndârjit din
cap. Manon păşi pe urmele bunicii ei, cu un ochi la bărbaţi, cu
celălalt la împrejurimi. La fel făcură şi celelalte două
moştenitoare. Cel puţin în această privinţă erau de acord.
Ca moştenitoare, cea dintâi îndatorire a lor era să-şi protejeze
Înaltelele Vrăjitoare, chiar dacă asta putea însemna să se sacrifice
ele. Manon îi aruncă o privire Matroanei Picioare-galbene, care se
ţinea la fel de mândră ca şi celelalte două Străbune în timp ce
intrau în întunericul din munte. Manon nu-şi luă însă mâna de
pe cuţitul ei, Spintecă-Vânt, nicio secundă.
Acolo, ţipetele, bătăile de aripi şi zăngănitul metalului erau
mult mai puternice.
— Aici îi creştem şi îi antrenăm până ce reuşesc să traverseze
trecătoarea spre Omega, spuse unul dintre bărbaţi, gesticulând
spre multele guri de peşteră pe care le depăşeau în timp ce
mergeau cu paşi apăsaţi prin sala imensă. Vedeţi voi, clocitoarele
sunt în pântecele muntelui, la un nivel aflat deasupra forjelor
pentru armurărie – pentru ca ouăle să se păstreze calde.
lBârlogurile sunt la un nivel superior. Îi ţinem separaţi după sex
şi tip. Masculii îi ţinem în propriile cuşti, asta dacă nu vrem să-i
împerechem. Omoară pe oricine intră în cuştile lor. Am învăţat
asta pe pielea noastră.
Bărbaţii chicotiră, dar vrăjitoarele rămaseră tăcute. Omul
continuă să vorbească despre diferitele tipuri – masculii erau cei
mai buni, însă o femelă putea fi la fel de aprigă şi de două ori mai
isteaţă. Cei mai mărunţi erau buni la furişat şi fuseseră
împereheaţi pentru a fi negri în întregime, profilaţi pe cerul nopţii,
sau de un albastru deschis pentru a se camufla în patrulele
diurne. De culorile balaurilor obişnuiţi nu le păsa atât de tare, de
vreme ce voiau ca duşmanii lor să pice morţi din pricina groazei,
aşa pretindea bărbatul.
Coborâră treptele săpate în stâncă şi, dacă duhoarea de sânge
şi pustietatea nu le copleşiseră toate simţurile, atunci o făcuse
bârlogul balaurilor – urletul, cârâitul şi bubuitul aripilor şi al
cărnii de stâncă aproape că acoperiră vorbele bărbatului. Manon
rămase concentrată pe poziţia bunicii ei, pe poziţia celorlalte
vrăjitoare aflate în jurul lor. Ştia că Asterin aflată cu un pas în
urma ei, făcea acelaşi lucru pentru ea.
Omul le conduse pe o platformă din peştera imensă. Fundul
hăului se afla la cel puţin cincisprezece metri dedesubt, un capăt
al încăperii fiind complet deschis către faţa stâncii, iar celălalt
închis cu o poartă din fier – ba nu, o uşă.
  Asta este una dintre gropile de antrenament, le
explică bărbatul. E uşor să alegem ucigaşii înnăscuţi, însă
descoperim că mulţi dintre ei îşi arată caracterul în gropi.
Înainte ca dumneavoastră... doamnelor, zise el, încercând
să-şi mascheze înfiorarea rostind cuvântul, să apucaţi să vă
aruncaţi privirea asupra lor, ei îşi petrec timpul chiar aici,
luptând.
 Şi când, întrebă Mama Cioc-negru, ţintuindu-l cu
privirea, îi vom alege pe cei pe care îi vom încăleca?
Bărbatul îşi înăbuşi emoţia.
 Am antrenat un soi mai blând pentru antrenamentul
de bază.
Un mârâit ameninţător din partea Iskrăi. Manon ar fi putut şi
ea să mârâie la insulta tacită, însă Matroana Sânge-albastru
vorbi:
 Nu înveţi să călăreşti sărind pe un cal folosit la
război, nu-i aşa?
Bărbatul aproape că se îndoi de uşurare.
 Odată ce te obişnuieşti cu zborul...
 Noi ne-am născut pe spinarea vântului, spuse una
dintre conducătoarele sabatului aflate în spate.
Unele mormăiră a aprobare. Manon rămase tăcută, aşa cum
procedară şi conducătoarele Cioc-negru ale sabatului. Obedienţă.
Disciplină. Brutalitate. Ele nu se coborau fălindu-se.
BărbatuI se foi şi rămase atent la Cresseida, de parcă ea ar fi
fost singura convinsă din încăpere, în pofida coroanei ei de stele
din sârmă ghimpată. Idiotul. Manon considera uneori că cele din
Sânge-albastru erau cele mai mortale dintre toate.
— De îndată ce sunteţi gata, spuse el, putem începe procesul
de selecţie. Încălecaţi şi să purcedem la antrenament.
Manon riscă să-şi ia ochii de la bunica ei pentru a studia
groapa. Existau lanţuri gigantice ancorate într-unul dintre pereţi
şi pete enorme de sânge negru pătau stâncile, de parcă una dintre
bestii fusese împinsă în perete. O crăpătură gigantică sub formă
de pânză de păianjen se întindea în centru. Orice lovise peretele,
fusese aruncat cu forţă.
— Pentru ce sunt lanţurile? se trezi Manon întrebând.
Bunica ei îi aruncă o privire de atenţionare, dar Manon se
concentră asupra bărbatului. În mod previzibil, el făcu ochii mari
la vederea frumuseţii ei – şi rămaseră larg deschişi cât priviră
moartea care stătea ascunsă sub aceasta.
— Lanţurile sunt pentru animalele momeală, răspunse el,
adică balaurii pe care îi folosim pentru a le arăta celorlalţi cum să
lupte, pentru a le transforma agresivitatea într-o armă. Avem
ordin să nu omorâm niciunul, nici pe cei deşelaţi sau taraţi, aşa
că le găsim o bună întrebuinţare şi celor debili.
Exact ca la luptele de câini. Ea privi din nou petele şi
crăpătura din perete. Animalul momeală probabil că fusese
aruncat de unul dintre cei mai mari. Şi dacă balaurii se puteau
arunca aşa unul pe altul, atunci stricăciunile produse
oamenilor... I se strânse pieptul de nerăbdare, mai ales atunci
când bărbatul întrebă:
— Doriţi să vedeţi un mascul?
O scânteiere a unghiilor din fier, în timp ce Cresseida făcu un
gest elegant pentru a continua. Bărbatul lăsă să-i scape un
fluierat ascuţit. Niciunul dintre ei nu vorbi în timp ce lanţurile
zăngăniră, un bici plesni şi poarta din fier spre groapă gemu când
fu ridicată. Şi atunci, călăuziţi de bărbaţi cu bice şi suliţi, apărură
balaurii.
O mirare sonoră colectivă, chiar şi din partea lui Manon.
 Titus e unul dintre cei mai buni, spuse bărbatul, din
vocea sa răzbătând mândria.
Manon nu-şi putu lua ochii de la minunata bestie: trupul lui
cenuşiu-pestriţ acoperit de piele; picioarele din spate masive,
terminate cu gheare mari cât antebraţul ei; enormele-i aripi, cu
un cleşte în vârf, folosite pentru a-l propulsa înainte asemenea
unei perechi de membre.
Îşi legăna capul triunghiular într-o parte şi în cealaltă, iar
botul plin de bale lăsa să se întrevadă colţii galbeni, curbaţi.
 Coada este dotată cu un vârf veninos, adăugă
bărbatul atunci când balaurul ieşi cu totul din groapă,
mârâind la bărbaţii aflaţi alături de el.
Reverberaţiile mârâitului găsiră ecou în stâncă, în ghetele ei şi
în sus pe picioare, drept în inima ei.
De piciorul din spate avea prins un lanţ, fără îndoială pentru
a-l împiedica să zboare. Îşi mişca încolo şi încoace coada, la fel de
lungă cât trupul, terminată cu două ţepuşe curbate, aidoma unei
pisici.
 Pot zbura sute de kilometri pe zi şi apoi să fie în
 continuare gata să zboare atunci când ajung, zise bărbatul,
iar vrăjitoarele sâsâiră toate la unison.
Asemenea viteză şi rezistenţă...
 Ce mănâncă? întrebă Petrah, cu chipul ei pistruiat în
continuare serios şi liniştit.
Bărbatul îşi frecă gâtul.
 Mănâncă orice. Însă le place să fie proaspăt.
 Şi nouă la fel, preciză Iskra rânjind.
S-o fi spus altcineva şi nu moştenitoarea Picioare-galbene,
Manon li s-ar fi alăturat celorlalte din juru-i care rânjeau.
Titus se răsuci brusc, repezindu-se spre cel mai apropiat
bărbat în limp ce-şi folosi magnifica sa coadă pentru a face praf
suliţele din spatele său. Un bici pocni, dar era prea târziu.
Sânge şi ţipete şi zgomot de oase zdrobite. Picioarele şi capul
bărbatului căzură la pământ. Torsul fu înghiţit dintr-o
îmbucătură. Mirosul de sânge umplu aerul şi toate vrăjitoarele
Dinţi de fier inhalară adânc. Bărbatul din faţa lor făcu un pas
mult prea precaut în spate.
Masculul din groapă se uita acum la ei, coada continuând să
izbească podeaua.
Magia dispăruse, şi totuşi, era posibilă crearea de bestii
magnifice. Magia dispăruse, şi totuşi Manon simţea siguranţa
momentului instalându-i-se în oase. Îi fusese menit să fie aici. Îl
va avea pe Titus sau pe niciun altul.
Nu ar fi suportat să încalece niciun animal, ci numai pe cel
mal grozav, pe cel a cărui întunericime amintea de a ei. Când
privirea i se intersectă cu negrul infinit al ochilor lui Titus, ea îi
zâmbi balaurului.
Ai fi putut jura că şi el îi zâmbise.
 CAPITOLUL 13
Celaena nu-şi dădu seama cât de obosită era până ce toate
sunetele – cântecul blând al lui Emrys, bufnitura aluatului
frământat, tocatul cuţitului lui Luca şi neîncetata pălăvrăgeală
despre tot şi orice – încetară. Atunci fu sigură de ce avea să
găsească atunci când avea să se întoarcă spre scări. Mâinile
aveau pielea macerată, degetele o usturau, spatele şi gâtul îi
zvâcneau, dar... Rowan se sprijinea în arcada scărilor, cu braţele
încrucişate şi violenţa pâlpâindu-i în ochii fără viaţă.
— Să mergem.
Deşi trăsăturile îi rămâneau reci, ea avu impresia clară că el
era cumva enervat de faptul că ea nu stătea îmbufnată în vreun
cotlon, deplângând starea unghiilor sale. Când ea ieşi, Luca îşi
trecu degetul peste gât în timp ce rosti cu buzele succes.
Rowan o conduse printr-o curticică, unde santinelele încercau
să pretindă că nu le urmăreau fiecare mişcare, şi apoi în pădure.
Apărarea contra magiei ţesută între inelul de megaliţi o ciupi din
nou de piele în timp ce treceau şi i se făcu greaţă. Când ajunseră
printre copacii acoperiţi cu muşchi, în lipsa căldurii constante din
bucătărie, se trezi pe jumătate îngheţată, dar până şi asta era
numai o vagă scânteiere a unei trăiri.
Rowan explora o creastă stâncoasă înspre cele mai înalte
promontorii ale pădurii, încă învăluite în pâclă. Ea abia dacă se
opri pentru a contempla priveliştea colinei submontane aflată
dedesubt, a câmpiilor din faţa lor, complet înverzite şi proaspete şi
în siguranţă faţă de Adarlan. Rowan nu rosti nicio vorbă până
când ajunseră la ceea ce păreau a fi ruinele distruse de intemperii
ale unui templu.
Acum nu mai era decât o întindere de blocuri din piatră şi
coloane ale căror sculpturi fuseseră şterse de vânturi şi ploi. În
stânga ei se întindeau Wendlynul, colinele submontane, câmpiile
şi pacea. În dreapta se ridica zidul munţilor Cambrian, blocând
orice semn al ţinuturilor nemuritoare de dincolo. În spatele ei,
departe, în jos, se zărea fortăreaţa care şerpuia de-a lungul
coamei muntelui.
Rowan traversă pietrele crăpate, cu părul lui argintiu fluturând
în vântul umed şi tăios. Ea continua să-şi ţină braţele pe lângă
corp, mai mult din reflex. El era înarmat până în dinţi, chipul său
o mască a brutalităţii de neclintit.
 Ea se forţă să surâdă uşor, cea mai bună încercare de
expresies respectuoasă, nerăbdătoare.
— Arată-mi ce poţi.
El o privi din cap până în picioare: cămaşa umedă de la pâcă,
îngheţată acum, lipită de pielea-i încreţită, pantalonii la la felde
umezi, poziţia picioarelor...
— Şterge-ţi zâmbetul slugarnic şi mincinos de pe chip.
Vocea îi era la fel de lipsită de viaţă precum ochii, însă tăioasă
ca o lamă.
Ea îşi păstră zâmbetul slugarnic şi mincinos.
— Nu ştiu la ce te referi.
El păşi spre ea, de data aceasta cu caninii ieşindu-i în afară.
— Iată prima ta lecţie, fato: scuteşte-mă de aiurelile tale. Nu
am chef de aşa ceva şi probabil că sunt singurul căruia nu-i pasă
nici cât negru sub unghie de cât de furioasă, maliţioasă şi
îngrozitoare eşti pe dinăuntru.
— Nu cred că doreşti neapărat să vezi cât de furioasă,
maliţioasă şi îngrozitoare sunt pe dinăuntru.
 Dă-i înainte şi fii cât de obraznică doreşti, prinţesă,
căci am fost de zece ori mai obraznic timp de zece ori mai
mult timp decât ai trăit tu până acum.
Ea nu cedă – nu, deoarece el nu înţelegea un lucru în legătură
cu ceea ce zăcea sub pielea ei şi îşi trecea ghearele prin lăuntrul ei
–, dar renunţă la orice încercare de a-şi controla trăsăturile.
Buzele ei se retraseră, dezvelind dinţii.
 Aşa e mai bine. Acum, transformă-te!
Ea nu se strădui să fie plăcută atunci când rosti:
 Nu e ceva ce pot controla.
 Dacă aş fi vrut scuze, le-aş fi cerut. Transformă-te!
Ea nu ştia cum. Nu stăpânise niciodată harul în copilărie şi cu
siguranţă nu existaseră ocazii de a învăţa în ultimul deceniu.
 Sper că ai adus gustări, căci vom sta aici foarte mult
timp, dacă lecţia de azi depinde de transformarea mea.
 Tu chiar ai de gând să mă faci să-mi placă să te
antrenez.
Ea avea senzaţia că el ar fi putut trece fără probleme de la să
te antrenez la să te mănânc de vie.
 Deja am participat la vreo douăsprezece versiuni ale
sagăi de antrenament maestru-discipol, aşa că ce-ar fi să
 mă scuteşti şi de asta?
Zâmbetul lui deveni mai reţinut, mai letal.
 Tacă-ţi fleanca şi transformă-te!
Pe ea o cuprinse un fior – un fulger în abis.
— Nu!
Apoi, el atacă.
Ea se gândise întreaga dimineaţă la loviturile lui, la felul în
care se mişcase, la iuţeală şi la unghiuri. Aşa că se feri de prima
lovitură, păşind în lateral şi evitând pumnul lui, cu părul
fluturându-i în vânt.
Ba chiar se răsuci destul în direcţia opusă pentru a evita şi cea
de-a doua lovitură. El era însă atât de iute, încât ea de-abia putea
să înregistreze mişcările – atât de iute, încât ea n-avu şansa să se
ferească sau să pareze sau să anticipeze cea de-a treia lovitură.
Nu la faţă, ci la picioare, exact cum o făcuse şi cu o seară înainte.
O rotire a piciorului lui şi ea căzu, răsucindu-se pentru a se
echilibra, însă nu suficient de repede pentru a evita să se lovească
cu fruntea de o piatră netezită de vreme. Se rostogoli, zărind cerul
cenuşiu, şi încercă să-şi amintească cum să respire în timp ce
impactul îi reverbera în craniu. Rowan se năpusti cu o naturaleţe
fluidă, coapsele lui puternice apăsându-i coastele în timp ce o
încălecă. Rămasă fără suflu, ameţită şi cu musculalura slăbită de
la dimineaţa petrecută în bucătărie şi de la săptămânile de hrană
pe sponci, ea nu reuşi să se răsucească şi să-l arunce – nu putu
să facă nimic. Era mai greu decât ea, mai musculos şi, pentru
prima dată în viaţa ei, îşi dădu seama că era pe de-a-ntregul
întrecută.
— Transformă-te, sâsâi el.
Ea râse, un sunet mort, jalnic, străin chiar şi pentru urechile
ei.
— Bună încercare.
O, zeilor, capul îi bubuia, un firişor cald de sânge îi curgea din
partea dreaptă a frunţii, iar acum el era aşezat pe pieptul ei. Râse
iar, ştrangulată de greutatea lui.
— Crezi că poţi să mă păcăleşti să mă transform scoţându-mă
din răbdări?
El mârâi, cu faţa presărată de stelele pe care ea le vedea
plutind. Fiecare clipit îi aducea noi pumnale dureroase. Probabil
că avea să fie cel mai rău ochi vânăt din viaţa ei.
— Uite ce idee am: sunt bogată ca naiba, zise ea peste bubuitul
din cap. Ce-ar fi să ne prefacem că facem antrenamentul ăsta
timp de o săptămână sau aşa ceva şi apoi să-i spunem lui Maeve
că sunt perfect pregătită să intru pe teritoriul ei, iar cu îţi voi da
tot aurul afurisit pe care îl vei dori.
El îşi apropie caninii atât de aproape de gâtul ei, încât din tr-o
mişcare i-ar fi putut sfâşia beregata.
 Uite ce idee am eu, mârâi el. Nu ştiu ce naiba ai făcut
timp de zece ani, în afară de umblat aiurea şi de a te numi
asasină, dar cred că eşti obişnuită să-ţi iasă totul aşa cum
vrei. Cred că nu ai niciun control asupra ta. Niciun fel de
control şi nicio disciplină – nu una serioasă de profunzime.
Tu eşti o copilă, şi încă una răzgâiată. Şi, zise el, în ochii săi
verzi citindu-se doar repulsie, eşti o laşă.
Dacă braţele nu i-ar fi fost ţintuite, i-ar fi sfâşiat pe loc faţa.
Fata se zbătu, încercând toate tehnicile pe care le învăase pentru
a-l clinti, dar el nu se mişcă niciun centimetru.
Un hohot de râs grav, obraznic.
 Nu-ţi place cuvântul?
El se aplecă şi mai tare, tatuajul lui înotând în privirea ei
neclară.
 Laşă. Eşti o laşă care a fugit timp de zece ani, în
vreme ce oamenii nevinovaţi erau arşi şi măcelăriţi şi...
Ea încetă să-l mai asculte.
Ea pur şi simplu... încetă.
Era de parcă s-ar fi aflat din nou sub apă. De parcă ar fi
năvălit în camera Nehemiei şi ar fi descoperit acel trup frumos
mutilat pe pat. De parcă l-ar fi văzut pe Galan Ashryver, prea
iubit şi brav, călărind la apus în uralele poporului său.
Ea rămase liniştită, privind norii care se adunau deasupra,
aşteptând ca el să-şi isprăvească vorbele pe care ea nu putea să le
asculte, aşteptând o lovitură pe care, era destul de sigură, n-avea
s-o simtă.
 Ridică-te, zise el brusc, iar lumea fu luminoasă şi
amplă atunci când el se ridică. Ridică-te!
Ridică-te. Chaol îi spusese asta cândva, atunci când durerea şi
jalea o copleşiseră peste măsură. Însă culmea peste care trecuse
în noaptea în care murise Nehemia, noaptea în care îl spintecase
pe Archer, ziua în care îi spusese lui Chaol oribilul adevăr... Chaol
o ajutase să treacă peste culme. Încă era în cădere. Nu exista
nicio ridicare, deoarece nu exista niicio bază.
 Mâini puternice, aspre sub umerii ei, lumea zgâlţâindu-se,
rotindu-se, apoi acel chip tatuat, mârâind în faţa ei. N-avea decât
să-i ia capul între acele mâini masive şi să-i frângă gâtul.
— Demnă de milă, scuipă el, dându-i drumul. Fără coloană
vertebrală şi demnă de milă.
Pentru Nehemia, ea trebuia să încerce, trebuia să încerce...
Însă când ajunse înăuntru, spre locul acela din pieptul ei unde
sâlăşluia monstrul, găsi doar pânze de păianjen şi cenuşă.

Capul Celaenei continua să se învârtă, iar sângele închegat de

pe faţă îi dădea mâncărimi. Nu-şi bătu capul să şi-l şteargă sau
să-i pese cu adevărat de ochiul învineţit despre care era absolut
convinsă că înflorise în timp ce parcurseseră distanţa măsurată în
kilometri de la ruinele templului şi până la colinele submontane
împădurite. Însă nu reveniră în Mistward.
Ea se legăna pe picioare atunci când Rowan trase o spadă şi
un pumnal şi se opri la marginea unui platou ierbos, presărat cu
movile. De fapt – nu erau movile, ci gorgane, străvechi morminte
de lorzi şi prinţese care muriseră de mult, care se întindeau până
la cealaltă lizieră de copaci. Erau zeci de morminte, fiecare marcat
cu un prag din piatră şi închis cu o uşă din ficr. Şi cu toată
vederea înceţoşată şi durerea de cap năucitoare, i se ridică părul
de la ceafă.
Movilele ierboase păreau să... respire. Să doarmă. Uşi din fier –
pentru a ţine sufletele înăuntru, încuiate împreună cu tezaurul pe
care îl furaseră. Se strecuraseră înăuntru şi stăteau la pândă de
eoni în şir, hrănindu-se cu proştii nechibzuiţi care se încumetau
să caute aurul din interior.
Rowan îşi înclină capul spre gorgane.
 Aveam de gând să aştept până ce vei fi avut o
oarecare stăpânire asupra puterii tale – plănuisem să te fac
să vii noaptea, când gorganele-suflete sunt cu adevărat ceva
demn de privit, dar consideră asta ca pe o favoare, căci nu
sunt mulţi cei care vor cuteza să iasă ziua. Plimbă-te
printre movile – înfruntă sufletele şi caută să ajungi în
partea cealaltă a câmpiei, Aelin, şi atunci vom putea să
mergem în Doranelle oricând vei dori.
Era o capcană. O ştia prea bine. El avea harul timpului
nesfârşit şi putea să joace jocuri care să dureze secole.
Nerăbdarea ei, faptul că era muritoare şi fiecare secundă o aducea
mai aproape de moarte, erau folosite împotriva ei. Să înfrunte
sufletele...
Armele lui Rowan străluceau, suficient de aproape pentru a le
înşfăca. Ridică din umerii aceia puternici şi zise:
 Poţi fie să aştepţi să-ţi câştigi armele înapoi, fie poţi
intra aşa cum eşti acum.
Îşi pierdu controlul preţ de o clipă, îndeajuns cât să-i spună:
 Îmi sunt suficiente drept arme mâinile mele goale.
El se mărgini să-i arunce un rânjet zeflemitor şi porni prin
labirintul colinelor.
Ea îl urmă îndeaproape, ţinându-se după el pe lângă fiecare
gorgan, ştiind că, dacă ar fi rămas prea în urmă, el, din răutate,
ar fi lăsat-o acolo.
Răsuflări regulate şi căscături de trezire se înălţau de dincolo
de uşile din fier. Acestea erau neîmpodobite, fixate în buiandrugii
din piatră cu nişte cuie care erau atât de vechi, încât, probabil,
precedau Wendlynul.
Paşii ei scârţâiau în iarbă. Acolo, până şi păsările şi insectele
nu scoteau sunete prea zgomotoase. Dealurile se depărtau
penitru a lăsa loc unui cerc interior de iarbă uscată în jurul celui
maii dărăpănat gorgan. Unde celelalte erau rotunde, acesta arăta
de parcă nişte zei antici ar fi călcat pe el. Vârful aplatizat fusese
năpădit de rădăcinile noduroase ale tufişurilor; cele trei pietre
masive ale pragului erau roase, pătate şi strâmbe. Uşa de fier
dispăruse.
Nu mai era decât întunericul dinăuntru. Întunericul fără
vârstă, care respira.
Când întunecimea se întinse spre ea, îşi simţi pulsul
bubuindu-i în urechi.
— Te las aici, îi zise Rowan.
El nu pusese niciun picior în interiorul cercului, cizmele sale
fiind la numai un centimetru de iarba uscată. Zâmbetul lui se
transformă într-unul funebru.
— Ne întâlnim în partea cealaltă a câmpiei.
El se aştepta ca ea să ţâşnească asemenea unui iepure
sălbatic. Şi ea ar fi vrut. O, zeilor, locul acela, acel gorgan
blestemat aflat la numai o sută de metri, o făceau să vrea s-o ia la
goană şi să nu se mai oprească până ce nu va fi găsit un loc unde
soarele să strălucească zi şi noapte. Însă dacă trecea de asta,
putea să meargă în Doranelle a doua zi. Şi acele suflete care
aşteptau în cealaltă jumătate a câmpiei... ar fi putut fi mai rău
decât cele pe care deja le văzuse şi cu care luptase şi care îşi
găsiseră sălaş în lume şi înlăuntrul ei.
Aşa că îşi înclină capul spre Rowan şi porni spre câmpia cu
iarba uscată.

CAPITOLUL 14

Fiecare pas spre gorganul central făcea să-i clocotească

sângele Celaenei. Întunericul dintre pietrele pătate şi străvechi
crescu, învârtejindu-se. Era şi mai frig. Rece şi uscat.
 Nu voia să se oprească, nu atâta timp cât Rowan continua să o
privească, nu când avea atât de multe de făcut. Nu îndrăznea să
privească prea mult timp spre locul unde ar fi trebuit să fie uşa şi
spre lucrul care pândea dincolo de acesta. O fărâmă de mândrie –
stupida, mortala mândrie – o împiedica să parcurgă în goană
restul câmpiei. Fuga, îşi aminti ea, nu făcea decât să atragă pe
unii prădători. Aşa că îşi menţinu ritmul lent al paşilor şi se gândi
la toate antrenamentele pe care le primise, chiar şi când sufletul
se fofilă mai aproape de prag, nimic mai mult decât un freamăt de
foame vorace îmbrăcată în zdrenţe.
Şi totuşi, sufletul rămase în gorganul său chiar şi atunci când
ea veni atât de aproape, încât ar fi putut fi târâtă înăuntru, de
parcă... ar fi ezitat.
Tocmai trecea de gorgan când un fir de aer pulsând, alterat, îi
pluti pe lângă urechi. Poate că fuga ar fi fost o idee bună. Dacă
magia era singura armă împotriva sufletelor, atunci mâinile ei
erau nefolositoare. Şi totuşi, sufletul adăsta dincolo de prag.
Din nou ciudatul aer mort îi trecu pe lângă urechi, în capul ei
fâcându-şi loc un sunet strident. Se grăbi, cu iarba scârţâind pe
măsură ce aduna toate detaliile posibile pentru a se folosi de ele
împotriva oricărui atacator s-ar fi aflat la pândă în apropiere. În
capătul celălalt al câmpiei, vârfurile copacilor se legănau în
adierea ceţoasă. Nu era departe.
Celaena trecu de movila centrală, înghiţind puternic pentru a
scăpa de ţârâitul din urechi, tot mai neplăcut cu fiecare pas. Până
şi sufletul bătea în retragere. Nu şovăise din pricina ei sau a lui
Rowan.
Cercul de iarbă uscată se sfârşea la câţiva paşi mai încolo –
doar la câţiva. Doar câţiva, iar apoi ea ar fi putut să fugă de orice
ar fi fost acolo şi care făcea ca sufletul să-i tremure de frică.
Şi atunci îl văzu. Bărbatul care stătea în spatele gorganului.
Nu un suflet. Zări doar o licărire de piele albă, păr negru ca
noaptea, o frumuseţe impenetrabilă, şi un colier din onix în jurul
gâtului ca o coloană şi...
Întuneric. Un val de întuneric a izbit-o.
Nu obscuritate, ci un întuneric real, de parcă ar fi aruncat o
pătură peste ei doi.
Simţea pământul ierbos, dar nu-l putea vedea. Nu putea vedea
nimic. Nici în faţă, nici în lateral şi nici în spate. Nu mai era decât
ea şi întunericul învârtejit.
 Celaena se ghemui, înăbuşindu-şi un blestem în timp ce
scruta întunericul. Orice ar fi fost, în pofida formei, nu era un
muritor. Nu era nimic omenesc în perfecţiunea sa, în acei ochi
goi.
Pe buza de sus îi picura sânge – o sângerare nazală. Bubuitul
din urechile ei începu să-i înece gândurile, orice plan, de parcă
trupul ei era respins chiar de esenţa acelui lucru.
Întunericulrămase, impenetrabil, infinit.
Opreşte-te. Respiră.
Dar altcineva respira în spatele ei. Oare era bărbatul, sau
allceva?
Respiraţia devenea mai puternică, mai aproape, şi un aer rece
îi atinse nasul, buzele, lingându-i pielea. Fuga – fuga era o
opţiune mai înţeleaptă decât aşteptarea. Făcu mai mulţi paşi în
fugă, care ar fi trebuit să o ducă la marginea câmpiei, dar...
Nimic. Numai un întuneric nesfârşit şi chestia care respira şi
care era acum şi mai aproape, duhnind a praf şi a hoit şi încă a
ceva, ceva ce ea nu mai mirosise de o viaţă, dar pe care nu putea
să-l uite vreodată, nu când îmbibase acea încăpere precum
vopseaua.
O, zeilor! Respiraţia era pe gâtul ei, şerpuind spre pavilionul
urechii.
Se răsuci, trăgându-şi ceea ce putea foarte bine să fie ultima ei
suflare, iar lumea scânteie. Nu cu nori şi iarbă uscată. Nu cu un
prinţ Fae care aştepta în apropiere. Încăperea...
Această încăpere...
Servitoarea ţipa. Scotea sunete stridente ca un ceainic. Încă
mai erau băltoace dincolo de ferestrele închise – ferestre pe care
Celaena însăşi le ferecase în seara precedentă, atunci când se
bălăbăniseră încoace şi încolo în furtuna care se stârnise brusc.
Crezuse că patul era ud din pricina ploii. Se urcase în pat
fiindcă furtuna o făcuse să audă nişte lucruri oribile, o făcuse să
aibă senzaţia că ceva era în neregulă, de parcă ar fi stat cineva în
colţul camerei ei. Nu ploaia uda patul în acea cameră acoperită de
covoare elegante din conacul de ţară.
Nu ploaia se usca pe ea, pe mâinile, pe pielea şi pe rochia ei.
Iar mirosul – nu era doar sânge, ci şi altceva...
— Nu e real, rosti Celaena cu voce tare, îndepărtându-se de
patul pe care stătea ca o fantomă. Nimic nu e real.
Părinţii ei erau, însă acolo, întinşi pe pat, cu beregatele tăiate
de la o ureche la cealaltă.
Tatăl ei, lat în umeri şi chipeş, cu pielea deja pământie.
Mama ei, cu părul ei auriu mânjit de sânge, iar chipul ei...
chipul ei...
Măcelăriţi ca nişte animale. Rănile erau atât de vulgare, atât de
căscate şi de adânci, iar părinţii ei arătau atât de... atât de...
Celaena vomită. Căzu în genunchi, vezica ei golindu-se chiar
înainte de a vomita a doua oară.
— Nu e real, nu e real, icni ea în timp ce o căldură umedă îi
străbătu pantalonii.
Nu putea să respire, nu putea să respire, nu putea...
Şi atunci se ridică brusc în picioare şi o luă la goană, înde-
părtându-se de acea încăpere, spre zidurile lambrisate cu lemn,
trecând printre ele ca un spectru, până ce...
Un alt dormitor, un alt cadavru.
Nehemia. Ciopârţită, mutilată, violată şi frântă.
Chestia care stătea la pândă în spatele ei îşi trecu o mână
peste talia ei, peste abdomen, trăgând-o spre pieptul său cu
blândeţea unui iubit. O cuprinse panica, atât de intensă, încât
lovi cu un cot în spate şi în sus – izbind ceva ce părea a fi carne şi
oase. Fiinţa sâsâi, dându-i drumul. Era tot ceea ce-i trebuia. Fugi,
călcând prin iluzia sângelui şi a organelor prietenei ei, şi apoi...
Lumina apoasă a soarelui şi iarba uscată şi un războinic
înarmat până în dinţi, cu părul argintiu, spre care se avântă, fără
să-i pese de voma de pe veşminte, de pantalonii uzi, de gemete, de
sunetul strident care îi ieşea din gâtlej. Alergă până ce ajunse la el
şi căzu pe iarba verde, apucând-o, rupând-o, vomând, deşi nu
mai avea nimic în ea cu excepţia unui şuvoi de bilă. Ţipa sau
suspina sau nu scotea niciun sunet.
Apoi simţi transformarea şi unda de şoc, o fântână
deschizându-se sub stomacul ei şi umplându-se cu focul arzând
neabătut.
Nu. Nu.
Agonia o despică într-un şuvoi, vederea ei oscilând între
claritatea de cristal şi văzul amortizat al muritorilor, dinţii
durând-o în timp ce colţii îi ieşeau şi se retrăgeau, flux şi reflux,
nemuritoare şi muritoare, schimbându-se la fel de repede ca
fâlfâitul aripilor unui colibri...
Cu fiecare transformare, fântâna se adâncea, acel foc sălbatic
urcând şi coborând şi ajungând sus, sus...
 Atunci ea chiar ţipă, deoarece o ustura gâtul sau poate că era
magia care ieşea, dezlănţuită în sfârşit.
Magia...

Celaena se trezi sub bolta pădurii. Încă era lumină, şi

judecând după noroiul de pe cămaşă, pantaloni şi cizme, se părea
ca Rowan o târâse acolo scoţând-o dintre gorgane.
Pe cămaşă şi pantaloni avea vomă. Şi apoi mai era... Făcuse pe
ea. Se îmbujoră, dar lăsă deoparte gândurile referitoare la de ce
urinase pe ea, de ce îşi vomase şi maţele. Şi acel ultim gând
despre magie...
 Lipsa disciplinei, a controlului şi a curajului, veni o
voce mârâitoare.
Simţindu-şi capul bubuind, îl descoperi pe Rowan aşezat pe o
piatră, cu braţele musculoase sprijinite pe genunchi. Din mâna
stângă îi atârna un pumnal, de parcă l-ar fi aruncat leneş în aer
în timp ce ea zăcea în propria-i mizerie.
 Ai dat greş, îi spuse el cu glas egal. Ai reuşit să ajungi
în cealaltă parte a câmpiei, dar am spus să înfrunţi
sufletele, nu să te apuce pandaliile magice.
 Am să te omor, îi zise ea, în cuvinte aspre, gâfâite.
Cum îndrăzneşti...
 Acela n-a fost un suflet, prinţesă.
El îşi îndreptă atenţia spre copacii din spatele ei. Ea ar fi putut
să răcnească în legătură cu folosirea termenilor clari pentru a
evita să o ducă în Doranelle, însă când privirile li se întâlniră iar,
el părea să spună: Chestia aia n-ar fi trebuit să se afle aici.
Atunci, ce naiba a fost, ticălos tâmpit? ripostă ea tăcută.
El îşi încleştă maxilarul înainte de a rosti cu voce tare:
— Nu ştiu. Timp de câteva săptămâni am întâlnit vârcolaci în
căutare de pradă, care cutreierau colinele în căutare de piei de
oameni, însă asta... a fost altceva. N-am mai întâlnit niciodată
această înfăţişare, nici în aceste ţinuturi, nici în altele. Fiindcă a
trebuit să te târăsc de acolo, nici nu cred că voi afla prea curând.
Aruncă o căutătură critică la starea ei actuală.
— Dispăruse când am dat din nou ocol. Spune-mi ce s-a
întâmplat. Am văzut doar întuneric şi, când ai apărut, erai...
diferită.
 Ea îndrăzni să se privească din nou. Pielea îi era albă ca
laptele, de parcă puţina culoare pe care o căpătase tolănindu-se
pe acoperişuri în Varese se scursese şi nu numai din pricina
FRICii şi a greţei.
— Nu, îi răspunse ea. Şi te poţi duce dracului.
— Alte vieţi s-ar putea să depindă de asta.
— Vreau să mă întorc la fortăreaţă, murmură ea.
Nu voia să afle despre creaturi, sau despre vârcolaci, sau
despre niciuna din toate astea. Fiecare cuvânt era un efort.
— Chiar acum.
— Se termină atunci când spun eu că s-a terminat.
— Poţi să mă omori sau să mă torturezi ori să mă arunci de pe
o stâncă, dar pentru azi am terminat. În întuneric am văzut chestii
pe care nimeni n-ar trebui să le vadă. M-a târât printre amintiri –
şi nu printre cele decente. Îţi ajunge?
El scuipă un sunet, dar se ridică în picioare şi începu să
meargă. Ea se clătină pe picioare, se împiedică, cu genunchii
tremurând, dar se ţinu după el, până la sălile din Mistwand, unde
ea îşi arcui trupul în aşa fel, încât niciuna dintre santinele să nu-i
vadă pantalonii uzi, voma. Cu toate acestea, nu avea cum să-şi
ascundă chipul. Îşi menţinu atenţia îndreptată asupra prinţului,
până ce el deschise o uşă din lemn şi o izbi un zid de abur.
— Aici sunt băile femeilor. Camera ta e un etaj mai sus. Mâine
în zori să fii la bucătărie.
Şi apoi o părăsi din nou.
Celaena merse târşâind picioarele în camera plină de aburi,
fără să-i pese cine se afla acolo, se descotorosi de haine şi se
prăbuşi într-una dintre căzile din piatră şi nu se mişcă mult, mult
timp.
 CAPITOLUL 15

Chaol nu fu câtuşi de puţin surprins că tatăl său întârzie

douăzeci de minute la întâlnirea lor. Nu se miră nici atunci când
tatăl lui intră în birou, se aşeză pe scaunul din faţa pupitrului şi
nu-i oferi nicio explicaţie pentru întârziere. Cu o răceală calculată
şi o antipatie evidentă, studie biroul: fără ferestre, un covor uzat
şi un cufăr cu arme uzate pe care Chaol nu-şi găsea timp să le
lustruiască sau să le trimită la reparat.
Măcar era organizat. Cele câteva hârtii de pe birou erau
aşezate în teanc; tocurile din cleştar erau în suporturile lor;
armura, pe care rareori avea ocazia să o îmbrace, strălucea pe
manechinul din colţ. În cele din urmă, tatăl său zise:
— Asta e ceea ce ilustrul nostru rege îi oferă Căpitanului Gărzii
sale?
Chaol ridică din umeri, iar tatăl lui studie pupitrul din stejar
masiv. Moştenit de la predecesorul său, cel pe care el şi Celaena...
Îşi stinse amintirea înainte ca aceasta să-i facă sângele să-i
clocotească. În schimb, îi surâse tatălui său.
 Exista un birou mai mare în anexa din cleştar, dar
am vrut să fie accesibil pentru oamenii mei.
Era adevărat. De asemenea, el nu voise să se afle în apropierea
aripii administrative a castelului, să fie alături de consilieri şi
curteni, pe acelaşi coridor.
 O decizie înţeleaptă.
Tatăl său se lăsă pe spate în vechiul scaun din lemn.
 Instinctele unui conducător.
Chaol îl ţintui cu o privire stăruitoare.
 Trebuie să mă întorc în Anielle cu tine – mă surprinde
că-ţi iroseşti energia măgulindu-mă.
 Aşa să fie? Din câte văd, n-ai făcut nimic ca să te
pregăteşti pentru această aşa-zisă întoarcere. Nici măcar
nu-ţi cauţi un înlocuitor.
 În pofida părerilor tale proaste despre poziţia mea,
este una pe care o iau în serios. Nu vreau ca omul care va
avea grijă de acest palat să fie un oarecare.
 Nici măcar nu i-ai spus Majestăţii Sale că pleci.
Acel zâmbet plăcut, malefic, rămase fixat pe chipul tatălui său.
 Când am cerşit permisia pentru săptămâna viitoare,
 regele n-a făcut nicio menţiune la faptul că tu m-ai însoţi.
Băiete, decât să te bag în bucluc, mai bine îmi ţin gura.
Chipul lui Chaol rămase impasibil.
 Din nou, nu plec până când nu găsesc un înlocuitor
potrivit. Acesta este motivul pentru care te-am rugat să ne
întâlnim. Am nevoie de timp.
Era adevărat – în parte, cel puţin.
Aşa cum făcuse în ultimele nopţi, Chaol trecuse pe la
petrecerea lui Aedion – o altă tavernă, chiar mai scumpă, şi mai
aglomerată. Aedion, din nou, nu era acolo. Cumva, toată lumea
credea că generalul este acolo, până şi curtezana care plecase cu
el în prima seară spusese că generalul îi dăduse o monedă de aur
– fără să-i folosească serviciile – şi plecase să mai caute vin
spumant.
Chaol aşteptase la colţul străzii unde curtezana spusese că-l
lăsase, dar nu descoperise nimic. Şi nu era oare fascinant faptul
că nimeni nu părea să ştie exact când avea să sosească legiunea
Bane sau unde erau campaţi – ci doar că erau pe drum? Chaol
era prea ocupat în timpul zilei pentru a-i lua urma lui Aedion, iar
în timpul diferitelor întruniri şi mese ale regelui era imposibil să
se afle faţă în faţă cu generalul. În acea seară, însă, plănuia să
sosească la petrecere destul de devreme, astfel încât să afle dacă
Aedion măcar apăruse şi încotro o ştersese. Cu cât afla mai
curând ceva despre Aedion, cu atât mai repede putea aranja
aceste nimicuri şi putea să-l împiedice pe rege să privească prea
atent în direcţia sa înainte de a-i înmâna demisia.
Solicitase această întâlnire din cauza unui gând care îl trezise
în toiul nopţii – un plan poate nebunesc, destul de periculos, şi
care cel mai probabil avea să-l ducă la moarte înainte de a realiza
ceva. Frunzărise toate cărţile despre magie pe care le găsise
Celaena şi nu descoperise nimic despre cum ar fi putut să-l ajute
pe Dorian – şi pe Celaena – eliberând-o. Celaena îi spusese însă
cândva că grupul de rebeli pe care îl conduseseră Archer şi
Nehemia pretinsese două lucruri: unul, că ei ştiau unde era Aelin
Galathynius; şi doi, că erau foarte aproape de a găsi o modalitate
de a rupe misterioasa putere a regelui din Adarlan asupra
continentului. Prima era o minciună, desigur, dar dacă exista cea
mai mică şansă ca acei rebeli să ştie cum să elibereze magia... el
trebuia să încerce. Era deja pe cale de a pleca şi de a-i da de urmă
lui Aedion şi, cum văzuse toate însemnările Celaenei despre
ascunzătorile rebelilor, avea o bănuială, unde puteau fi găsiţi.
Trebuia să abordeze cu grijă acea problemă şi avea încă nevoie de
cât de mult timp putea găsi.
Zâmbetul fals al tatălui său păli şi făcu loc strălucirii oţelului
adevărat, şlefuit de deceniile în care condusese Anielle.
— Potrivit zvonurilor, tu te consideri un om de onoare. Cu
luate că mă întreb ce fel de bărbat eşti cu adevărat, dacă nu-ţi
onorezi înţelegerile. Mă întreb...
Tatăl lui făcu un adevărat spectacol din muşcatul buzei
inferioare.
 Mă întreb ce motiv ai avut, în acest caz, să-ţi trimiţi
femeia în Wendlyn.
Chaol luptă cu impulsul de a înţepeni.
 Nobilul Căpitan Westfall nu poate fi bănuit că nu ar
dori cu adevărat ca al Majestăţii Sale Campion să-i omoare
pe duşmanii noştri. Şi totuşi, cel care îşi încalcă
jurămintele, mincinosul...
 Nu-mi încalc jurământul faţă de tine, spuse Chaol cu
seriozitate. Intenţionez să merg în Anielle – aş jura în orice
templu asta, în faţa oricărui zeu, dar numai atunci când voi
fi găsit un înlocuitor.
 Ai jurat, o lună, mârâi tatăl său.
 Voi fi al tău pentru tot restul vieţii mele afurisite. Ce
însemnătate au pentru tine o lună sau două în plus?
Nările tatălui se dilatară. Ce scop avea, atunci, tatăl său de
voia ca el să se întoarcă atât de repede? Chaol era gata să-l
întrebe, dorind să-l facă pe tatăl lui să se vânzolească puţin, când
pe biroul său ateriză un plic.
Trecuseră ani – ani şi ani, dar încă îşi amintea scrisul mamei
sale, încă îşi amintea felul elegant în care ea îi desena numele.
 Ce e asta?
 Mama ta ţi-a trimis o scrisoare. Presupun că îşi
exprimă bucuria faţă de mult aşteptata ta întoarcere.
Chaol nu atinse plicul.
 N-ai de gând s-o citeşti?
 Nu am nimic să-i spun şi nici nu mă interesează ce
are ea să-mi spună, minţi Chaol.
O altă capcană, o nouă modalitate de a-l enerva. Avea foarte
multe de făcut aici, atât de multe lucruri de aflat şi de descoperit.
Avea să-şi onoreze jurământul în curând.
Tatăl său înşfăcă scrisoarea, îndesând-o în tunica sa.
— Va fi cum nu se poate mai tristă să audă asta.
Iar el ştia că tatăl său, pe deplin convins de minciuna fiului,
avea să-i spună mamei exact ceea ce spusese el. Preţ de o
secundă, sângele îi bubui în urechi, aşa cum se întâmplase
întotdeauna când fusese martor la bagatelizarea, la dojenirea, la
ignorarea mamei de către tatăl său.
Trase aer în piept.
 Patru luni, apoi voi merge. Stabileşte data şi se va
face.
 Două luni.
 Trei.
Un zâmbet lent.
 Aş putea să merg chiar acum la rege şi să cer să te
destituie în loc să aştept trei luni.
Chaol îşi încleştă maxilarul.
 Spune, deci, care e preţul tău.
 O, nu e niciun preţ, însă mă gândesc că îmi place
ideea ca tu să-mi datorezi o favoare.
Pe buze îi reveni zâmbetul malefic.
 Îmi place tare mult ideea. Două luni, băiete.
Nu-şi bătură capul să-şi spună la revedere.

Sorscha fu chemată în apartamentele prinţului moştenitor

taman când se pregătea să fiarbă un remediu calmant pentru o
fată suprasolicitată de la bucătărie. Şi cu toate că încercă să nu
pară prea nerăbdătoare şi demnă de milă, ea găsi o cale de a pasa
iute sarcina unei ucenice inferioare şi de a porni spre turnul
prinţului.
Nu fusese niciodată acolo, dar ştia unde era – toţi vindecătorii
ştiau, pentru orice eventualitate. Gărzile o lăsară să treacă, de-
abia făcându-i un semn din cap, iar când urcă pe scara spiralată,
uşa apartamentelor era deja deschisă.
O harababură. Încăperile sale erau o harababură de cărţi,
hârtii şi arme abandonate. Aşezat la o masă, având doar un locşor
eliberat pentru el, se afla Dorian, părând mai curând stânjenit –
fie din cauza harababurii, fie din cauza buzei despicate.
Ea reuşi să facă o plecăciune, cu toate că trădătoarea
îmbujorare îi cuprinse gâtul şi faţa.
 Înălţimea Voastră m-a chemat?
O voce dreasă.
 Eu... ei bine, cred că vezi unde sunt necesare
reparaţii.
O nouă rană la mână. Aceasta arăta de parcă ar fi fost de la
antrenamente, însă buza... pentru a se apropia de el avea să aibă
nevoie de multă voinţă. Mâna mai întâi. Să o lase să-i distragă
atenţia, să se liniştească.
Puse coşul cu materiale jos şi se pierdu în munca de pregătire
a alifiilor şi a bandajelor. Mirosul săpunului său parfumat îi
mângâie nasul, destul de puternic pentru a sugera că el tocmai se
îmbăiase. Ceea ce era un lucru oribil la care să se gândească,
cum stătea alături de scaunul lui, deoarece ea era o vindecătoare
profesionistă şi imaginarea pacienţilor dezbrăcaţi nu era un...
 N-ai de gând să mă întrebi ce s-a întâmplat? o
chestionă prinţul, privind în sus la ea.
 Nu e treaba mea să întreb – şi dacă nu e relevant în
ceea ce priveşte rana, nu trebuie să ştiu.
Îi ieşi mai rece şi mai dur decât ar fi vrut. Însă era adevărat.
Eficientă, îi pansă mâna. Tăcerea n-o deranja; uneori, petrecea
zile întregi în catacombe, fără să vorbească cu nimeni. Fusese un
copil tăcut înainte ca părinţii ei să moară, iar după masacrul din
piaţa oraşului devenise şi mai tăcută. Abia când ajunsese la
castel, unde îşi făcuse prieteni – descoperise că uneori îi plăcea să
vorbească. Şi totuşi, acum, cu el... ei bine, se părea că prinţului
nu-i plăcea tăcerea, căci se uită iar la ea şi o întrebă:
— De unde eşti?
Ce întrebare complicată la care să răspundă, de vreme ce cum-
ul şi de ce-ul călătoriei ei la castel erau mânjite de acţiunile
tatălui ei.
— Din Fenharrow, răspunse ea, rugându-se ca acela să fie
sfârşitul.
— De unde din Fenharrow?
Aproape că se trase înapoi de frică, dar acum după cinci ani de
îngrijit răni înfiorătoare şi ştiind că un licăr de dezgust sau de
teamă pe chipul ei ar fi putut zdruncina controlul pacientului
avea mai multă stăpânire de sine.
 — Un sătuc din sud. Cei mai mulţi oameni nici n-au auzit de
el.
— Fenharrow e frumos, zise el. Tot acel teren deschis, care se
întinde la nesfârşit.
Ea nu îşi amintea destule pentru a-şi da seama dacă iubise
acea întindere dreaptă de pământ arabil, mărginit la vest de
munţi şi la est de mare.
 Ai vrut dintotdeauna să fii vindecătoare?
 Da, răspunse ea, căci îi fusese încredinţată
vindecarea moştenitorului imperiului şi nu putea să dea
dovadă de nimic altceva decât de o siguranţă absolută.
Un zâmbet slab.
 Mincinoaso.
Ea nu voi, dar privirile li se întâlniră – acei ochi de safir, atât
de luminoşi în soarele sfârşitului de după-amiază care răzbătea
pe ferestruică.
 N-am vrut să vă ofensez, Înălţimea...
 Sunt indiscret.
Testă bandajele.
 Încercam să-mi abat atenţia.
Ea încuviinţă dând din cap, căci nu avea nimic de spus şi,
oricum, nu ar fi putut spune niciodată ceva destul de isteţ.
Scoase recipientul din tablă cu balsam dezinfectant.
 Pentru buza dumneavoastră, dacă nu vă supăraţi,
Înălţimea Voastră, vreau să mă asigur că nu e praf sau
altceva în rană, aşa că...
 Sorscha.
Ea încercă să nu lase să se vadă ce însemna pentru ea faptul
că îşi amintise numele ei. Sau să-l audă pe el rostindu-l.
 Fă ceea ce trebuie să faci.
Ea îşi muşcă buza, un obicei prostesc, şi încuviinţă în timp ce-
şi înclină capul pentru a putea să-i vadă mai bine gura. Pielea lui
era atât de caldă! Îi atinse rana şi el sâsâi, respiraţia lui
mângâindu-i degetele, dar nu se trase înapoi şi nici n-o respinse
şi nici n-o lovi aşa cum o făceau unii curteni.
Îi aplică balsamul pe buză cât de repede putu. O, zeilor, buzele
lui erau atât de moi!
În ziua în care îl văzuse pentru prima dată, plimbându-se prin
grădini, condus de căpitan, nu ştiuse că el era prinţul. Erau abia
nişte adolescenţi, iar ea era o ucenică în haine vechi, însă, pentru
un moment, el o privise şi îi zâmbise. El o văzuse atunci când
nimeni altcineva n-o văzuse ani la rând, aşa că îşi găsea scuze
pentru a se duce la etajele superioare ale castelului, însă plânsese
luna următoare, atunci când îl spionase din nou, iar cele două
ucenice şoptiseră despre cât era de chipeş prinţul – Dorian,
moştenitorul tronului.
Această dragoste nebună pentru el fusese secretă şi stupidă.
Atunci când, în cele din urmă, îl întâlni din nou, câţiva ani mai
târziu, în timp ce o ajuta pe Amithy cu un pacient, el nu se uitase
la ea. Devenise invizibilă, asemenea celor mai mulţi vindecători –
invizibilă, aşa cum îşi dorise.
— Sorscha?
Groaza ei atinse noi profunzimi atunci când îşi dădu seama că
se zgâia la gura lui, continuând să ţină degetele în cutia cu
balsam.
— Iertaţi-mă, zise ea, întrebându-se dacă să se arunce din
turn şi să pună capăt umilinţei ei. A fost o zi lungă.
Nu era o minciună.
Se purta ca o proastă. Fusese deja cu un bărbat – unul dintre
străjeri, o singură dată şi îndeajuns încât să-şi dea seama că nu
era interesată în mod deosebit să-i permită unui alt bărbat să o
atingă prea curând. Dar acum, când stătea atât de aproape, iar
picioarele lui atingeau fusta rochiei ei cafenii cusute de mână...
— De ce n-ai spus nimănui? o întrebă liniştit. Despre mine şi
prietenii mei.
Ea se dădu înapoi cu un pas, însă îi susţinu privirea, cu toate
că pregătirea şi instinctele îi spuneau să-i evite ochii.
 N-aţi fost niciodată crud cu vindecătorii – cu nimeni.
Îmi place să cred că lumea are nevoie...
Ar fi fost prea mult să spună asta, căci lumea era lumea tatălui
său.
 Are nevoie de oameni mai buni, termină el pentru ea,
ridicându-se. Iar tu crezi că tatăl meu ar fi folosit
informaţiile tale despre... venirile şi plecările noastre
împotriva noastră.
Aşadar, el ştia că Amithy raporta orice lucru neobişnuit.
Amithy îi spusese Sorschăi să procedeze la fel, dacă ştia ce era
bine pentru ea.
 Nu vreau să insinuez că Majestatea Sa ar...
  Satul tău mai există? Părinţii tăi mai trăiesc?
Chiar şi după atâţia ani, nu putu să-şi reţină durerea din glas
atunci când răspunse:
 Nu. A fost incendiat. Şi nu: ei m-au adus în Rifthold
şi au fost ucişi în timpul purificării oraşului de imigranţi.
O umbră de jale şi de groază apăru în ochii lui.
 Şi atunci, de ce ai venit aici – să munceşti aici?
Ea îşi adună materialele.
 Deoarece nu aveam unde altundeva să merg.
Pe chipul lui licări agonia.
 Înălţimea Voastră, v-am...
Însă el privea lung, de parcă ar fi înţeles – şi ar fi văzut-o.
 Îmi pare rău.
 N-a fost decizia dumneavoastră. Şi nu soldaţii
dumneavoastră au fost cei care i-au prigonit pe părinţii mei.
El o privi preţ de un moment lung înainte de a-i mulţumi. O
despărţire politicoasă. Iar ea îşi dori, în timp ce părăsea acel turn
ticsit, să nu fi deschis gura deloc – deoarece probabil că el n-avea
s-o mai cheme niciodată din pricina situaţiei jenante. Nu avea să-
şi piardă poziţia, căci el nu era atât de crud, însă dacă el îi refuza
serviciile, atunci asta ar fi ridicat semne de întrebare. Aşa că
Sorscha se hotărî, stând culcată în acea noapte în patul ei, să
găsească o cale de a-şi cere scuze – sau poate să găsească o cale
de a-l împiedica pe prinţ să o mai vadă. Mâine, se va gândi mâine.
Nu se aştepta a doua zi la mesagerul care sosi după micul
dejun, întrebând-o care era numele satului ei. Când ea şovăi,
acesta îi spuse că prinţul moştenitor voia să ştie.
Voia să ştie, pentru a-l putea adăuga pe harta sa personală a
continentului.

CAPITOLUL 16
 Dintre toate spaţiile din Omega, sala de mese era de departe
cea mai periculoasă.
Cele trei Clanuri Dinţi-de-fier fuseseră împărţite în schim- buri
care alternau, ceea ce le ţinea aproape complet separate –
antrenamente cu balaurii, antrenamente în sala armelor şi
antrenamente pe câmpul de luptă. Separarea era o dovadă de
înţelepciune, aşa credea Manon, de vreme ce tensiunile erau la
cote înalte şi aveau să rămână aşa până ce urmau să fie aleşi
balaurii. Toată lumea voia masculi. Cu toate că Manon se aştepta,
fără doar şi poate, să capete unul, poate chiar pe Titus, asta n-o
împiedica să vrea să ia la pumni de să-i scoată dinţii pe oricine ar
fi scos chiar şi o şoaptă în legătură cu faptul că îşi dorea cu
înfocare un mascul al ei.
Existau numai câteva minute de suprapunere între
schimburile lor, o dată la trei ore, iar conducătoarele sabaturilor
se străduiau din răsputeri să facă în aşa fel încât să nu dea unele
peste altele. Manon, cel puţin, aşa proceda. Era cu nervii
încordaţi la maximum şi nu mai trebuia decât o expresie
batjocoritoare din partea moştenitoarei Picioare-galbene pentru ca
totul să se sfârşească într-o baie de sânge. Acelaşi lucru era
valabil şi pentru Cele Treisprezece, dintre care două – gemenele
cu ochii verzi, Faline şi Fallon, mai mult demoni decât vrăjitoare –
se încăieraseră cu nişte idioate de vrăjitoare Picioare-galbene,
ceea ce fusese surprinzător. Le pedepsise aşa cum o pedepsise pe
Asterin: trei lovituri pentru fiecare, publice şi umilitoare. Însă, cu
o precizie de ceasornic, izbucneau bătăi între alte sabaturi, ori de
câte ori se aflau în apropiere.
Ceea ce făcea ca sala de mese să fie atât de letală. Cele două
mese zilnice erau singurele perioade în care se aflau laolaltă – şi,
deşi toate stăteau la mesele lor, tensiunea era atât de densă, încâl
Manon ar fi putut să o taie felii cu lama cuţitului său.
Manon stătea la coadă pentru bolul ei de poşircă – acesta fiind
cel mai bun nume pe care îl putea da substanţei vâscoase care le
era servită –, flancată de Asterin, cu ultimele dintre vrăjitoarele
Sânge-albastru aflate la rând în faţa ei. Cumva, cele din clanul
Sânge-albastru erau mereu primele – primele la coada pentru
mâncare, primele la călărit balaurii (Cele Treisprezece încă nu
ajunseseră în aer) şi, cel mai probabil, aveau să aleagă primele
bestiile. Un mârâit ameninţător îi hurui în gâtlej, dar Manon îşi
împinse tava, urmărindu-l cu privirea pe servitorul cu faţa palidă
care îngrămădea o porţie cenuşiu-albicioasă de mâncare în bolul
vrăjitoarei Sânge-albastru din faţa ei.
Nu catadicsi să-i reţină toate detaliile trăsăturilor în timp ce lui
îi pulsa vena groasă de pe gât. Vrăjitoarele nu aveau nevoie de
sânge pentru a supravieţui, însă nici oamenii de vin. Cele din
clanul Sânge-albastru erau pretenţioase în ceea ce privea sângele
pe care îl beau – virgine, tineri, fete frumoase însă celor din clanul
Cioc-negru nu le păsa în mod deosebit de niciuna dintre categorii.
Bărbatului începu să-i tremure polonicul în mână, lovind cu el
pereţii ceaunului.
— Regulile sunt reguli, rosti tărăgănat o voce din stânga ei.
Asterin lăsă să-i scape un mârâit de avertisment, iar Manon
nu trebui să se uite pentru a-şi da seama că moştenitoarea
Picioare-galbene, Iskra, trăgea cu urechea.
— Prostimea nu se mănâncă, adăugă vrăjitoarea cu părul
negru, împingându-şi bolul în faţa bărbatului, fără să stea la
rând.
Manon îi privi dinţii şi unghiile din fier, mâna bătătorită, toate
semne vizibile ale dorinţei sale de putere.
— A! Chiar mă întrebam de ce nimeni nu-şi bate capul să te
mănânce, îi zise Manon.
Iskra îşi făcu loc cu umerii, ajungând în faţa lui Manon.
Manon simţi privirile din încăpere întorcându-se spre ele, dar
îşi stăpâni furia, permiţând lipsa de respect. Acţiunile ostentative
din sala de mese nu aveau nicio însemnătate.
— Am auzit că Cele Treisprezece se ridică azi în aer, spuse
moştenitoarea Picioare-galbene, în timp ce Manon îşi primea
porţia.
 Şi ce treabă ai tu cu asta?
Iskra ridică din umerii ei bronzaţi.
— Se spune că odinioară erai cea mai bună zburătoare din
toale cele trei Clanuri. Ar fi ruşinos ca vorba asta să fi fost numai
o bârfă.
Era adevărat – îşi câştigase locul de conducătoare de sabat la
fel de mult pe cât îl şi moştenise.
Iskra înaintă, punându-şi farfuria în faţa următorului servitor,
care scoase cu lingura o rădăcinoasă decolorată şi o aşeză pe
farfuria ei.
 Se zvoneşte că vom sări peste antrenamentul nostru
programat pentru a le vedea pe legendarele Treisprezece
 înălţându-se în văzduh pentru prima dată după un
deceniu.
Manon pocni din limbă, prefăcându-se că se gândeşte.
 De asemenea, se spune şi că vrăjitoarele Picioare-
galbene au nevoie de tot ajutorul pe care îl pot căpăta în
sala de antrenament. Presupun, însă, că orice armată are
nevoie şi de cei care se ocupă cu aprovizionarea.
Un hohot de râs din partea lui Asterin, iar ochii căprui ai Iskrăi
scăpărară. Ajunseră Ia capătul mesei de deservire, unde Iskra se
întoarse cu faţa la Manon. Cu tăvile în mâini, niciuna nu putea
ajunge la armele pe care le avea la şold. În încăpere se lăsă
tăcerea, chiar şi la masa unde stăteau cele trei Matroane.
Pe Manon o înţepară gingiile în timp ce dinţii ei din fier ieşiră
din lăcaşurile lor şi ţăcăniră. Liniştită, spuse, suficient de tare
pentru a fi auzită de toată lumea:
— Oricând ai nevoie de o lecţie de luptă, Iskra, dă-mi de ştire.
Aş fi bucuroasă să te învăţ câte ceva despre armată.
Înainte ca moştenitoarea să-i poată răspunde, Manon traversă
hotărâtă încăperea. Asterin o salută pe Iskra cu o înclinare
ironică a capului, urmată de gesturile identice ale Celor
Tresiprezece, însă Iskra rămase privind lung după Manon,
clocotind de furie.
Manon se trânti cu zgomot la masa ei şi descoperi că bunica ei
surâdea vag, iar când toate cele douăsprezece santinele ale sale se
aşezară în jurul ei, Treisprezece de acum până ce întunericul avea
să le cuprindă, Manon îşi îngădui şi ea să zâmbească.
Azi aveau să zboare.

De parcă faţa deschisă a stâncii nu era destul pentru a le face

pe cele două sabaturi Cioc-negru adunate să-şi schimbe greutatea
de pe un picior pe celălalt, cei douăzeci şi şase de balauri
înlănţuiţi într-un spaţiu strâmt, niciunul dintre ei nefiind foarte
docil, o făcea până şi pe Manon să aibă spasme.
Însă ea nu arătă niciun fel de teamă atunci când se apropie de
balaurul din mijloc. Două şiruri a câte treisprezece stăteau
înlănţuiţi şi pregătiţi. Cele Treisprezece îl luară pe primul. Celălalt
sabat îl luă pe cel din spate. Noul costum de călărie al lui Manon
era ciudat şi greoi – piele şi blană, acoperit cu apărători oţelite
pentru umeri şi manşete din piele pentru încheieturile mâinilor.
Mai mult decât era ea obişnuită să poarte, mai ales alături de
mantia ei roşie.
Deja exersaseră timp de două zile înşeuarea animalelor, cu
toate că, de obicei, aveau servitori care să le facă treaba. Anmalul
lui Manon era o femelă micuţă, care stătea culcată pe burtă, într-
o poziţie suficient de joasă pentru ca Manon să poată să se caţăre
pe piciorul ei stâng din spate şi să se salte în şa pe locul unde
gâtul lung se unea cu umerii masivi. Un bărbat se apropie pentru
a-i potrivi scările, dar Manon se aplecă să şi le ajusteze singură.
Micul dejun fusese destul de prost. Dacă s-ar fi aflat acum
aproape de o beregată omenească n-ar fi însemnat decât să fie
tentată în continuare.
Balaurul îşi schimbă poziţia, cu trupul cald sub coapsele ei
reci, şi Manon îşi controlă strânsoarea înmănuşată pe hăţuri.
La rându-le, santinelele ei încălecară şi ele pe bestii. Asterin
era gata, desigur, verişoara sa având părul auriu împletit într-o
coadă pe spate, cu gulerul din blană fâlfâind în vântul tăios care
pătrundea prin deschizătura în pantă din faţa lor. Îi aruncă lui
Manon o frântură de zâmbet, cu ochii ei negri stropiţi cu auriu
strălucindu-i. Nicio urmă de teamă – ci numai încântare.
Bestiile ştiau ce aveau de făcut, aşa le spuseseră servitorii,
ştiau din instinct cum să iasă din Răscruce. Aşa numeau ei
povârnişul abrupt dintre cele două vârfuri muntoase, testul final
pentru un călăreţ şi animalul său. Dacă balaurii nu reu- şeau, se
zdrobeau de stâncile aflate în adâncuri sub ei. Cu tot cu
vrăjitoarele care îi călăreau.
Pe platformele de vizionare de pe ambele părţi era vânzoleală,
iar cele din sabatul moştenitoarei Picioare-galbene îşi dădeau
ifose, toate zâmbind, însă zâmbetul niciuneia nedepăşindu-l în
amploare pe cel al Iskrăi.

 Căţeaua, murmură Asterin.

De parcă n-ar fi fost destul de rău că Mama Cioc-ncgru stătea
pe platforma opusă de vizionare, flancată de celelalte două înalte
Vrăjitoare. Manon îşi ridică bărbia şi privi spre panta din faţa sa.
 Faceţi aşa cum am exersat, spuse supraveghetorul,
căţărându-se din groapa deschisă într-o parte pe platforma
unde stăteau cele trei Matroane. Loviturile puternice cu
picioarele în coaste îi fac să-şi ia zborul. Lăsaţi-i să îşi
 găsească drumul peste Răscruce. Cel mai bun sfat este să
vă ţineţi cu toată puterea şi să vă bucuraţi de călătorie.
Se auziră câteva chicoteli pline de emoţie dinspre sabatul aflat
în spatele lor, însă Cele Treisprezece rămaseră tăcute. Aşteptau.
De parcă ar fi înfruntat o armată, înaintea unei bătălii, Manon
clipi, muşchii din spatele ochilor ei aurii acţionând pelicula
transparentă care avea să-i apere vederea de vânt. Îşi îngădui un
moment pentru a-şi ajusta grosimea pleoapei în plus. Fără
aceasta, ar fi zburat precum muritorii, mijind ochii şi cu lacrimile
curgându-i peste tot.
 Gata la porunca dumneavoastră, doamnă, strigă
bărbatul spre ea.
Manon studie deschiderea din faţa sa, puntea de-abia vizibilă
de deasupra, cerurile cenuşii şi ceaţa. Privi rândul, privi toate
chipurile aşezate câte şase pe două şiruri. Apoi se întoarse spre
pantă şi spre lumea care aştepta dincolo de aceasta.
 Noi suntem Cele Treisprezece, de acum şi până ce
întunericul ne va revendica.
O spuse încet, însă ştia că toate o auziseră.
 Să le reamintim de ce.
Manon lovi balaurul pentru a se pune în mişcare. Urmară trei
paşi într-un galop furtunos sub ea, îndemnându-l înainte, înaint,
înainte, un salt în aerul îngheţat, norii şi puntea şi zăpada de
peste tot, iar apoi panta.
Îşi simţi stomacul urcându-i drept în gât în timp ce balaurul se
arcuia şi se apleca, cu aripile strânse. După cum fusese instruită,
Manon se ghemui pe gâtul balaurului, ţinându-şi faţa aproape de
pielea solzoasă, cu vântul urlându-i în faţă.
Aerul se vălurea în urma ei, Cele Treisprezece aflându-se la
mai puţin de un metru de ea, cu părul ieşindu-i din cosiţă,
fluturând ca un steag alb deasupra capului.
Ceaţa se împrăştie şi întunericul o cuprinse, fundul trecătorii
fiind atât de aproape şi...
Manon se ţinu în şa, de hăţuri, fără să gândească, în timp ce
aripile masive se întindeau şi lumea se înclina, iar trupul de sub
ea se cabra ridicându-se sus, tot mai sus, călărind curentul
vântului într-o ascensiune de-a lungul Colţului Nordic.
De dedesubt şi de deasupra izbucniră urlete triumfătoare, iar
balaurul continuă să urce, mai rapid decât zburase Manon
vieodată pe mătura ei, trecând de punte şi avântându-se spre
cerul liber.
Uite aşa, cu viteză, Manon fu înapoi în văzduh.
Cerul fără nori, infinit, etern, le susţinea în timp ce Asterin şi
apoi Sorrel şi Vesta o flancară, apoi restul Celor Treisprezece, iar
Manon se simţi victorioasă.
În dreapta ei, Asterin radia, dinţii ei din fier strălucind ca
argintul. La stânga, roşcata Vesta scutura doar din cap, căs- când
gura la munţii de dedesubt. Chipul lui Sorrel era la fel de împietrit
ca al lui Manon, însă ochii ei negri dansau. Cele Treisprezece
zburau din nou.
Lumea se întindea sub ele, iar în faţa lor, departe, spre Vest,
era căminul pe care aveau să-l revendice într-o bună zi. Însă
acum, acum...
Vântul o mângâia şi îi cânta, povestindu-i despre curenţii săi,
mai mult un instinct decât un har magic. Un instinct care o făcea
să fie cea mai bună zburătoare din cele trei Clanuri.
 Şi acum? o întrebă Asterin.
Cu toate că Manon nu o văzuse niciodată pe vreuna dintre
Cele Treisprezece plângând, ar fi putut jura că în colţurile ochilor
verişoarei sale străluceau lacrimi.
 Eu zic să-i testăm afară, îi răspunse Manon, păstrând
acea exuberanţă sălbatică închisă bine în pieptul ei, şi îşi
cârmi balaurul spre locul unde le aştepta primul canion.
Strigătele de bucurie şi râsetele Celor Treisprezece în timp
ce călăreau curentul de aer erau mai plăcute decât orice
muzică a muritorilor.

Manon stătea drepţi în salonaşul bunicii ei, privind lung la

peretele din piatră până ce aceasta i se adresă. Mama Cioc-negru
şedea aşezată la biroul din lemn, cu spatele la Manon. studiind cu
atenţie un document sau o scrisoare.
 Te-ai descurcat bine azi, Manon, îi spuse bunica ei
într-un târziu.
Manon îşi atinse două degete de frunte, deşi bunica ei
continua să studieze hârtiile.
Manon nu avea nevoie ca supraveghetorul să-i spună că fusese
cea mai bună traversare a Răscrucii la care fusese el martor până
atunci. Aruncase o privire la platforma pe care stătuse sabatul
Picioare-galbene şi care plecase de îndată ce Manon nu se
zdrobise de pământ.
 Cele Treisprezece ale tale şi toate membrele sabatului
Cioc-negru s-au descurcat bine, continuă bunica sa. Efortul
tău de a le ţine disciplinate în aceşti ani este vrednic de
laudă.
Manon nu-şi mai încăpea în piele de bucurie, dar zise:
— Pentru mine este o onoare să te slujesc, bunico.
Bunica ei mâzgăli ceva.
Vreau ca tu şi Cele Treisprezece să fiţi Conducătoarele Aripii –
vreau ca tu să conduci toate Clanurile.
Vrăjitoarea se răsuci pentru a o privi pe Manon, cu o expresie
impenetrabilă.
În câteva luni urmează să aibă loc jocurile de război pentru a
se decide rangurile. Nu-mi pasă cum faci, dar mă aştept să te
încununez victorioasă.
Manon nu avu nevoie să întrebe de ce.
Privirea bunicii căzu pe mantia ei roşie şi îi zâmbi vag.
Nu ştim încă cine ne vor fi duşmanii, dar odată ce vom fi
terminat cu războiul regelui şi vom revendica Deşerturile, nicio
Sânge-albastru sau vreo Picioare-galbene nu va sta pe tronul
Dinţi-de-fier. Pricepi?
Trebuia să devină Conducătoarea Aripii, să comande armatele
Dinţi-de-fier şi să deţină controlul asupra acelor armate odată ce,
într-un final, Matroanele se vor întoarce una împotriva celorlalte.
Manon dădu aprobator din cap. Aşa avea să fie.
Presupun că celelalte matroane le vor da ordine asemănătoare
moştenitoarelor lor. Asigură-te că locţiitoarea ta e lângă tine.
Asterin era deja afară, păzind uşa, însă Manon zise:
— Pot să-mi port şi singură de grijă.
Bunica ei sâsâi.
— Baba Picioare-galbene avea şapte sute de ani. A dărâmat cu
mâinile goale zidurile capitalei Crochan. Şi totuşi, cineva s-a
strecurat în căsuţa ei şi a omorât-o. Chiar dacă tu vei ajunge să
trăieşti o mie de ani, vei fi norocoasă să fii pe jumătate vrăjitoarea
care a fost ea.
Manon îşi ţinu capul sus.
 Păzeşte-ţi spatele! Nu voi fi încântată dacă va trebui
să-mi găsesc o altă moştenitoare.
Manon îşi plecă fruntea.
 — Fie după voia ta, bunico!

CAPITOLUL 17

Celaena se trezi, îngheţată şi mormăind din pricina unei dureri

de cap atroce. Ştia că o căpătase când se lovise la cap de pietrele
templului. Sâsâi ridicându-se, şi fiecare centimetru de piele, de la
urechi până la degetele de la picioare, îi explodă de durere. Se
simţea de parcă ar fi încasat o mie de pumni din fier şi fusese
lăsată să putrezească în frig. Asta i se trăgea de la transformarea
necontrolată pe care o făcuse ieri. Numai zeii ştiau de câte ori
tremurase între o formă şi alta. După cum îşi simţea muşchii,
trebuie să se fi petrecut de zeci de ori.
Nu şi pierduse însă controlul asupra harului magic, îşi
reaminti ea în timp ce se ridica, sprijinindu-se de stâlpul cioplit al
patului. Îşi strânse şi mai bine în jurul corpului halatul deschis la
culoare în timp ce mergea târşâind picioarele spre măsuţa de
toaletă, pe care se afla un lighean. După baie, îşi dădu seama că
nu avea cu ce să se schimbe şi că furase unul dintre halate,
lăsându-şi hainele împuţite grămadă la uşă. De-abia reuşise să
ajungă în camera ei, să se prăbuşească pe pat, să-şi tragă peste
ea pătura zdrenţuită şi să doarmă.
Şi să doarmă. Şi să doarmă. N-avea chef să vorbească cu
nimeni. Şi, oricum, nimeni nu venise după ea.
Celaena se sprijini de măsuţa de toaletă şi se strâmbă
văzându-se în oglindă. Arăta ca un rahat şi aşa se şi simţea. Ba
chiar şi mai tristă şi mai pustiită decât ieri. Luă cutia din tinichea
cu alifia pe care i-o dăduse Rowan, însă se hotărî apoi că el
trebuia să vadă ce-i făcuse. În urmă cu doi ani arătase şi mai rău
– atunci când Arobynn o bătuse de o umpluse de sânge pentru că
îi nesocotise ordinele. Asta era nimic în comparaţie cu cât de
schilodită fusese atunci.
Deschise uşa şi descoperi că cineva îi lăsase nişte haine
aceleaşi din ziua precedentă, însă curate. Cizmele fuseseră
curăţate de noroi şi praf. Fie Rowan i le lăsase, fie altcineva îi
remarcase hainele împuţite. O, zeilor -făcuse pe ea în faţa lui!
Nu se lăsă copleşită de umilinţă în timp ce se îmbrăcă şi se
duse la bucătărie, străbătând culoarele întunecate în clipele
dinaintea ivirii zorilor. Luca deja trăncănea ceva despre cuţitul de
luptă pe care i-l împrumutase o santinelă pentru antrenament şi
aşa mai departe.
Aparent, ea subestimase felul îngrozitor în care arăta faţa ei,
căci Luca se opri din sporovăială la jumătatea unei propoziţii
pentru a înjura. Învârtindu-se, Emrys îi aruncă o singuri privire şi
scăpă vasul din lut în faţa vetrei.
 Pe Marea Mamă şi pe toţi copiii ei!
Celaena se îndreptă spre grămada de căţei de usturoi de pe
masa de lucru şi luă un cuţit.
 Nu doare atât de rău pe cât arată.
O minciună. Capul încă îi zvâcnea de la tăietura din frunte iar
ochiul îi era foarte vânăt.
 Am nişte alifie în camera mea... începu Luca de unde
se afla, spălând deja vase, însă ea îi aruncă o privire lungă.
Începu să cureţe usturoiul, simţindu-şi degetele amorţindu-i
pe loc. Cei doi continuau să se holbeze, aşa că ea le spuse cu o
voce egală:
 Nu e treaba voastră.
 Emrys lăsă vasul din lut pe pietrele vetrei şi se apropie şontâc-
şontâc, cu furia jucându-i în ochii luminoşi, inteligenţi
— Ba e treaba mea atunci când vii în bucătăria mea.
— Am trecut şi prin lucruri mai rele, zise ea.
Luca o întrebă:
— Ce vrei să spui?
El îi privi mâinile schilodite, ochiul învineţit şi salba de cicatrici
de pe gât, un cadou din partea Babei Picioare-galbene. Îl invită în
tăcere să facă socotelile: o viaţă în Adarlan cu sânge de Fae, o
viaţă în Adarlan ca femeie... El păli.
După un lung moment, Emrys zise:
— Las-o în pace, Luca! şi apoi se opri să adune cioburile
vasului.
Celaena reveni la usturoi, iar Luca deveni şi mai tăcut în timp
ce lucra. Micul dejun fu pregătit şi dus sus în aceeaşi grabă
dezorganizată ca şi cea din ziua precedentă, dar azi fu remarcată
de ceva mai mulţi semi-Fae. Ea fie îi ignoră, fie îi privi lung până
când îi făcu să întoarcă ei capul, înregistrându-le chipurile. Mulţi
aveau urechi ascuţite, dar cei mai mulţi păreau umani. Unii erau
îmbrăcaţi în haine civile – tunici şi rochii simple, în vreme ce
santinelele purtau armuri uşoare din piele şi mantii gri, grele, şi o
multitudine de arme (multe foarte uzate). Cel mai des se uitau în
direcţia ei războinicii, atât bărbaţi, cât şi femei, cu un amestec de
prudenţă şi curiozitate.
Era ocupată ştergând o cratiţă din aramă când cineva scoase
un fluierat grav, apreciativ, în direcţia ei.
— Măi să fie, ăsta e cel mai straşnic ochi vânăt pe care l-am
văzut vreodată.
Un bărbat înalt – chipeş, în pofida faptului că era cam de
vârsta lui Emrys – străbătu bucătăria, călcând apăsat, cu un
platou gol în mâini.

— Malakai, las-o şi tu în pace, zise Emrys de lângă vatră.

Partenerul său. Bărbatul vârstnic îi oferi un rânjet hotărât şi puse
platoul gol pe blatul de lucru, aproape de Celaena.
 Rowan nu dă cu milă, nu-i aşa?
Părul lui cărunt era tuns scurt, suficient cât să-i dezvăluie
urechile ascuţite, însă chipul îi era omenesc.
 Şi se pare că n-ai catadicsit să foloseşti o alifie
tămăduitoare.
 Ea îi susţinu privirea, însă nu-i răspunse. Zâmbetul lui
Malakai păli.
 Partenerul meu munceşte şi aşa prea mult. Înţeleg că
nu vrei să-l împovărezi şi cu asta?
Emrys îl strigă pe nume, dar Celaena ridică din umeri.
 Nu vreau să vă bat cu asta la cap pe niciunul dintre
voi.
Malakai prinse avertismentul nerostit din cuvintele ei, aşa că
nu încercaţi să vă bateţi capul cu mine – şi o salută scurt cu o
mişcare a capului. Ea îl auzi, mai mult decât îl văzu, ducându-se
spre Emrys şi sărutându-l, apoi bâiguind nişte cuvinte aspre şi
apoi paşii lui fermi îndepărtându-se.
 Chiar şi războinicii semi-Fae duc protecţia excesivă la
un nou nivel, zise Emrys, cuvintele sale împletindu-se cu o
gingăşie forţată.
 E în firea noastră, spuse Luca, ridicând bărbia. E
datoria, onoarea şi misiunea vieţii noastre să ne asigurăm
că familiile noastre sunt îngrijite. Mai ales partenerii noştri.
 Şi asta vă face să fiţi un ghimpe în coasta noastră,
cloncăni Emrys. Bestii posesive, teritoriale.
Bărbatul vârstnic se duse la chiuvetă, lăsând ceainicul să se
răcească pentru ca Celaena să-l spele.
 Partenerul meu e bine intenţionat, fătucă. Dar tu eşti
o străină – şi, pe deasupra, din Adarlan. Şi te antrenezi cu
cineva pe care niciunul dintre noi nu prea îl înţelege.
Celaena băgă ceainicul în chiuvetă.
— Nu-mi pasă, zise ea.
Şi vorbea serios.

Antrenamentul fu oribil în ziua aceea. Nu numai fiindcă Rowan

o întrebă dacă avea de gând să vomite sau să se pişe pe ea din
nou, dar şi fiindcă ore în şir – ore – o obligă să se aşeze printre
ruinele templului de pe culme, în bătaia vântului ceţos. Voia ca ea
să se transforme – asta era singura lui comandă.
Ea voi să ştie de ce n-o putea învăţa magie fără să se
transforme, iar el îi oferi acelaşi răspuns, iar şi iar; fără
transformare, nu beneficia de lecţii de magie. Însă, după ziua de
ieri, absolut nimic din ce ar fi făcut el, nici dacă şi-ar fi scos
pumnalul şi i-ar fi tăiat urechile bucăţi, n-ar fi putut-o face să-şi
schimbe forma. Încercase o dată – atunci când el se dusese în
pădure pentru nişte treburi intime. Ea trăsese şi smucise tot ce
zăcea adânc înlăuntrul ei, dar nu căpătase nimic. Nicio licărire de
lumină, nicio durere arzătoare.
Aşa că şezură pe versantul muntelui, Celaena îngheţând până
în măduva oaselor. Cel puţin nu-şi pierdu iar controlul, indiferent
de câte insulte îi aruncă el, fie cu voce tare, fie prin una dintre
conversaţiile lor tăcute, maliţioase. Ea îl întrebă de ce nu urmărea
creatura pe care o întâlniseră pe câmpul cu gorgane, iar el îi
răspunse că investiga chestiunea, iar restul nu-i treaba ei.
Nori de furtună se adunară la sfârşitul după-amiezii. Rowan o
forţă să rămână aşezată în furtună până ce îi clănţăniră dinţii şi îi
îngheţă sângele şi, în cele din urmă, porniră spre fortăreaţă. El o
abandonă din nou la băi, cu ochii strălucindu-i, plini de o
promisiune nerostită potrivit căreia mâine avea să fie mai rău.
Când, într-un final, ea ieşi, găsi în camera ei haine uscate,
împăturite şi puse cu atâta grijă, încât începu să se întrebe dacă
nu avea vreo servitoare invizibilă care o urmărea ca o umbră. Nici
pomeneală ca un nemuritor ca Rowan să se fi deranjat să facă
asta pentru un om.
Se întrebă dacă să rămână în camera ei pentru restul serii,
mai ales că ploaia îi bătea în geam, iar fulgerele luminau copacii
de afară, însă îi ghiorăiau maţele. Din nou era ameţită şl ştia că
mâncase ca o proastă. Cu ochiul învineţit, cel mai bun lucru era
să mănânce – chiar dacă asta însemna să se ducă la bucătărie.
Aşteptă până ce socoti că toată lumea urcase. Întotdeauna
existau resturi de la micul dejun – probabil era şi ceva rămas de
la cină. O, zeilor, era ruptă de oboseală. Şi o durea mai rău decât
dimineaţă.
Auzi glasurile cu mult înainte să intre în bucătărie şi aproape
că ar fi făcut cale întoarsă, dar... nimeni nu-i vorbise la micul
dejun, cu excepţia lui Malakai. Cu siguranţă aveau să o ignore şi
acum.
Estimase că va găsi un număr mare de oameni în bucătărie,
dar fu surprinsă cât de aglomerat era. Fuseseră aduse scaune şi
perne, toate orientate către vatra în faţa căreia şedeau Emrys şi
Malakai, vorbind cu toţi cei adunaţi. Pretutindeni era mâncare, de
parcă acolo tocmai s-ar fi servit cina. Ascunsă în întuneric, în
capul scărilor, îi observă. Sala de mese era spaţioasă, chiar dacă
puţin cam rece – de ce să se fi adunat în jurul vetrei din
bucătărie?
Nu-i păsa neapărat – nu după ce văzu mâncarea. Se strecură
în mulţime cu o uşurinţă şi un mod de a se furişa exersate,
umplându-şi o farfurie cu pui fript, cartofi (o, zeilor, deja îi era
greaţă de cartofi) şi pâine caldă. Cu toţii continuau să
sporovăiască; cei care nu aveau unde să se aşeze, stăteau în
picioare, rezemaţi de blaturi sau de pereţi, râzând şi sorbind din
halbele lor de bere.
Jumătatea superioară a uşii de la bucătărie era deschisă
pentru a lăsă să iasă căldura emanată de toate trupurile, sunetul
ploii umplând încăperea aidoma răpăitului unei tobe. Ea zări o
urmă de mişcare afară, dar, când se uită, nu era nimic acolo.
Celaena era pe cale să se strecoare înapoi pe scări, când
Malakai bătu din palme şi toată lumea încetă să mai vorbească.
Celaena se opri în întunericul scărilor. Zâmbetele se lăţiră şi
oamenii se simţiră în largul lor. Luca stătea aşezat pe podea în
laţa scaunului lui Emrys cu o tânără frumoasă lipită de el, pe
care o ţinea nonşalant cu braţul pe după umeri – nonşalant, dar
suficient de apăsat încât să le spună tuturor celorlalţi bărbaţi din
încăpere că era a lui. Celaena dădu ochii peste cap, deloc
surprinsă.
Şi totuşi, ea surprinse privirea pe care Luca i-o aruncă fetei,
neastâmpărul din ochii lui, care îi provocă un junghi de gelozie. Şi
ea îl privise pe Chaol cu acea expresie. Însă relaţia lor nu fusese
niciodată la fel de lipsită de griji, şi chiar dacă ea nu pusese capăt
lucrurilor, nu avea să fie nicicând aşa. Inelul de pe degetul ei i se
păru dintr-odată greu.
Fulgeră, iar pădurea şi iarba de afară se luminară. Câteva
secunde mai târziu, tunetul lovi pietrele, declanşând câteva ţipete
şi râsete.
Emrys îşi drese vocea şi toate privirile se aţintiră asupra
chipului său ridat. Vatra veche îi lumina părul argintiu, aruncând
umbre prin încăpere.
— Demult, începu Emrys, cu vocea întrepătrunzându-se cu
răpăitul ploii, cu mugetul tunetului şi cu pocniturile focului, când
nu exista niciun rege muritor pe tronul din Wendlyn, zânele încă
se plimbau printre noi. Unele erau bune şi frumoase, altele
predispuse la mici trăsnăi, iar unele erau detestabile şi mai negre
decât cea mai neagră noapte.
Celaena îşi reprimă sentimentele. Acelea erau cuvinte care se
rosteau în faţa vetrelor de mii de ani – se rosteau în bucătării ca
aceasta. Tradiţie.
— De acele zâne rele, continuă Emrys, cuvintele rezonând în
fiecare crăpătură şi crevasă, trebuia să te păzeşti pe drumurile
străvechi sau în codri sau în nopţi ca aceasta, când auzi vântul
murmurându-ţi numele.
— O, nu, nu asta, mormăi Luca, dar n-o spunea cu toată
inima.
Câţiva izbucniră în râs – chiar dacă puţin forţat. Alţii
protestară.
— N-o să mai dorm o săptămână.
Celaena se rezemă de zidul din piatră, înghiţindu-şi mâncarea,
pe măsură ce bătrânul îşi depăna povestea. Pe toată durata, părul
de pe ceafă i se ridică şi văzu fiecare moment îngrozitor al poveştii
la fel de limpede de parcă l-ar fi trăit aievea.
Când Emrys termină povestea, tunetul bubui şi până şl
Celaena tresări, aproape scăpând farfuria goală. Se auziră nişte
râsete prudente, nişte glume şi câteva îmbrânceli blânde. Celaena
se încruntă. Dacă ar fi auzit povestea – despre creaturi malefice
care se delectau cosând piei, despre zdrobitul oaselor şi despre a
fi făcut scrum de fulgere – înainte să călătorească aici cu Rowan,
nu l-ar fi urmat niciodată. Nici într-un milion de ani.
Rowan nu aprinsese niciun foc în timpul călătoriei lor – nu
dorise să atragă atenţia. Atenţia căror creaturi? Nu ştiuse ce era
chestia din gorgan de alaltăieri, iar dacă un nemuritor nu ştia...
Folosea exerciţii de respiraţie pentru a-şi linişti bătăile inimii.
Totuşi, avea să fie norocoasă dacă reuşea să doarmă în acea
noapte.
Cu toate că toată lumea părea să aştepte povestea următoare,
Celaena se ridică. Când se întoarse să plece, se uită din nou la
acea jumătate de uşă deschisă, doar pentru a fi sigură că nu
pândea nimic acolo. Nicio creatură decăzută nu aştepta în ploaie.
În întuneric era doar un şoim mare cu coada albă.
Stătea nemişcat. Dar ochii şoimului – era ceva ciudat în
legătură cu aceştia... Mai văzuse acel şoim şi înainte. O privise
zile în şir pe când lenevea pe acoperişul din Varese, o privise bând
şi furând şi moţăind şi încăierându-se.
Măcar acum ştia care era forma de animal a lui Rowan. Ceea
ce nu ştia era de ce se deranja să asculte acele poveşti.
 Elentyia.
 Din locul în care stătea în faţa vetrei, Emrys îi întinse o mână.
 Poate ai vrea să ne spui o poveste din ţara ta? Ne-ar
face plăcere să ascultăm o poveste, dacă ai vrea să ne faci
onoarea.
Celaena nu-şi luă ochii de la bătrân în timp ce toată lumea se
întoarse spre locul în care ea stătea în întuneric. Nimeni nu-i
oferi vreun cuvânt de încurajare, în afară de Luca:
 Spune-ne!
Dar ea nu avea niciun drept să spună acele poveşti de parcă ar
fi fost ale ei. Şi nu şi le putea aminti corect, aşa cum îi fuseseră
spuse ei la culcare.
Se agăţă de acest gând cât de tare putu, suficient cât să spună
calm:
 Nu, mulţumesc.
Şi se îndepărtă. Nimeni nu o urmă. Nu-i păsa nici cât negru
sub unghie dacă Rowan pusese la cale totul.
Şoaptele se stingeau cu fiecare pas şi numai după ce închise
uşa camerei ei friguroase şi se strecură în pat, scoase un oftat.
Ploaia se opri, norii se risipiră mânaţi de un vânt aspru şi, pe
fereastră, câteva stele licăriră deasupra şirului de copaci.
Nu avea poveşti de spus. Toate legendele din Terrasen erau
pierdute pentru ea şi numai câteva fragmente erau răspândite
printre amintiri asemenea pietrişului.
Îşi trase pătura mai sus şi îşi puse un braţ pavăză la ochi,
pentru a se ascunde de stelele care vegheau pe cerul nopţii.
 CAPITOLUL 18

Din fericire, Dorian nu fu obligat să se ocupe iar de Aedion şi

nu-l prea văzu în afara cinelor oficiale şi a întrunirilor, unde
generalul pretindea că el nici nu exista. Nici pe Chaol nu îl prea
văzuse, ceea ce era o uşurare, dat fiind cât de ciudată fusese
ultima lor discuţie. Însă dimineaţă începuse să se antreneze cu
gărzile. Era la fel de amuzant ca dormitul într-un pat din cuie
incandescente, dar măcar îi oferea o descărcare pentru energia
agitată şi anxietatea care îl hărţuiau zi şi noapte.
Fără a mai vorbi despre toate acele tăieturi, zgârieturi şi luxaţii
care îi ofereau o scuză pentru a se duce în catacombele
vindecătorilor. Sorscha, se pare, pricepuse orarul lui de
antrenament şi uşa ei era mereu deschisă atunci când el sosea.
Nu fusese capabil să nu se mai gândească la ceea ce-i spusese
fata în camera lui sau să nu se întrebe de ce o persoană care
pierduse totul avea să-şi dedice viaţa ajutând familia omului care
îi luase totul. Când ea îi spusese: Deoarece nu avam unde
altundeva să merg... preţ de o secundă nu fusese Sorscha, ci
Celaena, zdrobită de jale, de durere şi de furie, venind în camera
sa deoarece nu avea la cine altcineva să se ducă. El n-avea să ştie
niciodată ce însemna acea pierdere, însă bunătatea Sorschăi faţă
de el – pe care până acum el o răsplătise mişeleşte – îl izbi în cap
ca o piatră.
 Dorian intră în atelierul ei, iar Sorscha îşi ridică privirea de la
masă şi îi surâse, larg şi drăguţ şi... ei bine, nu acesta era motivul
pentru care găsea pretexte de a veni zilnic acolo?
Îşi ridică încheietura, deja înţepenită, care zvâcnea.
 Am căzut rău pe ea, zise în loc de salut.
Ea dădu ocol mesei, lăsându-i lui destul timp pentru a-i
admira silueta longilină, îmbrăcată într-o rochie simplă. Avea
mişcări fluide, gândi el, şi adesea se surprindea minunându-se de
felul în care ea îşi folosea mâinile.
 Nu prea pot să fac mare lucru în legătură cu asta,
spuse ea după ce-i examină încheietura. Însă am un tonic
împotriva durerii – doar pentru a o atenua, şi pot să vă pun
braţul într-o eşarfă, dacă...
 O, zeilor, nu. Fără eşarfă. Gărzile îşi vor aduce mereu
aminte de asta.
Ochii ei scânteiară, doar un pic – aşa cum se întâmpla atunci
când era amuzată şi încerca din răsputeri să nu fie.
Dar dacă nu se punea problema unei eşarfe, atunci nu avea
nicio scuză să se afle acolo şi, cu toate că avea o întrunire stupidă
de consiliu într-o oră şi mai trebuia să se şi îmbăieze... Se ridică.
 La ce lucrezi?
Precaută, ea se îndepărtă cu un pas de el. Întotdeauna făcea
aşa, pentru a păstra zidul ridicat.
 Păi, azi am câteva tonice şi alifii de făcut pentru unii
dintre servitori şi gărzi – pentru a le completa stocurile.
El ştia că nu ar fi trebuit, dar se mişcă pentru a privi peste
umărul ei îngust la masa de lucru, la vase, la fiole şi la pahare. Ea
scoase un mic sunet din gâtlej, iar el îşi înghiţi zâmbetul,
aplecându-se mai tare.
— În mod normal, e o sarcină pentru ucenici, dar azi au fost
foarte ocupaţi şi m-am oferit să preiau câteva dintre treburile lor.
Când era emoţionată, de obicei vorbea aşa. Ceea ce, Dorian
trmarcase cu o oarecare satisfacţie, se întâmpla atunci când se
apropia de ea, şi nu într-un fel rău – dacă ar fi simţit că era cu
adevărat stânjenită, ar fi păstrat distanţa. Era mai degrabă... o
mare emoţie. Îi plăceau emoţiile.
— Însă, continuă ea, încercând să se îndepărteze cu un pas,
pot prepara imediat tonicul dumneavoastră, Înălţimea Voastră.
El îi oferi spaţiul de care avea nevoie în timp ce ea se grăbi spre
masă cu o eficienţă plină de graţie, măsurând pulberi şi strivind
frunze uscate, atât de fermă şi de sigură pe sine... Îşi dădu seama
că o privea lung, atunci când ea vorbi din nou.
— Prietena dumneavoastră... Campionul regelui. E bine?
Misiunea ei în Wendlyn era strict secretă, dar putea să sară
peste asta.
— E plecată pentru a-i face tatălui meu nişte servicii în
următoarele câteva luni. Sper că e bine, cu toate că n-am niciun
dubiu că ea îşi poate purta singură de grijă.
 Dar ogarul ei – e bine?
 Fleetfoot? O, ea e bine. Piciorul i s-a vindecat de
minune.
Acum, ogarul dormea în patul lui, desigur, şi nu-l lăsa în pace,
cerşind resturi şi recompense întruna, dar... era plăcut să aibă
ceva ce aparţinea prietenei lui în timp ce ea era plecată.
 Mulţumită ţie.
O încuviinţare şi tăcerea se lăsă în timp ce ea măsură şi turnă
un lichid care părea verde. El spera din tot sufletul că nu avea să
bea chestia aceea.
 Se spune... zise Sorscha ţinând ochii plecaţi, se
spune că exista acum câteva luni un animal sălbatic care
dădea târcoale pe coridoare – că asta a fost ceea ce i-a ucis
pe oamenii aceia înainte de Yulemas. N-am aflat dacă l-au
prins, dar atunci... căţeluşa prietenei dumneavoastră arăta
de parcă fusese atacată.
Dorian îşi folosi toată voinţa pentru a rămâne liniştit. Aşadar,
ea punea lucrurile cap la cap. Şi nu spusese nimănui.
 Întreabă, Sorscha.
Ea simţi un nod în gât şi mâinile îi tremurară puţin – destul
cât el să vrea să se întindă şi să i le acopere. Dar nu se putea
mişca, nu până ce ea nu vorbi iar.
 Ce-a fost? întrebă ea în şoaptă.
 Vrei răspunsul care să te lase să dormi noaptea sau
pe cel care cu siguranţă nu te va mai lăsa să dormi
niciodată?
Ea ridică privirea spre el, iar el ştiu că voia adevărul. Aşa că
lăsă să-i scape o respiraţie şi spuse:
 Au fost două... creaturi diferite. Campionul tatălui
meu a avut de-a face cu prima. Ea nu ne-a spus nici măcar
 mie şi nici căpitanului până ce nu am înfruntat-o pe cea de-
a doua.
Încă putea auzi răgetul fiinţei în tunel, încă o vedea
năpustindu-se asupra lui Chaol. Încă mai avea coşmaruri despre
asta.
 Restul e învăluit în mister.
Nu era o minciună. Încă mai existau multe pe care nu le ştia.
Şi nu voia să le afle.
 V-a pedepsit Majestatea Sa pentru asta?
O întrebare liniştită, periculoasă.
— Da.
Îi îngheţă sângele gândindu-se Ia asta. Căci, dacă ar fi ştiut,
dacă tatăl său ar fi aflat că Celaena deschisese cumva un portal...
Dorian nu putu să împiedice gheaţa să se răspândească în el.
Sorscha îşi frecă braţele şi aruncă o privire înspre foc. Acesta
continua să ardă cu flacără, dar... Rahat. El trebuia să plece.
Acum. Sorscha spuse:
 Ar omorî-o, nu-i aşa? De aceea nu aţi spus nimic.
Dorian începu încet să dea înapoi, luptând împotriva chestiei
panicate, sălbatice dinlăuntrul său. Nu putea împiedica gheaţa
care se ridica, nici măcar nu ştia de unde venea, dar continuă să
vadă acea creatură în tunele, continuă să audă lătratul îndurerat
al lui Fleetfoot, să-l vadă pe Chaol alergând pentru a se sacrifica,
astfel încât ei să poată scăpa...
Sorscha îşi mângâie lungimea cosiţei sale negre.
— Şi... şi probabil că l-ar omorî şi pe căpitan.
Harul lui magic erupse.

După ce Sorscha fusese obligată să aştepte în biroul înghesuit

timp de douăzeci de minute, în cele din urmă Amithy păşi tăioasă,
cocul ei strâns făcându-i chipul să pară şi mai sever.
 Sorscha, zise ea, aşezându-se la biroul ei,
încruntându-se. Ce să mă fac eu cu tine? Ce exemplu dai tu
ucenicilor?
Sorscha nu-şi ridică din pământ capul. Ştia că fusese lăsată să
aştepte pentru a o nelinişti din pricina a ceea ce făcuse: dărâmase
din greşeală masa de lucru şi distrusese nu doar munca a
nenumărate ore, ba chiar a câtorva zile de muncă, şi numeroase
unelte şi recipiente scumpe.
 Am alunecat... am vărsat nişte ulei şi am uitat să-l
şterg.
Amithy pocni din limbă.
 Curăţenia, Sorscha, este una dintre cele mai de preţ
avuţii ale noastre. Dacă nu-ţi poţi păstra atelierul curat,
cum să avem încredere că poţi avea grijă de pacienţi? De
Înălţimea Sa, care a fost martor la cea mai recentă dovadă
de lipsă de profesionalism din partea ta? Mi-am permis să-i
cer scuze personal şi m-am oferit să veghez asupra îngrijirii
sale ulterioare, însă...
Amithy miji ochii.
 Dânsul a spus că va plăti costurile reparaţiilor – şi că
în continuare i-ar plăcea să-l serveşti.
Sorscha se îmbujoră. Se întâmplase atât de repede.
În timp ce explozia de gheaţă şi de vânt şi de altceva veni spre
ea, ţipătul Sorschăi fusese întrerupt de trântitul uşii. Asta le
salvase probabil vieţile, dar ea nu se gândise decât la cum să nu-i
stea în cale. Aşa că se ghemuise sub masă, ferindu-şi cu mâinile
capul, şi se rugase.
Ar fi putut crede că fusese un curent de aer, s-ar fi simţit ca o
proastă dacă ochii prinţului nu ar fi părut să strălucească în
momentul dinaintea vântului şi a frigului, dacă vasele din sticlă
de pe masă nu s-ar fi spulberat, dacă gheaţa nu ar fi acoperit
podeaua, dacă el n-ar fi rămas acolo, neatins.
Nu era posibil. Prinţul... Se auzise un sunet cumplit,
sugrumat, şi apoi Dorian căzuse în genunchi, uitându-se sub
masă.
 Sorscha! Sorscha.
Ea icnise, incapabilă să-şi găsească cuvintele.
Amithy bătea darabana pe biroul din lemn, cu degetele el
lungi, osoase.
 Iartă-mă dacă am fost lipsită de delicateţe, zise ea,
dar Sorscha ştia că femeii nu-i păsa deloc de maniere. Dar
ţin să-ţi amintesc şi că interacţiunea cu pacienţii, în afara
îndatoririlor noastre, este interzisă.
Nu putea exista niciun alt motiv pentru care prinţul Dorian ar
fi preferat-o pe Sorscha în locul lui Amithy, desigur. Sorscha
continuă să-şi privească mâinile încleştate în poală, încă
împestriţate cu tăieturi de la cioburile mici de sticlă.
 Nu trebuie să-ţi faci griji pentru asta, Amithy.
 Bine. Nu-mi place să-ţi văd poziţia compromisă.
Înălţimea Sa are o anume reputaţie în ceea ce priveşte
femeile.
Un mic surâs infatuat.
Şi la această curte sunt multe femei frumoase. tu nu te numeri
printre ele.
Sorscha dădu aprobator din cap şi înghiţi insulta, aşa cum o
făcea şi o făcuse mereu. Aşa supravieţuise, aşa rămăsese
invizibilă în toţi acei ani.
Îi promisese prinţului în minutele de după explozia sa, atunci
când ea încetase să mai tremure şi îl văzuse. Nu magia, ci panica
din ochii lui, spaima şi durerea. El nu era un duşman care folosea
puteri interzise, ci un tânăr care avea nevoie de ajutor. De
ajutorul ei.
Nu putea întoarce spatele, nu-i putea întoarce lui spatele, nu
putea spune nimănui ceea ce văzuse. Ar fi făcut asta pentru
oricine altcineva.
Îi spusese prinţului pe tonul calm pe care îl rezerva pentru
pacienţii foarte grav răniţi:
— Nu am de gând să spun nimănui. Dar acum mă veţi ajuta
să răstorn masa şi apoi mă veţi ajuta să curăţ asta.
El doar o privise lung. Ea se ridicase, observând tăieturile fine
de pe mâinile sale, care începuseră deja să o usture.
— Nu intenţionez să spun nimănui, repetase ea, apucând un
colţ al mesei.
Fără un cuvânt, el se dusese la celălalt capăt şi o ajutase să
răstoarne masa pe o parte, paharele şi vasele din ceramică
rămase căzând pe podea. Părea să fie un accident, iar Sorscha se
dusese în colţul încăperii pentru a lua o mătură.
— Când deschid uşa asta, îi spusese, calmă şi liniştită în
continuare şi nu prea simţindu-se în apele ei, ne vom preface. Dar
după ziua de azi, după această...
Dorian rămăsese rigid, de parcă ar fi aşteptat lovitura care să-l
doboare.
 După asta, spusese ca, dacă e în regulă pentru
dumneavoastră, vom încerca să găsim modalităţi de a
împiedica asta se mai întâmple. Poate că există vreun tonic
care să o suprime.
 El rămăsese la fel de palid.
 Îmi pare rău, şoptise el, iar ea ştiuse că vorbea serios.
Se dusese la uşă şi îi aruncase un zâmbet.
 Voi începe să caut în seara asta. Dacă găsesc ceva, vă
dau de ştire. Şi poate... nu acum, ci mai târziu... dacă
Înălţimea Voastră are bunăvoinţa, ar putea să-mi spună
câte ceva despre cum de este posibil. Poate îmi este de
ajutor.
Nu-i lăsase răgazul să spună da, dar în schimb deschisese
uşa, se întorsese spre haosul din încăpere şi spusese, ceva mai
tare decât de obicei:
 Îmi pare foarte rău, înălţimea Voastră... era ceva pe
podea şi am alunecat şi...
După aceea, fusese uşor. Băgăcioşii de vindecători sosiseră să
vadă ce se întâmplase şi unul dintre ei alergase la Amithy. Prinţul
plecase, iar Sorschăi i se poruncise să aştepte acolo.
Amithy se sprijini cu antebraţele pe birou.
 Sorscha, înălţimea Sa a fost extraordinar de generos.
Să-ţi fie învăţătură de minte! Eşti norocoasă că nu te-ai
rănit mai tare.
 Am să-i aduc azi o ofrandă Silbei, minţi Sorscha,
mică şi tăcută, şi ieşi.

Chaol se lipi de alcovul întunecat al unei clădiri, ţinându-şl

respiraţia atunci când Aedion se apropie de silueta înveşmântată
în mantie de pe alee. Dintre toate locurile în care se aşteptase ca
Aedion să meargă atunci când se furişase de la propria-i petrecere
de la tavernă, nu se aşteptase să se numere această mahala.
Aedion dăduse un adevărat spectacol făcând pe gazda
generoasă: cumpărase băuturi, îşi salutase oaspeţii, asigurându-
se că toată lumea îl văzuse făcând câte ceva. Şi exact atunci când
nu se uita nimeni, Aedion ieşise pe uşa din faţă, de parcă i-ar fi
fost prea lene să iasă prin uşa ascunsă din spate. Un beţiv care se
clătina, arogant şi nepăsător şi trufaş.
Chaol aproape că se lăsase păcălit. Aproape. Apoi, Aedion o
luase pe următoarea stradă, îşi trăsese gluga peste cap şi pornise
fără să se mai legene.
 Îl urmărise din întuneric cum Aedion părăsea cartierul bogat
şi se plimba printre cocioabe, alegând aleile şi străzile
întortocheate. Ar fi putut trece drept un bărbat bogat, aflat în
căutarea unui anumit soi de femei. Până ce se oprise în faţa unei
clădiri şi silueta cu mantie şi două spade se apropiase de el.
Chaol nu auzi schimbul de cuvinte dintre Aedion şi străin, dar
putu să descifreze suficient de bine tensiunea dintre cei doi. După
o clipă, Aedion îl urmă pe noul venit, nu înainte de a scruta aleea,
acoperişurile, întunericul.
Chaol se ţinu la distanţă. Dacă îl prindea pe Aedion
cumpărând substanţe ilegale, ar fi fost destul pentru a-l face să se
calmeze – să ţină petrecerile la un nivel scăzut şi să controleze
legiunea Bane atunci când avea să sosească.
Chaol se ţinu pe urmele lui, atent la privirile celor pe lângă
care trecea, la fiecare beţiv, orfan şi cerşetor. Pe o stradă uitată de
pe docurile Avery, Aedion şi silueta în mantie se furişară într-o
clădire dărăpănată. Nu era o clădire oarecare, dacă puneau la
socoteală santinelele postate la colţ, la uşă, pe acoperiş, ba care
mişunau chiar şi pe stradă, încercând să se amestece printre
ceilalţi. Nu erau gărzi regale sau soldaţi.
Nu era un loc de unde să cumperi opiacee şi nici plăceri
carnale. El memorase informaţiile pe care le adunase Celaena
despre rebeli şi îi pândise ori de câte ori îl urmărise pe Aedion, dar
fără folos. Celaena pretinsese că ei căutau o cale prin care să-i
înfrângă puterile regelui. Lăsând alte implicaţii deoparte, dacă ar
fi putut afla nu doar cum înăbuşise regele magia, ci, de
asemenea, şi cum să o elibereze înainte de a fi târât înapoi în
Anielle, atunci secretul lui Dorian ar fi putut fi mai puţin exploziv.
Cumva, l-ar fi putut ajuta, iar Chaol avea să-l ajute întotdeauna
pe prietenul său, pe prinţul său.
Nu-şi putu stăpâni un fior pe şira spinării atunci când atinse
Ochiul Elenei şi îşi dădu seama că acea clădire părăsită, cu toate
gărzile ei, duhnea a obiceiuri de-ale rebelilor. Poate că nu era o
simplă coincidenţă faptul că ajunsese aici.
Era atât de concentrat asupra inimii sale care bătea
nebuneşte, încât Chaol nici nu apucă să se întoarcă înainte ca un
pumnal să îl împungă în coaste.
 CAPITOLUL 19

Chaol nu se luptă, deşi ştia că cel mai probabil avea să fie

omorât şi nicidecum să capete răspunsuri. Recunoscu santinelele
după armele uzate şi mişcările lor precise, curgătoare. N-avea să
uite nicicând acele amănunte, nu şi după ce petrecuse o zi ca
prizonierul lor într-un depozit – şi fusese de faţă atunci când
Celaena îi secerase de parcă ar fi fost tulpini de grâu. Ei nu
ştiuseră niciodată că însăşi fosta lor regină venise să-i
măcelărească.
Santinelele îl forţară să se aşeze în genunchi într-o încăpere
goală care mirosea a fân învechit. Chaol îl descoperi pe Aedion,
alături de un bărbat în vârstă, care părea cunoscut, privindu-l
lung. Era cel care o implorase pe Celaena să se oprească în acea
noapte la depozit. Bărbatul nu avea nimic remarcabil; hainele
uzate îi erau obişnuite, trupul slab, dar nu uscat. Alături de el
stătea un tânăr pe care Chaol îl recunoscu după râsul său moale,
răutăcios: garda care îl tachinase atunci când fusese luat
prizonier. Părul brunet, lung până la umeri, atârna în voie în jurul
unui chip care era mai mult crud decât chipeş, în special din
pricina cicatricei care i se întindea de la frunte până la obraz.
Acesta eliberă santinelele cu o mişcare a bărbiei.
— Măi să fie, zise Aedion, învârtindu-se în jurul lui Chaol. Îşi
scosese spada, care sclipea în lumina difuză. Căpitanul Gărzii,
moştenitorul Aniellei şi spion? Oare ţi-a dezvăluit iubita anumite
secrete ale meseriei?
 Atunci când dai petreceri şi îi convingi pe oameni mei
să-şi părăsească posturile, atunci când tu nu eşti prezent la
 acelo petreceri deoarece te furişezi pe străzi, este de datoria
mea să aflu de ce, Aedion.
Tânărul cu faţa acoperită de cicatrice, înarmat cu două spade,
veni mai aproape, dându-i târcoale împreună cu Aedion. Doi
prădători, evaluându-şi captura. Probabil că aveau să se lupte
pentru stârvul lui.
 Ce păcat că al vostru Campion nu e aici să te salveze
de data asta, spuse cel cu faţa brăzdată de cicatrice pe un
ton calm.
 Ce păcat că voi n-aţi fost acolo să-l salvaţi pe Archer
Finn, îi dădu Chaol replica.
Văzu cum îşi dilată nările, iar un licăr de furie apăru în vi
clenii ochi căprui. Tânărul rămase însă tăcut în timp ce bătrâ nul
ridică o mână.
 Regele te-a trimis?
 Am venit din cauza lui, răspunse Chaol, împingând
bărbia înainte. Însă vă căutam pe voi doi, precum şi micul
vostru grup. Amândoi sunteţi în pericol. Indiferent ce ai
crede tu că vrea Aedion, indiferent de ce-ţi oferă el, regele îl
ţine din scurt.
Poate că acel moment de sinceritate avea să-i asigure ceea ce îi
era necesar: încredere şi informaţii.
Însă Aedion râse hămăit.
 Poftim?
Însoţitorii lui se întoarseră spre el, ridicând întrebător din
sprâncene. Chaol aruncă o privire la inelul de pe degetul
generalului. Nu se înşelase. Era identic cu inelele pe care le
purtau regele, Perrington şi ceilalţi.
Aedion surprinse privirea lui Chaol şi se opri din a se învârti în
jurul lui.
Preţ de o clipă, generalul îl privi lung, un licăr de surpriză şi de
amuzament ivindu-se pe chipul lui ars de soare. Apoi, Aedion
toarse ca o pisică:
— Te-ai dovedit a fi cu mult mai interesant decât am crezut
noi, Căpitane.
— Explică-te, Aedion, îi ceru bătrânul calm, dar pe un ton
hotărât.
Aedion zâmbi larg în timp ce-şi scotea inelul negru de pe deget.
— În ziua în care regele mi-a dăruit Spada din Orynth, mi-a
oferit şi un inel. Graţie moştenirii mele, simţurile mele sunt... mai
ascuţite. Mi s-a părut că inelul mirosea ciudat – şi ştiam că numai
un prost ar fi acceptat acest gen de dar de la el. Aşa că am pus să
mi se facă o copie. Pe cel adevărat l-am aruncat în mare. Însă
mereu m-am întrebat ce făcea, rosti el gânditor, aruncând inelul
cu o mână şi prinzându-l cu cealaltă. Aparent, căpitanul ştie. Şi
dezaprobă.
Bărbatul cu două săbii încetă şi el să mai dea târcoale, iar
rânjetul pe care i-l oferi lui Chaol era unul sălbatic.
— Ai dreptate, Aedion, spuse el, fără să-şi desprindă privirile
de la Chaol. El este mai interesant decât pare.
Aedion vârî inelul în buzunar de parcă ar fi fost... de parcă ai fi
fost cu adevărat un fals. Iar Chaol îşi dădu seama că dezvăluise
mai mult decât intenţionase să o facă.
Aedion îşi reîncepu turele, cu bărbatul plin de cicatrice
imitându-i cu graţie mişcările.
— O descătuşare de magie – când n-a mai rămas niciun fel de
magie, cugetă generalul cu voce tare. Şi, cu toate acestea, m-ai
urmărit, crezând că mă aflam sub vraja regelui. Crezând că ai
putea să mă foloseşti pentru a câştiga bunăvoinţa rebelilor?
Fascinant.
Chaol îşi ţinu gura închisă. Deja spusese îndeajuns pentru a
se blestema singur.
Aedion continuă:
 Ăştia doi spun că prietena ta, asasina, era o
simpatizantă a rebelilor. Că ea i-a dat informaţii lui Archer
Finn fără să stea pe gânduri – că le-a permis rebelilor să
iasă pe furiş din oraş atunci când i s-a ordonat să-i omoare.
Ea ţi-a spus despre inelele regelui sau ai descoperit tu
însuţi bârfa asta picantă? Ce anume se petrece în acel palat
de cleştar atunci când regele nu e atent?
Chaol se abţinu să răspundă. Când deveni limpede că refuza
să vorbească, Aedion clătină din cap.
 Ştii cum trebuie să se termine asta, zise Aedion, şi nu
era nimic ironic în spusele lui.
Erau doar calcule făcute cu sânge rece. Adevăratul chip al
Lupului din Nord.
 După cum văd eu lucrurile, ţi-ai semnat singur
condamnarea la moarte atunci când ai decis să mă
urmăreşti, iar acum că ştii atât de multe... Ai două opţiuni,
 Căpitane: te putem tortura până scoatem tot de la tine şi
apoi te omorâm, sau ne poţi spune ce ştii şi te vom cruţa de
suferinţă. Cât mai puţin dureros, pe onoarea mea.
Se opriră din a-i mai da târcoale.
Chaol se mai întâlnise cu moartea de câteva ori în ultimele
luni. Se întâlnise, o văzuse şi avusese de-a face cu ea. Însă
această moarte, fără ca Dorian, mama lui şi Celaena să nu afle
niciodată ce i se întâmplase... Ideea îl dezgusta. Îl înfuria.
Aedion se apropie de locul în care Chaol era în genunchi.
Ar fi putut să-i vină de hac celui cu cicatrice, apoi spera că îi
va putea face faţă lui Aedion – sau cel puţin spera să poată fugi.
Trebuia să lupte, căci era singura cale prin care putea accepta,
îmbrăţişa acest fel de moarte.
Sabia lui Aedion era pregătită – sabia care îi aparţinea Celaenei
după neam şi de drept. Chaol presupusese că era un ucigaş cu
două feţe. Aedion era un trădător. Dar nu pentru Terrasen.
Aedion jucase un joc foarte periculos încă de la veni rea lui aici –
încă de când regatul său se prăbuşise cu zece ani în urmă. Faptul
că îl păcălise pe rege, care crezuse că purtase inelul lui în tot
acest timp – asta era cu adevărat o infor- maţie pe care Aedion ar
fi fost dispus să o păstreze în siguranţă, deşi erau şi alte
informaţii pe care Chaol le-ar fi putut folosi, pentru, pentru a
scăpa cu viaţă de acolo.
Indiferent de cât de zguduită fusese Celaena atunci când
plecase, acum era în siguranţă. Era departe de Adarlan. Însă
Dorian, cu harul lui magic, ameninţarea secretă pe care o re-
piezenta, nu era. Aedion trase aer în piept, pregătindu-se să-l
omoare. Tot ceea ce îi mai rămăsese era să-l protejeze pe Dorian.
Era tot ceea ce contase vreodată cu adevărat. Dacă aceşti rebeli
chiar ştiau ceva – orice – despre magia care ar fi putut ajuta la
eliberarea ei, dacă ar fi putut să-l folosească pe Aedion pentru a
obţine informaţiile...
Era un joc de noroc – cel mai important pe care îl jucase
vreodată. Aedion ridică sabia.
Cu o rugăciune în gând pentru iertare, Chaol îl privi pe Aedion
în ochi.
Aelin trăieşte.

*
 Aedion Ashryver fusese supranumit Lup, general, prinţ,
trădător şi criminal. Şi era toate aceste lucruri şi chiar mai mult.
Mincinos, escroc şi farsor erau preferatele sale în mod deo- sebit –
titlurile pe care numai cei apropiaţi lui le ştiau.
Târfa din Adarlan, aşa îi spuneau cei care nu-l cunoşteau. Era
adevărat – în multe feluri, era adevărat şi lui nu-i păsase, nu cine
ştie ce. Îi permisese să menţină controlul în Nord, să menţină
vărsarea de sânge la un nivel minim. Jumătate dintre cei din
Bane erau rebeli, iar cealaltă jumătate simpatizanţi, astfel încât
multe dintre „bătăliile‖ din Nord fuseseră înscenări, povestea
conţinea cel puţin o înşelăciune şi o exagerare, de vreme ce
cadavrele se ridicau la adăpostul întunericului şi se duceau acasă
la familiile lor. Târfa din Adarlan. Nu-i păsase. Până acum.
Văr – acela fusese cel mai îndrăgit titlu. Văr, neam, protec tor.
Acelea erau numele secrete pe care le adăpostea adânc înăuntrul
său, numele pe care le şoptea în sinea sa atunci când vântul
nordic urla prin munţii Staghorn. Uneori, vântul semăna cu
ţipetele pe care oamenii săi le scoteau când erau conduşi la
eşafod. Alteori, suna ca Aelin – Aelin, cea pe care o iubise, cea
care ar fi trebuit să fie regina lui şi căreia i-ar fi făcut într-o zi
jurământul de sânge.
Aedion stătea pe scândurile putrede ale docului pustiu din
mahala, privind ţintă la Avery. Căpitanul era alături de el,
scuipând sânge în apă din pricina bătăii pe care i-o dăduse Ren
Allsbrock, cel mai nou conspirator al lui Aedion şi, în acelaşi timp,
un alt bărbat sculat din mormânt.
Ren, moştenitor şi Lord de Allsbrock, se antrenase cu Aedion
în copilărie – şi, cândva, fusese rivalul său. În urmă cu zece ani,
Ren şi bunicul lui, Murtaugh, scăpaseră de eşafod datorită unei
diversiuni iniţiate de către părinţii lui Ren, care îi costase viaţa şi
îi lăsase lui Ren cicatricea urâtă de pe faţă. Însă Aedion nu ştiuse
– îi crezuse morţi şi fusese uluit să afle că ei erau grupul secret
rebel pe care îl vânase la sosirea în Rifthold. Auzise zvonurile
potrivit cărora Aelin era în viaţă şi aduna o armată, şi că venise
din Nord pentru a da de capătul problemei şi pentru a-i distruge
pe mincinoşi, preferabil făcându-i bucăţi.
Convocarea regelui constituise o scuză convenabilă. Ren şi
Murthaugh recunoscuseră pe loc că zvonurile fuseseră
împrăştiate de un fost membru al grupului lor de rebeli. Ei nu
avuseseră şi nici nu auziseră vreodată de vreun contact cu
răposata lor regină. Însă întâlnindu-i pe Ren şi pe Murtaugh se
întrebase cine altcineva ar mai fi putut supravieţui. Nu-şi
îngăduise niciodată să spere că Aelin...
Aedion îşi vârî sabia în teaca de lemn şi îşi trecu degetele pline
de cicatrice de-a lungul ei, insistând pe crestături şi pe linii,
fiecare semn o poveste a unei lupte legendare purtate, despre regii
de mult dispăruţi. Sabia era ultima fărâmă de dovadă că odată, în
Nord, existase un regat puternic.
Nu era sabia lui, nu chiar. În acele prime zile pline de sânge şi
de cuceriri, regele din Adarlan smulsese sabia din trupul lui Rhoe
Galathynius, înainte ca acesta să se răcească, şi o adusese în
Rifthold. Şi acolo rămăsese, sabia care ar fi trebuit să îi aparţină
lui Aelin.
Astfel că Aedion luptase ani în şir în acele teatre de război şi pe
acele câmpuri de bătălie, luptase pentru a-şi demonstra
nepreţuita valoare în faţa regelui şi acceptase tot ceea ce i se
făcuse, iar şi iar. Când el şi legiunea Bane câştigaseră prima
bătălie, iar regele îl proclamase Lupul din Nord şi se oferise să-i
facă un hatâr, Aedion ceruse sabia.
Regele pusese solicitarea pe seama unui romantism de
adolescent în vârstă de optsprezece ani, iar Aedion se fălise cu
propria-i glorie până ce toată lumea crezuse că era un trădător,
un ticălos care masacra şi care îşi râdea de sabie prin simpla
atingere a acesteia. Însă recâştigarea săbiei nu-i anulase eşecul.
Cu toate că avea treisprezece ani şi se afla în Orynth, la peste
şaptezeci de kilometri, atunci când Aelin fusese omorâtă pe
proprietatea statului, el ar fi trebuit să împiedice acest fapt.
Fusese trimis în ţara ei la moartea mamei sale pentru a deveni
sabia şi scutul lui Aelin, pentru a sluji la Curtea unde se
presupunea că acea copilă de regi avea să domnească. Aşa că ar fi
trebuit să plece călare atunci când castelul erupsese în urma
veştii că Orlon Galathynius fusese asasinat. Înainte ca oricine să
o poată face, Rhoe, Evalin şi Aelin erau morţi.
Aceasta era amintirea pe care o cărase cu el, amintirea des pre
persoana căreia îi aparţinea sabia şi căreia, când avea să -şi dea
sufletul şi să ajungă pe Lumea Cealaltă, avea, în cele din urmă, să
i-o dea.
Dar acum, sabia, acea povară pe care o acceptase de ani buni,
părea... mai uşoară şi mai ascuţită, mult mai fragilă. Infinit mai
preţioasă. Îi fugise lumea de sub picioare.
 Preţ de o clipă după ce Căpitanul Gărzii rostise acele cuvin te,
nimeni nu mai scosese niciun cuvânt. Aelin trăieşte. Apoi,
Căpitanul spusese că va vorbi doar cu Aedion despre asta.
Ren îl umpluse de sânge cu acea precizie pe care Aedion o
admira în silă, doar pentru a demonstra că ei nu glumeau cu
privire la torturarea lui, însă căpitanul încasase loviturile. Şi. ori
de câte ori Ren lua o pauză, Murtaugh privea dezaprobator, iar
căpitanul repeta acelaşi lucru. După ce deveni limpede că el fie
avea să-i spună lui Aedion, fie avea să moară, îi ceru lui Ren să se
oprească. Moştenitorul din Allsbrock se zbârli, dar Aedion avusese
de-a face cu destui tineri ca el pe câmpurile de luptă. Niciodată
nu-i trebuia prea mult timp pentru a-i aduce pe făgaş. Aedion îl
privi lung, insistent, iar Ren dădu înapoi.
Şi aşa se face că ajunseră aici, Chaol ştergându-şi faţa cu o
bucată de material ruptă din propria-i cămaşă. În ultimele
minute, Aedion ascultase cea mai incredibilă poveste pe care o
auzise vreodată. Povestea Celaenei Sardothien, infama asasină,
care era pregătită de către Arobynn Hamel, povestea decăderii ei
şi a anului petrecut în Endovier şi cum îl încheiase participând la
acea caraghioasă competiţie pentru a deveni campionul regelui.
Povestea lui Aelin, regina lui, ajunsă pe un câmp al morţii, apoi
slujind în casa duşmanului ei.
Aedion îşi încleştă mâinile pe balustradă. Nu putea fi ade-
vărat. Nu după zece ani. Zece ani fără speranţă, fără dovezi.
— Are ochii tăi, îi spuse Chaol, mişcându-şi maxilarul.
Dacă această asasină – o asasină, o zeilor din ceruri – era într-
adevăr Aelin, atunci ea era Campionul regelui. Caz în care
căpitanul era...
— Tu ai trimis-o în Wendlyn, exclamă Aedion cu o voce aspră.
Lacrimile aveau să apară mai târziu. Pe moment, era pustiit.
Gol. Toate minciunile, toate zvonurile, acţiunile şi petrecerile pe
care le dăduse, toate bătăliile, reale sau false, toate cele câteva
vieţi pe care le luase pentru ca alţii să poată trăi... Cum avea să-i
explice ei toate astea? Târfa din Adarlan.
— Nu ştiam cine este. Am considerat doar că va fi mai în
siguranţă acolo pentru ceea ce e.
— Îţi dai seama că n-ai făcut decât să-mi dai un motiv şi mai
bun de a te omorî.
Aedion îşi încleştă maxilarul.
— Îţi dai seama ce risc ţi-ai asumat spunându-mi? Aş putea
lucra a pentru rege – tu credeai că îi sunt supus lui şi nu aveai ca
dovadă decât un zvon. La fel de bine ai fi putut să o omori chiar
tu.
Prostul – un prost, un tâmpit nechibzuit. Însă căpitanul era cel
care deţinea poziţia de putere – nobilul căpitan al regelui atingea
acum cu vârful piciorului linia trădării. Se mi- rase de loialitatea
căpitanului atunci când Ren îi spusese despre implicarea
Campionului regelui în chestiunea rebelilor, dar... la naiba. Aelin.
Aelin era Campionul regelui, Aelin îi ajutase pe rebeli şi îl
spintecase pe Archer Finn. Genunchii începeau să-l lase, dar îşi
reprimă şocul, surpriza, groaza şi licărul de încântare.
 Ştiam că e un risc, spuse căpitanul. Însă oamenii
care au acele inele – ceva se schimbă în privirea lor, un soi
de întunericime care, uneori, se manifestă fizic. De când ai
sosii aici, la tine n-am văzut-o. Şi n-am văzut pe nimeni
care să dea atât de multe petreceri la care să participe doar
câteva minute. Nu ţi-ai fi luat atâtea măsuri de precauţie
pentru a-ţi ascunde întâlnirile dacă ai fi fost supusul
regelui, mai ales că în toată această perioadă legiunea Bane
n-a venit, în pofida asigurărilor tale că vor fi prezenţi aici
foarte curând. Nu se leagă.
Privirea căpitanului o întâlni pe cea a lui Aedion. Poate că nu
era chiar atât de prost, totuşi.
 Cred că ea ar vrea ca tu să ştii.
Căpitanul privi în lungul râului spre mare. Locul duhnea,
Aedion simţise mirosuri şi mai neplăcute şi văzuse lucruri şi mai
urâte în teatrele de război, însă mahalaua din Renaril le întrecea
pe toate. Şi capitala Terrasenului, Orynth, cu turnul său
strălucitor odinioară, rămas acum doar un morman de pietre
albe, murdare, decăzuse la acest nivel de sărăcie şi de disperare.
Dar, poate, într-o bună zi, nu prea îndepărtată...
Aelin trăia. Trăia şi era o ucigaşă, la fel ca el, şi lucra pentru
acelaşi bărbat.
 Prinţul ştie?
Nu fusese niciodată capabil să vorbească cu prinţul fără să-şi
amintească de zilele de dinainte de căderea Terrasenului; nu
putuse să-şi ascundă ura.
 Nu. Nici măcar nu ştie de ce am trimis-o în Wendlyn.
Şl nici că ea este... că amândoi sunteţi... Fae.
Aedion nu avusese nicicând nici măcar o fărâmă din puterea
care clocotea în venele ei, putere care incendiase biblioteci şi
cauzase îngrijorare generală, astfel că se discutase – în lunile
dinainte ca lumea să se ducă naibii – să fie trimisă undeva, astfel
încât să poată să înveţe să o controleze. Surprinsese discuţiile
despre trimiterea ei la diferite academii sau la tutori în ţări
îndepărtate, însă niciodată la mătuşa lor, Maeve, care aştepta ca
un păianjen cu plasa pregătită să vadă ce se întâmpla c u nepoata
ei. Şi, cu toate acestea, ea sfârşise în Wendlyn, la uşa mătuşii ei.
Nici Maeve nu ştiuse niciodată şi nici nu-i păsase cu adevărat
de harurile lui înnăscute. Nu, tot ceea ce avea el erau unele
trăsături fizice ale neamului lor nemuritor: tărie, iuţeală, auz
ascuţit, miros dezvoltat. Asta îl făcea să fie un adversar formidabil
pe câmpul de luptă – şi îi salvase viaţa de multe ori. Îi salvase
sufletul, asta dacă avea dreptate căpitanul în legătură cu acele
inele.
— Se va întoarce? întrebă Aedion calm.
Prima dintre foarte multele întrebări pe care le avea pentru
căpitan, acum că se dovedise a fi mai mult decât un slujitor util al
regelui.
În ochii lui Chaol era destulă agonie cât Aedion să înţeleagă că
o iubea. Să ştie şi să simtă o împunsătură de gelozie, fie şi numai
pentru că el o cunoştea atât de bine.
— Nu ştiu, recunoscu Chaol.
Dacă n-ar fi fost duşmanul lui, Aedion l-ar fi respectat pe
bărbat pentru sacrificiul lui. Însă Aelin trebuia să se întoarcă,
Avea să se întoarcă. Spera doar că întoarcerea sa nu însemna un
drum spre eşafod.
Avea să-şi facă ordine în gândurile cumplite atunci când avea
să fie singur. Strânse cu putere balustrada, luptând cu imboldul
de a pune mai multe întrebări.
Căpitanul îl cântări atunci din priviri de parcă ar fi putut vedea
pe sub toate măştile pe care Aedion le purtase vreodată. Preţ de o
secundă, Aedion luă în calcul varianta de a-şi înfige sabia în
căpitan şi de a-i arunca trupul în Avery, în pofida informaţiilor pe
care le deţinea. Căpitanul aruncă şi el o privire spre sabie, iar
Aedion se întrebă dacă nu se gândea şi el la acelaşi lucru –
regretând decizia de a fi avut încredere în el. Căpitanul ar fi trebuit
să regrete, ar fi trebuit să se blesteme fiindcă fusese un prost.
Aedion întrebă:
 De ce îi urmăreai pe rebeli?
  Am crezut că s-ar putea să deţină informaţii
preţioase.
Trebuiau să fie foarte preţioase, în cazul acesta, dacă el
riscase şi se dăduse în vileag drept trădător pentru a le obţine.
Aedion fusese dispus să-l tortureze pe Căpitan – ba chiar să-l
omoare. Făcuse lucruri şi mai urâte în viaţa lui. Însă să-l
tortureze şi să-l omoare pe iubitul reginei n-avea să dea bine
dacă... atunci când ea avea să se întoarcă. Acum, căpitanul era
cea mai grozavă sursă de informaţii a sa. Voia să ştie mai multe
despre Aelin, despre planurile ei, despre cum era ea şi cum o
putea găsi. Voia să ştie totul. Orice. Mai ales unde stătea
căpitanul acum pe tabla de joc – şi ce ştia căpitanul despre rege.
Aşa că Aedion zise:
 Spune-mi mai multe despre acele inele.
Dar căpitanul scutură din cap.
— Vreau să închei un târg cutine.

CAPITOLUL 20

Ochiul învineţit încă arăta groaznic, dar, în cursul săptămânii

următoare, pe măsură ce Celaena îşi îndeplinea însărcinările la
bucătărie, încercând şi nereuşind să se transforme în compania
lui Rowan şi, în general, evitând pe toată lumea, starea i se
îmbunătăţi. Sosiră ploile lungi de primăvară, iar bucătăria era
plină în fiecare seară, prin urmare Celaena îşi făcu un obicei din a
mânca în întunericul de pe trepte, sosind exact înainte ca
Păstrătorul Poveştilor să înceapă să vorbească.
Păstrătorul Poveştilor – acesta era Emrys, un titlu de onoare
atât printre Fae, cât şi printre oamenii din Wendlyn. Ceea ce
însemna era că atunci când el începea să spună o poveste, te
aşezai şi tăceai din gură. Mai însemna şi că el era o bibliotecă
ambulantă de legende şi mituri ale regatului.
Până atunci, Celaena îi cunoscuse pe cei mai mulţi dintre
locuitorii fortăreţei, fie şi numai în sensul în care asocia numele
cu chipurile. Îi studiase din instinct, pentru a învăţa despre tot
ceea ce o înconjura, despre potenţialii duşmani şi ameninţări. Ştia
că şi ei o studiau, atunci când credeau că nu e atentă. Orice urmă
de regret pe care o simţea pentru că nu se apropia de ei era
înlăturată de faptul că nici ei nu catadicseau să se apropie de ea.
Singura persoană care făcea un efort era Luca, cel care o
asalta pe Celaena cu întrebări în timp ce munceau, sporovăia
întruna despre antrenamentele sale, despre bârfele din fortăreaţă,
despre vreme. Odată, îi vorbise despre altceva într-o dimineaţă,
când ea făcuse un efort colosal pentru a se da jos din pat şi
numai cicatricea din palmă o ajutase să-şi planteze picioarele pe
duşumeaua rece ca gheaţa. Spăla vasele de la micul dejun,
privind ţintă pe fereastră fără a vedea nimic, simţindu-şi
membrele grele, când Luca lăsă o oală în chiuvelâ şi îi spuse
încetişor:
— Mult timp n-am putut să vorbesc despre ce mi s-a întâmplat
înainte să vin aici. Au existat zile în care n-am putut vorbesc
deloc. Nici să mă dau jos din pat n-am putut. Dar dacă... când
simţi nevoia să vorbeşti...
Îl redusese la tăcere cu o privire lungă. De atunci, el nu mai
adusese vorba despre asta.
Din fericire, Emrys îi lăsa spaţiu. Mult spaţiu, mai ales atunci
când Malakai venea în timpul micului dejun pentru a se asigura
că Celaena nu făcuse vreo belea. De obicei, ea evita să se uite la
celelalte cupluri din fortăreaţă, dar aici, unde nu putea să se
îndepărteze... ura apropierea lor, felul în care ochii lui Malakai se
luminau de fiecare dată când îl vedea. Ura asta atât de tare, încât
se sufoca.
 Nu-l întrebase niciodată pe Rowan de ce venea şi el să asculte
poveştile lui Emrys. În ceea ce-i privea, în afara antrenamentului
nu existau unul pentru celălalt.
Antrenament era un mod generos de a descrie ceea ce făceau,
de vreme ce ea nu ducea nimic la bun sfârşit. Nu se transformase
nici măcar o dată. El mârâia, rânjea superior şi sâsâia, dar ea n-o
putea face. În fiecare zi, de fiecare dată când Rowan dispărea
pentru câteva clipe, ea încerca, dar... nimic. Rowan ameninţa s-o
târască înapoi la gorgane, căci se părea că era singurul loc care
declanşa un răspuns, dar el renunţă – spre surprinderea ei –
atunci când ea îi spuse că şi-ar tăia singură beregata înainte de a
intra din nou în acel loc. Aşa că se blestemau reciproc, stăteau
într-o tăcere meditativă între ruinele templului şi, din când în
când, aveau acele partide de urlat fără cuvinte. Dacă era într-o
stare de spirit deosebit de proastă, el o obliga să taie lemne –
buştean după buştean, până ce de-abia mai putea să ridice
toporul, iar mâinile i se acopereau de băşici. Dacă ea avea de
gând să fie supărată pe toată lumea, zicea el, dacă intenţiona să-l
facă să-şi piardă timpul neschimbându-se, atunci putea, la fel de
bine, să se facă utilă în vreun fel.
Toată această aşteptare... pentru ea. Pentru transformarea
care o făcea să se cutremure numai gândindu-se la ea.
Era opta zi de când ajunsese acolo, după ce frecase oale şi tigăi
până ce nu mai putea de durere de spate, când Celaena se opri la
jumătatea drumului spre coama deja familiară a dealului.
— Am o rugăminte.
Ea nu i se adresa niciodată, decât dacă era nevoie – de cele
mai multe ori pentru a-l blestema. Însă acum îi zise:
— Vreau să te văd pe tine transformându-te.
Urmă o clipire a acelor ochi verzi placizi.
— Tu nu te bucuri de privilegiul de a da ordine.
— Arată-mi cum o faci.
Amintirile ei de Fae în Terrasen erau înceţoşate, de parcă
cineva i-ar fi vărsat ulei peste ele. Nu-şi amintea să-l fi văzut pe
vreunul dintre ei transformându-se, unde le dispăreau
veşmintele, cât de iute era... El o fixă cu privirea, părând să
spună: Doar de data asta, şi apoi...
Un licăr de lumină, o clipocire de culoare şi un şoim fâlfâi din
aripi, îndreptându-se spre cea mai apropiată ramură. Se aşeză pe
aceasta, clămpănind din cioc. Ea scrută terenul aco- perit de
muşchi. Nici urmă de veşminte sau de arme. Îi luase doar câteva
secunde.
El slobozi un ţipăt de luptă şi se năpusti cu ghearele
îndreptate spre ochii ei. Ea sări în spatele copacului exact atunci
când se petrecu o altă fulgerare, apoi un alt tremur de culoare,
apoi el apăru îmbrăcat şi înarmat, mârâindu-i în faţă.
 E rândul tău.
Ea refuză să-i ofere satisfacţia de a o vedea tremurând Era...
incredibil. Incredibil să vezi transformarea.
 Unde îţi dispar hainele?
 Undeva, între. Nu-mi pasă în mod deosebit.
Avea ochii lipsiţi de bucurie, morţi. Avea senzaţia că şi ea arăta
la fel zilele acelea. Ştia că aşa arătase în noaptea în care Chaol o
surprinsese spintecându-l pe Archer în tunel. Ce anume îl lăsase
pe Rowan atât de lipsit de suflet?
El îşi dezveli dinţii, însă ea nu se supuse. La fortăreaţă, îi
urmărise din priviri pe războinicii semi-Fae, iar aceştia mârâiau şi
îşi dezveleau dinţii din orice. Nu erau acei indivizi diafani, gentili,
pe care îi zugrăveau legendele, pe care ea şi-i amintea vag din
Terrasen. Nu se ţineau de mâini dansând în jurul pomului de
armindeni, cu flori în păr. Erau prădători cei mai mulţi dintre ei.
Unele dintre femeile dominante erau la fel de agresive, înclinate să
mârâie atunci când erau provocate sau le era foame. Se gândi că
s-ar fi acomodat printre ei, dacă şi-ar fi dat silinţa.
Continuând să-i susţină privirea fixă a lui Rowan, Celaena îşi
domoli respiraţia. Îşi închipui nişte degete fantomatice
întinzându-se şi extrăgând forma ei de Fae. Îşi imagină o undă de
culoare şi lumină. Se împinse să iasă din carcasa ei muritoare.
Dar... nimic.
 Uneori mă întreb dacă asta nu e o pedeapsă pentru
tine, rosti ea printre dinţi. Dar ce ai fi putut să faci de ai
scos-o din sărite pe Majestatea Sa Nemuritoare?
 Nu folosi tonul ăsta atunci când vorbeşti despre ea!
— O, pot să folosesc orice ton vreau eu. Iar tu poţi să mă
tachinezi şi să mârâi la mine şi să mă obligi să tai lemne toată
ziua, însă fără să-mi smulgi limba, nu poţi să...
Mai iute decât fulgerul, el întinse mâna, iar ea se sufocă,
tresărind atunci când el îi prinse limba între degete. Ea muşcă,
tare, dar el nu-i dădu drumul.
 — Ia mai zi o dată, toarse el.
Celacna se sufocă în timp ce el continua să o ciupească de
limbă, şi vru să-i ia pumnalele, simultan pocnindu-l cu
genunchiul între picioare, dar el se împinse în ea, un zid de
muşchi tari şi mai multe sute de ani de antrenamente letale
prinzând-o ca într-o capcană, cu spatele lipit de un copac. Prin
comparaţie, ea era o glumă – o glumă –, iar limba ei...
Îi dădu drumul, iar ea icni, nemaiavând aer. Îl blestemă,
făcându-l în fel şi chip, şi scuipă la picioarele lui. Şi atunci, el o
muşcă.
Ea ţipă în timp ce caninii lui îi perforară locul dintre gât şi
umăr, un gest primitiv de agresiune – o muşcătură atât de
polemică şi de revendicativă, încât fu prea uluită să se mai poată
mişca. O ţintuise de copac şi o ţinea nemişcată, caninii
pătrunzându-i adânc, sângele curgându-i pe cămaşă. Ţintuită, ca
orice fiinţă debilă. Însă ea asta devenise, nu-i aşa? Nefolositoare,
jalnică.
Ea mârâi, mai mult animal decât fiinţă conştientă. Şi împinse.
Rowan făcu un pas înapoi, dinţii sfâşiindu-i pielea când ea îl
lovi în piept. Celaena nu simţi durerea, nu-i păsă de sânge sau de
fulgerarea de lumină.
Nu, ea voia să-i sfâşie beregata – să i-o sfâşie cu caninii
alungiţi pe care şi-i dezveli în faţa lui în timp ce-şi desăvârşea
transformarea şi scotea un răget.
 CAPITOLUL 21
Rowan rânji.
 Aşa, da.
Avea sânge – sângele ei – pe dinţi, gură şi bărbie. Iar acei ochi
străluciră atunci când el îi scuipă sângele pe pământ. Probabil că,
pentru el, ea avea gust de canal.
Ea auzi un ţipăt în urechi şi Celaena se aruncă asupra lui. Se
aruncă, apoi se opri, în timp ce studia lumea cu o claritate
uluitoare, o mirosea, o gusta şi o inspira ca pe cel mai bun vin. În
numele zeilor, acest loc, acest regat mirosea divin, mirosea ca...
Se transformase.
Ea gâfâi, cu toate că plămânii îi spuneau că nu mai respira
scurt şi că acest trup nu mai avea nevoie de atâtea respiraţii.
Simţea o gâdilătură pe gât – încet, pielea ei începea să se prindă.
În această formă se vindeca mai rapid. Datorită harului magic...
Respiră. Respiră.
Era acolo ridicându-se, un foc mistuitor pârâindu-i în vene, în
buricele degetelor, pădurea din jurul lor fiind mult mai învăpăiată,
şi atunci...
Ea se împinse înapoi. Luă frica şi o folosi ca pe un berbece
înăuntrul ei, împotriva puterii, împingând-o în jos, în jos.
Rowan se apropie de ea.
 Las-o să iasă. Nu i te împotrivi.
Un puls bătea alături de al ei, prinzând-o, mirosind a zăpadă şi
a pin. Puterea lui Rowan, care o tachina pe a ei. Nu ca focul ei, ci
un har de gheaţă şi vânt. Un şoc îngheţat la cotul ei o făcu să
cadă cu spatele lipit de copac. Harul magic o muşca de un de
obraz. Harul magic o ataca.
Foccul mistuitor explodă într-un zid de flăcări albastre,
repezindu-se spre Rowan, mistuind copacii, luna, pe ea însăşi,
pănă ce...
Dispăru, absorbit în neant, cu tot cu aerul pe care ea îl
respira.
Celaena căzu în genunchi. În timp ce se apuca de gât de parcă
ar fi putut să şi-l despice pentru a respira, în faţa ochilor îi
apărură cizmele lui Rowan. El îi scosese aerul din ea – sufocase
focul. Deţinea o mare putere, un control fantastic. Maeve nu-i
dăduse un instructor cu abilităţi similare – în schimb, îi trimisese
pe cineva cu o putere capabilă să îi stingă focul, cineva pe care nu
l-ar fi deranjat să o facă dacă ea ar fi devenit o ameninţare.
Cu un şuierat, aerul se repezi la vale în gâtul ei. Ea îl înghiţi
icnind, cu lăcomie, de-abia înregistrând agonia în timp ce se
transforma la loc în forma ei muritoare, lumea devenind iar tăcută
şi mohorâtă.
— Iubitul tău ştie ce eşti?
O întrebare rece.
Ea îşi ridică fruntea, fără să-i pese cum aflase el.
— Ştie tot.
Nu era întru totul adevărat.
Ochii lui scăpărară – din pricina cărei emoţii, ea nu-şi putea da
scama.
— Nu te voi muşca din nou, zise el, iar ea se întrebă ce anume
gustase el în sângele ei.
Ea mârâi, însă sunetul fu mut. Fără colţi.
 Chiar dacă e singurul mod de a mă face să mă
transform!
El porni să urce în sus pe coamă.
 Nu muşti femeia altor bărbaţi.
Ea mai mult auzi decât simţi cum ceva moare în glasul ei
atunci când îi spuse:
 Nu suntem... împreună. Nu mai suntem. Am renunţat
la el înainte de a veni aici.
El privi peste umăr.
 De ce?
Plat, plictisit. Dar, totuşi, puţin curios.
Ce-i păsa ei dacă el afla? Îşi strânse mâna pumn în poală,
încheieturile degetelor albindu-i-se. De fiecare dată când se uita
la inel şi îl atingea prinzându-i strălucirea, acesta săpa un gol în
ea.
Ar fi trebuit să-şi scoată afurisenia aia. Dar ştia că n-avea s-o
facă, fie şi numai din pricina acelei agonii aproape constante pe
care o merita.
 Deoarece el e mai în siguranţă dacă mă găseşte
rsepingătoare, aşa cum mă găseşti şi tu.
 Măcar ai învăţat o lecţie.
Când ea îşi înălţă capul, el zise:
 Oamenii pe care îi iubeşti sunt arme pe care ei le voi
folosi împotriva ta.
Ea nu voia să-şi amintească cum fusese folosită Nehemia cum
se folosise ea însăşi – împotriva ei, pentru a forţa o reacţie. Voia
să pretindă că nu începea să uite cum arăta Nehemia.
 Transformă-te iar, îi ordonă Rowan, ridicându-şi
bărbia în direcţia ei.
 De data asta, încearcă să...
Ea tocmai uita cum arăta Nehemia. Nuanţa ochilor ei, curbura
buzelor, mirosul ei. Râsul ei. Răgetul din mintea Celaenei se
stinse, redus la tăcere de acea nimicnicie familiară.
Nu lăsa să se stingă acea lumină.
Dar Celaena nu ştia cum să o oprească. Singura persoană
căreia i-ar fi putut spune, care ar fi putut înţelege... Era îngropată
într-un mormânt neîmpodobit, departe de pământul încălzit de
soare pe care îl iubise.
Rowan o apucă de umeri.
— Mă asculţi?
Ea îl privi plictisită, cu toate că el îşi înfipsese degetele în
pielea ei.
— De ce nu mă muşti iar?
— De ce să nu-ţi aplic pedeapsa pe care o meriţi?
El părea pornit să o facă, aşa că ea clipi.
— Dacă vreodată ridici un bici asupra mea, te voi jupui de viu.
El îi dădu drumul şi porni în jurul luminişului, un animal de
pradă evaluându-şi victima.
— Dacă nu te transformi din nou, săptămâna viitoare vei
lucra tură dublă la bucătărie.
— Bine.
Măcar munca la bucătărie avea rezultate cuantificabile. Cel
puţin la bucătărie ştia cum stăteau lucrurile şi ştia ce făcea. Însă
această... promisiune pe care o făcuse, târgul pe care îl încheiase
cu Maeve... Fusese o proastă.
 Rowan se opri din mers.
— Eşti inutilă.
— Spune-mi ceva ce nu ştiu.
El continuă:
— Probabil că ai fi fost mult mai de folos lumii dacă, de fapt,
ai fi murit acum zece ani.
Ea îl privi sec în ochi şi îi spuse:
 Plec.

Rowan n-o opri atunci când ea se întoarse la fortăreaţă şi

împachetă. Totul dură un minut, căci nu-şi desfăcuse bagajul şi
nu mai avea arme. Se gândi că ar fi putut să facă fortăreaţa
bucăţi pentru a afla unde le pitise Rowan sau să le fure de la
semi-Fae, însă ambele operaţii necesitau timp şi ar fi avut parte
de mai multă atenţie decât îşi dorea. Nu vorbi cu nimeni în timp
ce ieşea.
Avea să găsească o altă cale de a afla despre cheile Wyrd,
despre cum să-l distrugă pe regele din Adarlan şi cum să elibereze
Eyllwe. Dacă o ţinea tot aşa, ea nu urma să mai aibă înlăuntrul ei
nicio putere de a lupta.
Reţinuse cărările pe care veniseră, dar când o luă pe pantelle
acoperite de copaci, se bizui mai mult pe soarele ascuns de nori
pentru a se orienta. Avea să întreprindă călătoria înapoi, să
găsească mâncare pe drum şi să se gândească la altceva. Fusese
de la bun început o misiune eşuată. Măcar nu fusese întârziată
prea mult – cu toate că acum trebuia să se grăbească şi să
găsească mai iute răspunsurile de care avea nevoie şi...
 Asta faci? Fugi când lucrurile devin dificile?
Rowan stătea în picioare între doi copaci drept în calea ei. Fără
îndoială zburase până acolo.
Ea se strecură pe lângă el simţindu-şi picioarele dureroase de
la mersul pe jos.
 Ai scăpat de obligaţia de a mă antrena, aşa că nu mai
am nimic să-ţi spun, iar tu nu mai ai nimic să-mi spui. Fă-
ne amândurora o favoare şi du-te naibii.
Un mârâit.
 Ai fost nevoită să lupţi vreodată în viaţa ta pentru
ceva?
 Ea slobozi un râs profund, amar, şi porni mai repede, cotind
spre vest, fără a-i păsa de direcţie, ci dorind mai degrabă să se
îndepărteze de el. El se ţinu însă lesne după ea, picioarele lui
lungi şi musculoase devorând terenul plin de muşchi.
— Cu fiecare pas pe care îl faci, dovedeşti că am dreptate.
— Nu-mi pasă.
— Nu ştiu ce vrei de la Maeve – ce răspunsuri cauţi, dar tu...
— Nu ştii ce vreau de la ea?
Fu mai mult un strigăt, decât o întrebare.
— Ce părere ai de salvarea lumii de regele din Adarlan?
— De ce să te deranjezi? Poate că lumea nu merită să fie
salvată. Şi ea ştia ce voia el să spună. Acei ochi lipsiţi de viaţă
spuneau mai multe decât ar fi crezut.
— Deoarece am făcut o promisiune. I-am promis prietenei mele
că voi trăi pentru a vedea regatul ei eliberat.
Îşi îndesă palmele pline de cicatrice în faţa lui.
— Am făcut un legământ care nu poate fi încălcat. Iar tu şi
Maeve – ticăloşi blestemaţi de zei – staţi în calea mea. Îşi reluă
coborârea. El o urmă.
— Cum rămâne cu poporul tău? Cum rămâne cu regatul tău?
— Îi este mai bine fără mine, întocmai cum ai zis.
Când mârâi, tatuajul lui începu să se încreţească.
— Aşadar, ai salva altă ţară, dar nu pe a ta. De ce nu poate
prietena ta să-şi salveze singură regatul?
— Pentru că e moartă!
Ea urlă ultimul cuvânt atât de tare, încât o ustură gâtul.
— Pentru că e moartă, iar eu am rămas cu viaţa asta de
nimic!
El abia catadicsi să o privească, afişând aceeaşi linişte
animalică. Când ea porni, el nu o mai urmă.
Celaena pierduse socoteala distanţei pe care o parcursese sau
în ce direcţie călătorea. Nici nu-i prea păsa. Nu mai rostise
cuvintele – e moartă – din ziua în care Nehemia fusese luată de
lângă ea. Era moartă, iar Celaenei îi era dor de ea.
Noaptea se lăsă mai devreme din cauza norilor, temperatura
scăzând brusc în timp ce tunetul bubuia în depărtare. Mergând,
îşi meşteri nişte arme: găsi o piatră ascuţită şi ciopli crengi pe
care le transformă în suliţe rudimentare; pe cea mal lungă o folosi
drept baston de mers şi, cu toate că erau mai mult nişte ţepe, ea
îşi spuse că cele două mai scurte erau pumnale. Erau mai bune
decât nimic.
Fiecare pas era mai greu decât ultimul, iar ei îi mai rămăsese
destul simţ de conservare pentru a începe să caute un loc în care
să-şi petreacă noaptea. Era aproape întuneric atunci când găsi un
loc decent: o peşteră nu prea adâncă săpată în partea laterală a
unei lespezi de granit.
Adună iute destule lemne pentru un foc şi sesiză ironia
situaţiei. Dacă ar fi avut cât de cât control asupra harului el
magic... Îşi reprimă gândul chiar înainte de a-l termina. Nu mai
făcuse un foc de mulţi ani, aşa că avu nevoie de câteva încercări,
dar reuşi chiar când tună deasupra micii peşteri şi cerurile se
deschiseră.
Îi era foame şi, din fericire, găsi câteva mere la fundul sacului
ei, împreună cu nişte teggya veche din Varese, care încă era
comestibilă, chiar dacă greu de mestecat. După ce mâncă atât cât
putu să suporte, îşi trase mantia în jurul ei şi se cuibări într-o
parte a peşterii.
Nu-i scăpară ochişorii care străluceau, pândind printre rugii
de mure, de după bolovani şi copaci. Niciunul nu o mai deranjase
din acea primă seară şi nici nu veniseră mai aproape. Nici
instinctele ei denaturate, după cum le simţea în ultimele
săptămâni, nu indicară vreo alarmă. Nu-i dojeni şi nici nu prea îi
băgă în seamă.
Locul era aproape confortabil cu focul şi ploaia care răpăia –
nu ca în camera ei friguroasă. Deşi era epuizată, îşi simţea capul
oarecum limpede. Începea din nou să fie ea însăşi, cu armele ei
improvizate. Făcuse o alegere înţeleaptă când plecase. Fă ceea ce
trebuie să faci, îi spusese Elena. Ei bine, fusese nevoită să plece
înainte ca Rowan să o sfâşie în atâtea bucăţi, încât n-ar mai fi
avut niciodată şansa să se adune laolaltă.
Mâine avea să pornească la drum. Localizase ceea ce părea a fi
drumul stricat, uitat, pe care l-ar fi putut urma în josul dealului.
Atâta timp cât continua să meargă spre câmpie, îşi putea găsi
drumul înapoi spre coastă. Avea să încropească un nou plan în
timp ce mergea.
Era bine că plecase.
Oboseala o lovi atât de crunt, încât după ce se întinse lângă foc
adormi în câteva secunde, cu o mână încleştată pe suliţă.
Probabil că ar fi moţăit până în zori dacă din pricina unei tăceri
subite nu s-ar fi trezit cu o smucitură.
 CAPITOLUL 22

Focul Celaenei trosnea în continuare, ploaia răpăind dincolo de

gura peşterii, dar în pădure se lăsase tăcerea. Ochişorii care o
priveau dispăruseră.
Se ridică în picioare, cu suliţa într-o mână şi cu ţepuşa în
cealaltă, şi se strecură spre intrarea îngustă a peşterii. Din pricina
ploii şi a focului, nu reuşea să-şi dea seama de nimic, însă i se
zburlise părul de pe tot corpul şi o duhoare tot mai puternică se
infiltra, venind dinspre pădure. Mirosea a piele şi hoit. Altfel faţă
de ceea ce simţise la gorgane. Mai veche şi aducând mai tare a
pământ şi... mai hămesită.
Deodată, focul păru cel mai prostesc lucru pe care îl făcuse
vreodată.
Fără focuri. Aceasta fusese singura regulă a lui Rowan în
timpul călătoriei spre fortăreaţă. Şi se ţinuseră departe de
drumuri – ocolindu-le cu desăvârşire pe cele uitate, năpădite de
buruieni. Cele asemănătoare cărării pe care o ochise în apropiere.
Liniştea se adânci.
Se furişă în pădurea îmbibată de ploaie, împiedicându-se şi
dizlocând cu degetele de la picioare rădăcini şi pietre, în timp ce
ochii i se adaptau la întuneric. Continuă însă să meargă înainte –
îndepărtându-se de vechea cărare.
Ajunse atât de departe, încât peştera era acum doar ceva mai
mult de o luminiţă pe versantul de deasupra, un licăr de lumină
învăluind copacii. Ca un afurisit de far. Îşi poziţionă mai bine
suliţa şi ţepuşa, fiind pe punctul de a-şi continua drumul, când
fulgeră.
În faţa peşterii ei pândeau trei siluete înalte, cu membre lungi
şi subţiri.
Cu toate că stăteau în două picioare ca oamenii, ea ştia că nu
erau fiinţe umane. Nici Fae nu erau.
Într-o tăcere perfectă, mai făcu un pas, apoi altul. Ei căutau în
continuare la intrarea peşterii, mai înalţi decât oamenii, nici
bărbaţi şi nici femei.
Vârcolacii stau la pândă, o avertizase Rowan în prima zi de
antrenament, căutând piei de om pentru a le duce înapoi în
peşterile lor. Ea fusese prea năucită ca să întrebe sau să-i pese.
Însă acum... acum, acea nepăsare, acea copleşitoare trăire avea
să o omoare. Să o jupoaie.
Wendlyn. Tărâmul coşmarurilor aievea, acolo unde legendele
cutreieră pământul. În pofida anilor în care învăţase să se
furişeze, percepea fiecare pas ca pe o pocnitură, fiecare respiraţie
părea asurzitoare.
Tunetul mugi, iar ea se folosi de zgomot pentru a face câţiva
paşi. Se opri în dosul unui alt copac, respirând cât de încet putea,
şi se uită atentă, pentru a supraveghea colina din spatele ei.
Fulgeră iarăşi.
Cele trei siluete dispăruseră, însă acum era învăluită de
mirosul rânced de piele. Piei de om.
Examină copacul după care se pitise. Trunchiul era prea
alunecos de la muşchi şi de la ploaie pentru a se căţăra, iar
ramurile prea sus. Nici ceilalţi copaci nu erau mai buni. Şi la ce
bun să fi fost înţepenită într-un copac, în miezul unei furtuni cu
descărcări electrice?
Ţâşni spre următorul copac, evitând cu atenţie toate beţele şi
frunzele, blestemându-şi tăcută lentoarea pasului şi... La naiba
cu toate! O zbughi la fugă, simţind sub picioare pământul
alunecos acoperit de muşchi. Desluşea copacii, unele pietre mai
mari, însă panta era abruptă. Se ţinu pe picioare, chiar dacă în
urma ei pocneau tufişurile, alergând din ce în ce mai repede.
În timp ce fugea ca vântul la vale pe panta povârnită, disperată
să ajungă pe teren ferm, nu îndrăznea să-şi ia ochii de la copaci şi
pietre. Poate că teritoriul lor de vânătoare se sfârşea pe undeva –
poate că ar fi putut să-i întreacă, fugind până în zori. Coti spre
est, continuând să coboare, şi se apucă de un trunchi de copac
pentru a-şi face vânt, aproape pierzându-şi echilibrul în timp ce
se izbi de ceva dur şi rigid.
Despică aerul cu suliţa – numai pentru a fi prinsă de două
mâini masive.
Încheieturile ei pulsau în agonie pe măsură ce degetele o
strângeau suficient de puternic cât să nu poată să-şi înfigă arma
în agresorul ei. Se răsuci, ridicând un picior pentru a-şi lovi
atacatorul, şi surprinse un licăr al unor colţi... Ba nu, nu colţi.
Dinţi.
Însă nici vorbă de piei cusute. Numai un păr de argint,
strălucind de la ploaie.
Rowan o trase spre el, împingând-o spre ceea ce părea a fi un
copac scorburos.
Ea continuă să gâfâie fără zgomot, însă respiraţia nu-i deveni
mai lesnicioasă atunci când Rowan o apucă de umeri şi îşi lipi
gura de urechea ei. Paşii zgomotoşi încetară.
 Ai să asculţi fiecare cuvinţel pe care ţi-l voi spune.
Vocea lui Rowan era mai blândă decât ploaia de afară.
 Altminteri, ai să mori în noaptea asta. Pricepi?
Ea încuviinţă cu o mişcare a capului. El îi dădu drumul doar
pentru a-şi scoate sabia şi o bardă care arăta periculos.
 Supravieţuirea ta depinde în întregime de tine.
Mirosul se înteţi din nou.
— Trebuie să te transformi acum. Altminteri, încetineala ta de
murilor te va ucide.
Ea încremeni, dar apoi se întinse, pipăind după un fir de
putere. Nu găsi nimic. Trebuia să existe un declic, un loc
înlăuntrul ei de unde să o poată comanda... Un sunet pătrunzător
de piatră pe metal răsună prin ploaie. Apoi altul. Şi încă unul. Îşi
ascuţeau cuţitele.
— Harul tău magic...
— Ei nu respiră, aşa că nu au nevoie de aer. Gheaţa i-ar
încetini, însă nu i-ar opri. Vântul meu deja îndepărtează mirosul
nostru de ei, însă nu pentru mult timp. Aelin, transformă-te!
Aelin. Nu era un test, nici un truc complicat. Vârcolacii nu
aveau nevoie de aer.
Tatuajul lui Rowan străluci atunci când fulgerul lumină
spaţiul în care se aflau.
Într-o clipă va trebui să fugim. Forma pe care o iei atunci când
o vom face ne va determina soarta. Aşa că respiră şi transformă-te!
 Cu toate că instinctul se împotrivea, ea închise ochii. Inspiră o
dată. Apoi, încă o dată. Plămânii i se deschiseră, plini de aerul
rece, dulce, iar ea se întrebă dacă Rowan o ajuta şi cu asta.
O ajuta. Şi era dispus să întâmpine o soartă îngrozitoare
pentru ca ea să rămână în viaţă. N-o lăsase singură. Nu fusese
singură.
Se auzi un blestem înăbuşit şi Rowan se izbi de ea, de parcă ar
fi vrut s-o ocrotească cu trupul lui. Nu, nu s-o ocrotească. Să o
acopere, să acopere licărul de lumină.
Ea de-abia simţi durerea – fie şi pentru că în clipa în care
simţurile ei de Fae îşi intrară în rol, ea trebui să-şi ducă o mână
la gură pentru a nu vomita. O, zeilor, izul lor era mai rău decât al
oricărui cadavru cu care avusese de-a face!
Acum îi auzea cu delicatele ei urechi ascuţite, ascultând
fiecare pas pe care îl făceau când tustrei îşi croiau sistematic
drumul în josul colinei. Vorbeau cu glasuri ciudate, grave
masculine şi feminine în acelaşi timp, toate vorace.
 Acum sunt doi, sâsâi unul dintre ei.
Ea nu voia să ştie ce putere îşi exercita forţa pentru a le
permite să vorbească în absenţa aerului.
 Un mascul Fae i s-a alăturat femeii. Îl vreau –
miroase a furtuni şi a oţel.
Celaena se sufocă pe măsură ce izul îi pătrundea în gâtlej,
 Pe femeie o luăm cu noi – zorile sunt prea aproape.
Apoi, vom putea să o jupuim pe îndelete.
Rowan se îndepărtă uşor de ea şi spuse tăcut, fără a fi nevoie
să fie lângă ea pentru a fi auzit, în timp ce examina pădurea:
 La cinci sute de metri înspre răsărit se află un râu la
baza unei stânci mari.
N-o privi în timp ce-i întindea două pumnale lungi, iar ea nu-i
mulţumi atunci când dădu drumul armelor improvizate şi apucă
plăselele din fildeş.
 Când spun fugi, ai să fugi ca vântul. Calcă pe unde
calc cu şi sub niciun motiv să nu te întorci. Dacă ne
despărţim, aleargă drept înainte – vei auzi râul.
Ordin după ordin – un comandant pe câmpul de luptă, ferm şi
letal. Privi de după copac. Izul era acum copleşitor, învăluindu-i
din toate părţile.
 Dacă te prind, nu-i poţi omorî – nu cu o armă de
 muritor. Cea mai bună opţiune este să lupţi până ce te poţi
elibera pentru a fugi. Ai înţeles?
Ea încuviinţă. Din nou, îi era greu să respire, iar ploaia era
acum torenţială.
 La semnalul meu, zise Rowan, adulmecând şi auzind
lucruri care scăpau chiar şi simţurilor ei mai ascuţite. Fii
gata...
Luă poziţia de alergat, iar Rowan făcu acelaşi lucru.
— Ieşiţi, ieşiţi, sâsâi unul dintre ei – atât de aproape, încât ar
fi pulul să fie în scorbură cu ei.
În tufişurile dinspre apus se auzi un freamăt, de parcă doi
oameni ar fi alergat. Pe loc, duhoarea vârcolacilor scăzu în
intensitate atunci când ei o luară la goană după crengile care se
frângeau şi frunzele pe care vântul lui Rowan le trimitea în
direcţia opusă.
— Acum, sâsâi Rowan, şi o zbughiră din copac.
Celaena fugi – sau încercă s-o facă. Chiar şi cu vederea mai
ascuţită, tufele şi pietrele se dovediră a fi un obstacol. Rowan fugi
înspre tumultul râului, umflat de la ploile de primăvară, pasul lui
fiind mai lent decât s-ar fi aşteptat ea, dar... dar el încetinea
pentru ea. Trupul Fae era diferit, iar ea se adapta greşit şi...
Alunecă, însă o mână o prinse de cot, nelăsând-o să cadă.
— Mai repede, fu tot ceea ce îi spuse el şi, de îndată ce ea îşi
găsi echilibrul, el o luă înainte, ţâşnind printre copaci ca o pumă.
Dură numai un minut până ce forţa izului o lovi din nou, iar
trosnetul tufişurilor se auzi tot mai aproape. Nu-şi lua ochii de la
Rowan şi de la luminişul din faţă – capătul şirului de copaci. Nu
mai era mult până acolo unde puteau să sară şi...
Un al patrulea vârcolac sări din locul în care probabil că
stătuse ascuns la pândă în tufe. Se repezi la Rowan, cu o licărire
de membre lungi, tari ca pielea tăbăcită, brăzdate de cicatrice. Nu,
nu cicatrice – cusături. Cusături care ţineau laolaltă diferitele piei.
Ea ţipă atunci când vârcolacul făcu saltul neaşteptat, însă
Rowan nu şovăi niciun pas în timp ce se feri şi se răsuci cu o
viteză inumană, tăind cu sabia şi spintecând fără milă cu barda.
În acelaşi moment, braţul vârcolacului fu tăiat, iar capul
desprins de trup.Ea s-ar fi putut minuna de felul în care el se
mişca, de felul în care ucidea, însă Rowan nu se opri din alergat,
astfel înrcât Celaena fugi după el, aruncând o singură privire la
cadavrul pe care războinicul Fae îl zdrobise.
 Bucăţi împrăştiate de piele pe frunzele ude, asemenea veş
mintelor lepădate, dar care încă se contractau şi foşneau – de
parcă ar fi aşteptat pe cineva care să vină să le coasă înapoi una
de cealaltă.
Ea fugi şi mai repede, Rowan continuând să alerge în salturi în
faţa ei.
Vârcolacii se apropiau din spate, răgând de furie. Apoi, tăcură
până ce...
 Crezi că râul vă poate salva? întrebă unul dintre ei,
gâfâind, lăsând să-i scape un râs care o zgârie până la oase.
Credeţi că dacă ne udăm, ne pierdem forma? Femeie, port
aceste piei de peşte încă de când în lume erau doar o mână
de oameni.
Atunci ea avu o viziune a haosului care aştepta în acel râu o
lovitură uşoară şi un semi-înec şi ameţeală – şi ceva care o trăgea
în jos, tot mai jos, spre fundul liniştit.
 Rowan, rosti ea în şoaptă, dar el deja dispăruse,
trupul lui masiv alergând ca fulgerul, drept spre marginea
stâncii, cu salturi puternice.
Nu exista nicio modalitate de a opri urmărirea din spatele lor.
Vârcolacii aveau de gând să sară cu ei. Şi, odată ajunşi în apă, nu
aveau să poată face nimic pentru a-i omorî, nicio armă umană pe
care s-o poată folosi.
Înlăuntrul ei se deschise o fântână, vastă, de neoprit şi
groaznică. Rowan pretinsese că nicio armă umană nu-i putea
ucide. Dar cele ale nemuritorilor?
Celaena trecu printre copaci, sprintând spre lespedea de piatră
proeminentă din granit, în timp ce-şi proiecta puterea în picioare,
plămâni, braţe şi sări.
Când plonjă, se răsuci pentru a fi cu faţa la stâncă şi spre ei.
Ei nu erau nimic altceva decât trei trupuri slabe sărind în noaptea
ploioasă, urlând cu o anticipată plăcere primitivă, triumfătoare.
— T'ransformă-te! fu unicul avertisment pe care ea i-l dădu lui
Rowan.
Urmă o fulgerare de lumină care îi dădu de ştire că el
ascultase.
Apoi, ea sfâşie totul din acea fântână dinlăuntrul ei, o rupse cu
ambele mâini şi cu toată inima ei înfuriată, lipsită de speranţe.
Căzând, cu părul biciuindu-i chipul, Celaena îşi întinse
mâinile spre vârcolaci.
 — Surpriză, sâsâi ea.
Lurnea erupse într-un foc albastru, mistuitor.

Celaena tremura pe malul râului, de frig, de epuizare şi de

groază. Îngrozită de vârcolaci – şi îngrozită de ceea ce făcuse.
Cu veşmintele uscate datorită transformării, Rowan stătea în
picioare la câţiva metri de ea, ţinând sub observaţie stâncile
fumegânde din amonte. Ea îi incinerase pe vârcolaci. Aceştia nu
avuseseră nici măcar răgazul să ţipe.
Se lăsă pe vine, cuprinzându-se cu braţele. Pădurea ardea pe
ambele maluri ale râului – o întindere pe care nu avea curajul să
o măsoare. Puterea ei era o armă. Un alt fel de armă faţă de
cuţite, săgeţi sau mâinile ei. Un blestem.
Avu nevoie de mai multe încercări, dar în cele din urmă vorbi:
— Poţi să-l stingi?
— Ai putea chiar tu, dacă ai încerca.
Când ea nu-i răspunse, el zise:
— Aproape c-am terminat.
Într-o clipă, flăcările aflate cel mai aproape de stânci se
stinseră. Cât lucrase el oare pentru a le înăbuşi?
 Nu vrem ca focurile tale să atragă şi altceva.
Ea s-ar fi putut deranja să-i răspundă la împunsătură, dar era
prea obosită şi înfrigurată. Ploaia umplea lumea şi, pentru o
vreme, domni tăcerea.
 De ce este atât de vitală transformarea mea? întrebă
într-un sfârşit.
 Deoarece te îngrozeşte, îi răspunse el. Primul pas spre
a învăţa să-ţi controlezi puterea este să o stăpâneşti. Fără
control, cu o izbucnire ca asta, ai putea, cu uşurinţă, să te
arzi.
 Ce vrei să spui?
O altă privire furtunoasă.
 Când îţi accesezi puterea, ce simţi?
Ea se gândi.
 O fântână, răspunse ea. Îmi simt harul magic ca pe o
fântână
 I-ai simţit fundul?
  Există un fund?
Ea se rugă să existe.
 Toate harurile magice au un fund – un punct de
descărcare. Pentru cei cu haruri mai slabe, e uşor de secat
şi uşor de reumplut. Ei îşi pot accesa cea mai mare parte a
puterii odată. Pentru cei cu haruri mai puternice, poate
dura însă ore pentru a ajunge la fund, pentru a-şi invoca
toate puterile la intensitate maximă.
 Ţie cât îţi ia?
 O zi întreagă.
Ea sări.
 Înainte de o bătălie ne luăm răgazul necesar, astfel
încât atunci când mergem pe câmpul de luptă suntem în
deplinătatea puterilor. Poţi să faci şi alte lucruri în acelaşi
timp, însă o parte din tine este acolo, în profunzime,
scoţând şi mai mult, şi mal mult, până ce atingi fundul.
— Şi când îl scoţi pe tot, acesta pur şi simplu se eliberează în
valuri uriaşe?
— Dacă vreau eu. Îl pot elibera în mici izbucniri şi să continui
a.şa o vreme. Dar poate fi greu să-l reţii. Uneori, oamenii nu
disting prietenii de duşmani atunci când mânuiesc atât de mult
har magic.
Când ea, în urmă cu câteva luni, îşi trăsese puterea de cealaltă
parte a portalului, resimţise acea lipsă a controlului –
conştientizase că era cât pe ce să-l rănească şi pe Chaol, aşa cum
îl rănise pe demonul pe care îl înfruntase.
— Cât îţi ia să te recuperezi?
— Zile. O săptămână, însă depinde de cum am folosit puterea
şi dacă am secătuit şi ultimul strop. Unii fac greşeala de a încerca
să ia mai mult înainte de a fi gata sau de a ţine prea mult şi, fie
îşi ard minţile, fie că ard totul în jurul lor. Tremuratul tău nu e
numai de la râu, să ştii. E felul în care trupul tău îţi spune să n-o
faci iar.
— Din pricina fierului din sângele nostru care se luptă cu
magia?
— Aşa încearcă uneori duşmanii să lupte împotriva noastră
dacă nu au har magic – îmbracă totul în fier.
Probabil că el o văzu când ridică din sprâncene, căci adăugă:
— Am fost prins o dată. În timpul unei campanii în est, într-
un regat care nu mai există. M-au încătuşat în fiare din cap până
în picioare pentru a mă împiedica să-i sufoc.
Ea scoase un fluierat grav.
— Ai fost torturat?
— Două săptămâni m-au ţinut pe mesele lor de tortură înainte
ca oamenii mei să mă salveze.
Îşi desfăcu platoşa pentru antebraţ şi îşi suflecă mâneca de pe
braţul drept, lăsând la vedere o cicatrice groasă, urâtă, care îi
înconjura antebraţul şi cotul.
 Mi-au spintecat braţul bucăţică cu bucăţică, apoi mi-
au scos oasele aici şi...
 Văd foarte bine ce s-a întâmplat şi ştiu exact cum se
face, zise ea, simţind stomacul strângându-i-se.
Nu pentru că văzuse cicatricea, ci... din cauza lui Sam. Sam
fusese legat de o masă, despicat şi frânt de unul dintre cei mal
sadici ucigaşi pe care îi cunoscuse vreodată.
 Tu ai fost, întrebă Rowan calm, dar lipsit de blândeţe,
sau altcineva?
 Am ajuns prea târziu. N-a supravieţuit.
Din nou se lăsă tăcerea, iar ea se blestemă pentru că fusese o
proastă şi îi spusese. Dar apoi zise, cu o voce răguşită:
 Îţi mulţumesc pentru că m-ai salvat.
O uşoară ridicare din umeri, o mişcare vagă. De parcă
recunoştinţa ei ar fi fost şi mai greu de îndurat decât ura şi
reticenţa ei.
 Sunt legat de regina mea printr-un jurământ de
sânge de nedesfăcut, aşa că n-am avut altă opţiune decât
să mă asigur că n-aveai să mori.
În venele ei se instală puţin din acea greutate de mai înainte.
 Dar, continuă el, n-aş fi lăsat pe nimeni să aibă o
asemenea soartă în mâinile vârcolacilor.
 Un avertisment ar fi fost de folos.
 Am spus că bântuie ţinutul – încă de acum câteva
săptămâni. Însă, chiar şi dacă te-aş fi prevenit azi, ai fi
refuzat să mă asculţi.
Era adevărat. Ea tremură din nou, de data aceasta atât de
violent, încât trupul i se transformă înapoi, o străfulgerare de
lumină şi de durere. Dacă crezuse că îi este frig în trupul ei de
Fae, era nimic prin comparaţie cu frigul pe care îl simţi odată
transformată din nou în fiinţă umană.
— Care a fost declanşatorul atunci când te-ai transformat mai
devreme? o întrebă el, de parcă acel moment ar fi fost o păsuire
faţă de lumea reală, în care furtuna de gheaţă şi curgerea
intermitentă a râului le înăbuşea vorbele pentru a nu fi auzite de
zei.
— Ea îşi frecă braţele, disperată să găsească un strop de
căldură.
— N-a fost nimic.
Tăcerea lui cerea informaţii contra informaţii – un târg cinstit.
Ea oftă.
— Hai să spunem că au fost frica, necesitatea şi instinctul de
supravieţuire, impresionant de adânc înrădăcinat.
— Nu ţi-ai pierdut controlul imediat după transformare. Când,
în cele din urmă, ţi-ai folosit harul magic, veşmintele tale nu au
ars; şi nici părul. Iar pumnalele nu s-au topit.
De parcă abia atunci şi-ar fi amintit că încă le avea, el i le luă.
Avea dreptate. Harul magic n-o copleşise în momentul în care
ea se transformase. Până şi în explozia care se întinsese în toate
direcţiile, ea deţinuse destul control încât să se apere pe sine.
Niciun singur fir de păr nu-i luase foc.
— De ce a fost altfel de data asta? insistă el.
— Deoarece n-am vrut ca tu să mori salvându-mă pe mine,
reunoscu ea.
— Te-ai fi transformat pentru a te salva pe tine?
— Părerea ta despre mine este mai mult sau mai puţin aceeaşi
cu a mea, aşa că ştii răspunsul.
El rămase tăcut o vreme, iar ea se întrebă dacă el punea
lucrurile cap la cap.
— Nu pleci, spuse Rowan, într-un sfârşit, cu braţele
încrucişate. N-ai să scapi de turele duble de la bucătărie, dar nu
pleci.
— De ce?
El îşi desfăcu mantia.
— Fiindcă aşa spun eu, de aia.
Ar fi putut să-i spună că era cel mai afurisit motiv pe care îl
auzise ea vreodată şi că era un ticălos arogant, dacă nu i-ar fi
aruncat mantia lui – uscată şi caldă. Apoi, el lăsă să-i cadă în
poală şi jacheta.
Când el se întoarse şi porni înapoi spre fortăreaţă, ea îl urmă.
 CAPITOLUL 23

În ultima săptămână, pentru Manon şi clanul Cioc-negru nu

se schimbaseră prea multe. Continuau să zboare zilnic pentru a
stăpâni balaurii şi reuşeau să evite un război deschis în sala de
mese de două ori pe zi. Moştenitoarea Picioare-galbene încerca, ori
de câte ori putea, să o enerveze pe Manon, însă Manon nu-i
acorda mai multă atenţie decât ar fi acordat unui ţânţar care i-ar
fi bâzâit deasupra capului.
Totul se schimbă în ziua selecţiei, atunci când moştenitoa- rele
şi sabaturile lor îşi alegeau animalele pe care aveau să le încalece.
Patruzeci şi două de vrăjitoare se înghesuiau în jurul gropii de
antrenament din Colţul Nordic, trei sabaturi plus trei Matroane.
Îngrijitorii se repeziră sub platforma de vizionare, pregătindu-se.
Balaurii aveau să fie aduşi unul câte unul şi, folosind alte bestii
drept momeli, aveau să-şi demonstreze calităţile. Asemenea
celorlalte vrăjitoare, Manon se furişase zilnic pe la cuşti. Încă îl
voia pe Titus.
Îl voia era o sintagmă mortală. Titus era al ei. Şi dacă se
ajungea la asta, i-ar fi scos maţele oricărei vrăjitoare ar fi
provocat-o. În acea dimineaţă îşi ascuţise unghiile în aşteptarea
evenimentului. Toate Cele Treisprezece o făcuseră.
Totuşi, revendicările aveau să fie tranşate într-o manieră
civilizată. Dacă un animal era revendicat de mai multe dintre ele
cele trei Matroane aveau să tragă la sorţi. Când venea vorba de
Titus, Manon ştia precis cine îl râvnea: Iskra şi Petrah,
moştenitoarele Picioare-galbene şi Sânge-albastru. Le văzuse pe
amândouă privindu-l cu ochi lacomi. Dacă Manon le-ar fi stat în
cale, s-ar fi luptat pentru el în zona de antrenament. Îi sugerase
asta bunicii ei, însă i se spusese că nu era nevoie să se certe între
ele mai mult decât ar fi fost necesar. Urmau să decidă prin tragere
la sorţi.
Asta nu-i căzuse bine lui Manon, care stătea în dreptul
deschizăturii platformei, flancată de Asterin. Nervozitatea ei se
intensifică atunci când poarta grea se ridică în fundul gropii,
Bestia momeală era deja înlănţuită de peretele pătat de sânge, un
balaur defect, plin de cicatrici, pe jumătate cât masculii, cu aripile
strânse. De pe platformă se vedea că spinii veninoşi din coadă îi
fuseseră înlăturaţi pentru a-l împiedica să se apere împotriva
nepreţuiţilor balauri de călărit.
Momeala îşi lăsă capul în jos în timp ce poarta scârţâi
deschizându-se şi primul balaur fu prezentat, ţinut în lanţuri de
bărbaţi cu feţe foarte palide. Aceştia ţâşniră înapoi imediat ce
bestia fu adusă, ferindu-se de coada lui mortală şi închizând
poarta în urma lor.
Manon respiră uşurată. Nu era Titus, ci unul dintre masculii
de mărime medie.
 Trei santinele făcură un pas în faţă pentru a-l revendica, însă
Matroana Sânge-albastru, Cresseida, ridică o mână.
— Haideţi, mai întâi, să-l vedem în acţiune.
Unul dintre bărbaţi fluieră strident. Balaurul se repezi la
momeală.
Dinţi şi solzi şi gheare, atât de iute şi de brutal, încât până şi
Manon îşi ţinu respiraţia. Înlănţuită cum era, momeala n-avu
nicio şansă şi fu ţintuită în mai puţin de o secundă, fălcile masive
ţinându-i gâtul în jos. O comandă, un fluierat, şi balaurul avea
să-l rupă.
Bărbatul scoase însă un fluierat într-o notă joasă, iar balaurul
dădu înapoi. Un alt fluierat şi el se aşeză pe coadă. Încă două
santinele ieşiră în faţă. Erau cinci în cursă. Cresseida ridică un
buchet de crenguţe spre competitoare.
Îi fu atribuit unei santinele Sânge-albastru, care le zâmbi
celorlalte, apoi balaurului, care era condus înapoi în tunel. Bestia
momeală, care sângera într-o parte, făcu un efort şi se trase în
întunericul de la perete, în aşteptarea următorului atac.
Unul după altul, balaurii fură scoşi, atacând cu o forţă
extraordinară şi cu repeziciune. Şi unul după altul, santinelele îi
revendicară. Nu şi pe Titus, nu încă. Ea avea senzaţia că
Matroanele puseseră asta la cale ca pe un fel de test – să vadă cât
de bine puteau moştenitoarele lor să se controleze în timp ce
aşteptau cele mai bune animale de încălecat, să vadă care se
putea abţine cel mai mult. Manon stătea cu un ochi la balauri şi
cu altul la moştenitoare, care, la rându-le, o priveau în timp ce
balaurii erau prezentaţi.
Şi totuşi, prima femelă enormă o îndemnă pe Petrah,
moştenitoarea Sânge-albastru, să facă un pas înainte. Femela era
cam de mărimea lui Titus şi sfârşi prin a muşca o bucată din
coasta momelii înainte ca antrenorii să poată să o opreaccă.
Sălbatică, imprevizibilă, letală. Magnifică.
Nimeni nu o provocă pe moştenitoarea Sânge-albastru. Mama
lui Petrah se mulţumi să dea afirmativ din cap, de parcă ar fi ştiut
deja ce animal îşi doriseră.
Asterin alesese deja cel mai feroce balaur dotat cu sistem de
camuflaj, o femelă cu ochi isteţi. Verişoara ei fusese întotdeauna
bună la iscodit şi, după o discuţie lungă cu Manon şi cu restul
santinelelor, hotărâseră că Asterin avea să-şi continue rolul
printre noile îndatoriri ale Celor Treisprezece.
 Aşa că atunci când femela de culoare albastru-deschis fu
adusă, Asterin o revendică, ochii acesteia promiţând atâta
brutalitate pură oricui i-ar fi stat în cale, încât, practic, îi
străluceau. Nimeni nu îndrăzni să o provoace.
Manon privea intrarea în tunel când simţi mirosul de smirnă şi
rozmarin al moştenitoarei Sânge-albastru alături de ea. Asterin
mârâi un avertisment slab.
 Îl aştepţi pe Titus, nu-i aşa? murmură Petrah, care
stătea şi ea cu ochii aţintiţi pe intrarea în tunel.
 Şi ce dacă? o întrebă Manon.
 Aş prefera să fie al tău, decât al Iskrăi.
Chipul senin al vrăjitoarei nu putea fi citit.
 Şi eu la fel.
Nu era sigură ce anume, dar discuţia însemna ceva.
Era clar, dacă erau văzute stând liniştite de vorbă, însemna
ceva pentru toate cele prezente. În special pentru Iskra, care veni
în partea cealaltă a lui Manon.
 Deja complotaţi?
Moştenitoarea Sânge-albastru ridică bărbia.
 Cred că ar fi nemaipomenit dacă Manon l-ar încăleca
pe Titus.
Paşi pe nisip, gândi Manon. Oare ce-i spusese Matroana
Sânge-albastru lui Petrah despre ea? Ce scheme clocea?
Gura Iskrăi se schimonosi într-o jumătate de zâmbet.
 Vom vedea ce are de spus Mama cu trei chipuri.
Manon ar fi putut să-i răspundă ceva, dar chiar atunci Titus
apăru, tropăind.
Aşa cum se întâmplase de fiecare dată, ea rămase fără
respiraţie văzându-i mărimea şi răutatea. Bărbaţii de-abia reuşiră
să se retragă pe poartă, împleticindu-se, înainte ca Titus să se
răsucească, plesnind din coadă în direcţia lor. Ei reuşiseră să-l
încalece numai de câteva ori, aşa i se spusese. Şi totuşi, sub
călăreţul potrivit, el se domolea de tot.
Titus nu aşteptă fluieratul înainte de a se îndrepta spre bestia
momeală, lovind cu coada sa ţepoasă. Bestia înlănţuită se feri cu
o iuţeală surprinzătoare, de parcă ar fi simţit atacul masculului,
iar coada lui Titus se înfipse în piatră.
Bietrele sfărâmate se prăvăliră peste bestia momeală şi, în
timp ce aceasta dădea înapoi de frică, Titus lovi din nou. Şi din
nou.
Înlănţuită de perete, bestia nu putea să facă nimic. Bărbatul
fluieră, dar Titus stărui. Se deplasa cu o graţie fluidă şi o cruzime
neîmblânzită.
Bestia momeală scheună, iar Manon ar fi putut să jure că
moştenitoarea Sânge-albastru tresări. Ea nu mai auzise niciodată
strigătul de durere al vreunui balaur, şi totuşi, în timp ce Titus se
lăsă pe vine, ea văzu unde lovise – drept în mijloculrănii pe care
bestia o avea într-o parte.
Părea că Titus ştie unde să lovească pentru a provoca o agonic
mai mare. Ea ştia că era inteligent, dar cât de inteligent era?
Bărbatul fluieră din nou, şi se auzi un bici. Titus continuă să se
mişte în faţa momelii, gândindu-se cum avea să lovească. Nu
pentru că ar fi rămas în pană de strategie. Nu, voia să savureze
lovitura. Să tachineze.
Un fior de încântare o străbătu pe Manon pe şira spinării.
Dacă ar fi călărit un animal ca Titus, dacă şi-ar fi sfâşiat
duşmanii cu el...
— Dacă îl vrei atât de tare, şopti Iskra, iar Manon îşi dădu
seama că ea încă stătea alături de ea, acum la numai un pas
distanţă, de ce nu te duci să-l iei?
Înainte însă ca Manon să se poată mişca – înainte ca oricine să
o poată face, deoarece erau cu toţii fermecaţi de acel animal
superb – în spate i se înfipseră gheare din fier.
Ţipătul lui Asterin umplu peştera, însă Manon cădea, plonjând
de la treisprezece metri în groapa de piatră. Se răsuci, izbindu-se
de o lespede mică, sfărâmicioasă, care ieşea din perete. Aceasta îi
încetini căderea şi îi salvă viaţa, dar ea continuă să cadă până
ce...
Se izbi de pământ, luxându-şi glezna. De deasupra se auziră
ţipete, însă Manon nu privi în sus. Dacă ar fi făcut-o, ar fi văzut-o
pe Asterin punând-o la pământ pe Iskra, cu dinţii şi ghearele
scoase. Ar fi văzut-o pe bunica ei dând ordinul ca nimeni să nu
sară în groapă.
Însă Manon nu se uita la ele.
Titus se întorcea spre ea.
Balaurul stătea între ea şi poartă, unde bărbaţii se mişcau
grăbiţi încoace şi încolo, de parcă ar fi încercat să se hotărască
dacă ar trebui să rişte să o salveze sau să aştepte până ce avea să
devină un stârv.
 Titus plesnea din coadă înainte şi înapoi, ţintuind-o cu ochii
lui negri. Manon îşi scoase sabia Spintecă-Vânt. Prin comparaţie
cu dimensiunea balaurului, nu era decât un pumnal. Trebuia să
încerce să ajungă la poartă.
Îl fixă şi ea cu privirea. Titus se aşeză pe vine, pregătindu-se să
atace. Ştia unde era poarta şi ce însemna pentru ea. Prada lui.
Nu călăreaţa sau stăpâna, ci prada.
Vrăjitoarele tăcuseră. Bărbaţii de la poartă şi de pe platformele
superioare tăcuseră.
Manon îşi învârti sabia. Titus atacă.
Ea fu nevoită să se rostogolească pentru a scăpa de gura lui şi,
într-o secundă, se ridică, sprintând disperată spre poartă. Glezna
îi zvâcnea, iar ea şchiopăta, reprimându-şi ţipătul de durere. Titus
se întoarse, iute ca un izvor primăvăratic pe versantul muntelui,
în timp ce ea mergea iute spre poartă, şi o lovi cu coada.
Manon avu destulă minte pentru a se roti şi a evita ţepii
veninoşi, dar primi în coaste marginea superioară a cozii şi zbură
prin aer, sabia fiindu-i smulsă din strânsoare. Se lovi de pământ,
lângă peretele opus, şi alunecă, zgâriindu-şi faţa de piietre.
Împleticindu-se, cu o durere cumplită în coaste încercă să se
ridice în capul oaselor, şi să măsoare distanţa dintre ea, sabie şi
Titus.
Titus şovăia însă, ridicând privirea dincolo de ea, deasupra ei,
spre...
Întunericul o învălui. Uitase de bestia momeală. Creatura
înlănţuită în spatele ei, atât de aproape, încât simţea duhoarea de
stârv din respiraţia lui.
Privirea fixă a lui Titus era o comandă pentru momeală să stea
jos. Să-l lase să o mănânce pe Manon.
Manon îndrăzni să arunce o privire peste umăr, spre sabia din
întuneric, aflată foarte aproape de animalul înlănţuit. Ar fi putut
să rişte, dacă bestia n-ar fi fost acolo, dacă n-ar fi privit-o fără
nicio expresie, dacă nu s-ar fi uitat la ea de parcă ar fi lost...
Nu o pradă.
Titus mârâi din nou un avertisment teritorial spre bestie, atât
de tare, încât ea îl simţi până în măduva oaselor. În schimb,
momeala, aşa pipernicită cum era, o privea insistent cu un soi de
furie şi hotărâre. Emoţie, i-ar fi putut ea spune. Foame, dar nu de
ea.
Nu, ea îşi dădu seama că bestia îşi ridicase privirea spre Titus,
lăsând să-i scape un mârâit grav drept răspuns. Acel sunet nu
era câtuşi de puţin supus. Bestia voia să sară la Titus.
Erau aliaţi. Chiar dacă numai pentru un moment.
Din nou, Manon simţi fluxul şi refluxul din lume, acel curent
invizibil pe care unii îl numeau Soartă, iar alţii îl numeau braţul
Zeiţei cu Trei Chipuri. Titus scoase un ultim răget ameninţător.
Manon se răsuci, ridicându-se în picioare, şi fugi.
Fiecare pas o făcea să vadă stele verzi, iar pământul se scutură
când Titus porni în viteză după ea, dispus să treacă şi prin bestie
pentru a o ucide, dacă ar fi fost necesar.
Manon îşi recuperă sabia şi o roti, lovind cu ea lanţul gros şi
ruginit, folosindu-se de ultima fărâmă de putere care îi mai
rămăsese.
Spintecă-Vânt, aşa îi spuneau săbiei ei. De acum, aveau să-i
spună Spintecă-Fier. Lanţul plesni atunci când Titus sări asupra
ei.
Titus nu văzuse balaurul venind şi în ochii lui se citi ceva
asemănător şocului atunci când bestia momeală îl atacă şi se
rostogoliră împreună.
Titus era de două ori cât ea şi nu era rănit, dar Manon nu
aşteptă să vadă rezultatul înainte s-o ia la goană spre tunel, acolo
unde bărbaţii ridicau în grabă poarta.
Apoi, se auziră un bum! şi un murmur şocat, iar Manon
îndrăzni să arunce o privire la timp să vadă balaurii despărţin du-
se cu un salt, şi bestia lovind iar.
Lovitura acelei cozi pline de cicatrici, nefolositoare, fu atât de
puternică, încât capul lui Titus se lovi de pământ.
În timp ce Titus se ridică în picioare, bestia momeală mimă un
atac al cozii şi îi dădu cu ghearele o lovitură puternică, iar Titus
urlă de durere.
Manon încremeni, la nici cinci metri de poartă.
Balaurii îşi dădeau târcoale unul altuia, cu aripile zgâriind
pământul. Ar fi trebuit să fie o glumă. Şi totuşi, bestia momeală
refuza să renunţe, în pofida şchiopătatului, în pofida cicatricelor
şi a sângelui.
Titus sări drept la beregată, fără vreun mârâit de avertizare.
Coada bestiei îl lovi pe Titus în cap. Titus dădu înapoi
împleticindu-se, dar apoi atacă, pocnind din fălci şi din coadă
Odată ce acei ţepi intrau în carnea bestiei, avea să se termine.
Bestia momeală se feri, pocnindu-i coada lui Titus cu propria-i
coadă, însă nu scăpă de fălcile care îl prinseră de gât.
Gata. Trebuia să se termine.
Bestia momeală se zvârcoli, dar nu se putu elibera. Manon ştia
că ar fi trebuit să fugă. Ceilalţi strigau. Se născuse fără
compasiune, milă sau bunătate. Nu-i păsa care dintre ei trăia sau
murea, atâta timp cât ea scăpa. Acel curent continua însă să
curgă spre luptă, nu îndepărtându-se de aceasta. Şi îi datora
bestiei viaţa.
Aşa că Manon făcu cel mai prostesc lucru pe care îl făcuse în
lunga şi mizerabila ei viaţă.
Alergă spre Titus şi o ridică pe Spintecă-Vânt deasupra cozii
sale. Îi tăie coada cu tot cu os, iar Titus scoase un răget,
eliberându-şi prada. O atacă folosindu-şi ciotul cozii, iar Manon
încasă lovitura drept în stomac, rămânând fără aer înainte să
atingă pământul. Când se ridică, văzu saltul final care puse capăt
luptei.
Cu beregata expusă din pricina răgetului de durere, Titus un
avu nicio şansă atunci când balaurul momeală se năpusti şi îşi
incleştă fălcile pe gâtul său puternic.
Titus avu o ultimă zvârcolire, o ultimă încercare de a se
elibera. Bestia îl ţinea cu fermitate, de parcă ar fi aşteptat asta
săptămâni, luni sau ani. Strânse şi îi smulse capul, luând cu el
beregata lui Titus.
Se aşternu tăcerea, de parcă întreaga lume s-ar fi oprit atunci
când trupul lui Titus se prăbuşi la pământ, sângele ţâşnind
pretutindeni.
Manon rămase complet nemişcată. Încet, balaurul ridică ochii
de la hoit, cu sângele lui Titus picurându-i din bot. Privirile li se
întâlniră.
Oamenii ţipau la ea să fugă, iar poarta scârţâi deschizându-se,
însă Manon se uita ţintă în acei ochi negri, unul cu o cicatrice
oribilă, dar întreg. El făcu un pas, apoi încă unul, spre ea.
Manon nu se lăsa convinsă. Era imposibil. Imposibil. Titus era
de două ori cât el, de două ori mai greu şi se antrena de mulţi ani.
Balaurul momeală îl făcuse praf – nu fiindcă ar fi fost mai
mare sau mai puternic, ci fiindcă o dorise mai mult. Titus fusese
o brută şi un ucigaş, şi totuşi acest balaur din faţa ei... era un
războinic.
Bărbaţii se repeziră cu suliţe, săbii şi bice, iar bestia mârâi.,
Manon ridică o mână. Şi, din nou, lumea se opri.
 Manon, cu ochii la bestie, zise:
 E al meu.
El îi salvase viaţa. Nu din întâmplare, ci fiindcă alesese să o
facă şi simţise şi el curentul care curgea între ei.
 Poftim? lătră bunica ei de deasupra.
Manon se trezi mergând spre balaur şi oprindu-se la nici doi
metri de el.
 El e al meu, zise Manon, examinând cicatricele,
şchiopătatul, viaţa care ardea în acei ochi.
Vrăjitoarea şi balaurul se priviră reciproc preţ de o clipă care
păru să dureze o eternitate.
 Eşti al meu, îi spuse Manon.
Balaurul clipi spre ea, cu sângele lui Titus continuând să-i
picure printre dinţii crăpaţi şi rupţi, iar Manon avu impresia că şi
el ajunsese la aceeaşi concluzie. Poate că el o ştiuse cu mult
înainte de acea seară, iar lupta cu Titus nu fusese legată neapărat
de supravieţuire, cât fusese mai degrabă o încercare de a o
revendica pe ea.
Drept călăreaţa sa. Drept stăpâna sa. A lui.

Manon îşi numi balaurul Abraxos, după şarpele antic care

ţinea lumea între inelele sale la porunca Zeiţei cu Trei Chipuri. A
fost probabil singurul lucru plăcut care s-a întâmplat în acea
noapte.
Când reveni la celelalte şi Abraxos fu dus pentru a fi curăţat şi
îngrijit, iar cadavrul lui Titus scos de treizeci de bărbaţi, Manon le
privi lung pe toate vrăjitoarele care îndrăzniră să-i caute privirea.
Asterin o ţinea pe moştenitoarea Picioare-galbene în faţa
Matroanelor. Preţ de un lung moment, Manon îi aruncă o privire
Iskrăi, înainte de a-i spune simplu:
— Se pare că mi-am pierdut echilibrul.
Iskra se înfurie, dar Manon ridică din umeri, ştergându-şi
pământul şi sângele de pe faţă înainte de a se duce şchiopătând
înapoi spre Omega. Nu voia să-i dea Iskrăi satisfacţia de a se
plânge că aproape o omorâse, iar Manon nu era în forma potrivită
pentru a rezolva chestiunea printr-o luptă adevărată.
Atac sau stângăcie, Asterin fu pedepsită de către Mama Cioc-
negru în acea noapte pentru că o lăsase pe moştenitoarea ei să
cadă în groapă. Manon ceruse ca ea să fie cea care să aplice
loviturile de bici, dar bunica ei nu o luase în seamă. În loc asta, o
puse pe moştenitoarea Picioare-galbene să o facă. Aşa cum eşecul
lui Asterin se petrecuse sub ochii celorlalte Matroane şi a
moştenitoarelor lor, la fel trebuia să se petreacă şi pedepsirea ei.
Stând în picioare în sala de mese, Manon privi fiecare lovitură
brutală de bici, toate zece date cu toată puterea, în timp ce Iskra
îşi etala vânătaia de pe maxilar, un cadou din partea lui Asterin.
Spre cinstea ei nepieritoare, Asterin nu ţipă. Nici măcar o dată.
Manon avu nevoie de toată stăpânirea de sine pentru a nu înşfăca
biciul şi a nu-l folosi pentru a o strangula pe Iskka.
Apoi urmă discuţia cu bunica ei. Nu fu atât o conversaţie, cât o
palmă peste faţa ei, apoi o bătaie verbală care – o zi mai târziu –
încă făcea să-i răsune lui Manon urechile.
O umilise pe bunica ei şi pe toate vrăjitoarele Cioc-negru din
istorie alegând acea „rămăşiţă pipernicită de carne‖, indiferent de
victoria repurtată. Fusese un noroc faptul că îl omorâse pe Titus,
vorbise cu emfază bunica. Abraxos era cel mai mic dintre
animalele de încălecat şi, pe deasupra, din pricina mărimii, nu
zburase nici măcar o zi în viaţa lui. Nu-l lăsaseră niciodată să iasă
din crescătorie.
Nici nu ştiau dacă putea să zboare după ce aripile lui fuseseră
tratate cu atâta cruzime atât de mult timp, iar îngrijitorii erau de
părere că dacă Abraxos ar fi încercat să iasă din Răscruce, s-ar fi
zdrobit cu tot cu Manon de fundul Trecătorii. Susţineau că niciun
alt balaur nu avea să-i accepte vreodată supremaţia, nu drept
Conducătoare a Aripii. Manon îi stricase bunicii ei toate planurile.
Toate aceste fapte îi erau strigate în faţă iar şi iar. Ea ştia că şi
dacă ar fi vrut să schimbe animalele de încălecat, bunica ei ar fi
obligat-o să-l păstreze pe Abraxos, doar pentru a o umili atunci
când avea să dea greş. Chiar dacă asta ar fi putut însemna pentru
ea moartea.
Totuşi, bunica ei nu fusese în groapă. Nu se uitase în ochii lui
Abraxos şi nu văzuse bătând în el inima războinicului. Nu
observase că el luptase cu mai multă şiretenie şi ferocitate de cât
oricare altul. Aşa că Manon se ţinu tare şi încasă palma, predica
şi cea de a doua palmă care îi lăsase obrazul zvâcnind.
Când ajunse la cuşca în care Abraxos îşi avea acum căminul,
pe Manon încă o durea faţa. El era cuibărit la peretele din fund,
tăcut şi liniştit, în vreme ce multe alte creaturi tropăiau sau ţipau
sau mârâiau.
Însoţitorul ei, supraveghetorul, privi printre bare. Asterin
pândea în întuneric. După biciuirea din seara precedentă,
Aghiotanta ei nu avea de gând s-o mai scape din ochi.
Manon nu-i ceruse iertare pentru pedeapsă. Regulile erau
reguli, iar verişoara ei greşise. Asterin meritase biciuirea, la fel
cum Manon meritase vânătaia de pe obraz.
 De ce stă cuibărit aşa? îl întrebă Manon pe bărbat.
 Presupun că e din cauză că n-a avut niciodată o
cuşcă doar a lui. Nu atât de mare, în orice caz.
Manon studie caverna plină de cuşti.
 Unde îl ţineau înainte?
Bărbatul arătă spre podea.
 În cocină, alături de celelalte momeli. Vedeţi
dumneavoastră, el e cea mai veche momeală. A supravieţuit
gropilor şi cocinilor, dar asta nu înseamnă că e potrivit
pentru dumneavoastră.
 Dacă aş fi vrut să aflu părerea ta cu privire la cât este
de potrivit, ţi-aş fi cerut-o, îi zise Manon, cu ochii la
Abraxos, apropiindu-se de gratii. Cât durează până putem
să-l facem să zboare?
Bărbatul se scărpină în cap.
 Ar putea să dureze zile, sau săptămâni, sau luni. S-ar
putea să nu se întâmple niciodată.
 Vom începe antrenamentele din această după-amiază.
 Asta n-o să se întâmple.
Manon ridică din sprâncene.
 Pentru început, ăsta trebuie să fie antrenat singur. Îi
voi atribui cei mai buni antrenori, iar între timp puteţi folosi
un alt balaur pentru a...
 În primul rând, omule, îl întrerupse Manon, nu-mi da
tu mie ordine.
Îşi dezveli dinţii din fier, iar el se făcu mic.
 În al doilea rând, eu nu mă voi antrena cu un alt
balaur. Mă voi antrena cu el.
Bărbatul era palid ca moartea atunci când îi spuse:
 Toate animalele santinelelor îl vor ataca. Primul zbor
îl va speria atât de tare, încât se va împotrivi. Aşa că dacă
nu doriţi ca soldaţii dumneavoastră şi animalele lor să se
 sfâşie între ele, vă sugerez să vă antrenaţi singură.
Tremurând, adăugă:
 Milady.
Balaurul îi privea. Aşteptând.
 Ne pot înţelege?
 Nu. Unele comenzi rostite sau fluierături, dar nu mai
mult decât un câine.
Manon nu crezu asta nicio clipă. Nu pentru că el ar fi minţit-o,
sau pentru că el nu ar fi fost prea inteligent. Poate că Abraxos era
diferit.
Ea urma să folosească fiecare moment până la Jocurile de
Război pentru a-l antrena. Când ea şi Cele Treisprezece aveau să
fie încununate victorioase, avea să le facă pe toate vrăjitoarele
care se îndoiseră de ea, inclusiv pe bunica ei, să se blesteme
pentru că fuseseră atât de proaste, căci ea era Manon Cioc-negru
şi nu dădea niciodată greş. Şi nu avea să fie nimic mai plăcut
decât să-l privească pe Abraxos muşcându-i capul Iskrăi pe
câmpul de luptă.
 CAPITOLUL 24

Când Chaol se întoarse la castel, fu deosebit de uşor să-şi

mintă oamenii în legătură cu vânătăile şi tăieturile de pe faţă – un
incident nefericit cu un vagabond beţiv în Rifthold. Să suporte
minciunile şi rănile era mai bine decât să fie mort. Înţelegerea lui
Chaol cu Aedion şi cu rebelii fusese simplă: informaţii contra
informaţii.
El le promisese şi mai multe informaţii despre regina lor,
precum şi despre inelele negre ale regelui, în schimbul a ceea ce
ştiau ei cu privire la puterea regelui. Asta îl ţinuse în viaţă în acea
noapte şi în fiecare seară după aceea, în timp ce aşteptase ca ei să
se răzgândească. Însă ei nu veniseră niciodată după el, iar în
seara asta el şi Aedion aşteptau să treacă de miezul nopţii pentru
a se strecura în fostul apartament al Celaenei.
Era pentru prima dată când el îndrăznise să se întoarcă în
criptă după acea noapte petrecută cu Celaena şi cu Dorian, la
ciocanul din bronz, în formă de craniu. Mort, nu se mişcă şi nu
vorbi deloc. Cu toate că el purta Ochiul Elenei la gât, ciocanul
rămase inert. Poate că Mort răspundea doar celor prin ale căror
vene curgea sângele lui Brannon Galathynius.
Astfel că el şi Aedion examinară cu atenţie cripta, sălile
prăfuite, cercetând fiecare centimetru în căutare de semne ale
spionilor sau temându-se de posibilitatea de a fi descoperiţi.
Când, în cele din urmă, fură satisfăcuţi de faptul că nimeni nu
putea trage cu urechea, Aedion zise:
 Căpitane, spune-mi ce caut eu aici.
Generalul nu dăduse vreun semn de mirare sau de surpriză
atunci când fusese condus de către Chaol spre locul de odihnă al
Elenei şi al lui Gavin, cu toate că făcu ochii mari la vederea lui
Damaris. Însă, chiar dacă Aedion ştia ce era, el nu spuse nimic.
Cu toată obrăznicia şi aroganţa lui, Chaol avea impresia că
bărbatul deţinea multe, multe secrete – şi se pricepea al naibii de
bine să disimuleze asta.
Era celălalt motiv pentru care se oferise să încheie înţelege rea
cu Aedion şi cu tovarăşii săi: dacă harurile prinţului erau
descoperite, Dorian urma să aibă nevoie de un loc unde să se
ascundă şi de cineva care să-i ofere siguranţă în eventualitatea în
care Chaol n-ar mai fi putut să o facă. Chaol spuse:
 Eşti pregătit să-mi împărtăşeşti informaţiile pe care
le-al căpătat de la aliaţii tăi?
Aedion îi oferi un zâmbet leneş.
 Atât timp cât şi tu mi le împărtăşeşti pe ale tale.
Chaol se rugă tuturor zeilor dispuşi să-l asculte să nu facă
o mişcare greşită atunci când scoase Ochiul Elenei din tunică.
 Regina voastră mi-a dat acest colier atunci când a
plecat spre Wendlyn. Îi aparţinea strămoşului ei – care a
convocat-o aici pentru a i-l oferi.
Aedion miji ochii în timp ce studie amuleta, piatra albastră
sclipind în lumina lunii.
 Ceea ce sunt pe punctul de a-ţi spune, zise Chaol,
schimbă totul.

Dorian stătea în întunericul casei scărilor, ascultând. Asculta

şi nu era prea dornic să accepte faptul că Chaol se afla în criptă
cu Aedion Ashryver.
Acela fusese primul şoc. În ultimele săptămâni, după explozia
sa cu Sorscha, se strecurase în locul acela în căutare de
răspunsuri. Mai ales acum că ea minţise cu neruşinare şi ris-
case totul pentru a-i păstra secretul – şi pentru a-l ajuta să
găsească un mod de a-l controla.
În seara aceea el fusese îngrozit să găsească uşa secretă uşor
întredeschisă. N-ar fi trebuit să vină, dar o făcuse oricum,
născocind o listă cu minciunile pe care să le spună dacă ar fi
descoperit vreun chip neprietenos acolo jos. Apoi, ajunsese destul
de aproape pentru a auzi vocile masculine şi aproape că fugi...
Aproape, până ce îşi dăduse seama cine vorbea.
Era imposibil, căci ei se urau reciproc. Şi totuşi, erau acolo, în
cripta Elenei. Deja era prea mult. Însă atunci auzise... auzise ceea
ce Chaol îi spunea generalului, atât de încet, încât îl putea cu
greu auzi.
Regina voastră mi-a dat acest colier atunci când a plecat spre
Wendlyn.
Era o greşeală. Probabil că era o greşeală, deoarece... Pieptul îi
deveni prea strâmt, prea mic.
Tu vei fi mereu duşmanul meu. Asta ţipase Celaena spre Chol în
noaptea în care murise Nehemia. Iar ea spusese... spusese că îşi
pierduse poporul în urmă cu zece ani, dar...
Dar.
Dorian nu se putu mişca în timp ce Chaol se lansă într-o nouă
poveste, un nou adevăr. Despre tatăl lui Dorian. Despre puterea
pe care regele o exercitase. Celaena descoperise asta. Celaena
încerca să găsească o modalitate de a o distruge.
Tatăl său crease acel lucru pe care îl înfruntaseră în
catacombele bibliotecii – acel lucru monstruos ce părea uman.
Cheile Wyrd. Porţile Wyrd. Piatra Wyrd.
Iar ei îl minţiseră. Hotărâseră că nu trebuiau să aibă încredere
în el. Celaena şi Chaol – ei hotărâseră fără el. Chaol ştiuse cine şi
ce era cu adevărat Celaena.
De aceea o trimisese în Wendlyn – de aceea o scosese din
castel. Dorian încă îngheţa pe scări când Aedion se furişă afară
din criptă, cu spada scoasă şi părând pregătit să atace orice
duşman detectat.
Zărindu-l, Aedion blestemă grav şi urât, cu ochii strălucin- du-
i la lumina torţei.
Ochii Celaenei. Ochii lui Aelin Ashryver – Ashryver –
Galathynius.
Aedion era vărul ei. Iar el încă îi era loial ei – minţind cu
neruşinare, prin fiecare acţiune, cu privire la locul unde se afla
loialitatea lui.
Chaol se năpusti pe coridor, cu o mână ridicată a implorare.
 Dorian!
Preţ de o clipă, nu putu decât să-l privească lung pe prietenul
său. Apoi, reuşi să întrebe:
 De ce?
Chaol expiră lung.
 Deoarece cu cât ştiu mai puţini oameni, cu atât mai
sigur este – pentru ea, pentru toţi. Pentru tine. Ei deţin
informaţii care te-ar putea ajuta.
 Crezi că aş da fuga la tatăl meu?
Cuvintele erau ceva mai mult decât o şoaptă strangulată, în
timp ce temperatura scăzu brusc.
Chaol păşi în faţă, aşezându-se între Aedion şi Dorian, cu
palmele la vedere. Împăciuitor.
  Nu-mi pot permite să ghicesc – să sper. Nici cu tine.
 De când?
Gheaţa îi acoperea dinţii, limba.
 Ea mi-a spus despre tatăl tău înainte să plece.
Curând după aceea, mi-am dat seama cine este.
 Iar acum lucrezi cu el.
Respiraţia căpitanului formă un abur în faţa sa.
— Dacă putem găsi o cale de a elibera magia, asta te-ar putea
salva. Ei cred că ar putea avea nişte răspunsuri despre ce s-a
întâmplat şi cum ar putea fi inversat. Însă dacă Aedion şi aliaţii
săi sunt prinşi, dacă ea este prinsă... vor muri. Tatăl tău îi va
nimici, începând cu ea. Şi în aceste momente, Dorian, avem
nevoie de ei.
Dorian se întoarse spre Aedion.
 Ai de gând să-l omori pe tata?
— Nu merită să moară? fu răspunsul generalului.
Dorian îl văzu pe căpitan înfiorându-se – nu la auzul vorbelor
generalului, ci din pricina frigului.
 I-ai spus... despre mine? scrâşni Dorian.
 Nu, răspunse Aedion în locul lui Chaol. Cu toate că
dacă nu înveţi să te controlezi, în curând în tot regatul nu
va mai fi niciun suflet care să nu ştie că ai un har magic.
Aedion privi pe furiş spre căpitan, cu ochii săi neobişnuiţi.
 Aşadar, de asta erai atât de disperat să faci schimb de
secrete – voiai informaţiile de dragul lui.
Chaol încuviinţă. Aedion îi zâmbi afectat lui Dorian, iar gheaţa
acoperi scările.
 Deci, harul tău magic se manifestă sub formă de
gheaţă şl zăpadă, prinţişorule? îl întrebă generalul.
 Apropie-te şi vei afla, îi răspunse Dorian, surâzând
slab.
Poate că l-ar fi putut arunca pe Aedion în partea opusă a
coridorului, aşa cum făcuse şi cu acea creatură.
 Dorian, poţi să ai încredere în Aedion, îi spuse Chaol.
 El e un om cu două feţe. Nu cred nici pentru o clipită
că nu ne-ar vinde dacă acest lucru i-ar servi propriei cauze.
— Ba n-o va face, rosti Chaol scurt, tăindu-i replica lui
Aedion.
Buzele lui Chaol se învineţiră de frig.
 Dorian ştia că îi făcea rău – o ştia şi nu părea să-i pese.
 Fiindcă vrei să fii regele lui Aedion într-o bună zi?
Chaol păli, de frig sau de teamă, iar Aedion râse.
 Regina mea va muri fără să aibă moştenitori mai
curând decât să se mărite cu un bărbat din Adarlan.
Chaol încercă să-şi ascundă tremurul de durere, dar Dorian îşi
cunoştea prea bine prietenul şi ştia fără să-l privească. Preţ de o
secundă se întrebă ce părere ar avea Celaena despre afirmaţia lui
Aedion. Celaena care minţise – Celaena, care era Aelin, pe care o
întâlnise în urmă cu zece ani, alături de care se jucase în
minunatul ei castel. Şi în acea zi în Endovier, acea primă zi, el
simţise că ea avea ceva familiar... O, zeilor!
Celaena era Aelin Galathynius. El dansase cu ea, o sărutase,
dormise alături de ea, duşmanul lui de moarte. Mă voi întoarce
după tine, îi spusese ea în ultima zi petrecută acolo. Chiar şl
atunci, el ştiuse că era altceva în spatele acestei promisiuni. Ea
avea să se întoarcă, dar probabil nu ca ea însăşi, Celaena. Oare
avea să fie pentru a-l ajuta sau pentru a-l omorî? Aelin
Galathynius ştia despre harul lui magic – şi voia să-l distrugă pe
tatăl său, voia să distrugă regatul. Tot ceea ce spusese şi făcuse
ea... Cândva, crezuse că fusese o farsă pentru a-i câştiga
favorurile în calitate de Campion, dar ce-ar fi fost dacă aşa
stătuseră lucrurile deoarece ea era moştenitoarea din Terrasen?
Oare de aceea era prietenă cu Nehemia? Ce-ar fi fost dacă, după
un an în Endovier...
Aelin Galathynius petrecuse un an în acea tabără de muncă. O
regină a continentului fusese sclavă şi avea să poarte stigmatul
pentru vecie. Poate că asta o îndreptăţea pe ea, şi pe Aedion, ba
chiar şi pe Chaol, care o iubea, să plănuiască să-l înşele şi să-l
trădeze pe tatăl lui.
 Dorian, te rog, spuse Chaol. Pentru tine fac asta – îţi
jur.
 Nu-mi pasă, zise Dorian, privindu-i lung, în timp ce
se îndepărta. Voi lua cu mine în mormânt secretele tale –
însă nu vreau să fiu părtaş la ele.
Îşi smulse harul magic rece din aer şi îl îndreptă spre înlă-
untrul său, înfăşurându-l în jurul inimii sale.

*
 Aedion o luă spre ieşirea subterană secretă din castel. Îi
spusese lui Chaol că o făcea pentru a evita orice suspiciune,
pentru ca oricine altcineva să le piardă urma în drumul lor spre
apartamente. O privire din partea căpitanului îi confirmă că el
ştia precis încotro se îndrepta Aedion.
Aedion cugetă la ceea ce-i spusese căpitanul – şi, cu toate că
orice alt bărbat ar fi fost îngrozit, cu toate că Aedion ar fi trebuit
să fie îngrozit... nu era surprins. Bănuise, din momentul în care îi
dăruise acel inel, în urmă cu mulţi ani, că regele folosea un soi de
putere mortală şi părea la curent cu informaţiile pe care spionii
săi le strângeau de mult.
Matroana Picioare-galbene fusese acolo cu un scop. Aedion era
încă dispus să pună rămăşag pe o sumă mare de bani că orice
monstruozităţi sau arme ar fi creat regele, ei aveau să le vadă
curând, dimpreună cu vrăjitoarele. Bărbaţii nu ar fi adunat şi mai
multe oşti şi n-ar fi făurit şi mai multe arme dacă n ar fi plănuit
să le folosească. Şi, cu siguranţă, ei nu înmânau bijuterii care să-
ţi controleze mintea dacă nu voiau să deţină puterea absolută. El
avea însă să înfrunte ceea ce sta să vină aşa cum o făcuse cu
fiecare încercare din viaţa sa: precis, fără şovăială şi cu o eficienţă
letală.
Zări cele două siluete aşteptând pe doc, în umbra unei clădiri
pe cale să se dărâme, ceaţa de pe Avery fâcându-le să pară ceva
mai mult decât nişte adieri de întuneric.
— Ei? vru Ren să ştie în timp ce Aedion se rezemă de un zid
umed din cărămidă.
Cele două săbii ale lui Ren erau scoase. Oţel Adarlanian de
calitate, crestate şi zgâriate suficient pentru a dovedi că fuseseră
folosite, şi bine unse pentru a arăta că Ren ştia cum să le poarte
de grijă. Acestea păreau să fie singurele lucruri de care îi păsa lui
Ren – părul îi era nepieptănat, iar veşmintele arătau cam prea
ponosite pentru a fi purtate.
 Deja ţi-am spus: putem avea încredere în căpitan.
Aedion se uită la Murtaugh.
 Salut, bătrâne.
Nu-i vedea faţa lui Murtaugh, ascunsă sub glugă, însă vocea
lui era foarte blândă atunci când îi spuse:
 Sper ca informaţiile să merite riscurile pe care ţi le
asumi.
Aedion mormăi. Nu voia să le spună adevărul despre Aelin, nu
până ce ea nu avea să fie din nou alături de el şi să le poată
spune singură.
Ren veni cu un pas mai aproape. Se deplasa cu siguranţa celui
obişnuit cu lupta. Şi cu victoria. Totuşi, Aedion îl depăşea cu opt
centimetri şi zece kilograme de muşchi. Dacă Ren l-ar fi atacat, l-
ar fi pus la pământ într-o clipă.
 Nu ştiu ce joc joci, Aedion, spuse Ren, dar dacă nu ne
spui unde este, cum am putea avea încredere în tine? Şi
cum de ştie căpitanul? O ţine regele?
 Nu, răspunse Aedion.
Nu era o minciună, însă aşa părea. Din punctul lui de vedere,
Celaena renunţase la propriul său suflet.
 Eu aşa văd lucrurile, Ren: tu şi bunicul tău nu aveţi
mare lucru să-mi oferiţi mie – sau lui Aelin. Nu aveţi o
armată, nu aveţi moşii, iar căpitanul mi-a spus despre
legăturile voastre cu rahatul de Archer Finn. E nevoie să vă
amintesc ce i s-a întâmplat Nehemiei Ytger în timp ce voi
eraţi de gardă? Aşa că n-am de gând să vă spun; veţi primi
doar informaţiile de care aveţi nevoie.
Ren tresăltă. Murtaugh puse un braţ între ei.
— Pentru orice eventualitate, e mai bine să nu ştim
Ren nu voia să renunţe, iar lui Aedion îi clocotea sângele în
vene din pricina afrontului.
 În cazul ăsta, ce le vom spune celor de la Curte? vru
Ren să ştie. Că ea nu e o impostoare, aşa cum am fost lăsaţi
să credem, şi că e, de fapt, în viaţă şi totuşi nu vrei să ne
spui unde?
 Ba da, rosti Aedion în şoaptă, întrebându-se cât de
rău putea să-l umple pe Ren de sânge, fără să-l rănească pe
Murtaugh în tot acest proces. Exact asta o să le spui. Dacă
vei mai găsi Curtea.
Tăcere. Murtaugh zise:
 Ştim că Ravi şi Sol sunt încă în viaţă în Suria.
Aedion cunoştea povestea. Negoţul familiei lor fusese prea
important pentru rege pentru a-i executa ambii părinţi. Ca atare,
tatăl lor alesese eşafodul, iar mama lor fusese lăsată în viaţă
pentru ca Suria să continue să funcţioneze ca un port comercial
vital. Cei doi băieţi surieni aveau deja douăzeci şi doi de ani şi, de
la moartea Nehemiei, Sol devenise Lord de Suria. În anii în care
condusese Bane, Aedion nu pusese niciodată piciorul în oraşul de
pe coastă. Nu voia să ştie dacă ei îl blestemau. Târfa din Adarlan.
 Vor lupta, întrebă Aedion, sau vor decide că le place
prea mult aurul?
Murtaugh oftă.
 Am auzit că Ravi este cel mai sălbatic – pe el va trebui
să-l convingi.
 Nu mai vreau pe nimeni pe care să trebuiască să-l
convingem să ni se alăture, spuse Aedion.
 Vei vrea să ai oameni care nu se tem de Aelin – sau
de tine, rosti scurt Murtaugh. Vei vrea oameni cumpătaţi,
care să nu şovăie să pună întrebări dure. Loialitatea se
câştigă, nu se oferă.
— Ea nu trebuie să facă niciun blestemat de lucru pentru a
ne câştiga loialitatea.Murtaugh clătină din cap, gluga legănându-
i-se.
 Pentru unii dintre noi, da. Însă alţii s-ar putea să nu
fie atât de uşor de convins. Ea are de dat socoteală pentru
zece ani – şi pentru un regat în ruină.
 Era o copilă.
 Acum e femeie şi încă de câţiva ani buni. Poate că va
oferi o explicaţie. Însă, până atunci, Aedion, tu trebuie să
înţelegi că unii s-ar putea să nu-ţi împărtăşească fervoarea,
iar alţii s-ar putea să trebuiască să fie convinşi şi în ceea ce
te priveşte – încotro înclină loialitatea ta şi cum ţi-ai
demonstrat-o peste ani.
Dorea să-i vâre dinţii lui Murtaugh pe gât, fie şi numai pentru
că avea dreptate.
 Cine mai este în viaţă din cercul de încredere al lui
Orlon?
Murtaugh numi patru. Ren adăugă iute:
 Am auzit că se ascund cu anii – mereu învârtindu-se
prin zonă, aşa ca noi. S-ar putea să nu fie uşor de găsit.
Patru. Aedion simţi că i se face rău.
 Asta e tot?
Fusese în Terrasen, însă niciodată nu făcuse o numărătoare
exactă, nu voise niciodată să ştie cine reuşise să scape de
vărsarea de sânge şi de măcel sau cine sacrificase totul pentru a
scăpa un copil, un prieten, un membru al familiei. Sigur că în
adâncul sufletului său ştiuse, dar sperase mereu prosteşte ca
majoritatea să fi fost în viaţă, aşteptând încă să se întoarcă.
 Îmi pare rău, Aedion, spuse blând Murtaugh. Câţiva
lorzi mai neimportanţi au scăpat şi chiar au reuşit să-şi
păstreze pământurile şi să le facă să prospere.
Aedion îi cunoştea şi îi ura pe cei mai mulţi dintre ei – porci
egoişti care îşi vedeau numai propriile interese. Murtaugh
continuă:
— Vernon Lochan a supravieţuit, dar numai fiindcă era deja
marioneta regelui şi, după ce Cal a fost executat, Vernon şi-a
însuşit titlul fratelui său, Lord de Perranth. Ştii ce i s-a întâmplat
lui lady Marion, însă n-am aflat niciodată ce i s-a întâmplat lui
Elide.
Elide – fiica şi moştenitoarea Lordului Cal şi a lui Lady Marion,
cu aproape un an mai mică decât Aelin. Dacă era în viaţă, ar fi
avut cel puţin şaptesprezece ani.
— O mulţime de copii au dispărut în primele săptămâni,
încheie Murtaugh.
Aedion nu voia să se gândească la acele morminte prea mici.
Preţ de o clipă, fu nevoit să privească în altă parte, şi până şi
Ren rămase tăcut. Într-un final, Aedion spuse:
— Trimiteţi-i pe informatorii noştri la Ravi şi Sol, însă abţineţi-
vă în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi. Deocamdată, igno- raţi-i pe
lorzii neimportanţi. Paşi mici.
Spre surprinderea lui, Ren zise:
— De acord.
Preţ de o secundă, privirile li se întâlniră, iar el ştiu că Ren
simţea ceea ce şi el simţea adeseori – ceea ce încerca să ţină
îngropat. Ei supravieţuiseră, când atât de mulţi nu o făcuseră. Şi
nimeni altcineva nu putea înţelege cum era să duci acea povară,
decât dacă suferise pierderi la fel de mari.
Ren evadase cu preţul vieţii părinţilor săi – şi îşi pierduse
căminul, titlul, prietenii şi regatul. Se ascunsese şi se antrenase şi
nu-şi uitase niciodată cauza.
Acum nu erau prieteni; niciodată nu fuseseră cu adevărat.
Tatălui lui Ren nu-i plăcuse în mod deosebit faptul că Aedion, nu
Ren, fusese ales să încheie jurământul sângelui cu Aelin.
Jurământul purei supuneri – jurământul care avea să-l
pecetluiască pe Aedion drept protectorul ei pe viaţă, singura
persoană în care ea putea să aibă încredere deplină. Tot ceea ce el
poseda, tot ceea ce el era, ar fi trebuit să-i aparţină ei.
Şi totuşi, acum premiul nu era doar un jurământ de sânge, ci
un regat – o şansă de răzbunare şi de reconstruire a lumii lor.
Aedion dădu să pornească, dar se uită înapoi. Doar două siluete
înveşmântate în mantii, una cocoşată, cealaltă înaltă şi înarmată.
Prima frântură a Curţii lui Aelin. Curtea pe care el ar fi ridicat-o
pentru ea pentru a scutura lanţurile Adarlanului. Putea să
continue să joace jocul – încă pentru puţin timp.
— Când ea se va întoarce, spuse Aedion liniştit, măcelul de
acum zece ani va părea o nimica toată în comparaţie cu ceea ce-i
va face ea regelui din Adarlan.
Şi, în sufletul său, Aedion spera că avea să fie adevărat.

CAPITOLUL 25

Trecu o săptămână fără alte încercări din partea lui Rowan de

a o jupui pe Celaena de vie, aşa că în pofida faptului că nu
progresa absolut deloc, ea considera că era un succes. Rowan se
ţinu de cuvânt şi o puse să facă ture duble la bucătărie – singura
parte bună fiind că era atât de obosită atunci când se prăbuşea în
pat, încât nu-şi mai amintea să viseze. Un alt beneficiu, bănuia
ea, era că în timp ce freca vasele rămase de la cină, putea asculta
poveştile lui Emrys – pe care Luca le cerşea în fiecare seară,
indiferent dacă ploua sau nu.
În pofida a ceea ce se întâmplase cu vârcolacii, Celaena tot nu
reuşea să îşi stăpânească harul. Chiar dacă Rowan îi oferise în
acea noapte mantia sa, a doua zi de dimineaţă reveniseră la
obişnuitele lor aversiuni corozive. Ură părea un cuvânt puternic,
de parcă ea nu l-ar fi putut urî pe cel care o salvase, însă
aversiune se potrivea al naibii de bine. Nu prea îi păsa ei de care
parte a liniei ură-aversiune se situa Rowan. Însă până să capele
aprobarea lui pentru a intra în Doranelle era, fără îndoială, o cale
lungă, lungă.
O aducea zilnic la ruinele templului – suficient de departe, în
eventualitatea că ar fi reuşit să se transforme şi ar fi pierdut
controlul asupra harului ei magic, astfel încât să nu incinereze pe
nimeni. Totul – totul – depindea de acea comandă: transformă-te.
Însă amintirea senzaţiei pe care i-o dădea harul ei magic atunci
când izbucnea arzător dinlăuntrul ei, atunci când ameninţa să o
înghită şi pe ea şi întreaga lume, o chinuia, şi când era trează, şi
când dormea. Era aproape la fel de rău ca şederea nesfârşită
acolo.
Acum, după două ore nefericite de stat jos, ea oftă adânc şi se
ridică, învârtindu-se în jurul ruinelor. Era o zi neobişnuit de
însorită, care făcea ca pietrele albe să pară strălucitoare. De fapt,
ar fi putut să jure că rugăciunile şoptite ale credincioşilor de mult
dispăruţi încă rezonau în ele. Harul ei magic licărise straniu – ca
un răspuns ciudat, în forma ei umană, acolo unde, în mod
normal, era atât de adânc zăvorât.
În timp ce studia ruinele, îşi propti mâinile în şolduri: ar fi
făcut orice pentru a se împiedica să-şi smulgă părul.
 Ce-a fost aici?
Rămăseseră numai nişte lespezi de rocă sparte, care indicau
locul unde fusese ridicat templul. Câteva pietre alungite – stâlpi –
erau aruncate de parcă o mână le-ar fi împrăştiat, şi alte roci, mai
numeroase, grupate laolaltă, dovedeau faptul că acolo fusese
cândva un drum.
Cu Rowan mergând pe urmele ei, un nor de furtună o învălui
atunci când se opri să examineze o grămadă de pietre albe.
 Templul Zeiţei Soare.
Mala, Zeiţa Luminii, a învăţăturii şi a Focului.
  M-ai adus aici pentru că socoteai că m-ar putea ajuta
să-mi stăpânesc puterile – să-mi stăpânesc transformarea?
O vagă mişcare afirmativă din cap. Ea puse o mână pe una
dintre pietrele masive. Dacă era să fie sinceră şi să recunoască,
aproape că simţea ecourile puterii care sălăşluise acolo cu mult
timp în urmă, o delicioasă căldură sărutând-o pe gât, de-a lungul
şirei spinării, de parcă zeiţa încă ar mai fi stat ghemuită într-un
colţ. Aşa se explica de ce în acea zi, la soare, percepea templul
altfel. De ce harul ei magic era instabil. Mala, Zeiţa Soarelui şi
Aducătoarea Luminii, era sora şi veşnica rivală a Deannnei,
Păzitoarea Lunii.
 Mab a fost făcută zeitate muritoare graţie lui Maeve,
cugetă Celaena cu voce tare, în timp ce-şi trecea mâna
peste piatra zgrunţuroasă. Însă asta s-a întâmplat acum
peste cinci sute de ani. Mala avea o soră în lună cu mult
înainte ca Mab să-i ia locul.
 Deanna era numele iniţial al surorii. Dar voi, oamenii,
i-aţi atribuit unele dintre caracteristicile lui Mab.
Vânătoarea, ogarii.
 Poate că Deanna şi Mala n-au fost dintotdeauna
rivale.
 Unde vrei să ajungi?
Ea ridică din umeri şi continuă să-şi treacă mâinile de-a
lungul pietrei, pipăind, inspirând, mirosind.
 Tu ai cunoscut-o vreodată pe Mab?
Preţ de o clipă lungă, Rowan rămase tăcut – gândind, fără
îndoială, dacă era de vreun folos să-i spună şi ei.
 Nu, răspunse el într-un sfârşit. Sunt bătrân, dar nu
chiar atât de bătrân.
Bine – dacă el nu voia să-i spună vârsta reală...
 Te simţi bătrân?
El privi în depărtare.
 După standardele celor ca mine, încă sunt considerat
tânăr.
Nu era un răspuns.
 Ai spus că odată ai făcut parte dintr-o campanie
desfăşurată într-un regat care nu mai există. Ai fost la
război de mai multe ori, se pare, şi ai văzut lumea. Asta lasă
urme. Te îmbătrâneşte pe dinăuntru.
  Te simţi bătrână?
Ea nici nu clipea. O fetiţă – o copilă, îi spusese el.
Pentru el, ea era o copilă. Chiar şi atunci când ea ar fi devenit
o femeie bătrână – dacă el ar fi trăit atât de mult – tot o copilă ar fi
fost prin comparaţie cu lungimea vieţii lui. Misiunea ei depindea
de capacitatea lui de a o vedea altfel, dar spuse totuşi.:
 Zilele astea, mă bucur că sunt muritoare şi că trebuie
să îndur această viaţă o singură dată. Zilele astea, nu te
invidiez, câtuşi de puţin.
 Şi înainte?
Fu rândul ei să privească ţintă în zare.
 Obişnuiam să-mi doresc să fi avut şansa de a vedea
totul – şi am detestat faptul că nu asta avea să se întâmple
vreodată.
Simţea că el cocea o întrebare, dar începu din nou să meargă,
examinând pietrele. Îndepărtând praful de pe una dintre ele,
apăru o imagine a unui cerb cu o stea strălucitoare în frunte, care
semăna foarte bine cu cel din Terrasen. Îl auzise pe Emrys
spunând încă o dată povestea cerbilor soarelui, cei care ţineau o
flacără nemuritoare între coarnele lor uriaşe şi care fusese furată
odinioară dintr-un templu din acest ţinut...
 Aici erau ţinuţi cerbii – înainte ca acest loc să fi fost
distrus?
 Nu ştiu. Acest templu n-a fost distrus; a fost
abandonat atunci când Fae s-au mutat în Doranelle, apoi
timpul şi intemperiile l-au ros.
 Poveştile lui Emrys spun că a fost distrus şi nu
abandonat.
 Din nou, unde vrei să ajungi?
Însă ea nu ştia, nu încă, aşa că doar scutură din cap şi spuse:
 Fae de pe continentul meu – din Terrasen... nu erau
ca noi. Cel puţin, nu mi-i amintesc fiind aşa. Nu erau mulţi,
dar...
Înghiţi cu putere.
 Regele din Adarlan i-a vânat şi i-a ucis pe toţi, cu
mare uşurinţă. Şi totuşi, când mă uit la tine, nu înţeleg
cum de a făcut-o.
Chiar şi folosind cheile Wyrd, Fae fuseseră mai puternici, mai
iuţi. Ar fi trebuit să supravieţuiască mai mulţi, chiar dacă unii
fuseseră surprinşi în forma lor de animal atunci când magia
dispăruse.
Ea îl privi peste umăr, continuând să ţină o mână pe sculptura
caldă. Înainte de a vorbi, lui Rowan îi zvâcni un muşchi de pe
maxilar:
 N-am fost niciodată pe continentul tău, însă am auzit
că Fae de acolo erau mai blânzi – mai puţin agresivi, foarte
puţini fiind antrenaţi pentru luptă – şi că ei se bazau în cea
mai mare parte pe magie. Odată magia dispărută din
ţinuturile noastre, mulţi dintre ei se prea poate să nu fi
ştiut ce să facă împotriva soldaţilor antrenaţi.
 Şi totuşi, Maeve n-a vrut să trimită ajutoare.
 Fae de pe continentul tău au rupt cu mult timp în
urmă legăturile cu Maeve.
El făcu iar o pauză.
— Dar au fost unii în Doranelle care au adus argumente în
favoarea ajutorului. Regina mea a sfârşit prin a oferi un refugiu
oricui reuşea să ajungă până acolo.
Ea nu voia să ştie mai multe – nu voia să ştie câţi reuşiseră şi
dacă el fusese unul dintre cei câţiva care aduseseră argumente
pentru salvarea fraţilor din vest. Aşa că se îndepărtă de sculptura
cerbului mistic, fiindu-i frig imediat ce întrerupse contactul cu
încântătoarea căldură dinlăuntrul pietrei. O parte din ea ar fi
putut jura că străvechea, strania putere era tristă să-i vadă
plecând.
În ziua următoare, Celaena îşi isprăvi tura din bucătărie de la
micul dejun mai îndurerată şi mai secătuită decât de obicei, căci
Luca nu fusese acolo pentru a o ajuta, ceea ce însemna că îşi
petrecuse toată dimineaţa tocând, spălând şi apoi alergând
pentru a trimite mâncarea sus.
Celaena trecu de un soldat pe care îl reţinuse ca fiind prietenul
lui Luca şi un ascultător frecvent al poveştilor lui Emrys – tânăr,
cu muşchi supli şi fără semne evidente de urechi sau graţie de
Fae. Bas, conducătorul cercetaşilor din fortăreaţă.
Luca sporovăia întruna despre el. Celaena îi oferi un zâmbet
mic şi o înclinare a capului. Bas clipi de câteva ori, îi zâmbi şi el
nesigur drept răspuns şi porni, probabil, spre postul lui de pe
metereze. Ea se încruntă. Până atunci, îi salutase civilizat pe
mulţi dintre ei, însă... Încă îşi frământa creierii în legătură cu
reacţia lui, când ajunse în camera ei şi îşi dezbrăcă jacheta dintr-
o mişcare a umerilor.
 Deja ai întârziat, spuse Rowan din pragul uşii.
 În dimineţa asta am avut mai multă treabă, zise ea,
reîmpletindu-şi părul şi întorcându-se spre pragul uşii,
acolo unde el stătea tolănit. Mă pot aştepta ca azi să fac
ceva folositor cu tine sau nu voi avea parte decât de stat jos,
de mârâit şi de privit chiondorâş? Sau voi sfârşi prin a tăia
lemne ore în şir?
El porni pe coridor, iar ea îl urmă, încă împletindu-şi părul.
Trecură de alte două santinele. De data asta, ea îi privi pe
amândoi în ochi şi îi salută zâmbindu-le. Din nou, acelaşi clipit, o
privire aruncată de la unul la altul şi un zâmbet. Oare ea devenise
atât de neplăcută, încât un zâmbet nevinovat era ceva
surprinzător? În numele zeilor – când zâmbise ea ultima dată
cuiva sau din orice motiv?
Erau destul de departe de fortăreaţă, îndreptându-se către sud
şi în sus, în munţi, când Rowan zise:
 Păstrează cu toţii distanţa din pricina mirosului pe
care îl emani.
 Poftim?
Nu voia să ştie cum de îi citise el gândurile.
Rowan trecu printre copaci, fără să-şi piardă suflul, şi
continuă:
 Aici sunt mai mulţi masculi decât femele – şi sunt
cam izolaţi de lume. Nu te-ai întrebat de ce nu s-au
apropiat de tine?
 S-au ţinut la distanţă fiindcă... miros?
Nu crezuse că avea să-i pese vreodată destul cât să se simtă
stânjenită, dar faţa îi ardea.
 Mirosul tău spune că nu vrei să se apropie de tine.
Masculii îl simt mai bine decât femelele şi au stat naibii la
distanţă. Nu vor să le smulgi feţele cu ghearele tale.
Ea uitase cât de primitivi erau Fae, cu mirosurile, cu
împerecheatul şi cu firea lor teritorială. Un contrast bizar faţă de
lumea civilizată de dincolo de zidul de munţi.
 Bine, sfârşi ea prin a spune, cu toate că ideea că
sentimentele ei erau atât de uşor de depistat o neliniştea,
iar minciuna şi prefăcătoria deveneau aproape inutile.
 Nu mă interesează bărbaţii... masculii.
 În timp ce-i privea insistent inelul, tatuajul lui părea viu în
lumina soarelui care se strecura prin coronamentul copacilor.
 Ce se întâmplă dacă devii regină? Vei refuza o
potenţială alianţă prin căsătorie?
O mână invizibilă păru să o strângă de gât. Nu-şi îngăduise să
ia în calcul acea posibilitate, căci greutatea unei coroane şi a unui
tron erau destul pentru a o face să se simtă de parcă ar fi fost
într-un sicriu. Gândul de a se căsători aşa, trupul altcuiva să fie
peste al ei, cineva care să nu fie Chaol... Îndepărtă gândul.
Rowan o momea, aşa cum, de altfel, o făcea mereu. Iar ea tot
n-avea niciun plan de a prelua tronul unchiului ei. Singurul ei
plan era să facă ceea ce-i promisese Nehemiei.
 Frumoasă încercare, îi spuse ea.
Când el zâmbi atotcunoscător, caninii îi străluciră.
 Înveţi.
 Să ştii că din când în când şi eu te-am momit.
El îi aruncă o privire care spunea: „Eu te-am lăsat să mă
momeşti, în caz că n-ai observat. Nu sunt un prost de muritor‖.
Voia să-l întrebe de ce, dar dacă era prea cordială cu el – cu
oricine – ar fi fost prea bizar.
 Unde naiba mergem azi? Niciodată n-am mers spre
vest.
Zâmbetul atotcunoscător pieri.
 Ai vrut să facem ceva folositor. Iată că ai ocazia.

Când ajunseră la pădurea de pini, cu Celaena în forma ei

umană, clopotele unui târg din apropiere bătură ora trei.
Ea nu-l întrebă ce căutau acolo. Dacă ar fi vrut, el i-ar fi spus.
Încetinind pasul, Rowan căuta semne lăsate pe copaci şi pietre,
iar ea îl urma în linişte, însetată şi flămândă şi puţin zăpăcită.
Terenul se schimbase: acele de pin scrâşneau sub cizmele lor,
iar deasupra capetelor lor ţipau pescăruşi şi nu păsări cântătoare.
Probabil marea era aproape. Celaena oftă adânc atunci când o
briză răcoritoare îi sărută faţa transpirată, aducând o aromă de
sare, peşte şi pietre încălzite la soare. Până ce Rowan nu se opri
lângă un izvor, ea nu-şi dădu seama de iz – şi de linişte.
Pământul fusese răsturnat peste izvor, iar tufele fuseseră rupte
şi călcate în picioare. Însă atenţia lui Rowan era fixată asupra
izvorului, pe ceva ce se înţepenise între stânci.
Celaena blestemă. Un trup. O femeie, dacă se lua după ceea ce
rămăsese din ea şi...
O coajă.
De parcă ar fi fost golită de viaţă, de substanţă. N-avea răni şi
niciun semn de violenţă, cu excepţia unor şuviţe de sânge uscat la
nas şi la urechi. Pielea îi era decolorată, veştejită şi uscată, iar
chipul ei golit era înţepenit într-o expresie de groază – şi mâhnire.
Iar mirosul – nu doar al trupului care putrezea, ci şi în jurul
său... mirosul...
 Ce a făcut asta? întrebă ea, studiind pădurea
tulburată de dincolo de izvor.
Rowan îngenunche pentru a examina rămăşiţele.
 De ce să n-o fi aruncat în mare? Pare ceva prostesc s-
o lase în izvor. Au lăsat şi urme – numai dacă nu cumva
sunt lăsate de cel care a descoperit-o.
 Malakai mi-a dat raportul azi-dimineaţă – iar el şi
oamenii lui sunt antrenaţi să nu lase urme. Însă mirosul...
recunosc, e diferit.
Rowan intră în apă. Ea voia să-i spună să se oprească, dar el
continua să examineze rămăşiţele de deasupra, apoi de dedesubt,
dând ocol. Ochii lui aruncară scântei spre ea. Era furios.
 Tu să-mi spui, asasino. Ai vrut să te faci folositoare.
Ea se zburli la auzul tonului, însă în faţa lor zăcea o femeie,
fărâmată ca o păpuşă din cârpe.
Celaena nu voia în mod deosebit să miroasă nicio parte a
rămăşiţelor, dar adulmecă. Şi îşi dori să n-o fi făcut. Era un miros
pe care îl mai simţise de două ori până atunci – odată în acea
cameră însângerată, cu un deceniu în urmă, iar apoi, recent...
 Ai pretins că nu ştii ce era chestia aia de la câmpul
cu gorgane, reuşi ea să spună.
Gura femeii era deschisă într-un ţipăt, iar dinţii îi erau cafenii
şi crăpaţi sub sângele care cursese din nas şi se uscase. Celaena
îşi atinse propriul nas şi se înfioră.
 Cred că asta face acea creatură.
Rowan îşi puse mâinile în şold, pufnind, şi se întoarse în izvor.
 Ai ieşit din întunericul acela de parcă cineva ţi-ar fi
supt viaţa din tine. Pielea îţi era mai palidă, iar pistruii îţi
 dispăruseră.
 M-a forţat să trec prin... amintiri. Cele mai rele.
Chipul femeii, îngrozit, mâhnit, căsca gura la coronamentul de
deasupra.
— Ai auzit vreodată de o creatură care se poate hrăni cu
asemenea lucruri? Când am putut să întrezăresc ceva, am văzut
un bărbat – un bărbat frumos, palid şi cu părul negru, cu ochi de
un negru intens. Nu era uman. Vreau să spun, părea, dar ochii
lui lui... nu erau câtuşi de puţin omeneşti.
Părinţii ei fuseseră asasinaţi. Ea le văzuse rănile. Mirosul din
camera lor fusese atât de asemănător... Ea scutură din cap de
parcă ar fi vrut să şi-l limpezească, să-şi scuture senzaţia care i se
insinua pe şira spinării.
 Nici măcar regina mea nu cunoaşte toate creaturile
odioase care cutreieră prin aceste ţinuturi. Dacă vârcolacii
so aventurează să coboare din munţi, poate că şi alte chestii
o fac.
 Târgoveţii s-ar putea să ştie câte ceva. Poate că au
văzut-o sau au auzit zvonuri.
Rowan păru să se gândească la aceleaşi lucruri, căci îşi
scutură plin de dezgust capul – şi de mâhnire, spre surprinderea
ei.
 Nu avem timp; ai irosit lumina zilei venind aici în
forma ta umană.
Nici provizii pentru noapte nu-şi aduseseră.
 Avem o oră înainte de a ne întoarce. Să facem ce se
poate.

Poteca nu ducea nicăieri. Dădea spre mare, într-o stâncă fără

nicio cale de acces spre fâşia de plajă îngustă de dedesubt, fără
niciun semn că cineva ar fi locuit în apropiere. Rowan stătea pe
marginea stâncii, cu braţele încrucişate, privind ţintă la marea de
jad.
 Nu are sens, spuse el, mai mult pentru sine. Acesta
este cel de-al patrulea trup în ultimele săptămâni – şi
niciunul n-a fost dat dispărut.
Se lăsă pe vine pe terenul nisipos pentru a trasa o linie cu
degetul său tatuat. Conturul coastei Wendlynului.
 Au fost găsite aici.
Puncte mici, aparent întâmplătoare, în afară de faptul că erau
foarte aproape de apă.
 Suntem aici, zise el, făcând un alt punct.
Se aşeză pe călcâie, în timp ce Celaena privea cu atenţie harta
grosolană.
— Şi totuşi, noi doi am întâlnit creatura stând la pândă
printre morminte, aici, adăugă el, şi desenă un X acolo unde ea
bănui că erau gorganele, departe de mare. N-am mai văzut nici
urmă de creatură lângă gorgane, iar sufletele s-au întors la
obiceiurile lor.
 Celelalte trupuri erau la fel?
 Toate golite ca ăsta, cu expresia de teroare întipărită
pe chipuri... nici urmă de răni, în afară de sângele uscat de
la nas şl de la urechi.
După cum îi pălise pielea arsă de soare de sub tatuaj, după
cum scrâşnea din dinţi, ea îşi dădu seama că pe el îl rodea
mândria sa de nemuritor pentru că nu ştia ce era acea creatură.
 Toate aruncate în pădure şi nu în mare?
O mişcare de încuviinţare din cap.
 Dar toate la mică distanţă de apă.
O altă încuviinţare.
— Dacă ar fi fost un ucigaş competent, conştient, ar fi ascuns
mai bine trupurile. Sau, din nou, ar fi folosit marea.
Ea aruncă o privire la marea orbitoare, la soarele care îşi
începuse coborârea spre asfinţit.
— Sau poate că nu-i pasă. Poate că vrea ca noi să ştim ce face.
Au existat... au fost vremuri când şi eu am lăsat trupuri în aşa fel
încât să fie găsite de o anumită persoană sau pentru a transmite
un anumit mesaj.
Grave fiind ultimul dintre ele.
— Ce au victimele în comun?
— Nu ştiu, recunoscu el. Nu le ştim nici măcar numele şi nici
de unde vin.
El se ridică şi îşi şterse mâinile.
— Trebuie să ne întoarcem la fortăreaţă.
Ea îl prinse de cot.
 Aşteaptă. Ai văzut destul din trup?
 O mişcare lentă de încuviinţare. Bine. Şi ea la fel – şi ea se
săturase de miros. Memorase, luând în calcul tot ceea ce putuse.
 Atunci trebuie s-o îngropăm.
— Pământul e prea tare aici.
Ea se duse după copaci, lăsându-l pe el în urmă.
 Atunci o vom face în modul străvechi, strigă ea.
Afurisită să fie dacă avea să lase trupul femeii să se
descompună într-un izvor, afurisită să fie dacă o lăsa acolo
pentru vecie, udă şi rece.
Celaena trase trupul prea uşor din izvor, culcându-l pe acele
cafenii de pin. Rowan nu scoase niciun cuvânt în timp ce ea
adună surcele şi crengi şi apoi îngenunche, încercând să nu se
uite la pielea încreţită sau la expresia stăruitoare de groază.
Iar el nici n-o ironiză pentru cele câteva încercări de a aprinde
focul cu palma, şi nici nu făcu vreun comentariu meschin când,
în cele din urmă, acele de pin se încreţiră şi fumegară, tămâie
străveche pentru un rug rudimentar. În schimb, când ea se
îndepărtă de flăcările care se ridicau, îl simţi venind în spatele ei,
şi simţi siguranţa şi semisălbăticia lui învăluind-o ca un trup
fantomă. O briză caldă o mângâie pe păr, pe faţă. Aer pentru a
ajuta focul; vânt pentru a ajuta la mistuirea trupului.
Sila pe care o simţea n-avea nimic de-a face cu jurământul ei
sau cu Nehemia. Celaena pătrunse în golul fără vârstă
dinlăuntrul ei – doar o dată – pentru a vedea dacă putea să
activeze acel declanşator care provoca transformarea, astfel încât
să-şi poată ajuta micul foc trist să ardă şi mai uniform, şi mai
maiestuos.
Cu toate astea, Celaena rămase rece şi pustiită, împotmolită în
trupul ei de muritoare.
Şi totuşi, Rowan nu spuse nimic despre asta, iar vântul lui
hrăni flăcările suficient cât să le facă să lucreze iute asupra
trupului, arzând mai repede decât un rug mortuar. Priviră în
tăcere, până ce nu mai rămase nimic, doar cenuşă – până când şi
aceasta fu ridicată în sus şi dusă în depărtare, peste copaci şi
spre marea întinsă.
 CAPITOLUL 26

Din acea noapte petrecută în criptă, Chaol nu îi mai văzuse şi

nici nu mai auzise nimic despre general sau despre prinţ. Potrivit
celor spuse de oamenii lui, prinţul îşi petrecea timpul în
catacombele vindecătorilor, curtând-o pe una dintre tinerele de
acolo. El se ura pe sine, însă o parte din el era uşurat să audă
asta: Dorian măcar vorbea cu cineva.
Separarea de Dorian merita efortul. Pentru Dorian, chiar dacă
prietenul lui n-avea să-l ierte niciodată; pentru Celaena, chiar
dacă ea nu se mai întorcea niciodată; chiar dacă îşi dorea ca ea să
fi fost în continuare Celaena şi nu Aelin... merita.
A trecut o săptămână până a reuşit să se întâlnească din nou
cu Aedion – pentru a căpăta informaţiile pe care nu le primise din
cauza lui Dorian, care îi întrerupsese. Dacă Dorian se strecurase
atât de uşor şi îi surprinsese, atunci cripta nu era cel mai bun loc
în care să se întâlnească. Exista un loc, totuşi, unde se puteau
vedea fără niciun risc. Celaena i-l lăsase în testamentul ei,
împreună cu adresa.
Apartamentul secret aflat deasupra depozitului era neatins, cu
toate că cineva îşi făcuse timp să acopere mobila împodobită.
Înlăturând cearşafurile unul câte unul se simţea de parcă ar fi
descoperit cine fusese Celaena înainte de Endovier – o dovadă că
gustul ei pentru lux avea rădăcini adânci. Cumpărase acel
apartament, îi spusese ea odată, pentru a avea un loc care să fie
doar al ei, un loc în afara Breslei Asasinilor, unde fusese crescută.
Îşi cheltuise aproape toţi bănuţii pe care îi avea – dar fusese
necesar, spunea ea, pentru fărâma de libertate pe care i-o
garanta. El ar fi putut să lase cearşafurile trase peste mobile,
probabil că ar fi trebuit s-o facă, dar... era curios.
Apartamentul era alcătuit din două dormitoare, cu băi proprii,
o bucătărie şi o încăpere largă în care trona o canapea cu perne
mari, în faţa unui şemineu bogat decorat, din marmură, încadrat
de două jilţuri tapiţate cu catifea. Cealaltă jumătate a încăperii
era ocupată de o masă din stejar, întinsă, la care se puteau aşeza
opt persoane, cu farfurii din porţelan şi argint, şi tacâmuri care se
demodaseră de mult. Era singura dovadă că acest apartament nu
fusese atins de când cineva – poate Arobynn Hamel – ordonase să
fie sigilat.
Arobynn Hamel, Regele Asasinilor. Chaol scrâşni din dinţi
atunci când termină de îndesat şi ultimul cearşaf alb în deba-
raua de pe coridor. În ultimele zile se gândise foarte mult timp la
fostul maestru al Celaenei. Arobynn era destul de isteţ încât să
pună lucrurile cap la cap atunci când găsise un copil orfan, timid,
imediat după ce prinţesa din Terrasen dispăruse, trupul ei
dispărând în râul Florine, care era pe jumătate îngheţat.
Dacă Arobynn ştiuse şi îi făcuse acele lucruri... Cicatricea de
pe încheietura mâinii Celaenei licări în faţa ochilor săi. O obligase
să-şi rupă singură mâna. Probabil că existaseră nenumărate
brutalităţi despre care Celaena nici măcar nu-i spusese. Şi cea
mai rea dintre toate, răul absolut...
N-o întrebase niciodată de ce, atunci când fusese numită
campion, prima ei prioritate nu fusese să-şi vâneze maestrul şi
să-l taie în bucăţi pentru ce-i făcuse iubitului ei, Sam Cortland.
Arobynn poruncise ca Sam să fie torturat şi ucis, iar apoi
născocise o capcană pentru Celaena, cu gândul de a o trimite în
Endovier. Probabil că Arobynn îşi propusese să o recupereze de
acolo într-o bună zi, de vreme ce îi lăsase apartamentul neatins.
Probabil că îşi dorise s-o lase să putrezească în Endovier – până
ce se hotărâse să o elibereze, iar ea se târâse înapoi la el,
servitoarea lui loială pe veci.
Era dreptul ei, îşi spuse Chaol. Dreptul ei de a decide când şi
cum să-l ucidă pe Arobynn. Era şi dreptul lui Aedion. Până şi cei
doi stăpâni din Terrasen erau mai îndreptăţiţi să pretindă capul
lui Arobynn decât era el, dar dacă Chaol avea să-l întâlnească
vreodată, nu era sigur că avea să se abţină.
Scara şubredă din lemn de dincolo de uşă scârţâi, iar Chaol îşi
scoase sabia într-o clipă. Se auzi un fluierat grav, pe două note,
iar el se relaxă, chiar dacă numai puţin, şi fluieră drept răspuns.
Îşi ţinu sabia scoasă până ce Aedion păşi pe uşă, cu spada trasă
din teacă.
 Mă întrebam dacă eşti singur sau cu un cârd de
bărbaţi ascunşi în întuneric, spuse Aedion în chip de salut,
vârându-şl sabia în teacă.
Chaol îi aruncă o privire urâtă.
 Asemenea.
Aedion intră în apartament, iar înverşunarea de pe chip i se
transformă din prudenţă şi mirare în îngrijorare. Lui Chaol îi
trecu prin minte că acest apartament era prima frântură în care
Aedion o vedea pe verişoara lui pierdută. Acelea erau lucrurile ei.
Ea alesese totul, de la figurinele de pe poliţa căminului şi şervetele
verzi, la vechea masă de fermă din bucătărie, punctată şi zgâriată
de ceea ce păreau a fi nenumărate cuţite.
Aedion se opri în mijlocul încăperii, examinând totul cu grijă.
Poate pentru a vedea dacă într-adevăr existau nişte forţe ascunse
în aşteptare, însă... Chaol murmură ceva despre folositul băii şi îi
oferi lui Aedion intimitatea de care avea nevoie.

Acesta era apartamentul ei. Fie că îşi accepta sau îşi ura
trecutul, ea decorase masa în culorile regale din Terrasen – verde
si argintiu. Masa şi figurina cerb de pe poliţa căminului erau
singurele crâmpeie care dovedeau că ea probabil nu uitase. Că îi
păsa.
În rest, toate erau confortabile, cu gust, de parcă apartamentul
ar fi fost pentru tolăneală şi nopţi petrecute în faţa focului. Erau
foarte multe cărţi – pe rafturi, pe măsuţele de lângă canapea,
stivuite lângă jilţul din faţa ferestrei mari cu draperie, care se
întindea pe toată lungimea camerei.
Deşteaptă. Educată. Cultivată, dacă bibelourile puteau
constitui o dovadă. Existau lucruri din toate regatele, de parcă
luase câte ceva de pe oriunde fusese. Încăperea era harta unor
aventuri, o hartă a unei persoane diferite. Aelin trăise. Trăise şi
văzuse şi făcuse lucruri.
 Bucătăria era mică, dar confortabilă – şi... În numele zeilor!
Avea un dulap frigorific. Căpitanul menţionase faptul că fusese
faimoasă ca asasin, dar nu spusese că era bogată. Toţi anii ăia
pătaţi de sânge – toate acele lucruri erau doar mărturii a ceea ce
ea pierduse. A ceea ce el nu putuse să apere.
Ea devenise o ucigaşă. Una a naibii de bună, dacă acest
apartament putea fi socotit o dovadă. Dormitorul ei era încă şi
mai scandalos. Avea un pat uriaş, cu patru stâlpi şi o saltea care
părea un nor, şi mai avea o sală de baie placată cu marmură, cu
propriul sistem de instalaţie de apă şi canalizare.
Ei bine, dulapul ei de haine nu se schimbase. Vărului ei îi
plăcuseră întotdeauna veşmintele frumoase. Aedion scoase o
tunică albastru închis, cu broderie aurie pe poale şi cu nasturi
strălucind în lumina torţelor. Erau veşminte pentru un trup de
femeie, iar mirosul care încă se simţea în întregul apartament
aparţinea tot unei femei – foarte asemănător cu ceea ce îşi
amintea el din copilărie, însă învăluit în mister şi zâmbete secrete.
Era imposibil ca simţurile sale Fae să nu remarce, să nu
reacţioneze.
Aedion se rezemă de peretele încăperii, privind lung rochiile şi
bijuteriile etalate, acum acoperite de praf. Nu-şi îngăduise să-i
pese de ceea ce el pătimise în trecut, de oamenii pe care îi
distrusese, de câmpurile de bătălie pe care păşise acoperit de
sânge care nu era al său. În ceea ce-l privea, el pierduse totul în
ziua în care Aelin murise. Meritase pedeapsa pentru cât de
lamentabil eşuase. Însă Aelin...
Aedion îşi trecu mâinile prin păr înainte de a intra în încăperea
mare. Aelin avea să se întoarcă din Wendlyn, indiferent de ceea ce
credea căpitanul. Aelin avea să se întoarcă, iar când avea să
vină... Cu fiecare respiraţie, Aedion simţea cum parfumul care
persista îi învăluia tot mai strâns inima şi sufletul. Când ea avea
să se întoarcă, el nu avea să-i mai dea drumul vreodată.

Aedion se lăsă să cadă într-unul dintre jilţurile din faţa focului

în timp ce Chaol spuse:
 Ei bine, cred că am aşteptat destul pentru a auzi ceea
ce ai a-mi spune despre magie. Sper să merite.
 Indiferent de ceea ce ştiu eu, magia n-ar trebui să fie
 planul tău principal de apărare – sau de acţiune.
 Am văzut-o pe regina ta despicând pământul în două
cu puterea ei, spuse Chaol. Spune-mi că asta n-ar schimba
cursul unei înfruntări pe câmpul de luptă – spune-mi că nu
ai nevoie de ea şi de alţii asemenea ei.
 Ea nici măcar nu s-ar apropia de câmpurile de luptă,
mormăi Aedion blând.
Chaol se îndoia că era adevărat, dar îşi dorea să fie. Probabil
că Aedion avea să fie nevoit să o lege pe Celaena de tron pentru a
o împiedica să lupte în prima linie alături de poporul ei.
 Spune-mi.
Aedion oftă şi privi spre foc, de parcă ar fi privit un orizont
îndepărtat.
 Arderile şi execuţiile începuseră deja cam pe când
magia dispăruse, astfel încât, în ziua în care s-a întâmplat,
am crezut că păsările se fereau de soldaţi sau căutau
stârvuri. Eram încuiat într-una dintre încăperile turnului,
din ordinul regelui. În cele mai multe dintre zile nu
îndrăzneam nici să mă uit pe fereastră, deoarece nu voiam
să văd ce se petrecea în oraşul de dedesubt, însă păsările
produceau atâta zgomot în acea zi, încât m-am uitat. Şi...
Aedion scutură din cap.
 Ceva le gonise pe toate şi zburau când într-o direcţie,
când într-alta. Apoi, au început ţipetele. Am auzit nişte
oameni murind într-o clipită, de parcă li s-ar fi secţionat o
arteră.
Aedion întinse o hartă pe una dintre măsuţele scunde din- tre
ei şi puse un deget bătătorit pe Orynth.
 Au existat două valuri de păsări. Primul s-a dus
înspre nord – nord-vest.
Trasă o linie vagă.
 Din turn, vedeam destul de departe cât să-mi dau
seama că multe dintre ele veniseră din sud – cele mai multe
dintre păsările din apropierea noastră nu se prea deplasau.
Însă atunci, un al doilea val le-a gonit pe toate spre nord şi
spre est, de parcă ceva din centrul ţinutului le arunca într-
acolo.
Chaol arătă spre Perranth, al doilea mare oraş din Terrasen.
 De aici?
  Mai spre sud.
Aedion îi dădu deoparte mâna lui Chaol.
 Endovier sau chiar mai jos.
 Nu puteai să vezi atât de departe.
 Nu, dar lorzii războinici de la curtea mea m-au obligat
să memorez păsările din Oakwald şi toate chemările lor de
vânătoare – şi de luptă. Existau păsări care zburau în sus,
spre noi, şi care se găseau numai în ţara ta. Le număram
pentru a-mi abate atenţia în vreme ce...
Încă o pauză, de parcă Aedion nu intenţiona să spună acel
lucru.
 Nu-mi amintesc să fi auzit păsări din cele trei regate
sudice.
Chaol trasă o linie, începând din Rifthold şi mergând spre
munţi, spre trecătoarea Ferian.
 De parcă cineva le mâna în această direcţie. Abia la al
doilea val a încetat magia.
Aedion ridică o sprânceană.
 Tu nu-ţi aminteşti acea zi?
 Eram aici; dacă cineva a simţit vreo durere, a ascuns
asta. Magia a fost scoasă în afara legii în Adarlan acum
multe decenii. Aşadar, Aedion, unde ajungem?
 Ei bine, Murtaugh şi Ren au avut experienţe
asemănătoare.
Ca atare, generalul se lansă într-o altă povestire: asemenea lui
Aedion, în ziua în care magia dispăruse Ren şi Murtaugh fuseseră
martorii freneziei care cuprinsese animalele din zonă în timpul
celor două valuri de ceva. Dar ei erau în partea sudică a
continentului lor, abia ajunşi în Golful Craniului.
Abia cu şase luni în urmă, atunci când se furişaseră în oraş
din pricina minciunilor lui Archer Finn despre revenirea lui Aelin,
începuseră să se gândească la magie – căutând căi de a distruge
puterea regelui, pentru regina lor. După compararea notelor cu
ale celorlalţi rebeli din Rifthold, îşi dăduseră seama că şi ceilalţi
trăiseră fenomene similare. Dorind să afle întreaga poveste, găsiră
un negustor din Teritoriile Pustii care era dispus să vorbească –
un bărbat din Xandria, care era surpinzător de cinstit, în pofida
afacerii pe care o dezvoltase pe baza obiectelor de contrabandă.
Am furat o iapă Asterion de la Lordul din Xandria.
 Desigur, Celaena fusese în Teritoriile Pustii şi o căutase cu
lumânarea. În ciuda durerii din piept, Chaol surâse amintirii pe
măsură ce Aedion îşi amintea raportul lui Murtaugh despre
relatarea negustorului.
Nu fuseseră două valuri atunci când dispăruse magia, ci trei.
Primul se iscase dinspre nord. Negustorul se afla împreună cu
lordul din Xandria în fortăreaţa acestuia aflată sus, deasupra
oraşului, şi văzuse un tremor slab care făcuse nisipul roşu să
danseze. Al doilea venise dinspre sud-vest, înaintând cu viteză
foarte mare, asemenea unei furtuni de nisip. Ultimul venise din
aceeaşi sursă centrală pe care şi-o amintea Aedion. Câteva
secunde mai târziu, magia dispăruse, iar oamenii ţipau pe străzi.
Lordul din Xandria primi, o săptămână mai târziu, ordinul de a-i
omorî pe toţi locuitorii din oraş care foloseau magia, cunoscuţi
sau înregistraţi ca atare. Apoi ţipetele sunaseră altfel.
Încheind, Aedion îi zâmbi mucalit.
 Murtaugh a aflat însă mai multe. Ne întâlnim în trei
zile. El îţi poate spune atunci teoriile sale.
Chaol sări din jilţul său.
 Asta e tot? Asta e tot ceea ce ştii tu – informaţiile prin
care m-ai ţinut în şah în ultimele săptămâni?
— Tu mai ai şi altele să-mi spui, aşadar, ce-ar fi să-mi spui
tot?
 Eu ţi-am oferit informaţii vitale, care pot schimba
lumea, rosti Chaol printre dinţi. Tu nu mi-ai spus decât
poveşti.
Ochii lui Aedion căpătară o strălucire letală.
 Ar fi bine să auzi ce au de spus Ren şi Murtaugh.
Chaol nu prea avea chef să aştepte atât de mult pentru a afla,
dar avea două dineuri de stat şi o cină formală la care trebuia să
ia parte. Trebuia să-i prezinte regelui planurile de apărare pentru
toate evenimentele.
După o clipă, Aedion zise:
 Cum de suporţi să lucrezi pentru el? Cum te poţi
preface că nu ştii ce face ticălosul, ce le-a făcut unor
oameni nevinovaţi, femeii pe care pretinzi că o iubeşti?
 Fac ceea ce trebuie să fac.
Oricum, nu credea că Aedion ar fi înţeles.
 Spune-mi de ce Căpitanul Gărzii, un Lord din
 Adarlan, îşi ajută duşmanii. Asta e tot ce vreau să aud
astăzi de la tine.
Chaol voia să spună că, dat fiind câte îi spusese deja, nu mai
avea de oferit nicio altă afurisită de informaţie, aşa că spuse:
 Totuşi, ştiai de taberele de muncă. De masacre.
 Este uşor să fii minţit atunci când nu îi cunoşti direct
pe niciunul dintre acei oameni.
Dar Celaena şi cicatricele ei, şi Nehemia cu oamenii ei
măcelăriţi...
 Este uşor să crezi atunci când regele tău îţi spune că
oamenii din Endovier merită să fie acolo fiindcă sunt
criminali sau rebeli care au încercat să măcelărească familii
inocente din Adarlan.
 Şi câţi dintre concetăţenii tăi s-ar ridica împotriva
regelui tău dacă ar afla adevărul? Dacă şi-ar imagina la
cum ar fi dacă familiile lor, satul lor, tot ce au ar fi luat,
făcut sclav sau ucis? Câţi s-ar ridica dacă ar şti ce putere
posedă prinţul lor – sau dacă prinţul lor s-ar ridica să lupte
alături de noi?
Chaol nu ştia şi nici nu era sigur că voia să ştie. Cât despre
Dorian... nu-l putea ruga aşa ceva pe prietenul lui. Nu se putea
aştepta la asta. Scopul lui era ca Dorian să fie în siguranţă, chiar
dacă avea să-l coste prietenia lor. Nu voia ca Dorian să fie
amestecat în asta. Niciodată.

Ultima săptămână fusese îngrozitoare şi minunată pentru

Dorian.
Îngrozitoare, deoarece încă doi oameni îi aflaseră secretul, şi
călca pe o linie foarte fină atunci când era vorba despre a-şi
controla harul magic, care părea tot mai volatil cu fiecare zi ce
trecea.
Minunată, deoarece în fiecare după-amiază vizita încăperea
uitată pe care Sorscha o descoperise înghesuită la un nivel
inferior din catacombe, acolo unde nimeni n-avea să-i găsească.
Ea adusese cărţi, de unde le găsise, numai zeii ştiau, ierburi şi
plante, săruri şi pulberi, şi în fiecare zi cercetau, se antrenau şi
meditau.
Nu existau prea multe cărţi despre domolirea unei puteri ca a
lui – mulţi fuseseră arşi, aşa îi spusese ea, însă fata privea harul
magic ca pe o boală: dacă ar fi putut găsi canalele potrivite pentru
a-l bloca, ea l-ar fi putut înfrâna. Iar dacă nu, spunea ea mereu,
puteau recurge la droguri, doar cât să-i aplaneze stările sufleteşti.
Ei nu-i plăcea această idee, şi nici lui, deşi era o mângâiere să ştie
că aveau o opţiune.
Nu reuşeau să petreacă împreună decât o oră pe zi. Dar în
acea oră, indiferent de legile pe care le încălcau, Dorian se simţea
din nou ca fiind el însuşi. Fără să se contorsioneze sau să se
clatine sau să se împiedice în întuneric, ci cu picioarele pe
pământ. Calm. Indiferent de ce-i spunea Sorschăi, ea nu-l judeca
şi nici nu-l trăda vreodată. Chaol fusese cândva acea persoană. Şi
totuşi, acum, când era vorba despre harul lui magic, el încă vedea
teamă şi o urmă de dezgust în ochii lui Chaol.
— Ştiaţi, îl întrebă Sorscha, aşezată pe partea cealaltă a mesei
de lucru, că înainte ca magia să dispară, ei au fost nevoiţi să
găsească modalităţi speciale prin care să-i supună pe prizonierii
înzestraţi?
Dorian îşi ridică privirea din carte, un volum nefolositor despre
remediile din grădină. Înainte ca magia să fi dispărut... cu
ajutorul tatălui său şi al cheilor sale Wyrd. I se strânse stomacul.
 Îşi foloseau harul magic pentru a fugi din închisoare?
Sorscha studie din nou cartea.
 Ăsta e motivul pentru care închisorile vechi foloseau
fierul – nu poate fi atins de magie.
 Ştiu, zise el, iar ea ridică o sprânceană.
Încet, ea începuse să prindă viaţă în preajma lui – cu toate că
şi el învăţase să-i descifreze mai bine expresiile.
 Când puterile mele au apărut pentru prima dată, am
încercat să le folosesc asupra unei uşi din fier şi... n-a mers
prea bine.
 Hmm.
Sorscha îşi muşcă buza. Era surprinzător de încântător.
 Dar există fier şi în sângele dumneavoastră, aşadar,
cum funcţionează asta?
 Cred că a fost felul în care zeii ne-au împiedicat să
fim prea puternici: dacă păstrăm contactul cu magia, dacă
circulă prin noi prea mult timp, leşinăm. Sau mai rău.
 Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă am creşte cantitatea
 de fier din dieta dumneavoastră, poate prin adăugarea unei
cantităţi mari de melasă. Le-o dăm pacienţilor anemici, dar
dacă v-am da o doză foarte concentrată... ar avea un gust
oribil şi ar putea fi periculos, dar...
 Poate că, dacă există în corpul meu, atunci când
harul magic se ridică...
El făcu o grimasă. Probabil că voia să uite agonia pe care o
trăise atunci când încercase să sigileze acea uşă din fier, însă...
Nu putea să o refuze.
 Ai aşa ceva aici? Ceva ce poate fi adăugat într-o
băutură?
Nu avea, dar făcu rost. Şi, în mai puţin de un sfert de oră,
Dorian adresă o rugăciune Silbei şi o înghiţi, crispându-se din
cauza dulceţii dezgustătoare. Nimic.
Privirea Sorschăi ţâşni de la ochii lui la ceasul de buzunar din
mâna ei, numărând, aşteptând să vadă dacă apărea vreo reacţie
adversă. Trecu un minut. Şi încă zece. Dorian trebuia să plece
curând, şi ea la fel, dar, după o vreme, Sorscha spuse liniştită:
 Încercaţi. Încercaţi să îl invocaţi. Fierul ar trebui să
fie deja în sângele dumneavoastră.
El închise ochii, iar ea adăugă:
 Reacţionează atunci când sunteţi supărat – furios sau
trist. Gândiţi-vă la ceva care vă face să vă simţiţi aşa.
Ea îşi risca poziţia, viaţa, totul, pentru asta. Pentru el, fiul
bărbatului care ordonase armatei sale să distrugă satul ei, apoi
să-i măcelărească familia, laolaltă cu ceilalţi imigranţi nedoriţi din
Rifthold. El nu merita.
Dorian inspiră. Expiră. Nici ea nu merita numeroasele necazuri
pe care el le atrăgea asupra ei – sau pe care continua să le aducă
la uşă de fiecare când venea aici. El ştia când îl plăceau femeile şi
ştiuse din primul moment în care o văzuse că ea îl găsea
atrăgător. Sperase că acea opinie nu se schimbase în mai rău, dar
acum... Gândeşte-te la ceva care te tulbură.
Totul îl tulbura. Îl tulbura faptul că ea îşi risca viaţa, că el nu
avea altă variantă, şi trebuia să o pună pe ea în pericol. Chiar şi
dacă el facea acel pas final spre ea, chiar şi dacă o lua în patul
lui, aşa cum îşi dorea cu ardoare, el rămânea... prinţul
moştenitor. Vei fi mereu duşmanul meu, îi spusese cândva
Celaena.
Nu avea cum să scape de coroană. Sau de tatăl său, care ar fi
decapitat-o pe Sorscha, ar fi ars-o şi i-ar fi împrăştiat cenuşa în
vânt dacă ar fi aflat că ea îl ajutase. Tatăl său, împotriva căruia
prietenii săi complotau acum cu gândul de a-l distruge.
Ei îl minţiseră şi nu îl solicitaseră pentru cauza respectivă.
Reprezenta un pericol pentru ei, pentru Sorscha şi...
Durerea vie se ridică din inima lui spre gât, iar el căscă gura.
Urmă un alt val şi o briză răcoroasă încercă să-i sărute faţa, dar
dispăru asemenea ceţii la soare în timp ce durerea îl cutremura.
Se aplecă în faţă, închizând ochii strâns pe măsură ce agonia şi
apoi greaţa îl străbătură iar. Şi iar.
Dar apoi se lăsă liniştea. Dorian deschise ochii şi o descoperi
pe Sorscha, isteaţa, serioasa, minunata Sorscha, stând în picioare
acolo, muşcându-şi buza. Ea făcu un pas – pentru prima dată,
spre el, nu departe de el.
— A...
Dorian se ridică în picioare atât de repede, încât jilţul se roti în
urma lui şi, într-o fracţiune de secundă, îi prinse faţa între
palmele lui.
 Da, rosti el în şoaptă şi o sărută.
Fu rapid – dar ea se îmbujoră şi făcu ochii mari în timp ce el se
trăgea înapoi. Şi el avea ochii larg deschişi, zeii fie bleste maţi, şi
încă o mângâia cu degetul mare pe obrazul ei moale, încă se
gândea să se întoarcă pentru a primi mai mult, deoarece nu
fusese nici pe departe destul.
Dar ea se îndepărtă, întorcându-se la treaba ei. De parcă... de
parcă nu fusese nimic, doar un moment stânjenitor.
 Pe mâine? murmură ea.
Nu voia să se uite la el.
El nu prea reuşea să-şi adune vorbele pentru a-i răspunde
afirmativ atunci când porni, împleticit, spre uşă. Ea păruse foarte
surprinsă şi, dacă el nu ieşea, era foarte probabil că avea să o
sărute din nou.
Dar poate că ea nu voia să fie sărutată.
 CAPITOLUL 27

Stând pe platforma de vizionare de pe laterala Omegăi, Manon

privea primul sabat Picioare-galbene al zilei abordând Răscrucea.
Plonjonul urmat de o rotire violentă era uluitor, chiar şi atunci
când călare pe vânt erau vrăjitoarele Picioare-galbene.
Iskra le conducea de-a lungul feţei povârnite a Colţului Nordic.
Masculul ei, o bestie masivă pe nume Fendir, era el însuşi o forţă
a naturii. Deşi mai mic decât Titus, era de două ori mai
primejdios.
— Se potrivesc unul cu celălalt, spuse Asterin de lângă Manon.
Restul Celor Treisprezece se aflau în încăperea de
antrenament, instruindu-le pe celelalte membre ale sabatului în
lupta corp la corp. Faline şi Fallon, demoniţele gemene cu ochi
verzi se bucurau, fără îndoială, să le tortureze pe cele mai noi
santinele. Se descurcau bine cu astfel de lucruri.
Iskra şi Fendir plutiră deasupra celui mai înalt pisc al Colţului
Nordic şi dispărură în nori, celelalte douăsprezece călăreţe
urmându-le în formaţie strânsă. Vântul rece îi biciui chipul lui
Manon, chemând-o. Se îndrepta spre caverne pentru a-l vedea pe
Abraxos, însă ar fi dorit să le vadă mai întâi pe vrăjitoarele
Picioare-galbene traversând Răscrucea, chiar şi numai pentru a
se asigura că erau cu adevărat plecate în următoarele trei ore. Se
uită dincolo de punte, spre Colţ şi spre intrarea uriaşă a acestuia.
Dinspre acesta se auziră peste munţi scrâşnete şi răgete.
 Vreau să le ţii pe Cele Treisprezece ocupate pentru tot
restul zilei, zise Manon.
În calitate de aghiotantă, Asterin era singura dintre Cele
Treisprezece care avea un oarecare drept să o întrebe, şi, chiar şi
aşa, doar în circumstanţe foarte speciale.
 Ai de gând să te antrenezi cu el?
Manon încuviinţă.
 Bunica ta a spus că mă spintecă dacă te scap iar din
priviri.
Cu părul ei auriu fluturând în vânt, chipul lui Asterin, acum
cu nasul strâmb, era îngrijorat.
 Va trebui să te hotărăşti, îi spuse Manon, fără să se
deranjeze să-şi dezvelească dinţii din fier. Eşti iscoada ei,
sau Aghiotanta mea?
Nicio urmă de durere, de teamă sau de trădare. Numai o vagă
mijire a ochilor.
 Te slujesc pe tine.
 Ea e Matroana ta.
 Pe tine te slujesc.
Preţ de o clipă, Manon se întrebă când îşi câştigase acel gen de
loialitate. Nu erau prietene – cel puţin, nu în felul în care păreau
să fie prieteni oamenii. Toate vrăjitoarele Cioc-negru îi datorau
loialitate şi obedienţă în calitatea ei de moştenitoare, însă
aceasta...
Manon nu dăduse explicaţii şi nu îşi dezvăluise planurile sau
intenţiile nimănui, cu excepţia bunicii sale. Se trezi însă
spunându-i Aghiotantei ei:
  Încă am de gând să fiu Conducătoarea Aripii.
Asterin zâmbi, cu dinţii ei din fier asemănători mercurului
în soarele dimineţii.
 Ştim.
Manon îşi ridică bărbia.
— Vreau ca Cele Treisprezece să adauge acrobaţii la
antrenamentul lor în lupta corp Ia corp. Şi când tu vei putea să-ţi
mânuieşti balaurul de una singură, te vreau în aer atunci când
Picioare-galbene sunt în văzduh. Vreau să ştiu unde zboară, cum
zboară şi ce fac.
Asterin încuviinţă.
Deja am pus Umbrele să le urmărească pe vrăjitoarele
Picioare-galbene, zise ea, cu o sclipire de furie şi de sete de sânge
în ochii ei negri, punctaţi cu auriu.
Când Manon ridică o sprânceană, Asterin o întrebă:
 Doar n-ai crezut c-am s-o las pe Iskra să scape atât
de uşor, nu?
Manon încă mai simţea acele degete cu vârfuri din fier înfipte
în spatele ei, împingând-o în groapă. Glezna îi era inflamată şi
ţeapănă din cauza căderii, iar coastele învineţite de la bătaia pe
care o luase de la coada lui Titus.
 Stai la rând. Asta dacă nu cumva vrei să ai parte de
nasul rupt a doua oară.
Asterin îi aruncă un zâmbet.
 Lady, nu ne mişcăm fără comanda voastră.

Manon nu-l voia pe supraveghetor în cuşcă. Şi nici pe cele trei

ajutoare, cu toţii purtând suliţe şi bice. Ea nu-i voia pe niciunul,
din trei motive.
Primul era că voia să fie singură cu Abraxos, care era ghemuit
lângă peretele din fund, aşteptând şi privind.
Al doilea era că mirosul lor uman şi căldura ademenitoare a
sângelui pulsând în gâtlejurile lor îi distrăgeau atenţia. Duhoarea
fricii lor îi distrăgea atenţia. Se întrebase preţ de un minut întreg
dacă merita să-l spintece pe unul dintre ei numai pentru a vedea
ce aveau să facă ceilalţi. Deja lipseau bărbaţi din Colţ – bărbaţi
despre care se zvonea că traversaseră puntea spre Omega şi nu se
mai întorseseră niciodată. Manon nu omorâse niciunul încă, dar
fiecare minut singură cu ei o tenta să se joace.
Al treilea motiv pentru care îi displăcea prezenţa lor era că
Abraxos îi ura, cu bicele, suliţele şi lanţurile lor, ura prezenţa lor
mătăhăloasă şi stângace. Balaurul refuza să se mişte din locul lui
de la perete indiferent de cât de tare plesneau ei din bice. El ura
bicele – nu doar se temea de ele, ci le ura. Sunetul lor îl făcea să
se tragă înapoi de frică şi să-şi dezvelească dinţii.
Erau în cuşcă de zece minute, încercând să se apropie destul
încât să-l înlănţuiască şi să-l înşeueze. Dacă asta n-avea să se
întâmple curând, ea avea să fie nevoită să se întoarcă la Omega
înainte de revenirea vrăjitoarelor Picioare-galbene.
 Nu va accepta niciodată o şa, îi spuse
supraveghetorul. Probabil va refuza.
Ea auzi cuvintele nerostite. Nu am gând să îmi risc oamenii
încercând să-i pun şaua. O faci din mândrie. Alege-ţi un altul, fii o
fată bună.
Manon îşi sticli dinţii de fier spre supraveghetor, ridicându-şi
buza superioară suficient cât să-l avertizeze. El făcu un pas
înapoi, scăpând biciul. Coada mutilată a lui Abraxos lovea
pământul, el neluându-şi ochii de la cei trei bărbaţi care încercau
să-l forţeze să se supună.
Unul dintre ei pocni din bici, atât de aproape de Abraxos, încât
acesta tresări. Un altul pocni aproape de coada lui – de două ori.
Apoi, Abraxos lovi şi cu gâtul şi cu coada. Cele trei ajutoare se
buluciră, abia scăpând de muşcătura lui.
 Oamenii tăi au inimi de laşi, spuse ea, aruncându-i
supraveghetorului o privire distrugătoare în timp ce
traversa podeaua din pământ.
Supraveghetorul întinse mâna să o apuce, dar ea despică aerul
cu degetele terminate cu unghii din fier şi îl tăie la mână.
Bărbatul înjură, dar Manon continuă să meargă, lingându-i
sângele de pe unghii. Aproape că îl scuipă.
Dezgustător. Sângele avea gust de putred, de parcă s-ar fi
închegat sau s-ar fi descompus în interiorul unui cadavru zile la
rând. Aruncă o privire la sângele de pe restul palmei ei. Era prea
închis la culoare pentru a fi sânge de om. Dacă vrăjitoarele chiar
îi omorâseră pe acei bărbaţi, de ce nimeni nu raportase acest
lucru? Ea îşi înghiţi întrebarea. Avea să se gândească la asta altă
dată. Ar fi putut să-l târască pe supraveghetor într-un colţ şi să-l
despice pentru a vedea ce putrezea în el.
Însă acum... Bărbaţii tăcură. Fiecare pas o aducea tot mai
aproape de Abraxos. O linie fusese trasată în praf, acolo unde se
încheia siguranţa dată de lanţuri. Manon făcu trei paşi dincolo de
linie, unul pentru fiecare chip al Zeiţei lor: Fecioară. Mamă.
Cotoroanţă.
Abraxos se ghemui pregătindu-se să sară, iar puternicii
muşchi din trup i se încordară, gata să ţâşnească.
— Ştii cine sunt, îi spuse Manon, privindu-l în ochii de un
negru infinit, necedând niciun centimetru din frică sau din
îndoială. Sunt Manon Cioc-negru, moştenitoarea Clanului Cioc-
negru, iar tu eşti al meu. Înţelegi?
Unul dintre bărbaţi pufni, iar Manon s-ar fi răsucit să-i smulgă
limba chiar acolo, dar Abraxos... Abraxos îşi coborî uşor capul. De
parcă ar fi înţeles.
— Tu eşti Abraxos, îi zise Manon, un fior rece strecurân- du i-
se pe gât în jos. Ţi-am dat acest nume deoarece el este Marea
Bestie, şarpele care a învăluit lumea în inelele sale şi care o va
devora la sfârşitul timpului, atunci când Zeiţa cu Trei Chipuri îi
va porunci. Tu eşti Abraxos, repetă ea, şi eşti al meu.
O clipire, apoi încă una. Abraxos făcu un pas spre ea. Pielea
scârţâi ca şi cum cineva şi-ar fi înteţit strânsoarea pe un bici
spiralat. Manon se ţinu însă fermă, ridicând o mână spre balaurul
ei.
 Abraxos.
Capul puternic veni spre ea, privirea acelor ochi, eleştee de
noapte lichidă, o întâlni pe a ei. Stătea cu mâna întinsă, mână
terminată cu fier şi pătată de sânge. El îşi lipi botul de palma ei şi
pufni.
Pielea lui cenuşie era caldă şi surprinzător de moale – groasă,
dar suplă, asemenea pielii uzate. În sus, variaţia coloristică era
izbitoare – nu era numai cenuşiu, ci şi verde-închis, cafeniu,
negru. Era însemnat peste tot de cicatrice groase, atât de multe,
încât ar fi putut fi luate drept dungile unei pisici de junglă. Dinţii
lui Abraxos, galbeni şi crăpaţi, străluceau la lumina torţei. Unii
lipseau, dar cei care rămăseseră erau lungi cât un deget şi de
două ori mai groşi. Avea respiraţia puturoasă, fie din pricina
dietei, fie din cauza dinţilor stricaţi.
Toate cicatricele, dinţii sparţi şi ghearele rupte, coada mutilată
– nu erau semnele unei victime. O, nu! Erau trofeele unui
supravieţuitor. Abraxos era un luptător care avusese toţi sorţii
împotriva sa şi supravieţuise. Învăţase din asta. Triumfase.
Manon nici măcar nu catadicsi să se uite la bărbaţii din
spatele ei atunci când le porunci:
 Ieşiţi afară!
Ea continuă să se uite lung în ochii aceia negri.
 Lăsaţi şaua şi ieşiţi. Dacă mai aduceţi vreun bici aici,
eu însămi îl voi folosi pe voi.
 Dar...
 Acum!
Bombănind şi plescăind din limbă, ajutoarele ieşiră cu paşi
târşiţi şi închiseră poarta. Când rămaseră singuri, Manon îi
mângâie botul puternic.
Indiferent de cum zămislise regele aceste bestii, Abraxos se
născuse diferit cumva. Mai mic, dar mai isteţ. Sau poate că
ceilalţi nici nu aveau nevoie să gândească. Îngrijiţi şi antrenaţi, ei
făceau ceea ce li se cerea. Abraxos învăţase însă să
supravieţuiască şi poate că asta îi deschisese mintea. El putea să
înţeleagă cuvinte – expresiile ei.
Iar dacă el putea înţelege acele lucruri... era posibil ca el să-i
poată învăţa şi pe ceilalţi balauri ai Celor Treisprezece. Era un
uşor avantaj, dar un avantaj care le putea face Coducătoarele
Aripii – şi să le facă invincibile împotriva duşmanilor regelui.
 Voi pune şaua pe tine, îi spuse ea, continuând să îi
ţină bolul în căuşul palmelor.
El îşi schimbă greutatea, dar Manon îl apucă mai strâns,
forţându-l să se uite la ea.
 Vrei să ieşi din groapa asta de rahat? Atunci mă vei
lăsa să pun şaua pe tine pentru a verifica dacă ţi se
potriveşte. Iar când terminăm, mă vei lăsa să mă uit la
coada ta. Ticăloşii ăia de oameni ţi-au tăiat ţepii, aşa că am
de gând să-ţi construiesc alţii. Unii din fier. Ca unghiile
mele, îi zise ea şi le făcu să lucească pentru ca el să le vadă.
Şi colţi, adăugă ea, dezvelindu-şi dinţii. Te va durea şi vei
vrea să-i omori pe bărbaţii care ţi-i vor pune, dar ai să-i laşi,
deoarece, dacă n-o vei face, vei putrezi aici pentru tot restul
vieţii tale. Ai înţeles?
Un pufnet lung, fierbinte, în palmele ei.
 Odată toate astea terminate, spuse ea, zâmbindu-i
 uşor balaurului, tu şi cu mine vom învăţa cum să zburăm,
iar atunci vom colora regatul ăsta în roşu.

Abraxos făcu tot ceea ce îl rugase ea, cu toate că mârâi la

ajutoarele care îl inspectară şi îl înghiontiră şi îl împunseră şi
aproape că-l muşcă de braţ pe doctorul care îi scoase dinţii
stricaţi pentru a face loc colţilor din fier. Întregul proces dură
cinci zile.
Aproape că smulse un perete atunci când îi sudară ţepii din
fier pe coadă, însă Manon rămase cu el tot timpul, vorbindu-i
despre cum era să călărească împreună cu Cele Treisprezece pe
măturile lor din fier şi să vâneze vrăjitoare Crochan. Ea îi spuse
poveşti în egală măsură pentru a-i distrage atenţia, dar şi pentru
a le aminti oamenilor că dacă făceau vreo greşeală, răzbunarea ei
avea să fie un proces lung şi sângeros. Niciunul nu comise vreo
greşeală.
În timpul celor cinci zile în care ei se ocupară de el, ea resimţi
lipsa lecţiilor de călărie alături de Cele Treisprezece. Şi, cu fiecare
zi care trecea, răgazul în care putea să-l facă pe Abraxos să se
ridice în aer devenea din ce în ce mai mic.
Manon stătea cu Asterin şi cu Sorrel în sala de antrenamente,
privind sfârşitul sesiunii de pregătire din acea zi. Sorrel lucrase cu
cel mai tânăr sabat de vrăjitoare Cioc-negru – toate sub şaptezeci
de ani şi numai câteva dintre ele având ceva experienţă.
 Cât e de rău? întrebă Manon, încrucişându-şi braţele.
Sorrel, mică şi cu părul negru, îşi încrucişă şi ea braţele.
 Nu atât de rău pe cât ne temeam. Însă ele încă mai
pun în ordine dinamica sabatului, iar conducătoarea lor
este...
Sorrel se încruntă privind la o vrăjitoare care arăta ca un
şoarece şi care tocmai fusese aruncată la pământ de o
subordonată.
 Aş sugera fie ca sabatul ei să decidă ce va face în
legătură cu ea, fie să îşi aleagă o altă conducătoare. Un
sabat slab printre noi ne poate costa Jocurile de Război.
Conducătoarea sabatului gâfâia pe podeaua dură din piatră,
cu sângele albastru picurându-i din nas. Manon scrâşni din dinţi.
— Dă-i două zile – hai să vedem dacă face singură ordine.
 Nu era nevoie să se işte vorbe despre sabaturi instabile.
— Pune-o însă pe Vesta să o ia cu ea la noapte, adăugă
Manon, aruncându-i o privire frumoasei roşcate care conducea un
alt sabat la exerciţiile de tragere cu arcul. Oriunde o fi fost ea
pentru a-i chinui pe bărbaţii din Colţul Nordic.
Sorrel ridică nevinovată din sprâncenele ei stufoase, iar Manon
îşi dădu ochii peste cap.
 Eşti o mincinoasă mai nepricepută decât Vesta. Tu
crezi că eu nu i-am observat pe bărbaţii ăia zâmbindu-i
toată ziua? Că nu am văzut urmele de muşcături de pe ei?
Numai să nu bateţi clopotele. Avem destule probleme pe cap
şi fără asta – nu ne mai trebuie şi o revoltă a muritorilor.
Asterin pufni, dar când Manon îi aruncă o privire piezişă,
vrăjitoarea ţinu privirea înainte, cu o faţă complet nevinovată.
Desigur, dacă Vesta se culcase cu ei şi apoi îi umpluse de sânge,
atunci Asterin fusese acolo cu ea. Niciuna din ele nu raportase
nimic despre bărbaţii care aveau un gust ciudat.
 Cum doreşti, Lady, zise Sorrel, cu o urmă vagă de
roşeaţă pe obrajii ei arşi de soare.
Dacă Manon era gheaţă şi Asterin foc, atunci Sorrel era piatră.
Bunica ei îi spusese, cu ocazia numirii lui Sorrel ca Aghiotantă, că
gheaţa şi piatra sunt uneori prea asemănătoare. Însă fără flacăra
lui Asterin, fără ca Aghiotanta ei să poată să enerveze o gazdă sau
să sfâşie beregata oricărei rivale care ar fi ameninţat supremaţia
lui Manon, Manon nu le-ar fi condus pe Cele Treisprezece cu
atâta succes. Sorrel era destul de cu picioarele pe pământ încât să
le potolească pe amândouă. O a doua Aghiotantă perfectă.
 Singurele care se distrează acum, spuse Asterin, sunt
demoniţele gemene cu ochii verzi.
Într-adevăr, Faline şi Fallon, cu păr ca miezul nopţii, zâmbeau
cu o încântare maniacă în timp ce conduceau trei sabaturi în
exerciţiile de aruncare a cuţitului, folosindu-şi subordonatele
drept ţinte practice. Manon se mulţumi doar să clatine din cap.
Orice funcţiona; orice scutura praful de pe aceste răz boinice
Cioc-negru.
 Şi Umbrele mele? o întrebă Manon pe Asterin. Cum
se descurcă?
Edda şi Briar, două verişoare care erau la fel de apropiate ca
două surori, fuseseră pregătite din fragedă pruncie să se strecoare
în orice pată de întuneric şi să se facă una cu aceasta, ascultând
– şi acum ele nu se zăreau nicăieri. Exact cum ordonase Manon.
 În seara asta îţi vor prezenta un raport, spuse
Asterin.
Verişoare îndepărtate ale lui Manon, Umbrele aveau acelaşi
păr de culoare lunii. Sau avuseseră, până ce descoperiseră cu
optzeci de ani în urmă că părul argintiu era la fel de bun noaptea
ca un far, şi îl vopsiseră negru intens. Vorbeau rar, nu râdeau
niciodată şi uneori nici chiar Asterin nu le putea depista când se
năpusteau asupra ei. Era unica lor formă de amuzament: să se
furişeze în spatele vrăjitoarelor, cu toate că nu îndrăzniseră
niciodată să i-o facă şi lui Manon. Nu era de mirare că ele
aleseseră doi balauri de culoarea onixului.
Manon le zări pe cele două Aghiotante ale ei.
 Vreau ca amândouă să veniţi la mine în cameră
pentru a le asculta raportul.
 Le voi desemna pe Lin şi pe Vesta să stea de pază,
spuse Asterin.
Ele erau santinelele de rezervă ale lui Manon – Vesta pentru
zâmbetele ei dezarmante, iar Lin pentru că, dacă cineva o striga
pe numele întreg, Linnea – numele pe care i-l dăduse miloasa ei
mamă înainte ca bunica lui Lin să-i smulgă inima – acea
persoană sfârşea, în cel mai bun caz, fără dinţi. Fără faţă, în cel
mai rău caz.
Manon era pe cale să se întoarcă, când le surprinse pe cele
două Aghiotante privind-o. Ştia care era întrebarea pe care ele nu
îndrăzneau să i-o adreseze, aşa că le spuse:
— Într-o săptămână, voi fi în aer cu Abraxos şi apoi vom zbura
ca unul.
Era o minciună, dar ele o crezură oricum.
 CAPITOLUL 28

Zilele treceau şi nu erau toate îngrozitoare. Din senin, Rowan

se hotărî s-o ia pe Celaena cu el la comunitatea de vindecători
aflată la douăzeci şi cinci de kilometri depărtare, unde cei mai
buni tămăduitori din lume studiau, îi iniţiau şi pe alţii şi
munceau. Vindecătorii din acea comunitate situată la graniţa
dintre Fae şi lumea muritorilor erau accesibili tuturor celor care
reuşeau să ajungă la ei. Era unul dintre puţinele lucruri bune pe
care le făcuse Maeve.
În copilărie, Celaena o implorase pe mama ei să o ducă acolo.
Însă, de fiecare dată, răspunsul fusese nu, însoţit de o promisiune
vagă că într-o bună zi aveau să întreprindă o calătorie la Torre
Cesme, de pe continentul sudic, unde mulţi dintre învăţători
fuseseră instruiţi de către Fae. Mama ei făcuse tot ceea ce-i
stătuse în puteri pentru a o ţine departe de ghearele lui Maeve.
Sesiza ironia acestei situaţii.
Aşa că Rowan o luă cu el. Ea şi-ar fi putut petrece toată ziua –
toată luna – cutreierând pe acolo sub privirea inteligentă a
Vindecătorului Şef, însă timpul petrecut de ea acolo fu înjumătăţit
din pricina distanţei şi a inabilităţii ei de a se transforma, iar
Rowan voia să fie acasă înainte de căderea nopţii. La drept
vorbind, în timp ce se desfăta în fortul paşnic de pe coastă, se
întrebă dacă nu cumva Rowan o adusese acolo doar pentru a o
face să se simtă prost pentru viaţa pe care o ducea. Această
nedumerire o făcu să fie tăcută pe lungul drum de la întoarcere.
Iar el nu-i îngădui niciun moment de odihnă: trebuiau ca în
zorii zilei următoare să pornească într-o călătorie care să se
prelungească şi peste noapte, însă refuză să-i spună unde.
Extraordinar.
Pregătind deja pâinea pentru acea zi, Emrys se mulţumi idoar
să o privească uşor amuzat pe Celaena, care intră grăbită, îşi
îndesă mâncare în gură, înghiţi lacom un ceai şi apoi plecă la
felde grăbită.
Rowan o aştepta în faţa camerei ei, ţinând în mână un
pacheţel. I-l deschise.
— Veşminte, îi zise el, iar ea îndesă într-o desagă cămaşa şi
lenjeria pe care le pregătise.
El o împinse cu umărul – fiind de presupus că era bine dispus,
de vreme ce ea se aştepta ca el să o facă pe catârul pe drumul lor
spre oriunde s-ar fi dus. El nu spuse nimic până ce nu ajunseră
în zona în care copacii erau învăluiţi în ceaţă, îndreptându-se, din
nou, către vest. Când zidurile fortăreţei dispărură în urma lor, iar
pietrele magice de apărare li se frecară de piele în timp ce ieşiră pe
poartă, el se opri în cele din urmă, dându-şi gluga groasă a
jachetei pe spate. Şi ea făcu la fel, aerul rece ciupindu-i obrajii
calzi.
— Transformă-te şi să mergem, îi ceru el.
A doua frază din acea dimineaţă.
— Şi eu, care credeam că vom deveni prieteni...
El ridică întrebător din sprâncene şi o invită printr-un gest cu
mâna să se transforme.
— Sunt treizeci de kilometri, îi spuse ca o încurajare şi rânji.
Alergăm. Tot drumul.
Celaenei începură să-i tremure genunchii numai gândindu-se
la asta. Sigur că el făcuse din asta un fel de lecţie de tortură.
Desigur.
 Încotro mergem?
El îşi încleştă maxilarul, tatuajul întinzându-i-se.
 A mai apărut un cadavru – un semi-Fae de la o
fortăreaţă învecinată. Aruncat în aceeaşi zonă, după acelaşi
tipic. Vreau să mergem în târgul din apropiere pentru a le
pune întrebări locuitorilor, dar...
Făcu o grimasă, apoi scutură din cap drept răspuns la o
discuţie tăcută pe care o avea cu el însuşi.
— Am nevoie însă de ajutorul tău. Va fi mai uşor pentru
muritori să îţi vorbească ţie.
  Ăsta e un compliment?
El îşi dădu ochii peste cap.
Poate că ieşirea din ziua precedentă la sediul vindecătorilor nu
fusese din duşmănie. Poate că el... Încercase să facă un lucru
drăguţ pentru ea.
 Transformă-te sau ne va lua de două ori mai mult
timp.
 Nu pot. Ştii că nu merge aşa.
 Nu vrei să vezi cât de repede poţi alerga?
 Oricum, în Adarlan nu-mi pot folosi cealaltă formă,
aşa că ce rost are?
Acesta era începutul unei chestiuni controversate pe care nu-şi
îngăduise încă să o studieze.
 Rostul este că acum te afli aici şi încă nu ţi-ai testat
limitele aşa cum se cuvine.
Era adevărat. Ea nu prea văzuse încă de ce era în stare.
 Rostul este că s-a găsit încă o rămăşiţă a unui trup,
iar eu consider că este de neacceptat.
Un alt cadavru – de pe urma acelei creaturi. O moarte oribilă,
vrednică de plâns. Era de neacceptat.
El o trase cu putere de cosiţă.
— Asta dacă nu eşti încă înspăimântată.
Ei i se dilatară nările.
— Singurul lucru care mă înspăimântă este cât de mult îmi
doresc să te sugrum.
Mai mult decât atât, ea voia să găsească creatura şi să o
distrugă, pentru cei pe care îi omorâse şi pentru ceea ce o făcuse
pe ea să îndure. Ea ar fi omorât-o, lent. Un soi de apăsare
nefercită şi căldura începură să se acumuleze sub pielea sa.
Rowan murmură:
— Canalizează-ţi furia.
Oare acesta să fi fost motivul pentru care îi spusese despre
cadavru? Ticălosul – ticălos pentru că o manipulase, pentru că o
obligase să facă tură dublă la bucătărie. Însă pe chipul lui lui nu
citi nimic atunci când îi zise:
— Dă-i voie să fie o armă, Aelin. Dacă nu-ţi poţi găsi liniştea,
atunci măcar canalizează-ţi furia care te ghidează în
transformarea ta. Accept-o şi controleaz-o – nu-ţi este duşman.
Arobynn făcuse tot ceea ce putuse pentru a o face să-şi urască
moştenirea, să se teamă de aceasta. Ce-i făcuse el ei, ce îşi
îngăduise ea însăşi să devină...
Asta nu se va sfârşi cu bine, rosti ea în şoaptă.
El nu o lăsă deloc mai moale.
— Gândeşte-te ce vrei, Aelin, şi prinde acel lucru. Nu-l cere, nu
ţi-l dori. Ia-l!
— Sunt convinsă că un instructor de magie de nivel mediu nu
ar recomanda asta celor mai mulţi dintre oameni.
— Tu nu faci parte dintre cei mai mulţi oameni şi cred că îţi
place asta. Dacă un set de trăiri mai întunecate e ceea ce te va
ajuta să te transformi la comandă, atunci asta vom folosi. S-ar
putea să vină o zi când vei descoperi că furia nu funcţionează,
sau că e un sprijin, însă deocamdată...
O privire contemplativă.
 De fiecare dată când te-ai transformat, furia în
diferite grade a constituit numitorul comun. Aşa că asumă-
ţi asta.
Avea dreptate – iar ea nu voia să se mai gândească la asta sau
să se lase atât de uşor înfuriată, nu atunci când fusese foarte
furioasă pentru atâta vreme. Deocamdată...
Celaena inspiră adânc o dată. Apoi încă o dată. Se lăsă în voia
furiei, un cuţit care tăia dincolo de şovăiala, de îndoiala şi de
pustietatea obişnuite.
Atinse acel zid interior familiar – ba nu, un văl, licărind cu o
lumină blândă. În tot acest timp, ea credea că ajungea jos în
căutarea puterii, însă aceasta era mai mult o călătorie în. Nu o
dorinţă, ci o comandă. Ea avea să se schimbe – fiindcă exista o
creatură care cutreiera prin acele ţinuturi şi care merita să-şi
primească răsplata. Cu un mârâit tăcut, ea se lovi pe sine prin
acel văl, şi pe măsură ce se transforma, durerea o izbea în fiecare
centimetru şi în fiecare por.
Un zâmbet provocator şi Rowan se mişcă, atât de iute, încât ei
îi fu greu să-l urmărească atunci când el apăru în cealaltă parte a
ei şi o trase iar de coadă. Când ea se răsuci, el deja dispăruse şi...
Când el o ciupi în lateral, ea scânci.
 Încetează...
Acum, el stătea în faţa ei, cu o invitaţie sălbatică în ochi. Ea
studiase felul în care el se mişca, trucurile şi tehnicile, felul în
care presupunea el că va reacţiona. Aşa că atunci când Celaena
îşi încrucişă braţele, prefăcându-se că-i sare ţandăra, după cum
presupunea el, ea aşteptă. Aşteptă şi apoi...
El apăru pe neaşteptate în stânga pentru a o ciupi sau a o
împunge sau a o lovi, iar ea se roti, lovindu-l peste braţ cu cotul,
şi îi trase o scatoalcă peste cap cu mâna cealaltă. El încremeni şi
clipi de câteva ori. Ea îi zâmbi cu superioritate.
Rown îşi dezveli dinţii într-un rânjet fatal, care te îngheţa.
— O, acum ai face bine s-o iei la sănătoasa!
Când el se năpusti, ea ţâşni printre copaci.

*
În primele câteva minute, ea bănui că Rowan o lăsase pe ea în
faţă căci, deşi ea se mişca mai repede, reuşea cu greu să-şi
potrivească suficient trupul schimbat pentru a sări peste pietre şi
copaci căzuţi. El spusese că se îndreptau spre sud-vest, şi într-
acolo mergea şi ea, ferindu-se printre trunchiuri, furia
domnlindu-şi clocotul, transformându-se în cu totul altceva.
Rowan era o dâră argintie şi albă alături şi în spatele ei şi, de
fiecare dată când el ajungea prea aproape, ea o lua în partea
cealaltă, ascultându-şi simţurile care îi spuneau unde se găseau
copacii, fără să-i vadă – mirosul de stejar, de muşchi şi de lucruri
vii, răcoarea ceţii trecând printre ei asemenea unei cărări pe care
ea o urma.
Ajunseră pe un platou, terenul fiind uşor sub ghetele ei. Mai
iute – ea voia să vadă dacă putea să meargă iute, dacă putea să
întreacă şi vântul.
Rowan apăru în stânga ei, iar ea îşi încordă braţele,
picioarerele, savurând aerul proaspăt din plămâni – lin şi calm,
gata să vadă ce avea să facă mai departe. Mai mult – acel trup
voia mai mult.
Ea voia mai mult.
Atunci merse mai iute decât o făcuse vreodată în viaţa ei,
copacii – o imagine neclară, trupul ei nemuritor cântând în timp
ce ea lăsa cadenţa să se instaleze. Puternicii ei plămâni se
umplură cu aerul ceţos şi cu mirosul şi gustul lumii, lăsându-se
condusă doar de instinct şi de reflexe, care îi spuneau că putea să
meargă şi mai repede de atât, picioarele înghiţind pământui pas
cu pas.
Zeilor! O, zeilor!
Ar fi putut să zboare, ar fi putut să plutească graţie creşterii
bruşte a extazului din sângele ei, libertatea pură fiind garantată
de minunea creaţiei care era trupul ei.
Rowan se ivi brusc lângă ea din dreapta, însă ea se feri de un
copac cu atâta uşurinţă, încât scoase un strigăt de bucurie, apoi
se aruncă între două ramuri care atârnau, nimic mai mult decât
nişte obstacole pe care le sări cu o îndemânare de felină.
El apăru din nou lângă ea, acompaniindu-şi săritura cu un
clănţănit al dinţilor, dar ea se roti şi sări peste o stâncă, lăsând
mişcările pe care şi le perfecţionase în calitate de asasin să se
amestece cu instinctele trupului de Fae.
Ar fi putut să moară din plăcerea pentru acea viteză, pentru
acea siguranţă din oasele ei. Cum de-i fusese teamă de acest trup
atât de mult timp? Până şi sufletul şi-l simţea mai uşor, de parcă
fusese ferecat şi îngropat şi abia acum începea să se scuture
pentru a se elibera. Nu era bucurie, ci o frântură din ceea ce ea
fusese înainte de perioada de jale care o spulberase cu totul.
Rowan alerga alături de ea, însă nu făcea nicio mişcare pentru
a o prinde. Nu, Rowan se... juca.
El îi aruncă o privire, respirând greoi, dar egal. Şi se prea poate
să fi fost de vină soarele care se strecura printre coroanele
copacilor, dar ea ar fi putut să jure că îi văzuse ochii luminându-
i-se de aceeaşi satisfacţie sălbatică. Ar fi putut să jure că el
zâmbea.

Erau cei mai rapizi treizeci de kilometri parcurşi în viaţa ei. E

drept că, ultimii opt fuseseră parcurşi mai încet şi, cam pe când
Rowan hotărîse ca ei să se oprească, amândoi gâfâiau. Numai
atunci, în timp ce se zgâiau unul la altul printre copaci, îşi dădu
ea seama că harul magic nu izbucnise nici măcar odată în flăcări
– nu încercase nici măcar o dată să pună stăpânite sau să
izbucnească. Simţea cum aştepta înlăuntrul ei, cald, dar calm.
Dormitând.
Îşi şterse fruntea, faţa şi gâtul de transpiraţie. Cu toate că
gâfâia, încă ar mai fi putut alerga mult şi bine. Zeilor, dacă ar fi
fost atât de iute în noaptea în care Nehemia...
N-ar fi fost nicio diferenţă. Nehemia orchestrase toţi paşii în
propria-i distrugere şi ar fi găsit o altă modalitate de a o duce la
capăt. Iar ea o făcuse numai pentru că Celaena refuzase să o
ajute – refuzase să acţioneze. N-ar fi schimbat nimic dacă ar fi
avut acest minunat trup de Fae.
Clipi, dându-şi seama că se zgâia la Rowan şi că indiferent ce
satisfacţie zărise ea pe chipul lui, aceasta se transformase în
gheaţă. Îi aruncă ceva – cămaşa pe care o cărase cu el.
— Schimbă-te.
El se întoarse şi se dezbrăcă de cămaşă. Spatele lui era la fel
de ars de soare şi de plin de cicatrice ca tot restul trupului, însă
vederea acelor urme n-o făcu să vrea să-i arate cât de distrus
arăta spatele ei, aşa că se ascunse printre copaci până ce fu
sigură că el n-o putea vedea şi îşi schimbă cămaşa. Când se
întoarse la locul în care deşertase raniţa, el îi aruncă o ploscă
plină cu apă, pe care ea o înghiţi lacom. Avea gust de... Simţea
gustul fiecărui strat de minerale din apă şi mucegaiul
recipientului.
Cam pe când intrau în orăşelul cu acoperişuri roşii, Celaena îşi
recăpătase suflul.
Aflară repede că era aproape imposibil să facă pe cineva să
vorbească, mai ales în faţa a doi vizitatori Fae. Celaena se gândi
dacă să revină la forma ei umană, dar cu accentul şi cu dispoziţia
ei mereu schimbătoare în mai rău, era destul de sigură că o
femeie din Adarlan n-ar fi fost mai bine primită decât o Fae.
Obloanele de la ferestre erau trase când treceau ei, probabil din
pricina lui Rowan, care arăta ca moartea întruchipată. Însă era
surprinzător de calm cu târgoveţii de care se apropiau. Nu-şi
ridică vocea, nu mârâi, nu ameninţă. Nu zâmbea, dar, pentru
Rowan, era categoric vesel.
Totuşi, cu asta nu ajungeau nicăieri. Nu, nu auziseră de
niciun semi-Fae care să fi dispărut şi nici de alte cadavre. Nu, nici
vitele nu dispăreau, cu toate că exista un hoţ de păsări la câteva
orăşele depărtare. Nu, erau în perfectă siguranţă şi protejaţi în
Wendlyn şi nici nu îi bucura faptul că Fae şi semi-Fae îşi vârau
nasul în treburile lor.
Celaena renunţase la a flirta cu un băiat de la grajdurile
hanului, cu faţa ciupită de vărsat de vânt, care tocmai se uitase
prosteşte la urechile şi la caninii ei, de parcă ea ar fi putut să-l
mănânce de viu într-o clipă.
Porni pe strada principală plăcută, flămândă, obosită şi
enervată că, într-adevăr, aveau nevoie de saltelele de dormit,
fiindcă hangiul îi informase că n-avea locuri libere. Rowan venea
în urma ei, norii de furtună din ochii lui spunând destule despre
modul cum se derulase conversaţia sa cu fata de la bar.
— Aş fi putut crede că e vorba despre o creatură pe jumătate
sălbatică, dacă cel puţin unii dintre ei ar fi ştiut că aceşti oameni
au dispărut, gândi ea cu voce tare. Însă de ce ai alege numai
oameni care n-ar fi daţi dispăruţi sau nu ar conta dacă lipsesc?
Trebuie să fie destul de conştient pentru a şti pe cine să ochească.
Semi-Fae trebuie să fie un mesaj – însă care? Să stea la distanţă?
Atunci, de ce să lase cadavrele?
Trăgându-se de capătul cosiţei, ea se opri în faţa vitrinei unui
croitor. Rochii simple, bine croite, erau etalate, nu la fel de
elegante şi complicate ca modelele din Rifthold.
Ea observă ochii larg deschişi ai palidei vânzătoare cu o
secundă înainte ca femeia să tragă perdelele. Prea bine, în cazul
ăsta.
Rowan pufni, iar Celaena se întoarse spre el.
— Tu eşti obişnuit cu asta, cred.
— O mulţime de Fae care se aventurează în ţinuturile
muritorilor şi-au câştigat reputaţia de... a lua ceea ce vor. Treaba
asta a rămas scăpată de sub control mult prea mulţi ani, dar,
poate că legile noastre sunt mai stricte acum, frica rămâne.
O critică la adresa lui Maeve?
— Cine aplică legile?
Un zâmbet întunecat.
— Eu. Când nu sunt plecat în campanii, mătuşa mea mă pune
să-i vânez pe tâlhari.
— Şi să-i omori?
Zâmbetul persistă.
— Dacă situaţia o cere. Sau pur şi simplu îi salt şi-i duc
înapoi în Doranelle şi o las pe Maeve să hotărască ce să facă cu ei.
— Cred că aş prefera moartea în mâinile tale decât în cele ale
lui Maeve.
— Asta s-ar putea să fie cel mai înţelept lucru pe care mi l-ai
spus vreodată.
— Semi-Fae mi-au zis că ai prieteni alţi cinci războinici. Şi ei
vânează cu tine? Cât de des îi vezi?
— Îi văd ori de câte ori situaţia o cere. Maeve îi pune să o
slujească după cum i se pare ei potrivit, aşa cum procedează şi
cu mine.
Toate cuvintele erau scurtate.
— E o onoare să fii un războinic care slujeşte în cercul ei de
încredere.
Celaena n-ar fi sugerat altceva, dar se întreba de ce el simţea
nevoia să adauge asta.
În jurul lor, pe stradă, era pustiu; până şi cărucioarele cu
mâncare fuseseră abandonate. Ea inspiră adânc, adulmecând şi...
era ciocolată?
 Ai luat bani cu tine?
O ridicare şovăitoare din sprânceană.
 Da. Totuşi, ei nu-ţi vor accepta mita.
 Bine. În cazul ăsta, rămâne mai mult pentru mine.
Arătă spre plăcuţa drăguţă care se legăna în vânt. Cofetărie,
 Dacă nu-i putem câştiga cu farmecul nostru, am
putea la fel de bine să-i câştigăm cu banii noştri.
 Tu chiar nu ai auzit ceea ce tocmai...
Însă ea ajunsese deja la prăvălie, care mirosea divin şi era
plină cu bomboane de ciocolată şi drajeuri şi, o, zeilor, trufe cu
alune. Deşi cofetăreasă se albi când cei doi intrară în prăvălie,
Celaena îi oferi femeii cel mai frumos zâmbet al ei.
Numai peste cadavrul ei i-ar fi lăsat pe oamenii aceia să scape
nepedepsiţi pentru că i-au închis perdelele în nas – sau să-i lase
să creadă că ea era acolo pentru a-i jefui. Nehemia nu le
permisese niciodată făloşilor idioţi bigoţi din Rifthold să-i închidă
în nas vreo prăvălie, ospătărie sau gospodărie.
Iar ea avea senzaţia că prietena ei ar fi fost, probabil, mândră
de felul în care mergea din prăvălie în prăvălie în acea după-
amiază, cu fruntea sus şi fermecându-i la culme pe acei târgoveţi.

Odată ce se răspândi vorba că doi străini Fae îşi cheltuiau

arginţii pe bomboane din ciocolată, apoi pe câteva cărţi, apoi pe
nişte pâine proaspătă şi carne, străzile se umplură iar. Vânzătorii
care cărau de toate, de la mere şi condimente până la ceasuri de
buzunar, fură brusc nerăbdători să sporovăiască, atâta timp cât
vindeau ceva. Când Celaena îşi făcu apariţia în localul ghildei
mesagerilor pentru a trimite o scrisoare, reuşi să-i întrebe pe
câţiva novici dacă fuseseră angajaţi de cineva important. Nu
fuseseră, dar totuşi ea le dădu un bacşiş frumuşel.
Rowan căra ascultător toate pachetele şi cutiile pe care
Celaena le cumpărase, în afară de bomboanele de ciocolată, pe
care ea le mâncă una după alta în timp ce mergeau. Când îi oferi
şi lui una, el pretinse că nu mânca dulciuri. Niciodată. Nu era o
surpriză.
Târgoveţii sfârşiră prin a nu şti nimic, ceea ce ea bănui că era
bine, deoarece însemna că ei nu minţiseră, însă negustorul de
crabi spuse că el găsise recent nişte cuţite aruncate – mici,
tăioase ca briciul – în plasele sale. Le aruncase înapoi în mare ca
ofrande pentru Zeul Mării. Creatura îi secătuise pe acei oameni,
nu îi tăiase, aşa că era mai probabil ca soldaţii din Wendlyn să-şi
fi pierdut vreun cufăr de cuţite în timpul vreunei furtuni.
La apusul soarelui, hangiul se apropie de ei şi le spuse de un
apartament eliberat brusc. Cel mai bun apartament din oraş,
pretinse el, însă Celaena începu să se întrebe dacă nu atrăgeau
asupra lor vreo atenţie greşită, iar ea nu era neapărat într-o
dispoziţie în care să-l vadă pe Rowan scoţându-i maţele unui aşa
zis hoţ. Aşa că îl refuză politicos şi porniră pe stradă, lumina
devenind groasă şi aurie atunci când ei intrară în pădure încă o
dată.
Nu fusese o zi rea, îşi dădu ea seama, în timp ce aluneca în
somn sub coronamentul copacilor. Nu fusese rea deloc.

Mama ei îi spusese Inimă-de-Foc.

Însă pentru Curtea ei, pentru popor, ea avea să fie, într-o bună
zi, regină. Pentru ei, ea era moştenitoarea a două neamuri
puternice şi a unei puteri fantastice, care avea să-i ţină în viaţă şi
să le ducă regatul pe culmi şi mai înalte. O putere care era un har –
sau o armă.
Acest lucru constituise o controversă aproape constantă în primii
ei opt ani de viaţă. Pe măsură ce se maturiza şi devenea evident că,
în timp ce moştenise cea mai mare parte din înfăţişarea mamei ei,
primise şi temperamentul nestatornic şi sălbăticia tatălui ei,
întrebările precaute puse de conducătorii regatelor îndepărtate
deveniseră mai frecvente.
Şi, într-o astfel de zi, ea ştiu că toată lumea avea să afle despre
eveniment, fie ce-o fi.
Ar fi trebuit să doarmă, îmbrăcată în cămaşa ei de noapte din
mătase, preferata ei, iar părinţii numai ce o înveliseră cu doar
câteva minute înainte. Cu toate că ei îi spuseseră că nu era aşa, ea
ştia că erau epuizaţi şi frustraţi. Văzuse cum se puuta Curtea şi
cum unchiul ei pusese, blând, o mână pe umărul tatălui el şi îi
spusese s-o ducă la culcare.
Însă nu putea să doarmă, nu şi atunci când uşa era
întredeschisă, iar ea îşi auzea părinţii din dormitorul lor, aflat în
apartamentul pe care îl împărţeau la etajele superioare ale
castelului. Ei credeau că vorbesc încet, dar ea asculta în întuneric
cu urechile unui nemuritor.
 Evalin, nu ştiu ce te aştepţi să fac eu, spuse tatăl ei.
Aproape că îl auzea făcând paşi încolo şi încoace în faţa patului
imens în care se născuse ea.
 Ce s-a făcut, rămâne făcut.
 Spune-le că a fost o exagerare, spune-le că bibliotecarii
au făcut din ţânţar armăsar, sâsâi mama ei. Stârneşte un
zvon potrivit căruia altcineva a făcut-o, încercând să dea vina
pe ea...
 Toate acestea din pricina lui Maeve?
 Din pricină că va fi vânată, Rhoe. Toată viaţa ei, Maeve
şi alţii o vor vâna pentru această putere...
 Iar tu crezi că dacă îi laşi pe ticăloşii ăia mici să o
izgonească din bibliotecă acest lucru nu se întâmplă? Spune-
mi: de ce îi place fiicei noastre să citească atât de mult?
 Nu are nicio legătură cu asta.
 Spune-mi!
Când mama ei nu răspunse, tatăl ei gemu.
— Are opt ani – şi mi-a spus că cei mai dragi prieteni ai ei sunt
personajele din cărţi.
— Îl are pe Aedion.
— Îl are pe Aedion fiindcă este singurul copil din castel care nu
este îngrozit de ea – care nu a fost ţinut la distanţă după ce am fost
neglijenţi cu antrenamentul ei. Are nevoie de antrenament, de
antrenament şi de prieteni. Dacă nu are nici una, nici alta, atunci
se va transforma în ceea ce le provoacă lor teamă.
Tăcere, şi apoi... un pufnet lângă patul ei.
— Nu sunt un copil, sâsâi Aedion din scaunul în care şedea, cu
braţele încrucişate.
Se strecurase înăuntru după ce părinţii ei plecaseră – pentru a
vorbi încet cu ea, aşa cum o făceau adesea atunci când ea era
supărată.
— Şi nu înţeleg de ce e un lucru rău dacă sunt singurul tău
prieten.
 Taci, sâsâi ea drept răspuns.
Cu toate că Aedion nu se putea transforma, sângele lui mixt îi
permitea să audă cu o amplitudine şi o acurateţe nenaturale, chiar
mai bine decât ea. Şi, deşi avea doar cinci ani, el era singurul ei
prieten. Ea îşi iubea curtea, da – îi iubea pe adulţii care o răsfăţau
şi o alintau, însă cei câţiva copii care locuiau la castel se ţineau la
distanţă, în pofida îndemnurilor părinţilor lor. Asemenea câinilor, se
gândise ea câteodată. Ceilalţi îi simţeau natura deosebită.
 Are nevoie de prieteni de vârsta ei, continuă tatăl ei.
Poate că ar trebui să o trimitem la şcoală. Cal şi Marion au
discutat să o trimită pe Elide anul viitor...
 Fără şcoli. Şi, cu siguranţă, nu la acea aşa-zisă şcoală
de magie, când este atât de aproape de graniţă şi nu ştim ce
plănuieşte Adarlanul.
Aedion expiră, cu picioarele sprijinite de saltea. Chipul lui ars de
soare era înclinat către uşa întredeschisă, cu părul lui auriu
strălucind uşor, iar între sprâncene avea un rid. Niciunuia nu-i pica
bine să fie despărţiţi, şi ultima dată când unul dintre băieţii de la
castel îl tachinase pentru asta. Aedion petrecuse o lună curăţând
balegă de cal cu lopata pentru că îl bătuse măr pe băiat.
Tatăl ei oftă.
 Ev, nu mă omorî pentru asta, dar... tu nu uşurezi
lucrurile. Nici pentru noi, nici pentru ea.
Mama ei tăcea, iar ea auzi un foşnet de veşminte, şi înainte ca
părinţii ei să înceapă să vorbească mult prea încet chiar şi pentru
urechile ei de Fae, mai auzi un murmur de:
 Ştiu, ştiu.
Aedion mârâi din nou, ochii săi – ochii lor de aceeaşi culoare –
strălucind în întuneric.
 Nu pricep pentru ce e toată agitaţia asta. Şi ce dacă ai
dat foc la câteva cărţi? Bibliotecarii ăia o meritau. Când vom fi
mai mari, poate că o vom arde împreună din temelii.
Ea ştia că el vorbea serios. Ar fibiblioteca, oraşul sau lumea
întreagă dacă ea l-ar fi rugat. Aşa era legătura lor, marcată cu
sânge şi miros şi încă ceva ce ea nu putea numi. O legătură la fel
de strânsă ca aceea stabilită între ea şi părinţii ei. Chiar mai
strânsă, în multe feluri.
Ea nu-i răspunse, nu fiindcă nu ar fi avut niciun răspuns, ci
fiindcă uşa scârţâi, şi înainte ca Aedion să se ascundă, dormitorul
ei fu inundat de lumina ce venea din vestibul.
Mama ei îşi încrucişă braţele la piept. În schimb, tatăl ei scoase
un hohot de râs, cu părul său şaten luminat de torţa din vestibul,
cu chipul în umbră.
— Tipic, spuse el, făcând un pas într-o parte pentru a-i face loc
lui Aedion să iasă. Tu nu trebuie să te trezeşti în zori pentru a te
antrena cu Quinn? Azi-dimineaţă ai întârziat cinci minute.
Două zile la rând de întârziere îţi vor aduce o săptămână de
corvoadă la grajduri. Din nou.
Într-o clipită, Aedion fu în picioare şi dispăru. Rămasă singură
cu părinţii ei, şi-arfi dorit să se poată preface că doarme, însă ea
zise:
— Nu vreau să mă duc la şcoală.
Tatăl ei veni lângă pat, din cap până în picioare războinicul la
care Aedion visa, vrând să fie asemenea lui. Un prinţ-război- nic,
aşa auzea poporul spunându-i – care într-o bună zi avea să fie un
rege puternic. Uneori, ea socotea că tatăl ei nu avea nici- un interes
să fie rege, mai ales în zilele în care o lua pe munţii Siaghorn şi o
lăsa să se plimbe prin Oakwald în căutarea
Lordului Pădurii. Nu părea nicicând mai fericit ca atunci şi
întotdeauna părea puţin trist să se întoarcă în Orynth.
— Nu te duci la şcoală, îi spuse el, privind peste umerii lui laţi la
mama ei, care rămăsese în pragul uşii, cu faţa încă ascunsă de
întuneric. Dar tu înţelegi de ce bibliotecarii au acţionat aşa cum au
făcut-o azi?
Sigur că înţelegea. Se simţise cumplit pentru că dăduse foc
acelor cărţi. Fusese un accident şi ştia că tatăl ei o credea. Dădu
afirmativ din cap şi spuse:
 Îmi pare rău.
 Nu are de ce să-ţi pară rău, zise tatăl ei, cu un mormăit
în glas.
 Mi-aş dori să fiu ca toţi ceilalţi, spuse ea.
Mama ei rămase tăcută şi nemişcată, dar tatăl ei o prinse de
mână.
 Ştiu, scumpo. Dar chiar şi dacă nu ai fi fost înzestrată,
tot fiica noastră ai fi rămas – ai fi tot o Galathynius, şi, într-o
bună zi vei fi regina lor.
  Nu vreau să fiu regină.
Tatăl ei oftă. Asta era o discuţie pe care o mai purtaseră şi
altădată. El o mângâie pe păr.
— Ştiu, spuse el iar. Culcă-te acum – vom vorbi despre asta
mâine-dimineaţă.
Şi totuşi, n-aveau să o facă. Ea ştia că n-aveau să o facă,
deoarece ştia că nu avea cum să scape de soarta ei, chiar dacă
uneori se ruga zeilor să poată. Cu toate acestea, se întinse iar în
pat, lăsându-l să o sărute pe cap şi să-i murmure noapte bună.
Mama ei continuă să nu spună nimic, însă când tatăl ei ieşi,
Evalin rămase acolo, privind-o mult timp. Exact când aţipea, ar fi
putut să jure că pe chipul palid al mamei străluceau lacrimi.

Celaena se trezi brusc, de-abia putând să se mişte. Probabil

din pricina mirosului – mirosul acelui afurisit de cadavru de ieri,
care îi declanşase visul. Era o agonie să vadă chipurile părinţilor,
să-l vadă pe Aedion. Clipi, concentrându-se asupra respiraţiei,
până ce nu mai era în acea frumoasă încăpere, ca o cutie de
bijuterii, până ce mirosul de pin şi de zăpadă adus de vântul din
nord se evaporă şi putu să vadă ceaţa dimineţii strecurându-se
prin frunzişul copacilor. Ridică o mână pentru a-şi examina
cicatricea lungă din palmă.
 Vrei micul dejun? o întrebă Rowan, ghemuit deasupra
unor buşteni neaprinşi – primul foc pe care îl văzuse făcut de
el.
Ea dădu afirmativ din cap, apoi se frecă la ochi cu podul
palmelor.
 Atunci, aprinde focul, îi ceru el.
 Cred că glumeşti.
El nu catadicsi să-i răspundă. Mârâind, ea se roti pe saltea
până ce ajunse cu picioarele încrucişate, cu faţa spre buşteni.
Ridică o mână spre lemne.
— Nu e nevoie să ţinteşti. Mintea ta poate direcţiona flăcările
foarte bine.
— Poate că îmi place să mă dau în spectacol.
El îi aruncă o privire pe care ea o interpretă drept Aprinde
focul. Acum.
Se frecă iar la ochi şi se concentră asupra buştenilor.
 — Uşor, zise Rowan, iar când lemnul începu să fumege, ea se
înlrebă dacă în vocea lui era aprobare. Un cuţit, nu uita. Tu îl
controlezi.
Un cuţit, care trăia o bucăţică de magie. Ea putea stăpâni asta.
Să aprindă un singur foc.
În numele zeilor, se simţea din nou greoaie. Acel vis stupid ―
amintirea, orice o fi fost. Ziua se anunţa una grea.
Înlăuntrul ei se căscă o groapă, harul magic izbucnind înainte
ca ea să poată striga un avertisment.
Dădu foc întregii zone înconjurătoare.
Când fumul şi flăcările se împrăştiară mulţumită vântului lui
Rowan, el se mulţumi doar să ofteze.
— Cel puţin nu te-ai panicat şi nu te-ai transformat înapoi în
forma ta umană.
Ea se gândi că era un compliment. Simţise magia ca pe o
uşurare – un pumn dat. Presiunea de sub pielea ei se diminuase.
Astfel că Celaena doar dădu din cap, însă se părea că
transformarea avea să fie cea mai mică dintre problemele ei.
 CAPITOLUL 29

Fusese doar un sărut, îşi spunea Sorscha în sinea ei, în fiecare

zi după întâmplare. Un sărut rapid, fără respiraţie, care făcuse
lumea să se învârtă. Fierul din melasă funcţionase, cu toate că îl
necăjise pe Dorian suficient cât să înceapă să se joace cu
dozajul... şi să caute căi de a-l masca. Dacă era prins ingerând
pulberi la orice oră din zi, avea să dea naştere la întrebări.
Aşa că deveni un tonic contraceptiv zilnic. Nimeni n-avea să
arate nici cel mai mic semn de surpriză faţă de asta – nu cu
reputaţia sa. Când ajunse la uşa lui Dorian de la apartamentul
din turn, cu doza zilnică în mână, Sorscha încă se liniştea cu
gândul că acel sărut nu însemnase nimic mai mult decât un
mulţumesc.
Bătu la uşă, iar prinţul o invită să intre. Căţeaua asasinei era
culcată pe patul lui, iar prinţul era lungit pe canapeaua sa uzată.
Se ridică totuşi în capul oaselor şi îi zâmbi în felul acela special al
său.
 Cred că am găsit o combinaţie mai bună, menta s-ar
putea să vă priască mai mult decât salvia, zise ea,
întinzându-i sticla cu lichid roşiatic.
El veni spre ea, însă era ceva în mersul lui – un gen de mers ca
după pradă – care o făcu să se îndrepte de spate. Mai ales că el
lăsă sticla jos şi o privi lung, lung şi profund.
— Ce este? întrebă ea în şoaptă, făcând un pas înapoi.El o
apucă de mână – nu destul de tare pentru a o durea, dar suficient
cât să-i împiedice retragerea.
 Ai înţeles ce riscuri sunt şi, totuşi, continui să mă
ajuţi, spuse el. De ce?
 Aşa este corect.
  Legea tatălui meu spune altceva.
Ea se înroşi.
 Nu ştiu ce vreţi să spun.
Mâinile lui erau reci atunci când o mângâie pe obraji,
bătăturile zgâriind-o uşor.
 Vreau doar să-ţi mulţumesc, murmură el, aplecându-
se, pentru că vii să mă vezi şi pentru că nu fugi.
 Eu...
Ea ardea din interior înspre afară şi se trase înapoi, destul de
tare încât el să-i dea drumul.
Amithy avea dreptate, chiar dacă era răutăcioasă. Existau o
mulţime de femei frumoase acolo şi orice depăşea limita flirtului
avea să se termine prost. El era prinţul moştenitor, iar ea era un
nimeni. Făcu un gest spre pocal.
 Dacă nu e prea mare deranjul, înălţimea Voastră – el
se crispă la auzul titlului –, trimiteţi vorbă despre cum
funcţionează licoarea.
Ea nu îndrăzni să-şi ia rămas-bun sau să spună adio sau
altceva ce ar fi ţinut-o în acea încăpere vreun moment în plus, iar
el nu încercă să o oprească atunci când ieşi şi închise uşa în
urma ei.
Ea se rezemă de peretele de piatră al palierului îngust, cu o
mână la inima care îi bubuia. Era cel mai isteţ lucru pe care îl
putea face, cel mai corect. Supravieţuise atâta timp şi avea să
supravieţuiască pe drumul aflat înaintea ei, numai dacă ar fi
continuat să rămână neobservată, de încredere, tăcută.
Însă nu voia să fie neobservată – nu pentru el, nu pe vecie.
El o facea să vrea să râdă şi să cânte şi să zguduie lumea cu
vocea ei.
Uşa se deschise şi îl descoperi pe el stând în pragul uşii,
solemn şi precaut.
Poate că nu putea să existe niciun viitor, nicio speranţă pentru
ceva mai mult, dar privindu-l cum stătea acolo, în acel moment,
ea voi să fie egoistă şi proastă şi sălbatică.
Mâine se putea duce totul naibii, dar ea trebuia să ştie cum
era, să aparţină cuiva, să fie dorită şi preţuită pentru puţin timp.
El nu se mişcă, nu făcu decât să o privească lung – văzând-o
pe ea exact aşa cum îl vedea ea – în timp ce-l apucă de poalele
tunicii, îi trase faţa către a ei şi îl sărută cu sălbăticie.
 *

Chaol de-abia reuşise să se concentreze în ultimele zile din

pricina întrunirii pe care urma să o aibă peste câteva momente.
Durase mai mult decât anticipase ca Ren şi Murtaugh să fie gata,
în cele din urmă, să se întâlnească cu el – prima lor întâlnire
după acea noapte din mahala. Chaol trebuia să aştepte
următoarea noapte liberă, Aedion trebuia să găsească o locaţie
sigură, şi apoi ei trebuiau să se coordoneze cu cei doi lorzi din
Terrasen. El şi generalul plecară separat din castel, iar Chaol se
urâse atunci când îşi minţise oamenii cu privire la locul unde
mergea – detestase faptul că ei îi uraseră distracţie plăcută,
detestase faptul că ei aveau încredere în el, bărbatul care se
întâlnea cu duşmanii lor de moarte.
Chaol alungă acele gânduri pe măsură ce se apropia de aleea
slab luminată aflată la câteva străzi distanţă de pensiunea veche
unde trebuiau să se întâlnească. Pe sub mantia cu glugă groasă
purta mai multe arme decât de obicei. Fiecare inspiraţie i se părea
insuficientă. Un fluierat pe două note răsună pe alee, iar el îl
imită. Aedion trecu prin pâcla joasă care venea dinspre Avery, cu
faţa ascunsă sub gluga mantiei sale.
Nu purta spada din Orynth. În schimb, avea asupra sa
numeroase săbii şi cuţite de luptă – un bărbat capabil să intre în
iad şi să iasă rânjind.
— Unde sunt ceilalţi? întrebă Chaol în şoaptă.
În mahala era linişte în acea seară – prea multă linişte, după
părerea sa. Îmbrăcat aşa cum era, puţini ar fi îndrăznit să se
apropie de el, dar mersul pe străzile reprobabile şi întunecate
fusese un chin. Era atâta sărăcie şi deznădejde – şi disperare.
Asta îi făcea pe oameni periculoşi, dispuşi să rişte totul pentru a
mai şterge din calendar o zi de trai.
Aedion se rezemă de un zid dărăpănat din cărămidă.
— Să nu te apuce năbădăile. Ajung aici curând.
— Am aşteptat destul aceste informaţii.
— Şi ce grabă ai? întrebă tărăgănat Aedion, scrutând aleea.
— Peste câteva săptămâni părăsesc Riftholdul pentru a mă
întoarce în Anielle.
Aedion nu-l privea direct, dar simţea cum generalul se zgâia la
el de sub gluga lui neagră.
 — Descurcă-te – spune-le că eşti ocupat.
— Am făcut o promisiune, zise Chaol. Deja am reuşit să mă
târguiese cerşind ceva mai mult timp, însă vreau să fi... făcut ceva
pentru prinţ, înainte de a pleca.
Atunci, generalul se întoarse spre el.
— Am auzit că te-ai înstrăinat de tatăl tău; de ce această
schimbare bruscă?
I ar fi fost mai uşor să mintă, dar Chaol zise:
— Tatăl meu este un om puternic – are trecere în faţa multor
persoane influente de la Curte şi face parte din consiliul regelui.
Aedion lăsă să-i scape un hohot jos de râs.
 Ne-am certat de câteva ori, fără a ceda niciunul în
timpul unor consilii de război.
Chaol ar fi plătit bani buni să vadă asta, dar, când rosti
următoarele cuvinte, nu zâmbea.
 A fost singura cale de-a o trimite în Wendlyn.
Îi explică rapid târgul pe care îl făcuse şi, când termină, Aedion
dădu drumul unei respiraţii lungi.
 La naiba, zise generalul, apoi clătină din cap. N-am
crezul că onoare ca asta mai există încă în Adarlan.
Bănui că era un compliment – şi încă unul înalt, din partea lui
Aedion.
 Şi, cum e cu tatăl tău? îl întrebă Chaol pe Aedion, fie şi
numai pentru a schimba subiectul, îndepărtându-l de golul
din pieptul lui. Ştiu că mama ta e rudă cu... cu ea, dar
ascendenţa din partea tatălui tău?
 Mama mea nu a recunoscut niciodată cine a fost tatăl
meu, nici chiar atunci când era pe patul de moarte, zise
Aedion pe un ton plat. Nu ştiu dacă a fost din cauza ruşinii
sau pentru că nu-şi putea aminti, ori pentru a mă proteja
cumva. Odată adus aici, nu prea mi-a mai păsat. Dar decât
cu un tată ca al tău, prefer mai degrabă să n-am deloc.
Chaol chicoti şi poate că i-ar mai fi pus încă o întrebare dacă
nu s-ar fi auzit un zgomot de cizme frecate pe piatră la celălalt
capăt al aleii, urmat de o respiraţie sacadată.
Cu mare iuţeală, Aedion palmă două cuţite de luptă, iar Chaol
îşi scoase spada – o lamă neinteresantă, banală, pe care o furase
de la barăci – în timp ce un bărbat apăru împleticindu- se în raza
lor vizuală.
 Ţinea un braţ pe abdomen, cu celălalt sprijinindu-se de zidul
din cărămidă al clădirii abandonate. Aedion se mişcă imediat,
vârând din nou cuţitele în teacă. Chaol nu se apropie de tânărul
bărbat până ce nu-l auzi întrebând:
— Ren?
La lumina lunii, sângele de pe tunica lui Ren era o pată
strălucitoare, întinsă.
— Unde este Murtaugh? vru Aedion să ştie, petrecându-şi un
braţ pe după umerii lui Ren.
— În siguranţă.
Ren gemu, cu faţa de o paloare cadaverică. Chaol scrută
ambele capete ale aleii.
— Am fost... urmăriţi. Aşa că am încercat să scăpăm de ei.
Mai mult auzi, decât văzu tresărirea lu Ren.
— M-au încolţit.
— Câţi? întrebă Aedion blând, deşi Chaol aproape că simţea
violenţa dând în clocot înlăuntrul generalului.
— Opt, răspunse Ren, şi sâsâi de durere. Am ucis doi, apoi am
scăpat. Mă urmăresc.
Mai rămăseseră şase. Dacă nu erau răniţi, probabil că erau
foarte aproape. Chaol examină pietrele din spatele lui Ren. Rana
din abdomen nu putea fi adâncă, dacă reuşise să împie dice
sângele să lase dâră în urma sa. Dar tot trebuie că era
periculoasă – chiar fatală, dacă ar fi străpuns unde trebuie.
Aedion deveni rigid, ascultând ceva ce Chaol nu putea auzi. În
tăcere, cu blândeţe, îl trecu pe Ren în braţele lui Chaol.
— La trei paşi de aici se află nişte butoaie, zise generalul cu un
calm mortal în timp ce se întorcea cu faţa spre intrarea pe alee.
Ascundeţi-vă în spatele lor şi ţineţi-vă gurile închise.
Asta fu tot ceea ce-i trebui lui Chaol să audă pentru a-l sălta
pe Ren şi a-l duce în spatele butoaielor, lăsându-l apoi pe
pământ. Ren îşi înăbuşi un geamăt de durere. Printre două
butoaie era o crăpătură prin care Chaol putea să vadă aleea şi pe
cei şase oameni care veneau, unul lângă celălalt. Nu vedea decât
că erau îmbrăcaţi cu nişte tunici negre şi mantii.
Bărbaţii se opriră când îl văzură în faţa lor pe Aedion, cu gluga
trasă pe cap. Generalul îşi scoase cuţitele de luptă şi spuse:
 Niciunul dintre voi nu va părăsi aleea asta viu.

*
 Nu o făcură.
Chaol se minună de dibăcia lui Aedion – viteza, iuţeala şi
deplina încredere care făceau să pară că urmărea un dans brutal,
de neiertat.
Se termină înainte de a începe cu adevărat. Cei şase atacatori
păreau să se descurce bine cu armele, dar împotriva unui bărbat
căruia îi curgea prin vene sânge Fae erau inutile.
Nu era de mirare că Aedion se ridicase atât de rapid la ran gul
pe care îl deţinea. Nu mai văzuse niciodată vreun bărbat care să
lupte aşa. Numai... numai Celaena fusese pe aproape. Nu-şi
dădea seama care dintre ei avea să învingă dacă s-ar fi luptat
vreodată unul cu altul, însă laolaltă... Lui Chaol îi îngheţă inima
gândindu-se la asta. Şase bărbaţi morţi în decurs de câteva
momente – şase.
Revenind la Chaol, Aedion nu zâmbea şi lăsă să-i cadă un
petic de material textil pe pământ, în faţa lor. Chiar şi Ren,
gemând printre dinţii încleştaţi, îl privi.
Era un material greu, negru – cu blazon brodat cu fir negru,
aproape invizibil, cu excepţia sclipirii în lumina lunii – era un
balaur. Sigiliul regal.
 Nu-i cunosc pe bărbaţii ăştia, zise Chaol, mai mult
pentru sine decât pentru a-şi apăra nevinovăţia. N-am văzut
niciodată uniforma asta.
 După cum sună, spuse Aedion, furia continuând să-i
clocotească în glas în timp ce ridică privirea în direcţia
zgomotelor, pe care Chaol nu le putea auzi cu urechile lui
omeneşti, mai sunt şi alţii şi scotocesc din cocioabă în
cocioabă în căutarea lui Ren. Avem nevoie de un loc în care
să ne ascundem. Ren rămase conştient suficient cât să
spună:
 Ştiu eu unul.
 CAPITOLUL 30

Până să ajungă acolo, Chaol îşi ţinu respiraţia, susţinându-l

între ei pe semiconştientul Ren, toţi trei legănându-se şi
clătinându-se, părând, pentru toată lumea, trei beţivi ieşiţi pentru
o seară de băute în mahala. Străzile încă mişunau de lume, în
pofida orei, şi o femeie pe care o depăşiră se aplecă şi îl apucă pe
Aedion de tunică, scuipând un legato de vorbe erotice. Generalul
însă folosi o mână uşoară pentru a o desprinde de el şi îi zise:
— Nu plătesc pentru ceva ce pot căpăta gratis.
Cumva, lăsa senzaţia unei minciuni, de vreme ce Chaol nu-l
văzuse şi nici nu auzise ca Aedion să fi împărţit patul cu vreo
femeie în toate acele săptămâni. Dar poate faptul că aflase că
Aelin era în viaţă îi schimbase priorităţile.
Ajunseră la stabilimentul unde se vindea opiu, al cărui nume
li-l spusese Ren între scurtele reprize de leşin, exact în momentul
în care strigătele soldaţilor care năvăleau în case, hanuri şi
taverne reverbera din josul străzii. Chaol nu aşteptă să vadă cine
erau şi se împinse în uşa din lemn ciobit. Duhoarea de trupuri
nespălate, de resturi şi fum dulceag îi invadă nările lui Chaol.
Până şi Aedion tuşi şi îi aruncă lui Ren, care zăcea aproape mort
în braţele lor, o privire dezaprobatoare.
Madama între două vârste le ieşi în întâmpinare pentru a-i
saluta, cu tunica ei lungă şi cu rochia fluturând într-un vânt
fantomă, şi îi conduse pe culoarul lambrisat, călcând uşor pe
multicolorele covoare uzate. Ea începu să susure despre
reducerile şi ofertele speciale din acea seară, dar Chaol o privi o
singură dată în ochii ei verzi, vicleni, şi îşi dădu seama că se
cunoştea cu Ren – era cineva care, probabil, îşi ridicase propriul
ei imperiu acolo, în Rifthold.
Îi instală intr-un alcov separat prin voaluri, înţesat cu perne
uzate din mătase care puţeau a fum dulceag şi a sudoare şi, după
ce ridică întrebător din sprâncene spre Chaol, acesta îi înmână
trei monede de aur. Tolănit pe perne între Aedion şi Chaol, Ren
gemu, însă înainte ca Chaol să apuce să rostească vreo vorbă,
madama se întoarse cu o boccea în mână.
 Sunt alături, le zise, cu un accent plăcut şi străin.
Grăbiţi-vă.
Le adusese o tunică. Aedion îl despuie rapid pe Ren, al cărui
chip avea o paloare cadaverică, cu buzele lipsite de sânge.
Generalul blestemă atunci când văzură rana – o despicătură în
partea de jos a abdomenului.
 Dacă era puţin mai adâncă, i-ar fi atârnat afurisitele de
maţe, zise el.
Luă o fâşie de pânză curată de la madamă şi o înfăşură în
jurul abdomenului musculos al lordului. Acesta era deja plin de
cicatrice. Dacă supravieţuia, probabil că aceasta nu avea să fie
cea mai rea dintre ele.
Madama îngenunche în faţa lui Chaol şi deschise cutia pe care
o avea în mâini. Acum, pe măsuţa joasă din faţa lor se găseau trei
pipe.
 Trebuie să vă jucaţi rolul, le spuse ea în şoaptă, privind
peste umăr prin voalul des şi negru, fără îndoială calculând
cât timp le mai rămăsese.
Chaol nici măcar nu încercă să obiecteze atunci când ea se
lolosi de ruj pentru a-i colora pielea din jurul ochilor şi îi aplică
nişte pastă şi pudră pentru a-i decolora faţa, îi deschise câţiva
nasturi de la tunică şi îi ciufuli părul.
 Culcaţi-vă pe spate, lăsaţi-vă moi şi ţineţi pipa în mână.
Fumaţi dacă trebuie să vă domoliţi.
Asta fu tot ce îi spuse înainte să treacă la Aedion, care
terminase să-l îndese pe Ren în hainele curate. În câteva
momente, toţi trei erau culcaţi pe pernele împuţite, iar madama
ieşise în mare viteză cu tunica însângerată a lui Ren.
Respiraţia lordului era sacadată şi chinuită, iar când uşa de la
intrare se izbi de perete, Chaol se luptă cu tremuratul mâinilor
sale. Cu pasul uşor, madama se grăbi să-i întâmpine pe bărbaţi.
Cu toate că Chaol se chinui să audă, Aedion părea să asculte fără
nicio problemă.
 Sunteţi cinci? ciripi madama, destul de tare pentru ca
ei să o audă.
 Căutăm un fugar, fu răspunsul mârâit. Dă-te din calea
mea!
 Cu siguranţă că doriţi să vă odihniţi – avem încăperi
private pentru grupuri, iar domniile voastre sunteţi oameni
mari.
Toate cuvintele erau însoţite de un tors, un festin senzual.
 Costă în plus pentru spadele şi cuţitele aduse înăuntru
– o garanţie, vedeţi dumneavoastră, pentru atunci când vă ia
drogul...
 Femeie, ajunge! lătră bărbatul.
Se auzeau materialele sfâşiate pe măsură ce fiecare alcov cu
voaluri era inspectat. Lui Chaol îi bubuia inima, dar continuă să
rămână culcat, deşi îl mânca să se întindă după spadă.
 Atunci vă las să vă vedeţi de treabă, spuse ea cu o sfială
prefăcută.
Între ei, Ren era atât de ameţit, încât cu adevărat ar fi putut fi
drogat din cale-afară. Când perdeaua fu sfâşiată, Chaol speră
doar ca propriul său spectacol să fie convingător.
 Ăla e vinul? articulă nedesluşit Aedion, mijind ochii la
bărbaţi, cu chipul palid, schiţând un zâmbet.
Cu greu putea fi recunoscut.
— Aşteptăm de douăzeci de minute, să ştii.
Chaol le surâse confuz celor şase bărbaţi care cercetau în-
căperea. Toţi în uniforme negre, toţi necunoscuţi. Cine naiba
erau? De ce fusese Ren urmărit?
— Vin, ceru imperios Aedion, posibil fiul răzgâiat al vreunui
negustor. Acum!
Bărbaţii se mulţumiră să-i înjure şi îşi văzură mai departe de
treabă. Cinci minute mai târziu, plecară.

Stabilimentul era probabil un loc de întâlnire, deoarece

Murtaugh îi găsi acolo o oră mai târziu. Madama îi condusese
într-un birou intim şi ei se văzuseră nevoiţi să-l ţintuiască pe Ren
pe canapeaua uzată în timp ce ea – cu o surprinzătoare pricepere
– îi dezinfectase, îi cususe şi îi pansase rana urâtă. Avea să
supravieţuiască, le spusese ea, dar sângele pe care îl pierduse şi
rana aveau să-l scoată din uz pentru o vreme. Murtaugh se
plimbă prin încăpere, până ce Ren căzu într-un somn adânc,
graţie vreunui tonic pe care femeia i-l turnase pe gât.
Chaol şi Aedion se aşezară la măsuţa înghesuită între cutiile
puse peste alte cutii de opiu, stivuite pe lângă pereţi. Nu voia să
ştie ce conţinea tonicul pe care îl înghiţise Ren.
Când îl întrebă pe Murtaugh, Aedion privea uşa încuiată, cu
fruntea ridicată de parcă ar fi ascultat sunetele din stabiliment.
 De ce aţi fost urmăriţi şi cine erau acei bărbaţi?
Bătrânul continuă să facă paşi.
 Nu ştiu. Însă ei ştiau unde aveam să fim eu şi Ren. Ren
are o reţea de informatori în tot oraşul. Oricare dintre ei ne-ar
fi putut trăda.
Aedion continuă să-şi îndrepte atenţia asupra uşii, cu o mână
pe cuţitele de luptă.
 Erau îmbrăcaţi în uniforme cu blazonul regal – nici
căpitanul nu le-a recunoscut. O vreme va trebui să vă daţi la
fund.
Tăcerea lui Murtaugh era prea grea. Chaol întrebă încetişor:
 Când va putea fi mişcat, unde îl aducem?
Murtaugh se opri, cu ochii plini de mâhnire.
 Nicăieri. Nu avem o casă.
Aedion îl privi tăios.
 Unde naiba aţi stat în tot acest timp?
 Ici şi colo, adăpostindu-ne în clădiri abandonate. Când
puteam să lucrăm, stăteam la pensiuni, însă zilele astea...
Nu aveau acces la chesoanele din Allsbroock, îşi dădu seama
Chaol. Nu şi dacă ei se ascunseseră atâţia ani. Însă să trăiască pe
străzi...
Chipul lui Aedion era o mască a indiferenţei.
 Nu aveţi niciun loc în Rifthold destul de sigur pentru el
– în care să fie îngrijit.
Nu era o întrebare, dar Murtaugh dădu, totuşi, aprobator din
cap. Aedion îl examină pe Ren, tolănit pe sofaua de culoare
închisă, lângă peretele din spate. Mărul lui Adam i se mişcă iar în
sus şi în jos, dar apoi zise:
  Spune-i căpitanului teoria ta despre magie.

În lungile ore care trecură, timp în care Ren îşi recăpătă

puterile suficient cât să poată fi mutat, Murtaugh îi explică tot ce
ştia. Întreaga sa poveste deveni clară, bătrânul vorbind câteodată
în şoaptă – despre ororile de care fugiseră şi cum Ren căpătase
fiecare cicatrice în parte. Chaol înţelese de ce tânărul îşi ţinuse
până acum buzele pecetluite. Discreţia îl ţinuse în viaţă.
Ren şi Murtaugh aflaseră că, împreună, diferitele valuri din
ziua în care magia dispăruse formaseră un triunghi peste
continent. Prima latură mergea drept din Rifthold în Deşertul
îngheţat. A doua mergea în jos, de la Deşertul îngheţat la
marginea Teritoriilor Pustii. A treia latură ducea de acolo înapoi în
Rifthold. O vrajă, credeau ei, fusese de vină pentru asta.
Stând în jurul hărţii pe care o adusese Aedion, generalul trecu
cu degetul peste laturile triunghiului, iar şi iar, de parcă ar fi pus
la punct o strategie de luptă.
O vrajă trimisă din anumite puncte, asemenea razelor unui far.
Chaol bătu cu încheieturile degetelor în masă.
 Există vreo cale prin care să poată fi desfăcută?
Murtaugh oftă.
— Munca noastră a fost întreruptă de tulburarea cu Archer,
iar sursele noastre au dispărut din oraş, temându-se pentru
vieţile lor. Dar trebuie să fie o cale.
— Aşadar, de unde începem căutarea? întrebă Aedion. Nu
există nicio şansă, la naiba, ca regele să fi lăsat indicii la
întâmplare.
Murtaugh încuviinţă.
 Avem nevoie de martori care să ne confirme bănuielile,
dar locurile în care credem noi că îşi are originea vraja sunt
ocupate de forţele regelui. Am aşteptat să se ivească o ocazie.
Aedion îi aruncă un zâmbet leneş.
 Nu-i de mirare că îi tot spuneai lui Ren să fie amabil cu
mine.
De parcă i-ar fi răspuns, Ren gemu, zbătându-se să se
trezească. Oare tânărul lord se simţise în siguranţă sau împăcat
vreun moment în ultimii zece ani? Aşa se explica mânia – mânia
nesăbuită care curgea prin toate inimile tinere, zdrobite, din
Terrasen, inclusiv prin cea a Celaenei.
Chaol spuse:
— Există un apartament ascuns într-un depozit din mahala.
Este sigur şi are toate facilităţile de care aveţi nevoie. Sunteţi
bineveniţi să staţi acolo cât timp socotiţi că este necesar.
Simţea cum Aedion îl priveşte precaut, însă Murtaugh se
încruntă.
 Oricât de generoasă e oferta, nu pot accepta să stau în
casa ta.
 Nu este casa mea, răspunse Chaol. Şi, crede-mă,
proprietarul nu s-ar supăra câtuşi de puţin.

CAPITOLUL 31

— Mănâncă-l, zise Manon, întinzându-i piciorul de oaie crud

lui Abraxos.
Ziua era senină, dar vântul bătea dinspre culmile munţilor
Colţ Alb, aducând un frig îngrozitor. Ieşiseră dincolo de munte în
mici reprize, pentru ca el să-şi dezmorţească picioarele, folosind
uşa din spate, care se deschidea înspre un drum îngust ce ducea
în munţi. Ea îl condusese ţinându-l de lanţul uriaş – de parcă
asta l-ar fi putut împiedica să-şi ia zborul – sus, pe o pantă
înclinată, şi apoi pe o pajişte deasupra unui platou.
— Mănâncă-l, îl îmbie ea, scuturând carnea care îngheţa spre
Abraxos, care acum se culcase pe burtă pe pajişte, pufnind la
primele fire de iarbă şi floricele care îşi iţeau căpşoarele din
zăpadă. Este recompensa ta, îi zise printre dinţi. Ai câştigat-o.
Abraxos adulmecă un pâlc de floricele purpurii, apoi clipi
înspre ea. Fără carne, părea el să spună.
— E bună pentru tine, spuse ea, dar el reveni la adulmecatul
violetelor sau ce-or fi fost acelea.
Dacă o plantă nu era bună pentru a otrăvi, a vindeca sau
pentru a o ţine în viaţă dacă murea de foame, nu-şi bătuse
niciodată capul să-i înveţe numele – mai ales cel al florilor
sălbatice.
Aruncă piciorul de oaie drept în faţa gurii masive şi îşi vârî
mâinile în faldurile mantiei ei roşii. El îl adulmecă, noii săi dinţi
din fier sclipind în lumina strălucitoare, apoi îşi întinse o aripă
imensă, terminată cu gheare şi...
Îl împinse deoparte.
Manon se frecă la ochi.
 Nu este destul de proaspătă?
El se mută pentru a mirosi nişte flori alb cu galben.
Un coşmar. Trăia un coşmar.
 Nu se poate să-ţi placă de-adevăratelea florile.
Din nou acei ochi negri o priviră. Clipiră o dată. Chiar îmi plac,
părea el să spună.
Ea întinse braţele.
 Până ieri n-ai mai mirosit nicio floare. Dintr-o dată
carnea nu mai e bună?
El ar fi avut nevoie să mănânce tone şi tone de carne pentru a
face muşchi pe unde nu prea avea.
Când el reveni din nou la mirositul florilor, cu delicateţe –
viermele nesuferit şi inutil – ea se duse la piciorul de oaie şi îl
ridică.
 Dacă nu-l mănânci, mârâi ea, ridicând carnea cu
ambele mâini la nivelul gurii şi lăsând să i se vadă dinţii,
atunci îl voi mânca eu.
Abraxos o privi cu acei ochi negri miraţi cum muşcă din carnea
îngheţată şi crudă. Şi cum o scuipă.
 Pe umbra întunecată a Mamei...
Mirosi carnea. Nu era râncedă, dar, la fel ca oamenii de aici,
nu avea gust. Oile erau crescute în interiorul muntelui, aşa că
poate era ceva în apă. De îndată ce se întorcea, avea să le dea
ordin Celor Treisprezece să nu se atingă de bărbaţi – nu până ce
nu afla ea ce naiba îi făcea să aibă acel gust şi miros.
Fără a ţine seama de asta, Abraxos trebuia să mănânce,
fiindcă trebuia să se facă puternic – astfel încât ea să poată deveni
Conducătoarea Aripii, astfel încât să poată să vadă expresia de pe
chipul Iskrăi atunci când avea s-o sfâşie în bucăţi la Jocurile de
Război. Iar dacă asta era singura modalitate prin care să-l facă pe
vierme să mănânce...
 — Bine, zise ea, aruncând cu o mişcare rapidă piciorul de
oaie. Vrei carne proaspătă?
Scrută munţii care se ridicau deasupra lor, cercetând stâncile
cenuşii.
Atunci va trebui să vânăm.

Miroşi a rahat şi a sânge.

Bunica ei nu se întoarse de la biroul ei, iar Manon nu tresări la
auzul insultei. Adevărul e că era acoperită de ambele.
Era din pricina lui Abraxos, viermele iubitor de flori, care
numai ce o privise în timp ce ea se căţărase pe una dintre stâncile
din apropiere şi doborâse, pentru el, o capră de munte care
zbiera. „Doborâse‖ era un cuvânt mai elegant decât ceea ce se
întâmplase de fapt: ea îngheţase pe jumătate aşteptând ca nişte
capre să treacă în urcuşul lor periculos şi atunci, când în cele din
urmă încolţise una, nu numai că se rostogolise în căcărezele
acesteia în timp ce se lupta cu ea, dar aceasta mai şi slobozise o
încărcătură proaspătă pe ea, chiar înainte să cadă de-a
berbeleacul din braţele ei şi să-şi spargă capul de stâncile de
dedesubt.
Aproape că o antrenase şi pe ea în cădere, însă reuşise să se
prindă de o rădăcină uscată. Când se întoarse cu animalul mort
în braţe şi cu sânge îngheţat pe tunica şi pe mantia ei, Abraxos
stătea, în continuare, culcat pe burtă, mirosind florile.
El devorase capra din două înghiţituri, apoi se dusese îna- poi
să se bucure de florile sălbatice. Măcar mâncase. Oricum, ca să-l
aducă înapoi la Colţul Nordic fusese o adevărată încercare. El nu-i
făcuse niciun rău, nu fugise, dar se smucea în lanţ, scuturînd din
cap iar şi iar, pe măsură ce se apropiau de uşa din spate, acolo
unde se auzeau sunetele balaurilor şi ale bărbaţilor însă el intrase
– cu toate că plesnise din coadă şi mârâise la îngrijitorii care se
repeziseră să-l recupereze. Din cine ştie ce motiv, se tot gândea la
împotrivirea lui – la felul în care se uitase la ea cu o implorare
mută. Ei nu-i era milă de el, căci nu-i era milă de nimic, dar
continua să se gândească la asta.
 M-ai chemat, spuse Manon, ţinând capul ridicat. N-am
vrut să te fac să aştepţi.
 Ba mă faci să aştept, Manon.
 Vrăjitoarea se întoarse, cu ochii plini de moarte şi de pro
misiunea unei dureri infinite.
 Au trecut deja câteva săptămâni şi tu nu zbori alături
do Cele Treisprezece. Picioare-galbene au zburat ca o armată
timp de trei zile. Trei zile, Manon, iar tu îţi cocoloşeşti bestia.
Manon nu arătă nici cel mai mic semn de emoţie. Dacă îşi
cerea iertare n-ar fi făcut decât să înrăutăţească lucrurile, aşa
cum ar fi făcut-o şi scuzele.
 Dă-mi ordine şi vor fi îndeplinite.
 Te vreau în aer până mâine-seară. Să nu te deranjezi să
vii înapoi dacă nu ai reuşit să zbori.

 Te urăsc, gâfâi Manon printre dinţii ei din fier atnci

când ea şi Abraxos îşi încheiară istovitoarea călătorie până în
vârful muntelui.
Durase o jumătate de zi să ajungă acolo – şi dacă asta nu
dădea roade, avea să dureze până seara să se întoarcă în Omega,
pentru a-şi împacheta lucrurile.
Abraxos era încolăcit ca o pisică pe întinderea îngustă de
stâncă plană din vârful muntelui.
 Vierme leneş şi încăpăţânat.
El nici măcar nu clipi.
„Luaţi-o pe versantul estic‖, îi spusese supraveghetorul în timp
ce o ajutase să-l înşeuze şi să iasă pe uşa din spate a Colţului
Nordic înaintea zorilor. Ei foloseau acest pisc pentru a-i antrena
pe balaurii care eclozau – şi pe cei care şovăiau să zboare.
Versantul estic, constată Manon privind peste marginea pe care
tocmai o escaladase, era o pantă lină urmată de o cădere de şapte
metri. Abraxos putea să-şi ia avânt de pe margine, să încerce să
alunece, şi, dacă ar fi căzut... Ei bine, nu erau decât şapte metri,
apoi roca netezită de vânturi pe care să alunece pentru o
aterizare. Slabe şanse să moară.
Nu, moartea domnea pe versantul vestic. Încruntându-se la
Abraxos, care îşi lingea noile gheare din fier, Manon traversă
platoul şi se înfioră din pricina vântului usturător care bătea.
Spre vest era un povârniş nesfârşit care traversa neantul până
la stâncile ascuţite şi neiertătoare de dedesubt. Ar fi fost nevoie de
o echipă întreagă pentru a-i aduna rămăşiţele de acolo. Versantul
estic să fie, deci.
Îşi verifică părul strâns în coadă împletită şi îşi trase pleoapele
interioare la locul lor.
— Să mergem!
Abraxos îşi săltă capul imens, de parcă ar fi spus: Abia am
ajuns aici.
Ea arătă spre marginea estică.
— Zburăm. Acum!
El pufni, încolăcindu-se cu spatele la ea, cu şaua din piele
sclipind.
— O, nu prea cred, rosti ea repede, ocolindu-l pentru a ajunge
în faţa lui. Zburăm, laş încăpăţânat ce eşti!
El îşi vârî capul sub burtă, înfâşurându-şi coada în jurul lui.
Se prefăcea că n-o aude.
Ea ştia că ar fi putut să o coste viaţa, dar îl prinse de nări –
destul de tare cât să-l facă să deschidă ochii.
 Aripile îţi funcţionează. Oamenii aşa au spus. Deci poţi
să zbori şi vei zbura, fiindcă aşa spun eu. Ţi-am adus, ţie,
hoit nefolositor, capre de munte cu turma, şi, dacă mă
umileşti, am să-ţi folosesc pielea pentru un veşmânt nou.
Îşi foşni mantia stacojie, ruptă şi pătată.
 Asta e distrusă, din pricina caprelor tale.
Balaurul îşi trase capul, iar ea îi dădu drumul – deoarece fie îi
dădea drumul, fie era aruncată în aer. El îşi puse capul jos şi
închise ochii.
Cumva, asta era o pedeapsă. Pentru ce, nu ştia. Poate pentru
prostia făcută în alegerea unei bestii de încălecat.
Ea ţâţâi spre el, cercetând şaua de pe spinarea sa. Chiar dacă
ar fi sărit cu elan, n-ar fi reuşit, însă trebuia să fie în şa şi să se
ridice în aer, sau, dacă nu... Sau, dacă nu, Cele Treisprezece
aveau să fie despărţite de către bunica ei.
Abraxos continua să stea culcat la soare, inutil şi blând ca o
pisică.
 Halal inimă de războinic.
Ea cercetă marginea estică, şaua, hăţurile care atârnau. Prima
dată când îi vârâseră zăbala în gură, împunsese cu capul şi se
zvârcolise, însă acum se obişnuise cu ea – cel puţin, destul cât să
fi încercat în acea zi să-i smulgă capul numai unuia dintre
îngrijitori.
 Soarele era încă sus, dar curând avea să-şi înceapă coborâ rea,
iar ea avea să fie total şi perfect ruinată. Pe naiba avea să fie.
 Ţi-ai făcut-o singur, fu singurul avertisment pe care i-l
dădu înainte de a-şi lua elan şi de a ateriza pe crupa lui,
după care începu să se târască de-a buşilea, atât de repede,
încât el de-abia îşi iţi capul când ea o zbughi pe spinarea lui
solzoasă şi apoi sări în şa.
Când Manon îşi vârî picioarele încălţate cu cizme în scări şi
apucă hăţurile, el sări în picioare, ţeapăn ca o scândură.
 Zburăm – acum!
Îşi înfipse călcâiele în coastele lui.
Poate că îl duru sau fu luat prin surprindere, căci Abraxos
scutură din cap – împunse şi mugi. Ea smuci hăţurile cât de tare
putu.
 Ajunge! lătră ea, ridicând o mână pentru a-l ghida
peste marginea estică. Ajunge, Abraxos!
El încă se mai zvârcolea, dar ea strânse din coapse cât de tare
putu pentru a rămâne în şa, aplecându-se la fiecare miş- care.
Când mişcările capului nu reuşiră să o dea jos, el îşi ridică aripile
de parcă ar fi vrut să o azvârle.
 Să nu îndrăzneşti, mârâi ea, însă el continuă să se
răsucească şi să se unduiască. Încetează!
Simţi că i se zguduie creierul în cap şi dinţii îi clănţăniră atât
de tare, încât trebui să-şi retracteze caninii pentru a nu-i
străpunge pielea.
Abraxos continua însă să scuture din cap, sălbatic şi frenetic.
Nu se îndrepta spre marginea estică, ci în partea opusă – spre
buza povârnişului vestic.
— Abraxos, încetează!
El avea de gând să o ia taman într-acolo. Şi aveau să se facă
una cu stâncile.
Era atât de panicat, atât de înfuriat, încât vocea ei nu era mai
mult decât o frunză care foşnea în vânt. Căderea vestică se
deschise la dreapta ei, apoi la stânga, licărind sub aripile din piele
marmorată, care fluturau şi plesneau. Apropiindu-se de margine,
pietrele şuierau şi se spărgeau sub ghearele masive ale lui
Abraxos.
— Abraxos...
Însă atunci, piciorul lui alunecă de pe stâncă şi lumea lui
Manon se înclină în jos – tot mai jos, mai jos, pe măsură ce el îşi
pierdea priza şi plonjau în aer.

CAPITOLUL 32

Manon nu avu timp să se gândească la moartea care venea.

Era prea ocupată să se ţină în şa, lumea fluturând şi
învârtindu-se, vântul şuierând, sau poate şuiera Abraxos, în timp
ce plonjau spre stâncă.
Muşchii lui se blocară şi începu să tremure, dar ea îşi ţinu
braţele petrecute prin chingi, singurul lucru care o ţinea la
distanţă de moarte, deşi se apropiau de ea în mare viteză, cu
fiecare rotaţie a trupului vătămat al lui Abraxos.
Copacii de dedesubt căpătară formă, la fel şi stâncile ascu ţite,
săpate de vânturi. Din ce în ce mai repede, peretele de stâncă
devenea o înceţoşare de cenuşiu şi alb.
Poate că trupul lui avea să preia impactul, iar ea putea să
scape.
Poate că toate acele stânci aveau să-i străpungă pe amândoi.
Poate că el avea să se răsucească şi ea să aterizeze prima.
 Ea spera că avea să se întâmple foarte repede, încât să nu-şi
dea seama cum avea să moară, să nu ştie care parte avea să se
frângă prima. Cădeau cu repeziciune. Printre stâncile ascuţite
curgea un pârâu.
Vântul îi izbi de dedesubt, un curent care îl învârti pe Abraxos
în sus, dar ei continuau să plonjeze.
— Deschide-ţi aripile! ţipă ea să se audă dincolo de vânt, peste
inima care îi bătea nebuneşte. Deschide-le şi trage în sus! urlă ea,
exact când începură să apară pragurile pârâului, exact când
înţelese că ura îmbrăţişarea întunericului ce sta să vină şi că nu
era nimic de făcut pentru a opri căderea, acea pieire prin...
Se vedeau conurile pinilor.
— Deschide-le!
Un ultim strigăt, un ultim efort de raliere în război împotriva
întunericului.
Un strigăt de război căruia Abraxos îi răspunse cu un ţipăt
pătrunzător în timp ce îşi deschise aripile, prinse curentul de aer
şi se avântă îndepărtându-se de fundul prăpastiei.
Manon simţi că stomacul îi coboară din gât în vârful degetelor
de la picioare, dar zburau în sus, iar aripile lui băteau, fiecare
bubuit fiind cel mai frumos sunet pe care îl auzise ea vreodată în
lunga şi nefericita ei viaţă.
Cu picioarele strânse sub el, Abraxos zbură şi mai sus. Manon
se ghemui în şa, lipindu-se de pielea lui caldă în timp ce el se
îndreptă spre versantul muntelui de alături. Culmile acestuia se
înălţau să-i întâmpine ca nişte mâini ridicate, însă el şovăi, dând
tare din aripi. Evitară vârful cel mai înalt, acoperit cu zăpadă.
Manon se ridica şi cădea odată cu el, fără să respire, iar Abraxos,
de bucurie sau de furie, apucă zăpadă şi gheaţă cu ghearele şi le
împrăştie în urma lor, părând un roi de stele în lumina soarelui.
Când se avântară în înaltul cerului, soarele îi orbi, iar în jurul
lor nu erau decât nori la fel de impunători ca munţii de dedesubt,
castele şi temple albe, purpurii şi albastre.
Ţipătul pe care îl slobozi Abraxos când intrară în acel culoar de
nori, planând şi apoi prinzând un curent iute ca fulgerul
săpându-şi o cărare prin el...
Ea nu înţelesese cum fusese pentru el să trăiască toată viaţa
sub pământ, înlănţuit, bătut şi schilodit – până atunci, până ce
auzi acel ţipăt de bucurie sinceră, de nezdruncinat.
Până şi ea îl imită, dându-şi capul pe spate spre norii care îi
înconjurau.
Pluteau pe o mare de nori, iar Abraxos îşi înmuie ghearele în ei
înainte de a se cabra pentru a goni printr-o coloană de nori
sculptaţi de vânt. Sus, tot mai sus, până ce ajunseră în vârful
acesteia, iar el bătu din aripi în acel cer subţiratec, îngheţând,
oprind lumea complet preţ de o secundă.
Iar Manon, pentru că nimeni nu o privea şi pentru că nu-i
păsa, îşi flutură şi ea braţele şi savură căderea liberă, vântul fiind
acum un cântec în urechile ei, în inima ei veştejită.

Văzduhul cenuşiu tocmai se umplea de lumină, căci în spatele

lor soarele aluneca dincolo de linia orizontului. Strâns înfăşurată
în mantia ei roşie, Manon şedea călare pe Abraxos, vederea ei
fiind uşor tulbure din cauza pleoapei interioare pentru care deja
clipea, astfel încât aceasta să se retragă la locul ei. Totuşi, ea le
supraveghea pe Cele Treisprezece, călare pe balaurii lor, la gura
albiei canionului.
Se grupaseră în două şiruri a câte şase, Asterin şi animalul ei
albastru-deschis imediat în urma lui Manon, conducând primul
rând, Sorrel revendicându-şi locul din mijlocul celui de-al doilea
şir. Toate erau lucide şi vigilente – şi uşor sastisite. Aripile
vătămate ale lui Abraxos nu erau încă pregătite să tra verseze
Răscrucea îngustă, nu încă. Aşa că se întâlniră la uşa din spate,
unde urmau să-şi scoată balaurii la plimbare pe o distanţă de trei
kilometri până la prima albie a canionului deplasându-se ca o
unitate adevărată, în ordinea gradelor, dar mai ales în linişte.
Gura canionului era suficient de largă pentru ca Abraxos să
înainteze în salturi într-o planare uşoară. Decolările erau o
problemă din cauza muşchilor sfâşiaţi şi a zonelor slăbite ale
aripilor sale – zone în care primise mult prea multe lovituri şi care
s-ar fi putut să nu-şi recapete niciodată vigoarea deplină.
Ea însă nu le explică asta Celor Treisprezece, căci nu era
treaba lor şi nici nu ar fi avut vreun impact asupra lor.
— În fiecare dimineaţă, de azi şi până la Jocurile de Război, le
zise Manon, privind lung în labirintul de crevase şi de arcade care
alcătuiau canionul săpat de vânt, ne vom întâlni aici şi ne vom
antrena până la micul dejun. Apoi vom participa la
antrenamentul de după-amiază, împreună cu celelalte sabaturi.
Să nu spuneţi nimănui.
Trebuia doar să plece devreme, astfel încât să reuşească să-l
urce în aer pe Abraxos în timp ce restul vrăjitoarelor traversau
Răscrucea.
Vreau să fim în formaţii apropiate. Nu-mi pasă ce spun
bărbaţii despre cum trebuie ţinute animalele de călărit separate.
Lăsaţi balaurii să-şi pună în ordine propria ierarhie, lăsaţi-i să se
încaiere, însă ei vor zbura, strânşi ca o armură. Nu vor fi breşe şi
nici loc de orgolii sau rahaturi teritoriale. Ori zburăm în acest
canion laolaltă, ori nu mai zburăm deloc.
Privi în ochii fiecăreia dintre vrăjitoare, precum şi în cei ai
balaurilor. Abraxos, spre surprinderea ei, făcu la fel. Ceea ce-i
lipsea în mărime, compensa prin voinţă limpede, viteză şi
dexteritate. Simţea curenţii chiar înainte ca Manon să o facă.
— Când vom termina, dacă supravieţuim, ne vom întâlni pe
cealaltă parte şi o vom face iarăşi. Până ce iese perfect. Bestiile
voastre vor învăţa să aibă încredere unele în celelalte şi să asculte
comenzile.
Vântul îi sărută obrajii.
— Să nu rămâneţi în urmă, le mai spuse ea, iar Abraxos plonjă
în canion.
 CAPITOLUL 33

În săptămâna care urmă nu mai apărură alte cadavre, şi,

desigur, nici urmă din creatura care le supsese sângele acelor
oameni, cu toate că Celaena adesea se surprindea gândindu-se pe
îndelete la toate amănuntele, în timp ce, pusă de Rowan, aprindea
lumânare după lumânare la ruinele templului Zeiţei Soarelui.
Acum că se putea transforma la comandă, aceasta era o nouă
sarcină: să aprindă o lumânare fără să distrugă totul cât vedea cu
ochii. Ea rata de fiecare dată, pârjolindu-şi mantia, făcând să
crape ruinele, incinerând copacii atunci când harul ei magic ieşea
din ea ca o furtună. Rowan avea însă un stoc inepuizabil de
lumânări, aşa că ea îşi petrecea zilele zgâindu se la ele, până ce
privea cruciş. Se putea întâmpla să asude ore în şir şi să se
concentreze asupra stăpânirii furiei şi asupra tuturor acelor
prostii, însă să nu obţină nici măcar un firişor de fum. Singurul
lucru pe care îl obţinea era un apetit de nestăvilit: Celaena mânca
orice şi ori de câte ori putea, din pricina faptului că harul ei magic
îi consuma foarte multă energie.
Ploile reveniră şi, odată cu ele, mulţimea dornică să asculte
poveştile lui Emrys. Celaena le asculta mereu în timp ce spăla
vasele de la cină, poveşti despre fecioare războinice şi despre
animale fermecate, despre vrăjitoare viclene, toate legendele
Wendlynului. Rowan continua să-şi facă apariţia sub formă de
şoim – şi erau unele seri în care ea se aşeza chiar lângă uşa din
spate, iar Rowan, sfios, se apropia şi el. Celaena era în picioare în
faţa chiuvetei, spatele durând-o şi foamea rozându-i stomacul, în
timp ce freca ultimele tingiri din aramă, iar Emrys termina de
spus povestea unui lup isteţ şi a unei păsări de foc. Urmă o
pauză, iar apoi veniră obişnuitele rugăminţi pentru aceeaşi veche
poveste. Celaena nu observă capetele care se întoarseră în direcţia
ei, atunci când, de la chiuvetă, întrebă:
— Ştii vreo poveste despre regina Maeve?
Tăcere mormântală. Emrys făcu ochii mari înainte să-i surâdă
uşor şi să-i răspundă:
— O mulţime. Pe care ai vrea s-o auzi?
— Pe cele mai vechi pe care le ştii. Pe toate.
Dacă urma să dea iarăşi ochii cu mătuşa ei, poate că ar fi
trebuit să înceapă să înveţe cât de multe putea. Era posibil ca
Emrys să fi ştiut poveşti care nu ajunseseră în ţinuturile ei. Dacă
poveştile despre vârcolaci fuseseră adevărate, dacă cerbii
nemuritori erau reali... poate că ar fi putut culege de aici
informaţii esenţiale.
I se aruncară câteva priviri agitate, dar, în cele din urmă,
Emrys zise:
— Voi începe aşadar cu începutul.
Celaena dădu aprobator din cap şi se duse să se aşeze pe
scaunul ei, proptită de uşa din spate, aproape de şoimul cu
privire ascuţită. Rowan plescăi din cioc, dar ea nu îndrăzni să se
uite la el peste umăr. În schimb, începu să mănânce o pâine
întreagă.
— Demult, când nu exista niciun rege muritor pe tronul din
Wendlyn, zânele se plimbau printre noi. Unele erau bune şi
inimoase, altele erau predispuse la mici trăsnăi, iar unele erau
detestabile şi mai negre decât cea mai neagră noapte. Însă toate
erau conduse de Maeve şi cele două surori ale ei, pe care le
numeau Mora şi Mab. Iscusita Mora, care avea înfăţişarea unui
şoim mare – aceea era descendenţa lui Rowan, frumoasa Mab,
care avea înfăţişarea unei lebede, şi întunecata Maeve, a cărei
extravaganţă nu putea să încapă într-o singură formă.
Emrys recită istoria, din care Celaena cunoştea o mare parte:
Mora şi Mab se îndrăgostiseră de bărbaţi muritori şi renunţa seră
la nemurirea lor. Unii spuneau că Maeve le obligase, drept
pedeapsă, să renunţe la harul vieţii lor veşnice. Alţii spuneau că
fusese voia lor, fie şi numai pentru a scăpa de sora lor.
Iar când Celaena întrebă dacă Maeve îşi găsise vreodată
pereche, în încăpere se aşternu, din nou, o tăcere mormântală, iar
Emrys răspunse că nu – cu toate că fusese cât pe ce, în zorii
vremurilor. Un războinic, potrivit zvonurilor, îi furase inima cu
isteţimea minţii lui şi cu puritatea sufletului, dar el murise într-
un război de demult şi pierduse inelul pe care i-l hărăzise ei şi, de
atunci, Maeve îi preţuia pe războinici mai presus de oricine
altcineva. Ei o iubeau pentru asta – o făcuseră o regină
atotputernică pe care nimeni nu îndrăznea să o provoace. Celaena
se aştepta ca Rowan să-şi umfle penele auzind acestea, dar el
rămase liniştit şi tăcut acolo unde era cocoţat.
Emrys istorisi poveşti despre regina Fae până târziu în noapte,
zugrăvind un portret al unei conducătoare crude, viclene, care
putea să cucerească întreaga lume dacă şi-ar fi dorit acest lucru,
dar care, în schimb, nu se depărta de regatul ei împădurit din
Doranelle, întemeindu-şi oraşul ei din piatră în inima uriaşului
bazin al râului.
Celaena alegea amănuntele şi le memora, încercând să nu se
gândească la prinţul cocoţat la câţiva metri deasupra ei, care
făcuse de bunăvoie un legământ de sânge cu monstrul nemuritor
care sălăşluia dincolo de munţi. Era pe punctul de a cere încă o
poveste, când simţi mişcarea dintre copaci.
Se înecă cu bucata de plăcintă cu afine pe care tocmai o
devora în timp ce râsul uriaş străbătea la trap pădurea şi iarba
îndreptându-se către uşa lor. Ploaia îi întunecase blana aurie, iar
ochii îi străluceau la lumina torţelor. Oare gărzile chiar nu-l
văzuseră? Malakai îşi asculta fascinat partenerul. Ea deschise
gura să strige un avertisment, când se opri.
Gărzile vedeau totul. Şi nu trăgeau. Deoarece nu era un râs,
ci...
Într-o licărire care ar fi putut să fie un fulger îndepărtat, râsul
deveni un bărbat înalt, lat în umeri, care se îndreptă spre uşa
deschisă. Rowan se avântă în zbor, apoi se transformă, aterizând
fără cusur când acesta mai avea de parcurs prin ploaie jumătate
din distanţă.
Cei doi bărbaţi se strânseră în braţe şi se bătură reciproc pe
spale – un salut scurt, eficient. Cu ploaia şi cu Emrys care
povestea erau greu de auzit, iar ea, încordându-se pentru a
asculta, îşi blestemă în gând urechile de muritoare.
— De şase săptămâni te caut, spuse străinul cu părul auriu cu
o voce ascuţită, dar fără profunzime.
Nu imperioasă, ci obosită şi frustrată.
— Vaughan a spus că ai fi la graniţa de est, însă Locan mi-a
zis că erai de găsit pe ţărm, inspectând flota. Apoi, gemenii mi au
zis că regina a venit încoace cu tine şi că s-a întors singură, aşa
că, având o bănuială, am venit încoace.
Se bâlbâia, lipsa controlului contrastând cu muşchii lui
puternici şi cu armele pe care le avea asupra sa. Un războinic, la
fel ca Rowan – cu toate că surprinzătorului său chip frumos îi
lipsea severitatea prinţului.
Rowan puse o mână pe umărul bărbatului.
— Am auzit ce s-a petrecut, Gavriel.
Oare era unul dintre misterioşii prieteni ai lui Rowan? Ea şi-ar
fi dorit ca Emrys să fie liber pentru a putea să-l identifice. Rowan
îi spusese foarte puţine despre cei cinci tovarăşi ai săi, dar era
limpede că Rowan şi Gavriel erau mai mult decât simple
cunoştinţe. Uneori, uita că Rowan avea o viaţă dincolo de zidurile
acelei fortăreţe. Până atunci nu o deranjase şi acum nu era sigură
de ce faptul că îşi amintise îi căzuse greu la stomac sau de ce,
dintr-odată, conta că Rowan măcar să fi recunoscut că ea era
acolo. Că ea exista.
Gavriel îşi frecă faţa, spatele lui musculos întinzându-se atunci
când el trase aer în piept.
 Ştiu că probabil nu vrei să...
 Spune-mi numai ce vrei şi se va face.
Gavriel păru să se dezumfle, iar Rowan îl conduse spre o altă
uşă. Amândoi se mişcau cu o graţie nepământeană, puternică – şi
parcă şi ploaia se despărţea pentru a-i lăsa să treacă. Rowan nu-i
aruncă nici măcar o privire înainte să dispară.

Rowan nu mai reveni în acea noapte, şi curiozitatea, nu

amabilitatea, o făcu să-şi dea seama că prietenul ei probabil că nu
cinase. Cel puţin nimeni nu luase nimic din bucătărie, iar Rowan
nu ceruse de mâncare. Aşa că de ce să nu-i fi dus ea o tavă cu
tocană şi pâine?
Echilibră tava grea, sprijinind-o pe şold, şi ciocăni la uşă.
Murmurul se stinse şi, preţ de o secundă, ei îi trecu prin minte
gândul ucigător că poate bărbatul venise acolo dintr-un motiv
mult mai intim. Apoi, cineva întrebă:
— Ce e?
Iar ea întredeschise uşa, suficient cât să arunce o privire.
 M-am gândit că poate vrei nişte tocană şi...
Ei bine, străinul era pe jumătate gol, culcat pe spate pe masa
de lucru a lui Rowan. Însă Rowan era complet îmbrăcat, aşezat în
faţa lui şi părând de-a dreptul enervat. Da, cu siguranţă ea
intrase şi întrerupsese ceva intim.
După o fracţiune de secundă, remarcă acele aplatizate, cuva în
lormă de ceaun cu pigment negru, cârpa îmbibată cu tuş şi sânge
şi urmele unui tatuaj, care se întindeau de pe pectoralul stâng al
străinului, în jos pe coaste, până pe şold.
 Ieşi afară! îi ceru Rowan pe un ton plat, coborând
acul.
 Gavriel înălţă capul, lumina strălucitoare a lumânărilor lăsând
să se vadă teama din ochii lui roşiatici – şi nu neapărat din
pricina semnelor care i se gravau în piele, deasupra inimii şi a
cavităţii toracice. Cuvinte în Limba Veche, aidoma celor pe care le
avea Rowan. Deja erau foarte multe – majoritatea lor vechi şi
întrerupte de cicatrice.
— Vrei tocana? îl întrebă ea, continuând să se zgâiască la
tatuaj, la micuţa călimară din fier şi la felul în care Rowan părea
să se descurce la fel de bine cu ustensilele ca şi cu armele.
Oare el îşi făcuse singur tatuajul?
 Las-o, îi răspunse el, iar ea ştiu – pur şi simplu ştiu –
că mai târziu avea să-i smulgă capul.
Adoptând o mină de nepătruns, ea lăsă tava pe pat şi porni
înapoi spre uşă.
 Regret că v-am întrerupt.
Indiferent pentru ce erau tatuajele, oricât de bine se
cunoşteau, ea nu avea niciun drept să se afle acolo. Durerea din
ochii străinului îi spusese destul. O văzuse adesea şi în pro- pria-i
reflexie. Atenţia lui Gavriel era împărţită între ea şi Rowan;
dilatându-şi nările – o adulmecă.
Fără îndoială, era timpul să se care dracului de acolo.
— Scuze, spuse ea, şi închise uşa în urma ei.
Reuşise să facă doi paşi pe coridor înainte să fie nevoită să se
oprească şi să se rezeme de peretele din piatră, frecându-şi faţa.
Proastă. Proastă fiindcă îi păsa câtuşi de puţin de ceea ce el făcea
în afara antrenamentului, deoarece credea că lui ar fi putut
măcar să-i treacă prin cap să-i împărtăşească şi ei informaţiile, fie
chiar şi cele legate de faptul că se retrăgea devreme în
apartamentul său. Totuşi, o durea – mai mult decât ar fi vrut să
recunoască.
Era pe punctul de a se târî spre camera ei, când uşa se
deschise larg şi Rowan ieşi ca o furtună, practic arzând de mânie,
însă doar văzând paloarea care îl cuprinsese o făcu să depă
şească din nou linia aceea prostească, nechibzuită, să se agaţe
din nou de furie fiind mai simplu decât să îmbrăţişeze întunericul
tăcut care voia s-o tragă în jos, tot mai jos. Înainte ca el să
înceapă să ţipe, ea îl întrebă:
 O faci pentru bani?
Un sticlit al dinţilor.
 Unu, nu e treaba ta. Şi doi, nu m-aş coborî niciodată
 atât de jos.
Privirea pe care i-o aruncă îi spuse exact ce părere avea el
despre profesia ei.
 Vezi tu, ar putea să fie mai bine dacă, în loc de asta,
m-ai pălmui.
 În loc de ce?
 În loc de a-mi reaminti iar şi iar cât de lipsită de
caracter şi îngrozitoare şi laşă sunt. Crede-mă, pot să fac
treaba asta foarte bine şi singură. Aşa că, loveşte-mă,
deoarece sunt a naibii de sătulă să fac schimb de insulte. Şi
ştii ce? Nici măcar nu te-ai deranjat să-mi spui că urma să
nu fii disponibil. Dacă mi-ai fi spus ceva, n-aş mai fi venit.
Îmi pare rău că am făcut-o. Dar tu pur şi simplu m-ai
părăsit la parter.
După ce rosti acele ultime vorbe, panica o cuprinse brusc, o
durere ascuţită aproape blocându-i gâtlejul.
 M-ai părăsit, repetă ea.
Poate că era numai din pricina orbirii aduse de teroarea
abisului care se căsca iar în jurul ei, însă ea şopti:
 Nu mai am pe nimeni. Pe nimeni.
Până acum, ea nu-şi dăduse seama cât de mult însemna
pentru ea, cât de tare îşi dorea să nu fi fost adevărat.
Trăsăturile lui rămaseră impasibile, devenind răutăcioase
chiar, în timp ce îi răspundea:
— Nu am ce să-ţi dau. Nimic ce să vreau să-ţi dau. Nu-ţi
datorez nicio explicaţie cu privire la ceea ce fac în afara
antrenamentului. Nu-mi pasă prin ce ai trecut sau ce vrei să faci
cu viaţa la. Cu cât mai repede ai să poţi să-ţi rezolvi plânsetul şi
autocompătimirea, cu atât mai repede am să scap de tine. Nu
însemni nimic pentru mine şi nu-mi pasă.
În urechi auzi un vag ţiuit care se transformă într-un urlet. Şi,
sub acesta, un val neaşteptat de amorţeală, o prea cunoscută
pierdere a vederii, ori a sunetului, ori a sentimentelor. Nu ştia de
ce se întâmpla, căci fusese atât de hotărâtă să-l urască, dar... ar fi
fost plăcut, presupuse ea. Ar fi fost plăcut să aibă o persoană care
să ştie adevărul absolut despre ea – şi să n-o urască pentru asta.
Ar fi fost foarte, foarte plăcut.
Plecă fără să mai spună ceva. Lumina pâlpâitoare dinlăuntrul
ei se micşora din ce în ce mai tare cu fiecare pas făcut. Până se
stinse.

CAPITOLUL 34

Celaena nu-şi amintea când se cuibărise în pat, fără să-şi

scoată din picioare cizmele. La trezire, nu-şi aminti visele, nu
simţi săgeţile de foame sau de sete şi de-abia avu puterea să le
răspundă celor pe care-i întâlnea pe drumul spre bucătărie, unde
se aşeză pentru a lua micul dejun. Toate treceau pe lângă ea ca
nişte vârtejuri de culori terne şi sunete şoptite, iar ea rămânea
impasibilă. O stâncă în mijlocul unui curent.
Micul dejun trecu şi, când toată lumea puse punct, în tăce rea
bucătăriei, sunetele deveniră voci. Un murmur – Malakai. Un
râset – Emrys.
 Uite, spuse Emrys, apropiindu-se de locul unde
stătea Celaena, lângă chiuvetă, privind, încă pierdută, pe
câmp. Uite ce mi-a cumpărat Malakai.
Surprinse cu coada ochiului strălucirea mânerului aurit,
înţelegând că Emrys ţinea în mână un cuţit nou. Asta era o
glumă. Probabil că zeii îi jucau o farsă. Ori chiar o urau, o urau
cu adevărat.
Mânerul era gravat cu flori de lotus, o undă de lapislazuli
mărginindu-i baza aidoma undei unui râu. Emrys zâmbea, cu
ochii strălucindu-i. Dar cuţitul acela, aurul lustruit şi
strălucitor...
 L-am luat de la un negustor care venea de pe
continentul sudic, spuse Malakai de la masă, tonul satisfă
cut fiind suficient pentru a-şi da seama că era extrem de
bucuros. A venit tocmai din Eyllwe.
Amorţeala se sfărâmă.
Se sfărâmă cu un zgomot atât de violent, încât fu surprinsă că
nimeni nu auzise.
Şi în locul ei se născu un ţipăt, ascuţit şi pătrunzător, puternic
precum ţiuitul ceainicului, sonor ca vântul într-o furtună,
puternic precum cel pe care-l emisese camerista în dimineaţa în
care intrase în dormitorul părinţilor Celaenei şi văzuse copilul
culcat între cadavrele lor.
Era atât de puternic, încât de-abia îşi auzi cuvintele:
— Nu-mi pasă.
Nu auzea nimic dincolo de urletul acela fără sunet, aşa că
ridică vocea, respirând sacadat, prea rapid, repetând:
— Nu. Îmi. Pasă.
Tăcere. Apoi, precaut, Luca spuse din partea cealaltă a
camerei:
— Elentiya, nu fi nepoliticoasă.
Elentiya. Elentiya. Spiritul care nu poate fi învins.
Minciuni, minciuni, minciuni. Nehemia minţise despre toate.
Despre numele ei tâmpit, despre planurile ei, despre fiecare lucru
tâmpit în parte. Şi apoi se dusese. Celaenei nu-i mai rămăseseră
de la ea decât amintiri ca aceasta – arme similare cu cele pe care
prinţesa le purtase cu atâta mândrie. Nehemia nu mai era, iar ea
rămăsese pustiită.
Se întoarse spre ei tremurând atât de tare, încât credea că
trupul i se va destrăma de la încheieturi.
— Nu-mi pasă de voi, şuieră către Emrys, Malakai şi Luca. Nu-
mi pasă de cuţitul tău. Nu-mi pasă de poveştile voastre sau de
regatul vostru amărât.
Îl pironi pe Emrys cu privirea. Luca şi Malakai traversară
camera într-o clipă, păşind în faţa bătrânului – cu dinţii dezveliţi.
Bine. Aveau de ce să se simtă ameninţaţi.
— Aşa că, lăsaţi-mă în pace. Ţineţi-vă vieţile blestemate pentru
voi şi lăsaţi-mă în pace!
Acum urla, dar nu-şi putea înăbuşi ţipătul, nu-şi putea ostoi
furia, nu ştia ce era înainte şi înapoi, nu ştia decât că Nehemia o
minţise, iar prietena ei făcuse odată un jurământ – făcuse un
jurământ şi-l încălcase, aşa cum îi frânsese inima Celaenei în ziua
în care murise.
Şi atunci văzu lacrimile în ochii lui Emrys. Tristeţe, ori milă,
ori furie, puţin îi păsa. Luca şi Malakai încă stăteau între ei,
mârâind uşor. O familie – ei erau o familie şi erau uniţi. Ar fi
sfâşiat-o dacă i-ar fi făcut vreun rău oricăruia dintre ei.
Uitându-se la cei trei, Celaena lăsă să-i scape un hohot de râs
pe un ton jos, lipsit de bucurie. Emrys deschise gura pentru a
rosti acele cuvinte care, credea el, ar fi putut să o ajute, dar
Celaena lăsă să-i scape încă un hohot de râs fără viaţă şi ieşi din
bucătărie.

*
După o noapte întreagă în care tatuase în carnea lui Gavriel
numele celor căzuţi şi în care ascultase vorbăria războinicului
despre oamenii pe care îi pierduse, Rowan îl trimise în treaba lui
şi se îndreptă spre bucătărie. Bucătăria era pustie, cu excepţia
unui bărbat bătrân, care stătea la masa de lucru goală, ţinând în
mâini o cană. Emrys îşi ridică privirea, iar ochii lui erau luminoşi
şi... îndureraţi.
Fata nu era de văzut şi, preţ de o secundă, speră că plecase
din nou, ca să nu fie obligat să se confrunte cu ceea ce-i spusese
cu o zi înainte. Uşa spre exterior era deschisă – de parcă ar fi
deschis-o cineva larg. Probabil că pe acolo plecase.
Rowan făcu un pas spre uşă, dădu din cap salutând, dar
bărbatul îl privi de sus până jos şi spuse cu voce domoală:
 Ce faci?
 Poftim?
Emrys nu-şi ridică vocea atunci când spuse:
— Fetei ăleia. Ce-i faci de continuă să vină aici cu asemenea
pustiu în ochi?
— Nu-i treaba ta.
— Emrys îşi strânse buzele până nu mai rămase decât o linie.
— Te vezi când te uiţi la ea, Prinţe?
Nu ştia. Zilele acestea, nu ştia nimic.
— Nici asta nu e treaba ta.
Emrys îşi trecu o mână peste faţa arsă de vânt.
— O văd cum dispare, bucată cu bucată, pentru că tu o alungi,
când ea are aşa o nevoie disperată de cineva care să o ajute să-şi
revină.
— Nu văd cum aş putea s-o...
— Ştiai că Evalin Ashryver a fost prietena mea? Şi-a petrecut
aproape un an muncind în bucătăria asta – trăind aici cu noi,
luptându-se s-o convingă pe regina ta că semi-Fae îşi au şi ei
drepturile lor pe tărâmul vostru. A luptat pentru drepturile
noastre până în ziua în care a părăsit acest regat – şi mulţi ani
după, până când a fost omorâtă de monştrii aceia de peste mare.
Aşa că ştiam. Am ştiut cine era fiica ei din clipa în care ai adus-o
în bucătăria asta. Noi toţi care eram aici cu douăzeci şi cinci de
ani în urmă am recunoscut-o.
Nu se lăsa surprins de multe ori, dar... Rowan privea în gol.
— N-are nicio speranţă, Prinţe. În inima ei nu mai este
speranţă. Ajut-o. Dacă nu de dragul ei, măcar pentru ceea ce
reprezintă – pentru ceea ce ne poate oferi, chiar şi ţie.
— Şi asta fiind? îndrăzni el să întrebe.
— Emrys îi susţinu neclintit privirea şi şopti:
O lume mai bună.

Celaena merse şi merse, până ajunse pe ţărmul unui lac

străjuit de copaci, care strălucea diamantin în soarele de prânz.
Consideră că e un loc la fel de bun ca oricare şi se prăbuşi pe
malul umed, strângându-şi mâinile la piept şi sprijinindu- şi
trunchiul pe genunchi.
Nu era nimic de făcut pentru ca ea să-şi revină, iar ea era...
era...
Un sunet ca un vaiet ieşi de pe buzele care îi tremurau atât de
puternic, încât trebui să se strângă ca într-o cochilie, împiedicând
sunetul să răzbată.
Însă sunetul era în gâtlejul ei, şi în plămânii ei, şi în gura el şi,
când inspiră, se sparse. Auzindu-l, toate se revărsară în lumea ei,
până când trupul începu să o doară de forţa amintirii.
Simţi vag schimbarea luminii pe lac. Simţi vag vântul
suspinător, cald, atingându-i obrajii umezi. Şi auzi, atât de încet
încât i se păru că visează, vocea unei femei murmurând: De ce
plângi, Inimă-de-Foc?
Trecuseră zece ani – zece ani lungi de când auzise ultima dată
vocea mamei ei, dar acum o auzi peste forţa plânsului ei, la fel de
clar de parcă ar fi îngenuncheat lângă ea. Inimă-de-Foc – de ce
plângi?
 Pentru că m-am rătăcit, şopti ea pământului, şi nu
ştiu drumul.
Era ceea ce nu putuse niciodată să-i spună Nehemiei – fap tul
că, timp de zece ani, nu ştiuse cum să-şi găsească drumul spre
casă, pentru că nu mai avea casă.
Vânturile furtunoase şi gheaţa se izbiră de ea şi atunci observă
că Rowan şedea aşezat lângă ea, cu picioarele întinse, sprijinit cu
palmele pe patul de muşchi. Ea îşi ridică privirea, dar nu se obosi
să-şi şteargă faţa, şi rămase aşa uitându-se în zare, dincolo de
sclipirile lacului.
 Vrei să vorbim despre asta? o întrebă el.
— Nu.
Înghiţind de câteva ori, ea smulse o batistă din buzunar şi-şi
suflă nasul, capul limpezindu-i-se cu fiecare răsuflare.
Rămaseră în tăcere, fără niciun sunet, ascultând clipocitul
blând al lacului pe malul acoperit de muşchi şi vântul printre
frunze. Şi atunci...
— Bine, pentru că plecăm.
Ticălosul. Măcar aşa putea să-i spună, apoi îl întrebă:
— Să mergem unde?
Îi zâmbi înverşunat.
— Cred c-am început să te înţeleg, Aelin Galathynius.

Ce facem noi aici, pe toate inelele arzătoare ale iadului?

întrebă Celaena, gâfâind, privind gura peşterii adăpostită de baza
muntelui accidentat.
Fusese un urcuş de opt kilometri. Cu mai nimic în stomac.
Copacii se izbeau de stâncile cenuşii, întinzându-se pe pantă
în căutarea libertăţii, apoi dispărând în stânca acoperită cu
licheni care se transforma, în cele din urmă, în vârful acoperit de
zăpadă sub care se afla graniţa dintre Wendlyn şi Doranelle. Nu
se ştie din ce motiv, vederea uriaşului masiv îi făcu pielea de
găină. Şi nu avea nicio legătură cu vântul îngheţat.
Rowan păşi în deschiderea amplă a gurii peşterii, mantia de un
cenuşiu deschis fluturând în urma lui.
— Grăbeşte-te.
Strângându-şi mantia pe lângă corp, ea se poticni urmân- du-
l. Un semn rău. Un semn îngrozitor, de fapt, pentru că, indiferent
ce se afla în peştera aceea...
Pătrunse în întuneric, urmându-l pe Rowan după lumina
reflectată pe păr, lăsându-şi ochii să se obişnuiască. Terenul era
stâncos, pietrele mici şi netezite de vreme. Şi presărată cu arme
ruginite, armuri şi – haine. Fără schelete. În numele zeilor, era
atât de frig, încât îşi vedea respiraţia, vedea...
 Spune-mi că am halucinaţii.
 Rowan se oprise la marginea unui lac enorm, îngheţat, care se
întindea în obscuritate. În mijlocul lacului aşezat pe o pătură, cu
lanţurile de la mâini ancorate sub gheaţă, era Luca.
Lanţurile lui Luca zăngăniră când ridică mâna să-i salute.
 Credeam că n-o să mai apăreţi. Am îngheţat, strigă el
şi-şi băgă din nou mâinile la subţiori.
Ecourile sunetelor reverberară în tot spaţiul.
Stratul gros de gheaţă, care acoperea lacul, era atât de lim
pede, încât se vedea apa de dedesubt – pietre incolore pe fund,
rădăcini bătrâne de la copaci morţi demult şi niciun semn de
viaţă. Dintre stânci apărea uneori câte o sabie sau un pumnal.
 Ce e locul acesta?
Răspunsul lui Rowan fu:
 Du-te să-l scoţi de acolo.
 Ţi-ai pierdut minţile?
Rowan îi aruncă un zâmbet care sugera că, de fapt, era nebun
de-a binelea. Ea păşi spre gheaţă, dar el îi blocă drumul cu un
braţ musculos.
 În cealaltă formă a ta.
Luca ţinea capul înclinat, de parcă ar fi încercat să asculte.
 Nu ştie ce sunt, murmură ea.
 Vezi tu, trăieşti într-o fortăreaţă de semi-Fae. N-o să-i
pese.
Oricum, asta era ultima dintre problemele ei.
 Cum îndrăzneşti să-l târăşti şi pe el în toată povestea
asta?
 Tu ai făcut asta, atunci când l-ai insultat – pe el şi pe
Emrys. Ai putea măcar să-l aduci înapoi.
Suflă spre lac, iar gheaţa se topi lângă ţărm, apoi se întări. În
numele zeilor! îngheţase tot lacul. Era atât de puternic?
— Sper c-aţi adus gustări! spuse Luca. Mor de foame.
Grăbeşte-te, Elentiya. Rowan a spus că trebuie să faci asta ca
parte a programului de pregătire şi...
Şi continuă să sporovăiască.
— Ce sens are asta? E pedeapsa pentru un comportament de
dobitoc?
— Îţi poţi controla puterea în forma umană – o ţii în stare
latentă, dar în momentul în care te schimbi, în momentul în care
devii agitată sau mânioasă, ori ţi-e teamă, în momentul în care îţi
aminteşti cât de mult te sperie puterea ta, harul magic se ridică
pentru a te proteja. Nu înţelege că tu eşti sursa acelor sentimente,
nu o ameninţare din afară. Când există, totuşi, o ameninţare din
afară, când uiţi suficient de mult timp să te temi de propria-ţi
putere, atunci deţii controlul. Sau, cel puţin, un control parţial.
Indică din nou spre stratul de gheaţă care o despărţea de Luca.
— Aşa că, eliberează-l.
Dacă-şi pierdea controlul, dacă focul reuşea să evadeze din
ea... ei bine, focul şi gheaţa cu siguranţă merg bine împreună,
nu?
— Ce i se întâmplă lui Luca dacă dau greş?
— Îi va fi foarte frig şi va fi ud leoarcă. Şi s-ar putea să moară.
Din zâmbetul de pe faţa lui, realiză că era suficient de sadic
încât să lase băiatul să se scufunde împreună cu ea.
Chiar erau necesare lanţurile? Se va duce direct la fund cu ele.
Un gen de panică neroadă, de miel dus la tăiere, începea să-i
umple venele.
Când întinse mâna pentru a lua cheia de la lanţurile lui Luca,
Rowan scutură din cap.
 Cheia ta este controlul. Şi concentrarea Traversează
lacul, apoi găseşte singură o modalitate de a-l elibera fără
să vă înecaţi amândoi.
 Nu-mi da tu lecţii, de parcă ai fi vreun maestru mistic
în stupizenii! E cel mai prostesc lucru pe care a trebuit
vreodată să-l fac...
 Grăbeşte-te, spuse Rowan, cu un rânjet crud pe faţă,
iar gheaţa gemu şi ea, de parcă ar fi început să se topească.
Deşi o voce micuţă din minte îi spunea că nu l-ar fi lăsat pe
băiat să se înece, ea nu putea avea încredere în el, nu după ce se
întâmplase noaptea trecută.
Se apropie cu un pas de gheaţă.
 Eşti un ticălos.
După ce Luca ajungea în siguranţă acasă, ea avea să înceapă
să caute modalităţi de a-i face lui Rowan viaţa un infern. Lovi cu
pumnul vălul interior, durerea trecând aproape fără să o simtă, în
timp ce trăsăturile începură să i se transforme.
 De-abia aşteptam să-ţi văd forma de Fae! spuse Luca.
Am pus cu toţii pariu când...
Şi continuă tot aşa.
 Celaena îi aruncă o privire ameninţătoare lui Rowan, al cărui
tatuaj devenise şi mai detaliat acum că îl vedea cu ochii de Fae.
 Mă alină să ştiu că oameni ca tine au un loc aparte în
iad care îi aşteaptă.
 Spune-mi ceva nou.
Păşind pe gheaţă, îi făcu un semn deosebit de vulgar.
Făcând un pas prudent – paşi mici, la început – vedea fundul
lacului coborând în întuneric, înghiţind întinderea de arme
pierdute. În sfârşit, Luca tăcuse.
Numai atunci când trecu dincolo de marginea vizibilă a
pragului de stâncă şi zăbovi deasupra adâncimilor întunecate,
respiraţia i se poticni. Un picior îi alunecă, iar gheaţa gemu.
Gemu şi se crăpă, formând pânze de păianjen sub picioarele ei.
Îngheţă, cu gura căscată ca o proastă, iar crăpăturile se
răspândeau din ce în ce mai mult şi atunci – îşi reluă mersul. Sub
cizmele ei, încă o crăpătură. S-a mişcat oare gheaţa?
— Încetează, şuieră către Rowan, dar nu îndrăzni să se uite în
urmă.
Harul ei magic se trezi cu o tresărire, iar trupul îi deveni inert
ca-n moarte. Nu.
Dar era acolo, umplând spaţiile dinlăuntrul ei.
Gheaţa scoase un geamăt profund, care nu putea însemna
decât că de ea se apropia repede ceva rece şi umed. Făcu încă un
pas, numai pentru că drumul înapoi părea să se sfărâme,
începuse să transpire – magia şi focul o încălzeau din interior.
— Elentiya? întrebă Luca, iar ea îi întinse mâna – un gest
tăcut, pentru a-i închide gura ca meliţa; închise ochii şi respiră,
imaginându-şi cum aerul rece care îi înconjura îi pătrunde în
plămâni, îngheţând deasupra fântânii de putere. Magie – era
magie. În Adarlan era o capcană mortală.
Îşi încleştă pumnii. Aici nu era o capcană mortală. Pe teritoriul
acesta, putea să o aibă, putea lua orice formă îşi dorea.
Gheaţa încetă să mai geamă, dar se adunase ca norii şi se
subţiase în jurul ei. Începu să alunece, cu mişcări cât mai
echilibrate şi mai fluide posibil, fredonând o melodie – o bucăţică
de simfonie care o calma. Ritmul o ancora, îi atenua panica
tăioasă.
Magia deveni jar, pulsând cu fiecare respiraţie. Sunt în
siguranţă, îi spuse ea. Relativ în siguranţă. Dacă Rowan avea
dreptate şi era doar o reacţie de apărare în faţa duşmanilor...
 Focul era motivul pentru care fusese dată afară din Biblioteca
din Orynth când avea opt ani, după ce incinerase, fără să vrea, un
corp de bibliotecă plin cu manuscrise vechi atunci când devenise
din ce în ce mai iritată din pricină că Maestrul învăţător îi ţinuse
prelegeri despre decenţă. Fusese o uşurare frumoasă, oribilă, să
se trezească odată, la câteva luni după aceea, şi să realizeze că
magia dispăruse. Că putea ţine o carte în mâini – să ţină în mâini
ceea ce iubea cel mai mult – şi să nu-şi facă griji că o va
transforma în cenuşă dacă se enerva, ori obosea, ori se emoţiona.
Celaena Sardothien, Celaena glorios de muritoare, nu trebuia
să se teamă că va da foc fără să vrea unui coleg de joacă, ori că va
avea un coşmar care i-ar putea incinera dormitorul. Ori că ar
putea arde din temelii întregul Orynth. Celaena fusese tot ceea ce
Aelin nu era. Îmbrăţişase această viaţă, chiar dacă realizările
Celaenei erau moartea, tortura şi durerea.
 Elentiya?
Privea lung gheaţa. Harul ei magic pâlpâi din nou.
Să ardă un oraş din temelii. Aceasta era temerea pe care şi-o
exprimase emisarul din Melisande către părinţii şi unchiul ei. I se
spusese că emisarul venise să încheie o alianţă, dar ulterior
înţelesese că de fapt venise să culeagă informaţii despre ea.
Melisande avea o regină tânără pe tronul ei şi dorea să evalueze
pericolul pe care l-ar fi avut de confruntat din partea
moştenitoarei Terrasenului. Dorea să ştie dacă Aelin Galathynius
avea să devină o armă de război.
Deasupra gheţii se ridică ceaţa şi zgomotul unei fisuri sfârtecă
aerul. Harul magic pulsa, încercând să răzbată afară, clămpănind
din fălci la fiecare respiraţie a ei.
 Tu controlezi totul, spuse Rowan de pe ţărm. Tu eşti
stăpâna lui.
Se afla la jumătatea drumului. Mai făcu un pas spre Luca, iar
gheaţa continuă să crape. Lanţurile lui zornăiră – nerăbdare sau
teamă?
Ea nu deţinuse controlul niciodată. Chiar şi în forma Celaenei,
controlul fusese doar o iluzie. Alţi stăpâni îi ţinuseră frâiele.
 Eşti stăpâna propriei tale sorţi, îi spuse Rowan blând
de pe ţărm, de parcă ar fi ştiut exact ce-i trecea ei prin
minte.
Îşi reluă fredonatul, melodia căutându-şi drum din memo- rie.
Şi cumva... cumva, flacăra se linişti. Celaena mai făcu un pas
înainte, apoi încă unul. Puterea care ardea mocnit în venele ei nu
avea să dispară niciodată, dar dacă n-o stăpânea, şansele să
rănească pe cineva erau mai mari.
Îi aruncă o privire ameninţătoare lui Rowan, care acum se
plimba cu paşi apăsaţi de-a lungul ţărmului, examinând unele
dintre lamele scufundate. În ochii lui, de obicei inexpresivi, plutea
o urmă de triumf, dar el se întoarse, îndreptându-se spre o
crevasă mică din peretele peşterii, căutând ceva înăun- tru. Ea
continuă să avanseze, abisul de apă devenind din ce în ce mai
adânc. Ca asasin, îşi stăpânise trupul muritor. Stăpânirea puterii
ei nemuritoare nu era decât o nouă sarcină.
Când se apropie de Luca atât de aproape încât să-l atingă,
văzu că el făcuse ochii mari.
 Nu ai de ce să te ascunzi, să ştii. Oricum, ştim cu toţii
că îţi poţi schimba forma, îi spuse el. Şi dacă te face să te
simţi mai bine, forma animală a lui Sten este de porc. De
ruşine, refuză să se transforme.
Ar fi râs – de fapt simţi că fiinţa interioară se încorda pentru a
emite zgomotul care fusese îngropat acolo luni de zile, însă atunci
îşi aminti de lanţurile de la încheieturile lui. Harul ei magic se
liniştise, dar acum... să le topească, sau să topească gheaţa în
care erau ancorate şi să-l lase să-şi târască lanţurile până la
ţărm? Dacă încerca să topească gheaţa, exista riscul să ajungă
amândoi pe fundul lacului, iar dacă ataca lanţurile... Ei bine,
putea pierde controlul şi tot pe fundul lacului ar fi ajuns, dar ar fi
putut sfârşi şi prin a-i da lui foc. În cel mai bun caz, avea să-i lase
arsuri pe locul unde erau cătuşele. În cel mai rău caz, avea să-i
topească oasele. Mai bine să rişte cu gheaţa.
 Erm, spuse Luca, voi ierta tot ce mi-ai spus mai
devreme dacă putem să mâncăm ceva chiar acum. Aici
miroase oribil.
Simţurile lui probabil că erau mai ascuţite decât ale ei –
peştera avea doar un vag miros de rugină, muşchi şi lucruri în
descompunere.
 Stai liniştit şi nu mai vorbi, spuse ea, mai aspru decât
şi-ar fi dorit.
El tăcu, iar ea se apropie uşor de locul unde Rowan înghe ţase
lanţurile. Cât de prudent putu, ea îngenunche, repartizându-şi
greutatea uniform.
Îşi trecu o palmă peste gheaţă, urmărind traseul lanţurilor
până la drugul care se clătina în apa de dedesubt.
Se clătina – pe acolo trecea un curent, ceea ce însemna că
Rowan probabil că pecetluia gheaţa întruna... Răceala îi muşcă
palma, iar ea îi aruncă o privire lui Luca; acesta şedea pe o pătură
din blană. Apoi, se întoarse spre ancoră. Dacă gheaţa se rupea, ea
avea să fie nevoită să încerce să-l prindă. Rowan era nebun de
legat.
Inspiră profund de câteva ori, lăsând magia să se calmeze şi să
se întoarcă în interior. Apoi, cu mâna apăsată pe gheaţă, băgă un
deget în rezerva de putere şi extrase de acolo o şuviţă subţire,
arzând, care curse pe braţul ei, se înfăşură ca un şarpe pe
încheietura ei şi apoi se aşeză în palma ei, încălzindu-i pielea,
gheaţa... începând să strălucească într-o nuanţă roşie luminoasă.
Luca ţipă când gheaţa începu să se facă ţăndări în jurul lor.
— Controlează, lătră Rowan de pe ţărm, scoţând o sabie
abandonată de unde fusese înfiptă în crevasa mică din perete, cu
mânerul aurit sclipind.
Celaena strânse harul magic atât de tare, încât o sufocă. Unde
fusese palma ei se vedea o gaură – dar care nu pătrunsese în
întreg stratul de gheaţă. Nu era suficient de mare să elibereze
lanţul.
Putea controla asta. Putea să se controleze din nou. Fântâna
din ea se umpluse şi ea o împinse îndărăt, dorindu-şi ca numai o
şuviţă să iasă şi să pătrundă în gheaţă, ca un vierme, muşcând
din răceala de gheaţă... Se auzi un clinchet metalic, apoi un
şuierat, şi apoi...
— O, mulţumesc zeilor, mormăi Luca, trăgând lanţul prin
gaură.
Îşi înfăşură şuviţa de putere înapoi în propria-i fiinţă, în acea
fântână, şi, dintr-odată, harul magic se răci.
— Te rog, spune-mi că aţi adus mâncare, spuse din nou Luca.
— De asta ai venit? Ţi-a promis Rowan gustări?
— Sunt un băiat în creştere.
Şi îi făcu cu ochiul, aruncându-i o privire lui Rowan.
— Ş-apoi, lui Rowan nu-i spui nu.
Nu, într-adevăr, nimeni nu-l refuzase vreodată şi de aceea
probabil Rowan se gândise că o schemă ca aceea era acceptabilă.
Celaena suspină pe nas şi privi gaura mică pe care făcuse în
gheaţă. O faptă vitejească – un miracol. Când să se ridice şi să-l
ajute pe Luca să-şi croiască drumul spre ţărm, mai aruncă o
privire gheţii. Nu, nu gheţii – apei de dedesubt.
De acolo, un uriaş ochi roşu se uita fix la ea.

CAPITOLUL 35

Următoarele cuvinte care ieşiră din gura Celaenei fură atât de

vulgare, încât Luca se sufocă. Celaena rămase nemişcată sub
licărirea neliniştitoare a unei linii albe, groase şi neregulate, care
emana din ochiul roşu.
 Pleacă de pe gheaţă acum, îi şopti ea lui Luca.
Din cauza liniei aceleia albe, în formă de fierăstrău – pentru că
erau dinţi. Dinţi mari, capabili să-ţi taie braţul dintr-o singură
muşcătură. Se ridicau plutind din adânc, spre gaura pe care o
făcuse. De aceea nu erau schelete – numai armele care îi
trădaseră pe nebunii care se rătăciseră în peştera aceea.
 Pe toţi zeii, spuse Luca, privind din spatele ei. Ce este
asta?
 Taci şi du-te, şuieră ea.
Pe ţărm, Rowan făcuse ochii mari, cu faţa tensionată sub
tatuaj. Nu-şi dăduse seama că lacul nu era pustiu.
 Acum, Luca, mârâi Rowan, cu sabia scoasă, iar
cealaltă, pe care o ridicase de pe pământ, fiind încă în
teacă, în cealaltă mână.
Înota spre ei, agale. Curios. Pe măsură ce se apropia, ea reuşi
să discearnă un trup ca de şarpe, alb precum pietrele de pe
fundul lacului. Nu văzuse niciodată ceva atât de mare, atât de
străvechi şi – şi între ea şi antica fiinţă nu era decât un strat
subţire de gheaţă.
Când Luca începu să tremure, pielea lui arsă de soare pălind,
Celaena sări în picioare, cu gheaţa gemând sub ea.
— Nu privi în jos, spuse ca, apucându-l de cot.
Un petic de gheaţă mai groasă se întări sub picioarele lor şi se
întinse – o cale spre ţărm.
— Dă-i drumul, îi spuse ea băiatului, înghiontindu-l blând. El
porni într-o alunecare târşâită. Îl lăsă s-o ia înainte, dându-i timp
astfel încât să-i poată păzi spatele, după care aruncă din nou o
privire în jos.
Îşi înghiţi ţipătul când un cap masiv şi solzos se uită fix la ea.
Nu un balaur sau un dragon, nu un şarpe sau un peşte, ci o
fiinţă între. Îi lipsea un ochi, carnea fiind cicatrizată în jurul
orbitei goale. Cine naiba îi făcuse asta? Exista oare ceva mai rău
acolo jos, înotând pe lângă pântecele muntelui? Bineînţeles,
bineînţeles că fusese lăsată neînarmată în mijlocul unui lac
burduşit cu arme.
— Mai repede, rosti sacadat Rowan.
Luca era deja la jumătatea drumului spre ţărm.
Celaena începu să-l imite pe Luca, alunecând târşâit, pentru
că nu credea că dacă ar fi alergat s-ar fi putut ţine pe picioare.
Când făcu al treilea pas, o străfulgerare de un alb ca oasele
izbucni din străfunduri, răsucindu-se ca o năpârcă în atac.
Coada lungă plesni gheaţa, iar lumea se clătină.
Ea se ridică, picioarele îndoindu-i-se, în timp ce gheaţa se
înălţă sub forţa loviturii, plesnind-o peste mâini şi genunchi.
Celaena respinse harul magic care se ridica s-o protejeze, să ardă,
să schilodească. Se zvârcoli şi derapă lateral când capul solzos,
cornut, se repezi spre gheaţa de la picioarele ei.
Suprafaţa tresăltă. Mai departe, dar apropiindu-se, gheaţa se
spărgea. De parcă toată concentrarea lui Rowan era orientată
acum spre menţinerea fragilei punţi din gheaţă dintre ea şi ţărm.
— Armă, spuse ea dintr-o suflare, neîndrăznind să-şi abată
atenţia de la creatură.
— Grăbeşle-te, strigă sacadat Rowan, iar Celaena îşi ridică
privirea suficient cât să-l vadă lăsând să alunece pe gheaţă sabia
pe care o găsise, un vânt aspru învârtejindu-se spre ea.
Luca abandonă pătura, alergând târşâit, şi, din mers, Celaena
ridică sabia cu mâner de aur. Un rubin de mărimea unui ou de
găină era încastrat în plăsea şi, în pofida vechimii tecii, lama
străluci când o trase afară, de parcă ar fi fost recent lustruită.
Ceva căzu din teacă pe gheaţă, zăngănind – un inel simplu din
aur. Îl înşfăcă, aruncându-l într-un buzunar şi alergă mai repede,
de parcă...
Gheaţa se ridică din nou, vuietul acelei cozi uriaşe fiind la fel
de îngrozitor ca şi suprafaţa care se mişca sub ea. Celaena
rămase în picioare de data aceasta, lăsându-se pe vine ţinând
strâns sabia, parte din ea minunându-se de echilibrul şi fru
museţea armei; dar Luca, alunecând şi derapând, se prăbuşi.
Ajunse la el în câteva clipe, ridicându-l de spatele tunicii şi
ţinându-l strâns, gheaţa ridicându-se sub ei.
Trecură de punctul unde fusese lăsată de Rowan şi aproape
gemu de uşurare când văzu pragul din stâncă de culoare deschisă
sub picioare. Gheaţa din spatele lor explodă, apa rece ca gheaţa
scăldându-i, şi atunci...
Nu se opri când acele nări fornăiră. Nu se opri, împingându-l
pe Luca spre Rowan, a cărui frunte lucea de transpiraţie în timp
ce gheare puternice zgâriară gheaţa, săpând patru linii adânci.
Ea târî băiatul pe ultimii zece metri, apoi pe ultimii cinci, apoi
ajunseră pe ţărm şi la Rowan, de pe buzele căruia se auzi o
respiraţie sacadată. Celaena se întoarse la timp să vadă ceva ca
ivit dintr-un coşmar încercând să se târască pe gheaţă, ochiul
roşu înnebunit de foame, dinţii masivi promiţând o moarte
brutală şi nemiloasă. Când oftatul lui Rowan se stinse, gheaţa se
topi, iar creatura plonjă în adâncuri.
Ajunşi pe teren solid, brusc conştientă de faptul că gheaţa
fusese şi o barieră, Celaena îl înşfăcă din nou pe Luca, băiatul
părând gata să vomite, şi ţâşni din peşteră. Nimic nu putea opri
creatura să iasă din apă, iar sabia era la fel de utilă precum o
scobitoare în lupta împotriva ei. Cine ştie cât de repede se putea
mişca pe pământ?
Luca psalmodia un fluviu de rugăciuni către diverşi zei, în timp
ce Celaena îl trăgea după ea pe cărarea stâncoasă şi în soarele
strălucitor de după-amiază, poticnindu-se aproape or beşte până
reuşiră să ajungă la pădurea întunecoasă, ferindu-se de copaci
mai mult din noroc, din ce în ce mai repede în jos, şi atunci...
Auziră un răget care zgudui stâncile şi alungă păsările, făcând
frunzişul să foşnească. Un răget de mânie şi de foame – nu de
triumf. De parcă creatura ar fi ajuns la ieşirea din peşteră şi,
după milenii în întunericul acvatic, nu putea suporta lumina
soarelui. Fugind de răgetul plin de ecouri, refuza să se gândească
la ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost noapte. Ce se putea întâmpla
încă la căderea nopţii.
După un timp, îl simţi pe Rowan în spatele lor. Şi totuşi, nu o
interesa decât tânărul aflat în grija ei, care gâfâi şi înjură tot
drumul până la fortăreaţă.

*
 Când Mistward se ivi la orizont, ea îi spuse lui Luca un singur
lucru înainte de a-l trimite înainte: să-şi ţină gura în legătură cu
evenimentele din peşteră. În momentul în care sunetele scoase de
pătrunderea lui prin tufişuri dispărură, se întoarse.
Rowan stătea nemişcat, gâfâind şi el, cu sabia acum pusă în
teacă. Ea îşi înfipse noua sabie în pământ, rubinul din mâner
lucind într-un petic de soare.
— O să te omor, spuse ea, cu o voce ca un mârâit.
Şi se aruncă asupra lui.
Chiar dacă era în forma ei Fae, el tot era mai rapid şi mai
puternic decât ea, aşa că o evită cu o uşurinţă fluidă. Mai bine cu
faţa lovită de copac decât coliziunea cu pereţii de piatră ai
fortăreţei, deşi nu era cu mult mai bine. Dinţii îi clănţăniră, dar
ea se răsuci şi se azvârli din nou asupra lui Rowan, care acum
stătea foarte aproape, cu dinţii dezveliţi. Nu putu să ferească de
ea atunci când îl apucă de partea din faţă a jachetei şi îl lovi.
O, şi ce bine era să-l lovească în faţă, chiar dacă pielea de pe
încheieturile degetelor i se zdreli şi începu să o doară.
El mârâi şi o aruncă la pământ. Rămase fără aer, iar sângele
care îi picura din nas i se scurse pe gât. Înainte ca el să se poată
aşeza pe ea, îl prinse cu picioarele şi îl azvârli cu fiecare gram din
puterea aceea nemuritoare. Şi, într-o clipă, Rowan se trezi ţintuit
la pământ, cu ochii mari din pricina furiei şi a surprizei
Ea îl lovi din nou, articulaţiile ei ţipând în agonie.
 Dacă mai aduci vreodată pe cineva aici, gâfâi ea,
lovindu-l peste tatuaj – peste tatuajul acela afurisit, dacă
mai pui în pe ricol vreodată pe cineva cum ai făcut astăzi...
Sângele din nasul ei sări pe faţa lui, amestecându-se,
observă ea cu o oarecare satisfacţie, cu sângele de la
loviturile pe care i le dăduse.
 Te omor.
Încă o lovitură, o izbitură cu dosul mâinii, şi vag îi trecu prin
cap că Rowan nu mai riposta, mulţumindu-se să primească
loviturile.
 Îţi rup gâtul acela putred.
Îşi dezveli caninii.
 Înţelegi?
El îşi întoarse capul şi scuipă sângele din gură.
Sângele ei pulsa nebuneşte, atât de sălbatic încât orice reţinere
pe care şi-o impusese se sfărâmă. Se opuse cu toată forţa,
încercând să se adune, iar clipa de neatenţie o costă. Rowan se
mişcă şi, din nou, se trezi sub el. Îi mutilase faţa, dar lui nu părea
să-i pese. Rowan mârâi:
— Ba voi proceda după bunul meu plac.
— Să nu mai amesteci pe nimeni în povestea asta! ţipă ea atât
de tare, încât păsările se opriră din ciripit.
Se zvârcoli sub el şi reuşi să-l apuce de încheieturi.
— Pe nimeni!
— Spune-mi de ce, Aelin.
Numele acela blestemat... Îşi vârî unghiile în încheieturile lui.
— Pentru că m-am săturat de asta!
Inspira lacom aerul, fiecare respiraţie cutremurând-o, pentru
că oribila intuiţie pe care reuşise să o ţină departe încă de la
moartea Nehemiei devenea realitate.
— I-am spus că n-o s-o ajut, aşa că şi-a orchestrat propria
moarte. Pentru că a crezut...
Râse – un sunet oribil, sălbatic.
— A crezut că moartea ei mă va impulsiona să acţionez. A
crezut că aş putea face mai mult decât a făcut ea – că valora mai
mult moartă. Şi a minţit – despre toate. M-a minţit pentru că
eram o laşă şi o urăsc pentru asta. O urăsc pentru că m-a
părăsit.
Rowan încă o ţinea cu forţa sub el, sângele lui cald curgându-i
pe faţă.
O spusese. Spusese cuvintele pe care le ţinea zăvorâte de
săptămâni întregi. Furia curgea din ea ca un val care se retrage
de pe ţărm şi îi eliberă încheieturile.
— Te rog, gâfâi ea, fără să-i pese că-l imploră, nu mai amesteca
pe nimeni. Voi face tot ce-mi vei cere. Dar aici trag linie. Orice,
dar nu asta.
Cu ochii acoperiţi ca de un văl, Rowan îi eliberă braţele. Ea îşi
ridică privirea spre bolta cerească. Nu voia să plângă în faţa lui,
nu din nou.
El se retrase, spaţiul dintre ei devenind tangibil.
 Cum a murit?
Lăsă umezeala de pe spate să-i intre în oasele reci, în trup.
 A manipulat o cunoştinţă comună să creadă că
trebuie s-o omoare pentru a-şi realiza planurile. El a
angajat un asasin, s-a asigurat că eu nu eram pe-aproape
 şi a pus să fie ucisă.
Oh, Nehemia. Făcuse asta dintr-o speranţă deşartă, fără să-şi
dea seama că era o bătălie pierdută. S-ar fi putut alia cu Galan
Ashryver cel perfect şi ar fi salvat pământul – ar fi găsit un
moştenitor cu adevărat folositor pentru tron.
 Ce s-a întâmplat cu cei doi bărbaţi?
O întrebare pusă pe un ton rece.
 Pe asasin l-am vânat şi l-am lăsat bucăţi într-o alee.
Iar pe bărbatul care-l angajase...
Sânge pe mâinile ei, pe haine, în păr, privirea îngrozită a lui
Chaol.
 I-am scos maţele şi i-am aruncat trupul într-un
canal.
Erau două dintre cele mai oribile lucruri pe care le făcuse
în viaţă şi le făcuse din ură, din dorinţă de răzbunare şi din
furie. Aşteptă predica, dar Rowan se mulţumi să spună:
 Bine.
Surprinsă, îl privi în ochi – şi văzu ce făcuse. Nu faţa lui deja
zgâriată şi însângerată, nici tunica şi cămaşa, rupte şi murdare de
noroi, ci acolo unde îl apucase de antebraţe. Hainele erau arse, iar
pielea de sub ele era acoperită de băşici roşii şi mânioase.
Amprente palmare. Îi arsese tatuajul de pe braţul stâng. Se
ridică într-o clipă în picioare, întrebându-se dacă n-ar trebui să se
aşeze în genunchi, să-i ceară iertare.
Probabil că îl duruse îngrozitor. Şi totuşi suportase – bătaia,
arsurile – în timp ce ea azvârlea cuvintele acelea care îi întunecau
simţurile de atâtea săptămâni.
— Îmi pare atât de... rău, începu ea, dar el ridică o mână.
— Să nu te scuzi, spuse el, pentru că ai apărat oamenii la care
ţii.
Bănui că era singurul fel de scuză pe care avea să-l primească
vreodată de la el. Dădu din cap aprobator, iar el consideră că
gestul era suficient ca răspuns.
— Păstrez sabia, spuse ea, trăgând-o din pământ.
Greu ar fi găsit una mai bună în întreaga lume.
— N-ai câştigat-o.
Tăcu, dar apoi adăugă:
— Consider-o însă ca pe o favoare. Las-o în camera ta atunci
când ne antrenăm.
Ar fi dorit să dispute hotărârea, dar şi acesta era un
compromis. Se întrebă dacă el mai făcuse vreodată un compromis
în ultimul secol.
— Şi dacă fiinţa aia ne urmăreşte până la fortăreaţă când se
lasă inlunericul?
— Chiar dac-o face, nu poate trece de pietrele magice de
apărare.
Când ea ridică întrebător din sprâncene, el spuse:
— Pietrele din jurul fortăreţei au o vrajă întreţesută în ele
pentru a-i ţine pe duşmani la distanţă. Chiar şi magia ricoşează
din ea.
— Oh.
Ei bine, asta explica de ce i se spunea Mistward1. Între ei se
lăsă o tăcere calmă, dacă nu chiar plăcută, iar ei îşi continuară
drumul.
— Ştii, spuse ea cu şiretenie, e a doua oară când îmi faci
pregătirea harcea-parcea cu sarcinile tale. Sunt destul de sigură
că asta te transformă în cel mai slab instructor pe care l-am avut
vreodată.
El îi aruncă o privire piezişă.
 Sunt surprins că ţi-a luat atât de mult să-ţi dai
seama.
Ea pufni şi, pe când se apropiau de fortăreaţă, torţele şi
lumânările se aprinseră de parcă doreau să le ureze bun-venit
acasă.

 N-am văzut în viaţa mea aşa o privelişte tristă, şuieră

Emrys când Rowan şi Celaena îşi târâră picioarele în
bucătărie. Sânge şi mizerie şi frunze pe fiecare centimetru
din voi amândoi.
Într-adevăr, erau o privelişte aparte, cu feţele umflate şi pline
de răni, acoperiţi fiecare de sângele celuilalt, părul în dezordine,
Celaena şchiopătând uşor, cu articulaţiile degetelor rănite, iar
genunchiul Celaenei zvâcnea de la o lovitură pe care nu-şi
amintea când o căpătase.
 Nu sunteţi mai buni decât pisicile vagaboande, care

1 Staja-din-ceaţă (n. trad.).

 se încaieră zi şi noapte, spuse Emrys, trântind două
castroane cu tocană pe masă. Mâncaţi, amândoi. Şi apoi,
curăţaţi-vă. Elentiya, eşti scutită de îndatoririle de la
bucătărie în seara asta şi mâine.
Celaena deschise gura să obiecteze, dar bătrânul ridică mâna.
 Nu vreau să sângerezi peste tot. Ai face mai mult
deranj decât treabă.
Strâmbându-se de durere, Celaena se aşeză lângă Rowan pe
bancă şi îşi înjură cu patimă durerea din picior, faţă şi braţe. Îl
înjură pe ticălosul de-alături.
 Şi primeneşte-ţi şi limbajul, dacă tot te-ai pornit, sări
Emrys.
Luca era cuibărit lângă foc, cu ochii mari, şi făcu un gest
rapid, imitând o tăietură de-a curmezişul beregatei, de parcă voia
să o avertizeze pe Celaena despre ceva. Chiar şi Malakai, aşezat la
celălalt capăt al mesei împreună cu două gărzi oste nite, o
urmărea cu sprâncenele ridicate.
Rowan se aplecase deja deasupra mesei, săpând în tocăniţă.
Aruncă iar o privire la Luca, iar acesta se bătea frenetic pe la
urechi.
Uitase să se transforme. Şi... ei bine, acum observaseră toţi
asta, cu tot sângele, noroiul şi frunzele. Malakai îi susţinu
privirea, iar ea îl provocă – îl provocă pe bătrân să spună ceva,
dar el dădu din umeri şi-şi văzu de mâncare. Deci, de fapt, nu era
o surpriză. Luă o îmbucătură din tocăniţă şi trebui să-şi înghită
geamătul. Să fi fost simţurile ei Fae, sau mâncarea era mai bună
şi mai delicioasă în seara asta?
Emrys privea de lângă vatră, iar Celaena îi aruncă şi lui o
privire provocatoare. Străpunse vălul, şi primi durerea la
schimbarea în forma de muritor. Bătrânul le aduse, ei şi lui
Rowan, o felie de pâine şi spuse:
— Pentru mine, n-are importanţă dacă ai urechile ascuţite sau
rotunde, ori că dinţii tăi arată straniu. Dar, adăugă el, uitându-se
la Rowan, nu pot nega că mă bucur să văd c-ai încasat câţiva
pumni de data asta.
— Chipul lui Rowan se ridică brusc din castron, iar Emrys
arătă cu lingura spre el.
— Nu credeţi că v-aţi bătut măr suficient unul pe celălalt?
Malakai se încordă, dar Emrys continuă:
— Ce ai realizat, decât că mi-ai dat o spălătoreasă de vase a
cărei faţă ne sperie străjile? Crezi că vreunul dintre noi doreşte să
vă audă cum vă blestemaţi reciproc şi urlaţi în fiecare seară?
Limbajul pe care îl foloseşti e suficient cât să acrească tot laptele
din Wendlyn.
Rowan îşi plecă fruntea şi mormăi ceva în tocăniţă.
Pentru prima dată de mult, mult timp, Celaena simţi cum
colţurile gurii i se ridică într-un zâmbet.
Şi atunci Celaena se îndreptă spre bătrân – şi căzu în
genunchi. Îi ceru iertare cu ardoare. Lui Emrys, lui Luca, lui
Malakai. Le ceru iertare, pentru că meritau. Acceptară cu toţii,
dar Emrys încă părea circumspect. Rănit, chiar. Ruşinea că îi
spusese bătrânului ce-i spusese, că le spusese tuturor ce le
spusese, nu avea să-i dispară prea uşor.
Deşi i se zvârcolea stomacul, iar palmele îi transpirau, deşi
ceilalţi nu menţionară nume, nu fu deloc surprinsă când Emrys îi
spuse că el şi celălalt Fae bătrân ştiau cine este şi că mama ei îi
ajutase. Dar fu surprinsă când Rowan ocupă un loc la chiuvetă şi
ajută la spălarea vaselor de la masa de seară.
Munciră într-o linişte confortabilă. Mai erau adevăruri pe care
nu le mărturisise, pete pe sufletul ei pe care încă nu le putea
explora sau exprima. Dar poate – poate că el nu avea să se
îndepărteze de ea atunci când avea să îşi găsească îndrăzneala de
a i le spune.
La masă, Luca zâmbea de plăcere. Şi apariţia acelui zâmbet –
acea mică dovadă că evenimentele de astăzi nu-l speriaseră cu
totul – o făcu pe Celaena să se uite la Emrys şi să spună:
 Ce aventură am avut astăzi...
Malakai îşi puse lingura jos şi spuse:
 Dă-mi voie să ghicesc: a avut ceva de-a face cu acel
urlet care a înnebunit vitele.
Deşi Celaena nu zâmbi, pleoapele i se încreţiră.
 Ce ştii despre o creatură ca sălăşluieşte în lacul de
sub...
Şi îi semnală din ochi lui Rowan să termine el.
 Muntele Pleşuv. Şi n-are de unde să ştie povestea
asta, spuse Rowan. Nimeni nu o ştie.
 Sunt Păstrătorul Poveştilor, spuse Emrys, uitându-se
la el cu toată vrajba uneia dintre figurinele din fier de pe
poliţă. Asta înseamnă că poveştile pe care le adun ar putea
 să nu provină din guri Fae sau umane, dar le aud oricum.
Se aşeză la masă, cu mâinile încrucişate.
— Cu ani în urmă, am auzit o poveste, de la un nebun care
credea că poate traversa Munţii Cambrieni pentru a pătrunde pe
tărâmul lui Maeve fără a fi invitat. Era pe drumul de întoarcere,
pe jumătate mort, din pricina lupilor sălbatici ai lui Maeve din
trecători; aşa că, l-am adus aici, cât aşteptam să vină vindecătorii
după care trimisesem.
Malakai murmură:
— Deci, de aceea nu l-ai lăsat în pace nicio clipă.
O sclipire în ochii aceia bătrâni, iar Emrys îi aruncă
tovarăşului său un zâmbet ostenit.
 Avea o infecţie îngrozitoare, aşa că, la momentul
acela, am crezut că ar putea fi un delir, dar mi-a povestit că
a găsit o peşteră la baza Muntelui Pleşuv. A stabilit tabăra
acolo, pentru că ploua şi era rece, şi a planificat să plece la
prima geană de lumină. Totuşi, simţea că era urmărit de pe
lac de cineva. A adormit şi s-a trezit numai pentru că
valurile se izbeau de ţărm – valuri care porneau din centrul
lacului. Şi dincolo de lumina focului, în depărtare, a văzut
ceva înotând. Mai mare decât un copac sau decât orice
bestie pe care o văzuse vreodată.
 O, a fost oribil, interveni Luca.
 Ai spus că astăzi ai fost cu Bas şi ceilalţi cercetaşi din
patrula de graniţă! se repezi Emrys, apoi îi aruncă lui
Rowan o privire care sugera că ar fi bine să verifice dacă
următoarea sa masă nu conţinea otravă.
Emrys îşi drese vocea şi, în curând, se întorsese din nou la
masă, privind fix, pierdut în gânduri.
 Ce a aflat nebunul în acea noapte a fost că acea fiinţă
era aproape la fel de bătrână precum muntele însuşi.
Susţinea că s-a născut într-o altă lume, dar că s-a strecurat
aici când zeii nu erau atenţi. Îi vânase pe Fae şi pe oameni
până când un măreţ războinic Fae l-a provocat. La sfârşitul
luptei, războinicul îi scosese creaturii un ochi – de ciudă
sau de distracţie – şi blestemase fiara ca atâta timp cât
muntele era în picioare, să fie forţată să trăiască dedesubtul
lui.
Un monstru dintr-un alt tărâm. Oare fusese lăsat să intre în
timpul războaielor Valg, când demonii deschideau şi închi deau
portalurile către alte lumi după cum le venea? Câte din tre
creaturile de groază care locuiau pe acest pământ erau aici numai
din cauza acelor bătălii străvechi pentru cheile Wyrd?
 Aşadar, sălăşluieşte în labirintul de peşteri
subacvatice de sub munte. Nu are niciun nume, pentru că
a uitat cum i se spunea în timpurile vechi, iar cei care au
întâlnit-o nu s-au întors acasă.
Celaena îşi frecă braţele, tresărind atunci când pielea lezată a
articulaţiilor i se întinse din cauza mişcării. Rowan se uită fix la
Emrys, ţinându-şi capul lăsat uşor pe-o parte. Apoi, Rowan îi
aruncă ei o privire, de parcă ar fi vrut să se asigure că ascultă, şi
o întrebă:
 Cine era războinicul care i-a scos ochiul?
 Nebunul nu ştia, şi nici bestia, dar limba pe care o
vorbea era Fae – o formă arhaică a Limbii Vechi, aproape
indescifrabil. Îşi amintea inelul din aur pe care-l purta, dar
nu şi cum arăla.
Îi fu necesar fiecare gram de putere pentru a se abţine să nu
scoată inelul pe care-l pusese în buzunar, să nu examineze sabia
pe care o lăsase la uşă şi rubinul, care poate că nu era deloc un
rubin. Dar era imposibil – ar fi fost o coincidenţă prea mare.
Poate că ar fi cedat nevoii de a privi, dacă Rowan nu s-ar fi
întins pentru a-şi lua paharul cu apă. El disimulase bine şi ea
credea că nimeni altcineva nu observase, dar când mâneca lui îşi
schimbă poziţia, el se crispă uşor, de la arsurile pe care i le
provocase ea. Mai devreme, făcuseră băşici – acum probabil că-i
provocau o adevărată agonie.
Emrys îl pironi pe prinţ cu o privire fixă.
 Gata cu aventurile.
Rowan se uită la Luca şi văzu că părea gata să explodeze de
indignare.
— De acord.
Emrys nu cedă.
— Şi fără certuri.
Rowan întâlni privirea Celaenei peste masă. Expresia feţei lui
nu trăda nimic.
— Vom încerca.
Până şi Emrys consideră că era un răspuns acceptabil.

*
 În pofida extenuării care o lovea ca un zid, Celaena nu putea
dormi. Continua să se gândească la creatură, la sabie şi la inelul
pe care-l examinase vreme de o oră fără a afla nimic nou, şi la
controlul, oricât de fragil ar fi fost, pe care reuşise să-l aibă pe
gheaţă. Şi totuşi, tot revenea la ceea ce-i făcuse lui Rowan – cât de
rău îl arsese.
Toleranţa lui la durere probabil că e fantastică, gândi ea,
răsucindu-se pe pat, strânsă ghem pentru a se proteja de frigul
din cameră. Cercetă din ochi cutia cu balsam. Ar fi trebuit să
meargă la un vindecător pentru arsurile alea. Se răsuci şi se
frământă încă cinci minute, după care îşi puse cizmele, luă cutia
şi plecă. Probabil că avea să se aleagă din nou cu capul rupt, dar
nu avea să reuşească să pună geană pe geană dacă era prea
ocupată cu mustrările de conştiinţă. Pe numele zeilor, se simţea
vinovată.
Ciocăni uşor la uşa lui, sperând pe jumătate că nu era acolo,
dar el întrebă repezit:
— Ce e?
Ea făcu o grimasă şi intră.
Camera lui era uscată şi caldă, chiar dacă puţin veche şi
ponosită, mai ales covoarele uzate care acopereau mare parte din
podeaua din piatră cenuşie. Un pat mare, cu patru stâlpi, ocupa
mare parte din spaţiu, un pat care încă era făcut – neatins.
Rowan şedea la masa de lucru din faţa şemineului sculptat, fără
cămaşă, şi examina ceea ce părea a fi o hartă pe care erau
marcate locaţiile acelor cadavre.
Ochii îi luciră de enervare, dar ea îl ignoră studiind tatuajul
masiv care îi cobora de pe faţă pe gât şi umeri, şi îi acoperea
întregul braţ stâng, până în vârful degetelor. Nu apucase să-l vadă
bine în pădure, dar acum se minună de liniile lui fru moase,
neîntrerupte. În afara arsurii ca o cătuşă din jurul încheieturii. La
ambele încheieturi.
 Ce vrei?
Până atunci nu se uitase prea atent la trupul lui. Pieptul –
suficient de bronzat cât să sugereze că petrecuse mult timp fără
cămaşă – era parcă sculptat şi acoperit cu cicatrice groase. De la
lupte sau bătălii, sau zeii ştiau ce. Trupul unui războinic, pe care
îl şlefuia de secole întregi.
Îi aruncă balsamul.
  M-am gândit că poate vrei asta.
El îl prinse cu o mână, fără să-şi ia ochii de la ea.
 Am meritat-o.
 Asta nu înseamnă că nu mă pot simţi prost.
El răsuci cutia între degete de câteva ori. Pe pectoralul drept
avea o cicatrice deosebit de lungă şi urâtă – de unde provenea
oare?
 Asta să fie oare o mită?
 Dă-o înapoi, dacă ai de gând să fii nesuferit.
Întinse mâna.
Dar el strânse degetele în jurul cutiei, apoi o aşeză pe masa de
lucru.
 Te-ai putea vindeca singură, să ştii. Ai putea să mă
vindeci şi pe mine. Nu răni foarte grave, dar ai şi harul
acesta.
Ştia – într-un fel. Harul ei magic îi vindecase uneori rănile fără
să conştientizeze.
— Este – este picătura de afinitate pentru apă pe care am
moştenit-o din linia ascendenţei lui Mab.
Focul fusese darul ascendenţei sanguine a tatălui ei.
— Mama mea – cuvintele îi făcură rău, dar le spuse dintr-un
motiv întemeiat – mi-a spus că picătura de apă din magia mea era
salvarea mea – şi instinctul de supravieţuire.
O încuviinţare din cap din partea lui, şi ea recunoscu:
— Voiam să învăţ să o utilizez ca toţi ceilalţi vindecători – cu
mult timp în urmă, vreau să spun, dar nu mi s-a permis
niciodată. Toţi spuneau... ei bine, că nu ar fi chiar atât de util,
pentru că nu îl am în cantităţi foarte mari, iar Reginele nu devin
vindecători.
Ar fi trebuit să tacă.
Dintr-un motiv neştiut, stomacul i se răzvrăti când el îi spuse:
 Du-te la culcare. Din moment ce ţi s-a interzis să vii
în bucă tărie mâine, ne vom antrena în zori.
Ei bine, cu siguranţă merita să fie alungată după ce-l arsese în
felul acela, aşa că se întoarse şi poate că părea la fel de jalnică
precum se simţea, pentru că brusc el spuse:
 Aşteaptă. Închide uşa.
Ea se supuse. Nu-i dăduse voie să se aşeze, aşa că se sprijini
de uşa din lemn şi aşteptă. El rămase cu spatele la ea, iar ea îi
urmări muşchii puternici care se întinseră şi se contractară când
el inspiră o dată profund. Şi încă o dată. Apoi...
 Când a murit partenerul meu, mi-a luat mult, mult
timp să-mi revin.
Avu nevoie de un moment pentru a se gândi ce i-ar putea
spune.
 Cu cât timp în urmă?
 Acum două sute trei ani şi douăzeci şi şapte de zile.
Arătă cu mâna tatuajul de pe faţă, gât şi braţe.
 Acest tatuaj spune povestea întâmplării. Ruşinea pe
care o voi purta până la ultima suflare.
Războinicul care venise deunăzi avea ochii atât de goi...
 Şi alţii vin la tine pentru a-şi tatua mâhnirea şi
ruşinea pe trupuri.
 Gavriel şi-a pierdut trei dintre soldaţi într-o
ambuscadă, în munţii sudici. Au fost măcelăriţi. El a
supravieţuit. Toată viaţa lui de luptător şi-a tatuat numele
celor aflaţi sub comanda lui şi care au pierit. Dar vina are
prea puţin de-a face cu semnificaţia însemnelor.
 Ai fost de vină?
Lent, se întoarse – nu de tot, dar suficient cât să-i arunce o
privire piezişă.
 Da. Când era tânăr, eram... feroce în eforturile de a
câştiga prestigiu, pentru mine şi fraţii mei de sânge. Unde
mă trimitea Maeve în campanie, acolo mergeam. Pe drum,
mă însoţeam cu o femeie din rasa noastră. Lyria, spuse el,
aproape cu veneraţie. Vindea flori în piaţa din Doranelle.
Maeve nu era de acord, dar... când îţi întâlneşti perechea,
nu poţi face nimic pentru a schimba destinul. Ea era a mea
şi nimeni nu mă putea convinge de contrariu. Însoţirea cu
ea m-a costat aprecierea lui Maeve şi încă tânjeam foarte
mult să-mi demonstrez meritele. Deci, când războiul a venit
şi Maeve mi-a oferit o şansă de a-mi răscumpăra greşeala,
am acceptat-o. Lyria m-a implorat să nu mă duc, dar eram
atât de arogant, atât de prost îndrumat, încât am părăsit-o
în casa noastră din munţi şi am plecat la război. Am lăsat-o
singură, spuse el şi o privi din nou pe Celaena.
M-ai părăsit, îi spusese ea. Atunci, el explodase – rănile vechi
de secole îl măcinau la fel de brutal cum o rodea pe ea trecutul ei.
 Am fost plecat luni de zile, câştigând toată faima pe care mi-o
doream prosteşte. Şi atunci am primit vorbă că duşmanii încercau
să intre în taină în Doranelle prin trecătorile din munte.
I se făcu rău la stomac. Rowan îşi trecu o mână prin păr, se
scărpină pe faţă.
— Am zburat acasă. Cât de repede am putut. Când am ajuns
aclo, am descoperit că... că fusese însărcinată. Şi că o
măcelăriseră chiar şi aşa şi ne făcuseră casa scrum.
— Când îţi pierzi partenerul, nu...
El scutură din cap.
— Am uitat cine sunt, am pierdut simţul timpului, locului. I-
am vânat pe toţi, toţi bărbaţii care-i făcuseră rău. A durat mult
până să-i omor. Era însărcinată – fusese însărcinată când am
abandonat-o, dar eram atât de îndrăgostit de propriile-mi planuri
nebuneşti, încât nu mirosisem sarcina. Am lăsat-o singură pe
partenera mea însărcinată.
Cu voce pierdută, reuşi să-l întrebe:
— Ce-ai făcut după ce i-ai omorât?
Faţa îi era severă şi ochii concentraţi pe o imagine de departe.
— Timp de zece ani, n-am făcut nimic. Am dispărut. Am luat o
razna. Mai mult decât razna. Nu mai simţeam nimic. Am... plecat
pur şi simplu. Am colindat lumea, dintr-o formă într-alta, fără să
văd anotimpurile, mâncând numai când şoimul îmi spunea că
trebuie să se hrănească sau va muri. Aş fi ales moartea – doar
că... nu mă puteam hotărî...
Tăcu şi îşi drese vocea.
— Poate că aş fi rămas aşa pentru totdeauna, dar Maeve a dat
de mine. Mi-a spus că am petrecut destul timp în doliu şi că urma
să-i slujesc ca prinţ şi comandant – să lucrez cu o mână de alţi
războinici pentru a proteja tărâmul. Era pentru prima dată când
vorbeam cu o fiinţă din ziua în care o găsisem pe Lyria. Prima
dată când mi-am auzit numele – sau mi l-am amintit.
 Aşadar, te-ai întors cu ea?
 Nu aveam nimic. Pe nimeni. La acel moment, am
sperat că dacă intru în slujba ei, poate voi fi ucis şi atunci
aş fi putut s-o văd din nou pe Lyria. Ca atare, când m-am
întors în Doranelle, am scris povestea ruşinii mele în
propria-mi came, apoi m-am legat de Maeve cu jurământ de
sânge, iar de atunci sunt în slujba ei.
 Cum... cum ai reuşit să-ţi revii după o astfel de
 pierdere?
 Nu mi-am revenit. Mult timp, n-am putut. Cred că
nici acum... nu m-am întors. Poate că nu mă voi întoarce
niciodată cu totul.
Ea dădu din cap, cu buzele strânse, şi aruncă o privire spre
fereastră.
 Dar poate, spuse el, cu o voce atât de scăzută încât o
făcu să-şi întoarcă privirea spre el.
Nu zâmbea, dar în ochi îi licărea o luminiţă.
 Dar poate ne vom regăsi drumul înapoi împreună.
N-avea să ceară iertare pentru acea zi, nici pentru cea de ieri
sau pentru oricare alta. Şi nici ea nu avea să-i ceară s-o facă, nu
acum când înţelesese că, în săptămânile în care îl privise, privise
de fapt o reflexie. Nu-i de mirare că îl urâse.
 Cred, spuse ea, aproape ca o şoaptă, că mi-ar plăcea
foarte mult.
El întinse mâna.
 Atunci, împreună.
Ea studie palma plină de cicatrice, bătătorită, apoi faţa
tatuată, plină de un soi întunecat de speranţă. Cineva care putea,
care chiar înţelegea cum te simţi când ţi-e schilodit sufletul,
cineva care încă încerca să iasă, centimetru cu centimetru, din
acel abis.
Poate că nu aveau să iasă niciodată din el, poate că nu aveau
să fie niciodată întregi, dar...
— Împreună, spuse ea şi-i acceptă mâna întinsă.
Şi, undeva departe şi adânc în ea, începu să lumineze un
tăciune.
 PARTEA A DOUA

Moştenitoarea focului

CAPITOLUL 36

— Este pregătit totul pentru întâlnirea din noaptea asta cu

căpitanul Westfall?
Aedion ar fi putut să jure că Ren Allsbrook se zbârlise rostind
numele.
Aşezat lângă tânărul lord pe streaşină acoperişului
apartamentului din depozit, Aedion analiză tonul lui Ren, hotărî
că nu era suficient de provocator ca să merite o palmă verbală şi
încuviinţă continuând să-şi cureţe unghiile cu unul dintre cuţitele
de vânătoare.
Ren era în recuperare de zile întregi, în camera de oaspeţi,
unde îl instalase căpitanul. Bătrânul refuzase să ia dormitorul
mare, spunând că ar prefera canapeaua, dar Aedion se întreba ce
anume observase Murtaugh atunci când ajunseseră în
apartament. Dacă bănuia cine era proprietarul – Celaena sau
Aelin, ori amândouă – nu spusese nimic.
Aedion nu-l mai văzuse pe Ren de când cu stabilimentul unde
se vindea opiu şi nu ştia de ce se sinchisise să vină în noaptea
asta. Spuse:
— Ai reuşit să-ţi construieşti aici o reţea de persoane josnice. E
o distanţă ca de la cer la pământ faţă de măreţele turnuri ale
Castelului Allsbrook.
Maxilarul lui Ren se încordă.
— Şi pentru tine e o distanţă ca de la cer la pământ faţă de
turnurile albe ale Orynth-ului. Pentru toţi este.
O adiere de vânt zbârli părul neîngrijit al lui Ren.
 Mulţumesc. Pentru că... m-ai ajutat în noaptea aia.
 Pentru nimic, spuse rece Aedion, aruncându-i un
zâmbet leneş.
 Ai omorât pentru mine, apoi m-ai ascuns. N-aş numi
asta nimic. Îţi rămân dator.
Aedion era obişnuit să primească recunoştinţă de la alţi
oameni, de la oamenii lui, dar asta...
 Ar fi trebuit să-mi spui, spuse el, abandonând
rânjetul şl privind luminile aurii care licăreau în oraş, că tu
şi bunicul tău nu aveţi casă. Sau bani.
Nu-i de mirare că hainele lui Ren erau atât de ponosite.
Ruşinea pe care Aedion o simţise în acea noapte aproape îl
copleşise – şi îl bântuise în ultimele zile, aducându-i
temperamentul la un nivel aproape letal. Încercase să scape de
sentiment luptându-se cu gărzile castelului, dar antrenamentele
cu oamenii care-l protejau pe rege nu făcuse decât să acutizeze
senzaţia.
  Nu văd ce relevanţă ar fi avut, spuse Ren încordat.
Aedion putea înţelege ce înseamnă mândria. A lui Ren era
profundă, şi a recunoaşte o vulnerabilitate era pentru el la fel de
greu cum era pentru Aedion să îi accepte recunoştinţa.
 Dacă afli cum să rupi vraja aruncată asupra magiei, o
vei face imediat, da? întrebă Ren.
 Da. Ar putea conta în bătăliile care ne aşteaptă.
 N-a contat acum zece ani.
Faţa lui Ren era o mască de gheaţă şi atunci Aedion îşi aminti.
Ren nu prea avea har magic, dar cele două surori mai în vârstă
ale lui... Când totul se dusese naibii, fetele erau plecate la şcoala
lor de la munte. O şcoală pentru magie.
De parcă i-ar fi citit gândurile, de parcă asta ar fi fost o păsuire
dăruită de oraşul aşternut la picioarele lor, Ren spuse:
— Când soldaţii ne-au târât spre eşafod, acesta a fost motivul
pentru care mi-au batjocorit părinţii. Pentru că, în ciuda magiei
lor, şcoala surorilor mele era lipsită de apărare – nu putea face
nimic împotriva a zece mii de soldaţi.
— Îmi pare rău, spuse Aedion.
Atât putea oferi deocamdată, până la întoarcerea lui Aelin.
Ren îl privi în ochi.
— Întoarcerea la Terrasen va fi... dificilă, atât pentru mine, cât
şi pentru bunicul meu.
Părea să se lupte cu vorbele, sau poate doar cu ideea de a se
destăinui cuiva, dar Aedion îi acordă timpul de care avea nevoie.
În cele din urmă, spuse:
— Nu sunt sigur că mai sunt suficient de civilizat. Nu ştiu nici
măcar dacă... dacă aş putea fi lord. Dacă oamenii mei m-ar dori
ca lord. Bunicul meu este mai potrivit, dar el este un Allsbrook
prin căsătorie şi spune că nu vrea să domnească.
Ah. Aedion făcu o pauză – gândindu-se. Cuvântul greşit sau
reacţia greşită îl puteau face pe Ren să tacă pentru totdeauna. N-
ar fi trebuit să conteze, dar conta, aşa că spuse:
— Viaţa mea a fost numai război şi moarte în ultimii zece ani.
Probabil că va fi război şi moarte şi în următorii ani. Dar dacă
există o zi în care ne vom găsi pacea...
În numele zeilor, acel cuvânt, acel minunat cuvânt!
— Va fi o tranziţie ciudată pentru noi toţi. Dacă mai contează,
nu văd cum n-ar accepta oamenii din Allsbrook un lord care a
petrecut ani de zile încercând să distrugă supremaţia Adarlanului
– un lord care şi-a petrecut anii în sărăcie pentru a îndeplini acel
vis.
— Am făcut... anumite lucruri, spuse Ren. Lucruri rele.
Aedion bănuise asta din momentul în care Ren le dădu adresa
stabilimentului unde se vindea opiu.
— Ca noi toţi, spuse Aedion.
Ca Aelin. Voia s-o spună, dar încă nu dorea ca Ren sau
Murtaugh sau oricine altcineva să ştie ceva despre ea. Ea singură
trebuia să-şi spună povestea.
Aedion ştia că discuţia era pe cale să ia o turnură neplăcută
când Ren se încordă şi întrebă prea pripit:
 Ce intenţionezi să faci în legătură cu Căpitanul
Westfall?
 În momentul acesta, Căpitanul Westfall îmi este util
şl îi este util reginei noastre.
 Deci, când nu va mai fi util...
 Voi decide, atunci când va veni momentul, dacă e
lipsit de pericol să-l lăsăm în viaţă.
Ren deschise gura, dar Aedion adăugă:
 Aşa trebuie să fie. Aşa acţionez eu.
Chiar dacă ajutase la salvarea vieţii lui Ren şi îi oferise un loc
unde să stea.
 Mă întreb ce va gândi regina despre modul tău de a
acţiona
Aedion îi aruncă o privire atât de pătrunzătoare, încât i-ar fi
pus pe alţii pe fugă. Dar el ştia că Ren nu era deosebit de în
spăimântat de el, nu după tot ceea ce văzuse şi îndurase. Nu
după ce Aedion ucisese pentru el.
Aedion spuse:
 Dacă-i deşteaptă, atunci mă va lăsa să fac ceea ce
trebuie făcut. Mă va folosi ca pe arma care sunt.
 Şi dacă doreşte să fie prietena ta? I-ai refuza şi asta?
 Nu-i voi refuza nimic.
 Şi dacă te roagă să fii regele ei?
Aedion îşi dezveli dinţii.
 Ajunge.
 Vrei să fii rege?
Aedion îşi trase picioarele înapoi pe acoperiş şi se ridică.
 Tot ce vreau, izbucni el, este ca poporul meu să fie
 liber, iar regina mea să-şi recapete tronul.
— Au ars tronul din corn de cerb, Aedion. Nu mai există un
tron pentru ea.
— Atunci îi voi construi eu unul din oasele duşmanilor noştri.
Ren se crispă când se ridică, fără îndoială pentru că rănile încă
îl deranjau, şi păstră distanţa. Poate că nu-i era frică, dar nu era
nici prost.
— Răspunde la întrebare. Vrei să fii rege?
— Dacă mi-ar cere-o, n-aş refuza-o.
Era adevărul.
— Acesta nu-i un răspuns.
Ştia de ce îl întrebase Ren asta. Chiar şi Aedion era conştient
că putea să fie rege – cu legiunea sa şi cu legăturile sale cu familia
Ashryver, ar fi fost o partidă avantajoasă. Un rege-războinic ar fi
făcut duşmanii să gândească de două ori. Chiar înainte de a
începe să li se destrame regatul, auzise zvonuri...
— Singura mea dorinţă, spuse Aedion, mârâind în faţa lui
Ren, este să o văd din nou. Măcar o dată, dacă numai asta îmi vor
îngădui zeii. Dacă îmi îngăduie mai mult de-atât, atunci le voi
mulţumi fiecare zi din viaţa mea. Dar deocamdată mă străduiesc
să o văd, ca să ştiu cu siguranţă că e reală – că a supravieţuit.
Restul nu-i treaba ta.
Dispăru pe uşă spre apartamentul de jos, simţind privirea Ini
Ren în spate.

Taverna era plină ochi de soldaţii aflaţi în Adarlan în permisia

prin rotaţie, căldura şi mirosul de trupuri făcându-l pe Chaol să-
şi dorească să nu-l fi însoţit pe Aedion. Nu mai avea unde să se
ascundă, acum că el şi Aedion erau prieteni de băutură, cum
trâmbiţa generalul ca să audă toată lumea, în timp ce soldaţii
ovaţionau.
 Mai bine să ne ascundem sub nasurile tuturor decât
să ne prefacem, ei? îi murmură Aedion lui Chaol, iar pe
masa lor pătată şi îmbibată poposi un alt rând de băuturi
gratis, oferite de un soldat care făcu o plecăciune – o
plecăciune adevărată – în faţa lui Aedion.
 Pentru Lup, spuse soldatul acoperit de cicatrice şi
bronzat, înainte de a se întoarce la masa lui plină de
 camarazi.
Aedion salută bărbatul ridicând cana, obţinând ovaţii drept
răspuns, iar în rânjetul lui de animal sălbatic nu era nimic fals.
Lui Aedion nu-i luase mult să găsească soldaţii pe care Murtaugh
considera că ar trebui să-i chestioneze – soldaţi care fuseseră
campaţi la unul dintre presupusele puncte de origine ale vrăjii. În
timp ce Aedion căuta grupul potrivit de oameni, Chaol îşi văzuse
pe îndelete de îndatoririle lui – care acum includeau o listă de
candidaţi care să-l înlocuiască, şi făcutul bagajelor pentru
întoarcerea la Anielle. Venise în Rifthold cu scuza că trebuie să
găsească o companie care să-i transporte primul cufăr cu lucruri
personale, o sarcină pe care în realitate o şi finalizase. Nu voia să
se gândească la ce va face mama lui atunci când cufărul de cărţi
va ajunge la Breaslă.
Chaol nici măcar nu încercă să pară simpatic atunci când
spuse:
 Continuă să faci ceea ce faci.
Aedion se ridică, înălţându-şi cana. De parcă i-ar fi urmărit,
întreaga sală căzu în tăcere.
 Soldaţi, spuse el, rece şi blând, serios şi respectuos.
Se răsuci, ţinând în continuare cana sus.
 Pentru sângele vostru, pentru cicatricele voastre,
pentru fiecare îndoitură din scutul vostru şi fiecare
ştirbitură din sabia voastră, pentru fiecare prieten şi
duşman mort în faţa voastră...
Ţinând cana ridicată şi mai sus, Aedion îşi plecă fruntea, părul
auriu strălucindu-i în lumină.
— Pentru ce aţi dăruit şi încă veţi mai dărui, vă salut.
Preţ de o clipă, sala bubui de răgete şi ţipete, iar Chaol îşi
dădu seama ce-l făcea pe Aedion să fie o ameninţare – ce-l făcea
zeu pentru oamenii aceştia şi de ce regele îi tolera insolenţa, cu
sau fără inel.
Aedion nu era un nobil într-un castel, sorbind vin. El era metal
şi sudoare, stând într-o tavernă jegoasă, bând berea pe care o
beau şi ei. Că era real sau nu, ei credeau că îi pasă de ei, că îi
ascultă. Se făleau când îşi amintea numele lor, numele soţiilor şi
surorilor, şi dormeau liniştiţi gândindu-se că el îi considera ca
fiind fraţii lui. Aedion se asigurase că ei credeau că ar lupta şi ar
muri pentru ei. Astfel, ei aveau să lupte şi să moară pentru el.
Lui Chaol i se făcu frică, dar nu pentru el.
 Îi era frică de ce urma să se întâmple când Aedion şi Aelin
aveau să fie din nou împreună. Văzuse în ea acelaşi tăciune
luminos care îi făcea pe oameni să privească şi să asculte. O
văzuse întrerupând o întrunire de consiliu, aducând capul
consilierului Mullison şi zâmbindu-i regelui din Adarlan, fiecare
bărbat din sală fiind vrăjit şi împietrit de vârtejul întunecat al
spiritului ei. Ei doi împreună, amândoi letali, lucrând pentru a
construi o armată, pentru a-şi incita oamenii... Îi era teamă de
ceea ce aveau să facă regatului lui.
Pentru că încă era regatul lui. El lucra pentru Dorian, nu
pentru Aelin – nici pentru Aedion. Şi nu ştia care era poziţia lui
acum.

— Un concurs! strigă Aedion, aşezat pe bancă.

Chaol nu se mişcase în lunga, foarte lunga oră în care Aedion
fusese salutat şi se toastase în cinstea sa de către jumătate din
bărbaţii din încăpere, fiecare aşteptându-şi rândul pentru a-şi
spune povestea generalului.
Când Aedion se săturase să fie proslăvit de propriul duşman,
cu ochii lui de Ashryver strălucind cu o emoţie despre care Chaol
ştia că îşi avea originea în ura pe care o purta fiecăruia şi tuturor
din încăpere şi că ei îi mâncau din palmă ca iepurii, generalul
strigă cu glas de leu să se organizeze un concurs.
Existară câteva sugestii pentru jocuri de băut, însă Aedion îşi
ridică din nou cana şi se lăsă tăcere.
 Cel care a călătorit cel mai departe bea gratis.
Se auziră ţipete: Banjali, Orynth, Melisande, Anielle, Endovier,
dar atunci...
 Tăcere, voi toţi!
Un soldat mai bătrân, cu părul cărunt, se ridică.
 V-am bătut pe toţi.
Îşi ridică paharul spre general şi scose un pergament de sub
vestă.
 Am petrecut cinci ani în Noll.
În centrul ţintei. Aedion bătu în scaunul liber de lângă masă.
 Atunci tu vei bea cu noi, prietene.
Încăperea vui din nou de ovaţii.
 Noll. Era un punct pe hartă, în cel mai îndepărtat colţ al
Teritoriilor Pustii.
Bărbatul se aşeză şi înainte ca Aedion să-i facă semn
hangiului, în faţa străinului apăru o halbă proaspătă.
 Noll, zici? îl întrebă Aedion.
 Comandantul Jensen, legiunea a douăzeci şi cincea,
domnule.
 Câţi oameni aveai sub comandă, comandante?
 Două mii – toţi trimişi înapoi aici luna trecută.
Jensen sorbi îndelung.
 Cinci ani, şi s-a terminat uite-aşa.
Şi-şi pocni degetele groase, pline de cicatrice.
 Să înţeleg că Majestatea sa nu v-a dat niciun
avertisment?
— Cu tot respectul datorat, generale... nu ne-a spus nici pe
dracu'. Am primit vorbă că trebuie să ne mutăm pentru că veneau
forţe proaspete şi nu mai era nevoie de noi.
Chaol îşi ţinu gura, mulţumindu-se să asculte, aşa cum
Aedion îi spusese să facă.
— Pentru ce? Vă trimite să vă alăturaţi altei legiuni?
— N-am primit vorbă încă. Nu ne-a spus nici măcar cine ne ia
locul.
Aedion zâmbi cu toţi dinţii.
— Măcar nu mai eşti în Noll.
Jensen se uită în băutura lui, dar nu înainte ca umbra din
ochii omului să fie observată de Chaol.
— Cum a fost acolo? Neoficial, bineînţeles, preciză Aedion.
Zâmbetul lui Jensen pierise, iar când îşi ridică privirea, în ochi
nu mai avea lumină.
— Vulcanii sunt activi, aşa că este întotdeauna întuneric,
vedeţi dumneavoastră, din cauza cenuşii care acoperă totul. Din
cauza gazelor, aveam întotdeauna dureri de cap – uneori oamenii
o luau razna de la ele. Uneori ne curgea şi sânge din nas.
Primeam mâncarea o dată pe lună, uneori chiar mai rar de atât,
în funcţie de anotimp şi de momentul când corăbiile puteau să
aducă proviziile. Localnicii nu voiau să facă potecă printre
nisipuri, oricât i-am ameninţat şi i-am mituit.
— De ce? Din lene?
— Noll nu e mare lucru – doar turnul şi oraşul pe care l-a
construit în jurul lui. Vulcanii însă sunt sacri şi, acum zece ani,
poate puţin mai mult, se pare că noi... nu oamenii mei, pentru că
nu eram acolo, dar se zvoneşte că regele a dus o legiune la acei
vulcani şi a prădat templul.
Jensen clătină din cap.
— Localnicii ne scuipau, chiar şi pe noi, care nu fuseserăm
acolo, pentru întâmplarea de atunci. Turnul din Noll a fost
construit după aceea, iar localnicii l-au blestemat şi pe acesta.
Aşa că nu eram decât noi.
 Un turn? întrebă Chaol, cu voce scăzută, iar Aedion
se încruntă.
Jensen bău cu sete.
 Nu că am fi avut voie vreodată să intrăm în el.
 Oamenii care au înnebunit, spuse Aedion cu jumătate
de zâmbet pe faţă, ce-au făcut, mai exact?
Umbrele se întorseseră, iar Jensen privi în jurul lui, nu pentru
a vedea cine asculta, ci aproape de parcă ar fi dorit să poată
scăpa de conversaţie. Apoi privi din nou la general şi spuse:
 Rapoartele noastre, generale, spun că i-am omorât –
săgeţi în gât. Rapid şi curat. Dar...
Aedion se aplecă mai aproape.
 De la masa asta nu pleacă niciun cuvânt.
O clătinare uşoară a capului.
 Adevărul este că, până să ne pregătim noi arcaşii,
oamenii care înnebuniseră îşi spărseseră capul. De fiecare
dată, de parcă n-ar fi reuşit să-şi scoată durerea din cap.
Celaena susţinea că Roland şi Kaltain se plânseseră de du reri
de cap. Poate ca rezultat al magiei regelui utilizată asupra lor,
poate ca rezultat al puterii lui oribile. Şi ea îi spusese că se alese
cu o durere îngrozitoare de cap când descoperise tem niţele
secrete din subteranul castelului. Temniţe care conduceau la...
 La turnul – în care nu vi s-a permis niciodată să
intraţi?
Chaol ignoră privirea de avertisment a lui Aedion.
 Nu exista nicio uşă. Întotdeauna a părut mai mult
decorativ decât practic, dar îl uram – toţi îl uram. Era doar
o afurisită de stâncă neagră.
La fel ca turnul cu ceas din castelul de cleştar. Construit cam
în acelaşi timp, dacă nu cu vreo câţiva ani mai devreme.
  La ce bun atâta efort? întrebă Aedion, tărăgănat. O
risipă de resurse, dacă vreţi să ştiţi părerea mea.
În ochii omului erau încă foarte multe umbre, pline de po-
veşti despre care Chaol nu îndrăznea să întrebe. Comandantul îşi
goli paharul şi se ridică.
— Nu înţeleg de ce s-au mai chinuit – nici cu Noll, nici cu
Amaroth. Trimiteam uneori oameni să colinde Marea Apuseană cu
mesaje de la un turn la altul, aşa că ştiam că au şi ei unul la fel.
Nici măcar nu ştiam ce dracu’ căutăm noi cu toţii acolo. Nici
măcar nu aveam cu cine lupta.
Amaroth. Celălalt avanpost şi sursa posibilă, după părerea lui
Murtaugh, pentru vraja lor. La nord de Noll. Exact la nord de Noll.
La distanţă egală de Rifthold. Trei turnuri din piatră neagră, toate
trei punctele creând un triunghi echilateral. În acest caz, probabil
că facea parte din vrajă.
Chaol urmări cu degetul marginea paharului. Jurase să nu-l
amestece pe Dorian în treaba asta, să-l lase în pace...
Nu avea cum să testeze nicio teorie, şi nu voia să se apro- pie
la mai puţin de trei metri de turnul acela cu ceas. Dar poate că
teoria putea fi testată pe o scară mai mică, doar pentru a vedea
dacă aveau dreptate cu privire la ce făcuse regele.
Ceea ce însemna...
Că avea nevoie de Dorian.

CAPITOLUL 37

Pentru Manon şi Cele Treisprezece, urmau două săptămâni de

antrenamente. Două săptămâni în care trebuiau să se trezească
înainte de zori pentru a parcurge în fugă fiecare dintre canioane,
pentru a stăpâni traseul acesta ca o unitate. Două săptămâni de
zgârieturi şi membre sucite, de întâlnire ochi în ochi cu moartea,
din cauza căderilor sau ciondănelilor balaurilor, ori doar a
calculelor prosteşti.
Încetul cu încetul, însă îşi dezvoltară instinctele – nu doar ca o
unitate de luptă, ci şi ca animale de călărit şi călăreţi individuali.
Lui Manon nu-i plăcea gândul că balaurii trebuiau să mănânce
carnea cu gust groaznic a animalelor crescute în în teriorul
muntelui, aşa că de două ori pe zi vânau capre de munte,
năpustindu-se pentru a le smulge de pe versanţi. Nu dură mult şi
vrăjitoarele începură să mănânce ele însele caprele, construind
focuri pripite în trecătorile muntelui pentru a-şi găti micul dejun
şi cina. Manon voia ca niciunul dintre ei – animale sau călăreţe –
să nu mănânce mâncarea pe care le-o dădeau oamenii regelui şi
să nu guste nici din carnea oamenilor. Dacă mirosea şi avea gust
ciudat, erau şanse mari să fie ceva în neregulă cu ea.
Nu ştia dacă se datora cărnii proaspete sau din cauza lecţiilor
suplimentare, dar Cele Treisprezece deveneau mai bune decât
orice sabat. Într-atât, încât Manon le ordonă Celor Treisprezece să
se retragă atunci când Picioare-galbene se adunară pentru a le
urmări lecţiile.
Abraxos încă mai constituia o problemă. Nu îndrăznea să
treacă Răscrucea cu el, pentru că aripile lui, deşi puţin mai
puternice, nu erau cu mult mai bune. Nu cât să se încumete să
plonjeze prin trecătoarea îngustă. Manon măcinase problema în
fiecare noapte, când Cele Treisprezece se adunau în camera ei
pentru a-şi compara notiţele despre zbor, cu ghearele din fier
lucindu-le atunci când îşi foloseau mâinile pentru a demonstra
cum îşi învăţaseră balaurii să aterizeze, să decoleze sau să facă
vreo manevră dificilă.
Din cauza emoţiilor, erau extenuate. Chiar şi înfumuratele
vrăjitoare din clanul Sânge-albastru nu prea îşi ţineau
temperamentul în frâu, iar Manon fusese chemată de vreo zece ori
pentru a aplana certurile.
Manon profitase de timpul liber ca să se vadă cu Abraxos – să-i
verifice ghearele şi dinţii din fier, să-l ia cu ea în câteva incursiuni
suplimentare atunci când toate celelalte dormeau deja în paturile
lor de campanie. Avea nevoie de cât mai multă pregătire cu
putinţă, iar ei îi plăceau liniştea şi nemişcarea nopţii, cu vârfurile
argintii de munte şi râul de stele de deasupra, chiar dacă asta
făcea dificil trezitul de a doua zi dimineaţă.
Aşa că, după ce înfruntă mânia bunicii sale, Manon obţinu
două zile libere pentru clanul Cioc-negru, convingând-o că, dacă
nu se odihneau, se lăsa cu război în mijlocul sălii de mese, iar
regele nu avea să mai posede o cavalerie aeriană care să-i ducă
balaurii în luptă.
 Obţinură două zile pentru somn, pentru alimentaţie şi pentru
orice alte necesităţi puteau fi satisfăcute de bărbaţii de dincolo de
munte. Asta făceau destul de multe dintre Cele Treisprezece,
pentru că le văzuseră pe Vesta, Lin, Asterin şi gemenele malefice
trecând dincolo de punte.
Manon nu avea să doarmă nici în prima zi şi nici într-a doua.
Nici să mănânce. Sau să se culce cu bărbaţi.
Nu, voia să-l ducă pe Abraxos în Munţii Ruhnn.
El era deja înşeuat, iar Manon se asigură că Spintecă-Vânt era
legată strâns de spatele ei atunci când îl încălecă. Coburii şeii
erau o greutate neaşteptată în spatele ei şi îşi notă în memorie să
înceapă să le antreneze pe Cele Treisprezece şi pe celelalte din
sabatul lor cu coburii puşi. Dacă urmau să fie o armată, atunci
aveau să-şi care şi proviziile, aşa cum o făceau majoritatea
soldaţilor, iar antrenamentul cu greutăţi avea să le facă mai iuţi
pentru când va veni momentul să zboare fără ele.
 Sunteţi sigură că nu vă pot convinge să nu plecaţi?
întrebă supraveghetorul atunci când ea se opri la poarta din
spate, Cunoaşteţi la fel de bine ca mine ce se spune – asta
vă va costa.
 Aripile lui sunt slabe şi, până acum, tot ce am
încercat pentru a le face mai puternice a eşuat, spuse ea. S-
ar putea să fie singurul material care să-i peticească aripile
şi să susţină vânturile. Pentru că nu văd nicio piaţă pe-
aproape, bănuiesc că trebuie să merg direct la sursă.
Supraveghetorul aruncă o privire încruntată la cerul cenuşiu
de deasupra.
 E o zi proastă pentru zbor – vine furtuna.
 E singura zi pe care o am.
În timp ce pronunţa cuvintele, îşi dori să le fi putut lua pe Cele
Treisprezece în ceruri când avea să lovească furtuna – să le
antreneze şi pentru astfel de condiţii.
 Fiţi atentă şi analizaţi orice ofertă vi se face.
 Dacă voiam sfatul tău, ţi-l ceream, muritorule, spuse,
dar în sinea ei recunoscu faptul că avea dreptate.
Totuşi, Manon îl conduse pe Abraxos dincolo de poartă şi în
locul lor obişnuit de decolare. Aveau un drum lung de făcut azi şi
mâine – tocmai până la marginea Munţilor Ruhnn.
Pentru a găsi mătase de păianjen, şi pe legendarii păianjeni
stygieni, mari cât nişte cai şi mai mortali decât otrava, care o
ţeseau.

Furtuna se dezlănţui chiar când Manon şi Abraxos zburau în

jurul platoului apusean al munţilor Ruhnn. Prin ploaia de gheaţă
care îi bicuia faţa şi îi pătrundea prin toate straturile de haine, ea
vedea cum ceaţa coborâse deasupra munţilor, învăluind mare
parte din labirintul accidentat, de un gri cenuşiu, aflat sub ei.
Cu vânturile din ce în ce mai puternice şi fulgerele care loveau
în jurul lor, Manon îl puse pe Abraxos să coboare pe singura
bucăţică de pământ pe care o zări. Aveau să aştepte până trecea
furtuna, după care urmau să urce în ceruri şi să cerceteze
regiunea până ce aveau să-i găsească pe păianjeni. Sau măcar
indicii despre locul unde sălăşluiau – şi se aştepta ca indiciile să
apară mai ales sub formă de oase.
Furtuna însă nu voia să se sfârşească şi, deşi ea şi Abraxos se
strânseră lângă versantul unui colţ mic de stâncă, asta nu-i
proteja deloc. Ar fi preferat să ningă decât ploaia asta ca gheaţa,
care venea cu un vânt atât de puternic, încât nu putea nici măcar
aprinde un foc.
Noaptea căzu repede, din pricina furtunii, iar Manon trebui să-
şi retragă dinţii din fier ca să nu-i mai clănţănească, intrându-i în
buze. Gluga era inutilă, îmbibată şi lăsând apa să-i curgă în ochi,
şi până şi Abraxos se încolăcise ca o minge pentru a se proteja de
furtună.
O idee prostească, oribilă. Scoase un picior de capră din coburi
şi i-l aruncă lui Abraxos, care se descolăci suficient cât să înghită
bucata pe nemestecate, după care îşi reluă poziţia, pentru a se
proteja de furtună. Se blestemă pentru că fusese atât de proastă,
înghiţindu-şi cina formată din pâine înmuiată şi un măr îngheţat,
apoi ronţăind puţină brânză.
Merita. Pentru a asigura victoria Celor Treisprezece, pentru a fi
Aripa Conducătoare, o noapte în furtună nu însemna nimic.
Trecuse prin clipe mai grele, când fusese prinsă în trecătorile din
munţii înzăpeziţi şi avea pe ea mai puţine straturi de haine, nicio
cale de ieşire şi rămăsese fără hrană. Supravieţuise unor furtuni
din care unele vrăjitoare nu se mai treziseră, şi tot ar fi preferat
oricând zăpada.
 Manon studie labirintul de stâncă din jurul lor. Simţea ochii
care îi urmăreau – îi observau. Şi totuşi, nimeni nu se apropie,
nimeni nu îndrăzni. Aşa că, după un timp, se încolăci pe o parte,
precum Abraxos, punând capul şi obrazul spre stâncă, şi-şi
strânse braţele la piept, cât de tare putu.
Din fericire, în timpul nopţii ploaia se opri, sau direcţia
vântului se schimbă, aşa că ploaia nu-i mai lovi în faţă. După
aceea putu să doarmă mai bine, dar încă tremura de frig – deşi
parcă era puţin mai cald. Probabil acele mici puseuri de căldură
şi uscăciune erau cele care o împiedicau să tremure până la
moarte sau să se îmbolnăvească, îşi dădu ea seama când adormi,
pentru a se trezi apoi în lumina cenuşie a zorilor.
Când deschise ochii, era în întuneric – întuneric, dar uscat şi
cald, mulţumită aripii uriaşe care o proteja de furtună şi a
căldurii respiraţiei lui Abraxos, care umplea spaţiul ca un mic
furnal. El încă mai moţăia – un somn profund, greu.
Trebui să-i dea jos cristalele de gheaţă de pe aripa întinsă
înainte ca el să se trezească.

Furtuna se oprise, iar cerul era de un albastru neîmblânzit –

suficient de transparent încât trebuiră să încercuiască platoul
apusean al munţilor Ruhnn o singură dată şi Manon văzu ceea ce
căuta. Nu doar oase, ci şi copaci învăluiţi în plase de un cenuşiu
prăfos, precum nişte văduve în doliu.
Nu era mătase de păianjen, văzu ea când Abraxos alunecă în
jos, planând deasupra copacilor. Erau doar plase obişnuite.
Dacă puteai numi obişnuită o pădure întreagă de munte
învăluită în plase. Abraxos mârâia din când în când la ceva de jos,
urme sau şoapte pe care ea nu le putea vedea. Totuşi, ea remarcă
târâşul dintre ramuri, păianjeni de toate formele şi mărimile, de
parcă fuseseră cu toţii chemaţi să trăiască sub protecţia fraţilor
lor mai puternici.
Le-a luat jumătate de dimineaţă să găsească peşterile cenuşii
de munte care pluteau deasupra pădurii voalate, unde oasele
erau împrăştiate pe pământ. Se învârtiră de câteva ori, apoi îl
puse pe Abraxos să aterizeze pe o creastă de stâncă aflată în faţa
unei deschideri de peşteră, cu versantul din spatele lor
prăbuşindu-se în canionul fără apă de sub ei.
 Abraxos se deplasa ca o pisică de munte, legănându-şi coada
dintr-o parte în cealaltă, cercetând peştera.
Îi arătă spre marginea versantului.
— Ajunge. Aşază-te şi stai locului. Ştii de ce suntem aici. Aşa
că nu strica totul.
Abraxos pufni, dar se lăsă jos, umplând aerul cu un praf
cenuşiu. Îşi aşeză coada lungă de-a lungul marginii versantului, o
barieră fizică între Manon şi abis. Manon îl privi fix un moment,
înainte ca un râs feminin, de pe altă lume, să plutească spre ci
dinspre gura peşterii.
— N-am mai văzut o bestie ca asta de secole.
Manon nu lăsă să i se citească nimic pe faţă. Lumina era
suficient de puternică cât dezvăluie ochii antici, nemiloşi, care
pândeau din gura peşterii, şi trei umbre uriaşe care pândeau în
spatele lor. Vocea spuse, acum mai aproape, cu cleştii ţăcănind ca
o tobă:
 Şi au trecut secole de când nu ne-am mai confruntat
cu Dinţi-de-Fier.
Neîndrăznind să atingă Spintecă-Vânt, Manon spuse:
 Lumea se schimbă, sora mea.
 Sora mea, medită păianjenul. Cred că suntem surori,
noi două. Două feţe ale aceleiaşi monede, din acelaşi
material întunecat. Surori în duh, dacă nu şi în trup.
Apoi păşi în lumina tenebroasă, ceaţa învolburându-se în
urma ei ca preumblarea unor suflete fantomă. Era neagră-cenuşie
şi destul de mare cât să i se usuce gura lui Manon. În pofida
mărimii, era construită elegant, picioarele erau lungi şi catifelate,
trupul aerodinamic şi lucios. Strălucitor.
Abraxos lăsă să-i scape un mârâit slab, dar Manon întinse o
mână pentru a-l linişti.
 Înţeleg acum, spuse Manon blând, de ce surorile mele
Sânge-albastru încă te venerează.
 Aşa să fie?
Păianjenul rămase nemişcat, dar cei trei din spatele ei se
apropiară, tăcuţi şi atenţi, cu numeroşii lor ochi întunecaţi.
 Cu greu ne amintim de ultima dată când preotesele
Sânge-albastru şi-au adus sacrificiile pe colinele noastre
Chiar ne e dor de ele.
Manon zâmbi scurt.
  Mă gândesc eu însămi la câteva daruri pe care mi-ar
plăcea să ţi le trimit.
Un râs uşor, răutăcios.
 O Cioc-negru, bineînţeles.
Cei opt ochi mari o cercetară, o sorbiră cu totul din priviri,
 Părul tău îmi aminteşte de mătase.
 Presupun că ar trebui să mă simt flatată.
 Spune-mi cum te cheamă, Cioc-negru.
— Numele meu nu are importanţă, spuse Manon. Am venit să
mă târguiesc.
Se întoarse pentru a-l lăsa la vedere pe vigilentul Abraxos, care
era concentrat asupra păianjenului uriaş, încordat de la vârful
nasului până la coada cu vârfuri din fier.
—Aripile lui au nevoie de întărire. Am auzit legendele şi mă
întrebam dacă mătasea ta nu l-ar putea ajuta.
—Am vândut mătase comercianţilor, şi hoţilor, şi regilor,
pentru a ţese haine şi văluri şi pânze de corabie, dar niciodată
aripi.
— Aş avea nevoie de nouă metri – suluri ţesute, dacă aveţi.
Păianjenul păru să mediteze mai departe.
—Oamenii şi-au sacrificat şi viaţa pentru un metru de mătase.
— Spune-ţi preţul.
— Nouă metri...
Se întoarse spre cei trei care aşteptau în spatele ei – vlăstarele
ei, sau favoriţii, sau gărzile ei, Manon nu ştia.
— Aduceţi sulul. Îl voi inspecta înainte de a spune un preţ.
Bine. Mergea bine. Se lăsă tăcerea. Cei trei intrară grăbiţi în
peşteră, iar Manon încercă să nu lovească niciunul dintre
păianjenii micuţi care i se târau pe cizme, nici să se uite spre
ochii pe care îi simţea că o urmăresc din peşterile din apropiere,
aflate dincolo de viroagă.
— Ia spune-mi, Cioc-negru, spuse păianjenul, cum ai dat de
animalul ăsta de călărit?
— A fost un dar de la regele din Adarlan. Urmează să facem
parte din garda lui, iar după ce se termină misiunea noastră,
urmează să-i ducem acasă – în Deşerturi. Urmează să ne
recăpătăm regatul.
— Ah. Blestemul este desfăcut?
— Încă nu, dar când vom găsi vrăjitoarea Crochan care poate
să-l desfacă...
Avea să savureze acea vărsare de sânge.
 Un blestem minunat de neplăcut. Aţi cucerit
pământul, numai ca şiretele Crochan să-l blesteme de nu
mai poate fi folosit. Ai văzut Deşerturile de curând?
 Nu, spuse Manon. Nu am fost încă acasă.
 Un neguţător a trecut pe aici cu nişte ani în urmă – el
mi-a spus că acolo s-a instalat un înalt Rege muritor. Am
auzit însă un zvon purtat de vânt care spune că a fost
detronat de o tânără cu păr roşu ca vinul, care îşi spune
acum Înalta Regină.
Manon se zbârli. Înalta Regină a Deşerturilor, într-adevăr. Avea
să fie prima pe care urma s-o omoare când se întorcea pentru a-şi
revendica pământul, când în sfârşit avea să îl vadă cu ochii ei, să
îi simtă mirosurile şi să îi cuprindă frumuseţea neîmblânzită cu
privirea.
 Un loc ciudat, Deşerturile, continuă păianjenul.
Neguţătorul însuşi era de-acolo – un fost formăschimbător.
Îşi pierduse darurile, ca voi toate, devenite cu adevărat
muritoare. Era întemniţat într-un trup de bărbat, din
fericire, dar nu şi-a dat seama că, atunci când mi-a vândut
douăzeci de ani din viaţa sa, o parte dintre darurile lui mi-
au fost transmise mie. Bineînţeles, nu le pot utiliza, dar mă
întreb... Mă întreb cum ar fi să văd lumea prin ochii voştri
frumoşi. Să ating un mascul uman.
Lui Manon i se ridică părul pe ceafă.
 Poftim, spuse păianjenul când cei trei se apropiară cu
un sul de mătase fluturând între ei ca un râu de lumină şi
culoare.
Lui Manon i se opri respiraţia.
 Nu-i minunat? Unele dintre cele mai reuşite ţesături
pe care le-am făcut vreodată.
 Superb, recunoscu Manon. Preţul?
Păianjenul o privi îndelung.
—Ce preţ să cer de la o vrăjitoare cu viaţă lungă? Douăzeci de
mii din durata ta de viaţă nu e mare lucru, chiar şi cu magia care
te îmbătrâneşte ca pe o femeie obişnuită, iar visurile tale... ce
visuri întunecate, oribile, trebuie să fie, Cioc-negru. Nu cred că mi
ar plăcea să le mănânc – nu visurile acelea.
 Păianjenul se apropie.
— Dar ce spui de faţa ta? Ce spui dacă ţi-aş lua frumuseţea?
— Nu cred că m-aş da în lături dacă mi-ai dori faţa.
Păianjenul râse.
— O, nu vreau să spun literalmente să-ţi iau faţa, ci culoarea
pielii tale, nuanţa ochilor tăi din aur ars. Modul în care părul
prinde lumina în fire, ca lumina lunii pe zăpadă. Astea ţi le-aş
lua. Frumuseţea asta ţi-ar putea aduce un rege. Poate că dacă s-
ar întoarce vraja, aş putea să o folosesc pentru trupul meu de
femeie. Poate că-mi voi câştiga un rege al meu.
Pe Manon nu o interesa în mod deosebit frumuseţea ei, oricât
de puternică ar fi fost ca armă, dar nu avea de gând să spună
asta sau să o ofere fără să se tocmească.
— Mi-ar plăcea să inspectez mătasea mai întâi.
— Taie-i un petic, porunci păianjenul celor trei, care aşezară
cu grijă jos metrii de mătase în timp ce unul tăie din ea un pătrat
perfect.
Oamenii uciseseră pentru cantităţi mai mici – şi uite-i cum
tăiau de parcă ar fi fost lână ordinară. Manon încercă să nu se
gândească la dimensiunea cleştilor care-i întindeau peti- icul. Se
apropie de marginea versantului, păşind peste coada lui Abraxos,
pentru a se uita în soare la mătase.
Întunericul o îmbrăţişă şi scânteie. Trase de mătase. Flexibilă,
dar puternică precum oţelul. Imposibil de uşoară. Dar...
— Aici este un defect... Să mă aştept ca şi restul să fie
deteriorat?
Păianjenul sâsâi, iar pământul bubui când se apropie. Abraxos
o opri cu un mârâit de avertisment care îi făcu pe ceilalţi trei să
vină în spatele ei – deci erau, totuşi gărzi. Manon ridică peticul în
lumină.
 Uite, spuse Manon, indicând o vinişoară de culoare
care o străbătea.
 Asta nu e o imperfecţiune, sări păianjenul.
Coada lui Abraxos se curbă în jurul lui Manon, ca un scut pus
între ea şi păianjeni, trăgând-o mai aproape de zidul tru pului lui.
Manon ridică şi mai sus petecul, înclinându-l spre soare.
 Uită-te într-o lumină mai bună. Crezi c-o să-mi arunc
frumuseţea pe o ţesătură de mâna a doua?
 De mâna a doua! spumegă păianjenul.
Coada lui Abraxos se încordă.
  Nu – se pare că mă înşel.
Manon îşi coborî braţele, zâmbind.
 Se pare că nu sunt în starea de spirit necesară unei
târguieli.
Înainte ca păianjenii, acum aliniaţi de-a lungul marginii
versantului, să reacţioneze, coada lui Abraxos se descolăci ca un
bici şi îi izbi.
Zburară în viroagă, ţipând. Manon nu mai pierdu timpul şi îşi
îndesă restul de mătase în coburii goi. Încălecă pe Abraxos şi se
avântară în înalt, versantul fiind un loc perfect pentru decolare,
exact cum plănuise.
Capcana perfectă pentru monştrii ăia antici.

CAPITOLUL 38

Manon îi dădu treizeci de centimetri de mătase

supraveghetorului – acesta aşeză cu atenţie mătasea pe aripile lui
Abraxos. Îi rămăsese mătase – multă, în caz că avea să se uzeze
vreodată – care acum era ferecată în despărţitura cu fund fals a
unui cufăr. Nu spuse nimănui unde fusese sau de ce aripile lui
Abraxos luceau acum într-o anumită nuanţă. Asterin ar fi ucis-o
pentru că îşi asumase riscul, iar bunica ar fi măcelărit-o pe
Asterin pentru că nu fusese lângă ea. Manon nu avea chef să-şi
înlocuiască Aghiotanta şi să găsească o nouă membră pentru Cele
Treisprezece.
Odată Abraxos vindecat, Manon îl dusese la gura Colţului
Noridic pentru a încerca traversarea Răscrucii. Înainte, aripile lui
fuseseră prea slabe pentru a face saltul – dar cu întăriturile din
mătase, avea de departe o şansă mai bună.
Dar riscul rămăsese, de aceea Asterin şi Sorrel aşteptau în
spatele ei, deja călare. Dacă lucrurile mergeau rău, dacă Abraxos
nu se putea ridica sau dacă mătasea ceda, urma să sară – să sară
departe de el. Să-l lase să moară, în timp ce una dintre ele ar fi
prins-o în ghearele balaurilor lor.
Manon nu era foarte fericită cu acest plan, dar era singurul
mod în care Asterin şi Sorrel ar fi fost de acord să o lase să
încerce. Deşi Manon era moştenitoarea Cioc-negru, mai curând ar
fi închis-o într-o vizuină de balauri decât să o lase să traverseze
Răscrucea fără precauţiile cuvenite. Chiar dacă se simţea tentată
să le numească slabe de inimă şi să le dea bătaia pe care o
meritau, trebuia să recunoască faptul că aveau dreptate.
Tensiunile erau mai puternice ca oricând şi o credea pe
moştenitoarea Picioare-galbene capabilă să-i provoace o spe
rietură lui Abraxos în timpul traversării.
Manon dădu din cap pentru a le arăta Aghiotantei şi celei de-a
Doua Aghiotante că era pregătită, apoi se apropie de ani malul ei.
Nu se adunaseră prea multe vrăjitoare, dar Iskra era pe platforma
de vizionare, zâmbind slab. Manon verifică încă o dată pintenii,
şaua şi frâiele, cu Abraxos încordat şi mârâind.
 Să mergem, îi ceru ea, trăgând hăţurile pentru a-l duce
puţin mai în faţă, pentru a-l încăleca.
Încă mai avea suficient spaţiu pentru lansare – şi, cu aripile
lui, ştia că va fi bine. Făcuseră plonjări bruşte şi salturi dificile şi
înainte, dar Abraxos refuza să se mişte.
 Acum, ridică ea vocea la el, trăgând dârlogii cu putere.
Abraxos întoarse un ochi la ea şi mârâi. Îl lovi uşor pe
obrazul acoperit cu piele.
 Acum.
Picioarele din spate se înfipseră în pământ şi-şi strânse aripile
pe lângă corp.
 Abraxos.
Se uită la Răscruce, apoi la ea, cu ochii măriţi de spaimă.
Pietrificat – cu adevărat îngrozit. Animal inutil, prost şi laş.
 Încetează, spuse ea, înaintând pentru a încăleca.
Aripile tale sunt bine acum.
Se întinse pentru a-l mângâia pe pulpă, dar el se trase îndărăt,
pământul cutremurându-se sub greutatea trupului său, când se
lăsă să cadă. În spatele ei, Asterin şi Sorrel murmurară către
animalele lor, care se trăseseră înapoi şi mârâiau la Abraxos, şi
unul la celălalt.
Dinspre platforma de vizionare se auzi un râs uşor, iar Manon
îşi încleşta dinţii.
— Abraxos. Acum.
Întinse din nou mâna spre şa.
El dădu înapoi, izbindu-se de zid şi făcându-se mic.
 Unul dintre oameni aduse un bici, dar ea îl opri cu un gest al
mâinii.
— Să nu mai faci niciun pas, sări ea, cu ghearele din fier ieşite
din teacă. Loviturile de bici îl vor face pe Abraxos să se simtă şi
mai rău.
Se întoarse spre balaurul ei.
— Tu, laş bicisnic, şuieră ea către animal, arătând spre
Răscruce. Treci înapoi la linia de plecare.
Abraxos o înfruntă, refuzând să cedeze.
— Treci la locul tău, Abraxos!
— Nu te poate înţelege, spuse încet Asterin.
— Ba da, el... şi Manon nu mai termină ce voia să spună.
Nu le spusese încă teoria asta, nu încă. Se întoarse spre
balaur.
— Dacă nu mă laşi să urc în şa şi să fac saltul acesta, va
trebui să te întemniţez în cea mai întunecată şi cea mai mică
groapă din muntele acesta blestemat.
El îşi arătă dinţii. Îşi arătă şi ea dinţii.
Concursul de privit fix dură un minut întreg. Un minut
umilitor, exasperant.
 Bine, îi aruncă ea şi se îndepărtă de animal.
Era o pierdere de timp.
 Încuiaţi-l undeva unde să se simtă cât se poate de rău,
îi spuse ea supraveghetorului. Nu va ieşi de acolo până când
nu va fi dispus să facă traversarea.
Supraveghetorul căscă gura, iar Manon pocni din degete spre
Asterin şi Sorrel pentru a le semnaliza să descalece. Nu, nimeni
nu avea să o ierte pentru asta – nici bunica ei, nici vrăjitoarele
Picioare-galbene, nici Iskra, care deja îşi croia drum spre ea
traversând podeaua gropii.
 De ce nu rămâi, Manon? o întrebă Iskra. I-aş putea
arăta balaurului tău cum se procedează.
 Nu te opri, îi murmură Sorrel lui Manon, dar nu avea
nevoie să i se aducă aminte.
 Se spune că nu animalele sunt problema, ci călăreţii,
continuă Iskra, suficient de tare cât s-o audă toată lumea.
Manon nu se întoarse. Nu voia să-i vadă când aveau să-l ducă
pe Abraxos la poartă, în gaura unde aveau să-l încuie. Animal
prost şi inutil.
  Deşi, spuse Iskra gânditoare, poate că balaurul tău are
nevoie de puţină disciplină.
 Să mergem, încercă să o convingă Sorrel, ţinându-se
foarte aproape de Manon.
Asterin mergea la un pas în urma lor, păzindu-i spatele lui
Manon.
 Dă-mi aia, lătră Iskra la cineva. Îi trebuie doar
impulsul corect.
În spatele lor se auzi pocnitura unui bici şi un urlet – de
durere şi de teamă.
Manon se opri brusc.
Abraxos se făcuse mic lângă zid.
Iskra stătea în faţa lui, cu biciul însângerat de la linia pe care
i-o crestase pe faţă, cât pe ce să-i atingă ochii. Dinţii din fier îi
străluceau puternic, iar Iskra îi zâmbi lui Manon, ridicând din
nou biciul şi lovind. Abraxos ţipă.
Asterin şi Sorrel nu fură suficient de rapide încât să o oprească
pe Manon, care se aruncă şi o trânti la pământ pe Iskra.
Cu dinţii şi ghearele scoase, se rostogoliră pe podeaua
murdară, plesnind, zgâriind şi muşcând. Lui Manon i se păru că
urlă, atât de puternic, încât sala se cutremură. Simţi picioare
care o izbeau în stomac, forţa loviturii Iskrăi tăindu-i
răsuflarea.
Manon lovi pământul, scuipă o gură de sânge albastru şi se
ridică intr-o clipită. Moştenitoarea Picioare-galbene lovi cu mâna
cu degete terminate în fier, o lovitură care ar fi putut tăia prin os
şi carne. Manon se feri şi o aruncă pe Iskra pe stânca
neiertătoare.
Iskra gemu, acoperind strigătele vrăjitoarelor agitate, iar
Manon îi trase un pumn în faţă.
Articulaţiile îi urlară de durere, dar nu putea vedea decât biciul
acela, durerea şi teama din ochii lui Abraxos. Manon dădu înapoi,
iar lovitura îi tăie gâtul. Nu simţi împunsătura sau pârâiaşul cald
de sânge. Îşi trase pumnul, cu genunchiul împingând puternic în
pieptul Iskrei şi lovi. Din nou. Şi din nou.
Îşi ridică pumnul care o durea încă o dată, dar simţi mâini
care o ţineau de încheieturi, de braţe, trăgând-o deoparte. Manon
încercă să le sfâşie, încă urlând, un sunet fără cuvinte şi fără
sfârşit.
— Manon! îi mugi Sorrel în ureche, cu ghearele înfipte în
umărul ei – nu suficient de tare cât să-i provoace răni, dar
suficient cât s-o facă să se oprească, să-şi dea seama că erau
vrăjitoare peste tot, în groapă şi pe platforma de vizionare,
căscând gura. Cu sabia ridicată, Asterin stătea între ea şi... Iskra,
întinsă pe pământ, cu faţa însângerată şi umflată, alături de
Aghiotanta ei cu sabia ridicată, pregătită să o întâmpine pe cea a
lui Asterin.
— E bine, spuse Sorrel, strângând-o mai puternic. Abraxos e
bine, Manon. Uită-te la el. Uită-te la el şi-o să vezi că e bine.
Respirând pe gură, pentru că nările îi erau astupate cu sânge,
Manon se supuse şi îl văzu pe Abraxos ghemuit, cu ochii mari
fixaţi asupra ei. Sângele din rană deja i se închegase.
Iskra nu se mişcase un milimetru de unde o aruncase Manon
pe podea, dar Asterin şi cealaltă Aghiotantă mârâiau, gata să se
lanseze într-o nouă luptă, care ar fi putut sfâşia muntele.
— Destul.
Manon se scutură din strânsoarea mâinii lui Sorrel. Toată
lumea tăcu până când Manon îşi şterse cu dosul încheieturii
nasul şi gura însângerate. Iskra mârâi de pe podea, sângele din
nasul spart curgându-i pe buza tăiată.
 Dacă-l mai atingi vreodată, spuse Manon, îţi beau
măduva din oase.

Moştenitoarea Picioare-galbene mai luă o bătaie în noaptea

aceea de la mama ei, în sala de mese – plus două lovituri de bici
pentru loviturile pe care i le dăduse lui Abraxos. I le oferise lui
Manon, dar Manon refuzase sub pretextul indiferenţei.
De fapt, braţul îi era prea ţeapăn şi prea lovit pentru a putea
să utilizeze biciul.
Manon tocmai intrase în cuşca lui Abraxos a doua zi, cu
Asterin pe urmele ei, când moştenitoarea Sânge-albastru apăru la
intrarea spre scări, cu Aghiotanta ei cu părul roşu urmând-o.
Manon, cu faţa încă umflată şi ochii frumos învineţiţi, salută
vrăjitoarea cu o mişcare a capului. Acolo jos mai erau câteva
vizuini, deşi rareori întâlnea pe cineva, şi în niciun caz nu pe cele
două moştenitoare.
Dar Petrah se opri în dreptul gratiilor şi atunci observă Manon
piciorul de capră din braţele Aghiotantei ei.
  Am auzit că bătaia a fost memorabilă, spuse Petrah,
păstrând o distanţă respectuoasă faţă de Manon şi de uşa
deschisă a vizuinii.
Petrah zâmbi uşor.
 Iskra arată mai rău.
Manon ridică din sprâncene, deşi mişcarea îi provocă durere.
Petrah întinse o mână Secundei, iar vrăjitoarea îi plasă piciorul
de capră.
— Am auzit şi că tu, Cele Treisprezece şi portanţii voştri nu
mâncaţi decât carnea de la animalele pe care le prindeţi. Keelie a
mea a prins asta în zborul nostru de dimineaţă. Voia s-o împartă
cu Abraxos.
— Nu accept carne de la clanurile rivale.
— Suntem noi rivale? întrebă Petrah. Credeam că Regele din
Atlarlan ne-a convins să zburăm din nou sub acelaşi steag.
Manon inspiră profund.
— Ce vrei? Am antrenament în zece minute.
Aghiotanta lui Petrah se zbârli, dar moştenitoarea zâmbi.
— Ţi-am spus – Keelie a mea voia să-i dea asta lui.
— O! Ţi-a spus ea? rânji Manon.
Petrah ridică fruntea.
— Ţie balaurul tău nu-ţi vorbeşte?
Abraxos o urmărea cu aceeaşi atenţie precum celelalte
vrăjitoare.
— Ei nu vorbesc.
Petrah dădu din umeri, bătându-se uşor cu mâna pe inimă.
— Oare?
Şi lăsă piciorul de capră, dispărând în întunericul aspru al
vizuinilor.
 Manon aruncă la o parte bucata de carne.

CAPITOLUL 39
 Spune-mi cum ai învăţat să faci tatuaje.
— Nu.
Aplecată peste masa din lemn din camera lui Rowan, la o
noapte după întâlnirea lor cu arătarea din lac, Celaena ridică
privirea de la acul cu mâner din os pe care îl ţinea deasupra
încheieturii lui.
 Dacă nu-mi răspunzi la întrebări, poate fac vreo
greşeală şi...
Coborî acul de tatuaj aproape de braţul lui bronzat şi mus
culos, pentru a-i arăta ce s-ar putea întâmpla. Spre surpriza ei,
Rowan lăsă să-i scape un pufnet care ar fi putut fi luat drept un
hohot de râs. Ea îşi imagină că era un semn bun faptul că o
rugase să-l ajute să-şi coloreze anumite părţi ale braţului la care
nu putea ajunge singur; tatuajul din jurul încheieturii trebuia re-
colorat, acum că arsurile pe care ea i le provocase dispăruseră.
 Ai învăţat de la cineva? Maestru şi ucenic, toate astea?
El îi aruncă o privire mai curând neîncrezătoare.
 Da, maestru şi ucenic şi toate alea. Pe câmpurile de
luptă, aveam un comandant care obişnuia să-şi tatueze
numărul de inamici ucişi. Uneori scria toată istoria bătăliei.
Toţi soldaţii tineri erau îndrăgostiţi de chestia asta şi l-am
convins să mă înveţe.
 Cu farmecul tău legendar, bănuiesc.Asta îi provocă cel
puţin jumătate de zâmbet.
— Umple locurile unde eu...
Urmă un şuierat când luă acul şi ciocănelul şi făcu încă un
semn întunecat, sângerând, în pielea lui.
 Bun. Asta e adâncimea corectă.
Cu trupul lui de nemuritor care se însănătoşea repede,
cerneala lui Rowan era amestecată cu sare şi pilitură de fier,
pentru ca vraja din sângele lui să nu şteargă tatuajul.
Se trezise în acea dimineaţă simţind... claritate. Mâhnirea şi
durerea încă erau acolo, zvârcolindu-se în ea, dar pentru prima
dală după mult timp, simţea că poate vedea. Că poate respira.
Concentrându-se pentru a-şi menţine mâna fermă, făcu încă
un semn mic, apoi încă unul.
 Povesteşte-mi despre familia ta.
— Povesteşte-mi tu despre a ta, şi-ţi
povestesc şi eu despre a mea, spuse el printre
dinţii încleştaţi, în timp ce ea continua să
lucreze.
O instruise minuţios înainte de a o lăsa să-şi împlânte acele în
pielea lui.
— Bine. Părinţii tăi trăiesc?
 O întrebare prostească şi periculoasă, dat fiind ceea ce se
întâmplase cu perechea lui, dar pe chipul său nu văzu durere
când clătină din cap.
— Părinţii mei erau foarte bătrâni când m-
au conceput.
Nu bătrâni în sensul uman, înţelese ea.
— Am fost singurul copil în mileniile lor de
relaţie. Au pierit în Lumea de Dincolo înainte
ca eu să împlinesc douăzeci de ani.
Înainte ca ea să poată aprofunda modul acesta interesant şi
diferit de a descrie moartea, Rowan spuse:
 Tu nu ai fraţi sau surori.
Se concentră asupra lucrului, lăsând un cârcel firav de
amintire să o inunde.
 Mama mea, mulţumită eredităţii ei Fae, a avut
probleme mari cu sarcina. Când să nască, a încetat să respire.
Spuneau că voinţa tatălui meu a fost cea care a ţinut-o legată
de lumea asta. Nu ştiu dacă ar mai fi putut rămâne
însărcinată după asta. Aşa că, fără fraţi sau surori. Dar...
În numele zeilor, ar fi trebuit să-şi ţină gura.
 Dar am avut un văr. Era cu cinci ani mai mic decât
mine şi ne băteam şi ne iubeam ca fraţii.
Aedion. Nu mai rostise cu voce tare numele acesta de zece ani.
Dar îl auzise, îl citise în documente. Se văzu obligată să pună jos
acul şi ciocănelul şi să-şi flexeze degetele.
 Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar au început să-i rostească
numele – numele unui general foarte competent din armata
regelui,
Îl dezamăgise atât de crunt pe Aedion, încât nu se putea hotărî
dacă să-l învinovăţească sau să-l deteste pentru ce devenise.
Evitase să afle detalii despre ce făcuse el mai exact, în Nord în toţi
aceşti ani. Aedion fusese extrem de loial Terrasenului pe când era
copil. Nu voia să ştie ce fusese forţat să facă, ce i se întâmplase de
se schimbase aşa. Doar norocul sau soarta, sau ceva cu totul
diferit, îi împiedicase să se întâlnească în castel. Pentru că nu
numai că ar fi recunoscut-o, dar dacă ar fi ştiut ce făcuse cu viaţa
ei... probabil că ura lui ar fi făcut ca privirea lui Rowan să pară
plăcută.
Trăsăturile lui Rowan erau acoperite de o mască gânditoare,
când ea spuse:
  Cred că o întâlnire cu verişorul meu după toate astea ar
fi cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla – mai rău decât o
înfruntare cu regele.
Nimic din ce-ar fi spus sau ar fi făcut n-ar fi fost o scuză
pentru ceea ce ea devenise în timp ce regatul lor cădea în ruină,
iar poporul era măcelărit sau înrobit.
— Continuă-ţi lucrul, spuse Rowan, arătând cu bărbia spre
instrumentele care aşteptau în poala ei.
Se supuse, iar el şuieră din nou la prima pişcătură.
— Crezi, spuse el după un moment, că verişorul tău te-ar
ucide, sau te-ar ajuta? O armată ca a lui ar putea schimba soarta
războiului.
Un fior rece îi coborî pe şira spinării la auzul acelui cuvânt –
război.
— Nu ştiu ce părere ar avea despre mine sau cui i-ar jura
credinţă. Şi aş prefera să nu aflu. Niciodată.
— Deşi ochii lor erau identici, moştenirile de sânge le erau
suficient de îndepărtate cât să audă slujitorii şi curtenii punându-
şi întrebări despre utilitatea unei uniuni Galathynius-Ashryver.
Ideea era rizibilă acum, după cum fusese şi cu zece ani în urmă.
— Tu ai verişori? întrebă ea.
— Prea mulţi. Descendenţa Morei a fost întotdeauna cea mai
larg răspândită, iar verişorii mei băgăreţi şi bârfitori fac ca vizitele
mele la Doranelle... să fie dezagreabile.
Ea zâmbi uşor, gândindu-se la spusele lui.
— Probabil că te-ai înţelege bine cu verişorii mei, rosti el. În
special cu băgăreţii.
Ea se opri o clipă din tatuare şi-i strânse mâna suficient de
tare cât să rănească pe oricine, în afara unui nemuritor.
 Tocmai tu vorbeşti, prinţe. În viaţa mea nu mi s-au pus
atâtea întrebări.
Nu era întru totul adevărat, dar nici chiar o exagerare. Nimeni
nu-i pusese vreodată aceste întrebări, şi nu dăduse nimănui
răspunsurile.
El îşi dezveli dinţii, deşi ea ştia că n-o făcuse intenţionat, şi
aruncă o privire plină de înţeles spre încheietură.
 Grăbeşte-te, prinţesă. Vreau să mă culc la un moment
dat, înainte de ivirea zorilor.
Ea îşi folosi mâna liberă pentru a face un gest deosebit de
vulgar, iar el îi prinse mâna, cu dinţii încă la vedere.
  Nu e chiar un gest regal din partea ta.
 Atunci, e bine că nu sunt regină, nu-i aşa?
Dar el refuză să-i dea drumul la mână.
 Ai jurat să eliberezi regatul prietenei tale şi să salvezi
lumea – iar acum nu te gândeşti nici măcar la propriile-ţi
pământuri. Ce te sperie în a-ţi cere drepturile căpătate prin
naştere? Regele? Să te confrunţi cu tot ce a mai rămas din
Curtea ta?
Îşi ţinea faţa atât de aproape de a ei, încât putea vedea
punctele cafenii din ochii lui verzi.
 Dă-mi un singur motiv valabil pentru care nu-ţi
revendici tronul. Un singur motiv bun, şi n-o să mai vorbesc
niciodată despre asta.
Ea cântări onestitatea din privirea lui, din respiraţia lui, şi
spuse:
 Pentru că dacă eliberez Eyllwe şi distrug regele în chip
de Celaena, pot pleca oriunde după aceea. Coroana... coroana
mea este doar încă o pereche de cătuşe.
Era egoist şi oribil, dar era adevărat. Cu mult timp în urmă,
Nehemia spusese acelaşi lucru – era dorinţa ei cea mai arzătoare
şi mai egoistă să fie un om obişnuit, fără greutatea coroanei ei. Să
fi ştiut prietena ei cât de profund aveau să rezoneze aceste cuvinte
în inima ei?
Aşteptă mustrarea, o văzu mocnind în ochii lui Rowan, dar el
se mulţumi să spună încet:
 Ce vrei să spui, cu încă o pereche de cătuşe?
Îşi slăbi strânsoarea pentru a dezvălui cele două benzi subţiri
de cicatrice care îi înconjurau încheieturile. Buzele i se strânseră,
iar ea îşi trase brusc încheietura înapoi atât de puternic, încât el îi
eliberă mâna.
— Nimic, spuse ea. Lui Arobynn, stăpânul meu, îi plăcea să le
folosească la antrenamente din când în când.
Arobyn n-o legase în lanţuri pentru a o învăţa cum să se
elibereze, dar cătuşele de la Endovier fuseseră realizate având în
minte oameni ca ea. Doar după ce i le-a îndepărtat Chaol, a putut
scăpa ea.
Nu voia ca Rowan să ştie asta – nimic din toată povestea.
Mânia şi ura le putea suporta, dar mila... Şi nu putea vorbi
despre Chaol, nu-i putea explica lui Rowan cum îi reconstruise
inima, ca după aceea să i-o sfărâme din nou, nu fără să-i explice
episodul Endovier. Nu fără să-i explice cum într-o zi, nu se ştie
cât de îndepărtată, avea să se întoarcă la Endovier pentru a-i
elibera pe toţi, toţi sclavii de acolo, chiar de avea să-i descătuşeze
pe toţi de una singură.
Celaena îşi văzu în continuare de treabă, iar faţa lui Rowan
rămase încordată – de parcă îi putea mirosi jumătatea de adevăr.
— De ce ai stat cu Arobynn?
Ştiam că îmi doresc două lucruri: mai întâi, să dispar din lume
şi să mă ascund de duşmanii mei, dar... ah.
Îi era greu să-l privească în ochi.
— Dar cel mai mult voiam să mă ascund de mine însămi. Mă
convinsesem că ar trebui să dispar, pentru că al doilea lucru pe
care-l doream, chiar şi atunci, era să fiu capabilă ca într-o bună zi
să... rănesc oamenii aşa cum mă răniseră şi ei pe mine. Şi s-a
demonstrat că eram foarte bună la asta. Dacă m-ar fi alungat, ori
aş fi murit, ori aş fi sfârşit printre rebeli. Dacă aş fi crescut cu ei,
probabil că aş fi fost găsită de rege şi măcelărită, sau aş fi crescut
urând atât de profund, că aş fi început de copilă să ucid soldaţi
Adarlanieni.
Rowan ridică o sprânceană, iar ea plescăi dezaprobator din
limbă.
 Credeai c-o să-mi revărs întreaga viaţă la picioarele
tale din prima clipă când te-am întâlnit? Sunt sigură că tu ai
mai multe poveşti decât mine, aşa că n-o mai face pe
surprinsul Poate că ar trebui să ne apucăm din nou să ne
batem măr.
Ochii lui străluciră cu o intenţie aproape prădătoare.
 O, nicio şansă, prinţesă. Poţi să-mi spui ce vrei, când
vrei, dar cale de întoarcere nu mai e.
Ea îşi ridică din nou instrumentele.
 Sunt sigură că prietenii adoră să te aibă în preajmă.
Un zâmbet de fiară, apoi o prinse de bărbie – nu suficient de
tare cât s-o rănească, dar suficient de hotărât cât s-o facă să se
uite la el.
 În primul rând, şopti el, nu suntem prieteni. Încă te
antrenez, iar asta înseamnă că eşti în continuare sub
comanda mea.
Probabil că străfulgerarea de durere era evidentă, pentru că el
se apropie şi mai mult, iar strânsoarea pe bărbie se accentuă.
  În al doilea rând – ce suntem, ce e asta? Nici eu nu
mi-am dat seama încă. Aşa că, dacă eu îţi las spaţiul necesar
pentru a-ţi da seama singură, atunci ai face bine să mi-l laşi
şi tu.
Ea îl studie o clipă, respiraţiile lor întrepătrunzându-se.
— De acord, spuse ea.
 CAPITOLUL 40

— Spune-mi cea mai mare dorinţă a ta, murmură Dorian în

părul Sorschăi, împletindu-şi degetele cu ale ei, minunându- se
de catifelarea pielii ei arse de soare pe bătăturile lui. Mâini atât de
frumoase, ca nişte porumbiţe în doliu.
Ea zâmbi cu obrazul pe pieptul lui.
— Nu am o dorinţă supremă.
— Mincinoaso.
El o sărută pe păr.
— Eşti cea mai mare mincinoasă din lume.
Ea se întoarse spre fereastra dormitorului lui, lumina dimineţii
făcându-i părul întunecat să strălucească. Trecuseră două
săptămâni de la noaptea când îl sărutase, şi două săptămâni de
când începuse să se furişeze aici sus, după ce întregul castel
adormea. Împărţeau patul, deşi nu aşa cum şi-ar fi dorit el. Iar el
detesta furişatul şi faptul că se ascundeau.
Dacă erau descoperiţi, ea şi-ar fi pierdut poziţia. Cu el, fiind
cine era... putea să aibă o groază de necazuri doar pentru că era
asociată cu el. Mama lui putea face cumva să fie expediată
undeva departe.
— Spune-mi, spuse el din nou, aplecându-se pentru a-i fura
un sărut. Spune-mi şi ţi-o îndeplinesc.
Întotdeauna fusese generos cu iubitele lui. De obicei le dădea
daruri pentru a le împiedica să se plângă atunci când îşi pierdea
interesul pentru ele, dar de data aceasta, chiar îşi dorea să-i facă
daruri. Încercase să-i dăruiască bijuterii şi veşminte, dar ea le
refuzase pe toate. Aşa că încercase să-i dăruiască ierburi greu de
procurat, cărţi şi instrumente speciale pentru camera ei de lucru.
Ea încercase să le refuze şi pe acestea, dar o convinsese repede –
de cele mai multe ori, prin sărutări.
 Şi dacă ţi-aş cere luna de pe cer?
 Atunci aş începe să mă rog la Deanna.
Ea surâse, dar zâmbetul lui Dorian se şterse. Deanna, Zeiţa
Vânătorii. De obicei încerca să nu se gândească la Celaena, Aelin
– indiferent cine era ea. Încerca să nu se gândească la Chaol şi la
minciuna lui, sau la Aedion şi la trădarea sa. Nu dorea să aibă
nimic de-a face cu aceste lucruri, nu acum, că o avea pe Sorscha
alături. Fusese nebun o dată, şi jurase că avea să facă lumea
fărâme pentru Celaena. Un băiat îndrăgostit de un foc sălbatic –
sau care credea că e îndrăgostit.
 Dorian?
Sorscha se trase îndărăt pentru a-i studia faţa. Îl privea aşa
cum o surprinsese odată pe Celaena uitându-se la Chaol.
El o sărută din nou, blând şi prelung, iar trupul ei se topi într-
al lui. Savură catifelarea pielii ei, sub mâna care îi mângâia
braţul. Ea tresări, trăgându-se înapoi.
 Trebuie să plec. Am întârziat.
El gemu. Era într-adevăr aproape ora micului dejun – şi dacă
nu pleca acum, ar fi fost văzută. Se strecură din îmbrăţişarea lui
şi se îmbrăcă, iar el o ajută să-şi lege baretele la spate. Totdeauna
pe furiş – aşa trebuia să fie viaţa lui? Nu doar femeile pe care le
iubea, dar şi harul lui magic, gândurile lui adevărate...
Sorscha îl sărută şi era deja la uşă, cu o mână pe mâner.
 Cea mai mare dorinţă a mea, spuse ea cu un zâmbet
mic, este să am o dimineaţă în care să nu trebuiască să fug pe
uşă la primul semn al zorilor.
Înainte ca el să poată spune ceva, ea dispăru.
Nu ştia ce-ar fi putut să-i spună sau să facă, pentru a-i
îndeplini dorinţa. Sorscha avea obligaţiile ei, ca şi el.
Dacă ar fi fugit pentru a fi cu ea, dacă şi-ar fi înfruntat tatăl,
dacă harul magic i-ar fi fost descoperit, atunci fratele lui ar fi
devenit moştenitor, iar gândul că Hollin ar fi putut fi rege într-o
zi... Ce ar fi făcut el lumii lor, în special cu puterile tatălui lor...
Nu, Dorian nu-şi permitea luxul de-a alege, pentru el nu exista
nicio opţiune. Era legat de coroana sa şi avea să fie până în clipa
morţii.
Se auzi o bătaie la uşă, iar Dorian zâmbi, întrebându se dacă
nu s-o fi întors Sorscha. Zâmbetul îi dispăru când se deschise
uşa.
— Trebuie să discutăm, spuse Chaol din prag.
Dorian nu-l văzuse de săptămâni întregi, şi totuşi – prietenul
lui arăta mai bătrân. Extenuat.
— Nu-ţi mai baţi capul cu politeţurile? spuse Dorian, trân-
tindu-se pe canapea.
— Oricum, n-aş avea nicio şansă cu tine.
Chaol închise uşa în urma lui şi se sprijini de ea.
— Fă-mi pe plac.
— Îmi pare rău, Dorian, spuse blând Chaol. Mai mult decât îţi
poţi imagina.
— Îţi pare rău de minciuna care ne-a costat, pe mine, pe tine şi
pe ea? Ţi-ar mai fi părut rău dacă n-ai fi fost prins?
Chaol îşi încordă maxilarul. Poate că Dorian era nedrept, dar
nu-i păsa.
— Îmi pare rău pentru toate, spuse Chaol. Dar... am încercat
să repar totul.
— Şi cum rămâne cu Celaena? Lucrezi cu Aedion ca să mă
ajute, sau ca să o ajute?
— Pe amândoi.
— Încă o mai iubeşti?
Nu ştia de ce îi păsa, de ce era important.
Chaol închise ochii pentru o clipă.
 O parte din mine o va iubi întotdeauna, dar a trebuit s-
o scot din castel, pentru că era prea periculos şi ea era... ceea
ce devenea...
 Nu devenea altceva decât ceea ce fusese întotdeauna şi
avusese întotdeauna puterea să fie. Doar că, în sfârşit, vedeai
şi tu. Şi odată ce ai văzut acea parte a ei... spuse Dorian cu
voce joasă.
De-abia acum, când apăruse Sorscha, înţelegea ce înseam nă
dragostea.
 Nu poţi alege anumite părţi ale ei pe care să le iubeşti.
Îşi dădu seama că îi era milă de Chaol. Inima îl durea pentru
el, pentru tot ceea ce Chaol conştientizase în ultimele luni
 Aşa cum nu poţi alege ce părţi din mine să accepţi.
 Dar nu fac asta...
 Ba chiar o faci. Dar ce-i făcut e bun făcut, Chaol, şi nu
e cale de întoarcere, indiferent cât de mult te-ai strădui să
schimbi lucrurile. Îţi place sau nu, ai jucat un rol în faptul că
am ajuns cu toţii în acest punct. Tu ai adus-o pe calea asta,
obligată să dezvăluie ce este şi cine este, forţată să decidă
într-o direcţie sau alta.
 Crezi că am vrut să se întâmple asta?
Chaol îşi desfăcu larg braţele.
 Dacă aş putea, aş face totul la loc aşa cum era. Dacă ar
depinde de mine, ea n-ar fi regină, iar tu n-ai avea harul
magic.
 Bineînţeles – bineînţeles că tu consideri că harul magic
 este o problemă. Şi bineînţeles că îţi doreşti ca ea să nu fie
ceea ce este. Pentru că, de fapt, tu nu te temi de lucrurile
alea, nu-i aşa? Nu – te temi de ceea ce reprezintă ele.
Schimbarea. Dar dă-mi voie să-ţi spun, şi Dorian inspiră, cu
harul magic licărind şi apoi dispărând într-o străfulgerare de
durere, lucrurile s-au schimbat cu adevărat. Şi s-au schimbat
din cauza ta. Am har magic – nu se poate desface asta, nu pot
scăpa de el, iar în ceea ce-o priveşte pe Celaena...
Îşi înfrână puterea care erupea, imaginându-şi – pentru prima
dată, îşi dădu el seama – cum era să fii în locul ei.
— În ceea ce-o priveşte pe Celaena, spuse el din nou, nu ai
dreptul să-ţi doreşti să nu fie ceea ce este. Singurul lucru pe care
ai dreptul să-l faci este să decizi dacă-i eşti prieten sau duşman.
Nu cunoştea toată povestea ei, nu ştia ce era minciună şi ce
era adevăr, ori ce însemnase să fie sclavă alături de compatrioţii ei
sau să se plece în faţa omului care-i omorâse familia. Dar o
văzuse – văzuse frânturi din persoana aflată înăuntru, indiferent
de nume sau de titlu.
Şi ştia, undeva adânc în sinea sa, că nu se speriase de harul
lui magic, ci, mai degrabă, ea înţelesese acea povară şi acea
teamă. Nu fugise de el şi nu-şi dorise să fie altceva decât ce era.
Mă voi întoarce după tine.
Aşa că îşi pironi prietenul cu privirea, chiar dacă ştia că e
îndurerat şi bulversat, şi spuse:
— Am luat o decizie în legătură cu ea, iar atunci când va veni
timpul, indiferent că eşti aici sau în Anielle, sper ca alegerea ta să
fie aceeaşi cu a mea.

Aşteptând împreună în apartamentul secret să vină Murtaugh,

Aedion, deşi ura asta, trebuia să recunoască faptul că
autocontrolul căpitanului era impresionant. Ren nu putea să-şi
ţină fundul pe scaun mai mult de o clipă, nici chiar cu rana care
încă se vindeca. Păşea de jur-împrejurul camerei imense, dar
Chaol stătea lângă foc, vorbind puţin, urmărind însă întotdeauna,
ascultând întotdeauna.
În noaptea aceasta, căpitanul părea altfel. Prudent, dar mai
tensionat. Mulţumită tuturor acelor întruniri în care urmărise
atent mişcările căpitanului, fiecare răsuflare şi clipire a lui,
Aedion observă imediat diferenţa. Să fi aflat ceva veşti, să se fi
schimbat ceva?
Murtaugh trebuia să se întoarcă la noapte, după câteva
săptămâni petrecute în apropiere de Golful Craniului. Refuzase
propunerea lui Ren de a-l însoţi şi îi spusese nepotului său să se
odihnească. Ceea ce, deşi Ren încercase să ascundă, îl lăsase pe
tânăr neliniştit, nesigur şi agresiv. Aedion era sincer surprins că
apartamentul nu fusese făcut bucăţi. Aedion l-ar fi luat pe Ren în
ringul de antrenament şi l-ar fi lăsat să lupte până la epuizare.
Sau l-ar fi trimis într-o misiune. Sau măcar l-ar fi pus să taie
lemne câteva ore bune.
 Aşadar, ne mulţumim să aşteptăm toată noaptea,
spuse Ren în cele din urmă, oprindu-se lângă masă, privindu-
i pe amândoi
Căpitanul nu lăsă să-i scape decât o vagă încuviinţare din cap,
dar Aedion îşi încrucişă braţele la piept şi-i aruncă un rânjet
leneş.
 Ai ceva mai bun de făcut, Ren? Te împiedicăm cumva
să vizitezi unul dintre stabilimentele unde se vinde opiu?
O lovitură sub centură, dar nu era ceva ce căpitanul să nu fi
bănuit deja despre Ren, iar dacă Ren ar fi dat vreun semn că ar
avea un astfel de obicei, Aedion nu l-ar fi lăsat să se apropie nici
la o sută de kilometri de Aelin.
Ren scutură din cap şi spuse:
 Zilele acestea, parcă nu facem altceva decât să
aşteptăm. Aşteptăm mereu ca Aelin să trimită vreun semn,
aşteptăm degeaba. Pun pariu că nici bunicul meu nu va
aduce nicio veste. Sunt surprins că nu suntem cu toţii morţi
deja – că oamenii aceia nu au dat de urma mea.
Privea absent focul, lumina făcându-i cicatricea să pară şi mai
profundă.
— Am pe cineva care... Ren tărăgănă cuvintele, aruncând o
privire spre Chaol. Ei ar putea afla mai multe despre rege.
— Nu am niciun pic de încredere în sursele tale – mai ales
după ce oamenii aceia te-au descoperit, spuse Chaol.
Unul dintre informatorii lui Ren – prins şi torturat – dezvăluise
unde se afla acesta, şi chiar dacă informaţia fusese dezvăluită sub
tortură, tot nu dădea bine în ochii lui Aedion. Spusese numai atât
şi Ren se încordase, deschizând gura pentru a azvârli cu vorbe
prosteşti şi obraznice, dar un fluierat pe trei note îi întrerupse.
 Căpitanul răspunse şi el cu un fluierat, iar Ren se duse la uşă,
deschizând-o şi găsindu-şi bunicul în faţa ei. Chiar şi aşezat cu
spatele la ei, Aedion vedea cum trupul lui Ren era inundat de
uşurare; cei doi îşi încleştară antebraţele, săptămânile întregi de
aşteptare fără vreo veste luând sfârşit. Murtaugh nu era tânăr –
şi, aruncându-şi gluga pe spate, îşi dezvălui faţa palidă şi
întunecată.
— Pe bufet este brandy, spuse Chaol, iar Aedion, din nou, fu
nevoit să admire ochii ageri ai căpitanului – chiar dacă nu i-ar fi
spus-o niciodată.
Bătrânul dădu din cap a mulţumire şi, fără a se mai osteni să-
şi dea mantia jos, dădu pe gât un pahar.
— Bunicule.
Ren zăbovea lângă uşă.
Murtaugh se întoarse spre Aedion.
— Răspunde-mi sincer, băiete: ştii cine e generalul Narrok?
Aedion se ridică în picioare cu o mişcare domoală. Ren făcu
câţiva paşi spre ei, dar Murtaugh nu dădu înapoi, iar Aedion se
apropie de bufet şi încet, cu o grijă deliberată, îşi turnă un pahar
de brandy.
 Dacă-mi mai spui vreodată băiat, spuse Aedion cu un
calm letal, înfruntând privirea bătrânului, te vei trezi din nou
ghemuindu-te prin bordeie şi canale.
Bătrânul îşi aruncă mâinile în aer.
 Când o să fii de vârsta mea, Aedion...
 Nu-ţi răci gura, spuse Aedion, întorcându-se la scaunul
său. Narrok a fost în sud – ultima dată, am auzit că îşi aducea
armata pe Insulele Morţii.
Teritoriul piraţilor.
 Dar asta a fost cu luni în urmă. Nu ni se dădeau decât
informaţiile elementare. Am aflat despre Insulele Morţii pentru
că o parte din corăbiile Lordului Pirat au navigat spre nord,
căutând gâlceavă, şi ne-au informat că au venit aici pentru a
evita flota lui Narrok .
De fapt, piraţii se dispersaseră. Lordul Pirat Rolfe luase o
jumătate dintre ei în sud, unii plecaseră spre est, iar alţii făcuseră
greşeala fatală de a naviga spre coasta de nord a Terrasenului.
Murtaugh se sprijini de tăblia bufetului.
 Căpitane?
  Mă tem că ştiu şi mai puţine decât Aedion, spuse
Chaol.
Murtaugh se frecă la ochi, iar Ren trase un scaun la masă
pentru bunicul său. Bătrânul se lăsă să alunece pe scaun cu un
geamăt slab. Era un miracol faptul că sacul de oase mai respira
încă. Aedion alungă o licărire de regret. Fusese crescut mai bine
de atât – avea mai multă experienţă pentru a nu se comporta ca
un nesimţit arogant şi înfierbântat. Lui Rhoe i-ar fi fost ruşine că
el îi vorbea unui bătrân aşa. Însă Rhoe era mort – toţi războinicii
pe care-i iubise şi pe care-i venerase erau morţi de zece ani, iar
lumea era mai tristă din cauza asta. Aedion era mai gol din cauza
asta.
Murtaugh oftă.
— Am zburat ca vântul încoace. Nu m-am odihnit decâl câteva
ore în ultima săptămână. Flota lui Narrok a dispărut. Căpitanul
Rolfe a devenit din nou Lordul Pirat din Golful Craniului, dar nu
mai mult de-atât. Oamenii lui nu se aventurează în Insulele Morţii
din est.
În pofida puseului de ruşine, Aedion strânse din dinţi când
Murtaugh divagă de la subiect.
 De ce? dori el să ştie.
În lumina focului, ridurile de pe faţa lui Murtaugh se adânciră.
 Pentru că oamenii care se duc în zona insulelor de est
nu se mai întorc, iar în nopţile cu vânt, până şi Rolfe jură că
aude... urlete, urlete dinspre insule; omeneşti, dar nu chiar.
 Echipajul care s-a ascuns pe insule în timpul ocupaţiei
lui Narrok susţine că fenomenul a dispărut, de parcă ar fi luat
sursa vântului cu el, iar Rolfe...
Murtaugh îşi frecă nasul.
 Mi-a spus că în noaptea în care s-au întors în insule, au
văzut ceva care stătea pe un promontoriu stâncos, chiar la
graniţa insulelor estice. Semăna cu un om alb, dar... nu asta
ora. O fi Rolfe îndrăgostit de el însuşi, dar nu e un mincinos.
A spus că orice – oricine – era pe stâncile alea, părea straniu,
de parcă ar fi fost înconjurat de un neant de tăcere, în
contradicţie cu urletele pe care le auzeau de obicei. Şi că n-a
făcut altceva decât să se uite la ei cum trec pe lângă el în
corăbii. A doua zi, când s-au întors în acelaşi loc, dispăruse.
 Întotdeauna au existat legende despre creaturile stranii
 din mare, spuse căpitanul.
 Rolfe şi oamenii lui jură că nu avea nicio legătură cu
legenda. Era fabricată, au spus ei.
 De unde ştiu ei asta? întrebă Aedion, aruncându-i o
privire căpitanului, a cărui faţă era albă ca varul.
 Purta o zgardă neagră – ca un animal de companie. A
făcut un pas spre ei, de parcă ar fi vrut să intre în mare şi să-i
vâneze, dar a fost tras îndărăt de o mână invizibilă – ca o lesă
ascunsă.
Ren îşi încreţi fruntea brăzdată de cicatrice.
 Lordul Pirat crede că sunt monştri în Insulele Morţii?
 El crede, şi odată cu el cred şi eu, că au fost create
acolo, iar Narrok a luat câteva dintre fiinţele alea cu el.
Chaol fu cel care puse întrebarea:
 Unde a plecat Narrok?
 În Wendlyn, răspunse Murtaugh.
Inima lui Aedion, blestemat fie el, se opri.
 Narrok a dus flota spre Wendlyn – pentru a lansa un
atac surpriză.
 Asta-i imposibil, spuse căpitanul, sărind în picioare. De
ce? De ce acum?
 Pentru că o persoană, spuse bătrânul, mai tăios decâl îl
auzise vreodată Aedion, l-a convins pe rege să-şi trimită
Campionul acolo pentru a ucide familia regală. Ce moment
mai bun ca să-şi testeze aşa-zişii monştri decât atunci când
ţara e în haos?
Chaol apucă strâns spătarul scaunului.
 N-o să-i omoare – ea n-ar face asta. Totul a fost – a fost
un şiretlic, spuse el.
Aedion se gândi că atât le va spune bărbaţilor Allsbrook şi că
atât trebuiau să ştie deocamdată. Ignoră privirea îngrijorată pe
care i-o aruncă Ren, fără îndoială pentru a vedea cum ar
reacţiona la veştile potrivit cărora neamul lui, Ashryver, ar avea
ţinte pe spate. Dar el îi considerase morţi de zece ani, începând
din momentul în care refuzaseră să trimită ajutoare în Terrasen.
Zeii să-i ajute dacă avea să mai pună vreodată piciorul în regatul
lor. Se întreba ce credea Aelin despre ei – dacă ea credea că
Wendlynul ar fi putut fi convins să încheie o alianţă, mai ales
dacă Adarlanul intenţiona să lanseze un atac amplu la graniţele
lor. Poate că aveau să se mulţumească să-i lase pe toţi să ardă,
aşa cum arsese poporul din Terrasen. Lui îi era indiferent.
— Nu contează dacă sunt asasinaţi sau nu, spuse Murtaugh.
Când vor ajunge chestiile alea, cred că lumea va afla repede ce are
de înfruntat regina noastră.
— Putem trimite un avertisment? voi să ştie Ren. Poate Rolfe
să trimită veste la Wendlyn?
— Rolfe nu vrea să se implice. I-am promis aur, pământuri
când se întoarce regina noastră... nimic nu-i poate clătina
hotărârea. Şi-a recuperat teritoriul şi nu va risca viaţa oamenilor
lui din nou.
— Atunci trebuie să găsim pe cineva care să străpungă
blocada, pe cineva care să transmită un mesaj, continuă Ren.
Aedion se întrebă dacă să-l informeze pe Ren că Wendlynul nu
se deranjase să ajute Terrasenul, dar hotărî că nu prea avea de ce
să intre într-o dispută etică.
— Am trimis câţiva oameni într-acolo, spuse Murtaugh, dar
nu-mi pun mari speranţe în ei. Şi, până să ajungă ei, poate că va
fi prea târziu.
— Şi atunci, ce facem? insistă Ren.
Murtaugh sorbi din brandy.
— Continuăm să căutăm modalităţi de a ajuta aici, pentru că
nu cred nicio secundă că noile surprize ale Majestăţii Sale au
venit doar de pe Insulele Morţii.
Era o opinie interesantă. Aedion sorbi din brandy, apoi puse
paharul pe masă. Alcoolul nu îl ajuta să pună ordine în volbura
de planuri în formare, aşa că Aedion se mulţumi să asculte pe
jumătate vorbele celorlalţi, lăsându-se să alunece în ritmul său
constant, bătaia în care îşi calcula toate bătăliile şi campaniile
militare.

Chaol îl urmărea pe Aedion cum se plimba prin apartament.

Murtaugh şi Ren plecaseră deja pentru a-şi vedea de treburile lor.
Aedion îl întrebă:
 Poţi să-mi spui şi mie de ce arătai de parcă erai gata să
vomiţi?
 Ştii tot ceea ce ştiu şi eu, aşa că e uşor de ghicit de ce,
îi răspunse Chaol din fotoliul său, cu maxilarul încleştat.
 Cearta sa cu Dorian îi slăbise dorinţa de a se întoarce la castel,
chiar dacă avea nevoie ca prinţul să-i testeze teoriile legate de
vrajă. Dorian avusese dreptate în legătură cu Celaena despre
faptul că lui Chaol îi displăceau întunericul şi capacităţile ei,
precum şi adevărata sa identitate, dar... asta nu-i schimbase
sentimentele.
 Tot nu înţeleg care-i rolul tău în toate acestea,
Căpitane, spuse Aedion. Nu lupţi nici pentru Aelin, nici
pentru Terrasen şi atunci, pentru ce lupţi? Pentru binele
suprem? Pentru prinţul tău? De partea cui ar trebui să te
socotesc? Eşti un trădător, un rebel?
 Nu.
Lui Chaol îi îngheţă sângele la auzul ideii.
 Nu sunt de partea nimănui. Doresc doar să-mi ajut
prietenul înainte de a pleca spre Anielle.
Buza lui Aedion se retrase într-un rânjet.
 Poate că asta e problema ta. Poate faptul că nu te decizi
cu cine să ţii te costă. Poate ar trebui să-i spui tatălui tău că
ţi-ai încălcat făgăduiala.
— Nu voi întoarce spatele regatului sau prinţului meu, sări
Chaol. Nu voi lupta în armata ta şi nu-mi voi măcelări poporul. Şi
nu-mi voi încălca făgăduiala făcută tatălui meu.
Se prea putea ca onoarea să fie singurul lucru care avea să-i i
rămână atunci când se vor fi terminat toate.
— Şi dacă prinţul tău decide să lupte de partea noastră?
— Atunci voi lupta alături de el, oricum pot, chiar dacă va fi
din Aniclle.
— Deci vei lupta alături de el, dar nu pentru ceea ce e drept.
Nu ai liberul arbitru, nu ai dorinţe?
— Dorinţele mele nu te privesc.
Dorinţele acelea...
— Indiferent ce decide Dorian, nu va fi niciodată de acord cu
uciderea unor nevinovaţi.
Un zâmbet batjocoritor.
— Nu are poftă de sânge?
Chaol nu voia să-i dea satisfacţia de a răspunde ieşirilor lui
temperamentale. Preferă să meargă drept la ţintă şi spuse:
— Cred că regina ta te-ar condamna dacă ai vărsa vreun strop
de sânge nevinovat. Te-ar scuipa în faţă. În regatul acesta sunt
oameni buni şi merită să fie avuţi în vedere în orice acţiune
întreprinsă de cei alături de care vei fi.
Ochii lui Aedion lunecară spre cicatricea de pe obrazul lui
Chaol.
— Aşa cum te-a condamnat pentru moartea prietenei ei?
Aedion îi aruncă alene un zâmbet răutăcios, şi, aproape prea
repede pentru ca ochiul să înregistreze, generalul fu în faţa lui, cu
braţele încleştate pe mânerele scaunului.
Chaol se întrebă dacă Aedion avea să-l lovească sau să-l
omoare, pentru că trăsăturile generalului deveneau mai lupeşti
decât le văzuse el vreodată, nasul încreţit, dinţii dezveliţi. Aedion
spuse:
— După ce-ţi vor fi murit oamenii în jurul tău, după ce-ţi vei fi
văzut femeile rănite cumplit, după ce vei fi privit mulţimile de
copii orfani murind de foame pe străzile cetăţii, abia atunci să-mi
vorbeşti despre cruţarea vieţilor nevinovate. Până atunci,
realitatea este, Căpitane, că nu ai ales pentru cine să lupţi pentru
că încă eşti un băieţandru şi încă te temi. Nu să duci la pierzanie
vieţi nevinovate, ci să pierzi visul de care te anini acum. Prinţul
tău a trecut mai departe. Regina mea a trecut mai departe. Dar
tu, nu, iar asta te va costa în cele din urmă.
După aceste cuvinte, Chaol nu mai spuse nimic şi părăsi
repede apartamentul. Dormi foarte prost în acea noapte, nefăcând
mai nimic decât să se uite fix la sabia sa, aruncată pe birou. Când
răsări soarele, merse la rege şi-i spuse că intenţionează să se
întoarcă în Anielle.
 CAPITOLUL 41

Următoarele două săptămâni urmară un tipar regulat – o

normalitate în care Celaena să-şi găsească liniştea. Nu existau
piedici neaşteptate, întorsături de situaţie sau capcane şi nici
morţi şi trădări sau coşmaruri întrupate. Dimineţile şi serile, o
făcea pe ajutorul de spălător de vase. Apoi, de la amiază şi până
seara îşi petrecea timpul cu Rowan, explorând lent şi dureros
fântâna de har magic dinlăuntrul ei – o fântână căreia, spre
oroarea ei, nu-i vedea fundul.
Lucrurile minore – aprinderea lumânărilor, stingerea focu- lui
în vatră, împletirea unei panglici de foc între degete – rămâneau
cele mai dificile, dar Rowan o forţa, târând-o din ruină în ruină,
singurele locuri sigure unde putea să-şi piardă controlul. Măcar
acum aducea şi mâncare, pentru că ea era tot timpul lihnită de
foame şi nu trecea nicio oră fără să mănânce ceva. Harul magic se
hrănea cu energie, iar ea mânca de două-trei ori mai mult decât îi
era obiceiul.
Uneori, stăteau de vorbă. Ei bine, îl obliga ea să vorbească,
pentru că, după ce-i povestise despre Aedion şi dorinţa ei egoistă
de libertate, ea hotărâse că a vorbi era... bine. Chiar dacă
rămăseseră lucruri pe care nu le putea discuta, îi plăcea să-l
audă pe Rowan vorbind. Reuşea să-l facă să-i povestească despre
diversele lui campanii şi aventuri, fiecare mai brutală şi mai
pustiitoare decât cealaltă. La sud şi est de Wendlyn era o întreagă
lume, o lume gigantică, regate şi imperii de care auzise în trecere,
dar despre care nu ştiuse niciodată prea multe. Rowan era un
războinic adevărat, care străbătuse în lung şi-n lat câmpurile de
bătălie, condusese oamenii prin iad, navigase pe mări furtunoase
şi văzuse ţărmuri îndepărtate şi ciudate.
Deşi îi invidia îndelungata viaţă – şi darul de a vedea lumea,
care venea împreună cu longevitatea – încă mai percepea curentul
de mânie şi de durere din adâncul fiecărei povestiri, pierderea
partenerei, care-l bântuia, indiferent cât de departe călărea sau
naviga sau zbura. Vorbea foarte puţin despre prietenii lui, care îl
însoţeau uneori în călătorii. Nu îl invidia pentru bătăliile pe care
le dăduse, pentru războaiele din ţările îndepărtate sau pentru anii
sângeroşi petrecuţi asediind cetăţi din nisip şi piatră.
Bineînţeles, asta nu i-o spunea. Se mulţumea să-i asculte
poveştile în timp ce o instruia. Şi, ascultând, începu să o urască
pe Maeve – să-şi urască profund mătuşa, din adâncul inimii.
Mânia o împingea să-i solicite în fiecare seară lui Emrys să-i
povestească legende despre mătuşa ei. Rowan nu o certa
niciodată când îi cerea astfel de povestiri, nici nu arătase vreodată
vreun semn de alarmă.
Prin urmare, i se păru surprinzător când, într-o zi, Emrys
anunţă că Beltane era la numai două zile distanţă şi că ar trebui
să înceapă pregătirile pentru ospăţ, dans şi sărbătoare. Deja era
Beltane şi, după Rowan, ea era încă departe de a fi pregătită să
meargă în Doranelle, în pofida faptului că stăpânea
transformarea. Primăvara era în toi pe continentul ei. Aveau să se
ridice Stâlpi de mai, aveau să se împodobească tufişurile de
păducel – cam atât permitea regele. La răspântii nu aveau să fie
lăsate daruri mici pentru Neamul Mititelelor. Regele nu permitea
decât esenţialul, concentrându-se asupra zeilor şi asupra
plantării viitoarei recolte. Nicio aluzie sau şoaptă despre magie.
Aveau să aprindă ruguri, iar câteva suflete curajoase aveau să
sară peste ele pentru noroc, pentru a alunga răul, să-şi asigure o
recoltă bună – fiecare după dorinţă. Când era copil, alergase
năvalnic prin câmpul din faţa porţilor Orynth-ului, cu miile de
ruguri arzând precum luminile armatei invadatoare care urma să-
şi instaleze tabăra prea curând în jurul oraşului alb. Era noaptea
ei, îi spusese mama ei – o noapte în care fata purtătoare de foc n-
avea de ce să se teamă, nu avea puteri de ascuns. Aelin Inimă-de-
Foc, murmuraseră oamenii când plutea pe lângă ei, cu jarul
curgând din ea precum panglicile, Aedion şi alţi câţiva dintre
membrii mai letali ai curţii sale urmând-o ca nişte paznici
indulgenţi. Aelin a Focului-Sălbatic.
După zile întregi în care îl ajutase pe Emrys cu mâncarea (şi
devorase totul când bucătarul nu se uita), spera să aibă şansa de
a se odihni de Beltane, dar Rowan o târî pe un câmp aflat pe un
platou de munte. Celaena muşcă dintr-un măr pe care-l scosese
din buzunar şi ridică din sprâncene la Rowan, care slătea în faţa
unei grămezi uriaşe de lemne pentru un rug, flancat de alte două
grămezi mici, neaprinse.
În jurul lor, unii dintre semi-Fae cărau lemne şi surcele, iar
alţii aşezau mesele pe care să servească hrana la care Emrys
muncise fără odihnă.
Zeci de alţi semi-Fae ajunseseră venind de la diversele
avanposturi, cu multă discreţie, multe îmbrăţişări şi tachinări de
drag. Între ajutorul acordat lui Emrys şi antrenamentul cu
Rowan, Celaena era oarecum mulţumită de cele câteva priviri
admirative pe care le surprinse aruncate în direcţia ei din partea
oaspeţilor bărbaţi.
Observă şi cât de repede îşi întorceau privirea când îl vedeau
pe Rowan lângă ea. Deşi surprinsese şi câteva femei care îl
priveau cu un interes mult mai fierbinte. Şi pentru asta le-ar fi
zgâriat feţele cu ghearele.
Îşi ronţăi mărul studiindu-l, îmbrăcat în tunica lui obişnuită,
de un cenuşiu-deschis, cu centura lată, gluga aruncată pe spate
şi platoşele pentru antebraţe din piele care străluceau în soarele
după-amiezii târzii. În numele zeilor, nu era interesată de el în
felul acesta, şi era sigură că nici el nu simţea înclinaţia de a o
aduce în patul lui. Poate că toate erau din cauză că petrecea atât
de mult timp în trupul ei Fae încât se simţea... teritorială.
Teritorială, şi morocănoasă, şi rea. Noaptea trecută, mârâise la o
femeie din bucătărie care nu se mai oprea să se zgâiască la el şi
care chiar făcuse un pas spre el, de parcă ar fi vrut să-l salute.
Celaena scutură din cap pentru a-şi domoli instinctele care
începeau să o facă să ia foc la orice oră din zi.
 Presupun că m-ai adus aici ca să mă antrenez?
 Azvârli cotorul de măr pe câmp şi îşi frecă umărul. Avusese
febră cu o noapte înainte, din cauza antrenamentului la caro o
obligase Rowan toată după-amiaza, şi a doua zi dimineaţă se
trezise extenuată.
 Aprinde-le şi ţine focurile sub control întreaga noapte.
 Toate trei.
Nu era o întrebare.
 Ţine-le pe cele de la capăt mai scăzute, pentru cei care
sar. Cel din mijloc ar trebui să pârjolească norii.
Îşi dorea să nu fi mâncat mărul.
 Asta ar putea deveni periculos foarte repede.
El ridică mâna, iar în jurul ei se stârni vântul.
 Voi fi aici, spuse el simplu, cu ochii strălucind de o
aroganţă pe care o binemeritase în secolele sale de viaţă.
 Şi dacă reuşesc totuşi cumva să transform pe careva
într-o torţă vie?
— Atunci e bine că şi vindecătorii sunt aici să sărbătorească.
Ea îi aruncă o privire ucigătoare şi îşi roti umerii.
— Când vrei să încep?
Stomacul i se strânse când auzi:
— Acum.

Ardea, dar rămase nemişcată, chiar dacă soarele apunea şi

câmpul era plin până la refuz de petrecăreţi. Muzicanţii îşi
ocupaseră poziţiile la marginea pădurii, iar lumea se umplea cu
sunetele viorilor, scripcilor, flautelor şi tobelor lor, o muzică antică
şi atât de frumoasă, încât flăcările ei se mişcau în ritmul muzicii,
transformându-se în rubine, în citrine, în ochi de tigru şi în cele
mai profunde safire. Harul ei magic nu se mai manifesta numai în
focul sălbatic, de culoare albastră; se schimbase încet, crescuse în
ultimele câteva săptămâni. Nimeni nu o observa cu adevărat,
stând acolo la limita luminii focului, deşi câţiva se minunară că
flăcările ardeau, dar nu consumau lemnele.
Sudoarea îi curgea pe tot corpul – în mare măsură din pricina
spaimei pe care i-o creau oamenii care săreau peste rugurile mai
mici. Şi totuşi, Rowan rămăsese lângă ea, murmurân- du-i de
parcă ar fi fost un cal nervos. Voia să-i spună să plece, să se
bucure poate de vreuna dintre femeile alea cu ochi de porumbiţă
care tot îl invitau în tăcere să danseze, dar se concentra asupra
flăcării şi a menţinerii fărâmei de control, chiar dacă sângele
începuse să-i fiarbă. Simţi un nod în partea de jos a spatelui şi se
mişcă. În numele zeilor, era udă leoarcă – fiecare scobitură era
umedă.
 Calm, spuse Rowan când dansul flăcărilor se avântă
puţin mai sus.
 Ştiu, spuse ea printre dinţi.
Muzica era deja atât de atrăgătoare, dansul din jurul focului
atât de plin de bucurie, iar mâncarea de pe mese mirosea atât de
delicios... şi uite-o pe ea, departe de toate astea, arzând. Stomacul
răspunse sonor.
 Când pot să mă opresc?
Se mişcă din nou, de pe un picior pe celălalt, iar cel mai mare
rug se răsuci, cu flacăra mlădiindu-se odată cu trupul ei. Nimeni
nu observă.
 Când îţi spun eu, zise el.
Ştia că se foloseşte de toţi din jurul lor, de teama ei pentru
securitatea lor, pentru a o face să-şi păstreze controlul, dar...
 Transpir de moarte, mi-e foame şi vreau o pauză.
 Recurgi la văicăreală?
O briză rece i se prelinse pe gât şi îşi închise ochii, gemând.
Simţea că o priveşte şi, după un moment, el spuse:
 Încă puţin.
Aproape că era să se prăbuşească de uşurare, dar îşi deschise
ochii pentru a se concentra. Putea să mai reziste puţin, apoi să
meargă să mănânce, să mănânce şi să mănânce. Poate şi să
danseze. Nu mai dansase de atâta vreme. Poate că ar putea să
încerce, acolo în întuneric, să vadă dacă trupul ei putea face loc
bucuriei, chiar dacă acum era atât de înfierbântat şi de dureros,
încât ar fi pariat bani buni că în momentul în care avea să se
oprească, urma să adoarmă.
Muzica era fermecătoare, iar dansatorii, doar umbre care se
învârteau de jur-împrejur. Spre deosebire de Adarlan, aici nu erau
gărzi care să monitorizeze ferestrele, sătenii nu pândeau să vadă
cine calcă strâmb şi trădează, pentru a-l vinde pe o monedă. Aici
nu erau decât muzica şi dansul şi mâncarea şi focul – focul ei.
Bătu dintr-un picior, dădu din cap, cu ochii la cele trei focuri
fără fum şi la siluetele care dansau în jurul lor. Chiar voia să
danseze. Nu de bucurie, ci pentru că simţea focul şi muzica
topindu-se şi pulsându-i în oase. Muzica era ca o tapiţerie ţesută
din lumină, întuneric şi culoare, construind verigi delicate într-un
lanţ prins de inima ei şi întins în lume, legând-o de aceasta,
conectându-le pe toate.
Şi atunci înţelese. Semnele Wyrd erau – erau un mod de a
aduna toate aceste fire, de a ţese şi de a lega această esenţă a
lucrurilor. Harul magic putea face acelaşi lucru, şi, din puterea ei,
din imaginaţia ei, din voinţa şi din nucleul ei, putea crea şi
modela.
 Uşor, spuse Rowan, apoi adăugă cu o nuanţă de
surpriză: muzica. În ziua aceea pe gheaţă, fredonai.
Simţi din nou un vânt rece pe gât, dar pielea îi pulsa deja în
ritmul tobelor.
 Lasă muzica să te stabilizeze.
În numele zeilor, să fie liberă în felul acesta... Flăcările se
agitară şi se mlădiară odată cu melodia.
 Uşor.
De-abia putea să-l audă peste unda de sunet care o umplea,
făcând-o să simtă fiecare pripon care o lega de pământ, fiecare fir
nesfârşit. Pentru o clipă, îşi dori să aibă o inimă de formă-
schimbător, ca să-şi poată abandona pielea pentru a intra în
altceva, în muzică sau în vânt, şi să explodeze în lume. Ochii o
înţepau, aproape înceţoşaţi pentru că privise îndelung la flăcări,
iar un muşchi din spinare îi pulsa de durere.
 Calm.
Nu ştia despre ce vorbeşte – flăcările erau calme, minunate. Ce
s-ar întâmpla dacă ar trece prin ele? Pulsaţia din capul ei părea
să-i spună fă-o, fă-o, fă-o.
 E suficient deocamdată.
Rowan o apucă de braţ, dar şuieră şi îi dădu drumul.
 E suficient.
Încet, prea încet, îşi concentră atenţia asupra lui. Avea ochii
larg deschişi, lumina focului fâcându-i aproape să ardă. Focul –
focul ei. Se întoarse spre flacără, supunându-i-se. Muzica şi
dansul continuară, strălucitoare şi vesele.
 Uită-te la mine, spuse Rowan, dar fără s-o atingă.
Uită-te la mine.
 De-abia îl putea auzi, de parcă ar fi fost sub apă. Acum în ea
era un ciocănit – mărginit de durere. Ca un cuţit care tăia adânc
în mintea şi în trupul ei, cu fiecare pulsaţie. Nu-l putea privi – nu
îndrăznea să-şi abată atenţia de la foc.
 Lasă focurile să ardă singure, îi ordonă Rowan.
Ar fi putut jura că auzise în vocea lui ceva ce semăna cu frica.
Era un efort de voinţă şi durerea îi străpunse tendoanele gâtului,
dar îl privi. Nările lui zvâcniră.
 Aelin, opreşte-te acum!
Ea încercă să vorbească, dar gâtul îi era aspru şi o ardea. Nu-
şi putea mişca trupul.
 Renunţă!
Ea încercă să-i spună că nu putea, dar o duru. Era o nicovală,
iar durerea era un ciocan, care lovea mereu în ea.
 Dacă nu renunţi, vei arde cu totul.
Atunci, să fi fost acesta finalul harului ei magic? Câteva ore de
îngrijit focurile? Era o uşurare – o uşurare binecuvântată, dacă ar
fi fost adevărat.
 Eşti pe punctul de a te prăji din interior, mârâi
Rowan.
Ea clipi, iar ochii o usturară de parcă ar fi fost plini cu nisip.
Agonia o fulgeră pe şira spinării, atât de puternic, încât căzu
pe iarbă. Lumina străluci – şi nu de la ea sau Rowan, ci de la
focurile care izbucniseră. Oamenii ţipau, muzica se opri. Iarba
sfârâia sub mâinile ei, fumegând. Ea gemu, căutând orbeşte în ea
cele trei funii care duceau la focuri. Dar interiorul ei era un
labirint, firele erau toate încurcate şi...
 Îmi pare rău, şuieră Rowan, blestemând din nou, iar
aerul dispăru.
Ea încercă să geamă, să se mişte, dar nu avea aer. Nu avea aer
pentru focul interior. Întunericul curse în ea.
Uitare.
Apoi se trezi, încercând să respire, arcuindu-se pe iarbă,
focurile acum pocnind natural, iar Rowan era aplecat deasupra ei.
 Respiră! Respiră!
Deşi rupsese funiile care o legau de focuri, tot mai ardea.
Nu din exterior, unde chiar şi iarba încetase să fumege.
Ardea din interior, iar fiecare respiraţie îi trimitea foc în
plămâni, în vene. Nu putea vorbi şi nu se putea mişca.
 Se avântase peste o graniţă – nu auzise semnalele de avertizare
care îi spuneau să se întoarcă – şi ardea de vie pe sub piele.
Era zguduită de suspine panicate, fără lacrimi. O durea – erau
nesfârşite şi veşnice şi nu exista nicio parte întunecată în ea spre
care să zboare pentru a scăpa de flăcări. Moartea ar fi fost o
binecuvântare, un rai întunecat şi rece.
Nu-şi dădu seama că Rowan plecase până nu-l văzu alergând
înapoi, urmat de două femei. Una dintre ele întrebă:
 O poţi duce în braţe? Aici nu avem mânuitori de apă
şi trebuie să o băgăm în apă rece. Acum.
Nu auzi ce se mai spuse, nu auzi nimic decât bătaia – bătaia
forjei aceleia sub pielea ei. Un mormăit şi un şuierat, şi apoi fu în
braţele lui Rowan, lovindu-se de pieptul lui în timp ce el se avânta
prin pădure. Fiecare pas îi trimitea aşchii de durere fierbinte în
trup. Deşi braţele lui erau reci ca gheaţa şi un vânt glaciar o
învăluia, ea plutea în derivă pe o mare de foc.
Iadul – aşa trebuie că se simţea lumea subterană a zeilor
întunericului. Asta o aştepta când îşi va fi dat ultima suflare.
Oroarea acelui gând o făcu să se concentreze pe ce reuşea să
înţeleagă – şi anume, mirosul de pin amestecat cu zăpadă al lui
Rowan. Inspiră acest miros în plămâni, îl trase în adânc şi se
anină de el de parcă ar fi fost o ancoră de salvare într-o mare
furtunoasă. Nu ştiu cât dură, dar strânsoarea ei pe trupul lui
slăbea, fiecare puseu de durere înfricoşătoare făcând-o mai slabă.
După aceea, se făcu mai întuneric decât în păduri, iar sunetele
aveau ecouri mai puternice. Urcară nişte trepte şi apoi:
 Bag-o în apă.
Fu coborâtă în apa din cada scobită în piatră şi simţi cum
aburul îi învăluie faţa. Cineva înjură.
 Îngheaţă-l, prinţe, porunci a doua voce. Acum!
Urmă un moment de binecuvântată răceală, dar apoi focul
izbucni din nou şi...
 Scoate-o de acolo!
Mâini puternice o înşfăcară şi avu senzaţia unor bule care
bolboroseau.
Fiersese apa din cadă. Aproape că fiersese şi ea. Un moment
mai târziu, se afla într-o altă cadă, cu gheaţa formându-se din
nou – apoi topindu-se. Topindu-se şi...
 Respiră, îi spuse Rowan la ureche, îngenunchind la
 căpătâiul căzii. Lasă-l să plece – lasă-l să plece din tine.
Aburul se ridică, dar reuşi să respire.
 Bine, gâfâi Rowan.
Gheaţa se formă din nou. Se topi.
Transpira, iar căldura îi pulsa pe piele ca o tobă. Nu voia să
moară aşa. Inspiră din nou.
Precum fluxul şi refluxul unui val, cada îngheţă, apoi se topi,
îngheţă, apoi se topi, din ce în ce mai lent. Şi, de fiecare dată,
răceala pătrundea tot mai mult în ea, amorţind-o, forţându-i
trupul să se relaxeze.
Gheaţă şi foc. Ger şi tăciuni. Prinsă într-o bătălie, împingând
şi trăgând. Sub toate acestea, putea aproape gusta voinţa de oţel
a lui Rowan care se confrunta cu harul ei magic – o voinţă care
refuza să lase focul să o ardă, transformând-o în nimic.
Trupul o durea, dar acum durerea era muritoare. Obrajii încă
îi erau în flăcări, dar apa se răci, apoi, se încălzi uşor, apoi mai
tare şi rămase aşa. Caldă, dar nu fierbinte.
 Trebuie să-i scoatem hainele, spuse una dintre femei.
Celaena pierdu noţiunea timpului când două perechi de mâini
mici îi ridicară capul şi scoaseră de pe ea hainele ude. Fără ele,
era aproape lipsită de greutate în apă. Nu-i păsa că Rowan îi
vedea goliciunea – nu credea că exista vreun centimetru din
trupul unei femei pe care el să nu-l fi explorat. Se mulţumi să
zacă acolo, cu ochii închişi, ca faţa ridicată spre tavan.
După un timp, Rowan spuse:
 Răspunde-mi cu da sau nu. Doar atât ai de făcut.
Reuşi să dea aprobator din cap, deşi se strâmbă când durerea
o lovi în gât, coborând spre umeri.
 Există pericolul să iei foc din nou?
Ea respiră cât de egal putu, căldura lovind în obraji, picioare,
miezul ei, dar diminuându-se constant.
 Nu, murmură ea, de pe limbă izbucnindu-i un fuior
de aer fierbinte.
 Te doare?
Nu o întrebare compătimitoare, ci a unui comandant evaluând
starea soldatului pentru a stabili modul optim de acţiune.
— Da.
Un şuierat de abur.
O femeie spuse:
  Pregătim un tonic. Pentru a o răcori.
Picioare moi care se aud pe pardoseli din piatră în drumul spre
ieşire, apoi se auzi sunetul uşii de la băi închizându-se. Se auzi
clipoceala apei într-o găleată, apoi...
Celaena suspină sau încercă să o facă, atunci când o cârpă
rece ca gheaţa ateriză pe fruntea ei. Din nou clipoceală, apoi o
altă cârpă picurându-i apă rece ca gheaţa pe păr, pe gât.
 Epuizare, spuse cu voce joasă Rowan. Trebuia să-mi
spui că eşti la limită.
Îi era prea greu să vorbească, dar deschise ochii şi îl văzu
îngenuncheat la căpătâiul căzii, cu o găleată cu apă lângă el şi o
cârpă în mână. Îi trecu din nou cârpa pe frunte, apa fiind atât de
minunată, încât ar fi gemut de plăcere. Baia se răci şi mai mult,
dar încă era caldă – prea caldă.
 Dacă ai mai fi continuat, epuizarea te-ar fi distrus.
Trebuie să înveţi să recunoşti semnele – şi cum să te retragi
înainte să fie prea târziu.
Nu era o afirmaţie, ci o comandă.
 Te va sfâşia pe dinăuntru. Va face ca asta să pară...
Clătină din nou din cap.
 Ca asta să pară nimic. Nu te atingi de harul magic
până nu te odihneşti. Ai înţeles?
Ea îşi înclină şi mai tare capul pe spate, cerând prin semne
mai multă apă rece pe faţă, dar el refuză să stoarcă pânza până ce
ea nu încuviinţă. O mai răci câteva momente, apoi aruncă cârpa
pe găleată şi se ridică.
 Mă duc să văd ce se întâmplă cu tonicul. Mă întorc
repede.
După ce o văzu încuviinţând, plecă. Dacă nu l-ar fi cunoscut,
ar fi spus că se agită. Că e chiar îngrijorat.
În Terrasen fusese prea mică pentru ca cineva să o fi învăţat
despre latura mortală a puterii ei – şi nici nu-i explicase nimeni,
pentru că lecţiile ei fuseseră foarte limitate. Nu simţise că arde.
Totul se întâmplase atât de repede. Poate că astea erau limitele
harului ei magic. Poate că fântâna ei nu cobora atât de adânc pe
cât credeau toţi ceilalţi. Dacă ar fi fost adevărat, ar fi fost o
uşurare.
Îşi ridică picioarele, gemând din pricina durerii din muşchi, şi
se aplecă în faţă suficient cât să-şi îmbrăţişeze genunchii.
Deasupra marginii căzii se aflau câteva lumânări care ardeau pe
pietre şi le privi flăcările. Ura flăcările. Totuşi, îşi spuse că aveau
nevoie de lumină aici.
Îşi odihni fruntea pe genunchii zgâriaţi, cu pielea aproape arsă.
Închise ochii, adunându-şi frânturile de conştienţă.
Uşa se deschise. Rowan. Rămase în întunericul acela răcoros,
savurând răceala din ce în ce mai puternică a apei şi pulsul
încetinit de sub piele. Părea să fie la jumătatea camerei când paşii
i se oprită.
Se auzi respiraţia lui gâfâită, suficient de aspră încât s-o facă
să se uite peste umăr.
Dar el nu se uita la faţa ei. Nici la apă. Se uita la spinarea ei
goală.
Cum era arcuită peste genunchi, el vedea întreaga întindere de
carne distrusă, fiecare cicatrice de la biciuiri.
 Cine ţi-a făcut asta?
I-ar fi fost uşor să mintă, dar era foarte obosită, iar el îi salvase
pielea inutilă, aşa că răspunse:
 Mulţi. Am petrecut ceva timp în Minele de Sare din
Endovier.
El rămăsese atât de imobil, încât ea se întrebă dacă mai
respira.
 Cât timp? o întrebă el după o clipă.
Se pregăti pentru compasiunea lui, dar faţa îi era voit lipsită de
expresie – nu, nu lipsită de expresie. Calmă din cauza furiei
mortale.
 Un an. Am fost acolo cu un an înainte... e o poveste
lungă.
Era prea obosită, iar gâtul o durea prea tare pentru a termina
povestea. Ea observă atunci că braţele îi erau bandajate, şi că
pieptul larg îi era înfăşurat în alte bandaje, care se vedeau de sub
cămaşă. Iar îl arsese. Totuşi, o susţinuse – alergase până aici şi
nu o lăsase jos niciodată.
— Ai fost sclavă.
Ea încuviinţă în tăcere. El deschise gura, dar o închise şi
înghiţi puternic, furia mortală facându-se vizibilă. De parcă îşi
amintise brusc cine stătea în faţa lui, gândind probabil că era cea
mai mică pedeapsă pe care ea o merita.
Se răsuci pe călcâie şi închise uşa în spatele lui. Îşi dori s-o fi
trântit – îşi dori s-o fi făcut fărâme. Dar el o închise cu puţin mai
mult decât un clinchet şi nu se mai întoarse.

CAPITOLUL 42
Spinarea ei.
Rowan se avântă peste copaci, călărind şi modelând vânturile
pentru a-l împinge mai repede înainte, urletul lor fiind o şoaptă
faţă de răgetele din mintea lui. Observa lumea care trecea pe
lângă el mai mult din instinct decât din interes, cu ochii întorşi
spre interior – spre acea bucată de carne distrusă care lucea în
lumina lumânării.
Zeii ştiau că văzuse multe răni dureroase. Provocase şi el
destule, atât duşmanilor cât şi prietenilor. Faţă de acestea,
spatele ei nu era mare lucru. Totuşi, când îl văzuse, inima i se
oprise în loc – şi, pentru o clipă, în mintea sa se lăsase o tăcere
copleşitoare.
Simţise cum, cu cât se uita mai mult, cu atât harul său şi
instinctele de luptător se forjau mai strâns într-o combinaţie
letală – urlându-i să-i facă bucăţi cu mâinile goale pe cei care
făcuseră asta. Plecase, de-abia reuşind să iasă din băi înainte de
a se transforma şi de a se avânta în noapte.
Maeve minţise. Sau minţise prin omisiune. Dar ştia. Ştia prin
ce trecuse fata – ştia că fusese o sclavă. În acea zi – devreme, în
acea zi, el ameninţase că o va biciui pe fată, în numele zeilor, iar
ea o luase razna. Fusese aşa un dobitoc orgolios, încât
presupusese că ea izbucnise pentru că nu era decât un copil. Ar fi
trebuit să ştie din experienţă – ar fi trebuit să ştie că, atunci când
reacţionezi la aşa ceva, asta înseamnă că cicatricele sunt adânci.
Şi mai erau şi celelalte lucruri pe care i le spusese...
Se aproapia de linia maiestuoasă a Munţilor Cambrieni. De-
abia îşi luase în stăpânire trupul de femeie, iar ei o răniseră în
asemenea hal. De ce nu-i spusese? De ce nu-i spusese Maeve?
Şoimul lui eliberă un strigăt pătrunzător, care reverberă în
stâncile de un cenuşiu întunecat al peretelui de stâncă din faţa
lui. Un cor de urlete nepământeşti se ridică drept răspuns – lupii
sălbatici ai lui Maeve, păzind trecătorile. Chiar dacă trebuia să
zboare tot drumul până în Doranelle, tot avea să ajungă la regina
lui şi să-i ceară răspunsuri, iar ea... nu avea să i le dea. Din cauza
jurământului de sânge, îi putea porunci să nu se mai întoarcă în
Mistward.
Apucă vânturile cu harul lui, sufocându-le curentul. Aelin...
Aelin nu avusese încredere în el – nu dorise ca el să ştie.
Iar ea aproape că arsese în întregime, zeii să fie blestemaţi,
rămânând fără apărare. Furia primordială îi străpunse rărunchii,
revărsând o nevoie teritorială, posesivă. Nu o nevoie de ea, ci
nevoia de a proteja – datoria şi onoarea unui bărbat. Nu tratase
veştile aşa cum ar fi trebuit.
 Dacă ea nu dorise să-i povestească despre perioada de sclavie,
atunci o făcuse crezând tot ce era mai rău despre el – aşa după
cum presupunea, probabil, tot ceea ce era cel mai rău despre
plecarea lui. Gândul acesta nu-i prea plăcea.
Aşa că viră spre nord şi trase hăţurile harului său magic
pentru a aduce vânturile lângă el, pentru a-i uşura zborul înapoi
spre fortăreaţă.
Urma să obţină cât de curând răspunsuri de la regina lui.

Vindecătorii îi dăduseră un tonic, iar când Celaena îi asigură

că nu urma să se autoincinereze, rămase în baie până când dinţii
începură să-i clănţănească. Îi luă de trei ori mai mult ca de obicei
să ajungă în camera ei şi era atât de îngheţată şi epuizată, încât
nici nu-şi mai dădu hainele jos înainte de a se prăbuşi pe pat.
Nu voia să se gândească la ce însemna plecarea lui Rowan, dar
o făcu oricum, în ciuda durerii şi a crampelor provocate de magie.
Alunecă într-un somn tulburat şi intermitent, răcoarea fiind atât
de fioroasă încât nu ştia dacă era de la temperatură sau urmarea
harului magic. La un moment dat, fu trezită de râsul şi cântecul
petrecăreţilor care se întorceau. După un timp, chiar şi cel mai
beat îşi găsise patul sau patul altuia. Aproape că adormise din
nou, cu dinţii clănţănind încă, când fereastra se deschise
scârţâind sub briză. Încă îi era prea frig şi o durea prea tare ca să
se ridice. Urmă o fluturare de aripi şi o lucire de lumină, şi,
înainte să se răsucească, el o ridică, împreună cu pătura de pe ea.
Dacă ar fi avut energie, poate că ar fi obiectat. El o cără cele
două etaje, jos în hol, apoi...
Un foc sălbatic, aşternuturi calde şi o saltea moale. Şi o pătură
grea care fusese înfăşurată în jurul ei cu o surprinzătoare
blândeţe. Focul se transformă într-un vânt fantomatic, iar
salteaua se mişcă.
În întunericul plin de licăriri, el spuse cu voce aspră:
 De-acum înainte vei sta cu mine.
Îl descoperi întins departe de ea, atât cât îi permitea lăţimea
saltelei.
 Patul este doar pentru noaptea aceasta. De mâine, vei
avea un prici. Trebuie să faci curăţenie după tine sau te
întorci în camera de unde ai plecat.
 Ea se cuibări în pernă.
 Foarte bine.
Focul scăzu în intensitate, şi totuşi camera rămase călduroasă.
Era primul pat cald pe care îl avea de luni de zile. Spuse:
 Nu vreau mila ta.
 Nu e milă. Maeve a decis să nu-mi spună ce ţi s-a
întâmplat. Trebuie să ştii că nu... eu nu am ştiut că ai
avut...
Ea îşi întinse un braţ de-a curmezişul patului pentru a-l
prinde de mână. Ştia că, dacă voia, îi putea provoca o rană atât de
adâncă, încât avea să îl rupă în două.
 Ştiam. La început, mi-a fost teamă că-ţi vei bate joc
de mine dacă-ţi spun, şi te-aş fi omorât pentru asta. Apoi
nu am vrut să-ţi fie milă de mine. Şi, mai presus de asta,
nu voiam să crezi că asta e o scuză.
 Ca un soldat bun, spuse el.
Ea trebui să privească în altă parte o clipă, ca să nu-l lase să
vadă ce însemna asta pentru ea. El inspiră atât de prelung, încât
pieptul lat i se mări şi mai tare.
 Spune-mi cum ai ajuns acolo – şi cum ai scăpat de
acolo.
Era sleită de oboseală, dar îşi adună toată energia pentru
ultima dată şi-i povesti despre anii din Rifthold, despre cum
furase caii Asterion şi galopase prin deşert, cum dansa până la
asfinţit alături de curtezane şi hoţi şi toate creaturile frumoase şi
viciate ale lumii. Apoi îi povesti cum îl pierduse pe Sam şi cum
primise prima biciuire în Endovier, când scuipase sânge în faţa
Supraveghetorului Şef, şi despre tot ce văzuse şi îndurase în anul
următor. Îi vorbi despre ziua în care nu mai rezistase şi o rupsese
la fugă spre propria moarte. Inima i se transformă într-un bolovan
când ajunse cu povestirea în seara când Căpitanul Gărzii Regale
intrase cu forţa în viaţa ei, iar fiul unui tiran îi oferise o şansă la
libertate. Îi spuse cât putu despre competiţie şi despre cum o
câştigase, până când cuvintele deveniră de nedesluşit, iar
pleoapele i se închiseră.
Avea să-i povestească altădată ce se întâmplase după aceea –
despre cheile Wyrd, Elena şi Nehemia, şi despre cum devenise
atât de traumatizată şi de inutilă. Căscă, iar Rowan îşi frecă ochii,
ţinând o mână între ale ei. Nu-i dădu drumul, iar când se trezi
înainte de răsărit, încălzită, în siguranţă şi odihnită, Rowan încă îi
ţinea mâna, strâns lipită de piept.
Ceva lichid îi izbucni în fiinţă, curgând prin fiecare fisură şi
spărtură rămasă deschisă. Nu pentru a o lovi sau a o marca – ci
pentru a o căli.
Pentru a o oţeli.

CAPITULUL 43
Rowan nu o lăsă să se ridice din pat în acea zi. Îi aduse tăvi
pline cu mâncare, mergând până acolo încât o supraveghe să
mănânce şi ultima îmbucătură din friptura de vită, jumătate de
pâine cu coajă crocantă, un castron cu primele fructe de pădure
ale primăverii şi o cană cu ceai de ghimbir. Nu era nevoie să o
încurajeze să mănânce; era lihnită. Dar dacă nu l-ar fi cunoscut,
ar fi spus că se agită.
Emrys şi Luca o vizitară o dată să vadă dacă e vie, aruncară o
privire feţei reci ca piatra a lui Rowan, auziră gâlgâitul unui
mârâit şi o şterseră, spunând că se afla în mâini mai mult decât
competente şi promiţând să vină din nou să o vadă când se va
simţi mai bine.
 Ştii, spuse Celaena, sprijinită de perne, în mână cu a
patra cană de ceai pe ziua aceea, mă îndoiesc că mă va
ataca cineva acum, dacă tot m-au suportat cu prostiile mele
atâta vreme.
Rowan, care, din nou, analiza harta cu localizarea trupurilor,
nici nu ridică privirea de pe masa de lucru.
 Asta nu se negociază.
Ar fi râs dacă trupul nu i-ar fi trimis o explozie de durere
zvârcolită şi orbitoare. O înăbuşi, strângând cana în mână,
concentrându-se asupra respiraţiei sale. De aceea îl lăsa să se
agite. Din pricina topirii ei magice de noaptea trecută, fiecare
părticică din trup o durea. Pulsaţiile constante, înţepăturile şi
torsiunile, durerea de cap localizată între sprâncene, nebuloasa
de la periferia vederii... până şi încercarea de a privi în partea
opusă a camerei îi trimitea scântei de durere în cap.
 Deci, vrei să spui că de câte ori cineva se apropie de
punctul de epuizare, nu numai că trece prin tot chinul
acesta, dar, dacă e femeie, bărbaţii din jurul ei o iau razna?
 El îşi lăsă tocul pe masă şi se întoarse pentru a o privi.
 Greu poţi numi asta o nebunie. Măcar te poţi apăra
prin mijloace fizice dacă harul magic devine inutil. În ceea
ce îi priveşte pe alţi Fae, chiar dacă au arme şi sunt
pregătiţi să se apere, dacă nu-şi pot accesa harul, sunt
vulnerabili, în special când sunt epuizaţi şi suferă. Asta îi
aduce pe ceilalţi – de obicei, pe bărbaţi – la limită. Se ştie că
alţii au ucis fără să fi perceput vreo ameninţare, reală sau
nu.
 Ce gen de ameninţare? Tărâmurile lui Maeve sunt
paşnice.
Se aplecă să-şi pună jos ceaiul, dar el deja se deplasa, atât
de rapid încât îi prinse cana înainte de a atinge masa. I-o luă
cu o blândeţe surprinzătoare, văzu că băuse tot şi îi oferi din nou
ceai.
 Ameninţări de peste tot – de la bărbaţi, femei,
creaturi... Nu poţi judeca aşa ceva. Chiar dacă n-ar fi parte
din cultura noastră, tot ar exista instinctul de a-i proteja pe
cei lipsiţi de apărare, indiferent că sunt femei sau bărbaţi,
tineri sau bătrâni.
Se întinse după o felie de pâine şi un castron cu tocăniţă de
vită.
 Mănâncă asta.
 Mă doare s-o spun, dar încă o înghiţitură şi vărs
peste tot.
O, cu siguranţă se agita şi, deşi îi încălzea inima nefericită,
devenea oarecum iritant.
Ticălosul tocmai înmuiase pâinea în tocăniţă şi îi întindea o
îmbucătură.
 Trebuie să-ţi păstrezi energia. Probabil că ai ajuns
atât de aproape de epuizare pentru că nu aveai suficientă
mâncare în stomac.
Bine; oricum mirosea prea bine ca să-i reziste. Luă pâinea şi
castronul cu tocăniţă. În timp ce ea mânca, el se asigură că
locuinţa îndeplinea cerinţele: focul ardea încă (sufocant de cald, şi
aşa fusese de dimineaţă, mulţumită frisoanelor care o scuturau),
o singură fereastră întredeschisă (ca să permită unei brize foarte
slabe să-i răcorească trupul când o străbăteau fierbinţelile), uşa
închisă (şi încuiată) şi încă o cană de ceai în aşteptare (care acum
stătea pe marginea mesei lui de lucru). După ce se asigură că
toate sunt în ordine şi că în penumbră nu pândea nicio
ameninţare, o privi din cap până-n picioare cu atenţie: pielea
(palidă şi lucind de la rămăşiţele jeturilor fierbinţi), buzele (palide
şi crăpate), postura (fără vlagă şi inutilă), ochii (mici de durere şi
din ce în ce mai plini de iritare). Rowan se încruntă din nou.
După ce-i înmână castronul gol, ea îşi frecă degetul mare şi
arătătorul pe punctul de durere persistentă dintre sprâncene.
 Aşadar, când se epuizează harul magic, spuse ea,
asta e – fie te opreşti, fie te consumă focul?
Rowan se lăsă pe spate în scaun.
 Ei bine, mai există carranam.
Cuvântul din Limba Veche suna frumos rostit de el – şi dacă ar
fi avut o dorinţă pe patul de moarte, l-ar fi implorat să vorbească
numai în limba străveche, doar ca să deguste minunatele sunete.
 E greu de explicat, continuă Rowan. L-am văzut
utilizat numai de câteva ori pe câmpurile de bătălie. Când
eşti epuizat, carranam-ul tău îţi poate împrumuta puterea
sa, atâta timp cât sunteţi compatibili şi împărtăşiţi activ o
legătură de sânge.
Îşi înclină capul pe o parte.
 Dacă am fi carranam şi ţi-aş da puterea mea, ai folosi
tot vântul şi gheaţa – nu focul meu?
El încuviinţă cu seriozitate.
 Şi de unde ştii dacă eşti compatibil cu cineva?
 Nu ai cum să ştii până nu încerci, iar legătura este
atât de rară, încât majoritatea Fae n-au întâlnit niciodată pe
cineva compatibil sau în care să aibă suficientă încredere
încât să încerce. Există întotdeauna ameninţarea să-ţi ia
prea mult – şi dacă nu sunt antrenaţi, ţi-ar putea zdruncina
mintea, sau aţi putea să vă epuizaţi amândoi în totalitate.
Interesant.
 Ai putea, oare, fura harul de la cineva?
 Fae mai puţin înţelepţi au încercat asta odată – să
câştige bătălii şi să le adauge puterilor lor – dar nu a
funcţionat niciodată. Şi, chiar dacă a funcţionat, a fost
pentru că persoana pe care o ţineau ostatică se întâmplase
să fie compatibilă. Maeve a interzis orice legături forţate cu
mult timp înainte de naşterea mea, dar... Am fost trimis de
 câteva ori să vânez Fae corupţi care îşi foloseau carranam
ca sclavi. De obicei, sclavii sunt atât de distruşi, încât nu-i
mai poţi reabilita. Singurul gest de omenie pe care-l puteam
face era să-i omor.
Faţa şi vocea nu i se schimbaseră, dar ea spuse blând:
 Gestul acesta probabil că e mai dureros decât toate
războaiele şi asediile pe care le-ai condus.
O umbră îi săgetă faţa aspră.
 Nemurirea nu este un dar atât de plăcut pe cât cred
muritorii. Poate da naştere unor monştri care te-ar înfricoşa
până şi pe tine. Imaginează-ţi sadicii pe care i-ai întâlnit – şi
apoi imaginează-ţi-i cu mii de ani în care să-şi perfecteze
meşteşugul şi să-şi rafineze dorinţele.
Celaena se cutremură.
 Conversaţia asta devine prea oribilă, mai ales că de-
abia am mâncat, spuse ea, lăsându-se să cadă pe perne.
Spune-mi care dintre soldaţii tăi e cel mai arătos şi dacă i-
ar plăcea de mine.
Rowan se înecă.
 Gândul că ai putea fi împreună cu unul dintre
tovarăşii mei îmi îngheaţă sângele în vene.
 Sunt chiar atât de îngrozitori? Prietenul tău pisoiul
arăta destul de decent.
Rowan ridică întrebător din sprâncene.
 Nu cred că prietenul meu pisoiul ar şti cum să-ţi facă
faţă – ca, de altfel, niciunul dintre ei. S-ar termina cu
vărsare de sânge.
Ea continuă să zâmbească, iar el îşi încrucişă braţele.
 Nu prea ar fi interesaţi de tine, pentru că în curând
vei fi bătrână şi decrepită şi nu vei mai merita efortul de a
te câştiga.
Ea îşi dădu ochii peste cap.
 Ce-ţi mai place să strici bucuria altora!
Se lăsă tăcerea, iar el o privi din nou (lucid, de parcă ar fi fost
epuizat şi într-o dispoziţie negativă) şi ea nu fu surprinsă deloc
când îi privi în treacăt încheieturile – una dintre puţinele petice de
piele care se vedeau din cauza tuturor păturilor pe care le stivuise
pe ea. Nu discutaseră despre asta noaptea trecută, dar ea înţelese
că se pregătea s-o facă.
 În ochi nu i se citea nicio urmă de condamnare când spuse:
 Un vindecător iscusit te-ar putea scăpa de cicatricele
astea – cu siguranţă de cele de pe încheieturi şi de multe
dintre cele de pe spate.
Ea îşi încleştă maxilarul, dar după un moment lăsă să-i scape
o răsuflare prelungă. Chiar dacă ştia că el ar înţelege fără prea
multe explicaţii, îi spuse:
 În măruntaiele minelor erau celule în care îi
pedepseau pe sclavi. Celule atât de întunecate, încât te
trezeai acolo şi te întrebai dacă n-ai orbit. Mă închideau
acolo uneori – odată m-au închis trei săptămâni întregi.
Singurul lucru care m-a ajutat să rezist a fost faptul că-mi
rosteam întruna numele – Mă numesc Celaena Sardothien.
Faţa lui Rowan era înnegurată, dar ea continuă.
 Când mă lăsau să ies la lumină, o mare parte din
mintea mea era întemniţată în întuneric şi singurul lucru
pe care mi-l aminteam era că mă numeam Celaena. Celaena
Sardothien, cea arogantă şi curajoasă şi iscusită, Celaena
care nu cunoştea teama sau disperarea, Celaena care era o
armă mortală desăvârşită.
Îşi trecu o mână tremurândă prin păr.
 De obicei nu-mi permit să mă gândesc la acea
perioadă petrecută în Endovier, recunoscu ea. După ce am
ieşit de acolo, au fost nopţi în care mă trezeam şi mi se
părea că sunt din nou în celulele acelea, şi trebuia să
aprind toate lumânările din cameră pentru a-mi demonstra
că nu e aşa. În mine nu te omoară – te distrug psihic. În
Endovier sunt mii de sclavi şi mulţi dintre ei sunt din
Terrasen. Indiferent ce decid să fac cu dreptul meu prin
naştere, voi găsi un mod de a-i elibera. Îi voi elibera. Pe ei şi
pe toţi sclavii din Calaculla. Deci, cicatricele slujesc pentru
a-mi aminti de toate acestea.
N-o spusese niciodată, dar acum totul fusese dezvăluit. După
ce se va fi ocupat de regele din Adarlan, dacă distrugerea acestuia
nu punea capăt lagărelor de muncă, avea să o facă ea. Piatră cu
piatră, dacă va fi necesar.
Rowan o întrebă:
 Ce s-a întâmplat acum zece ani, Aelin?
 N-o să vorbesc despre asta.
  Dacă ai accepta coroana, ai elibera Endovierul mult
mai uşor decât...
 Nu pot vorbi despre asta.
 De ce?
Era ca un puţ în memorie – un puţ din care nu mai putea ieşi
niciodată dacă avea să cadă. Nu era vorba de moartea părinţilor
ei. Le putuse povesti altora în termeni fie şi vagi despre uciderea
lor. Acea durere era încă sfâşietoare, încă o bântuia.
Dar nu clipa în care se trezise între cadavrele lor era ceea ce
distrusese tot ceea ce era Aelin Galathynius sau ar fi putut fi.
Undeva în străfundurile minţii, auzi vocea unei alte femei, iubită
şi insistentă, o altă femeie care...
Îşi frecă din nou fruntea.
 E... furia asta, spuse ea cu voce aspră. Disperarea şi
ura şi furia care trăiesc şi respiră în mine. Lipsite de logică,
de blândeţe. Este un monstru care sălăşluieşte sub pielea
mea. În ultimii zece ani, m-am chinuit zi de zi şi oră de oră
pentru a ţine întemniţat monstrul acesta. Şi în momentul în
care vorbesc despre acele două zile, despre ce s-a întâmplat
înainte şi după, monstrul va fi eliberat şi nu ştiu dacă îl voi
putea stăpâni, Aşa am putut să-l înfrunt pe regele din
Adarlan, aşa am putut să mă împrietenesc cu fiul lui şi cu
căpitanul său, aşa am putui trăi în acel palat, pentru că nu
am cedat niciun centimetru în faţa furiei, în faţa amintirilor.
Acum caut uneltele care mi-ar putea distruge duşmanul şi
nu pot lăsa monstrul să scape, pentru că m-ar face să
utilizez acele unelte împotriva regelui, nu să le pun înapoi,
cum ar trebui – şi aş fi în stare să distrug întreaga lume de
ciudă. Deci, de aceea trebuie să fiu Celaena, nu Aelin –
pentru că a fi Aelin ar însemna să mă confrunt cu acele
lucruri şi să eliberez acel monstru. Înţelegi?
 Dacă are vreo importanţă, nu cred că ai distruge
lumea fără motiv.
Vocea îi era dură.
 Dar cred că-ţi place să suferi. Colecţionezi cicatrice
pentru că vrei să ai o dovadă a faptului că plăteşti pentru
păcatele comise. Şi ştiu asta pentru că am făcut acelaşi
lucru timp de două sute de ani. Spune-mi, crezi că vei
merge în vreun soi de Lume de Apoi binecuvântată, sau că
 vei arde în iad? Speri să ajungi în iad – pentru că, altfel,
cum le-ai face faţă în Lumea de Apoi? Mai bine să suferi, să
fii damnată pentru veşnicie şi...
 Ajunge, şopti ea.
Probabil că vocea îi suna la fel de nefericită şi de sfârşită
precum se simţea, pentru că el se întoarse la masa de lucru. Ea
închise ochii, dar inima îi bubuia.
Nu ştia cât timp trecuse. După un timp, salteaua se mişcă şi
scârţâi şi simţi un trup cald care se lipea de al ei. Fără s-o
îmbrăţişeze, doar întins lângă ea. Nu deschise ochii, dar îi inspiră
mirosul, pin şi zăpadă, iar durerea se potoli puţin.
 Măcar dacă ajungi în iad, spuse el, vibraţiile din
pieptul lui bubuind pe trupul ei, atunci vom fi împreună.
 Îl compătimesc deja pe zeul întunericului.
Îi trecu mâna mare prin păr şi ea aproape toarse. Nu-şi dăduse
seama cât de mult îi lipsea atingerea – atingerea oricui, prieten
sau iubit.
 Când voi reveni la normal, să mă aştept că ai de gând
să ţipi la mine pentru că aproape m-am epuizat de tot?
El lăsă să-i scape un hohot firav de râs, dar continuă să-i
mângâie părul.
 Habar n-ai.
Ea zâmbi ascunsă în pernă, iar mâna i se opri o clipă – apoi
continuă.
După o vreme, el murmură:
 Nu mă îndoiesc că vei avea cândva puterea de a
elibera sclavii din lagărele de muncă, indiferent de numele
pe care vei dori să-l foloseşti.
Ochii îi ardeau dincolo de pleoape, dar se lăsă cuprinsă de
atingerea lui, punându-şi chiar mâna pe pieptul lui larg,
savurând bătaia egală, sigură, a inimii lui.
 Mulţumesc că ai grijă de mine, spuse ea.
El mormăi – acceptare sau refuz, nu ştia. Somnul o trase, Iar
ea îl urmă în uitare.

Rowan o mai ţinu închisă în camera lui câteva zile şi, deşi ea îi
spusese că se simte bine, o obligă să mai petreacă o jumătate de
zi în pat. Considera şi ea că era plăcut să aibă pe cineva, chiar şi
un războinic Fae autoritar şi mârâitor, căruia să-i pese dacă trăia
sau murea.
Veni ziua ei de naştere – nouăsprezece ani păreau oarecum
nesemnificativi – şi singurul ei cadou fu că Rowan o lăsă singură
câteva ore. Se întoarse cu veşti despre încă un cadavru de semi-
Fae găsit în apropiere de coastă. Îi ceru s-o lase să-l vadă, dar el o
refuză fără drept de apel (lătră la ea, mai bine spus) şi spuse el că
îl văzuse deja. Era acelaşi tipar: sânge uscat care cursese din nas,
trupul stors până când rămăsese doar o carcasă, şi cadavrul
aruncat cu nepăsare. Chiar se întorsese în oraş – unde toţi
fuseseră mai mult decât bucuroşi să-l revadă, pentru că le
adusese aur şi argint.
Se întorsese la Celaena cu bomboane de ciocolată, pretinzând
că se considera insultat pentru că ea socotea că absenţa lui era
adevăratul cadou de ziua ei. Ea încercă să-l îmbrăţişeze, dar el îi
spuse că n-are de gând să suporte asta. Totuşi, a doua oară când
se îndreaptă spre baie, se strecură prin spatele scaunului lui de la
masa de lucru şi-i oferi un sărut puternic şl zgomotos pe obraz. El
o alungă dând din mână şi îşi şterse faţa cu un mârâit, dar ea
bănuia că o lăsase să treacă de sistemul lui de apărare.

Fu o greşeală să creadă că ieşirea va fi o încântare.

Celaena şi Rowan stăteau de o parte şi de alta a unui luminiş
plin cu muşchi, ea cu genunchii uşor îndoiţi, mâinile făcute
pumn. Rowan nu-i spusese să facă asta, dar ea intrase în poziţia
defensivă când văzuse vaga sclipire din ochii lui.
Rowan arăta aşa numai când voia să-i facă viaţa un iad. Şi
pentru că nu merseseră la ruinele templului, bănui că o considera
capabilă să stăpânească măcar unul dintre elementele puterii ei,
în pofida evenimentelor de la Beltane. Ceea ce însemna că urma
să treacă la stăpânirea următorului.
 Harul tău nu are formă, spuse Rowan în cele din
urmă, stând atât de nemişcat, încât ea îl invidie pentru
asta. Şi pentru că nu are formă, tu nu ai control suficient.
În atac, o minge de foc sau un val de flăcări sunt utile, da,
dar dacă e să te confrunţi cu un combatant antrenat – dacă
vrei să-ţi poţi utiliza puterea, atunci trebuie să înveţi să te
 lupţi cu ea.
Ea gemu.
 Dar, adăugă el tăios, ai un avantaj pe care nu-l au
mulţi deţinători de har magic: ştii deja să lupţi cu arme.
 Mai întâi bomboane de ciocolată de ziua mea, iar
acum chiar îmi faci un compliment?
El miji ochii şi avură încă una dintre conversaţiile lor fără
cuvinte.
Cu cât vorbeşti mai mult, cu atât răzbunarea va şi mai drastică.
Ea zâmbi uşor.
Iertare, stăpâne. Sunt a ta, învaţă-mă.
Copil neastâmpărat.
Ridică bărbia spre ea.
 Focul tău poate lua orice formă doreşti – singura
limită este propria imaginaţie. Şi, având în vedere creşterea
pe care ai avut-o, dacă ar fi să mergi pe panta ofensivă...
 Vrei să fac o sabie din foc?
— Săgeţi, pumnale – tu canalizezi puterea. Vizualizeaz-o şi
foloseşte-o aşa cum ai folosi o armă mortală.
Ea înghiţi puternic.
El rânji dispreţuitor.
Te temi să te joci cu focul, prinţeso?
N-ai fi preafericit dacă ţi-aş pârli sprâncenele.
Încearcă-mă.
 Când te antrenai ca asasin, care a fost primul lucru pe
care l-ai învăţat?
Cum să mă apăr.
Ea înţelese acum de ce el fusese atât de amuzat în ultimele
câteva minute, iar el îi răspunse:
Bine.

Deloc surprinzător, era oribil să se arunce în ea cu pumnale

din gheaţă.
Rowan azvârlea pumnal după pumnal magic înspre ea – şi, de
fiecare dată, scutul din foc pe care încerca (şi nu reuşea) să şi-l
imagineze nu o apăra deloc. Dacă binevoia să apară, o făcea
întotdeauna prea departe la stânga sau la dreapta.
 Rowan nu voia un zid din foc. Nu – el voia un scut mic,
controlat. Şi nu conta de câte ori o lovea în mâini sau în braţe, ori
în faţă, nu conta că sângele uscat o mânca acum pe obraji. Un
scut – atât avea de construit, şi s-ar fi oprit.
Asudând şi gâfâind, Celaena începea să se întrebe dacă nu ar
trebui să se aşeze în calea următorului pumnal şi să se scape de
suferinţă, când Rowan mârâi.
Străduieşte-te mai mult.
 Încerc, sări ea, rostogolindu-se în laterală când el îi
trimise două pumnale lucioase din gheaţă spre cap.
Te comporţi de parcă ai fi în pragul epuizării.
Poate că sunt.
 Dacă tu crezi măcar o secundă că te apropii de
epuizare după doar o oră de antrenament...
S-a întâmplat la fel de repede şi la Beltane.
 Dar acela nu a fost sfârşitul puterii tale.
Următorul pumnal din gheaţă pluti în aer lângă capul lui.
 Cazi pradă atracţiei magiei şi o laşi să facă tot ce vrea
cu tine – o laşi să te consume. Dacă ţi-ai fi ţinut firea, ai fi
putut face focurile alea să ardă săptămâni întregi – luni
întregi.
 Ba nu.
Nu avea un răspuns mai bun decât acesta.
Nările îi fremătară uşor.
 Ştiam eu. Voiai ca puterea ta să fie nesemnificativă –
şi ai fost uşurată când ai crezut că nu eşti capabilă decât de
atât.
Fără avertisment, expedie pumnalul, apoi încă unul, apoi încă
unul, toate direct spre ea. Ea îşi ridică braţul stâng cum ai fi
ridicat un scut, imaginându-şi flacăra care îi înconjura braţul,
blocând pumnalele, trimiţându-le în neant, dar...
Blestemă atât de tare, că păsările încetară să mai ciripească.
Îşi strânse cu mâna antebraţul din care sângele începuse să se
reverse şi să se îmbibe în tunică.
 Nu mă mai lovi! Am înţeles!
Dar pumnalele continuară s-o atace.
Ghemuindu-se şi aruncându-se într-o parte, ridicându-şi
braţul însângerat pentru a se apăra din nou, strânse din dinţi şi-l
înjură. El expedie un pumnal care se învârti cu o eficienţă mortală
– şi nu se putu mişca suficient de repede încât să evite zgârietura
uşoară pe pomete. Şuieră spre el.
Avea dreptate – el avea întotdeauna dreptate, iar ea ura asta,
aproape la fel de mult cât ura puterea care o inunda şi făcea ce
voia. Doar că ea era cea care trebuia să conducă – nu invers. Doar
ea nu era sclava puterii. Nu era sclava nimănui, iar dacă Rowan
mai arunca un afurisit de pumnal spre faţa ei...
Ceea ce el şi făcu.
Cristalul de gheaţă nu reuşi să treacă pe lângă antebraţul ei
ridicat şi se transformă într-o explozie de abur.
Celaena aruncă o privire peste marginea licărindă a flăcării
compacte, de culoare roşie, din faţa braţului ei. Avea forma unui
scut.
Rowan zâmbi uşor.
 Am terminat pe ziua de astăzi. Du-te să mănânci
ceva.
Scutul circular n-o ardea, deşi flăcările lui se zvârcoleau şi
şuierau. Aşa cum poruncise ea. Funcţionase.
Aşa că-şi ridică ochii spre Rowan.
 Ba nu. Din nou.

După o săptămână de construit scuturi de diverse dimensiuni

şi temperaturi, Celaena putea construi mai multe apărări care
ardeau în acelaşi timp şi putea înconjura întreaga vâlcea cu
jumătate de gând pentru a o proteja de asaltul din afară, Când se
trezi într-o dimineaţă înainte de răsărit, fără să ştie de ce o face,
se strecură din camera pe care o împărţea cu Rowan şi coborî la
pietrele magice de apărare.
Se cutremură, nu doar din cauza răcorii de dimineaţă, ci şi din
cauza puterii pietrelor curbate ale porţilor pe pielea ei, când trecu
printre ele. Niciuna dintre santinele de pe creneluri nu-i ordonă
să se oprească atunci când merse pe lângă linia de stânci
sculptate şi impozante, până când găsi un teren plan şi începu să
se antreneze.
 CAPITOLUL 44

Cele Treisprezece zburară, ca una; Cele Treisprezece, ca una, le

conduseră pe celelalte vrăjitoare Cioc-negru în ceruri, ca una.
Exerciţiu după exerciţiu, prin ploaie, şi soare, şi vânt, până când
toate erau arse de soare şi pline de pistrui. Chiar dacă Abraxos
încă mai trebuia să reuşească traversarea Răscrucii, peticul de
mătase de păianjen de pe aripile lui îi îmbunătăţise mult zborul.
Totul mergea de minune. Abraxos intrase într-o încăierare
pentru dominaţie cu masculul lui Lin şi ieşise victorios, iar după
aceea nimeni din sabatul ei sau din alt sabat nu-l mai provocase.
Jocurile de Război se apropiau cu repeziciune şi, deşi Iskra nu
mai fusese o problemă din noaptea în care Manon aproape că o
ucisese, îşi păzeau spatele: la băi, după fiecare colţ întunecat,
verificând de două ori hăţurile şi curelele înainte de a-şi încăleca
dragonii.
Da, toate mergeau de minune, până când Manon fu chemată
în camera bunicii ei.
— De ce oare, spuse bunica ei, pe post de salut, plimbându-se
nervoasă prin cameră, cu dinţii dezveliţi ca de obicei, de ce oare
trebuie să aud de la ticăloasa aia de Cressida că dragonul tău
pipernicit şi inutil nu a trecut încă Răscrucea? Cum se face că,
fiind eu în mijlocul unei întruniri, în care planificam Jocurile de
Război pentru ca tu să le poţi câştiga, celelalte Matroane îmi spun
că tu n-ai voie să participi pentru că animalul tău nu a traversat
Răscrucea şi, prin urmare, nu are voie să-şi ducă în zbor
stăpâna?
Manon surprinse lucirea ghearelor înainte de a-i zgâria
obrazul. Nu suficient cât să-i lase o cicatrice, dar suficient cât să
o facă să sângereze.
 Tu şi cu animalul acela sunteţi o ruşine, şuieră
bunica ei, cu dinţii clănţănindu-i. Nu vreau decât să câştigi
Jocurile astea – ca să ne putem lua locul pe drept cuvenit
 de regine, nu de înalte Vrăjitoare. Regine ale Deşertului,
Manon, iar tu faci tot ce poţi ca să strici asta.
Manon îşi ţinu ochii în pământ. Bunica îi băgă o unghie în
piept, străpungându-i mantia roşie, pătrunzând în carnea de
deasupra inimii.
 Ţi s-a topit inima?
— Nu.
 Nu, o imită sarcastic bunica ei. Nu, nu se poate topi,
pentru că nu ai inimă, Manon. Noi nu ne naştem cu inimă
şi suntem fericite aşa.
Arătă spre podeaua din piatră.
 De ce sunt informată astăzi că Iskra a prins o
blestemată de Crochan care ne spiona? De ce sunt ultima
care află că spioana este în temniţele noastre şi că o
interoghează deja de două zile?
Manon clipi, dar fu singurul semn de surpriză pe care-l lăsă
să-i scape. Dacă vrăjitoarele Crochan le spionau... O altă tăietură
pe faţă îi brăzdă celălalt obraz.
 Vei face traversarea mâine, Manon. Mâine, şi nu-mi
pasă dacă te faci una cu stâncile. Dacă supravieţuieşti, să
faci bine să te rogi întunericului să câştigi Jocurile alea.
Căci dacă nu...
Bunica îşi trecu o unghie de-a curmezişul gâtului lui Manon. O
zgârietură care să-i pună sângele în mişcare.
Şi o făgăduială.

De data aceasta, toată lumea veni să vadă traversarea

Răscrucii. Abraxos fu înşeuat, iar concentrarea aţintită asupra
gurii peşterii deschise către noaptea de dedesubt. Asterin şi Sorrel
erau în spatele ei, dar lângă animalele lor, nu călare. Bunica
aflase că intenţionau să o salveze şi interzisese asta. Manon
trebuia să plătească pentru propria-i prostie şi mândrie, spunea
ea.
Vrăjitoarele se înghesuiră la marginea platformei de vizionare,
iar de deasupra, Înaltele Vrăjitoare şi moştenitoarele lor urmăreau
dintr-un balconaş. Zgomotul era aproape asurzitor. Manon
aruncă o privire către Asterin şi Sorrel şi le văzu expresia feroce,
dură ca piatra, dar încordată.
  Ţineţi-vă pe lângă pereţi, pentru ca el să nu vă sperie
balaurii, le spuse ea.
Ele dădură mohorâte din cap.
De când grefase mătasea de păianjen pe aripile lui Abraxos,
Manon avusese grijă să nu-l forţeze prea mult, până când
vindecarea avea să fie completă. Dar Răscrucea, cu plonjonul şi
vânturile ei... aripile lui s-ar fi putut transforma în zdrenţe în
câteva secunde dacă mătasea nu rezista.
 Aşteptăm, Manon, lătră bunica ei de deasupra.
Făcu semn cu mâna spre gura peşterii.
 Dar, te rog, nu te grăbi.
Râsete – de la Picioare-galbene, de la Cioc-negru... de la toată
lumea. Şi totuşi, Petrah nu zâmbea. Şi niciuna dintre Cele
Treisprezece, adunate cel mai aproape pe platforma de vizionare,
nu zâmbea.
Manon se întoarse spre Abraxos şi privi în ochii lui.
 Să mergem, spuse şi-l trase de hăţuri.
Dar el refuză să se mişte – nu din teamă sau teroare. Îşi ridică
încet capul – privind spre locul unde stătea bunica ei – şi emise
un mârâit jos, de avertizare. O ameninţare.
Manon ştia că ar trebui să-l certe pentru lipsa de respect, dar
faptul că putea înţelege ce se petrecea în sala asta... ar fi trebuit
să fie imposibil.
 Noaptea este pe trecute, strigă bunica ei, nepăsându-i
de bestia care se uita la ea cu atât de multă furie în ochi.
Sorrel şi Asterin schimbară o privire şi ar fi putut jura că mâna
Aghiotantei sale se răsucise spre mânerul săbiei. Nu ca să-l
rănească pe Abraxos, ci... Fiecare membră a Celor Treisprezece îşi
dusese uşor mâna spre arme. Pentru a lupta – în caz că bunica ei
dădea ordin să fie omorâţi Manon şi Abraxos. Auziseră provocarea
din mârâitul lui Abraxos – şi înţeleseseră că bestia trăsese o limită
dincolo de care nu voia să treacă.
Nu se năşteau cu inimă, spusese bunica ei. Asta li se spusese.
Supunere, disciplină, brutalitate. Acestea erau lucrurile pe care ar
fi trebuit să le preţuiască.
Ochii lui Asterin străluceau – extraordinar de puternic – şi
dădu din cap spre Manon.
Era acelaşi sentiment pe care-l simţise ea când Iskra îl bi-
ciuise pe Abraxos – pe care nu-l putea descrie, dar care o orbise.
 Manon îl apucă de bot pe Abraxos, obligându-l să-şi ia privirea
de la bunica ei.
 O singură dată, şopti ea. Tot ce trebuie să faci este să
sari o singură dată, Abraxos, şi după aceea le poţi închide
gura pentru totdeauna.
Apoi, ridicându-se din abisuri, se auzi o bătaie constantă pe
două note. Bătaia bestiilor de momeală înlănţuite, care deplasau
maşinăriile grele dintr-o parte în alta. Ca o inimă care bătea. Ca
un tremur de aripi.
Ritmul se auzea tot mai puternic, de parcă balaurii din hăuri
ar fi ştiut ce se întâmplă. Sunetul crescu şi crescu în amplitudine,
până când ajunse la peşteră – până când Asterin îşi luă scutul în
mână şi i se alătură. Până când toate Cele Treisprezece preluară
ritmul.
 Auzi asta? Asta-i pentru tine.
O clipă, în bătaia care le învăluia ca nişte aripi fantomatice
izvorâte din munte, lui Manon i se păru că n-ar fi fost atât de rău
să moară – dacă ar fi fost cu el, dacă n-ar fi fost singură.
 Eşti unul dintre Cei Treisprezece, îi spuse. De acum
până când întunericul ne va despărţi. Tu îmi aparţii, iar eu îţi
aparţin. Hai să le arătăm de ce.
El îi suflă în palme, de parcă i-ar fi spun că ştia deja toate
acestea şi că ea nu făcea decât să risipească timp preţios. Ea
zâmbi uşor când Abraxos aruncă încă o privire provocatoare în
direcţia bunicii ei. Balaurul se lăsă pe pământ, pentru ca Manon
să încalece.
Distanţa până la intrarea în peşteră părea mult mai scurtă în
şa decât pe jos, dar nu se îndoi de el în timp ce clipi pentru a-şi
pune pleoapa interioară la locul ei şi să-şi retracteze dinţii.
Mătasea de păianjen avea să reziste – refuza să accepte altă
alternativă.
 Zboară, Abraxos, îi spuse ea şi-l îmboldi cu pintenii.
Ca o cometă, se avântă în galop pe panta lungă, iar Manon se
mişca odată cu el, întâmpinând fiecare pas de galop al trupului
lui puternic, fiecare pas în ritm cu bătaia balaurilor închişi în
pântecele muntelui. Abraxos îşi deschise aripile, bătând din ele o
dată, de două ori, căpătând viteză, fără teamă, nerăbdător,
pregătit.
Şi totuşi, bătaia nu încetă, nici cea a balaurilor sau cea a Celor
Treisprezece, nici cea a sabaturilor Cioc-negru, care o preluaseră,
bătând din picioare sau din palme. Nici din partea moştenitoarei
Sânge-albastru, care îşi lovea sabia de pumnal, sau din partea
vrăjitoarelor Sânge-albastru, care se luaseră după ea. Întregul
munte se zguduia odată cu sunetul.
Din ce în ce mai repede, Abraxos se avântă spre povârniş, iar
Manon se ţinu bine. Gura peşterii se deschise larg. Abraxos îşi
închise aripile, utilizând mişcarea pentru a da încă un impuls
trupului, înainte de a plonja împreună cu Manon peste margine.
Rapid ca un fulger arcuindu-se pe cer, se năpusti spre
podeaua Trecătorii.
Manon se ridică în şa, ţinându-se bine, iar cosiţa îi ieşi de sub
mantie, apoi scăpă din legături, fluturând dureros în urmă,
făcându-i ochii să lăcrimeze în pofida pleoapelor. El se prăbuşea
tot mai jos, cu aripile strânse pe lângă corp, coada dreaptă şi
echilibrată.
Spre iad, spre eternitate, spre acea lume unde, pentru o clipă,
ar fi putut jura că în piept i se strângea ceva.
Nu închise ochii, nici măcar când pietrele luminate de lună ale
Trecătorii se apropiară, devenind mai vizibile. Nu avea nevoie să
facă asta.
Precum pânzele unei corăbii măreţe, aripile lui Abraxos se
deschiseră, tensionate. Le înclină spre în sus, împotrivindu-se
morţii care încerca să-i tragă în jos.
Şi acele aripi, acoperite de peticele strălucitoare ale Mătăsii de
Păianjen, rămaseră puternice şi dârze, trimiţându-i în zbor pe
deasupra versantului Omega şi pe cerul înstelat de dincolo de el.
 CAPITOLUL 45

Spre meritul lor, santinelele nu se speriară atunci când

Rowan, ajuns lângă ele, pe creneluri, se transformă. Aveau ochii
suficient de ageri pentru a-i fi detectat sosirea când intră ca
fulgerul. Un uşor puseu de teamă, dar care era de aşteptat, chiar
dacă îl deranja mai mult ca altădată. Când le vorbi, tresăriră uşor.
 De cât timp e acolo jos?
 De o oră, prinţe, spuse unul dintre străjeri, urmărind
flăcările intermitente de dedesubt.
 Şi de câte dimineţi în şir?
 Asta e a patra, prinţe, răspunse aceeaşi santinelă.
În primele trei zile, se strecurase din pat înainte de zori, iar el
presupusese că ajuta la bucătărie. Dar când se antrenaseră ieri,
sesizase că... progresase într-un ritm mai alert decât ar fi fost
normal, ca peste noapte. Trebuia să admire faptul că era plină de
resurse.
Fata stătea în afara zidului din pietre magice de apărare,
luptând singură.
Un pumnal din flăcări zbură din mână spre bariera invizibilă
dintre două stânci, apoi altul, de parcă s-ar fi năpustit asupra
capului adversarului. Lovi zidul magic cu o flacără de lumină şi
ricoşă, respins de vraja protectoare care încercuia fortăreaţa.
Când ajunse la ea, se protejă cu scutul – rapid, puternic, sigură
de ea. Un războinic pe câmpul de luptă.
— N-am văzut pe nimeni... luptând aşa, spuse santinela.
Era o întrebare, dar Rowan nu se sinchisi să răspundă. Nu era
treaba lor şi nu era nici el chiar sigur că regina ar fi fost
mulţumită că o semi-Fae învaţă să-şi utilizeze aşa puterile. Deşi
plănuia să-i spună totul lui Lorcan, comandantul lui şi singurul
bărbat care era mai înalt în rang decât el în Doranelle, doar
pentru a vedea dacă puteau utiliza asta în antrenamentul lor.
Fata trecu de la aruncatul armelor la lupta corp-la-corp: o
lovitură de forţă, o lovitură mistuitoare de foc. Flăcările ei
deveniseră uluitor de diverse – nuanţe de auriu, de roşu, de
portocaliu. Şi tehnica – nu harul magic, ci modul în care se
mişca... Stăpânul ei fusese un monstru, nu încăpea nicio
îndoială, dar o pregătise bine. Se ferea şi sărea şi se răsucea, fără
pauză, cu furie, şi...
Înjură, la fel de colorat ca de obicei, când zidul îi trimise înapoi
flacăra rubinie. Reuşi să o respingă cu scutul, dar căzu în fund.
Şi totuşi, niciuna dintre santinele nu râse. Rowan nu ştia dacă
din cauza prezenţei lui sau din cauza ei.
Află o clipă mai târziu, când aştepta să o audă strigând, sau
dând îndărăt, sau plecând. Dar prinţesa se mulţumi să se ridice
în picioare, fără măcar să se cureţe de noroi şi frunze, şi îşi reluă
antrenamentul.

Următorul cadavru apăru o săptămână mai târziu, dând o

tonalitate mai curând dezgustătoare dimineţii proaspete de
primăvară în care Celaena şi Rowan alergară la locul respectiv.
Îşi petrecuseră ultima săptămână luptând şi apărându-se şi
manipulându-i ei harul magic, întrerupţi numai de câte o vizită
oarecum neplăcută a unor nobili Fae care călătoreau prin zona lor
– ceea ce o convinse pe Celaena că n-avea de ce să se grăbească
să meargă în Doranelle. Din fericire, oaspeţii rămăseseră doar o
noapte, iar lecţiile ei nu fură tulburate prea mult.
Lucrau numai cu focul, ignorând stropul de afinitate la apă pe
care îl moştenise. Încercă în mod repetat să conjure apa, când
bea, în cadă, când ploua, dar fără reuşită. Atunci, să fie focul. Şi
deşi ştia că Rowan era la curent cu pregătirea ei de dimineaţă,
nu-i uşură niciodată antrenamentul, deşi ar fi putut jura că
uneori simţea cum harurile lor... se jucau împreună, flacăra ei
provocându-i gheaţa, vântul lui dansând printre tă- ciunii ei.
Fiecare dimineaţă aducea ceva nou, uneori mai dificil, diferit şi
oribil. În numele zeilor, era genial. Viclean, răutăcios şi
strălucitor.
Chiar şi atunci când îi aplica o bătaie soră cu moartea. În.
Fiecare. Zi. Blestemată.
Nu din răutate, nu cum fusese înainte, ci pentru a-i demonstra
ceva – că duşmanii nu aveau să o cruţe. Dacă simţea nevoia să se
odihnească, dacă puterea o lăsa, avea să moară.
Aşa că o trântea în noroi sau în pârâu, sau în iarbă, cu un
vârtej de vânt sau de gheaţă. Iar ea se ridica, aruncând săgeţi de
flacără, cu scutul devenit acum cel mai bun aliat al ei. Iar şi iar,
înfometată şi epuizată şi îmbibată de ploaie, de ceaţă şi de
sudoare, până când scutul deveni un instinct, până când putu să
arunce săgeţi şi pumnale de flacără odată, până când îl trânti ea
cu fundul de pământ. Întotdeauna mai era ceva de învăţat; trăia
şi respira şi visa focul.
Uneori visa un bărbat cu ochi căprui dintr-un imperiu de
dincolo de mare. Alteori se trezea şi întindea mâna pentru a
atinge trupul cald de bărbat de lângă al ei, numai pentru a-şi da
seama că nu era al căpitanului – că nu va mai sta niciodată
întinsă lângă Chaol, nu după ceea ce se întâmplase. Când îşi
amintea asta uneori, fiecare gură de aer era un chin.
Nu era nimic romantic în faptul că împărţea patul cu Rowan,
şi fiecare rămânea pe partea lui. Cu siguranţă nu îi întâmpină
nimic romantic când ajunseră la locul unde fusese găsit cadavrul,
iar ea îşi dădu jos cămaşa pentru a se răcori. Acoperită doar de
desuuri, pielea Celaenei fu muşcată de aerul mării cu o răcoare
delicioasă şi până şi Rowan îşi deschise jacheta greoaie când se
apropiară de coordonate.
 Ei bine, de data asta îi simt mirosul, spuse Celaena
între două gâfâieli.
Ajunseseră la locul indicat în mai puţin de trei ore, judecând
după soare. Era cea mai lungă şi mai rapidă cursă pe care o
făcuse ea vreodată, mulţumită formei de Fae în care se antrena.
 Cadavrul acesta putrezeşte aici de mai mult timp decât
 semi-Fae de acum trei zile.
Îşi muşcă limba să nu-i răspundă. Se mai descoperise un
cadavru semi-Fae, iar el n-o lăsase să-l vadă, forţând-o în schimb
să se antreneze în timp ce el zburase spre locul descoperirii. Dar,
în dimineaţa aceasta, se uitase în focul înăbuşit din ochii ei şi
dăduse îndărăt.
Celaena păşi cu grijă pe covorul din ace de pin, căutând semne
de luptă sau ale atacantului. Pământul era bătucit şi, în pofida
pârâului, muştele bâzâiau în apropiere de ceea ce părea a fi o
grămadă de îmbrăcăminte, vizibilă de după o moviliţă.
Rowan înjură urât cu voce joasă, ridicându-şi antebraţul
pentru a-şi acoperi nasul şi gura, în timp ce examina carcasa, cu
faţa lui de bărbat semi-Fae contorsionată de oroare. Celaena ar fi
făcut la fel, cu excepţia faptului că... cu excepţia faptului că...
Era prezent şi un al doilea miros. Nu atât de puternic pe cât
fusese la prima locaţie, dar persistent. Împinse amintirea care
voia să se înalţe ca răspuns la miros, amintirea care o copleşise în
acea zi, pe câmpul de gorgane.
 Ne-a atras atenţia şi o ştie, spuse ea. Are ca ţinte semi-
Fae – pentru a trimite un mesaj, fie pentru că... au gust bun.
Dar...
Îşi imagină harta pe care o ţinea Rowan în camera lui,
detaliind suprafaţa vastă pe care fuseseră găsite cadavrele şi se
strâmbă.
 Dacă sunt mai mulţi?
Rowan întoarse privirea spre ea, cu sprâncenele ridicate. Nu
mai spuse nimic până când se apropie de locul unde se afla el,
lângă cadavru, atentă să nu distrugă dovezile. Stomacul i se
strânsese, iar bila îi ajunsese în gât, dar acoperi oroarea care o
cuprinsese cu un perete de gheaţă pe care nici măcar focul ei nu-l
putea topi.
 Eşti bătrân ca iadul, spuse ea. Trebuie să te fi gândit că
avem de-a face cu mai mulţi, dat fiind cât de întins este
teritoriul. Dacă acela pe care l-am văzut între gorgane nici
măcar nu era cel responsabil de moartea acestor semi-Fae?
El miji ochii, dar încuviinţă reticent. Ea studie faţa suptă,
hainele rupte.
Haine rupte, tăieturi mici de-a lungul palmelor – de parcă şi-ar
fi împlântat unghiile în palme. Ceilalţi de-abia fuseseră atinşi, dar
acesta...
  Rowan.
Se apără de muşte.
 Rowan, spune-mi că vezi şi tu ce văd eu.
Încă un blestem profund. El se ghemui, utilizând vârful
pumnalului pentru a împinge la o parte o bucată de pânză ruptă
de la guler.
 Masculul acesta...
 S-a luptat. S-a împotrivit. Niciunul dintre ceilalţi n-a
făcut-o, conform rapoartelor.
Duhoarea cadavrului era suficient de puternică să o trântească
în genunchi. Se ghemui lângă mâna şi antebraţul în putrefacţie,
uscat şi consumat din interior spre în afară. Întinse mâna după
pumnalul lui Rowan, pentru că ea încă nu avea unul. El ezită,
când ea ridică privirea spre el.
Numai în această după-amiază, păru el să mârâie, apăsând
mânerul în palma ei deschisă.
Ea smuci pumnalul.
Ştiu, ştiu. Nu mi-am recâştigat încă armele. Nu te zbârli aşa.
Se întoarse la carcasă, întrerupând conversaţia mută şi
obţinând un rânjet drept răspuns. Jocul mintal cu Rowan era
ultimul lucru pe lista ei de priorităţi, chiar dacă devenise una
dintre activităţile ei favorite.
În conflictul acesta mintal era ceva foarte familiar, gândi ea,
trecând atent, cât de blând şi respectuos putu, vârful pumnalului
pe sub unghiile rupte şi murdare ale bărbatului, apoi ştergând
conţinutul pe dosul palmei ei. Praf şi ceva negru... negru...
 Ce dracu’ e asta? vru Rowan să ştie, îngenunchind
lângă ea, mirosindu-i mâna întinsă.
Şi sări îndărăt, mârâind.
 Ăsta nu-i praf.
Nu, nu era. Era mai negru decât noaptea şi duhnea la fel ca
prima dată când îl mirosise, în catacombele de sub bibliotecă, o
baltă uleioasă de sânge de culoarea obsidianului. Puţin diferit de
celălalt miros oribil care plutea în aer, dar similar. Foarte
asemănător...
 E imposibil, spuse ea, sărind în picioare. Asta... asta...
asta...
Începu să se mişte agitată, ca să nu tremure.
 Nu se poate. Probabil că mă înşel.
 Erau foarte multe celule în temniţa uitată de sub bibliotecă, de
sub turnul Wyrd cu ceas al regelui. Creatura pe care o întâlnise
ea avusese o inimă umană. Fusese abandonată, bănuia ea, din
cauza vreunui defect. Şi dacă... şi dacă cei perfecţionaţi fuseseră
mutaţi în altă parte? Dacă acum erau... pregătiţi?
 Povesteşte-mi, mârâi Rowan, vorbind cu greu, pentru că
se lupta să ţină în frâu pornirea ucigaşă care îl invadase ca
răspuns la ameninţarea care pândea din păduri.
Ea ridică mâna să-şi frece ochii, dar îşi dădu seama că
substanţa era pe degetele ei, şi atunci se şterse de cămaşă, numai
pentru a-şi aminti că nu purta decât banda albă moale de pe sâni
şi că îi era frig până în măduva oaselor. Alergă la pârâul din
apropiere pentru a se curăţa de sângele negru uscat, urând până
şi faptul că urme din el se vor afla în apă, în lume, şi cu voce
joasă, joasă, îi povesti lui Rowan despre creatura din bibliotecă,
despre cheile Wyrd, despre informaţiile pe care le ţinea Maeve în
secret şi despre cum putea fi distrusă acea putere. Putere care era
folosită de rege pentru a crea lucruri – şi care aveau ca ţintă
oamenii cu har magic în sânge, pentru a le fi gazde.
O briză caldă o învălui, încălzindu-i oasele şi sângele, liniştind-
o.
 Cum a ajuns aici? întrebă Rowan, cu trăsăturile de un
calm de gheaţă.
 Nu ştiu. Sper să mă înşel. Dar mirosul acela – nu voi
uita în veci mirosul acela. De parcă putrezise din interior, cu
însăşi esenţa distrusă.
 Îşi păstrase însă câteva capacităţi cognitive. Şi,
indiferent ce-o fi, trebuie să le aibă, de vreme ce abandonează
trupurile.
Încercă să înghită – de două ori – dar gura îi era uscată.
 Semi-Fae... ar fi gazde perfecte, pentru că mulţi sunt
capabili să folosească magia şi nimănui din Wendlyn sau
Doranelle nu-i pasă dacă trăiesc sau mor. Dar cadavrele
acestea – dacă voia să le răpească, de ce să le omoare?
 Sunt inutile dacă nu sunt compatibile, spuse Rowan.
Şi dacă nu erau compatibile, la ce să le folosească decât la
desangvinizare?
 Dar ce sens are să lase trupurile acolo unde le putem
găsi? Să stârnească teamă?
 Rowan îşi încleştă maxilarele şi începu să inspecteze zona,
examinând pământul, copacii, stâncile.
 Arde trupul, Aelin.
Îşi dădu jos teaca şi centura care găzduise pumnalul, care încă
atârna în mâna ei, şi i le aruncă. Ea le prinse cu mâna liberă.
 Mergem la vânătoare.

Nu găsiră nimic, nici chiar când Rowan îşi schimbă forma şi

inspectă regiunea din înalturi. Când lumina zilei scăzu, se urcară
în copacul cel mai mare, cel mai bogat din zonă. Se aşezară pe o
creangă masivă, strânşi unul în altul, pentru că nu voia s-o lase
să provoace nici cea mai mică flacără.
Când ea se plânse de condiţii, Rowan sublinie că, în noaptea
aceea, luna avea să lipsească, iar prin pădure bântuiau fiinţe mai
periculoase decât vârcolacii. Asta îi închise gura până când el îi
ceru să-i spună mai multe despre creatura din bibliotecă, să-i
explice fiecare detaliu, fiecare slăbiciune şi fiecare punct forte.
După ce termină, el îşi scoase unul dintre cuţitele lungi – doar
una dintre numeroasele şi minunatele arme pe care le purta
asupra lui – şi începu să-l cureţe. Cu simţurile ei sensibilizate,
putea vedea suficient de bine în lumina stelelor pentru a discerne
oţelul, mâinile lui şi jocul muşchilor pe umeri, când ştergea lama.
El însuşi era o armă frumoasă, călită în secole de antrenament şi
de luptă nemiloasă.
 Crezi că m-am înşelat? îl întrebă ea, când el îşi lăsă
deoparte cuţitul şi începu să le caute pe celelalte, ascunse sub
haine.
Ca şi primul, erau toate curate, dar ea nu comentă.
 În ceea ce priveşte creatura, vreau să spun.
Rowan îşi scoase cămaşa peste cap pentru a ajunge la armele
prinse de trup, dezvăluindu-şi spatele larg, musculos, plin de
cicatrice şi minunat. Frumos – ceva foarte feminin, o parte
înnăscută din ea aprecia asta, şi n-o deranja semigoliciunea lui.
El văzuse fiecare centimetru din ea. Ea bănuia că nicio parte din
el nu ar fi luat-o prin surprindere, mulţumită lui Chaol. Dar – nu,
nu se va gândi la Chaol. Nu când se simţea în sfârşit stabilă şi cu
mintea limpede şi bine.
  Avem de-a face cu un prădător şiret şi mortal,
indiferent care-i sunt originile şi câţi sunt, spuse el, curăţând
un pumnal mic, prins în zona pectoralilor.
Ea urmări cu privirea tatuajul care cobora pe faţa lui, pe gât,
pe umeri şi pe braţ. Un semn sobru, brutal. Se vindecaseră, oare,
cicatricele de pe faţa lui Chaol, ori aveau să rămână o veşnică
aducere-aminte a ceea ce-i făcuse ea?
 Dacă te-ai înşelat, voi considera asta o binecuvântare.
Ea se lipi de trunchiul copacului. A doua oară se gândise la
Chaol. Probabil că era cu adevărat epuizată, pentru că o altă
opţiune ar fi fost că îşi dorea să fie nefericită.
Nu voia să ştie ce făcuse Chaol în aceste luni şi nici ce gândea
despre ea. Dacă îi vânduse regelui informaţii despre trecutul ei,
poate că regele trimisese una dintre fiinţe aici, să o vâneze. Iar
Dorian – o, zei, fusese atât de pierdută în propria-i nefericire, că
nici nu se întrebase ce face, cum reuşise să-şi păstreze secret
harul magic. Se rugă în gând să fie bine.
Suferi cu gândurile ei până când Rowan termină de lustruit
armele, apoi scoase rezerva din piele în care ţineau apa şi-şi spălă
mâinile, gâtul şi pieptul. Ea îl urmări tot timpul, privind modul în
care apa îi strălucea pe piele în lumina stelelor. Era foarte bine că
Rowan nu era interesat de ea, pentru că ştia că era suficient de
proastă şi de nechibzuită încât să se gândească la o relaţie
amoroasă cu el pentru a rezolva problema cu Chaol.
În pieptul ei era încă un foarte mare gol. Un gol care se mărea,
nu se micşora, şi pe care nu-l putea umple nimeni, nici măcar
dacă s-ar fi culcat cu Rowan. Erau zile în care inelul din ametist
era cel mai preţios bun al ei, şi altele în care tot ce putea face era
să nu-l topească într-o flacără creată tot de ea. Poate că fusese
nebună să iubească un om care îi slujea regelui, dar Chaol fusese
exact ceea ce-i lipsise după ce-l pierduse pe Sam, după ce
supravieţuise coşmarului minelor.
Dar în acele zile... nu ştia ce-i trebuie. Ce îşi dorea. Dacă ar fi
fost dispusă să recunoască, ar fi spus că, de fapt, habar n-avea
cine mai era. Tot ce ştia este că indiferent cine sau ce ieşise din
acel abis de disperare şi de durere nu avea cum să fie aceeaşi
persoană care se prăbuşise în el. Şi poate că ăsta era un lucru
bun.
Rowan se îmbrăcă înapoi şi se sprijini de copac, cu trupul lui
puternic şi cald lipit de al ei. Rămaseră aşa în întuneric, până
când ea spuse cu voce joasă:
 Mi-ai spus odată că atunci când îţi găseşti partenera,
nu poţi suporta ideea de a o răni fizic. Odată ce te-ai
împerecheat, mai curând te-ai răni pe tine.
 Da, de ce?
 Am încercat să-l omor. I-am distrus faţa, apoi i-am
ţinut un pumnal deasupra inimii, pentru că am crezut că este
vinovat de moartea Nehemiei. Şi l-aş fi omorât, dacă nu m-ar fi
oprit cineva. Dacă Chaol – dacă el ar fi fost într-adevăr perechea
mea, n-aş fi putut face asta, nu?
El păstră tăcerea vreme îndelungată.
 De peste zece ani nu mai fuseseşi în forma ta de Fae,
aşa că, poate, instinctele nu erau suficient de puternice cât să
preia conducerea. Uneori, cei doi pot deveni intimi înainte de a
se forma legătura.
 Oricum, e o speranţă inutilă, de care încerc să mă agăţ.
 Vrei să-ţi spun adevărul?
Ea îşi îngropă bărbia în tunică şi închise ochii.
Nu în noaptea asta.
 CAPITOLUL 46

Ferindu-şi ochii de strălucire, Celaena privi dealurile şi

bucăţica de plajă aflate la distanţă. Era o căldură toridă, o briză
slabă, dar Rowan rămase îmbrăcat cu haina lui greoaie de un
cenuşiu deschis şi centura lată, platoşele pentru antebraţe fiind
prinse la locul lor. Binevoise să-i dea câteva dintre armele lui în
acea dimineaţă – ca măsură de precauţie.
În zori, se întorseseră la ultimul loc, pe acelaşi drum – şi
atunci Celaena prinsese o urmă. Ei bine, analizase îndeaproape o
picătură de sânge întunecat de pe o stâncă din apropiere şi apoi
Rowan urmărise mirosul înapoi la dealuri. Ea căutase pe plajă,
sub arcadele naturale ale numeroaselor peşteri de pe ţărmul cu
meandre. Dar acolo nu era nimic – iar urmele, din pricina mării, a
vântului şi a elementelor naturii, dispăruseră. Stăteau acolo de
cel puţin jumătate de oră, căutând alte semne, dar nu mai era
nimic. Nimic, cu excepţia...
Acolo. O scobitură uzată în promontoriu, de parcă multe
perechi de picioare uzaseră marginea cocoţându-se, prudent,
peste ea. Rowan o apucă de braţ când ea se aplecă să analizeze
scara ascunsă, fărâmiţată. Ea îi aruncă o căutătură urâtă, însă el
nu-i dădu drumul.
— Încerc să nu mă simt jignită, spuse ea. Uite!
Treptele aproape dispăruseră – rămăseseră bucăţi de stâncă şi
nisip presărat cu tufişuri. Apa de dincolo de plajă era atât de
transparentă şi de calmă, încât puteai vedea o fisură mică în
bariera de recifuri care străjuia ţărmurile. Era una dintre puţinele
căi de a acosta fără să-ţi faci barca bucăţi, lată numai cât să
treacă o ambarcaţiune mică. Nu ar fi încăput pe acolo un vas de
luptă sau unul comercial, fără dubiu unul dintre motivele pentru
care această zonă nu fusese modernizată. Era însă un loc perfect
dacă doreai să intri clandestin în ţară – şi să rămâi nedescoperit.
Începu să deseneze o linie lungă şi adâncă în pământul
nisipos, apoi desenă punct după punct.
 Trupurile au fost aruncate în pâraie şi râuri, spuse ea.
 Iar marea nu era niciodată prea departe, spuse el,
îngenunchind lângă ea. Ar fi putut să arunce acolo cadavrele.
Dar...
 Dar atunci, cadavrele astea ar fi plutit în derivă până la
ţărm şi ar fi făcut oamenii să cerceteze plaja. Uite aici, spuse
ea, arătând spre întinderea de coastă pe care o schiţase – şi pe
care se aflau şi ei acum, fix în mijlocul ei.
 De-a lungul secţiunii acesteia de ţărm sunt
nenumărate peşteri.
Ea indică locul unde valurile se spărgeau de recif şi spaţiul
calm, de mici dimensiuni, dintre recifuri.
 De acolo se poate ajunge uşor...
Şi blestemă. Nu putu să pronunţe cuvintele. Pe acolo nu erau
nave, dar asta nu însemna că una sau două n-ar fi putut veni din
Adarlan, strecurându-se pe timp de noapte şi aducându-şi la
ţărm încărcătura lor violentă şi demonică, utilizând bărcile mai
mici.
Rowan se ridică.
 Plecăm. Acum.
 Nu crezi că ne-ar fi atacat deja dacă ne-ar fi văzut?
Rowan arătă spre soare. Dacă se pregătea să-i spună că era
periculos pentru o regină să se arunce singură în braţele
pericolului, atunci putea s-o facă...
 Dacă tot e să explorăm, atunci o vom face sub
adăpostul întunericului. Aşa că ne întoarcem la pârâu şi ne
căutăm ceva de mâncare. Apoi, prinţesă, spuse el cu un rânjet
cât faţa, ne vom distra pe cinste.

Vreun zeu probabil că hotărâse să se milostivească de ei,

pentru că ploaia începu imediat după asfinţit, norii tunători
rostogolindu-se răzbunători pentru a ascunde sunetele pe care le
făceau întorcându-se pe plajă, şi începură o cercetare minuţioasă
a peşterilor.
Dar cam acolo se terminară favorurile din partea zeilor, pentru
că, stând pe burtă pe un promontoriu îngust care străjuia o plajă
golaşă, descoperiră ceva mai rău decât orice anticipaseră. Nu era
vorba doar de monştrii creaţi de rege.
Ci de o armată de soldaţi.
Câţiva ieşiră din gura gigantică a peşterii, care era ascunsă de
stânci şi nisip. Nici nu i-ar fi observat, dacă n-ar fi fost ascuţitul
simţ olfactiv al lui Rowan. Nu avea cuvinte să descrie acel miros,
spuse el, dar ea îl cunoştea deja.
Gura Celaenei se uscase, iar stomacul i se făcuse ghem văzând
siluetele întunecate intrând şi ieşind din peşteră cu mişcări
disciplinate şi economice care sugerau că erau bine antrenaţi. Nu
erau monştri turbaţi, pe jumătate sălbatici precum cel din
bibliotecă, sau creaturi glaciale, lipsite de defecte, ca acelea pe
care le văzuse în gorgane, ci soldaţi muritori. Toţi foarte atenţi,
disciplinaţi, nemiloşi.
 Negustorul de crabi, murmură Celaena în urechea lui
Rowan. În sat. A spus – a spus că a găsit arme în plasele de
pescuit. Probabil că vin în corăbii şi se apropie suficient de mult
cât să înoate prin recif fără a atrage atenţia. Trebuie să ne
apropiem.
Îşi ridică sprâncenele spre Rowan, care îi aruncă un zâmbet de
vânător.
 Ştiam eu c-o să fii util într-o bună zi.
Rowan se mulţumi să pufnească şi se schimbă, o licărire de
lumină care spera ea să fi fost mascată de furtună. Îşi luă zborul
de pe marginea promontoriului şi plană deasupra apei, doar o
pasăre răpitoare aflată în căutare de hrană, apoi făcu un cerc
ajungând să se odihnească pe o stâncă dincolo de locul unde se
spărgeau valurile. Ea îl urmări vânând, deplasându-se spre
peşteră, un animal în căutare de adăpost împotriva ploii. Şi apoi,
menţinându-se aproape de tavanul impozant al peşterii, se
strecură înăuntru.
Nici nu îndrăzni să respire cât el se făcu nevăzut. Numără
pauzele dintre tunet şi fulger, cu degetele furnicând-o de
nerăbdarea de a pune mâna pe mânerul săbiei.
În cele din urmă, Rowan se ivi din peşteră, într-un zbor
elegant. Îşi croi drum spre ea, apoi trecu mai departe, intrând în
pădure. Era un semn să-l urmeze. Cu atenţie, se târî prin praf, şi
noroi, şi printre stânci, până când ajunse suficient de departe să
se strecoare printre copaci. Îl urmă pe Rowan prin pădurea care
devenea tot mai deasă, cu ploaia mascând orice sunet.
 Îl găsi stând cu braţele încrucişate, sprijinit de un pin
contorsionat.
 În peşteri sunt cam două sute de soldaţi muritori şi trei
dintre creaturile alea. De-a lungul ţărmului au format o reţea
întreagă, ascunsă.
Gâtul i se uscă. Trebui să se concentreze pentru a-l asculta.
 Sunt sub comanda unuia numit Generalul Narrok.
Soldaţii par toţi bine pregătiţi, dar se ţin departe de cele trei
creaturi.
Rowan îşi şterse nasul şi, în lumina fulgerului, ea observă
sângele.
 Aveai dreptate. Cele trei creaturi arată ca nişte oameni,
dar nu sunt oameni. Indiferent ce se află sub pielea lor, este...
dezgustător nu e cel mai bun cuvânt. A fost de parcă harul meu
magic, sângele meu – însăşi esenţa mea erau dezgustate de ei.
Examină sângele de pe degete.
 Toţi păreau să aştepte.
Trei dintre chestiile alea. Şi una dintre ele fusese cât pe ce să o
omoare.
 Să aştepte, ce?
Ochii de animal ai lui Rowan străluciră când se fixară asupra
ei.
 Ce-ar fi să-mi spui tu de ce?
 Regele n-a spus niciodată nimic despre asta. El... el...
Mersese ceva rău în Adarlan? Îi spusese cumva Chaol regelui
cine şi ce este, iar regele trimisese oamenii aici să... Nu, trebuie să
fi durat săptămâni, luni, să strecori creaturile alea aici.
 Trimite vorbă forţelor din Wendlyn – avertizează-le
imediat.
 Chiar dacă ajung la Varese mâine, tot va dura o
săptămână până să ajungă aici pe jos. Majoritatea unităţilor au
fost deplasate în nord pe toată perioada primăverii.
 Tot trebuie să-i avertizăm că sunt în pericol.
 Foloseşte-ţi capul. Sunt nenumărate peşteri şi locuri în
care să te ascunzi de-a lungul ţărmului de vest. Şi totuşi, ei au
ales acest loc, acest punct de acces.
Vizualiză harta zonei.
 Drumul de munte îi va duce dincolo de fortăreaţă.
Îi îngheţă sângele, ba până şi harul ei magic, licărind în
încercarea de a o calma, nu reuşi să o încălzească atunci când
spuse:
 Nu... nu dincolo de fortăreaţă. La fortăreaţă. Îi vor pe
semi-Fae.
El încuviinţă grav din cap.
 Cred că trupurile pe care le-am găsit au fost
experimente. Ca să afle slăbiciunile şi punctele forte ale semi-
Fae, să afle care sunt... compatibili cu indiferent ce le fac
fiinţelor ălora diforme. La câţi soldaţi sunt, aş crede că unitatea
aceasta a fost trimisă să prindă şi să recupereze semi-Fae, sau
să elimine orice ameninţare posibilă.
Pentru că, dacă nu puteau fi convertiţi şi făcuţi sclavi ai
Adarlanului, atunci semi-Fae puteau fi convinşi să lupte pentru
Wendlyn într-un război. Ar fi putut deveni cei mai puternici
războinici din forţele lui Wendlyn – şi ar fi provocat mai mult
decât mici neplăceri pentru Adarlan.
Ea îşi ridică bărbia şi spuse:
 Atunci, chiar acum – chiar acum, vom coborî pe plajă şi
ne vom dezlănţui harul magic asupra lor. Cât dorm.
Se întoarse, de parcă parte din sufletul ei începuse să se
împotrivească gândului.
Rowan o apucă de cot.
 Dacă aş fi considerat că există vreun mod în care s-o
fac, i-aş fi sufocat în somn. Dar n-avem cum – nu fără a ne
pune vieţile în pericol.
 Crede-mă, eu pot şi o voi face.
Erau soldaţi ai Adarlanului – măcelăriseră şi prădaseră şi
făcuseră mai mult rău decât era dispusă să-şi amintească. Putea
s-o facă. Voia s-o facă.
 Ba nu. Fizic, nu le poţi face niciun rău, Aelin. Nu încă.
Ei ştiu suficient despre aceste semne Wyrd pentru a-şi fi
protejat tabăra lor nenorocită împotriva genului nostru de har
magic. Paveze – precum stâncile din jurul fortăreţei, dar diferite.
Poartă fier peste tot pe unde se poate, în arme, în armură. Îşi
cunosc bine inamicul. Om fi noi buni, dar nu putem să-i
distrugem pe toţi şi să plecăm cu viaţă din peşterile astea.
Celaena păşea agitată, trecându-şi mâinile prin părul umezit
de ploaie, băgând de seamă că el nu terminase de vorbit.
 Spune, ceru ea.
  Narrok este în fundul peşterilor, într-o cameră privată.
Este aidoma lor, o creatură care poartă pielea unui om. Îşi
trimite cei trei monştri să prindă semi-Fae şi să-i aducă în
peştera lui – unde face experimente pe ei.
Atunci înţelese de ce Rowan o mutase în copaci, departe de
plajă. Nu pentru a fi protejată, ci pentru – pentru că o semi-Fae
era acolo chiar acum.
 Am încercat s-o las fără aer – să-i fie mai uşor, spuse
Rowan, dar au pus-o în prea mult fier şi... n-o să
supravieţuiască nopţii ăsteia, chiar dacă intrăm acum peste ei.
Deja este o carcasă, de-abia mai respiră. Nu-şi poate reveni din
ce i-au făcut. S-au hrănit cu viaţa ei, au întemniţat-o în propria
minte, făcând-o să retrăiască toate ororile şi nenorocirile pe
care le-a întâlnit vreodată.
Până şi focul din ea îngheţă.
 În ziua aceea, pe câmpul cu gorgane, s-a hrănit cu
mine, şopti ea. Dacă n-aş fi reuşit să evadez, m-ar fi consumat
şi pe mine aşa.
Un mârâit gros, de confirmare, ieşi vălurit din gâtlejul lui
Rowan.
Îngreţoşată, Celaena îşi frecă faţa – îşi lăsă capul pe spate în
ploaia care picura din frunzişul de deasupra, apoi inspiră profund
şi se uită la Rowan.
 Nu putem să-i ucidem cu magia noastră cât sunt în
tabără. Forţele din Wendlyn sunt şi ele prea departe, iar Narrok
urmăreşte semi-Fae cu trei dintre monştri, plus două sute de
soldaţi.
Gândea cu voce tare, dar Rowan încuviinţă oricum.
 Câte dintre santinelele de la Mistward au văzut cu
adevărat câmpul de luptă?
 Treizeci, sau chiar mai puţini. Unii, precum Malakai,
sunt prea bătrâni, dar vor lupta oricum – şi vor muri.
Rowan se afundă mai adânc în pădure. Ea îl urmă, fie şi măcar
pentru că ştia că dacă s-ar fi apropiat cu un pas de plaja aceea, ar
fi încercat s-o salveze pe femeie. Din încordarea din umerii lui
Rowan, înţelese că şi el simţea acelaşi lucru.
Ploaia se opri, iar Celaena îşi trase gluga pe spate pentru a
lăsa aerul umed să-i scalde faţa prea fierbinte. Zona era plină de
păstori, fermieri şi pescari. În afară de semi-Fae, nu avea cine să
lupte cu creaturile. Nu aveau niciun avantaj, în afară de faptul că-
şi cunoşteau teritoriul mai bine decât inamicii. Bineînţeles că vor
trimite vorbă la Wendlyn şi poate, poate, ajutorul va ajunge
săptămâna viitoare.
Rowan ridică un pumn, iar ea se opri, în timp ce el privi cu
atenţie copacii din faţa şi din spatele lor. Cu o tăcere de specialist,
scoase din teacă una dintre lamele din apărătoarea pentru
antebraţ. Mirosul o lovi o secundă mai târziu – duhoarea
creaturilor, indiferent ce-or fi fost ele sub carnea muritoare.
 Numai una.
Vocea îi era atât de scăzută, încât de-abia o putea auzi cu
urechile ei de Fae.
 Asta nu mă linişteşte, spuse ea, la fel de încet,
trăgându-şi pumnalul din teacă.
Rowan arătă cu mâna.
 Vine direct spre noi. Mergi la dreapta vreo douăzeci de
metri, iar eu merg la stânga. Când ajunge între noi, aşteaptă
semnalul meu, apoi loveşte. Fără magie – ar putea atrage prea
multă atenţie dacă sunt şi alţii prin preajmă. Repede şi în
tăcere.
 Rowan, chestia asta...
Repede şi în tăcere.
Ochii lui verzi aruncau flăcări, dar ea îi ţinu piept.
S-a hrănit cu mine şi m-ar fi transformat într-o carcasă, spuse ea
fără cuvinte. Poate riscăm aceeaşi soartă şi acum.
Nu erai pregătită, părea el să spună. Şi nu eram cu tine.
Asta e o nebunie. M-am confruntat şi cu una dintre cele defecte
şi aproape că m-a ucis.
Ţi-e teamă, prinţeso?
Da, şi am şi motive.
Însă el avea dreptate. Acestea erau pădurile lor, iar ei erau
războinici. De data aceasta, avea să fie altceva. Aşa că încuviinţă,
un soldat care acceptă ordinele, şi nu mai pierdu timpul pentru a-
şi lua rămas-bun înainte de a se strecura printre copaci. Paşii îi
erau uşori, calculă distanţa, ascultând pădurea din jurul lor,
menţinându-şi respiraţia constantă.
Se ascunse după un copac acoperit de muşchi şi-şi scoase din
teacă şi celălalt pumnal. Mirosul devenise o duhoare constantă
care-i făcea inima să-i bată cu putere. Când norii de deasupra se
îndepărtară, lumina stelelor ilumină slab ceaţa joasă care plutea
aproape de pământul argilos. Nimic.
Tocmai începuse să se întrebe dacă nu cumva Rowan se
înşelase, când creatura apăru dintre copacii din faţa lor – mai
aproape de ea decât calculase. Mult, mult mai aproape.
Întâi îl simţi: pata de întuneric, tăcerea care îl învăluia ca o
mantie suplimentară. Până şi ceaţa păru să se retragă din calea
lui.
Sub glugă, nu putu vedea decât pielea palidă şi buzele
senzuale. Nu se sinchisea să poarte arme, dar unghiile lui o
făcură să-şi ţină răsuflarea. Unghii lungi, ascuţite, pe care şi le
amintea prea bine – senzaţia pe care i-o dăduseră când îi rupeau
carnea în bibliotecă.
Spre deosebire de acele unghii, acestea nu erau rupte, iar
curbele negre şi lustruite luceau. Pielea de pe degete era albă şi
fără defecte, prea netedă să fi fost naturală. Într-adevăr, ar fi
putut jura că vede lucind vene negre, o imitaţie grotescă a
sângelui care cursese odată prin ele.
Celaena nu îndrăzni nici să clipească atunci când creatura îşi
întoarse capul acoperit de glugă spre ea. Rowan încă nu dăduse
semnalul. Îşi dădea seama, oare, cât de aproape era de ei?
Un firişor umed de căldură îi picură pe buze din una dintre
nări. Se încordă, îmbărbătându-se, şi se întrebă cât de repede se
putea mişca şi cât de adânc trebuia să taie cu pumnalele ei cu
lame lungi. Sabia avea să fie ultima soluţie, pentru că era mai
greu de mânuit, chiar dacă pentru a folosi cuţitele însemna să se
apropie mai mult.
El scrută copacii, iar Celaena se ascunse mai bine după al ei.
Creatura de sub bibliotecă sfâşiase uşi din metal de parcă ar fi
fost draperii. Şi ştia cum să folosească semnele Wyrd...
Se uită la timp pentru a-l vedea păşind spre copacul ei,
mişcarea mortal de elegantă promiţând un sfârşit dureros şi
prelungit. Mintea nu-i era distrusă; încă mai avea capacitatea de
a gândi, de a calcula. Aceste fiinţe erau foarte bune la ceea ce
făceau, încât se pare că regele considerase că acolo erau
suficiente trei. Câte altele mai rămăseseră ascunse pe continentul
ei?
Pădurea devenise atât de tăcută, încât se auzi un fornăit. O
adulmeca. Harul ei magic licări, dar îl înăbuşi. Nu voia ca magia
ei să atingă chestia aia, cu sau fără porunca lui Rowan. Creatura
amuşină din nou – şi făcu încă un pas în direcţia ei. Exact ca în
ziua aceea de pe câmpul cu gorgane, aerul începu să se rarefieze,
pulsându-i în urechi, şi cealaltă nară începu să-i sângereze.
Rahat...
Şi atunci, un gând îi trecu prin minte, care făcu să se
cutremure lumea. Dacă ajunsese deja la Rowan? Îndrăzni să mai
arunce o privire de după copac.
Creatura dispăruse.
 CAPITOLUL 47

Celaena blestemă în tăcere, scrutând copacii. Unde naiba

dispăruse creatura? Ploaia începu să cadă din nou, dar mirosul
de moarte era omniprezent. Îşi ridică pumnalul lung în direcţia lui
Rowan – semnalizându-i să indice dacă mai trăia. Trebuia să fie în
viaţă; nu accepta altă ipoteză. Lama era atât de curată, încât îşi
vedea faţa oglindită în ea, vedea copacii şi cerul şi...
Şi creatura, care stătea acum în spatele ei.
Celaena se roti pe călcâie, lovind în zona lui expusă, o lamă
înclinată pentru a intra direct între coastele lui, cealaltă tăind
spre gât. Era o mişcare pe care o practicase ani de zile, care
devenise uşoară precum respiraţia.
Când ochii lui negri şi fără adâncime îi întâlniră pe ai ei,
Celaena îngheţă. În trupul ei, mintea ei, sufletul ei. Harul magic
pâlpâi şi se stinse.
De-abia auzi bufnetul înfundat al lamelor ei atingând
pământul. Ploaia de pe faţă devenise doar o senzaţie îndepărtată.
Întunericul din jurul lor se dilată, primitor, învăluitor.
Reconfortant. Creatura îşi dădu pe spate gluga mantiei.
Faţa era tânără şi masculină – o perfecţiune nepământeană. În
jurul gâtului purta o împletitură de piatră neagră – piatra Wyrd,
îşi aminti ea vag – care lucea în ploaie. Era întruparea zeului
morţii. Cu o voce şi o expresie care nu aparţineau unui bărbat
muritor, spuse:
— Tu.
Ea nu-şi putea lua ochii de la el. În întuneric se auzeau ţipete
– ţipetele pe care le înăbuşise atât de mulţi ani, care acum o
atrăgeau.
Zâmbetul i se lărgi, lăsând să i se vadă dinţii prea albi, iar el
întinse mâna spre gâtul ei.
Degetele acelea ca gheaţa erau atât de blânde când degetul
mare îi atinse gâtul, când îi ridică faţa pentru a se uita mai bine
în ochii ei.
— Agonia ta a avut gustul vinului, murmură el, privind în
esenţa ei.
Vântul îi biciuia faţa, braţele, stomacul, urlându-i numele, în
ochii lui erau însă eternitate şi calm, făgăduiala unui întuneric
atât de dulce, că nu-şi putea lua ochii de la el. Dacă ar fi
renunţat, ar fi fost o uşurare binecuvântată. Nu trebuia decât să
se predea întunericului, aşa cum îi cerea el. Ia-mă, voia ea să
spună, încercă ea să spună. Ia totul.
O licărire de argint şi oţel pătrunse în vălul ca o cerneală, şi
altă creatură – un monstru creat din colţi, furie şi vânt – era
acolo, smulgând-o din neant. Încercă să-l zgârie cu unghiile, clar
el era gheaţă – el era... Rowan.
Rowan o târa după el, strigându-i numele, dar ea nu putea
ajunge la el, nu putea opri atracţia faţă de cealaltă creatură.
Dinţii pătrunseră în locul dintre gâtul şi umărul ei, iar ea
tresăltă, înlănţuindu-se de durere de parcă ar fi atins o frânghie
care o trăgea din marea de stupoare, în sus, în sus, până când...
Rowan o strânse puternic la pieptul lui cu un braţ, cu sabia
scoasă, sângele ei curgându-i pe bărbie, în timp ce se retrăgea din
faţa creaturii care rămăsese lângă copac. Durere – de aceea trupul
din acea dimineaţă fusese distrus. Semi-Fae încercase să
folosească durerea fizică pentru a se elibera de creaturile astea,
pentru a-i aminti trupului ce era real şi ce nu.
Creatura pufni în râs. O, zeilor! O subjugase. Atât de rapid,
atât de uşor. N-avusese nicio şansă, iar Rowan nu ataca pentru
că...
Pentru că în întuneric, cu prea puţine arme împotriva unui
duşman care nu avea nevoie de arme pentru a-i ucide, chiar şi
Rowan era depăşit. Un războinic adevărat ştie când să se retragă
dintr-o bătălie. Rowan şopti:
 Trebuie să fugim.
Creatura râse din nou pe un ton jos, apropiindu-se. Rowan se
îndepărtă, cu ea în braţe.
 Poţi încerca, spuse creatura, cu o voce care nu venea
din acea lume.
Atât îi trebui Celaenei să audă. Îşi zvârli harul magic.
Un perete de foc se ridică între retragerea lor şi creatură, un
scut în care turnă fiecare dram de voinţă, de onoare şi de ruşine,
fără să-i pese de consecinţe. Creatura şuieră, dar Celaena n-avea
de unde să ştie dacă era de la lumina care îi înţepa ochii, sau
doar din pricina frustrării.
Şi prea puţin îi păsa. Câştigau timp, un minut întreg de goană
la deal printre copaci. Apoi, pata aia duhnitoare de întuneric care
se întindea ca o plasă se apropie în spatele lor ca o avalanşă.
Rowan cunoştea pădurile, ştia cum să-şi piardă urma. Mai
câştigară ceva timp şi distanţă. Creatura îi urmărea, chiar dacă
Rowan folosea vântul pentru a alunga mirosul lor.
Alergară kilometru după kilometru, până când respiraţia li se
transformă în aşchii de sticlă în plămâni şi până când chiar şi
Rowan păru a fi obosit. Nu mergeau spre fortăreaţă – nu, n-aveau
să-l ducă pe monstru la mai puţin de zece kilometri de fortăreaţă.
Se îndreptară, în schimb, spre Munţii Cambrieni, aerul devenind
din ce în ce mai rece, iar dealurile mai abrupte. Şi totuşi, creatura
continua să-i urmărească.
 N-o să se oprească, spuse Celaena gâfâind, în vreme ce
se aruncară pe o pantă abruptă, aproape în patru labe.
Rezistă dorinţei de a se aşeza în genunchi şi de a vomita.
 E ca un copoi care urmează un miros.
Mirosul ei. Mult dedesubtul lor, fiinţa îşi urmărea prada.
Rowan îşi dezgoli dinţii, cu ploaia curgându-i pe faţă.
 Atunci, am să-l alerg pân-o să cadă mort.
Fulgerul ilumină o cărare pentru căprioare în vârful dealului.
 Rowan, gâfâi ea. Rowan, am o idee.

Celaena se întrebă dacă încă mai dorea să moară.

Poate că zeului morţii îi plăcea prea mult să se joace cu ea.
Spre copacii a căror scoarţă fusese jupuită mai era o cărare
ascendentă. Făcu un foc vesel şi arse o torţă lângă un drum
abandonat, lumina strălucind printre copacii fără coajă.
Se ruga ca Rowan, aflat în spatele ei să ţină creatura ocupată
aşa cum îi spusese ea – conducându-l în cercuri, după mirosul
tunicii ei.
Hârşti! Tocila scrâşni sub pumnalul ei când se cocoţă pe o
stâncă inaltă. În pofida frisoanelor permanente, fredona în timp
ce-şi ascuţea pumnalul, o simfonie pe care o ascultase în Rifthold
în fiecare an până fusese înrobită. Îşi controlă respiraţia şi se
concentră pe numărarea minutelor, întrebându-se cât mai putea
rămâne acolo până să trebuiască să găsească altă cale. Hârşti!
Un miros de putrefacţie îi pătrunse în nări, iar pădurea tăcută
deveni imobilă.
Hârşti! Nu lama ei ascuţindu-se, ci a altuia, aproape ca
răspuns la mişcarea ei.
Se relaxă şi trecu tocila peste pumnal încă o dată, apoi se
ridică, dorindu-şi putere în genunchi. Nu-şi putea permite să ezite
când avea să-i vadă pe cei cinci stând dincolo de copacii jupuiţi,
înalţi şi supli, purtând cu ei uneltele lor demonice.
Fugi, urla trupul ei, dar rezistă. Îşi ridică bărbia şi surâse în
întuneric.
 Mă bucur că mi-ai acceptat invitaţia.
Niciun sunet, nicio mişcare.
 Cei patru prieteni ai tăi au decis să vină neinvitaţi la
ultimul meu foc de tabără – şi nu s-a terminat bine pentru ei.
Dar sunt sigură că ştii deja asta.
Un altul îşi ascuţea lamele, lumina focului tremurând pe
metalul crestat.
 Târfă Fae. Ne vom bucura îndelung de tine.
Ea schiţă o plecăciune, chiar dacă stomacul i se revolta de la
duhoarea de carne putredă, şi flutură făclia ca pe un baston spre
ceea ce aştepta mai jos.
 O, asta şi sper, zise ea.
Înainte ca ei să o poată încercui, ea ţâşni într-un sprint.

Celaena ştia că erau aproape, nu pentru că ar fi auzit tufişurile

foşnind sau zgomotul pumnalelor lor în aer, ci din cauza duhorii
care îi sfâşia simţurile ca nişte degete cu gheare. Strângând făclia
într-o mână, o folosi pe cealaltă pentru a rămâne ridicată, în timp
ce alerga pe drumul abrupt, evitând stâncile, mărăcinii şi pietrele
desprinse.
Locul de unde îi spusese lui Rowan să atragă creatura era cu
un kilometru mai jos, aşa că avea să fie o fugă nebună în
întuneric. Deşi gleznele şi genunchii îi protestau, sărea şi alerga,
cu vârcolacii apropiindu-se de ea precum lupii de o căprioară.
Cheia era să nu intri în panică – panica te făcea prost. Panica
te putea ucide. Urmă un ţipăt pătrunzător – ţipătul unui vultur.
Rowan era exact acolo unde plănuiseră să fie, creatura regelui
aflându-se probabil la un minut în spatele lui, făcân- du-şi loc
printre copaci. Chiar lângă pârâu, unde ea îşi aruncase făclia.
Chiar acolo unde drumul cotea pe lângă un stei de stâncă.
Drumul străvechi mergea într-o singură direcţie, dar ea o luă
într-alta. Vântul trecu pe lângă ea, suflând în direcţia drumului.
Se aruncă în spatele unui copac, cu o mână pe gură să nu i se
audă respiraţia şuierătoare, iar vântul îi purtă mirosul mai
departe.
O clipă mai târziu, un trup cald o îmbrăţişă, protejând-o şi
adăpostind-o. Apoi, cinci perechi de picioare goale se târâră pe
drum, după mirosul care acum ţâşnea şi se prăbuşea la vale, spre
creatura care alerga direct către ei.
Îşi ascunse faţa la pieptul lui Rowan. Braţele lui erau puternice
precum zidurile, iar arsenalul lui, la fel de liniştitor.
În cele din urmă, el o trase de mânecă, împingând-o în sus.
Din câteva mişcări dibace, se căţără în copac până la o ramură
mai mare, din apropierea vârfului. O clipă mai târziu, Rowan era
în spatele ei, sprijinit de trunchi. O trase lângă el, cu spatele lipit
de obrazul lui, îmbrăţişând-o, ascunzându-i mirosul de monştrii
care urlau dedesubt.
Trecu un minut până să înceapă urletele – ţipete jalnice,
strigăte şi urletele a două feluri de monştri care ştiau că moartea
plutea asupra lor şi nu aveau o faţă blândă.
Timp de jumătate de oră, creaturile se luptară în întunericul
ploios, până când ţipetele jalnice deveniră victorioase, iar urletele
nepământeşti nu se mai auziră.
Celaena şi Rowan se ţinură strâns în braţe şi nu îndrăzniră să
închidă ochii toată noaptea.
 CAPITOLUL 48
Când povestiră la fortăreaţă ceea ce descoperiseră, nu se iscă
rumoare, nu se iscă isterie. Malakai trimise imediat mesageri
către regele din Wendlyn pentru a-l ruga să-i ajute; trimise şi altor
aşezări de semi-Fae, pentru a le ordona celor care nu puteau să
lupte să se ascundă; iar comunităţii vindecătorilor, pentru
evacuarea tuturor pacienţilor care nu erau la pat.
Mesagerii se întoarseră de la rege, care promisese să trimită
toţi oamenii de care se putea dispensa. O uşurare, gândi Celaena
– dar era şi un strop de teamă. Dacă se arăta Galan, dacă vreunul
din neamul mamei sale ajungea aici... Nu-i va păsa, îşi spuse în
sinea ei. Existau probleme mai importante de înfruntat. Aşa că se
rugă pentru venirea lor cât mai grabnică şi se pregăti împreună
cu restul locuitorilor fortăreţei. Aveau să înfrunte primejdia făţiş,
începând prin a-i scoate din circuit pe cei două sute de soldaţi
muritori care îi însoţeau pe Narrok şi pe cele trei creaturi ale sale,
imediat ce îşi părăseau peşterile protejate.
Rowan preluă controlul fortăreţei fără multe discuţii – de fapt,
primi doar recunoştinţă din partea celorlalţi. Până şi Malakai îi
mulţumi prinţului, atunci când Rowan purcese să organizeze
gărzile, să delege sarcini şi să planifice întreaga lor supravieţuire.
Mai aveau câteva zile până când aveau să vină întăririle pentru a
putea lansa atacul, iar dacă duşmanul ar fi pornit mai devreme,
Rowan voia să-i încetinească şi să-i împiedice cât de mult posibil
înainte să ajungă la porţile fortăreţei. Semi-Fae nu erau o armată
şi nu aveau resursele unei fortăreţe echipate complet, aşa că
Rowan declară că trebuie să facă faţă cu resursele pe care le
aveau: înţelepciunea, hotărârea şi cunoaşterea terenului. Din câte
se părea, vârcolacii doborâseră una dintre creaturi, deci acestea
nu erau chiar invincibile – dar fără să găsească un cadavru a
doua zi, nu putuseră să-şi dea seama cum îl omorâseră.
Rowan şi Celaena plecară cu grupurile care pregăteau pădurea
pentru atac. Dacă armata lui Narrok avea să urmeze cărarea
căprioarelor pentru a ataca fortăreaţa, atunci aveau să se
găsească pe un teritoriu plin de capcane: viroage pline de creaturi
veninoase, gropi mascate şi pline de ţepuşe; capcane la tot pasul.
Poate că nu aveau să-i ucidă, dar aveau să-i întârzie suficient de
mult cât să câştige timp până la venirea ajutoarelor. Iar dacă
aveau să sfârşească prin a fi asediaţi, sub fortăreaţă era un tunel,
atât de vechi şi de neglijat încât majoritatea locuitorilor nici nu
ştiuseră că există până când nu-l pomenise Malakai. Era mai bun
decât nimic.
Câteva zile mai târziu, Rowan adună un grup mic de căpitani
în jurul unei mese din sala de cină.
 Echipa de cercetaşi a lui Bas raportează că monştrii par
a fi gata să plece în câteva zile, spuse el, indicând pe o hartă.
 Sunt terminaţi primul şi al doilea kilometru de
capcane?
Căpitanii confirmară.
 Bine. Mâine vreau ca oamenii voştri să pregătească
următorii câţiva kilometri.
Şezând lângă Rowan, Celaena urmări cum îşi conduce oamenii
prin toate subiectele şedinţei, urmărind toate punctele şi
subpunctele planului lor – fără a mai pune la socoteală faptul că
ţinea minte numele tuturor căpitanilor, ale soldaţilor şi toate
responsabilităţile lor. Rowan rămase calm şi stabil - încrâncenat,
chiar – în pofida iadului care se putea dezlănţui în curând asupra
lor.
Aruncând o privire la grupul de semi-Fae, cu atenţia
concentrată asupra lui Rowan, vedea că se agăţau de tăria lui, de
determinarea aceea rece şi de mintea lui ascuţită – şi de secolele
de experienţă. Şi, dedesubtul tuturor acestora, apăsându-i
sufletul din ce în ce mai mult, îşi dori ca atunci când va părăsi
acest continent... să n-o facă singură.
 Odihneşte-te. Nu-mi eşti de folos dacă eşti ameţită.
Clipi. Se zgâia la el. Întrunirea se terminase, iar căpitanii
plecaseră deja să rezolve diversele sarcini.
 Iartă-mă.
Se frecă la ochi. Erau treji încă din zori, pregătind ultimii
kilometri ai potecii, verificând dacă toate capcanele erau
funcţionale. Era simplu să lucrezi cu el. Fără judecată, fără
nevoia de a se explica. Ştia că nimeni n-o va înlocui vreodată pe
Nehemia şi nici nu-şi dorea asta, dar Rowan o făcea să se simtă...
mai bine. De parcă în sfârşit, după luni întregi în care se
sufocase, acum putea respira.
El încă o urmărea, încruntat.
 Hai, spune.
Ea examină harta întinsă pe masă între ei.
 Ne descurcăm cu soldaţii muritori, dar creaturile alea
şi Narrok... dacă am avea luptători Fae – precum camaradul
tău, care a venit să-şi primenească tatuajul – şi nu consideră că
a-l numi pe luptător prietenul pisoi al lui Rowan ar ajuta-o să-l
convingă de această dată – sau toţi cei cinci prieteni ai tăi,
probabil că situaţia ar fi alta.
Urmări cu degetul linia munţilor care separau acel ţinut de
cele nemuritoare de dincolo.
 Dar n-ai trimis după ei. De ce?
 Ştii de ce.
 Maeve ţi-ar ordona să te întorci acasă numai pentru a
le face în ciudă semi-Fae?
Maxilarul i se încordă.
 Din mai multe motive, cred.
 Asta e, deci, persoana pe care alegi să o slujeşti.
 Ştiam ce fac atunci când i-am băut sângele pentru a
pecetlui jurământul.
 Atunci, să sperăm că ajutoarele din Wendlyn ajung
aici repede.
Îşi ţuguie buzele şi se îndreptă spre camera lor. El o apucă de
încheietură.
 Nu face asta.
Un muşchi îi juca în maxilar.
 Nu mă privi aşa.
 Aşa cum?
 Cu... dezgustul acesta.
 Eu nu...
Dar el îi aruncă o privire aspră. Ea oftă.
 Astea... toate astea, Rowan...
Arătă cu mâna spre hartă, spre uşile prin care trecuseră semi-
Fae, spre sunetele pe care le emiteau oamenii care îşi pregăteau
proviziile şi sistemele de apărare în curte.
 Dacă are importanţă, toate acestea demonstrează că
 ea nu te merită, şi cred că ştii şi tu asta.
El privi în lături.
 Nu e problema ta.
 Ştiu, dar am crezut că ar trebui să auzi asta.
El nu-i răspunse, nici măcar nu îşi ridică ochii spre ea, aşa că
plecă. Privi o singură dată peste umăr şi îl văzu aplecat peste
masă, cu mâinile încrucişate pe tăblia ei, muşchii puternici ai
spatelui vizibili prin cămaşă, şi ştiu că nu privea cu adevărat
harta.
Dar n-avea sens să spună că-şi doreşte ca el să se întoarcă
împreună cu ea în Adarlan, în Terrasen. N-avea cum să rupă
jurământul făcut lui Maeve şi nici ea nu avea ce să-i ofere, chiar
dacă ar fi putut. Ea nu era regină, nici nu plănuia să devină şi,
chiar dacă ar fi avut un regat să-i ofere dacă ar fi fost liber... N-
avea sens să-i spună asta.
Aşa că-l lăsă pe Rowan acolo, dar asta n-o opri să-şi dorească
să-l poată ţine lângă ea.

În seara următoare, după ce-şi spălă faţa şi-şi bandajă o

arsură de pe antebraţ în camera lui Rowan, Celaena cobora să
ajute cu pregătirile pentru cină, când simţi, mai curând decât
auzi, unda de tăcere din fortăreaţă, mai profundă şi mai
apăsătoare decât liniştea nervoasă care planase peste aşezământ
în ultimele zile.
Fortăreaţa nu mai fusese atât de încordată din acea primă
noapte în care o vizitase Maeve.
Era prea devreme pentru o vizită din partea mătuşii ei. Avea
prea puţine de arătat deocamdată, în afară de câteva trucuri utile
şi diversele ei scuturi.
Coborî treptele câte două şi ajunse în bucătărie. Dacă Maeve
aflase de invazie şi îi poruncise lui Rowan să plece... Să respire, să
gândească – acestea erau uneltele cheie pentru a suporta
întâlnirea.
Căldura şi mirosul de fermentaţie o loviră chiar când cobora
ultimele trepte, şi îşi încetini pasul săltat, îşi ridică bărbia, chiar
dacă se îndoia că mătuşa ei ar fi acceptat să se întâlnească în
bucătărie, decât dacă ar fi dorit să o prindă pe picior greşit. Dar...
Dar Maeve nu era în bucătărie.
 Rowan era acolo, cu spatele întors la ea, stând în celălalt capăt
al încăperii cu Emrys, Malakai şi Luca, şi discutând cu voce
joasă. Celaena se opri brusc, observând faţa prea palidă a Iui
Emrys, mâna care ţinea strâns braţul lui Malakai.
Când Rowan se întoarse spre ea, cu buzele subţiate şi ochii
mari – cu şoc, oroare şi durere – lumea se opri şi ea în loc.
Braţele Iui Rowan atârnau inerte, degetele încleştându-se şi
descleştându-se. Pentru o clipă, ea se întrebă ce-ar fi fost dacă s-
ar fi întors la etaj, şi astfel cuvintele lui n-ar deveni reale.
Rowan făcu un pas spre ea – un pas şi de atât fu nevoie pentru
ca ea să înceapă să-şi clatine capul, înainte de a-şi ridica mâinile
în faţă, ca pentru a-l respinge.
 Te rog, spuse ea, şi vocea i se frânse. Te rog.
Rowan continua să se apropie, purtătorul unei condamnări
inevitabile. Şi ştiu că nu poate scăpa şi că nu putea cădea în
genunchi pentru a implora desfacerea făcutului.
Rowan se opri la distanţă de un braţ, dar n-o atinse, cu
trăsăturile din nou dure – dar nu de la cruzime. Ci pentru că ştia,
îşi dădu ea seama, că unul dintre ei trebuia să rămână calm. El
trebuia să rămână calm – trebuia să-şi păstreze judecata limpede
pentru ceea ce avea de făcut.
Rowan înghiţi o dată. De două ori.
 În lagărul de muncă de la Calaculla a avut loc o
revoltă, spuse el.
Inima i se opri în loc.
 După ce a fost asasinată prinţesa Nehemia, se spune
că o sclavă şi-a ucis supraveghetorul şi a declanşat o
revoltă. Sclavii au cucerit lagărul.
Inspiră adânc.
 Regele din Adarlan a trimis două legiuni care să
controleze sclavii. Şi i-au ucis pe toţi.
 Sclavii au ucis legiunile regelui?
Respiraţie. Erau mii de sclavi în Calaculla – împreună, ar fi
fost o forţă uriaşă, chiar şi pentru două dintre legiunile
Adarlanului.
Cu o blândeţe oribilă, Rowan o apucă de braţ.
 Nu. Soldaţii au ucis toţi sclavii din Calaculla.
O fisură în lume, prin care un vaiet profund pătrunse ca un
val.
  Sunt mii de sclavi în Calaculla.
Hotărârea din fiinţa lui Rowan se făcu bucăţi atunci când
încuviinţă. Când deschise şi închise gura, ea îşi dădu seama că
nu se terminase. Singurul cuvânt pe care-l putu emite fu:
 Endovier?
Era o întrebare zadarnică.
Încet, foarte încet, Rowan scutură din cap.
 Odată ce-a aflat de revolta din Eyllwe, regele din
Adarlan a trimis alte două legiuni spre nord. Nici în
Endovier nu a fost cruţat nimeni.
Nu văzu faţa lui Rowan când o prinse de braţe de parcă ar fi
putut-o opri să cadă în abis. Nu, tot ce vedea erau sclavii pe care-i
abandonase, munţii cenuşii şi gropile comune pe care le săpau în
fiecare zi, feţele oamenilor ei, care lucraseră lângă ea – poporul ei,
pe care-l abandonase. Pe care îşi permisese să-l uite, care se
rugase să fie salvat, în speranţa că cineva, oricine, îşi va aminti de
el.
Îi abandonase, iar acum era prea târziu.
Poporul Nehemiei, popoarele din celelalte regate şi – poporul ei.
Poporul din Terrasen. Poporul pe care mama şi tatăl ei, şi Curtea
ei, îl iubiseră atât de mult. Fuseseră rebeli în Endovier – rebeli
care luptaseră pentru regatul ei când ea... când ea fusese...
Erau copii în Endovier. În Calaculla.
Iar ea nu-i protejase.
Zidurile şi tavanul bucătăriei se prăbuşiră peste ea, aerul
deveni prea subţire, prea fierbinte. Faţa lui Rowan începu să
plutească, iar ea gâfâia, gâfâia, din ce în ce mai repede...
El îi şopti numele prea blând ca alţii să audă.
Şi sunetul cuvântului, al numelui care fusese odată o
promisiune făcută lumii, numele pe care scuipase şi pe care îl
desacralizase, numele pe care nu-l merita...
Se smulse din strânsoarea lui şi se îndreptă spre uşa
bucătăriei, traversând curtea, prin pietrele pavăză şi de-a lungul
barierei invizibile – până ce găsi un loc în care nu putea fi zărită
din fortăreaţă.
Lumea era plină de urlet şi vaiet, atât de puternice, încât se
îneca în ele.
Celaena nu scoase niciun sunet când îşi dezlănţui harul magic
asupra barierei, o explozie care zgudui copacii şi cutremură
pământul. Îşi azvârli puterea în zidul invizibil, implorând stâncile
străvechi să-i ia puterea, să o folosească. Apărătorii, de parcă i-ar
fi intuit intenţia, îi devorară întreaga forţă, absorbind şi ultimul
tăciune, până când începură să pâlpâie, flămânde de mai mult.
Iar ea arse, şi arse, şi arse.

CAPITOLUL 49

Trecuseră săptămâni întregi de când Chaol nu mai intrase în

contact cu vreunul dintre prietenii lui – aliaţi, ce i-or fi fost. Aşa
că, pentru ultima dată, Chaol se lăsă cuprins de ritmul vechilor
îndatoriri. Cu toate că era mai dificil ca oricând să supravegheze
prânzurile regelui, deşi întocmirea rapoartelor era un efort de
voinţă, o făcu. Nu primise nicio veste de la Aedion sau de la Ren şi
totuşi încă nu-i ceruse lui Dorian să-şi folosească harul magic
pentru a-şi testa teoriile despre vrajă. Începea să se întrebe dacă
îşi terminase de jucat rolul în revolta din ce în ce mai puternică a
lui Aelin.
Adunase suficiente informaţii, încălcase suficiente limite. Poate
că era timpul să afle ce se putea face din Anielle. Ar fi fost mai
aproape de Morath şi poate ar fi descoperit ce punea regele la cale
în subterane. Regele îi acceptase planurile de a prelua mantia de
moştenitor al Anielle-ului aproape fără obiecţii. În curând, urma
să-şi prezinte opţiunile pentru un înlocuitor.
Chaol stătea acum de gardă la un prânz de stat în sala mare,
la care participau atât Aedion, cât şi Dorian. Uşile fuseseră
deschise pentru a lăsa să intre aerul de primăvară, iar oamenii lui
Chaol stăteau lângă fiecare uşă, cu armele pregătite.
Totul fusese normal, totul mersese impecabil, până când regele
se ridicase, inelul său negru părând să înghită soarele de miezul
zilei care intra năvalnic prin ferestrele impresionante. Ridicase un
pocal, iar în cameră se pogorâse tăcerea. Nu era ca atunci când
vorbise Aedion. Chaol nu se putuse împiedica să nu se gândească
la ce-i spusese generalul despre opţiunea sa pentru o tabără sau
alta, sau la ce îi spusese Dorian despre refuzul său de a-i accepta
pe Celaena şi pe prinţ aşa cum erau. Medită la această idee în
mod repetat.
Dar nimic nu-l putea pregăti pe Chaol, sau pe oricine din sala
aceea tăcută, pentru momentul când regele, zâmbind spre mesele
de sub estrada lui, spuse:
 Azi-dimineaţă ne-au venit veşti bune din Eyllwe şi din
nord. Revolta sclavilor din Calaculla a fost zdrobită.
Nu auziseră nimic despre asta, iar Chaol îşi dori să-şi poată
acoperi urechile pentru a nu auzi când regele spuse:
 Trebuie să facem eforturi să repopulăm minele, acolo
şi în Endovier, dar pata revoltei a fost curăţată.
Chaol era bucuros că se sprijinea de un stâlp. Dorian fu cel
care vorbi, cu faţa albă ca varul:
 Despre ce vorbeşti?
Tată lui îi zâmbi.
 Iartă-mă. Se pare că sclavii din Calaculla îşi băgaseră
în cap să stârnească o revoltă după nefericita moarte a
prinţesei Nehemia, iar noi ne-am pus în minte să nu
permitem asta, sau alte potenţiale revolte. Şi cum nu aveam
resursele să interogăm fiecare sclav pentru a afla care sunt
trădătorii...
Chaol înţelese ce putere îi trebuia lui Dorian pentru a nu-şi
scutura capul de oroare, atunci când puse lucrurile cap la cap şi
înţelese câţi oameni fuseseră măcelăriţi.
 Generale Ashryver, spuse regele.
Aedion rămase neclintit.
 Tu şi legiunea Bane veţi fi mulţumiţi să aflaţi că, de
când cu epurarea din Endovier, mulţi dintre rebelii din
teritoriul vostru şi-au încetat... caraghioslâcurile.
Chaol nu ştiu de unde găsi Aedion curajul şi voinţa, dar
generalul zâmbi şi-şi plecă fruntea.
 Vă mulţumesc, Majestate.

Dorian se năpusti în atelierul lui Sorscha. Ea sări de pe locul

ei de la masă, cu o mână pe piept.
 Ai auzit? o întrebă el, închizând uşa în urma lui.
Ochii ei erau suficient de roşii cât să sugereze că auzise. El îi
luă faţa în mâini, lipindu-şi fruntea de a ei, având nevoie de tăria
aceea rece. Nu ştia cum de reuşise să nu plângă, să nu vomite, să
nu-şi omoare tatăl pe loc. Uitându-se la ea, inspirând parfumul ei
de rozmarin şi mentă, ştiu de ce.
 Vreau să pleci din castelul acesta, spuse el. Îţi dau
banii necesari, dar vreau să pleci de aici imediat ce găseşti
un mod de a o face fără a stârni bănuieli.
Ea se smulse din strânsoarea lui.
 Ai înnebunit?
Nu, niciodată nu văzuse lucrurile mai clar.
 Dacă rămâi, dacă suntem prinşi... Îţi dau oricâţi bani
îţi trebuie...
 Nimic din ce-mi poţi oferi nu mă va convinge să plec.
 Te leg de cal, dacă e nevoie, şi tot te scot de-aici...
 Şi cine va avea grijă de tine? Cine îţi va pregăti
tonicele? Nici cu căpitanul nu mai vorbeşti. Cum aş putea
pleca acum?
El o prinse de umeri. Trebuia să înţeleagă – trebuia s-o facă să
înţeleagă. Loialitatea ei era unul dintre aspectele pe care le iubea,
dar acum... n-ar fi făcut decât s-o omoare.
 A ucis mii de oameni într-o clipită. Imaginează-ţi ce ar
face dacă ar descoperi că mă ajuţi. Sunt lucruri mai rele
decât moartea, Sorscha. Te rog – te rog, pleacă.
Degetele ei le găsiră pe ale lui, pe care le apucară strâns.
 Vino cu mine.
 Nu pot. Va fi şi mai rău dacă voi pleca, dacă fratele
meu ajunge moştenitor. Şi cred... ştiu că unii ar putea
încerca să-l oprească. Dacă sunt aici, sper să-i pot ajuta
cumva.
O, Chaol. Acum înţelese de ce o trimisese pe Celaena în
Wendlyn – înţelese că întoarcerea lui la Anielle... Chaol se
vânduse pentru a o şti în siguranţă pe Celaena.
 Dacă rămâi tu, rămân şi eu, spuse Sorscha. Nu mă
poţi convinge de contrariu.
 Te rog, spuse el, pentru că nu ştia să ţipe, nu cu
morţile acelor oameni apăsându-l. Te rog...
Dar ea îi mângâie gâtul cu degetul mare.
 Împreună. Vom face asta împreună.
Şi, chiar dacă era egoist şi oribil din partea lui, dar renunţă la
luptă.

Chaol merse la mormânt, pentru a fi singur, pentru a jeli,

pentru a urla. Dar nu era singur.
Aedion stătea pe treptele scării în spirală, cu antebraţele
sprijinite pe genunchi. Acesta nu se întoarse când Chaol îşi puse
lumânarea jos şi se aşeză lângă el.
 Ce crezi, şopti Aedion, uitându-se fix în întuneric, că
gândesc popoarele de pe celelalte continente, dincolo de
mări, despre noi? Crezi că ne urăsc sau le e milă de noi
pentru ceea ce ne facem unii altora? Poate că şi la ei e la fel
de rău ca la noi. Poate că e chiar mai rău. Dar să faci ce
trebuie să fac eu, ca să supravieţuieşti... Trebuie să cred că
e mai bine. Undeva, trebuie să fie mai bine decât aici.
Chaol nu ştiu ce să-i răspundă.
 Am fost...
Dinţii lui Aedion sclipiră în întuneric.
— Am fost forţat să fac multe, foarte multe. Lucruri depravate,
dezgustătoare; şi totuşi, nimic nu m-a făcut să mă simt atât de
murdar ca astăzi, mulţumind omului ăluia care mi-a ucis
poporul.
N-avea ce să-i spună pentru a-l consola, n-avea ce să-i
promită, aşa că îl părăsi pe Aedion, care continuă să privească
nemişcat în întuneric.

În acea noapte, în Teatrul Regal nu era niciun loc liber. Toate

lojele şi balconul gemeau de nobilime, neguţători, oricine îşi
permisese preţul biletului. Bijuterii şi mătase străluceau în
lumina candelabrelor din cleştar, bogăţiile unui imperiu cuceritor.
Veştile despre masacrarea sclavilor ajunseseră în acea du- pă-
amiază, răspândindu-se în întreg oraşul într-o undă de murmure,
lăsând în urmă doar tăcere. Balcoanele superioare ale teatrului
erau neobişnuit de liniştite, de parcă publicul venise să se
calmeze, să lase muzica să spele pata veştilor.
Numai lojile răsunau de discuţii. Se întrebau ce însemna asta
pentru averile celor aşezaţi în scaunele luxoase din catifea
stacojie, dezbăteau despre locurile de unde ar trebui aduşi noii
sclavi pentru a se asigura continuitatea activităţii şi despre cum
ar trebui să-şi trateze propriii sclavi. În pofida clopotelor şi a
modificării luminii candelabrelor, lojelor le luă mult mai mult
decât de obicei să se liniştească.
Încă mai discutau când cortinele roşii fură trase, lăsând la
vedere orchestra, şi a fost un miracol că s-au sinchisit să aplaude
dirijorul când acesta intră şchiopătând în scenă.
Atunci observară că fiecare muzician de pe scenă era îmbrăcat
în negru de doliu. Cu toţii tăcură, iar când dirijorul ridică braţele,
altceva, şi nu o simfonie, umplu spaţiul ca o cavernă.
Era Cântecul din Eyllwe.
Apoi Cântecul din Fenharrow. Şi din Melisande. Şi din
Terrasen. Toate naţiunile cărora le aparţinuseră sclavii din
lagărele de muncă.
Şi, în sfârşit, nu pentru pompă sau triumf, ci pentru a jeli ceea
ce deveniseră, interpretară Cântecul din Adarlan.
Când se stinse nota finală, dirijorul se întoarse spre mulţime,
cu muzicienii ridicaţi lângă el. Toţi ca unul, priviră spre loji, spre
toate acele bijuterii cumpărate cu sângele unui conti nent. Şi, fără
un cuvânt, fără vreo plecăciune sau vreun alt gest, părăsiră
scena.
În dimineaţa următoare, prin decret regal, teatrul fu închis.
Nimeni nu i-a mai revăzut pe muzicieni sau pe dirijorul lor.

CAPITOLUL 50

O briză răcoroasă sărută gâtul Celaenei. Pădurea era tăcută,

de parcă păsările şi insectele fuseseră reduse la tăcere de asaltul
ei asupra peretelui invizibil. Bariera înghiţise fiecare scânteie de
magie pe care o lansase spre ea, iar acum părea să freamăte cu o
putere înnoită.
Parfumul de pin şi zăpadă o învălui şi se întoarse, văzându-l
pe Rowan sprijinit de un copac din apropiere. Se afla acolo de
ceva timp, lăsând-o să-şi epuizeze energia.
Dar nu era obosită. Şi nu terminase. În minte ardea încă un
foc sălbatic, care se zvârcolea, fără sfârşit, epuizant. Îl lăsă să se
stingă până la tăciune, lăsă să moară şi durerea şi groaza.
Rowan spuse:
 Ne-a venit vorbă de la Wendlyn. Trupele suplimentare
nu mai vin.
 N-au venit nici acum zece ani, spuse ea, cu gâtul
uscat, deşi nu scosese un cuvânt de ore întregi.
În venele ei scânteia acum un calm glacial.
 De ce s-ar deranja să ne ajute acum?
Ochii lui străluciră.
 Aelin.
Când ea se mulţumi să scruteze pădurea întunecată, el zise:
 Nu trebuie să spui nimic – putem merge în Doranelle
în noaptea asta pentru ca tu să afli informaţiile pe care le
cauţi de la Maeve. Ai binecuvântarea mea. Nu mă insulta
cerându-mi să plec. Am de gând să lupt. Nehemia ar fi
trebuit să rămână. Părinţii mei ar fi trebuit să rămână.
 Ei au avut parte de luxul de a şti că neamul lor nu se
sfârşea cu ei.
Ea scrâşni din dinţi.
 Tu ai experienţă – tu eşti necesar aici. Eşti singura
persoană care poate oferi semi-Fae o şansă de
supravieţuire; au încredere în tine şi te respectă. Aşa că,
rămân. Pentru că tu eşti necesar, iar eu te voi urma spre
orice sfârşit.
Şi dacă acele creaturi aveau să îi devoreze trupul şi sufletul,
nu-i păsa. Şi-ar fi meritat soarta.
O clipă lungă, el nu spuse nimic, dar se încruntă uşor.
 Spre orice sfârşit?
Ea încuviinţă. Nu era nevoie să amintească masacrele, nu era
nevoie să o consoleze. El ştia – înţelegea fără să-i spună o vorbă –
ce simţea ea.
Harul ei magic bătea ritmul în sângele ei, dorind mai mult,
aşteptând mai mult. Dar avea să aştepte – trebuia să aştepte până
venea momentul. Până când privirile aveau să-i cadă pe Narrok şi
pe creaturile lui.
Îşi dădu seama că Rowan vedea fiecare dintre aceste gânduri şi
încă şi mai multe când el băgă mâna sub tunică şi scoase un
pumnal. Pumnalul ei. I-l întinse, lama lungă lucind de parcă în
toate aceste luni îl lustruise şi îl îngrijise în secret.
Şi, când încleştă mâna pe pumnal, mai uşor decât îşi amintea,
Rowan o privi în ochi, în adâncul inimii, şi îi spuse:
 Inimă-de-Foc.

Trupele din Wendlyn n-aveau să vină – nu din spirit de frondă,

ci pentru că o legiune de soldaţi din Adarlan atacase graniţa
nordică. Trei mii de oameni în corăbii lansaseră un atac de mare
amploare. Wendlyn trimisese toţi soldaţii pe coasta de nord şi
acolo aveau să rămână. Semi-Fae urmau a-l înfrunta pe Narrok şi
forţele sale singuri. Rowan îi încurajă calm pe necombatanţii din
fortăreaţă să fugă.
Niciunul nu plecă însă. Până şi Emrys refuză, iar Malakai se
mulţumi să spună că acolo unde merge camaradul lui, acolo
mergea şi el.
Ore întregi îşi revizuiră planurile, pentru a le adopta la lipsa
întăririlor. Până la urmă, nu schimbară prea multe, din fericire.
Celaena contribui cu tot ce putu la planificare, lăsându-l pe
Rowan să conducă şi să ajusteze o strategie magistrală în mintea
lui strălucită. Încercă să nu se gândească la Endovier şi la
Calaculla, dar informaţiile despre evenimente clocoteau încă în ea,
amplificându-se în orele lungi de discuţii.
Făcură planuri până când Emrys aduse din bucătărie o oală şi
începu să bată în ea cu o lingură, poruncindu-le să plece deoarece
în curând aveau să apară zorile.
La un minut după ce se întorseseră în camera lor, Celaena se
dezbrăcă şi se aruncă în pat. Rowan nu se grăbi, dându-şi jos
cămaşa şi păşind spre vasul de spălat.
 M-ai ajutat mult cu planurile în noaptea asta.
Ea îl urmări cum se spală pe faţă, pe gât.
 Pari surprins.
El îşi şterse faţa cu un prosop, apoi se sprijini de scrin,
întinzându-şi braţele ca pentru a-l cuprinde. Lemnul protestă, dar
faţa lui rămase calmă.
Inimă-de-Foc, o strigase el. Ştia oare ce înseamnă acest nume
pentru ea? Voia să-l întrebe, avea încă atât de multe întrebări
pentru el, dar acum, după toate noutăţile zilei, avea nevoie de
somn.
  Am trimis vorbă, spuse Rowan, îndepărtându-se de
scrin şi apropiindu-se de pat.
Ea lăsase sabia din peştera din munţi la căpătâiul patului, iar
rubinul arzător lucea acum în lumina slabă atunci când Rowan
îşi trecu un deget peste mânerul din aur.
 Cadrelor mele militare, cum îţi place să îi numeşti.
Ea îşi prinse coatele.
 Când?
 Cu vreo câteva zile în urmă. Nu ştiu unde sunt sau
dacă vor ajunge la timp. Poate că Maeve nu-i va lăsa să vină
– sau poate că unii nici nu-i vor cere permisiunea. Pot fi
foarte... imprevizibili. Sau poate voi primi ordin să mă întorc
în Doranelle şi...
 Chiar ai cerut ajutorul?
El miji ochii.
Asta tocmai am spus.
Ea se ridică, iar el se retrase un pas.
Ce te-a făcut să te răzgândeşti?
Pentru unele lucruri merită să rişti.
Şi nu se mai retrase când ea se apropie cu încă un pas,
spunând, cu fiecare tăciune rămas în inima ei sfâşiată:
 Te revendic, Rowan Whitethorn. Nu-mi pasă ce spui şi
cât protestezi. Te revendic drept prieten.
El se întoarse spre vasul pentru spălat, dar ea surprinse
cuvintele nespuse pe care încerca s-o împiedice să i le citească pe
faţă.
Nu contează. Chiar dacă supravieţuim, când mergem în
Doranelle vei pleca singură de pe tărâmul lui Maeve.

În dimineaţa următoare, Emrys li se alătură – împreună cu toţi

semi-Fae din Mistward care nu fuseseră trimişi cu mesaje – şi
porniră cu toţii spre adăpostul vindecătorilor pentru a ajuta la
transportarea pacienţilor spre locuri sigure. Toţi cei care nu
puteau lupta rămăseseră să-i ajute pe cei bolnavi şi pe cei răniţi,
iar Emrys declară că va rămâne până la sfârşit. Aşa că-l lăsaseră
acolo, împreună cu un mic contingent de santinele, în caz că
lucrurile luau o turnură foarte, foarte neplăcută. Când Celaena se
îndreptă spre copaci împreună cu Rowan, nu-şi luă rămas-bun.
Mulţi dintre ceilalţi renunţaseră şi ei la salutul de despărţire –
ceea ce părea o invitaţie la moarte, iar Celaena era destul de
sigură că nu se bucura de favorurile zeilor.
Fusese trezită în acea noapte de o mână mare, plină de
bătături, care îi scutura umărul pentru a o trezi. I se păru că
moartea îi aştepta deja.

CAPITOLUL 51

 Ia-ţi sabia şi armele şi grăbeşte-te, îi spuse Rowan

Celaenei, iar ea se ridică imediat, întinzându-se după
pumnalul aflat lângă pat.
Era deja la jumătatea camerei, punându-şi hainele şi armele
cu o eficienţă mortală. Nu-i mai puse întrebări – era sigură că
avea să-i spună ceea ce trebuia să ştie. Sări în pantaloni şi cizme.
 Cred că am fost trădaţi, spuse Rowan, iar degetele ei
rămaseră blocate într-o cataramă a centurii pentru sabie
când se întoarse spre fereastra deschisă.
Linişte. În pădure, o linişte absolută, iar la orizont, o pată din
ce în ce mai mare de întuneric.
 Vin în noaptea asta, şopti ea.
 Am verificat perimetrul.
Rowan îşi îndesă un cuţit în cizmă.
 Este de parcă cineva le-ar fi spus unde sunt
amplasate toate capcanele, toate clopotele de avertizare. Vor
ajunge în mai puţin de o oră.
 Mai funcţionează pietrele magice de apărare?
Termină să-şi împletească părul şi-şi atârnă sabia pe spate.
 Da – sunt intacte. Am dat alarma, iar Malakai şi
ceilalţi pregătesc apărarea pe ziduri.
O mică parte din ea zâmbi gândindu-se la cum trebuie să se fi
simţit Malakai când se trezise cu Rowan, pe jumătate gol, urlând
ordine în camera lui.
îl întrebă:
 Cine să ne fi trădat?
 Nu ştiu, dar când o să-i găsesc, le împrăştii
rămăşiţele pe ziduri. Dar deocamdată, avem griji mai mari.
 Întunericul de la orizont se răspândise, devorând stelele,
copacii, lumina.
 Ce e aia?
Gura lui Rowan se strânse într-o linie subţire.
 Griji şi mai mari.

Pietrele magice erau ultima linie din apărare în faţa fortă- reţei.
Dacă Narrok plănuia să asedieze Mistward, nu-i putea rezista o
veşnicie – dar sperau că bariera avea să epuizeze creaturile şi le
micşoreze puţin puterea. Pe bastioane, în curte şi în vârful
turnurilor stăteau semi-Fae. Arcaşii aveau să doboare cât de
mulţi puteau atunci când bariera avea să cadă şi urmau să se
folosească de uşile din stejar ale fortăreţei pentru a le întârzia
pătrunderea în curte.
Rămâneau însă creaturile şi Narrok, împreună cu întunericul
pe care-l aduceau cu ei. Păsări şi animale depăşeau în fugă
fortăreaţa – un exod de aripi bătând, labe care loveau pământul,
gheare care scrâşneau pe stâncă. Şi, mânând mulţimea de
animale spre locuri sigure, se vedeau membrii Neamului
Mititelelor, din care se vedea doar o strălucire a ochilor nocturni.
Indiferent ce aduceau cu ei Narrok şi creaturile... odată ce
pătrundeai în acel întuneric, nu mai ieşeai.
Stătea cu Rowan dincolo de porţile curţii, întinderea de iarbă
dintre fortăreaţă şi pietre magice părând prea mică. Animalele şi
Neamul Micuţelor nu se mai vedeau de o vreme şi până şi vântul
murise.
 Când cade bariera, vreau să-ţi bagi toate săgeţile în
ochii lor, îi spuse Rowan, cu arcul atârnând-i în mână. Nu
le da nicio şansă să te farmece – pe tine sau pe altcineva.
Lasă soldaţii în seama celorlalţi.
Nu văzuseră şi nici nu auziseră pe niciunul dintre cei două
sute de soldaţi, dar ea încuviinţă, strângând în mână arcul.
 Cum rămâne cu harul magic?
 Utilizează-l cu atenţie, însă dacă tu crezi că-i poţi
distruge cu el, nu ezita. Şi fără eleganţă. Doboară-i prin
orice mijloace.
Un calcul glacial. De războinic pur-sânge, nediluat. Aproape că
simţea agresivitatea ţâşnind din el.
De dincolo de barieră se ridica o duhoare, iar unele dintre
santinelele din curte începură să murmure. Un miros din altă
lume, de la creatura scăpată din iad care pândea sub o piele
muritoare. Câteva animale rătăcite ţâşniră dintre copaci, cu
spume la gură, întunericul din spatele lor îngroşându-se.
 Rowan, spuse ea, când îi simţi mai curând decât îi
văzu. Au ajuns.
La marginea copacilor, la nici cinci metri de pietrele magice de
apărare, apărură creaturile.
Celaena tresări. Trei.
Trei. Nu două.
 Dar vârcolacii...
Nu-şi putu sfârşi cuvintele, observându-i pe cei trei bărbaţi
care priveau atent fortăreaţa. Erau îmbrăcaţi în cel mai profund
negru, cu tunicile deschise pentru a lăsa la vedere colierele de
pietre Wyrd de la gâturi. Vârcolacii nu-l omorâseră – nu era
acelaşi bărbat perfect, uitându-se direct la ea. Zâmbindu-i. De
parcă i-ar fi gustat deja carnea.
Un iepure ţâşni din tufişuri, gonind spre pietrele magice de
apărare. Precum laba unui animal uriaş, întunericul din spatele
creaturilor se întinse ca un bici şi înşfăcă animalul fugar.
Iepurele căzu la jumătatea saltului, blana lui îşi pierdu luciul,
iar oasele îi împunseră prin piele de parcă viaţa îi era suptă din
trup. Santinelele de pe ziduri şi turnuri tresăriră, unii înjurară.
Avea o şansă să scape de una dintre creaturi. Dar toate trei
deveneau cu totul altceva, ceva infinit mai puternic.
— Bariera nu trebuie să cadă, îi spuse Rowan. Întunericul
acela va ucide tot ce va atinge.
În timp ce vorbea, întunericul se întindea în jurul fortăreţei.
Prinzându-i în capcană. Bariera zumzăi, iar reverberaţiile trasară
zigzaguri pe tălpile cizmelor ei.
Se schimbă în forma ei Fae, strâmbându-se de durere. Avea
nevoie de auzul mai bun, de puterea şi de capacitatea de
vindecare a unei Fae. Creaturile rămaseră însă la marginea
pădurii, întunericul răspândindu-se tot mai mult. Nici urmă de
cele două sute de soldaţi.
Ca unul, cei trei se întoarseră pe jumătate spre întunericul din
spatele lor şi păşiră în lături, cu frunţile plecate. Ieşind dintre
copaci, apăru Narrok.
 Spre deosebire de ceilalţi, Narrok nu era frumos. Era plin de
cicatrice, cu o constituţie puternică şi înarmat până-n dinţi. Şi el
avea pielea sculptată de venele acelea negre şi lucioase şi purta
colierul răsucit din obsidian. Chiar şi de la distanţă, vedeai
neantul înfometat din ochii lui. Se scurgea spre ei precum sângele
într-un râu.
Aşteptă ca el să spună ceva, să pună o miză, să le ofere
alegerea între a ceda puterii regelui sau a muri, să ţină un discurs
care să le distrugă spiritul. Narrok se uită însă la Mistward cu o
mişcare lentă, aproape încântată, a capului, îşi scoase pumnalul
din fier şi arătă spre porţile curbate dintre pietrele magice de
apărare.
Când biciul de întuneric ţâşni şi izbi bariera invizibilă, Celaena
şi Rowan rămaseră martori neputincioşi. Aerul se cutremură, iar
pietrele se lamentară.
Rowan se deplasa deja spre uşile din stejar, strigând ordine
arcaşilor să se pregătească şi să utilizeze orice magie pentru a se
apăra de întunericul tot mai ameninţător. Celaena rămase unde
se afla. O nouă lovitură, iar bariera se cutremură.
 Aelin, sări Rowan, iar ea îl privi peste umăr. Treci
dincolo de porţi.
Dar ea îşi atârnă arcul pe spate şi, când îşi ridică mâna, era
cuprinsă de flăcări.
 În acea noapte, în pădure, s-a retras din faţa focului.
 Pentru a-l folosi, trebuie să ieşi în afara barierei, altfel
va ricoşa în ziduri.
 Ştiu, spuse ea cu voce joasă.
 Ultima dată a fost de-ajuns să te uiţi doar o dată la
chestia aia şi ai căzut sub vraja ei.
Întunericul biciui din nou.
 Nu va fi ca ultima dată, spuse ea, cu ochii pe Narrok
şi pe cele trei creaturi ale sale.
Acum avea o poliţă de plătit. Sângele i se înfierbântă, dar
spuse:
 Nu ştiu ce altceva să fac.
Dacă întunericul ajungea la ei, pumnalele, săbiile şi săgeţile
aveau să devină inutile. N-ar mai fi avut nicio şansă.
În spatele lor se auzi un ţipăt, urmat de alte câteva, apoi de
sunetul de metal pe metal. Cineva strigă:
  Tunelul! I-au lăsat să intre prin tunel!
Pentru o clipă, Celaena rămase neclintită, clipind. Tunelul de
evadare. Fuseseră trădaţi. Acum ştiau şi unde erau soldaţii: se
furişau prin reţeaua subterană, şi pătrunseseră poate pentru că
pietrele magice de apărare, cu acea stranie sensibilitate, erau prea
concentrate la ameninţarea de deasupra ca să o poată opri pe cea
de sub pământ.
Strigătele şi bătălia deveniră şi mai puternice. Rowan pusese
luptătorii mai slabi înăuntru, pentru a-i ţine la adăpost – chiar la
intrarea tunelului. Avea să fie un măcel.
 Rowan...
Întunericul lovi din nou în barieră, apoi încă o dată. Dădu să
meargă spre pietre, însă Rowan mârâi.
 Să nu îndrăzneşti să mai faci un pas...
Ea continuă însă să meargă. În interiorul fortăreţei se auzeau
urlete – de durere, de moarte şi de spaimă. Fiecare pas care o
îndepărta de camarazi îi sfâşia inima, dar se îndreptă spre pietre,
spre porţile uriaşe. Rowan o prinse de cot.
 Acesta a fost un ordin.
Ea îi împinse mâna.
 Au nevoie de tine înăuntru. Lasă bariera în seama
mea.
 Nici nu ştii dacă va funcţiona...
 Va funcţiona, sări ea. Eu sunt cea de care vă puteţi
dispensa, Rowan.
 Tu eşti moştenitoarea tronului din...
 Acum sunt doar o femeie care ar putea salva multe
vieţi. Lasă-mă să fac asta, să-i ajut pe ceilalţi.
Rowan privi pietrele magice de apărare, fortăreaţa şi
santinelele care se chinuiau să-i ajute pe cei de sub ei, punând
totul în balanţă, calculând. În cele din urmă, Rowan spuse:
 Nu-i provoca. Concentrează-te pe întunericul acela şi
încearcă să-l ţii departe de barieră. Atât. Menţine poziţia,
Aelin.
Dar ea nu voia să îşi păstreze poziţia – nu când duşmanul ei
era atât de aproape. Nu atunci când o apăsă greutatea sufletelor
de la Calaculla şi Endovier, ţipând la fel de puternic precum
soldaţii din interiorul fortăreţei. Îi dezamăgise pe toţi. Ajunsese
prea târziu. Şi asta era suficient. Dar încuviinţă, ca un soldat
bun, aşa cum Rowan credea că este, şi spuse:
 Înţeles.
 Din momentul în care păşeşti în afara barierei, te vor
ataca, spuse el, eliberându-i braţul.
Harul ei magic începu să-i fiarbă în vene.
 Să ai un scut pregătit.
 Ştiu, fu singurul ei răspuns în timp ce se apropie de
barieră şi de întunericul învolburat de dincolo de ea.
Pietrele curbate ale porţii se ridicau înfricoşătoare, iar ea îşi
trase sabia de la spate cu mâna dreaptă, în timp ce stânga
îi era învăluită de flăcări.
Poporul Nehemiei, măcelărit. Propriul ei popor, măcelărit.
Poporul ei.
Celaena păşi sub arcadele din piatră, magia curgând în
zigzaguri şi sărutându-i pielea. Câţiva paşi aveau să o ducă în
afara barierei. Îl simţea pe Rowan ezitând, aşteptând să vadă dacă
va supravieţui primelor momente ale confruntării. Avea să
supravieţuiască – avea să ardă chestiile alea până se prefăceau în
scrum şi cenuşă.
Le era datoare măcar cu asta celor ucişi în Endovier şi
Calaculla – măcar atât putea face, după atât de mult timp. Un
monstru, care să distrugă monştrii.
Flăcările de pe braţul ei stâng ardeau din ce în ce mai
puternic, iar Celaena păşi dincolo de arcadă, în abisul care o
chema ca o sirenă.
 CAPITOLUL 52

Întunericul se repezi la Celaena din clipa în care păşi dincolo

de bariera invizibilă.
Un perete din flăcări se dezlănţui peste suliţa de întuneric şi,
aşa cum mizase, întunericul se retrase, doar pentru a lovi din
nou, iute ca o viespe.
Întâmpină lovitură după lovitură, făcând focul să se întindă,
un perete de roşu şi auriu care îmbrăca bariera din spatele ei. Nu
luă în seamă duhoarea creaturilor, lipsa aerului din dreptul
urechilor ei, durerea copleşitoare de cap, cu atât mai rea dincolo
de protecţia santinelelor, în special acum, că se adunaseră toate
trei creaturile, dar nu le cedă niciun centimetru, nici chiar când
sângele începu să-i picure din nas.
Întunericul se întinse spre ea, asaltând simultan peretele,
străpungând găuri în flacăra ei. Găuri pe care ea le repara din
reflex, lăsând libertate puterii de a se manifesta cum dorea, dar
cu porunca de a proteja – de a proteja bariera. Făcu încă un pas
dincolo de poarta din piatră.
Narrok nu era nicăieri, dar cele trei creaturi o aşteptau.
Spre deosebire de noaptea trecută, din pădure, erau înarmate
cu săbii lungi, subţiri, pe care le scoaseră cu graţia lor
nepământeană. Apoi atacară.
Bine.
Evită să le privească în ochi, nici nu dădu atenţie sângelui care
îi curgea din nas şi presiunii din urechi. Chemă un scut de foc în
jurul antebraţului stâng şi începu să învârtă sabia aceea antică.
Dacă Rowan rămăsese să o vadă încălcându-i prima poruncă,
apoi şi pe a doua, şi pe a treia, n-avea de unde să ştie.
Cele trei creaturi continuară să o atace, rapid şi controlat, de
parcă şi-ar fi exersat mişcările vreme de ani, de parcă ar fi
împărtăşit aceeaşi minte, acelaşi trup. Când respingea una,
apărea o alta; când străpungea una cu flacără şi oţel, o alta se
strecura pe sub prima ca s-o înşface. Nu trebuia să le lase s-o
atingă, nici nu avea voie să se uite la ele.
Scutul din jurul barierei îi ardea spatele, întunericul
creaturilor înţepând şi muşcând din ea, dar Celaena se ţinu tare.
Nu-l minţise pe Rowan în legătură cu asta – cu protejarea zidului.
Una dintre creaturi lovi cu sabia spre ea – nu ca s-o omoare. S-
o împiedice.
Cumva, a doua ei natură făcu flăcările să coboare de-a lungul
săbiei ei, când răspunse atacului, poruncind focului să intre chiar
în sabie. Când întâlni fierul negru al creaturii, începură să
danseze scântei albastre, atât de strălucitoare, încât îndrăzni să
privească faţa creaturii şi văzu – surpriză. Oroare. Furie.
Mânerul săbiei era cald – reconfortant – în mâna ei, iar piatra
roşie lucea de parcă ar fi avut un foc al ei.
Cele trei creaturi se oprită la unison, cu buzele senzuale
retrase de pe dinţii prea albi într-un rânjet. Cea din centru, cea
care o gustase altădată, şuieră spre sabie:
— Goldryn.
Întunericul se opri, iar Celaena profită de lipsa de atenţie
pentru a-şi repara scuturile, un fior de gheaţă urcându-i pe şira
spinării, chiar dacă flăcările o încălzeau. Ridică sabia mai sus şi
avansa mea un pas.
 Dar tu nu eşti Athril, iubitul reginei întunecate, spuse
una dintre ele.
Alta spuse:
 Şi nu eşti Brannon din neamul Wildfire.
 De unde...
Dar cuvintele i se opriră în gât când în minte îi fulgeră o
amintire, din urmă cu doar câteva luni – de acum o viaţă. O
amintire a unui tărâm de trecere, a cuvintelor spuse de fiinţa care
trăia în interiorul lui Cain. Fiinţa care le vorbea, ei şi Elenei.
Elena, fiica lui Brannon.
Aţi fost aduşi înapoi, spunea fiinţa. Toţi jucătorii din jocul
neterminat.
Un joc început în zorii timpurilor, când o rasă de demoni
crease cheile Wyrd şi le folosise pentru a pătrunde în această
lume, iar Maeve îşi folosise puterile pentru a-i alunga. Unii
demoni rămăseseră însă prizonieri în Erilea şi porniseră un al
doilea război, secole mai târziu, când Elena luptase împotriva lor.
Dar ce se alesese de ceilalţi, care fuseseră trimişi înapoi pe
tărâmul lor? Dacă regele Adarlanului, aflând despre chei,
descoperise şi unde să le găsească? Unde să le... utilizeze?
O, zeilor!
 Voi sunteţi Valgi, şopti ea.
Cele trei creaturi din trupurile muritoare zâmbiră.
 Suntem prinţi ai tărâmului nostru.
 Ce tărâm?
Turnă magie în scutul din spatele ei.
Prinţul Valg din mijloc păru să se apropie de ea fără să se
mişte. Trimise un pumn de foc spre el, iar el se retrase.
 Un tărâm al întunericului, al gheţii şi al vântului
veşnic, spuse el. Aşteptăm de mult, de foarte mult timp să
gustăm iar din lumina soarelui vostru.
Regele din Adarlan era fie mai puternic decât îşi imaginase, fie
cel mai mare nebun în viaţă, dacă îşi imaginase că-i poate
controla pe aceşti prinţi demoni.
Sângele care îi curgea din nas ajunsese pe tunică.
Conducătorul lor toarse:
 Dacă mă laşi să intru, fată, nu va mai fi sânge, nu va
mai fi durere.
Trimise un alt zid de flăcări spre ei.
 Brannon şi ceilalţi v-au învins odată, trimiţându-vă în
uitare, spuse ea, deşi plămânii îi ardeau. O putem face din
nou.
Un râs pe un ton jos.
 N-am fost învinşi. Doar înfrânţi. Până când un
muritor a fost suficient de nebun să ne invite înapoi, pentru
a ne folosi de aceste minunate trupuri.
 Oare oamenii care ocupaseră odinioară trupurile mai erau
înăuntru? Dacă le tăia capetele – colierul acela din piatră Wyrd –
creaturile ar fi dispărut, sau s-ar fi dezlănţuit într-o altă formă?
Era mai rău, mult mai rău decât se aşteptase.
 Da, spuse conducătorul, făcând un pas spre ea şi
mirosind. Ar trebui să te temi de noi. Şi să ne accepţi.
 Acceptă asta, rânji ea şi aruncă spre capul lui un
pumnal ascuns în apărătoarea de antebraţ.
El fu atât de rapid, încât pumnalul doar îi zgârie obrazul în loc
să i se înfigă între ochi. Sânge negru începu să curgă; el ridică o
mână albă ca luna pentru a-l examina.
 Îmi va face plăcere să te devorez din interior, spuse el,
iar întunericul se întinse din nou spre ea.

Bătălia era încă în toi în interiorul fortăreţei, ceea ce era bine,

însemna că nu muriseră toţi. Iar Celaena încă o mai învârtea pe
Goldryn împotriva celor trei prinţi Valg – deşi devenea din ce în ce
mai grea, iar scutul din spatele ei începuse să se destrame. Nu
avusese timp să-şi canalizeze puterea sau să o raţionalizeze.
Întunericul pe care îl aduseseră cei trei Valg continua să
izbească zidul, aşa că Celaena aruncă scut după scut, focul ar-
zându-i în sânge, în respiraţie, în minte. Dădu frâu liber magiei,
cerându-i doar să menţină viu scutul din spatele ei. Aşa şi făcu,
consumându-i cu poftă resursele.
Rowan nu îi venise în ajutor. Îşi spuse însă că avea să vină, că
avea să o ajute, pentru că nu era o dovadă de slăbiciune să
recunoască faptul că avea nevoie de el, de ajutorul lui şi...
Simţi crampe în partea de jos a spatelui şi fu singurul lucru pe
care îl putu face pentru a nu scăpa legendara sabie din mână,
atunci când conducătorul prinţilor Valg îi atacă gâtul cu sabia.
Nu.
De-a lungul coloanei i se răsuci un muşchi, i se contorsionă
până când trebui să-şi muşte buzele pentru a nu ţipa când
respinse lovitura. Nu putea fi o epuizare. Nu atât de curând, nu
după ce se pregătise atât, nu...
În scutul din spatele ei apăru o gaură, iar întunericul lovi
bariera, făcând ca magia să se încreţească şi să se retragă. Îi
aruncă un gând şi, când flacăra repară scutul, sângele începu să-
i fiarbă.
Prinţii se apropiau din nou. Mârâi, trimiţând un val de flăcări
albe spre ei, împingându-i înapoi, înapoi, înapoi, în timp ce
inspira puternic.
Dar, în loc de aer, tuşi sânge.
Dacă fugea în spatele porţilor, cât avea să mai reziste scutul
până să cadă pradă prinţilor şi întunericului lor străvechi? Cât
aveau să reziste cei dinăuntru? Nu îndrăzni să se uite în spate, să
vadă cine câştiga. Nu suna bine. Nu se auzeau sunete de victorie,
ci doar ţipete de durere şi de teamă.
Genunchii îi tremurau, dar îşi înghiţi sângele din gură şi
inspiră încă o dată.
Nu-şi imaginase că se va termina aşa. Şi poate că asta şi
merita, după ce întorsese spatele împărăţiei sale.
Unul dintre prinţii Valg strecură o mână prin peretele de
flăcări care-i separa, întunericul apărându-i carnea pentru a nu fi
topită. Tocmai se pregătea să trimită o lovitură spre el, când, cu
coada ochiului, văzu o mişcare dinspre copaci.
Sus pe deal, de parcă ar fi coborât în fugă din munţi şi nu se
opriseră să mănânce, să bea, sau să doarmă, erau un bărbat
impunător, o pasăre uriaşă şi trei dintre cei mai mari prădători pe
care-i văzuse vreodată.
Cinci în total.
Răspundeau chemării disperate de ajutor a prietenului lor.
Se azvârliră în goană printre copaci şi peste stânci: doi lupi,
unul negru şi unul alb ca luna, bărbatul puternic, pasărea
zburând la înălţime joasă deasupra lor, şi o pisică de munte care
gonea în spatele lor, îndreptându-se cu toţii spre întunericul care
pândea între ei şi fortăreaţă.
Lupul negru se opri brusc când se apropiară de întuneric, de
parcă ar fi simţit ce putea face. Ţipătul din fortăreaţă se
intensifică. Dacă nou-veniţii distrugeau soldaţii, supravieţuitorii
ar fi putut lua calea tunelului, pentru a se salva înainte ca
întunericul să mistuie totul.
Transpiraţia îi înţepa Celaenei ochii, iar durerea o tăia atât de
adânc, încât se întreba dacă nu o va face pentru totdeauna. Dar
nu-l minţise pe Rowan când vorbise de vieţi salvate.
Aşa că nu se opri să se îndoiască sau să analizeze opţiuni când
aruncă rămăşiţele puterii spre cei cinci prieteni ai lui Rowan, o
punte de flăcări prin întuneric, împărţindu-l în două.
 O cale către porţile din spatele ei.
Din fericire, prietenii lui Rowan nu ezitară, repezindu-se pe
calea deschisă, lupii primii, pasărea – un vultur pescar –
urmându-i îndeaproape. Îşi turnă întreaga putere în punte,
strângând din dinţi pentru a rezista agoniei, iar cei cinci trecură
în viteză pe lângă ea, fără să-i arunce nici măcar o privire. Pisica
de munte aurie încetini însă când să treacă printre porţile din
spatele ei, văzând că pieptul i se strânge şi tuşeşte, sângele
strălucindu-i pe iarbă.
 El e înăuntru, spuse ea gâtuit. Ajutaţi-l.
Marea felină zăbovi, evaluând starea ei, starea zidului şi prinţii
care se luptau cu flăcările ei.
 Du-te, spuse ea hârâind.
Puntea din întuneric se prăbuşi, iar ea se clătină, dând un pas
înapoi, în timp ce forţa aceea neagră se izbi în ea, în scut, în
lume.
Sângele îi urla atât de tare în urechi, încât de-abia auzi când
pisica de munte se repezi spre fortăreaţă. Prietenii lui Rowan
veniseră. Bine. Bine că nu avea să fie singur, că avea prieteni în
lume.
Tuşi din nou sânge, împrăştiindu-l pe pământ – pe picioarele
prinţului Valg.
De-abia făcu o mişcare, când el o aruncă îndărăt în propriile
flăcări, iar ea lovi zidul magic de sub ea, dur şi neiertător de parcă
ar fi fost făcut din piatră. Singura cale în fortăreaţă era prin
porţile magice de apărare. Lovi cu Goldryn, dar lovitura fu slabă.
Împotriva Valgilor, împotriva acestei oribile puteri pe care o
poseda regele din Adarlan, cu armata aceasta la dispoziţia lui...
era cu totul inutilă. La fel de inutilă precum era jurământul pe
care-l făcuse la mormântul Nehemiei. La fel de inutilă precum
moştenitoarea unui tron distrus şi a unui nume distrus.
Harul magic făcea ca sângele să-i clocotească. Întunericul avea
să fie o uşurare în comparaţie cu iadul care-i ardea în vene.
Prinţul Valg înaintă, iar o parte din ea ţipă – ţipă la ea să se
ridice, să continue lupta, să urle de mânie împotriva acestui
sfârşit oribil. Dar mişcarea membrelor, chiar şi respiraţia,
deveniseră un efort colosal.
Era foarte obosită.

*
 Fortăreaţa devenise un iad de ţipete şi de luptă şi de sânge,
dar Rowan continuă să-şi fluture săbiile, menţinându-şi poziţia la
gura tunelului pe măsură ce soldaţii pătrundeau unul câte unul.
Şeful cercetaşilor, Bas, îi lăsase înăuntru, îi spusese Luca lui
Rowan. Ceilalţi semi-Fae care conspiraseră împreună cu Bas îşi
doreau puterea pe care le-o ofereau creaturile – îşi doreau un loc
în lume. Văzând devastarea din ochii însângeraţi ai băiatului,
Rowan înţelese că Bas îşi găsise deja sfârşitul. Spera că nu Luca
fusese executorul.
Soldaţii continuau să vină, oameni bine antrenaţi, cărora nu le
era teamă de semi-Fae sau de puţina magie pe care o purtau.
Erau înarmaţi cu fier şi nu făceau diferenţa între tineri şi bătrâni,
între bărbaţi şi femei, hăcuind şi măcelărind.
Rowan nu era epuizat, absolut deloc. Luptase perioade mai
lungi şi în condiţii mai grele, dar ceilalţi dădeau înapoi, în special
pentru că soldaţii continuau să ia cu asalt fortăreaţa. Rowan îşi
scoase sabia din măruntaiele unui soldat, cu pumnalul deja tăind
gâtul următorului, când un mârâit zgudui pietrele fortăreţei.
Unele dintre semi-Fae îngheţară, dar Rowan aproape se
cutremură de uşurare când îi văzu pe lupii gemeni sărind de pe
scară şi închizându-şi fălcile peste gâturile a doi soldaţi din
Adarlan.
Aripi mari fâlfâiră şi un bărbat încruntat, cu ochi negri, apăru
în faţa lui, învârtind o sabie mai veche decât ocupanţii fortăreţei
Mistward. Vaughan dădu uşor din cap spre el, apoi luă poziţie,
căci nu fusese niciodată prea vorbăreţ.
În spatele lui, lupii erau la fel de letali, şi nici nu se sinchisiră
să se schimbe în forma lor de Fae, doborând soldat după soldat,
lăsându-i pe cei care reuşeau să treacă pe mâna masculului care
aştepta în spatele lor. Ceea ce văzuse îi fu suficient lui Rowan,
care se repezi pe scări, ferindu-se de semi-Fae împietriţi şi
însângeraţi.
Întunericul încă nu se aşternuse, ceea ce însemna că ea mai
respira, mai menţinea linia, dar...
O pisică de munte se opri brusc pe palierul scării şi-şi schimbă
forma. Rowan privi în ochii roşietici ai lui Gavriel şi întrebă:
 Ea unde e?
Gavriel ridică o mână, de parcă ar fi vrut să-l oprească.
 E rău, Rowan. Cred...
 Rowan o luă la fugă, dându-l la o parte pe cel mai vechi prieten
al său, făcându-şi loc cu umărul pe lângă celălalt bărbat
impozant care apăruse – Lorcan. Până şi Lorcan răspunsese
apelului lui. Avea să vină şi momentul recunoştinţei, iar semi-Fae
cu părul negru nu spuse nimic când Rowan trecu iute ca fulgerul,
alergând spre porţile bastionului. Ce văzu dincolo, aproape că-l
aduse în genunchi.
Peretele de flăcări era zdrenţe, dar încă mai proteja bariera,
însă cele trei creaturi...
Aelin stătea în faţa lor, cocoşată şi gâfâind, cu sabia atâr-
nându-i neputincioasă în mână. Creaturile avansară şi o flacără
albastră anemică răsări între ei. O dădură la o parte cu un gest al
mâinii. O altă flacără răsări, iar genunchii i se înmuiară.
Scutul de foc se retrase, pulsând precum lumina în jurul
trupului ei. Ardea. De ce nu se retrăsese?
Un alt pas şi creaturile îi spuseră ceva ce o făcu să ridice
fruntea. Rowan ştia că nu avea cum să ajungă la ea, nu avea nici
forţa să strige un avertisment când Aelin privi în ochii creaturii
din faţa ei.
Îl minţise. Voise să salveze vieţi, da, dar se dusese acolo fără
intenţia de a-şi salva propria-i viaţă.
Inspiră adânc – să alerge, să urle, să-şi adune puterea, dar un
perete de muşchi se izbi în el din spate, doborându-l pe iarbă.
Deşi Rowan îl împinse şi se luptă cu Gavriel, nu putea face nimic
împotriva celor patru secole de antrenament şi instinct de felină
care îl ţineau la pământ, împiedicându-l să alerge printre porţile
acelea şi în bezna care distrusese lumi întregi.
Creatura îi luă faţa lui Aelin în mâini, iar sabia ei căzu la
pământ, uitată.
Rowan urlă când creatura o ridică în braţele ei. Când ea încetă
să mai lupte. Când flăcările ei se stinseră şi întunericul o înghiţi.
 CAPITOLUL 53

Era sânge peste tot.

Ca şi înainte, Celaena se trezi între cele două paturi
însângerate, iar suflarea care duhnea o mângâia pe ureche, pe
gât, pe şira spinării. Simţea cum prinţii Valg o încercuiau, dându-
i târcoale, cu mişcări de prădători, devorându-i nefericirea şi
durerea bucată cu bucată, gustând şi savurând.
Nu avea scăpare, nu se putea mişca. Privirea i se plimba de la
un pat la celălalt.
Cadavrul Nehemiei, sfâşiat şi mutilat, pentru că ajunsese prea
târziu, pentru că fusese o laşă, şi părinţii ei, cu gâturile tăiate de
la o ureche la alta, pământii şi lipsiţi de viaţă. Morţi din cauza
unui atac pe care ei ar fi trebuit să-l simtă. Un atac pe care ea ar
fi trebuit să-l simtă. Poate că-l simţise şi de aceea se strecurase
acolo în acea noapte. Dar şi atunci ajunsese prea târziu.
Două paturi. Două fisuri în sufletul ei, crăpături prin care
abisul începuse să curgă cu mult înainte ca prinţii Valg să o
prindă în mrejele lor. O gheară o atinse pe gât şi ea sări,
împleticindu-se în direcţia cadavrelor părinţilor ei.
În momentul în care întunericul o cuprinsese, stingându-i
flacăra epuizată, începuse să o roadă mânia nesăbuită care o
convinsese să păşească dincolo de barieră. Aici în întuneric,
tăcerea era totală – eternă. Simţea Valgii furişându-se în jurul ei,
flămânzi, nerăbdători şi plini de o răutate rece, străveche.Se
aşteptase ca viaţa să-i fie sorbită imediat, dar ei se mulţumeau să
stea aproape de ea în întuneric, frecându-se de ea ca pisicile,
până când se formă o lumină slabă şi se regăsi între aceste două
paturi. Nu avea puterea să se uite în altă parte, nu avea puterea
să facă nimic, doar să simtă cum ameţeala şi panica devin din ce
în ce mai puternice. Şi acum... Acum...
Deşi cadavrul era nemişcat pe pat, vocea Nehemiei şopti: Laşo.
Celaena vomită. Un râs aspru, slab, se auzi din spatele ei.
 Dădu îndărăt, îndepărtându-se de patul unde zăcea Nehemia.
Apoi se trezi într-o mare de roşu – roşu, şi alb, şi cenuşiu, şi...
Acum stătea ca o furie în patul părinţilor ei, unde zăcuse şi cu
zece ani în urmă, trezindu-se între trupurile lor, în ţipetele
servitoarei. Acele ţipete le auzea şi acum, stridente şi fără sfârşit
şi... Laşo.
Celaena căzu peste tăblia patului, la fel de reală, netedă şi rece
cum şi-o amintea. Nu avea unde să se ascundă. Era o amintire –
acestea nu erau realităţi.
Îşi apăsă palmele pe lemn, luptându-se cu ţipătul care încerca
să-i părăsească buzele. Laşo. Vocea Nehemiei umplu din nou
camera. Celaena închise ochii şi spuse peretelui:
— Ştiu, ştiu.
Nu se luptă când degetele reci, terminate cu gheare, îi
mângâiară obrajii, fruntea, umerii. Una dintre gheare îi tăie coada
împletită care şerpuia în jurul ei. Nu se luptă cu întunericul care
o înghiţi şi o târî în adâncuri.

Întunericul nu avea sfârşit sau început.

Era abisul care îi bântuise paşii vreme de zece ani de zile şi
căzu de bunăvoie în el, îl întâmpină cu bucurie.
Nu existau sunete, doar vaga senzaţie că se îndreaptă spre un
fund care poate că nu exista, sau care ar fi putut să însemne
adevăratul ei sfârşit. Poate că prinţii Valg o devoraseră deja,
transformând-o într-o carcasă. Poate că sufletul ei era întemniţat
pentru totdeauna aici, în acest întuneric fără sfârşit.
Poate că acesta era iadul.

Întunericul se unduia acum, mişcându-se odată cu sunetul şi

culoarea prin care trecea ea. Trăise fiecare imagine, fiecare
amintire, una mai rea decât cealaltă. Faţa lui Chaol când văzuse
cu adevărat ce era; trupul mutilat al Nehemiei; ultima ei
conversaţie cu prietena ei, lucrurile îngrozitoare pe care i le
spusese. Când toţi oamenii tăi vor zăcea morţi în jurul tău, să nu vii
plângând la mine.
Şi se adeverise. Acum, mii de sclavi din Eyllwe fuseseră
măcelăriţi pentru curajul lor.
Se împletici printr-un vârtej de clipe în care dovedise că
prietena ei avea dreptate. Nu era altceva decât o risipă de spaţiu
şi de respiraţie, o pată pe obrazul lumii, care nu-şi merita dreptul
prin naştere.
Acesta era iadul – şi arăta ca iadul, pentru că văzu baia de
sânge pe care o crease în ziua în care făcuse ravagii în Endovier.
Ţipetele muribunzilor – oamenii pe care îi tăiase bucăţi – trăgeau
de ea ca mâinile unor fantome.
Asta merita.

Înnebunise în acea primă zi în Endovier.

Înnebuni şi când căderea încetini şi fu dezbrăcată şi legată
între doi stâlpi pătaţi cu sânge. Aerul rece îi muşca sânii goi, o
muşcătură care nu era nimic în comparaţie cu teroarea şi agonia
trăite când biciul pocni şi...
Se zbătu în frânghiile care o ţineau legată. De-abia avu timp să
tragă o gură de aer înainte ca biciul să o lovească din nou,
sfârtecând lumea ca un fulger, sfârtecându-i pielea.
 Laşo, spuse Nehemia în spatele ei, iar biciul pocni.
Laşo.
Durerea era orbitoare.
 Uită-te la mine!
Nu putea să-şi ridice fruntea.
 Uită-te la mine!
Atârna în frânghii, dar reuşi să privească peste umăr.
Nehemia era întreagă, frumoasă şi nevătămată, cu ochii plini
de o ură acuzatoare. Apoi, din spatele ei apăru Sam, arătos şi
înalt. Moartea lui fusese foarte asemănătoare morţii Nehemiei, şi
totuşi mult mai rea, pentru că durase ore întregi. Nici pe el nu-l
salvase. Când zări biciul cu vârf de fier din mâinile lui, când el
trecu pe lângă Nehemia şi desfăşură biciul pe pământul stâncos,
Celaena lăsă să-i scape un râs liniştit, pe o tonalitate joasă.
Primi cu recunoştinţă durerea, cu braţele deschise, iar el
inspiră îndelung, hainele mişcându-i-se odată cu respiraţia, şi
pocni din bici. Vârful din fier – o, zeilor, o sfâşie şi căzu grămadă.
 Din nou, îi spuse Celaena, cuvântul ceva mai mult
decât un sunet răguşit. Din nou.
 Sam se supuse. Se auzea doar bufnetul pielii biciului pe pielea
umedă, iar în timp ce Sam şi Nehemia făceau cu schimbul, în
spatele lor se formă o coadă de oameni care aşteptau ceea ce
meritau ca plată pentru ceea ce nu reuşise ea să facă.
Un şir foarte lung de oameni. Erau atât de multe vieţi pe care
nu reuşise să le protejeze.
Din nou.
Din nou.
Din nou.

Nu trecuse de barieră aşteptându-se să învingă prinţii Valg.

Se dusese acolo din acelaşi motiv pentru care răbufnise în acea
zi în Endovier.
Prinţii Valg încă n-o uciseseră, totuşi.
Le simţise plăcerea atunci când ea implora să fie biciuită. Era
ceea ce-i susţinea. Carnea ei muritoare nu reprezenta nimic
pentru ei – agonia din interior era premiul lor. Aveau să se
delecteze cu asta pentru vecie, ţinând-o ca pe un animal de
companie.
Nimeni n-o putea salva, nimeni nu putea să pătrundă în
întunericul lor şi să scape cu viaţă.
Unul câtre unul, scotociră prin amintirile ei. Ea îi hrăni, le
dădu tot ce doreau şi încă mai mult. Tot mai departe în trecut,
cernând anii, pe măsură ce se cufundau în întuneric,
îngemănându-se. Ei nu-i păsa.
Nu se uitase în ochii prinţilor Valg aşteptându-se să vadă din
nou răsăritul soarelui.

Nu ştia de cât timp intrase în posesia lor.

Apoi se auzi agitaţie, urlete de dedesubt – un râu îngheţat.
Şoapte şi o lumină neclară se ridicau să-i întâmpine. Nu, nu se
ridicau – acesta era fundul.
Capătul abisului. Şi capătul vieţii ei, poate, în sfârşit.
Nu ştiu dacă şuieratul prinţilor Valg era de mânie sau de
plăcere când se azvârliră în râul îngheţat din fundul sufletului ei.
 CAPITOLUL 54

Trompetele îi anunţară venirea. Trompetele şi tăcerea, pe

măsură ce oamenii din Orynth se înghesuiau pe străzile abrupte,
şerpuind în sus spre palatul alb care veghea asupra lor. Era
prima zi însorită după multe săptămâni – zăpada de pe străzile
pietruite se topea iute, deşi vântul încă mai avea o ultimă
muşcătură de iarnă în el, suficient cât regele din Adarlan şi
întreaga sa Curte numeroasă să fie înfofoliţi în blănuri care le
acopereau însemnele regale.
Totuşi, steagurile lor aurii şi purpurii fluturau în vântul tăios,
stâlpii auriţi strălucind la fel de puternic precum armura
purtătorilor lor, care tropăiau în faţa cortegiului. Îi urmări
apropiindu-se din unul de la balcoanele din afara camerei
tronului, cu Aedion lângă ea comentând constant despre starea
cailor, a armurilor, a armelor – despre însuşi regele din Adarlan,
care călărea, aproape de prima linie, pe un cal de război mare şi
negru. Lângă el era şi un ponei, pe care se afla o siluetă mai mică.
— Smiorcăitul de fiu-său, îi spuse Aedion.
Întregul castel era cufundat într-o tăcere mâhnită. Toţi alergau
de jur-împrejur, dar în tăcere, încordaţi. Tatăl ei fusese extrem de
nervos la micul dejun, mama ei, neatentă, întreaga Curte fiind
iritată şi purtând de departe mai multe arme decât de obicei.
Numai unchiul ei părea la fel – numai Orlon îi zâmbise astăzi,
spunând că este foarte frumoasă în rochia ei albastră şi coroana
aurie, şi trăsese de una dintre buclele ei proaspăt încreţite cu
fierul. Nimeni nu-i spusese nimic despre vizita asta, dar ştia că
este importantă, pentru că Aedion purta haine curate, o coroană
şi un pumnal nou, pe care îl tot arunca în aer.
 Aedion, Aelin, şuieră cineva din camera tronului – Lady
Marion, cea mai bună prietenă şi camerista mamei lor. Pe
estradă, acum.
În spatele minunatei doamne se iţea un cap cu păr negru ca
noaptea şi doi ochi de onix – Elide, fiica ei. Fata era prea tăcută şi
prea fragilă pentru ca ea să o necăjească, aşa cum făcea de obicei,
iar Lady Marion, doica ei, îşi răzgâia necontenit fiica.
 La naiba, blestemă Aedion, iar Marion se făcu roşie de
mânie, dar nu-l certă.
O dovadă suficientă că ziua era diferită – chiar periculoasă.
Stomacul i se strânse. O urmă totuşi pe Lady Marion înăuntru,
cu Aedion pe urmele ei, ca întotdeauna, şi se cocoţă pe micuţul
tron aşezat lângă cel al tatălui ei. Aedion îşi luă locul în flancul ei,
cu umerii traşi în spate şi capul sus, protectorul şi luptătorul ei
încă de pe atunci.
Când regele din Adarlan intră în casa lor din munte, peste
întregul Orynth se lăsă tăcerea.

Îl ura pe regele din Adarlan.

El nu zâmbi – nici când intră în sala tronului, pentru a-i saluta
pe unchiul şi pe părinţii ei, nici când îl prezentă pe cel mai mare
fiu al lui, prinţul moştenitor Dorian Havilliard, nici când intrară în
marea sală pentru cel mai mare ospăţ pe care ea îl văzuse
vreodată. Nu se uitase la ea decât de două ori: o dată, în timpul
primei lor întâlniri, când o privise atât de lung şi dur, încât tatăl
ei ceruse să ştie ce găsise atât de interesant la fiica lui, iar
întreaga Curte se încordase. Nici ea nu-şi coborâse însă privirea
de la ochii întunecaţi. Îi ura faţa de brută, plină de cicatrice, şi
blănurile. Ura modul în care îşi ignora fiul brunet, care stătea ca
o păpuşă frumoasă lângă el, cu manierele sale foarte elegante şi
graţioase, cu mâinile palide ca nişte păsări mici în zbor.
A doua oară când regele se uitase la ea fusese la această masă
la care stătea acum, cu doar câteva scaune mai departe, flancată
de Lady Marion, de partea mai apropiată de rege, şi de Aedion, de
cealaltă parte. Pe picioarele lui Lady Marion, sub rochie, se
găseau pumnale – ştia pentru că se tot lovea de ele. Lordul Cal,
soţul lui Marion, stătea lângă soţia sa, oţelul de pe el lucind.
Elide, împreună cu toţi ceilalţi copii, fusese trimisă la etaj.
Numai ea şi Aedion – şi prinţul Dorian – aveau voie să participe.
Aedion exploda de mândrie şi cu greu îşi ţinu firea în frâu când
regele din Adarlan se uită pătrunzător la ea pentru a doua oară,
de parcă ar fi străpuns-o cu privirea până la oase. Apoi regele fu
prins într-o conversaţie cu părinţii şi cu unchiul ei, şi cu toţi lorzii
şi doamnele de la Curte care se postaseră în jurul familiei regale.
Ştiuse întotdeauna că această Curte a ei nu-şi asuma riscuri,
nu când ea era acolo şi nici când venea vorba de părinţii sau
unchiul ei. Chiar şi acum, observă privirile celor mai apropiaţi
prieteni ai tatălui ei zburând de la ferestre la uşi, în timp ce
făceau conversaţie cu oamenii din jurul lor.
În rest, sala era ocupată de oaspeţii din Adarlan şi de cercurile
exterioare ale Curţii lui Orlon, alături de negustori importanţi din
oraş care voiau să stabilească legături cu Adarlanul, sau ceva de
genul acesta. Atenţia ei era fixată însă asupra prinţului din faţa
ei, care părea a fi ignorat complet de tatăl şi de Curtea lui,
aruncat aproape de capătul mesei, împreună cu ea şi cu Aedion.
Mânca foarte frumos, gândi ea, urmărindu-l cum îşi tăia puiul
fript. Nicio picătură nu se rătăci, nicio firimitură nu căzu pe
masă.
Ea avea maniere decente, în timp ce Aedion era incorigibil,
farfuria fiindu-i plină de oase şi firimituri împrăştiate peste tot,
chiar şi pe rochia ei. I-ar fi tras una pentru asta, dar şi atenţia lui
era aţintită asupra figurilor regale din capătul celălalt al mesei.
Aşa că, şi ea, şi prinţul moştenitor erau ignoraţi. Se uită din
nou la băiat, care era cam de vârsta ei. Avea tenul alb, părul
negru-albăstrui tuns ordonat; ochii de safir se ridicară din farfurie
iar privirile li se întâlniră.
 Mănânci ca o doamnă rafinată, îi spuse ea.
Buzele lui se subţiară şi culoarea îi pătă obrajii de fildeş. În
faţa ei, Quinn, Căpitanul Gărzii unchiului ei, se înecă încercând
să bea apă.
Prinţul îi aruncă o privire tatălui său – încă ocupat cu unchiul
ei – înainte de a-i răspunde. Nu căuta aprobare, ci părea să se
teamă.
 Mănânc ca un prinţ, spuse Dorian liniştit.
 Nu trebuie să-ţi tai pâinea cu furculiţa şi cuţitul, spuse
ea.
În cap simţi o pulsaţie slabă, urmată de o căldură pâlpâitoare,
dar le ignoră. Era cald, pentru că din nu se ştie ce motiv
închiseseră toate ferestrele.
 Aici, în nord, continuă ea, în timp ce cuţitul şi furculiţa
prinţului rămăseseră unde erau, pe chifla sa, nu trebuie să fii
atât de politicos. Nu ne dăm aere.
Hen, unul dintre oamenii lui Quinn, tuşi semnificativ de la
câteva scaune distanţă. Aproape că-l putea auzi: Spuse micuţa
doamnă cu părul ei făcut cu fierul în bucle atente şi purtând rochia
ei cea nouă, pe care, dacă i-o murdărim, a ameninţat că ne jupoaie.
Ea îi aruncă lui Hen o privire la fel de semnificativă şi îşi
întoarse atenţia către prinţul străin. El deja plecase capul în
farfurie privindu-şi mâncarea, de parcă se aştepta să fie neglijat
pentru tot restul serii. Părea destul de singur, aşa că îi spuse:
 Dacă vrei, poţi fi prietenul meu.
Niciunul dintre oamenii din jurul lor nu spuse nimic, nu tuşi.
Dorian îşi ridică bărbia.
 Am un prieten. Va fi Lord de Anielle cândva şi este cel
mai de temut războinic din ţară.
Se îndoia că lui Aedion i-ar fi plăcut acea afirmaţie, dar vărul ei
era concentrat asupra mesei. Îşi dorea să-şi fi ţinut gura închisă.
Chiar şi acest inutil prinţ străin avea prieteni. Pulsaţia din capul
ei se amplifică şi luă o gură de apă. Apă – întotdeauna apă ca să-i
răcorească măruntaiele.
Totuşi, gestul de a se întinde după pahar îi trimise suliţe de
durere incandescentă prin cap şi se crispă.
 Prinţesă? o interpelă Quinn, întotdeauna primul care
observa.
Ea clipi, văzând pete negre în faţa ochilor, dar durerea încetă.
Nu, nu încetă, ci făcu o pauză. O pauză, apoi...
O durea chiar între ochi. Simţea în cap o presiune care încerca
să intre. Îşi frecă fruntea. Gâtul îi devenise uscat ca iasca şi se
întinse după apă, gândindu-se la răcoare, la calm şi rece, aşa
cum o învăţaseră profesorii şi întreaga Curte. Harul ei magic
fremăta însă în măruntaiele ei – o ardea. Fiecare pulsaţie de
durere din cap făcea să îi fie şi mai rău.
 Prinţesă, spuse Quinn din nou.
Ea se ridică în picioare, iar acestea îi tremurau. Întunecimea
vederii se amplifica la fiecare lovitură de durere şi îşi pierdu
echilibrul. În depărtare, de parcă s-ar fi aflat sub apă, o auzi pe
Lady Marion rostindu-i numele, întinzându-se spre ea, dar ceea
ce dorea era atingerea răcoroasă a mamei sale.
Mama sa se întoarse în scaun, cu faţa trasă şi cerceii din aur
scânteind în lumină. Întinse o mână, întrebând:
 Ce s-a întâmplat, Inimă-de-Foc?
 Nu mă simt bine, spuse ea, de-abia putând să
pronunţe cuvintele.
Prinse braţul îmbrăcat în catifea al mamei sale, căutând
alinare şi stabilitate, pentru că îi cedau genunchii.
 Ce te doare? o întrebă mama ei, punându-i mâna pe
frunte. O scânteie de îngrijorare, apoi o privire rapidă către tatăl
ei, care urmărea scena de lângă regele din Adarlan.
 Arde toată, spuse ea încet.
Lady Marion apăru brusc în spatele ei, iar mama ei ridică
privirea şi spuse:
 Trimiteţi vindecătorul în camera ei.
Marion dispăru imediat printr-o uşă laterală.
N-avea nevoie de un vindecător şi apucă braţul mamei sale
pentru a-i spune asta. Şi totuşi, de pe buze nu-i ieşi niciun
cuvânt, pentru că harul magic se învolbură şi arse. Mama ei
şuieră şi sări îndărăt – cu fum ridicându-se din rochie, de unde o
apucase.
 Aelin.
Capul îi pulsă din nou – o explozie de durere şi apoi...
O zvârcolire, o agitaţie în capul ei.
Un vierme de întuneric care îşi forţa drumul spre interior.
Harul ei se retrase, iritat, lovind, încercând să expulzeze viermele,
să-l ardă pentru a le salva pe amândouă, dar...
 Aelin!
 Scoate-l, şopti răguşit, apăsându-şi tâmplele şi
îndepărtându-se de masă. Doi dintre lorzii străini îl apucară pe
Dorian şi îl scoaseră din cameră.
Harul ei magic se împotrivea ca un armăsar, în timp ce
viermele se zvârcolea, pătrunzând mai adânc.
  Scoate-l!
 Aelin!
Tatăl ei se ridicase şi el, cu mâna pe sabie. Ceilalţi stăteau şi ei
în picioare, dar ea ridică mâna – pentru a-i ţine la distanţă,
pentru a-i avertiza.
O flacără albastră răbufni. Două persoane se aplecară la timp
ca s-o evite, dar toată lumea se ridică acum, pentru că scaunele
rămase libere luară foc.
Viermele voia să se îngroape în mintea ei şi să rămână acolo
pentru totdeauna.
Se apucă de cap, harul urlând atât de puternic, încât zguduia
lumea. Şi, în clipa următoare, ardea, o coloană vie de flacără
turcoaz, suspinând pentru că viermele întunecat îşi continua
lucrarea, iar zidurile minţii ei începuseră să cedeze.
Peste propria voce, peste strigătele din sală, auzi urletul tatălui
său – o poruncă adresată mamei ei, care era în genunchi, cu
mâinile întinse spre ea ca în implorare.
 Fă-o, Evalin!
Coloana de flăcări deveni mai fierbinte, suficient de fierbinte
încât oamenii să o ia la fugă.
Ochii mamei sale îi întâlniră pe ai ei, plini de implorare şi
durere.
Apoi, apa – un zid de apă care se prăbuşea peste ea, izbind-o
de pietre, curgându-i pe gât, în ochi, sufocând-o.
Înecând-o. Până când flacăra rămase fără aer, numai apă şi
îmbrăţişarea ei îngheţată.
Regele din Adarlan o privise pentru a treia oară – şi zâmbise.

Prinţii Valg se bucurară de acea amintire, de teroare şi de

durere. În timp ce făcură o pauză pentru a o savura, Celaena
înţelese. Regele din Adarlan îşi folosise puterea asupra ei în acea
noapte. Părinţii ei n-aveau de unde să ştie că persoana
responsabilă pentru acel vierme întunecat, care dispăruse imediat
ce-şi pierduse cunoştinţa, era chiar omul care stătea lângă ei.
Acum, mai apăruse unul ca ei – un al patrulea prinţ, care trăia
în interiorul lui Narrok şi care spuse:
 Soldaţii sunt gata să cucerească tunelul. Pregătiţi-vă să
vă ocupaţi poziţiile.
 Îl simţea zăbovind asupra ei, observând-o.
 Mi-aţi găsit un premiu care îl va interesa foarte mult pe
vasalul nostru. Nu o risipiţi. Doar sorbituri mici.
Încercă să simtă oroarea – să simtă orice la gândul locului
unde aveau să o ducă, la ceea ce avea să-i facă, dar nu simţea
nimic. Prinţii îşi murmurară înţelegerea şi amintirea se rostogoli
mai departe.

Mama ei crezu că fusese un atac din partea lui Maeve, o

aducere aminte malefică despre o datorie, pentru a-i face să pară
vulnerabili. În orele care urmară, pe când zăcea în baia rece ca
gheaţa aflată lângă dormitorul ei, îşi folosise urechile de Fae
pentru a-i asculta pe părinţii ei şi dezbaterile curtenilor lor din
camera de zi a apartamentului lor.
Probabil că fusese Maeve. Nimeni altcineva n-ar fi putut face
aşa ceva sau să ştie că o astfel de demonstraţie – în faţa regelui
din Adarlan, care ura deja magia – le-ar fi adus prejudicii.
Nu dori să discute despre ceea ce se întâmplase, nici măcar
după ce fu capabilă să meargă, să vorbească şi să se comporte ca
o prinţesă. Insistând că o doză de normalitate ar ajuta-o, mama ei
o făcu să meargă la un ceai, în după-amiaza următoare, cu
prinţul Dorian, păzită şi supravegheată atent, cu Aedion aşezat
între ei. Când manierele impecabile ale lui Dorian dădură greş şi
el dărâmă ceainicul, vărsându-l peste noua ei rochie, ea dădu un
spectacol întreg punându-l pe Aedion să-l ameninţe că îl va lua la
pumni.
Dar nu-i păsa de prinţ, de ceai, sau de rochie. De-abia putu
ajunge în camera ei, iar în acea noapte visă că o omidă îi
invadează mintea, şi se trezi cu ţipete şi flăcări în gură.
La asfinţit, părinţii o scoaseră în afara castelului, îndreptându-
se spre conacul aflat la două zile de mers. Era posibil ca oaspeţii
lor străini să-i fi provocat un stres puternic, spuse vindecătorul.
Ea ceru să meargă cu Lady Marion, dar părinţii ei insistară să
meargă ei. Unchiul ei aprobă. Regele din Adarlan, se pare, nu voia
nici el să rămână în palat alături de magia ei, care o luase razna.
Aedion rămase în Orynth, părinţii ei promiţând că vor trimite
după el după ce o vor pune pe picioare. Ştia că măsura era pentru
siguranţa lui. Lady Marion merse cu ei, lăsându-şi soţul şi pe
Elide la palat – pentru siguranţa lor, bineînţeles.
Un monstru, asta era, un monstru care trebuia să fie închis şi
supravegheat.
În primele două nopţi petrecute la conac, părinţii ei se certară,
iar Lady Marion îi ţinu companie, citindu-i, periindu-i părul,
spunându-i poveşti despre căminul ei din Perranth. Marion fusese
spălătoreasă la palat, în copilăria ei. Când sosise Evalin,
deveniseră prietene – mai ales pentru că prinţesa pătase cămaşa
favorită a noului ei soţ cu cerneală şi voia să o cureţe înainte ca el
să observe.
Curând, Evalin o făcuse pe Marion domnişoara ei de onoare,
iar apoi Lordul Lochan se întorsese dintr-o misiune la graniţa de
sud. Arătosul Cal Lochan devenise, nu se ştie cum, cel mai
murdar om din castel şi avea nevoie constantă de sfatul lui
Marion despre cum să îndepărteze diverse pete. Acelaşi care, într-
o zi, îi ceru unei slujitoare, născute copil din flori, să-i fie soţie – şi
nu doar soţie, ci şi Lady de Perranth, al doilea cel mai mare
teritoriu din Terrasen. Doi ani mai târziu, ea o născuse pe Elide,
moştenitoarea Perranth-ului.
Iubea poveştile lui Marion şi se agăţă de acele poveşti în
liniştea şi încordarea zilelor care urmară, când iarna încă ţinea
strâns lumea şi făcea să geamă conacul.
Casa scârţâia din pricina vânturile tăioase în noaptea în care
mama ei intră în dormitor – mult mai puţin elegant decât cel de la
palat, dar totuşi frumos. Veneau numai vara acolo, deoarece
clădirea era prea expusă curenţilor în perioada iernii, iar
drumurile erau prea periculoase. Faptul că veniseră acum...
 Încă nu dormi? o întrebă mama ei.
Lady Marion se ridică de pe marginea patului. După câteva
cuvinte pline de căldură, Marion plecă, zâmbindu-le amândurora.
Mama ei se ghemui pe saltea, trăgând-o aproape de ea.
 Îmi pare rău, îi şopti mama ei în păr.
Avusese coşmaruri şi cu înecul – apă rece ca gheaţa care îi
ajungea dincolo de cap.
 Îmi pare foarte rău, Inimă-de-Foc.
Ea îşi îngropă faţa la pieptul mamei, savurând căldura.
 Îţi mai este frică să dormi?
Ea dădu afirmativ din cap, lipindu-se şi mai tare de mama ei.
 Atunci, am un dar pentru tine.
 Când ea nu schiţă nicio mişcare, mama ei o întrebă:
 Nu vrei să-l vezi?
Ea scutură din cap. Nu voia niciun dar.
 Acesta te va proteja de rău – vei fi întotdeauna în
siguranţă.
Când înălţă capul, văzu că mama ei zâmbea, scoţând de sub
cămaşa de noapte lanţul din aur şi medalionul greu şi rotund,
întinzându-i-le.
Privi amuleta, apoi îşi privi mama, cu ochii mari.
Amuleta din Orynth. Moştenirea de familie preţuită mai presus
de orice în casa lor. Discul ei rotund era de dimensiunea palmei
ei, iar pe faţa de culoarea cerului fusese sculptat din corn un cerb
alb – un corn dăruit de Stăpânul Pădurii. Între coarnele răsucite
se afla o coroană arzătoare din aur, steaua nemuritoare care îi
veghea şi care arăta drumul de întoarcere spre Terrasen.
Cunoştea fiecare centimetru din acea amuletă, îşi trecuse degetele
peste ea de nenumărate ori şi memorase forma simbolurilor
gravate pe spate – cuvinte într-o limbă stranie pe care nu şi-o mai
amintea nimeni.
 Tata ţi-a dat asta când erai în Wendlyn, ca să te
protejeze.
Zâmbetul persistă.
 Înainte de asta, unchiul său i-l dăduse lui la majorat.
Este un dar menit să fie dat membrilor familiei noastre – celor
care au nevoie de ocrotirea lui.
Era prea uluită ca să obiecteze când mama ei îi puse lanţul la
gât şi-i aranjă amuleta pe piept. Îi atârna până aproape de buric,
o greutate caldă.
 Să nu ţi-l scoţi niciodată. Să nu-l pierzi niciodată.
Mama ei o sărută pe frunte.
 Poartă-l şi atunci vei şti că eşti iubită, Inimă-de-Foc – că
eşti în siguranţă şi ce contează e forţa de aici – şi îi puse mâna
pe inimă – oriunde mergi, Aelin, şopti ea. Oricât de departe ai fi,
îţi va arăta drumul spre acasă.

Pierduse Amuleta din Orynth. O pierduse în aceeaşi noapte.

Nu putea suporta amintirea. Încercă să-i implore pe prinţii
Valg să o scape de chinuri şi să o stoarcă de viaţă, reducând-o la
nimicnicie, dar aici nu avea voce.
La câteva ore după ce mama îi dăruise Amuleta din Orynth, îi
lovise o furtună.
Era o furtună de o întunecime nenaturală, iar în ea simţise
acea chestie zvârcolitoare, oribilă, care se împingea din nou în
mintea ei. Părinţii şi ceilalţi din conac nu-şi dăduseră seama ce se
întâmpla, chiar dacă aerul era îmbâcsit de un miros ciudat. Când
se trezise în întunericul pur, din pricina tunetului, strânsese
amuleta la piept – o strânsese şi se rugase la toţi zeii pe care-i
ştia.
Dar amuleta nu-i dăduse putere sau curaj, şi se furişase în
camera părinţilor ei, la fel de întunecată ca şi a ei, doar fereastra
izbindu-se de perete sub vântul şi ploaia torenţială.
Ploaia scăldase totul, dar – dar probabil că ei erau prea
epuizaţi de grija faţă de ea şi din cauza anxietăţii pe care încercau
să o ascundă. Aşa că închise ea fereastra şi se târî cu grijă în
patul lor ud, pentru a nu-i trezi. Ei nu întinseră mâna spre ea, n-
o întrebară ce se întâmplase, iar patul era foarte rece – mai rece
decât al ei şi duhnind a cupru şi a fier, acel iz care nu-i plăcea
sub nicio formă.
În acel iz se trezi când ţipă camerista.
Lady Marion se năpustise în cameră, cu ochii măriţi, dar
limpezi. Nu se uitase la prietenii ei morţi, ci mersese direct spre
pat şi se aplecase peste trupul lui Evalin. Domnişoara de onoare
era mică şi cu oase delicate, dar reuşise cumva să o ridice dintre
părinţii ei, ţinând-o strâns şi fugind cu ea din cameră. Puţinii
slujitori din conac erau panicaţi, unii alergând pentru a aduce
ajutoare care erau la cel puţin o zi depărtare – alţii fugind.
Lady Marion rămăsese.
Marion rămăsese şi pregătise o baie, o ajutase să-şi dea jos de
pe ea cămaşa de noapte rece şi însângerată. Nu vorbiseră, nu
încercaseră să vorbească. Lady Marion o îmbăiase, apoi, când
fusese curată şi uscată, o dusese în braţe în bucătăria rece.
Marion o aşezase la masa lungă, învelită într-o pătură, şi se
pregătise să facă focul în vatră.
În acea zi nu vorbise. Oricum, în ea nu mai rămăseseră sunete
sau cuvinte.
Unul dintre puţinii slujitori rămaşi năvălise în bucătărie,
strigând casei goale că regele Orlon era şi el mort. Ucis în pat,
exact ca...
Lady Marion ieşise din bucătărie, cu dinţii dezveliţi, înainte ca
omul să apuce să intre. Nu auzise cum blânda Marion îl
pălmuieşte, poruncindu-i să plece şi să găsească ajutor – ajutor
real şi nu veşti inutile.
Ucişi. Familia ei era – moartă. Şi din moarte nu se puteau
întoarce, iar părinţii ei... Ce făcuseră slujitorii cu... cu trupurile
lor...
Frisoanele o loviră atât de puternic, încât pătura căzu de pe ea.
Nu-şi putea opri clănţănitul dinţilor. Era un miracol că nu căzuse
de pe scaun.
Nu putea fi adevărat. Era doar un alt coşmar din care avea să
se scoale cu tatăl ei mângâindu-i părul, mama ei zâmbind, se va
trezi în Orynth şi...
Greutatea caldă a păturii o îmbrăţişă din nou, iar Lady Marion
o luă în poală, legănând-o.
— Ştiu. N-o să te părăsesc – stau cu tine până vin ajutoare.
Ajung mâine. Lordul Lochan, Căpitanul Quinn, Aedion al tău –
toţi vor fi aici mâine. Poate chiar înainte de răsărit.
Dar Lady Marion tremura şi ea.
 Ştiu, tot spunea ea, plângând în tăcere. Ştiu.
Focul se stinse, împreună cu plânsul lui Marion. Se susţineau
una pe alta, prinzând parcă rădăcini pe scaunul acela din
bucătărie. Aşteptară să vină răsăritul şi ceilalţi care aveau să-i
ajute, cumva.
De afară se auzi un tropăit – vag, dar universul era atât de
tăcut, încât se auzea calul singuratic. Lady Marion cercetă
ferestrele bucătăriei, ascultând cum calul dădea încet târcoale
până când...
Într-o clipă fură sub masă, Marion apăsând-o pe podeaua
îngheţată, acoperind-o cu trupul ei delicat. Calul se îndrepta spre
partea din faţă a casei, întunecată.
Partea din faţă a casei – lumina din bucătărie ar fi putut
sugera celui de afară că în casă se afla cineva. Partea din faţă a
casei era mai potrivită pentru a te furişa înăuntru... ca să termine
ceea ce începuseră cu o noapte înainte.
 Aelin, şopti Marion şi mâinile mici, puternice, îi găsiră
faţa, forţând-o să privească trăsăturile albe ca neaua, buzele
însângerate. Aelin, ascultă-mă.
Deşi Marion respira întretăiat, vocea îi era egală.
  Trebuie să fugi la râu. Îţi aminteşti drumul spre punte?
Frânghia subţire, puntea din lemn peste viroagă şi Râul
Florine curgând învolburat dedesubt. Încuviinţă.
 Ce fată bună eşti. Du-te la punte şi traverseaz-o. Îţi
aminteşti ferma părăsită de la capătul drumului? Găseşte un
loc unde să te ascunzi acolo – şi nu ieşi, nu te lăsa văzută de
nimeni cu excepţia unei persoane pe care să o recunoşti. Nici
măcar dacă îţi spun că-ţi sunt prieteni. Aşteaptă curtenii – te
vor găsi ei.
Din nou tremura, dar Marion o apucă de umeri.
 Am să încerc să câştig cât de mult timp pot, Aelin.
Indiferent ce auzi, indiferent ce vezi, nu te uita îndărăt şi nu te
opri până nu găseşti un loc în care să te ascunzi.
Clătină din cap, lacrimile fără sunet găsindu-şi în sfârşii calea
de evadare. Uşa din faţă gemu – o mişcare rapidă.
Lady Marion întinse mâna spre pumnalul din cizmă. Lucea în
lumina slabă.
 Când spun să fugi, fugi, Aelin. Înţelegi?
Nu voia, nu voia defel, dar încuviinţă.
Lady Marion o sărută uşor pe frunte.
 Spune-i lui Elide a mea... vocea i se frânse. Spune-i lui
Elide a mea că o iubesc foarte mult.
Se auzi un bufnet uşor de paşi care se apropiau dinspre partea
din faţă a casei. Lady Marion o scoase de sub masă şi deschise
uşa bucătăriei, doar cât să se strecoare ea pe acolo.
 Fugi acum, spuse Lady Marion, şi o împinse în noapte.
Uşa se închise în spatele ei, apoi nu mai rămaseră decât aerul
întunecat şi rece şi copacii care o conduceau la cărarea spre
punte. La început poticnindu-se, o luă, în cele din urmă, la fugă.
Picioarele îi erau ca plumbul, tălpile julindu-i-se la contactul cu
pământul. Reuşi însă să ajungă la copaci – apoi din casă se auzi
un zgomot puternic.
Genunchii i se înmuiară şi strânse în braţe un copac. Prin
fereastra deschisă o văzu pe Lady Marion stând în picioare în faţa
unui bărbat uriaş, cu faţa acoperită de glugă, cu pumnalele
scoase, dar tremurând.
 N-o vei găsi.
Bărbatul spuse ceva care o făcu pe Marion să se retragă cu
spatele spre uşă – nu pentru a fugi, ci pentru a o bloca.
 Doica ei era atât de mică. Atât de mică faţă de el.
 E un copil, urlă Marion.
N-o auzise niciodată ţipând aşa – cu furie, dezgust şi disperare.
Marion îşi ridică pumnalele, aşa cum îi arătase soţul ei de atâtea
ori. Ar fi trebuit să o ajute, nu să se ascundă între copaci ca o
laşă. Învăţase cum să ţină un cuţit şi o sabie mică. Ar fi trebuit s-
o ajute.
Bărbatul se aruncă asupra lui Marion, dar ea ţâşni din calea
lui – apoi sări pe el, tăind, sfâşiind şi muşcând.
Atunci, ceva se frânse – ceva se frânse atât de profund, încât
ştia că nu exista cale de întoarcere – nici pentru ea, nici pentru
Lady Marion – bărbatul o prinse pe femeie şi o aruncă în
marginea mesei. Auzi osul cum se rupe, apoi bolta lamei sale
sclipi repezindu-se spre forma ei încremenită – spre capul ei.
Roşul explodă.
Ştia suficiente despre moarte pentru a înţelege că, odată ce
capul era secerat astfel, totul se termina. Ştia că Lady Marion,
care îşi iubise soţul şi fiica foarte mult, nu mai era. Ştia că asta –
asta se numea sacrificiu.
Şi fugi. Fugi printre copacii golaşi, cu tufişurile rupându-i
hainele, părul, smulgând şi muşcând. Bărbatul nu se mai strădui
să păstreze tăcerea, deschise cu forţă uşa bucătăriei, sări pe cal şi
porni în galop după ea. Tropăitul copitelor era atât de puternic,
încât părea să se reverse prin toată pădurea – probabil că acel cal
era un monstru.
Ea se împiedică de o rădăcină şi căzu la pământ. În depărtare,
râul care se dezgheţa urla. Foarte aproape, dar – glezna îi trimise
un fulger de agonie. Prinsă în capcană – era înţepenită în noroi şi
rădăcini. Trase de rădăcinile care o ţineau ostatică, lemnul
rupându-i unghiile, şi, când asta nu ajută cu nimic, brăzdă
noroiul cu unghiile. Degetele o usturau.
O sabie scârţâi când părăsi teaca şi pământul reverberă sub
loviturile copitelor calului. Se apropia, se apropia tot mai mult.
Un sacrificiu – fusese un sacrificiu, iar acum totul va fi fost în
van.
Mai mult decât moartea, ura asta cel mai mult – sacrificiul
inutil al lui Lady Marion. Zgârie pământul cu unghiile, trase de
rădăcini şi atunci...
Ochişori în întuneric, degete mici pe rădăcini, scoţându-le din
pământ. Piciorul se eliberă şi era din nou în picioare, fără să
poată mulţumi celor din Neamul Mititelelor, care deja
dispăruseră, incapabilă să facă altceva decât să fugă, şchiopătând
acum. Bărbatul era foarte aproape, crengile rupându-se în urma
lui, dar ea cunoştea drumul. Trecuse pe aici de atâtea ori, încât
întunericul nu era un obstacol. Tot ce avea de făcut era să ajungă
la punte. Calul lui nu putea trece, iar ea era suficient de rapidă
să-l depăşească. Neamul Mititelelor ar fi putut-o ajuta din nou.
Tot ce avea de făcut era să ajungă la pod.
Un luminiş – apoi vaietul râului deveni copleşitor. Era foarte
aproape acum. Simţi şi auzi, mai degrabă decât văzu calul
trecând printre copacii din spatele ei, şuieratul săbiei lui atunci
când o ridică, pregătindu-se să o spintece chiar acolo.
Erau stâlpii gemeni, vagi în noaptea fără lună. Puntea. Reuşise
să ajungă la ea şi acum mai avea numai câteva zeci de metri,
câţiva metri...
Simţi răsuflarea fiebinte a calului pe gât atunci când se aruncă
între cei doi stâlpi ai punţii, încercând să sară pe scândurile din
lemn.
Şi se trezi că sare în aer.
Nu greşise direcţia – nu, vedea stâlpii şi...
El tăiase puntea.
Acesta fu singurul ei gând când se prăbuşi, atât de repede,
încât nu avu timp nici să ţipe înainte de a lovi apa îngheţată, care
o înghiţi.

Asta era.
În acel moment, Lady Marion alesese o speranţă disperată
pentru regatul ei în locul propriei persoane, a soţului şi a fiicei
care aveau să o aştepte, o întoarcere care nu avea să se mai
petreacă niciodată.
Acela a fost momentul care distrusese tot ceea ce era Aelin
Galathynius şi tot ce promisese să fie.
Celaena zăcea pe pământ – pe podeaua lumii, pe podeaua
iadului.
Acesta era momentul pe care nu-l putea înfrunta – nu-l
înfruntase.
Pentru că, chiar şi atunci, înţelesese dimensiunea acelui
sacrificiu.
 Mai avea amintiri de după momentul când lovise apa.
Amintirile erau însă înceţoşate, o combinaţie de gheaţă şi de apă
neagră, de lumină stranie, şi apoi, nu mai ştiu nimic, până în
momentul în care îl văzu pe Arobynn aplecat spre ea pe malul plin
de trestii, undeva foarte departe. Se trezi într-un pat ciudat, într-
un sălaş rece, iar Amuleta din Orynth era pierdută în râu.
Indiferent ce magie poseda, ce protecţie i-ar fi putut aduce, fusese
utilizată la maximum în acea noapte.
Apoi începu procesul de a împleti teama, vina şi disperarea în
ceva nou. Apoi, ura – ura care o reconstruise, furia care o hrănise,
sufocând amintirile pe care le îngropase într-un mormânt din
inima ei şi pe care nu le eliberase niciodată.
Luase sacrificiul lui Lady Marion şi devenise un monstru, unul
aproape la fel de rău precum cel care o omorâse pe Lady Marion şi
îi omorâse familia.
De aceea nu se întorsese acasă, nu fusese capabilă să se
întoarcă.
În primele săptămâni ale măcelului, sau în anii de după aceea,
nu se întrebase niciodată câţi muriseră, dar ştia că Lordul Lochan
fusese executat. Quinn şi oamenii lui. Şi foarte mulţi copii...
lumini strălucitoare, pe care ar fi trebuit să le protejeze. Şi nu
reuşise.
Celaena se agăţă de pământ.
Asta era ceea ce nu putuse să-i spună lui Chaol, sau lui
Dorian, sau Elenei: că atunci când Nehemia îşi ticluise propria
moarte pentru a o provoca să acţioneze, acel sacrificiu... acel
sacrificiu inutil...
Era incapabilă să se dezlipească de pământ. Sub el nu era
nimic, nu exista niciun loc unde să meargă, pentru a scăpa de
acest adevăr.
Nu ştia de cât timp stătea pe fundul a ce-o fi fost, dar, în cele
din urmă, prinţii Valg o luară de la capăt, doar umbre ale
gândului şi răutăţii, strecurându-se din amintire în amintire, de
parcă ar fi gustat platouri cu mâncare la un ospăţ. Îmbucături
mici – sorbituri. Nici măcar nu se uitau la ea, pentru că ştiau că
lupta era câştigată, iar ea se bucura de asta. Să facă tot ce vor, să
o ducă Narrok înapoi în Adarlan şi să o arunce la picioarele
regelui.
Se auzi scârţâitul unor paşi, apoi o mână mică, netedă,
alunecă spre ea. Întins în tufişuri, urmărind-o cu acei ochi
turcoaz şi trişti nu era Chaol, nici Sam, nici Nehemia.
Cu obrazul lipit de muşchi, tânăra prinţesă care fusese – Aelin
Galathynius – întinse o mână spre ea.
 Ridică-te, spuse ea blând.
Celaena scutură din cap.
Aelin se întinse spre ea, întinzând o punte peste falia aceea din
fundaţia lumii.
 Ridică-te!
O făgăduinţă – o făgăduinţă a unei vieţi mai bune, a unei lumi
mai bune.
Prinţii Valg se opriră.
Îşi risipise viaţa, irosise sacrificiul lui Marion. Acei sclavi care
fuseseră măcelăriţi pentru că ea îi trădase – nu fusese acolo când
trebuia.
 Ridică-te, spuse cineva din spatele prinţesei tinere.
Sam. Sam, ascuns, vederii, zâmbind slab.
 Ridică-te, spuse altă voce – vocea unei femei.
Nehemia.
 Ridică-te.
Două voci împreunate – mama şi tatăl ei, cu feţele serioase,
dar ochii strălucitori. Unchiul ei era în spatele lor, purtând
coroana Terassenului pe părul argintiu.
 Ridică-te, îi spuse el blând.
Unul câte unul, precum umbrele ieşind din ceaţă, apărură.
Chipurile oamenilor pe care-i iubise cu inima ei din foc sălbatic.
Urmă Lady Marion, zâmbind lângă soţul ei.
 Ridică-te, şopti ea, cu vocea plină de speranţă pentru
lume şi pentru fata pe care n-avea s-o mai vadă vreodată.
O vibraţie în întuneric.
Aelin stătea întinsă încă în faţa ei, cu mâna întinsă. Prinţii
Valg se întoarseră.
Când prinţii demoni se mişcară, mama ei păşi spre ea, cu faţa,
părul şi silueta atât de asemănătoare cu ale ei.
 Eşti o dezamăgire, şuieră ea.
Tatăl ei îşi încrucişă braţele musculoase.
 Eşti tot ceea ce am urât pe lume.
Unchiul ei, încă purtând coroana din corn de cerb care arsese
până la cenuşă, spuse:
 Mai bine mureai odată cu noi, decât să ne faci de
 ruşine, să ne pătezi amintirea, să-ţi trădezi poporul.
Vocile lor se înlănţuiră în acelaşi vârtej.
 Trădătoare. Ucigaşă. Mincinoasă. Hoaţă. Laşă.
Mereu, viermuind la fel cum se înşurubase în mintea ei, ca o
omidă puterea regelui din Adarlan.
Regele n-o făcuse numai ca s-o tulbure şi s-o rănească. O
făcuse ca s-o separe de familia ei, ca să-i scoată din castel. Pentru
a îndepărta vina de Adarlan şi pentru a înscena un atac din afară.
Ea se învinovăţise pentru că îi târâse la conac pentru a fi
măcelăriţi. Regele planificase însă totul, fiecare detaliu. Făcuse
greşeala să o lase în viaţă – poate că puterea amuletei o salvase
într- adevăr.
 Vino cu noi, şopti familia ei. Vino cu noi în întunericul
fără vârstă.
Întinseră mâinile spre ea, cu feţele triste şi contorsionate. Şi
totuşi – şi totuşi, acele feţe, schimonosite de ură... le iubea încă –
chiar dacă ei o urau, chiar dacă o durea; le iubi până când
şuieratul lor dispăru, până dispărură ca fumul, lăsând-o numai
pe Aelin lângă ea, acolo unde fusese tot timpul.
Se uită la chipul lui Aelin – chipul pe care îl purtase ea odată –
şi la mâna ei încă întinsă, foarte mică şi fără cicatrice. Întunericul
prinţilor Valg tremură.
Sub ea, pământul era ferm. Muşchi şi iarbă. Nu iadul –
pământul. Pământul pe care se afla regatul ei, verde şi muntos şi
la fel de neclintit precum poporul lui. Poporul ei.
Poporul ei, care o aştepta de zece ani, dar a cărui aşteptare se
terminase.
Vedea munţii Staghorn şi crestele lor înzăpezite, învălmăşeala
sălbatică a pădurii Oakwald la poalele lor, şi... Orynth, acel oraş
al luminii şi învăţăturii, cândva un stâlp de forţă – şi căminul ei.
Avea să fie din nou ceea ce fusese.
Nu avea să lase acea lumină să se stingă.
Avea să umple lumea cu ea, cu lumina ei – darul ei. Avea să
aprindă întunericul atât de puternic, încât cei rătăciţi, sau răniţi,
sau distruşi să-şi găsească din nou calea, ca un far pentru cei
care locuiau încă în acel abis. Nu era nevoie de un monstru
pentru a distruge un monstru – ci de lumină, lumina care să
alunge întunericul.
Nu-i era frică.
Avea să refacă lumea aceasta – pentru ei, pentru cei pe care îi
iubise cu inima aceasta minunată, arzătoare; o lume atât de
strălucitoare şi de prosperă, încât atunci când avea să îi
reîntâlnească în Lumea de Apoi, nu avea să-i mai fie ruşine. Avea
să o construiască pentru poporul ei, care supravieţuise până
acum şi pe care nu avea să îl abandoneze. Avea să le creeze un
regat cum n-a mai fost vreodată, chiar dacă avea să dureze până
la ultima ei suflare.
Era regina lor şi nu le putea oferi mai puţin de atât.
Aelin Galathynius îi zâmbi, cu mâna încă întinsă.
— Ridică-te, spuse prinţesa.
Celaena se întinse peste pământul dintre ele şi atinse degetele
lui Aelin.
Şi se ridică.

Capitolul 55

Bariera căzu.
Întunericul nu avansă însă peste pietrele magice de apărare,
iar Rowan, care fusese reţinut de Gavriel şi de Lorcan pe iarba din
exteriorul fortăreţei, ştiu de ce.
Creaturile şi Narrok capturaseră un premiu mult mai valoros
decât semi-Fae. Bucuria de a se hrăni cu ea era ceva din care
voiau să se desfete multă, multă vreme. Orice altceva era de
importanţă secundară – de parcă uitaseră să avanseze, prinşi în
frenezia ospăţului.
 În spatele lor, lupta continua, aşa cum o făcuse şi în ultimele
douăzeci de minute. Vântul şi gheaţa nu erau utile împotriva
întunericului, deşi Rowan le zvârlise pe amândouă împotriva lui,
în momentul în care căzu bariera. Iar şi iar, orice, numai să
străpungă negrul acela veşnic şi să vadă ce rămăsese din
prinţesă. Începuse să audă o voce de femeie, caldă şi blândă, care
încerca să-l atragă în întuneric – vocea pe care se chinuise secole
întregi s-o uite şi care acum îi sfâşia sufletul.
 Rowan, murmură Gavriel, ţinându-l mai strâns de braţ.
Începuse să cadă ploaia.
 Este nevoie de noi înăuntru.
 Nu, se repezi el.
Ştia că Aelin e în viaţă, pentru că în aceste ultime săptămâni
în care-şi aspiraseră unul altuia mirosurile, deveniseră legaţi. Era
vie, dar era probabil chinuită şi distrusă. De aceea îl reţineau
Gavriel şi Lorcan. Dacă nu ar fi făcut-o, ar fi fugit spre întuneric,
de unde îl chema Lyria.
Dar, pentru Aelin, încercase să se elibereze.
 Rowan, ceilalţi...
— Nu!
Lorcan blestemă peste urletul ploii torenţiale.
 E moartă, nebunule, sau aproape moartă. Mai poţi încă
salva celelalte vieţi.
Începură să-l tragă cu forţa, pentru a-l îndepărta de ea.
 Dacă nu-mi dai drumul, îţi smulg capul de pe umeri,
mârâi el la Lorcan, comandantul care îi oferise o companie de
luptători atunci când nu avea nimic şi niciunul dintre ei nu
plecase.
Gavriel îşi aruncă privirea spre Lorcan într-o conversaţie fără
cuvinte. Rowan se încordă, pregătindu-se să-i azvârle în lături.
Mai curând l-ar fi trântit la pământ, decât să-i dea drumul în
întunericul acela, unde chemarea Lyriei se transformase acum în
ţipete care cereau milă. Nu era real. Nu era real.
Dar Aelin era reală şi în fiecare moment în care ei îl reţineau,
Aelin pierdea încă o fărâmă din viaţă. Nu trebuia decât ca Gavriel
să-şi scape scutul magic pe care îl opunea puterii lui Rowan din
momentul în care-l prinsese ca să-i lase inconştienţi. Trebuia să
ajungă la acel întuneric, trebuia s-o găsească.
 Dă-mi drumul, mârâi el din nou.
 Un tunet zgudui pământul, iar ei îngheţară. Sub ei, o putere
uriaşă se zbuciuma – un colos ridicându-se din adâncuri.
Se întoarseră spre întuneric. Rowan ar fi putut jura că o
lumină aurie se arcuia prin el, apoi dispăru.
 E imposibil, şopti Gavriel. Ea s-a epuizat.
Rowan nu îndrăzni să clipească. Epuizările ei fuseseră
întotdeauna autoimpuse, o barieră interioară compusă din teamă
şi o dorinţă remanentă de normalitate care o împiedicau să
accepte adevărata profunzime a puterii ei.
Creaturile se hrăneau cu disperare, durere şi teroare. Dar ce-
ar fi fost dacă – dacă victima renunţa la acele temeri? Dacă
victima le traversa – le îmbrăţişa?
De parcă ar fi vrut să-i răspundă, o flacără erupse din zidul de
întuneric.
Focul se dezlănţui, umplând noaptea ploioasă, vibrantă ca un
opal roşu. Lorcan înjură, iar Gavriel ridică scuturile suplimentare
ale harului său magic. Rowan rămase nemişcat.
Nu se mai luptară cu el când se scutură din strânsoarea lor,
sărind în picioare. Flacăra nu-i atinse niciun fir de păr. Pluti pe
deasupra şi dincolo de el, minunată, nemuritoare şi de neînfrânt.
Dincolo de pietre, între două dintre acele creaturi, era Aelin, cu
un semn ciudat strălucindu-i pe frunte. Părul îi plutea, învăluind-
o, mai scurt acum şi strălucitor ca şi focul ei. Iar ochii – deşi erau
încercuiţi cu roşu, aurul din ochii ei era ca o flacără vie.
Cele două creaturi se aruncară asupra ei, iar întunericul le
învălui.
Rowan parcurse distanţa care-i despărţea dintr-un salt, însă
ea, zvârlindu-şi braţele în lături, înşfăcă creaturile de feţele lor
fără cusur – îşi puse palmele pe gurile lor deschise şi suflă scurt
asupra lor.
De parcă le-ar fi respirat foc în centrul fiinţei lor, din ochi, din
urechi şi din degete le izbucniră flăcări. Celaena transformă cele
două creaturi în cenuşă, nelăsându-le nici măcar timp să ţipe.
Îşi coborî braţele. Harul ei magic urla atât de puternic, încât
ploaia se transformă în abur înainte de a o atinge. O armă,
strălucitoare şi oţelită.
Uită de Gavriel şi de Lorcan şi se aruncă spre ea – flăcările
aurii, roşii şi albastre fiind numai ale ei, moştenitoarea focului.
Zărindu-l în sfârşit, ea îi zâmbi slab. Era zâmbetul unei regine.
În acel zâmbet era însă epuizare, iar magia strălucitoare
tremura. În spatele ei, Narrok şi creatura rămasă – pe care o
înfruntaseră în pădure – înfăşurau întunericul în ei înşişi,
pregătindu-se parcă de atac. Se întoarse spre ele, clătinându-se
uşor, cu pielea albă ca moartea. Se hrăniseră cu ea şi era
epuizată după ce le sfârtecase semenii. Se apropia o epuizare
foarte reală şi definitivă.
Zidul de întuneric se umflă, o lovitură finală de ciocan care să
o strivească, dar ea rămase neclintită, o lumină aurie în întuneric.
Atât avu nevoie Rowan să vadă pentru a şti ce avea de făcut.
Vântul şi gheaţa nu erau utile aici, dar existau şi alte metode.
Rowan îşi scoase pumnalul şi-şi tăie palma, gonind pe poartă.

Întunericul se ridica tot mai sus, iar ea ştia că avea să o doară,

ştia că probabil avea să îi ucidă pe ea şi pe Rowan când se
prăbuşea peste ei. Nu avea însă de gând să fugă din faţa acestuia.
Rowan ajunse lângă ea, gâfâind şi însângerat. Nu îl dezo- noră
cerându-i să fugă, iar el îşi întinse palma sângerândă, oferindu-i
puterea lui pură pentru a o folosi, acum, că era cu adevărat şi
total golită, iar ea îşi dădu seama că avea să funcţioneze. Bănuise
deja de ceva timp. Ei doi erau carranam.
Venise pentru ea. Susţinându-i privirea, îşi scoase pumnalul
şi-şi brăzdă palma, chiar deasupra cicatricii pe care şi-o făcuse la
mormântul Nehemiei. Şi, deşi ştia că i-ar fi putut citi cuvintele pe
chip, spuse:
 Indiferent care ar fi sfârşitul?
El încuviinţă, iar ea îşi uni mâna cu a lui, sânge lângă sânge şi
suflet lângă suflet, celălalt braţ al lui îmbrăţişând-o. Îşi strânseră
mâinile, iar el îi şopti la ureche:
 Şi eu te revendic, Aelin Galathynius.
Valul de întuneric impenetrabil pogorî şi, urlând, încercă să-i
devoreze.
Până la urmă, acesta nu era sfârşitul – nu era sfârşitul ei.
Supravieţuise pierderii, durerii şi torturii; supravieţuise sclaviei,
urii şi disperării; avea să supravieţuiască şi acum, pentru că
povestea ei nu era una a întunericului. Aşa că nu-i era teamă de
întunericul acela distrugător, nu alături de luptătorul care o
susţinea, nu când descoperise curajul de a avea un prieten
adevărat – un prieten alături de care viaţa era mai puţin
îngrozitoare.
Harul lui Rowan o lovi, antic, straniu şi atât de vast, încât
genunchii i se înmuiară. El o susţinu cu forţa aceea neabătută,
iar ea îi exploată puterea sălbatică, fiindcă el îşi deschisese
barierele lui cele mai intime, lăsându-şi harul să curgă prin ea.
Valul negru nu era căzut nici pe jumătate când îl zdrobiră cu
lumina lor aurie, iar Narrok şi prinţul lui rămaseră uluiţi.
Nu le îngădui niciun moment să înfăşoare înapoi întunericul.
Extrăgând putere din fântâna nesfârşită aflată în Rowan, înălţă
foc şi lumină, tăciuni şi căldură cu strălucirea a o mie de
răsărituri şi asfinţituri. Dacă Valg râvnea la strălucirea Erileii,
atunci avea să le-o dea.
Narrok şi prinţul ţipau. Valgii nu voiau să se întoarcă; nu
voiau să se termine totul, nu după ce aşteptaseră atâta vreme
pentru a reveni în lumea ei. Ea le împinse însă lumina în gât,
arzându-le sângele negru.
Se sprijini de Rowan, încleştându-şi dinţii din cauza sunetelor.
Urmă o tăcere bruscă, iar ea privi spre Narrok, care stătea
nemişcat, privind, aşteptând. O suliţă de negru intră în capul ei –
oferind o ultimă viziune într-o clipită. Nu o amintire, ci o clipă din
viitor. Sunetele, mirosul şi aspectul ei erau atât de reale, încât
numai faptul că se prinsese de Rowan o ţinu ancorată în lume.
Apoi clipa dispăru, iar lumina continuă să crească, învăluindu-i
pe toţi.
Împinse lumina devenită insuportabilă în cei doi Valg, care
căzuseră în genunchi, turnând-o în fiecare colţ plin de tenebre al
celor doi. Şi ar fi putut jura că negrul din ochii lui Narrok se
dilua. Ar fi putut jura că ochii lui deveniseră de un căprui de
muritor şi că recunoştinţa licări acolo pentru o clipă. Doar pentru
o clipă; după care îi făcu cenuşă pe amândoi, pe demon şi pe
Narrok.
Prinţul Valg rămas apucă să se târască încă doi paşi până fu
incinerat şi el, cu un ţipăt mut pe chipul lui perfect. Când lumina
şi flăcările se traseră, din Narrok şi Valg rămăseseră doar patru
coliere din piatră Wyrd, fumegând în iarba umedă.

CAPITOLUL 56
 La câteva zile după mârşavul şi de neiertatul masacru al
sclavilor, Sorscha tocmai termina o scrisoare pentru prietena ei,
când se auzi o bătaie la uşa atelierului său. Sări de la locul ei,
mâzgălind o linie de cerneală spre centrul paginii.
Dorian îşi strecură capul pe uşă, rânjind, dar rânjetul vesel îi
dispăru când văzu scrisoarea.
 Sper că nu te-am întrerupt, spuse el, intrând şi
închizând uşa.
Când el se întoarse, ea făcu ghem hârtia stricată şi o aruncă la
găleata de gunoi.
 Deloc, răspunse ea, răsucindu-şi degetele de la
picioare în timp ce el o sărută pe gât şi îşi petrecu braţele în
jurul taliei ei.
 Ar putea intra cineva, protestă ea, zvârcolindu-se
pentru a scăpa din îmbrăţişare.
El o eliberă, dar ochii îi străluceau într-un fel care-i spunea că,
atunci când aveau să fie singuri din nou în acea noapte, probabil
nu avea să-l poată convinge la fel de uşor. Ea zâmbi.
 Mai fă o dată, şopti el.
Aşa că Sorscha zâmbi din nou, apoi râse, iar pe faţa lui se citi
atâta confuzie, încât ea îl întrebă:
— Ce?
 E cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată,
spuse el.
Se văzu nevoită să-şi mute privirea, şi să-şi caute ceva de făcut
cu mâinile. Lucrară împreună în tăcere, cum o făceau de când
Dorian învăţase mersul lucrurilor în atelier. Îi plăcea s-o ajute cu
tonicele ei pentru alţi pacienţi.
Cineva tuşi din pragul uşii, iar ei se îndreptară, inima Sorschei
ajungându-i în gât. Nici măcar nu observase când se deschisese
uşa – sau pe Căpitanul Gărzii, care stătea acum în prag.
Căpitanul intră, iar Dorian încremeni alături de ea.
 Căpitane, îl întrebă ea, aveţi nevoie de ajutorul meu?
Dorian nu spuse nimic, iar faţa lui era neobişnuit de
posomorâtă – cu ochii lui frumoşi, bântuiţi şi grei de grijă.
Strecură o mână caldă în jurul taliei, lăsând-o pe spatele ei.
Căpitanul închise în linişte uşa, părând să asculte un moment
sunetele din hol înainte de a vorbi.
Arăta chiar mai rău decât prinţul ei – umerii săi laţi păreau să
se plece sub o povară invizibilă, însă ochii lui căprui-aurii erau
limpezi când îi întâlniră pe ai lui Dorian.
 Ai avut dreptate.

Chaol consideră că era un miracol în sine şi simplul fapt că

Dorian fusese de acord cu asta. Durerea din acea dimineaţă de pe
chipul lui Dorian îi spusese că putea să i-o ceară. Şi că Dorian
avea să fie de acord.
Dorian îl obligă pe Chaol să-i explice totul – să le explice
amândurora. Acesta era preţul lui Dorian: adevărul care i se
cuvenea, lui şi femeii care merita să ştie pentru ce se expunea
riscului.
Repede-repejor, Chaol le explică totul: magia, cheile Wyrd, cele
trei turnuri... totul. Din fericire, Sorscha nu se prăbuşi, nici nu se
îndoi de el. Se întrebă dacă, în sinea ei, se clătina sub şoc, sau
dacă era supărată pentru că Dorian nu-i spusese nimic. Prinţul o
urmărea însă pe Sorscha de parcă i-ar fi putut citi masca de
nepătruns, văzând ce se pregătea sub ea.
Prinţul trebuia să plece undeva. O sărută pe Sorscha înainte
de a pleca, murmurându-i la ureche ceva care o făcu să
zâmbească. Chaol nu bănuise să-l găsească pe Dorian atât de...
fericit cu vindecătoarea lui. Era o ruşine că nu-i ştiuse nici măcar
numele până atunci.
După ce Dorian plecă, Sorscha încă mai zâmbea, în pofida
veştilor. Când zâmbea, era uluitoare – întreaga faţă i se lumina.
— Cred, spuse Chaol, iar Sorscha se întoarse, cu fruntea sus,
gata să revină la muncă. Cred, spuse el din nou, zâmbind slab, că
acestui regat i-ar prinde bine să aibă ca regină o vindecătoare.
Ea nu-i răspunse la zâmbet, aşa cum sperase el. Din contră,
se întoarse la lucrul ei, nespus de tristă. Chaol plecă fără alte
cuvinte, pentru a se pregăti de experimentul lui cu Dorian –
singura persoană din acest castel, poate din lume, care-l putea
ajuta. Care-i putea ajuta pe toţi.
Dorian avea putere pură, spusese Celaena, puterea de a lua
forma pe care o voia. Era singurul lucru suficient de asemănător
puterii cheilor Wyrd, nici bun, nici rău, iar cristalele, citise odată
Chaol în cărţile magice ale Celaenei, erau bune conductoare
pentru magie. Nu fusese greu să cumpere câteva de la piaţă –
toate lungi cam cât degetul lui, albe ca zăpada proaspătă.
Totul era aproape gata când ajunse, în sfârşit, şi Dorian,
printr-unul dintre tunelele secrete, şi se aşeză pe pământ. Cu
lumânările arzând în jurul lor, Chaol îi explică planul lui,
terminând de turnat ultima linie de nisip roşu – din Deşertul
Roşu, pretinsese neguţătorul – între cele trei cristale. La distanţă
egală una de cealaltă, formau conturul pe care Murtaugh îl
desenase pe harta continentului lor. În centrul triunghiului stătea
un mic castron cu apă.
Dorian îl pironi cu privirea.
 Să nu dai vina pe mine dacă se fac bucăţi.
 Am unele de schimb.
Chiar avea. Cumpărase douăsprezece cristale.
Dorian se uită fix la primul cristal.
 Vrei să-mi... concentrez puterea asupra lui?
 Apoi să tragi o linie de putere spre cristalul următor,
apoi spre următorul, imaginându-ţi că scopul tău este să
îngheţi apa din castron. Asta-i tot.
Dorian ridică o sprânceană.
 Nici măcar nu e o vrajă.
 Fă-mi pe plac, spuse Chaol. Nu te-aş fi rugat dacă n-
ar fi fost singura cale.
Băgă un deget în apă, vălurind-o. Ceva din lăuntrul lui îi
spunea că vraja poate nu avea nevoie de altceva decât de putere şi
voinţă pură.
Oftatul prinţului umplu sala din piatră, reverberând în stânci
şi în tavanul boltit. Dorian se uită la primul cristal, reprezentând
grosolan Rifthold. Minute întregi, nu se întâmplă nimic. Apoi,
Dorian începu să transpire, înghiţind repetat.
 Eşti...
 Sunt bine, spuse Dorian, iar primul cristal începu să
strălucească, alb.
Lumina deveni mai puternică, iar Dorian transpira şi mormăia,
de parcă îl durea. Chaol tocmai voia să-l roage să se oprească,
când o linie ţâşni spre următorul cristal – atât de rapid, încât fu
aproape imperceptibilă, dacă n-ar fi produs un val mic în nisip.
Cristalul lumină cu tărie, apoi ţâşni o altă linie, care se îndreptă
spre sud. Din nou, nisipul văluri în siajul lui.
Apa rămase fluidă. Cel de-al treilea cristal străluci, iar ultima
linie completă triunghiul, făcând ca toate cele trei cristale să
strălucească pentru o clipă. Apoi... încet, pârâind, apa îngheţă.
Chaol îşi reprimă oroarea – oroarea şi admiraţia, văzând cât de
puternic devenise controlul lui Dorian.
Chipul lui Dorian pălise şi lucea de transpiraţie.
 Aşa a făcut-o, nu?
Chaol încuviinţă.
 Cu zece ani în urmă, cu turnurile alea trei. Fuseseră
construite toate cu ani înainte ca asta să se întâmple,
atunci când forţele invadatoare aveau să fie aproape, pentru
ca niciunul să nu poată contraataca. Probabil că vraja
tatălui tău a fost mult mai complexă, de vreme ce a îngheţat
magia în întregime, dar, la nivel elementar, este probabil
similară cu ce s-a întâmplat acum.
 Vreau să văd unde sunt... turnurile.
Chaol scutură din cap, dar Dorian spuse:
 Mi-ai spus deja totul. Arată-mi blestemata aia de
hartă.
Cu o mişcare a mâinii, un zeu distrugând o lume, Dorian
dărâmă un cristal, eliberând puterea. Gheaţa se topi, apa
vălurind şi lovind pereţii castronului. Pur şi simplu. Chaol clipi.
Dacă ar putea dărâma un turn... Era un risc foarte mare.
Înainte de a acţiona, trebuiau să fie siguri. Chaol scoase harta
însemnată de Murtaugh, harta pe care nu îndrăznea să o lase
nicăieri.
 Aici, aici şi aici, spuse el, arătând spre Rifthold,
Amaroth şi Noll. Aici ştim că s-au construit turnuri. Turnuri
de veghe, dar toate trei au aceleaşi caracteristici: piatră
neagră, garguie...
 Vrei să spui că turnul cu ceas din grădină e unul
dintre ele?
Chaol dădu din cap, ignorând hohotul de neîncredere.
 Aşa credem.
Prinţul se aplecă peste hartă, sprijinindu-se cu o mână pe
duşumea. Urmări o linie de la Rifthold la Amaroth, apoi de la
Rifthold la Noll.
 Linia spre nord taie Trecătoarea Ferian; cea sudică
taie direct prin Morath. I-ai spus lui Aedion că tu crezi că
tatăl meu i-a trimis pe Roland şi pe Kaltain la Morath,
 împreună cu nobilii care aveau magie în sânge. Care sunt
şansele să fie doar o coincidenţă?
 Iar Trecătoarea Ferian...
Chaol înghiţi.
 Celaena a spus că a auzit zvonuri cum că în
Trecătoare ar fi aripi. Nehemia a spus că iscoadele ei nu s-
au întors, că acolo se coace ceva.
 Două locuri în care el ar putea produce armata pe
care o creează, poate trăgându-şi seva din puterea asta,
pentru că formează un curent între ele.
 Trei.
Chaol indică spre Insulele Morţii.
 Am primit un raport că acolo se pregăteşte ceva
ciudat... Şi că a fost trimis spre Wendlyn.
 Dar tatăl meu a trimis-o pe Celaena.
Prinţul înjură.
 Nu avem cum să-i avertizăm?
 Am încercat deja.
Dorian îşi şterse transpiraţia de pe frunte.
 Deci, lucrezi cu ei – eşti de partea lor.
 Nu. Nu ştiu. Facem doar schimb de informaţii, dar
toate sunt de folos. Te ajută pe tine.
Ochii lui Dorian deveniră mai duri, iar Chaol se crispă când o
adiere rece pătrunse în cameră.
 Aşadar, ce ai de gând să faci? îl întrebă Dorian. Să...
dărâmi turnul cu ceas?
Distrugerea turnului ar fi fost un act de război – un act care ar
fi putut pune în pericol vieţile a prea mulţi oameni. Nu mai era
cale de întors. Nici măcar nu voia să le spună lui Aedion sau lui
Ren, pentru că se temea de ce-ar fi făcut. Nu s-ar fi gândit de
două ori înainte de a-l incinera, ucigând poate toţi oamenii din
castel.
 Nu ştiu. Nu ştiu ce să fac. Aici aveai dreptate.
Îşi dorea să fi discutat mai mult cu Dorian, dar chiar şi
flecăreala era un efort acum. Se apropia de finalizarea listei
candidaţilor la postul de Căpitan al Gărzii, trimitea spre Anielle
tot mai multe cufere în fiecare săptămână şi suporta cu greu să-şi
privească oamenii. Iar în ceea ce-l privea pe Dorian... rămăseseră
foarte multe de spus între ei.
  Acum nu e momentul, spuse cu voce joasă Dorian, de
parcă i-ar fi citit gândurile.
Chaol înghiţi.
 Vreau să-ţi mulţumesc. Ştiu că riscul pe care ţi-l
asumi este...
 Cu toţii riscăm câte ceva.
Rămăsese atât de puţin din prietenul alături de care crescuse.
Prinţul se uită la ceasul de buzunar.
 Trebuie să plec.
Dorian se îndreptă spre scări, iar pe faţa sa nu se citeau teama
sau îndoiala, când spuse:
 Astăzi mi-ai dăruit adevărul, aşa că ţi-l împărtăşesc şi
eu pe al meu: chiar dacă ar însemna să fim prieteni din
nou, nu cred că aş vrea să mă întorc la ce a fost înainte – la
cine am fost înainte. Iar asta...
Ridică bărbia spre cristalele sfărâmate şi spre castronul cu
apă.
 Cred că e o schimbare bună. Nu te teme de ea.
Dorian plecă, iar Chaol deschise gura, dar cuvintele refuzară
să iasă. Era prea năucit. Când Dorian îi vorbise, nu se uitase la el
un prinţ.
Ci un rege.
 CAPITOLUL 57

Celaena dormi două zile.

De-abia-şi mai amintea ce se întâmplase după ce-i incinerase
pe Narrok şi pe prinţul Valg, deşi avea o vagă senzaţie că oamenii
lui Rowan şi ceilalţi reuşiseră să preia controlul asupra fortăreţei.
Nu pierduseră decât vreo cincisprezece oameni în total, pentru că
soldaţii nu voiseră să omoare semi-Fae, ci doar să-i captureze,
pentru ca prinţii Valg să îi târască înapoi în Adarlan. După ce îi
îngenuncheaseră pe soldaţii inamici supravieţuitori, închizându-i
în temniţă, se întorseseră câteva ore mai târziu şi-i găsiseră pe
toţi morţi. Aveau asupra lor otravă – şi părea că nu avuseseră
intenţia de a se lăsa interogaţi.
Celaena urcă poticnindu-se pe treptele scăldate în sânge şi se
prăbuşi în pat, oprindu-se un timp pentru a se strâmba la părul
care acum de-abia îi ajungea dincolo de claviculă, mulţumită
unghiilor ascuţite ca lamele ale prinţilor Valg. Se prăbuşi apoi
într-un somn adânc. Când se trezi, sângele fusese curăţat,
soldaţii fuseseră îngropaţi, iar Rowan ascunsese cele patru coliere
din piatră Wyrd undeva în pădure. Le-ar fi dus în zbor până la
mare şi le-ar fi aruncat acolo, dar ea ştia că rămăsese pentru a
avea grijă de ea – şi nici nu avea încredere că prietenii lui nu
aveau să facă altceva decât să le înmâneze lui Maeve.
Tovarăşii lui Rowan tocmai plecau atunci când, într-un sfârşit,
ea se trezi, după ce întârziaseră să ajute cu reparaţiile
şivindecarea răniţilor, dar numai Gavriel păru s-o observe. Ea şi
Rowan se îndreptau spre pădure pentru o plimbare (îl obligase s-o
lase să coboare din pat) când trecură pe lângă bărbatul cu păr
auriu care zăbovea lângă poarta din spate.
Rowan încremeni. O întrebase în faţă ce se întâmplase când
ajunseseră prietenii lui – dacă vreunul dintre ei încercase să o
ajute. Ea încercase să evite răspunsul, dar el nu se dădu bătut şi,
într-un final, ea îi spuse că numai Gavriel păruse dispus să o
ajute. Nu-i învinovăţea pe prietenii lui. N-o cunoşteau, nu-i
datorau nimic, iar Rowan era înăuntru, înconjurat de pericole. Nu
ştia de ce conta atât de mult pentru Rowan, iar el îi spuse că nu
era treaba ei.
Acum, Gavriel îi aştepta lângă poarta din spate. De vreme ce
Rowan avea chipul ca de piatră, când se apropiară de el ea zâmbi
pentru amândoi.
 Credeam c-ai plecat deja, spuse Rowan.
Ochii roşiatici ai lui Gavriel licăriră.
 Gemenii şi Vaughan au plecat acum o oră, iar Lorcan
a plecat în zori. Mi-a spus să-ţi transmit salutările lui.
Rowan dădu din cap într-un mod din care se înţelegea foarte
clar că ştia că Lorcan nu făcuse un asemenea lucru.
 Ce vrei?
Ea nu era sigură că împărtăşeau aceeaşi definiţie a
conceptului de prieten. Gavriel o privi din cap până-n tălpi şi
invers, apoi se uită la Rowan şi spuse:
 Ai grijă când te întâlneşti cu Maeve. Până atunci, noi
ne vom fi prezentat rapoartele.
Expresia încrâncenată a lui Rowan nu se schimbă.
 Călătorie sprâncenată, îi ură el şi îşi continuă
plimbarea.
Celaena zăbovi, studiindu-l pe războinicul Fae, cu sclipirea de
tristeţe din ochii lui aurii. Ca şi Rowan, era sclavul lui Maeve –
totuşi, se gândise să-i avertizeze. Din cauza legământului de
sânge, Maeve îi putea porunci să divulge toate detaliile, inclusiv
acest moment, şi să-l pedepsească pentru asta. Dar pentru
prietenul său...
 Mulţumesc, îi spuse ea războinicului cu părul auriu.
El clipi, iar Rowan îngheţă. Braţele o dureau din interior înspre
afară, iar mâna tăiată era bandajată şi încă sensibilă, dar totuşi i-
o întinse.
 Pentru avertisment. Şi pentru că ai ezitat în acea zi.
Gavriel îi privi mâna o clipă, după care o strânse cu o blândeţe
surprinzătoare.
 Câţi ani ai? o întrebă el.
 Nouăsprezece, răspunse ea, iar el lăsă să-i scape o
răsuflare care ar fi putut fi tristeţe sau uşurare, sau
amândouă, şi-i spuse că asta făcea ca harul ei să fie şi mai
impresionant.
 Se gândi să-i spună că ar fi fost mai puţin impresionat dacă ar
fi aflat ce poreclă îi dăduse ea, dar se mulţumi să-i facă cu ochiul.
Când îl ajunse din urmă, Rowan era încruntat, dar nu spuse
nimic. În timp ce ei doi se îndepărtau, Gavriel murmură:
 Noroc bun, Rowan.

Rowan o duse la un iaz din pădure pe care nu-l mai văzuse

până atunci, apa transparentă fiind alimentată de o minunată
cascadă, care părea să danseze în lumina soarelui. El se aşeză pe
o stâncă lată, plană, încălzită de soare, scoţându-şi cizmele şi
ridicându-şi pantalonii pentru a-şi scălda picioarele în apă. Când
se aşeză, Celaena se crispă de durerea care îi străbătea muşchii şi
oasele. Rowan se încruntă, dar ea îi aruncă o privire care îl
provoca să-i poruncească să se întoarcă în pat pentru odihnă.
Când şi ea intră cu picioarele în apă şi lăsară muzica pădurii
să-i pătrundă, Rowan vorbi:
 Nu putem desface ceea ce s-a întâmplat cu Narrok.
Când lumea va auzi că Aelin Galathynius a luptat împotriva
Adarlanului, vor afla că eşti în viaţă. El va şti că eşti în
viaţă, unde eşti, şi că nu plănuieşti să te ascunzi. Te va
vâna tot restul vieţii tale.
 Am acceptat soarta asta din momentul când am păşit
dincolo de barieră, spuse ea cu voce joasă.
Lovi apa cu piciorul, valurile răspândindu-se în tot iazul.
Mişcarea îi provocă o durere zguduitoare în trupul răvăşit de
magie. Celaena şuieră.
Rowan îi întinse plosca din piele, plină cu apă, pe care o
adusese cu el, dar de care nu se atinsese. Ea luă o înghiţitură şi
descoperi că era plină cu tonicul anesteziant pe care îl bea cu
lăcomie de când se trezise dimineaţă.
Noroc bun, Rowan, îi spusese Gavriel prietenului său. Urma să
vină o zi, prea devreme, când avea să-şi ia rămas-bun de la el.
Care aveau să fie cuvintele ei de despărţire? Avea să-i poată oferi
mai mult decât o urare de noroc? Îşi dorea să fi avut ceva să-i dea
– un fel de protecţie împotriva reginei care îl ţinea în lesă. Ochiul
Elenei era la Chaol. Amuleta din Orynth – i-ar fi oferit-o, dacă n-
ar fi pierdut-o. Bijuterie de familie sau nu, ea s-ar fi odihnit mai
bine dacă ar fi ştiut că îl protejează.
 Amuleta, împodobită cu un cerb sacru pe o parte... şi semnele
Wyrd pe cealaltă parte.
Respiraţia i se opri. Nu-l mai vedea pe prinţ lângă ea, nu mai
auzea freamătul pădurii în jurul ei. Terassen fusese cea mai
măreaţă Curte din lume. Nu fuseseră niciodată invadaţi, nu
fuseseră niciodată cuceriţi, din contră, prosperaseră şi deveniseră
atât de puternici, încât toate regatele ştiau că a-i provoca era o
nebunie. O pleiadă de conducători incoruptibili, care adunaseră
întreaga ştiinţă a Erileii în măreaţa lor bibliotecă. Fuseseră un far
care îi atrăgea pe cei mai străluciţi şi mai îndrăzneţi la ei.
Ştia unde era – cea de a treia şi ultima cheie Wyrd.
Fusese la gâtul ei în noaptea în care căzuse în râu.
Împodobise gâtul fiecăruia dintre strămoşii ei, începând cu
Brannon, când se oprise la templul Zeiţei Soarelui pentru a lua
un medalion de la înalta Preoteasă a Malei – şi apoi îl distrusese
cu totul, pentru ca nimeni să nu-i poată lua urma.
Medalionul de un albastru azuriu, cu cerbul auriu încoronat
cu flacăra nemuritoare – cerbul lui Mala Aducătoarea-Focului.
Părăsind ţărmurile Wendlynului, Brannon furase cerbii, îi dusese
la Terrasen şi-i instalase în Oakwald. Brannon pusese a treia
aşchie de cheie Wyrd în amuletă şi nu spusese nimănui ce făcuse
cu ea.
Cheile Wyrd nu erau bune sau rele. Cum erau depindea de
cum le utilizau purtătorii lor. În jurul gâturilor regilor şi al
reginelor din Terrasen, una dintre ele fusese folosită pe neştiute
pentru bine, şi îşi protejase purtătorii milenii întregi.
O protejase şi pe ea, în noaptea în care căzuse în râu. Semnele
Wyrd fuseseră cele pe care le zărise ea strălucind în adâncurile
îngheţate, de parcă le-ar fi invocat cu strigătele ei de ajutor de sub
ape. Pierduse însă Amuleta din Orynth. Căzuse în acel râu şi...
nu.
Nu. Nu era posibil; ea n-ar fi ajuns până pe ţărm, darămite să
supravieţuiască orelor în care zăcuse acolo. Frigul ar fi înfrânt-o.
Ceea ce însemna că o avusese asupra ei când... când... Arobynn
Hamel i-o luase şi o păstrase în toţi aceşti ani, un premiu a cărui
putere nici n-o bănuia.
Trebuia s-o ia înapoi. Trebuia s-o recupereze de la el şi să se
asigure că nimeni nu ştia ce se află în ea. Iar dacă o recăpăta...
Nu îndrăznea să gândească atât de departe.
Trebuia să ajungă repede la Maeve pentru a afla informaţiile
necesare, apoi să meargă acasă. Nu în Terrasen, ci la Rifthold.
Trebuia să-l înfrunte pe omul care o transformase într-o armă,
care distrusese o altă parte din viaţa ei, şi care poate că era cea
mai mare ameninţare la adresa ei.
Rowan o întrebă:
 Ce s-a întâmplat?
 A treia cheie Wyrd.
Înjură. Nu putea spune nimănui, pentru că dacă cineva ar fi
ştiut... s-ar fi îndreptat direct spre Rifthold. Direct spre Breasla
Asasinilor.
 Aelin.
Era teamă, durere sau amândouă în ochii lui?
 Spune-mi ce ai aflat.
 Nu câtă vreme eşti legat de ea.
 Sunt legat de ea pentru totdeauna.
 Ştiu.
Era sclavul lui Maeve – mai rău decât un sclav. Trebuia să se
supună oricărei porunci a ei, oricât de ticăloasă.
Se aplecă, înmuindu-şi mâna mare în apă.
 Ai dreptate. Nu vreau să-mi spui nimic.
 Urăsc asta, şopti ea. O urăsc pe ea.
El privi în lături, spre Goldryn, lăsată în spatele lor pe o
stâncă. Îi spusese istoria săbiei în dimineaţa aceea, în timp ce
înghiţea mâncare cât pentru trei războinici Fae adulţi. El nu
păruse deosebit de impresionat, iar când îi arătă inelul pe care-l
găsise în teacă, nu avu nimic altceva de spus decât:
 Sper să-i găseşti o utilizare bună.
Într-adevăr.
Tăcerea care creştea între ei era însă inacceptabilă. Îşi drese
vocea. Poate că nu-i putea spune adevărul despre cea de-a treia
cheie Wyrd, dar îi putea oferi altceva în schimb.
Adevărul. Adevărul despre ea, nediluat şi total. După toate câte
înfruntaseră împreună, tot ce îşi dorea încă să facă...
Aşa că se îmbărbătă singură.
 N-am spus nimănui ce-ţi povestesc acum. Nimeni pe
lume nu ştie. Dar este povestea mea, spuse ea, clipind
pentru a-şi alunga lacrimile, şi a venit momentul să o
povestesc.
Rowan se lăsă pe spate pe stâncă, punându-şi mâinile sub
cap.
 A fost odată ca niciodată, îi spuse ea lui Rowan,
lumii, ei înseşi, într-o ţară care a fost demult făcută cenuşă,
o prinţesă tânără care îşi iubea regatul... foarte mult.
Îi povesti apoi despre prinţesa a cărei inimă arsese cu un foc
sălbatic, despre măreţul regat din nord, despre căderea sa şi
sacrificiul lui Lady Marion. Era o poveste lungă şi uneori tăcea şi
plângea, iar în acele momente el se apleca spre ea pentru a-i
şterge lacrimile.
Când termină, Rowan se mulţumi să-i dea din nou să bea
tonic. Ea îi zâmbi, iar el o privi un timp, apoi îi răspunse la
zâmbet, altfel de zâmbet decât cele pe care i le adresase până
atunci.
Rămaseră tăcuţi o vreme şi, fără să ştie de ce o face, întinse o
mână în faţă, cu palma îndreptată spre apa de dedesubt.
Şi încet, clătinându-se, o picătură de apă de mărimea unei
pietre se ridică de pe suprafaţă spre cupa palmei ei.
 Nu-i de mirare că instinctul tău de autoconservare
este atât de jalnic, dacă asta-i toată apa pe care poţi s-o
stăpâneşti.
Rowan îi dădu însă un bobârnac peste bărbie, iar ea ştia că el
înţelegea ce înseamnă gestul, faptul că reuşise să invoce acea
picătură în palma sa. O simţea pe mama ei zâmbindu-i din
tărâmurile de dincolo.
Îi surâse lui Rowan printre lacrimi şi-i trimise picătura pe faţă.
Rowan o aruncă în iaz. Un moment mai târziu, râzând, se
aruncă şi el în apă.

După o săptămână în care îşi refăcuse forţele, ea şi ceilalţi

semi-Fae răniţi se recuperaseră suficient cât să participe la o
sărbătoare organizată de Emrys şi Luca. Înainte ca ea şi Rowan să
coboare pentru a se alătura festivităţilor, Celaena se privi în
oglindă.
Părul puţin mai scurt era cea mai mică dintre schimbări.
Acum avea culoare în obraji, ochii îi erau strălucitori şi limpezi
şi, deşi recâştigase greutatea pe care o pierduse în iarna trecută,
faţa îi era mai suplă. O femeie – din oglindă îi zâmbea o femeie,
frumoasă pentru fiecare cicatrice şi imperfecţiune şi semn al
supravieţuirii, frumoasă pentru faptul că zâmbetul ei era real, şi îl
simţea aprinzând bucuria adormită din inima ei.
În acea noapte, dansă. În dimineaţa următoare, ştiu că venise
momentul.
După ce ea şi Rowan îşi luară rămas-bun de la ceilalţi, ea se
opri la lizieră pentru a privi fortăreaţa din piatră spartă. Emrys şi
Luca îi aşteptau la linia copacilor, cu feţele palide în lumina
dimineţii. Bătrânul bărbat burduşise deja bagajele cu mâncare şi
provizii, dar tot împinse în mâinile Celaenei o pâine fierbinte,
privind-o în ochi.
— S-ar putea să dureze, spuse ea, dar dacă – când îmi voi
revendica regatul, semi-Fae vor avea întotdeauna un cămin acolo,
iar voi doi – şi Malakai – veţi avea un loc în casa mea, dacă veţi
dori. Ca prieteni ai mei.
Ochii lui Emyrs luceau, iar el încuviinţă, apucând mâna lui
Luca. Tânărul, care hotărâse să păstreze pe faţă zgârietura lungă,
oribilă, pe care o căpătase în bătălie, se mulţumi să se uite fix la
ea, cu ochii mari. O parte a inimii ei plângea pentru umbrele pe
care le vedea acum pe faţa lui. Trădarea lui Bas avea să-l bântuie
mult timp, ştia asta, dar Celaena îi zâmbi, îi ciufuli părul şi se
întoarse să plece.
— Mama ta ar fi mândră, spuse Emrys.
Celaena îşi duse o mână la inimă şi făcu o plecăciune de
mulţumire.
Rowan îşi drese vocea, iar Celaena le oferi un ultim zâmbet de
despărţire, după care îl urmă pe prinţ în pădure – pornind, în
sfârşit, spre Doranelle şi spre Maeve.
 CAPITOLUL 58

 Să fii pregătit de plecarea spre Suria în două zile, îi

ordonă Aedion lui Ren, când cei trei se adunară la miezul
nopţii în apartamentul unde stătuseră Ren şi Murtaugh,
fără să ştie încă al cui era. Mergi spre poarta de sud – va fi
cel mai puţin supravegheată la acea oră.
Trecuseră câteva săptămâni de când se întâlniseră ultima
oară, şi trei zile de când Murtaugh primise o scrisoare vagă de la
Sol din Suria, o invitaţie prietenească, de la un amic demult
pierdut, de a-l vizita. Formularea era suficient de simplă cât să-şi
dea seama cu toţii că tânărul lord încerca să simtă atmosfera,
făcând aluzie la interesul faţă de „oportunitatea‖ pe care
Murtaugh o menţionase într-o scrisoare anterioară. De atunci,
Aedion străbătuse toate cărările spre nord, calculând mişcările şi
locaţiile fiecărei legiuni şi garnizoane de-a lungul drumului. Încă
două zile; apoi, poate că acea Curte avea să înceapă să se
reclădească.
 Atunci, de ce am sentimentul că fugim?
Ren se opri din mersu-i obişnuit prin cameră. Tânărul Lord de
Allsbrook se vindecase bine, deşi transformase o parte din ampla
cameră în spaţiul său personal de antrenament, pentru a-şi
recăpăta puterea. Aedion se întrebă cât de bucuroasă va fi regina
lor să afle despre asta.
 Chiar fugi, rosti tărăgănat Aedion, muşcând dintr-
unul dintre merele pe care le luase de la piaţă pentru Ren şi
pentru bătrân. Cu cât zăboveşti mai mult aici, continuă el,
cu atât mai mare este riscul să fii descoperit şi să ne
distrugi toate planurile. Acum eşti prea uşor de recunoscut
şi îmi eşti mai util în Terrasen. Nu negociem, aşa că nici nu
te chinui să încerci.
 Cu tine cum rămâne? îl întrebă Ren pe căpitan, care
 stătea în scaunul lui obişnuit.
Chaol se încruntă şi spuse calm:
 În câteva zile, plec în Anielle.
Trebuia să-şi îndeplinească partea de învoială pe care o făcuse
când îşi vânduse libertatea pentru a o trimite pe Aelin în
Wendlyn. Dacă îşi permitea să se gândească prea mult la asta,
ştia că l-ar fi cuprins regretele – ba chiar ar fi încercat să-l
convingă pe căpitan să rămână. Nu că Aedion l-ar fi plăcut pe
căpitan sau măcar l-ar fi respectat. De fapt, îşi dorea ca Chaol să
nu-l fi surprins pe scară, deplângând măcelărirea poporului său
în lagărele de muncă. Dar acum, iată-i împreună, şi nu mai era
cale de întoarcere.
Ren se opri din mers şi-l privi lung pe căpitan.
 Ca spion?
 Vei avea nevoie de cineva în interior, indiferent că eu
sunt în Rifthold sau în Anielle.
 Am oameni în interior, spuse Ren.
Aedion flutură din mână.
 Nu-mi pasă de oamenii tăi din interior, Ren. Fii gata
să pleci şi nu mai fi aşa o belea cu întrebările tale fără de
sfârşit.
L-ar fi legat pe Ren cu lanţurile de un cal, dacă ar fi fost
nevoie.
Aedion tocmai dădea să plece, când se auziră paşi bubuind pe
scări. Când uşa zbură în lături, aveau toţi săbiile scoase, însă îl
văzură pe Murdaugh în pragul uşii, gâfâind şi respirând greu.
Ochii bătrânului erau fioroşi şi deschidea şi închidea gura. În
spatele lui, casa scării nu purta semne de ameninţare sau de
urmărire, însă Aedion îşi ţinu sabia scoasă şi luă o poziţie mai
bună.
Ren alergă la Murtaugh, susţinându-l de umeri, dar bătrânul
îşi înfipse călcâiele în covor.
 Ea trăieşte, le spuse el, lui Ren, lui Aedion, lui însuşi.
Ea – ea trăieşte cu adevărat.
Inima lui Aedion se opri. Se opri, apoi porni din nou, pentru a
se opri iar. Încet, îşi băgă sabia în teacă, şi, după ce-şi calmă
gândurile, rosti:
 Spune odată, bătrâne.
Murtaugh clipi şi lăsă să-i scape un râs întretăiat.
  E în Wendlyn, trăieşte.
Căpitanul îşi reluă mersul prin cameră. Şi, dacă nu l-ar fi
trădat picioarele, Aedion i s-ar fi alăturat. Dacă Murtaugh auzise
că ea...
 Povesteşte tot, îi ceru căpitanul.
Murtaugh scutură din cap.
 Oraşul roieşte de veşti. Oamenii au ieşit în stradă.
 Treci la subiect, sări Aedion.
 Legiunea generalului Narrok a atacat într-adevăr
Wendlynul, spuse Murtaugh. Nimeni nu ştie de ce sau cum,
dar Aelin... Aelin era acolo, în Munţii Cambrieni, şi făcea
parte din armata care i-a înfruntat în bătălie. Se spune că
în tot acest timp s-a ascuns în Doranelle.
În viaţă, îşi spuse Aedion – era în viaţă, deci nu murise în
bătălie, chiar dacă informaţiile lui Murtaugh despre locul unde se
afla erau greşite.
Murtaugh zâmbea.
 I-au măcelărit pe Narrok şi oamenii lui, iar ea i-a
salvat pe foarte mulţi – cu harul ei magic. Cu focul, se
spune – cu o putere pe care lumea n-a mai văzut-o de la
Brannon încoace.
Aedion simţi o strângere dureroasă în piept. Căpitanul se
mulţumi să privească fix la bătrân.
Era un mesaj către lume. Aelin era o luptătoare, capabilă să
lupte cu sabia sau cu harul magic, şi se săturase să se ascundă.
 Plec călare în nord chiar astăzi. Nu putem aştepta,
aşa cum am planificat, spuse Murtaugh, întorcându-se spre
uşă. Înainte ca regele să încerce să împiedice răspândirea
veştilor, trebuie să informez Terrasenul.
Îl conduseră în jos pe scări, apoi în depozitul de la parter.
Dinăuntru, auzul de Fae al lui Aedion prinse agitaţia în creştere
de pe străzi. În momentul în care va intra în palat, va trebui să fie
atent la fiecare mişcare, fiecare respiraţie. Prea mulţi ochi aveau
să fie aţintiţi asupra lui acum.
Aelin. Regina lui. Aedion zâmbi vag. Regele n-ar fi bănuit
niciodată, nici într-o mie de ani, pe cine trimisese de fapt în
Wendlyn – că propriul său Campion îl distrusese pe Narrok.
Puţini ştiau despre neîncrederea adânc înrădăcinată a celor din
familia Galathynius în Maeve – aşa că Doranelle era un loc bun în
care să ascunzi şi să creşti o tânără regină în toţi aceşti ani.
 După ce ies din oraş, spuse Murtaugh, îndreptându-
se spre calul pe care îl legase în depozit, voi trimite călăreţi
la toate contactele noastre, în Fenharrow şi în Melisande.
Ren, tu rămâi aici. Am eu grijă de Suria.
Aedion strânse umărul bărbatului.
 Du-le vorbă oamenilor mei din Bane – spune-le să
stea ascunşi până mă întorc, dar să ţină liniile de
aprovizionare către rebeli deschise cu orice preţ.
Nu-i eliberă umărul până când Murtaugh nu încuviinţă cu o
mişcare din cap.
 Bunicule, spuse Ren, ajutându-l pe bărbat să se urce
în şa, lasă-mă să plec eu în locul tău.
 Tu rămâi aici, ordonă Aedion, iar Ren se zbârli.
Murtaugh îşi murmură acordul.
 Adună toate informaţiile posibile şi apoi vei putea veni
la mine, când voi fi pregătit.
Aedion nu-i dădu timp lui Ren să refuze, deschizându-i lui
Murtaugh uşa depozitului. Aerul aspru al nopţii se infiltră
înăuntru, aducând cu el agitaţia din oraş. Aelin – Aelin făcuse
asta, ea provocase acest freamăt. Armăsarul bătea din copite şi
pufnea, iar Murtaugh ar fi pornit în galop dacă n-ar fi sărit
căpitanul să ţină hăţurile.
 Eyllwe, şopti Chaol. Trimite vorbă în Eyllwe. Spune-le
să reziste – spune-le să se pregătească.
Poate că de vină era lumina, poate că frigul, dar Aedion ar fi
putut jura că în ochii căpitanului se vedeau lacrimi atunci când
spuse:
 Anunţă-i că a venit timpul să contraatacăm.

Murtaugh Allsbrook şi călăreţii săi răspândiră veştile

asemenea unui foc nestăvilit. Pe fiecare drum, pe fiecare râu, în
nord şi în sud şi în vest, prin zăpadă şi ploaie şi ceaţă, copitele
cailor bătătoreau praful fiecărui regat.
Şi din fiecare oraş în care povesteau, dinspre fiecare tavernă şi
întrunire secretă, şi mai mulţi călăreţi plecau să ducă vestea.
Erau din ce în ce mai mulţi, până când nu mai exista drum pe
care să nu-l fi acoperit, suflet care să nu ştie că Aelin Galathynius
era în viaţă – şi că doreşte să se ridice împotriva Adarlanului.
Veştile traversară Munţii Colţ Alb şi Ruhnn, tocmai până la
Deşertul din Vest şi la regina cu părul roşu care domnea dintr-un
castel care stătea să cadă. Până în Deşertul Peninsula şi
fortăreaţa din oază a Asasinilor Tăcuţi. Copite, copite, copite,
rezonând pe întreg continentul, scânteind pe caldarâm, până în
Banjali şi în palatul de pe malul râului al regelui şi reginei din
Eyllwe, încă purtând hainele lor de doliu. Rezistaţi, spuseră lumii
călăreţii.
Rezistaţi.

Tatăl lui Dorian era mai furios decât fusese vreodată. Doi
miniştri fuseseră executaţi în acea dimineaţă, pentru groaznica
crimă de a fi încercat să-l calmeze pe rege.
La o zi după ce ajunseseră veştile despre ceea ce făcuse Aelin
în Wendlyn, tatăl lui era încă livid şi încă voia răspunsuri.
Lui Dorian i s-ar fi părut comic – era tipic pentru Celaena să-şi
facă o intrare triumfală – dacă n-ar fi fost îngrozit. Ea lansase o
provocare. Mai rău de atât, îl învinsese pe unul dintre cei mai
letali generali ai regelui.
Nimeni nu mai făcuse asta şi fără a-şi pierde viaţa. Niciodată.
Undeva în Wendlyn, prietena lui schimba lumea. Îndeplinea
fagăduiala pe care i-o făcuse. Ea nu-l uitase, nu-i uitase pe
niciunul dintre cei care mai erau acolo.
Şi poate că atunci când aveau să găsească o cale de a distruge
turnul pentru a elibera magia de sub jugul tatălui lui, ea avea să
ştie că prietenii n-o uitaseră. Că el n-o uitase.
Dorian îl lăsă pe tatăl său să tune şi să fulgere. Participă la
întruniri şi îşi ţinu în frâu repulsia şi oroarea atunci când tatăl
său trimise încă un ministru la eşafod. Pentru Sorscha, pentru
fagăduiala de a o ocroti, de a nu mai trebui, într-o bună zi, să
ascundă ce şi cine era, îşi păstră masca veche, oferind sugestii
banale despre ce era de făcut cu Aelin şi se prefăcu. Pentru ultima
dată.
Când Celaena avea să revină, când avea să se întoarcă aşa
cum jurase că o va face...
Atunci aveau să schimbe lumea împreună
 CAPITOLUL 59

Celaenei şi lui Rowan le luă o săptămână să ajungă în

Doranelle. Călătoriră prin munţii aspri şi îngrozitori, unde lupii
sălbatici ai lui Maeve îi ţineau sub observaţie zi şi noapte, apoi
prin valea luxuriantă, prin păduri şi câmpii cu aerul greu de
mirodenii şi magie.
Cu cât se apropiau de sud, temperatura creştea, dar adierea
vântului o făcea să nu fie prea neplăcută. După un timp, începură
să vadă în depărtare sate din piatră, dar Rowan hotărî să se ţină
deoparte, ascunşi, până când trecură de creasta unui deal
stâncos şi la picioarele lor apăru Doranelle.
I se tăie respiraţia. Nici Orynth-ul nu se putea compara.
Îl numiseră Oraşul Râurilor pe bună dreptate. Oraşul din
piatră de culoare deschisă era construit pe o insulă uriaşă aflată
între câteva râuri, cu apele învolburându-se atunci când afluenţii
din dealurile înconjurătoare şi din munţi se uneau, în capătul
nordic al insulei, râurile se prăbuşeau în gura unei cascade
gigantice, cu bazinul atât de mare, încât ceaţă plutea în ziua
aceea senină, făcând să strălucească clădirile cu acoperişuri în
formă de dom, turlele de culoarea perlei şi acoperişurile albastre.
La marginile oraşului nu erau ancorate ambarcaţiuni, deşi peste
râu treceau două poduri elegante din piatră – bine păzite. Fae
traversau podurile, transportând de toate, de la legume la fân şi
vin. Undeva, probabil că erau câmpuri şi ferme şi oraşe care îi
aprovizionau, deşi ar fi pariat că Maeve are o rezervă de bunuri
ascunsă undeva.
 Presupun că în mod normal ai zbura direct înăuntru
şi nu te-ai sinchisi să foloseşti podurile, îi spuse ea lui
Rowan, care se încrunta la vederea oraşului şi nu prea
arăta ca un războinic care se întoarce acasă.
El dădu din cap distant. În ultima zi devenise tăcut – nu
nepoliticos, dar tăcut şi imprecis, de parcă reconstruia zidul între
ei. În acea dimineaţă, se trezise în tabăra lor de pe creasta
dealului şi-l văzuse uitându-se spre răsărit, privind întreaga
lume, de parcă ar fi purtat o conversaţie cu ea. Nu avusese
curajul să-l întrebe dacă se ruga Malei Aducătoarea Focului sau
Zeiţei Soare. Tabăra era însă învăluită într-o căldură ciudat de
familiară şi ar fi putut jura că îşi simţea harul magic sărind în sus
de bucurie. Nu-şi permisese să se gândească prea mult la asta.
În ultima zi, şi ea fusese pierdută în sine, ocupată să-şi adune
puterea şi claritatea. Nu fusese capabilă să discute prea mult şi
chiar şi acum concentrarea asupra prezentului îi cerea un efort
imens.
 Ei bine, spuse ea, inspirând exagerat de prelung şi
bătând cu mâna mânerul săbiei Goldryn, hai să mergem s-o
vedem pe iubita noastră mătuşă. N-aş vrea s-o lăsăm să
aştepte.

De-abia la căderea nopţii reuşiră să ajungă la pod, iar Celaena

se bucură: erau mai puţini Fae care să asiste la sosirea lor, chiar
dacă străzile lungi şi sinuoase erau pline acum de muzicieni şi
dansatori şi vânzători ambulanţi care vindeau mâncare caldă şi
băuturi. Astfel de manifestări erau numeroase în Adarlan, dar aici
nu erau îngrădite de un imperiu, de întuneric, de frig sau de
disperare. Maeve nu trimisese ajutor cu zece ani în urmă – şi, în
timp ce Fae dansau şi beau cidru, poporul Celaenei fusese
măcelărit şi ars. Ştia că nu era vina lor, dar, traversând oraşul
spre capătul nordic de lângă cascadă, nu se putea bucura de
veselia din jur.
Îşi aminti că şi ea dansase, şi băuse, şi făcuse tot ce dorise, în
timp ce poporul ei suferise zece ani de zile. Nu era în postura în
care să dispreţuiască, nici pe Fae, nici pe altcineva, în afara
reginei care domnea peste acest oraş.
Niciuna dintre gărzi nu-i opri, deşi observă nişte umbre care îi
urmăreau de pe acoperişuri şi de pe alei, câteva păsări de pradă
zburând în cercuri deasupra lor. Rowan nu le luă în seamă, deşi îi
surprinse ochii licărind în lumina aurie a felinarelor. Aparent,
escorta nu-l bucura nici pe prinţ. Oare pe câţi dintre ei îi
cunoştea personal? Alături de câţi luptase sau se aventurase pe
pământuri neaflate încă pe hartă?
Nu văzură nici urmă de prietenii lui, iar el nu comentă dacă se
aştepta sau nu să-i vadă. Chiar dacă privea numai în faţă, ea ştia
că era conştient de fiecare santinelă care îi urmărea, de fiecare
respiraţie din apropierea lor.
Nu avea loc în suflet pentru îndoială sau teamă. În timp ce
mergeau, ea atingea inelul ascuns în buzunar, răsucindu-l
întruna, amintindu-şi de planul ei şi de ceea ce trebuia să
înfăptuiască înainte de a părăsi oraşul. Era la fel de regină ca şi
Maeve. Era suverana unui popor puternic şi a unui regat uriaş.
Era moştenitoarea cenuşii şi a focului şi nu avea intenţia să se
plece în faţa nimănui.

Fură escortaţi printr-un palat strălucitor din piatră deschisă la

culoare, cu perdele din borangic albastru şi pardoseli lucrate
dintr-un mozaic cu plăci delicate, care descriau diverse scene, de
la fecioare dansând, la peisaje bucolice şi la cerul nopţii. Prin
toată clădirea, râul curgea în firişoare, uneori adu- nându-se în
havuzuri presărate cu crini care înfloreau noaptea. Iasomia se
împletea pe coloanele masive, iar ghirlande de lumină din sticlă
colorată atârnau de tavanele boltite. Faptul că o mare parte din
palat era deschisă spre exterior sugera că vremea era întotdeauna
blândă. Din camere îndepărtate se auzea muzică, dar era discretă
şi liniştită prin comparaţie cu revolta de sunete şi culoare de
dincolo de pereţii uriaşi din marmură ai palatului.
Peste tot erau santinele. Pândeau fără să fie văzuţi, dar în
trupul ei de Fae le simţea mirosul, oţelul şi mirosul proaspăt al
săpunului pe care îl foloseau în cazarme. Nu era foarte diferit de
castelul din cleştar. Adăpostul lui Maeve fusese însă construit din
piatră – foarte multă piatră, toată albă şi sculptată şi lustruită şi
strălucitoare. Ştia că Rowan avea apartamentul lui în acest palat
şi că familia Whitethorn deţinea diverse locuinţe în Doranelle, dar
nu văzură pe niciunul din neamul lui. În timpul călătoriei îi
spusese că mai erau câţiva prinţi în familie, conduşi de fratele
tatălui lui. Din fericire pentru Rowan, unchiul lui avea trei fii,
absolvindu-l pe el de răspundere, deşi verii lui încercaseră să se
folosească de poziţia lui Rowan faţă de Maeve pentru a câştiga
avantaje. O familie de intriganţi şi de linguşitori, precum orice
familie princiară din Adarlan.
După o eternitate de mers în tăcere, Rowan o conduse pe o
verandă largă, cu vedere la râu. Era suficient de încordat cât să
sugereze că mirosea şi auzea lucruri pe care ea nu le putea
percepe, dar nu-i transmise niciun avertisment. Cascada de lângă
palat mugea, deşi nu suficient de tare cât să acopere o
conversaţie.
De cealaltă parte a verandei stătea Maeve, pe tronul ei din
piatră.
Întinşi de o parte şi de alta a tronului erau lupii gemeni, unul
negru şi altul alb, supraveghindu-le apropierea cu ochi aurii şi
şireţi. Nu mai era nimeni altcineva – traversând podeaua din dale,
Rowan nu simţi mirosul niciunui alt prieten pândind din
apropiere. Celaena îşi dorea ca Rowan s-o lase să se împrospăteze
puţin în apartamentul lui, dar... oricum, nu asta era important la
această întâlnire.
Rowan păşi în acelaşi ritm cu ea, apropiindu-se de mica
platformă, în faţa balustradei sculptate, iar când se opriră, Rowan
căzu în genunchi şi-şi înclină capul.
Mătuşa nu-i aruncă nicio privire, nici nu-l rugă să se ridice, îşi
lăsă nepotul îngenuncheat şi îşi întoarse ochii violeţi şi
strălucitori spre Celaena, oferindu-i zâmbetul acela de păianjen.
 Se pare că ţi-ai îndeplinit sarcina, Aelin Galathynius.
Un alt test – folosirea numelui pentru a-i stârni o reacţie.
 Răspunse la zâmbetul reginei.
 Într-adevăr.
Rowan continuă să stea cu fruntea plecată, cu ochii în podea.
Maeve putea să-l ţină îngenuncheat şi o sută de ani, dacă dorea.
Lupii de lângă tron nu se mişcară niciun centimetru.
Maeve binevoi să-i arunce o privire lui Rowan, apoi îi zâmbi din
nou Celaenei cu zâmbetul acela mic.
 Recunosc că sunt surprinsă că ai reuşit să obţii
aprobarea lui atât de repede. Aşa că, spuse Maeve,
tolănindu-se pe tron, arată-mi. O demonstraţie a ceea ce ai
învăţat în lunile acestea.
Celaena strânse inelul din buzunar, fără să-si coboare bărbia
nici cu un milimetru.
 Aş prefera mai întâi să aflu informaţiile pe care le
păstrezi pentru tine.
Un pocnet feminin de limbă.
 N-ai încredere în cuvântul meu?
 Doar nu crezi c-o să-ţi dau tot ce vrei fără dovada că
îţi poţi respecta partea ta din învoială.
Umerii lui Rowan se încordară, dar rămase cu fruntea plecată.
Maeve miji uşor ochii.
 Cheile Wyrd.
 Cum pot fi distruse, unde sunt şi orice altceva ştii
despre ele.
 Nu pot fi distruse. Pot fi doar puse înapoi în poartă.
Celaenei i se strânse stomacul. Ştia asta, dar îi venea greu
să audă confirmarea.
 Cum pot fi puse înapoi în poartă?
 Nu crezi că ar fi fost redate lumii lor până acum dacă
cineva ar fi ştiut cum?
 Ai spus că ai informaţii despre ele.
Un zâmbet de viperă.
 Am informaţii despre ele. Ştiu că pot fi folosite pentru
a crea, a distruge şi a deschide portaluri, dar nu ştiu cum
să le pun înapoi. N-am aflat niciodată cum şi apoi au fost
luate de Brannon şi duse peste mări, iar de atunci nu le-am
mai văzut niciodată.
 Cum arătau? Ce simţeai în preajma lor?
Maeve îşi făcu palma căuş şi se uită la ea, de parcă vedea în
faţa sa cheile.
 Negre şi lucitoare, nimic altceva decât nişte aşchii de
piatră. Însă nu erau din piatră – nu seamănă cu nimic de
pe pământul acesta, de pe niciun tărâm. Era de parcă ai fi
ţinut în mână carnea vie a unui zeu, de parcă în ele ar fi
fost închisă respiraţia tuturor fiinţelor de pe toate
tărâmurile deodată. Nebunie şi bucurie şi teroare şi spaimă
şi eternitate, erau toate acolo.
Gândul că Maeve posedase toate cele trei chei, chiar şi numai
pentru o clipă, era suficient de groaznic pentru a o face să-l evite.
Se mulţumi să întrebe:
 Ce altceva îmi poţi spune despre ele?
 Mă tem că doar atât îmi amintesc.
Maeve se lăsă pe spate pe tron.
Ba nu – nu, trebuia să fie o cale. Nu se putea să-şi fi petrecut
toate lunile respectând un târg prostesc, nu se putea să fie
păcălită în asemenea hal. Dacă Maeve într-adevăr nu ştia, atunci
erau alte informaţii care trebuiau extrase; nu avea să plece de
acolo cu mâinile goale.
 Prinţii Valg – ce-mi poţi spune despre ei?
Preţ de câteva secunde, Maeve rămase tăcută, de parcă ar fi
cumpănit dacă merita să ofere mai multe informaţii decât
promisese iniţial. Celaena nu era foarte sigură că dorea să ştie de
ce decisese în favoarea ei, dar regina spuse:
 Ah, da. Oamenii mei m-au informat de prezenţa lor.
Maeve făcu din nou o pauză, fără îndoială săpând după
informaţii într-un colţ străvechi al memoriei ei.
 Sunt foarte multe rase de Valg – creaturi de care ar
fugi chiar şi cele mai negre coşmaruri ale tale. Sunt conduşi
de prinţi, care sunt făcuţi din umbre, disperare şi ură, şi nu
au trupuri pe care să le ocupe, de aceea se infiltrează în
altele. Prinţii nu sunt mulţi – dar am fost martoră odată la
devorarea unei legiuni întregi de războinici Fae de către
şase dintre ei în doar câteva ore.
Un fior de gheaţă îi coborî pe şira spinării şi până şi părul de
pe spatele lupilor se ridică.
 Dar i-am ucis cu focul şi lumina mea...
 Cum crezi că şi-a câştigat Brannon slava şi regatul?
Era fiul renegat al nimănui, pe care niciun părinte nu-l
 recunoştea. Mala îl iubea însă cu furie, aşa că flăcările lui
erau uneori singura pavăză între lume şi prinţii Valg, până
când puteam invoca o forţă suficientă cât să-i alunge.
Deschise gura pentru a pune următoarea întrebare, dar se
opri. Maeve nu era genul care să arunce la întâmplare informaţii.
Aşa că Celaena întrebă calm:
 Brannon nu era de sânge regal?
Maeve îşi înălţă capul.
 Nu ţi-a spus nimeni ce înseamnă semnul de pe
fruntea ta?
 Mi s-a spus că e un semn sacru.
Ochii lui Maeve dansară de amuzament.
 Este sacru doar datorită purtătorului care a pus
bazele regatului tău. Înainte de asta, nu era nimic. Brannon
s-a născut cu semnul nelegitimului – semnul pe care toţi
copiii nedoriţi îl posedă, care îi marchează ca fiind fără
nume, ca fiind nimeni. Fiecare dintre moştenitorii lui
Brannon, în pofida descendenţei nobile, a fost împodobit cu
el – semnul celui fără nume.
Arsese în ziua în care se duelase cu Cain. Arsese în faţa regelui
din Adarlan. Un fior îi coborî pe şira spinării.
 De ce a strălucit atunci când m-am duelat cu Cain,
când m-am confruntat cu prinţii Valg?
Ştia că Maeve era bine informată cu privire la creaturile-umbre
care locuiseră înlăuntrul lui Cain. Poate că nu fusese un prinţ
Valg, dar ceva suficient de mic să încapă în inelul din piatră Wyrd
pe care-l purta în locul colierului. O recunoscuse pe Elena – şi le
spusese amândurora: „Aţi fost aduşi aici – voi toţi. Toţi jucătorii
dintr-un joc neterminat".
 Poate că pur şi simplu sângele tău a recunoscut
prezenţa Valgilor şi a încercat să-ţi spună ceva. Poate că, de
fapt, nu însemna nimic.
Dar nu putea crede aşa ceva. În special pentru că simţise
duhoarea Valgului în dormitorul părinţilor ei în dimineaţa de
după ce fuseseră omorâţi. Fie că asasinul fusese posedat, fie că
ştiuse cum să le utilizeze puterea pentru a-i ţine inconştienţi în
timp ce-i măcelărea. Toate frânturile de informaţii trebuiau
îmbinate mai târziu, când avea să se afle departe de Maeve. Dacă
Maeve o lăsa să plece.
  Sunt focul şi flăcările singurul mod de a omorî prinţii
Valg?
 Sunt greu de ucis, dar nu invincibili, recunoscu
Maeve. Dacă avem în vedere modul în care îi constrânge
regele Adarlanian, soluţia ar putea fi tăierea capului pentru
a secţiona colierul. Dacă e să te întorci în Adarlan, aceasta
va fi singura cale, bănuiesc.
În Adarlan, magia era încă blocată de rege. Dacă avea să se
confrunte din nou cu vreunul dintre prinţii Valg, trebuia să-l
ucidă cu spada şi ascuţimea minţii.
 Dacă într-adevăr regele îi convoacă pe Valgi să lupte
în armata lui, ce putem face pentru a-i opri?
 Se pare că regele din Adarlan face ceea ce n-am avut
eu niciodată curajul să fac, în răstimpul foarte scurt în care
cheile au fost în posesia mea. Fără a avea toate trei cheile,
are puteri limitate. Poate deschide portalul dintre lumile
noastre numai pentru perioade scurte, suficient cât să lase
un singur prinţ să se infiltreze în trupul pregătit. Cu toate
cele trei chei, ar putea deschide însă portalul după voia
inimii – ar putea aduna toate armatele Valg, conduse de
prinţi în trupurile lor muritoare şi...
Maeve părea mai mult intrigată decât îngrozită.
 Iar cu toate cele trei chei, poate că nici nu ar avea
nevoie să se bizuie pe gazdele înzestrate cu har magic.
Există nenumărate spirite inferioare printre Valgi care
tânjesc să intre în această lume.
 Ar trebui să le fabrice nenumărate coliere, atunci.
 Ba nu ar trebui, nu dacă ar avea toate trei cheile.
Controlul lui ar fi absolut. Şi nu ar avea nevoie de gazde vii
– ci doar de trupuri.
Inima Celaenei stătu în loc o clipă, iar Rowan se încordă de
unde stătea îngenuncheat.
 Ar putea avea o armată de morţi, în trupurile cărora
să locuiască Valgii.
 O armată care nu ar avea nevoie să mănânce, să
doarmă, ori să respire – o armată care ar mătura ca o
molimă continentul vostru şi ale altora. Poate şi alte lumi.
Dar ar fi avut nevoie de toate trei cheile pentru asta. Simţi o
strângere în piept şi, deşi erau în aer liber, palatul, râul, stelele
păreau să o apese. Nu putea ridica o armată care să-i oprească,
iar fără magie... erau condamnaţi. Ea era condamnată. Ea era...
O căldură liniştitoare se înfăşură în jurul ei, de parcă cineva o
îmbrăţişa. Feminină, voioasă, infinit de puternică. nu sunteţi
condamnaţi, părea să îi şoptească la ureche. Încă mai este timp.
Nu ceda încă fricii.
Maeve o urmărea cu un interes felin, iar Celaena se întreba ce
nu-i spunea regina – dacă şi ea simţea acea prezenţă străveche,
hrănitoare. Celaena se încălzise din nou, panica dispăruse şi, cu
toate că dispăruse şi senzaţia de a fi în braţele cuiva, ar fi putut
jura că prezenţa încă stăruia în preajmă. Mai era timp – regele
încă nu obţinuse cea de-a treia cheie.
Brannon – el le posedase pe toate trei, şi totuşi hotărâse să le
ascundă în loc să le ducă îndărăt. Şi, dintr-odată, asta deveni cea
mai importantă întrebare: de ce?
 În ceea ce priveşte locaţiile celor trei chei, spuse
Maeve, nu ştiu unde sunt. Au fost aduse pe mare şi nu am
mai auzit de ele până în ultimii zece ani. Se pare că regele
are cel puţin una, probabil două. Cea de-a treia, totuşi...
O privi pătrunzător, dar Celaena refuză să cedeze.
 Tu ai o bănuială despre locul unde se află, nu-i aşa?
Ea deschise gura, dar degetele Maevei se încleştară în braţul
tronului – suficient cât s-o facă pe Celaena să arunce o privire
pietrei. Era foarte multă piatră aici – în acest palat şi în acest
oraş. Şi acel cuvânt pe care îl folosise Maeve mai devreme, luate...
 Nu-i aşa? insistă Maeve.
Piatră – nici urmă de lemn, în afara plantelor şi a mobilei...
 Nu, nu ştiu, spuse Celaena.
Maeve îşi înălţă capul.
 Rowan, ridică-te şi spune-mi adevărul.
Încleştându-şi mâinile, Rowan se ridică, înghiţind, cu ochii
la regină. De două ori.
 A găsit o ghicitoare şi ştie că regele din Adarlan are
cel puţin prima cheie, dar nu ştie unde o ţine. A aflat ce a
făcut Brannon cu cea de-a treia – şi unde este. A refuzat să-
mi spună.
În ochii lui era o licărire de groază, iar pumnii îi tremurau, de
parcă o forţă invizibilă îl obligase să spună tot. Lupii se
mulţumeau să privească.
 Maeve ţâţâi.
 Păstrezi secrete faţă de mine, Aelin? Faţă de mătuşa
ta?
 Pentru nimic în lume nu ţi-aş spune unde e cea de a
treia cheie.
 O, ştiu asta, toarse Maeve.
Pocni din degete şi lupii se ridicară în picioare, schimbân- du-
se cu străfulgerări de lumină în cei mai frumoşi bărbaţi pe care îi
văzuse vreodată. Războinici prin dimensiuni, prin graţia letală a
mişcărilor; unul blond şi unul brunet, dar uluitor de perfecţi.
Celaena duse mâna spre Goldryn, dar gemenii se repeziră la
Rowan, care nu făcu nimic, nici măcar nu se zbătu când îl
prinseră de braţe, forţându-l să se aşeze din nou în genunchi. Alţi
doi ieşiră din întunericul din spatele lor. Gavriel, cu ochii roşiatici
atent goliţi de expresie, şi Lorcan, cu faţa rece ca piatra. Iar în
mâini...
La vederea biciului cu vârf din fier pe care îl purta fiecare,
Celaena uită să respire. Lorcan nu ezită să-i smulgă lui Rowan
jacheta de pe el, urmată de tunică şi de cămaşă.
 Până se hotărăşte să-mi răspundă, spuse Maeve, de
parcă şi-ar fi comandat o ceaşcă de ceai.
Lorcan desfăşură biciul, cu vârful din fier zăngănind pe pietre,
şi îşi trase braţul îndărăt. Pe faţa lui neînduplecată nu se zărea
niciun semn de emoţie pentru prietenul lui, aflat în genunchi.
 Te rog, murmură Celaena.
Urmă o pocnitură, iar lumea se făcu fărâme când Rowan se
încovoie sub biciul care îi tăia spatele. Îşi încleştă dinţii, dar nu
ţipă.
 Te rog, spuse Celaena.
Gavriel îşi avântă biciul atât de repede, încât Rowan nu reuşi
decât să tragă o gură de aer ca să-şi revină. Pe faţa drăguţă a lui
Gavriel nu era nicio rămăşiţă din bărbatul căruia îi mulţumise cu
săptămâni în urmă.
De cealaltă parte a verandei, Maeve spuse:
 Depinde întru-totul de tine cât va dura asta, dragă
nepoată.
Celaena nu îndrăzni să-şi ia privirea de la Rowan, care
suporta biciuirea de parcă o mai suportase şi altădată – de
parcă ar fi ştiut cum să se echilibreze şi câtă durere va urma.
Ochii prietenilor lui erau morţi, de parcă şi ei administraseră şi
primiseră acest tip de pedeapsă.
Maeve îi făcuse rău lui Rowan şi înainte. Câte dintre cicatrice i
se datorau?
 Opreşte asta, mârâi Celaena.
 Pentru nimic în lume, Aelin? Dar pentru prinţul
Rowan?
O altă lovitură, iar pe piatră era sânge. Iar sunetul – acel sunet
al biciului... sunetul care reverbera în coşmarurile ei, sunetul
care-i facea sângele să îngheţe...
 Spune-mi unde este cea de a treia cheie Wyrd, Aelin.
Poc. Rowan tresări sub strânsoarea de fier a gemenilor. De
aceea se rugase oare în acea dimineaţă Malei, pentru că ştia la
ce să se aştepte din partea lui Maeve?
Deschise gura, dar Rowan îşi înălţă capul, cu dinţii dezveliţi şi
faţa răvăşită de durere şi mânie. Ştia că îi putea citi cuvintele în
ochi, dar totuşi spuse tare:
 N-o face!
Cuvântul acesta de sfidare rupse barierele pe care şi le
impusese în ultima zi, barajul pe care-l pusese în calea puterii ei,
coborând într-o spirală tainică până în miezul harului ei magic,
trăgând din el cât putea aduna.
Căldura ţâşni din ea, încălzind pietrele atât de repede, încât
sângele lui Rowan se transformă într-un abur roşu. Însoţitorii lui
blestemară şi scuturile aproape invizibile făcură valuri în jurul lor
şi a suveranei lor.
Ştia că aurul din ochi i se transformase în flacără, pentru că
atunci când se uită la Maeve, faţa reginei se făcuse albă ca varul.
Atunci, Celaena dădu foc lumii.
 CAPITOLUL 60

Maeve nu ardea, şi nici Rowan sau prietenii lui, ale căror

scuturi Celaena le străpunse cu jumătate de gând. Râul arunca
însă aburi în jurul lor, iar din palat şi din oraş se auziră strigăte
când o flacără care nu ardea şi nu rănea pe nimeni învălui totul
în jur. Întreaga insulă era înveşmântată în focul sălbatic.
Maeve se ridicase în picioare acum, coborând de pe estradă.
Celaena lăsă puţină căldură să se scurgă prin strânsoarea în care
ţinea flacăra, încălzind pielea lui Maeve în timp ce se apropia de
ea. Cu ochii mari, Rowan atârna în braţele prietenilor lui, cu
sângele sfârâind pe pietre.
 Ai vrut o demonstraţie, spuse cu voce joasă Celaena.
Transpiraţia îi picura pe spate, dar apucă harul magic cu
toată puterea.
 Un singur gând, şi oraşul îţi va arde.
 E din piatră, răspunse Maeve răstit.
Celaena zâmbi.
 Dar oamenii tăi nu sunt din piatră.
Nările lui Maeve tresăriră uşor.
 Ai fi în stare să omori oameni nevinovaţi, Aelin?
Poate. Ai facut-o vreme de ani de zile, nu?
Zâmbetul Celaenei nu se stinse.
— Testează-mă. Încearcă tu numai, mătuşă, să mă forţezi şi
vei vedea ce se întâmplă. Doar asta ai vrut, nu? Nu să-mi
stăpânesc harul, ci să afli cât de puternică sunt. Nu cât de mult
din sângele surorii tale curge prin venele mele – nu, ai ştiut de la
început că am prea puţin din puterea lui Mab. Voiai să ştii cât de
mult am moştenit de la Brannon.
Flăcările se ridicară şi mai sus, iar strigătele – de spaimă, nu
de durere – deveniră mai puternice. Flăcările nu aveau să facă rău
nimănui decât dacă dorea ea. Simţea celelalte haruri magice care
se luptau cu al ei, făcându-i găuri în putere, dar incendiul care
înconjura veranda ardea cu putere.
 Nu i-ai dat niciodată cheile lui Brannon. Nu ai
 călătorit cu Brannon şi cu Athril pentru a recupera cheile
de la Valg, continuă Celaena, cu o coroană din foc
încingându-i capul. Ai mers ca să le furi pentru tine, pentru
că voiai să le păstrezi. Odată ce Brannon şi Athril şi-au dat
seama ce plănuiai, te-au înfruntat. Iar Athril...
Celaena scoase sabia Goldryn, iar mânerul îi lucea de un roşu
ca sângele.
 Preaiubitul tău Athril, cel mai drag prieten al lui
Brannon... când Athril te-a înfruntat, l-ai omorât. Tu, nu
Valg. Din cauza durerii şi a ruşinii ai fost suficient de
slăbită ca Brannon să-ţi poată lua cheile. Nu a fost nicio
forţă duşmană care să dărâme templul Zeiţei Soarelui. A
fost Brannon. El a ars şi ultimul semn al prezenţei sale,
orice indiciu despre unde se ducea, ca tu să nu-l poţi găsi.
A lăsat numai sabia lui Athril pentru a-şi onora prietenul –
în peştera unde Athril îi scosese un ochi acelei creaturi
amărâte din lac – şi nu ţi-a spus niciodată. După ce
Brannon a părăsit ţărmurile astea, nu ai îndrăznit să-l
urmezi, nu atâta timp cât avea la el cheile, nu când harul
lui magic – harul meu – era atât de puternic.
Era motivul pentru care Brannon ascunsese cheia Wyrd în
bijuteria de familie – pentru a le da acel gram în plus de putere.
Nu împotriva duşmanilor obişnuiţi, ci în cazul în care Maeve ar fi
venit după ele. Poate că nu pusese cheile înapoi în poartă pentru
că voia să le poată invoca puterea dacă Maeve s-ar fi hotărât
vreodată să se instaleze ca stăpână a tuturor ţinuturilor.
 De aceea ţi-ai abandonat pământul de la poalele
dealurilor şi l-ai lăsat să putrezească. De aceea ai construit
un oraş din piatră înconjurat de apă: pentru ca moştenitorii
lui Brannon să nu se poată întoarce şi să te frigă de vie. De
aceea voiai să mă vezi, de aceea ai făcut o înţelegere cu
mama mea. Voiai să ştii ce ameninţare pot constitui, ce
avea să se întâmple atunci când sângele lui Brannon se
combina cu descendenţa lui Mab.
Celaena îşi deschise larg braţele, cu Goldryn arzând
strălucitoare în mână.
 Priveşte-mi puterea, Maeve. Priveşte ce forţă a învins
întunericul profund, ce se târăşte sub pielea mea.
Celaena expiră şi stinse toate flăcările din oraş.
Puterea nu consta în forţă sau pricepere, ci în control –
puterea consta în autocontrol. Ştiuse de la bun început cât de
puternic şi de mortal era focul ei, iar în urmă cu doar câteva luni,
ar fi ucis şi sacrificat şi măcelărit pe oricine şi orice i-ar fi stat în
cale pentru a-şi îndeplini făgăduiala. Dar nu fusese forţă – fusese
mânie, durerea unei persoane distruse, care se prăbuşea. Acum
înţelegea ce voise să spună mama ei când o atinsese deasupra
inimii în acea noapte în care îi dăduse amuleta.
Când toate luminile se stinseră în Doranelle, iar lumea se
cufundă în întuneric, Celaena se apropie de Rowan. O privire şi o
dezvelire a dinţilor îi făcură pe gemeni să-l elibereze. Cu bicele
însângerate încă în mână, Gavriel şi Lorcan nu se apro- piară de
ea sau de Rowan, care se prăbuşise la pieptul ei, şop- tindu-i
numele.
Luminile se aprinseră. Maeve rămase acolo unde era, cu rochia
pătată de cenuşă, cu faţa lucind de transpiraţie.
 Rowan, vino aici.
Rowan se încordă, mormăind cu durere, dar se îndreptă
împleticindu-se spre estradă, cu sângele picurând din rănile
hidoase de pe spinare. Celaenei i se ridică bila în gât, dar nu-şi
luă ochii de la regină. Aruncându-i o privire scurtă Celaenei,
Maeve şuieră:
 Dă-mi sabia aia şi pleacă de-aici.
Întinse mâna spre Goldryn.
Celaena scutură din cap.
 Nu prea cred. Brannon a lăsat-o în peştera aia pentru
a fi găsită de oricine, în afară de tine. Aşa că este a mea,
prin sânge, şi foc, şi întuneric.
Puse sabia Goldryn în teacă.
 Nu e foarte plăcut când cineva nu-ţi dă ceea ce-ţi
doreşti, nu-i aşa?
Rowan se mulţumea să stea acolo, chipul său fiind o mască a
calmului, în pofida rănilor, dar ochii lui – era tristeţe acolo?
Prietenii lui priveau tăcuţi, gata să atace dacă Maeve ar fi
poruncit. Erau liberi să încerce, de voiau.
Buzele lui Maeve se strânseră.
 Vei plăti pentru asta.
Celaena se apropie din nou de Maeve, îi luă mâna şi spuse:
 O, nu cred.
Îşi aruncă mintea deschisă spre regină.
 Ei bine, o parte din mintea ei – viziunea pe care i-o dăduse
Narrok când îl arsese. El ştiuse. Cumva, îi văzuse potenţialul, de
parcă îşi dăduse seama de el în timp ce prinţii Valg îi sortau
amintirile. Nu era un viitor gravat în piatră, dar asta nu trebuia să
ştie mătuşa ei. Prezentă amintirea de parcă ar fi fost adevărată, de
parcă ar fi fost un plan.

Mulţimea asurzitoare reverbera pe coridoarele din piatră de

culoare deschisă ale castelului regal din Orynth. Toţi scandau
numele ei, aproape tânguindu-se. Aelin. Un ritm în două bătăi
răsuna la fiecare pas pe care îl făcea urcând scara întunecată.
Goldryn era grea pe spatele ei, rubinul arzând mocnit în lumina
soarelui care picura de la etajul superior. Tunica ei era frumoasă,
dar simplă, deşi mănuşile din oţel – în care se aflau lame ascunse –
erau la fel de ornamentate, pe cât erau de mortale.
Ajunse la etaj şi merse de-a lungul lui, pe lângă războinicii
impozanţi, puternici, care se ascundeau în umbră, dincolo de
arcada deschisă. Nu erau simpli războinici – erau războinicii ei.
Curtea ei. Aedion era acolo şi câţiva alţii ale căror feţe erau
ascunse de întuneric, dar când îi oferiră zâmbete largi şi animate,
dinţii le luciră slab. O Curte care avea să schimbe lumea.
Scandarea spori în intensitate, iar amuleta i se legăna între sâni
la fiecare pas. Cu privirea aţintită înainte, cu jumătate de zâmbet
pe faţă, ieşi, în cele din urmă, pe balcon, iar strigătele deveniră
frenetice, copleşitoare precum mulţimea în delir aflată în afara
palatului. Pe străzi, se adunau mii de oameni şi îi scandau numele.
În curte, tinerele preotese ale Malei dansau pe fiecare bătaie a
numelui ei, cu adoraţie, cu fanatism.
Cu această putere – cu cheile pe care le obţinuse – ceea ce
crease pentru ei, armatele pe care le strânsese pentru a alunga
duşmanii, recoltele pe care le cultivase, umbrele pe care le
alungase... aceste lucruri erau un miracol. Era mai mult decât
umană, era mai mult decât regină.
Aelin.
Preaiubita. Nemuritoarea. Binecuvântata.
Aelin.
Aelin a Focului Sălbatic. Aelin Inimă-de-Foc. Aelin Aducătoarea-
de-Lumină.
Aelin.
Îşi ridică braţele, lăsându-şi capul pe spate în lumina soarelui,
iar strigătele lor făcură să se cutremure întregul Palat Alb.
Pe frunte, un semn – semnul sacru al descendenţei lui Brannon
– strălucea albastru. Zâmbi mulţimii, poporului ei, lumii ei, pregătită
să o conducă.

Celaena se îndepărtă de Maeve. Faţa reginei era palidă.

Maeve crezuse minciuna. Nu înţelesese că viziunea îi fusese
dată Celaenei nu în derâdere, ci ca avertizare – a ceea ce va deveni
dacă găsea cheile şi le păstra. Un dar de la omul care fusese odată
Narrok.
 Sugerez, îi spuse Celaena reginei Fae, să te gândeşti
bine, foarte bine, înainte să mă ameninţi, pe mine sau pe ai
mei, şi înainte să-l răneşti din nou pe Rowan.
 Rowan îmi aparţine, şuieră Maeve. Pot face orice
doresc cu el.
Celaena privi spre prinţ, care stătea dârz, cu ochii opaci de
durere. Nu din cauza rănilor de pe spate, ci din cauza distanţării
care se strecurase între ei cu fiecare pas care îi apropiase de
Doranelle.
Încet, cu atenţie, Celaena scoase inelul din buzunar.

În ultimele zile, nu ţinuse strâns inelul lui Chaol.

Preţuia inelul simplu din aur care fusese lăsat în teaca săbiei
Goldryn. Îl păstrase cu grijă toate aceste săptămâni, cerându-i lui
Emrys să-i povestească întruna despre Maeve, îmbinând
povestirile pentru a afla adevărul despre mătuşa ei, pentru
această clipă, pentru această sarcină.
Când Celaena ridică inelul între două degete, Maeve rămase
tăcută ca moartea.
 Cred că de mult timp cauţi asta, spuse Celaena.
 Nu-ţi aparţine.
 Oare? La urma-urmelor, eu l-am găsit. În teaca lui
Goldryn, unde l-a lăsat Brannon, după ce l-a luat de pe
cadavrul lui Athril – inelul de familie pe care Athril ţi l-ar fi
dăruit odinioară. În miile de ani trecuţi de atunci, nu l-ai
 găsit, aşa că... Presupun că e al meu.
Celaena îşi închise pumnul în jurul inelului.
 Cine ar fi crezut însă că eşti atât de sentimentală?
Maeve strânse buzele.
 Dă-mi-l!
Celaena scoase un hohot ca un lătrat.
 Nu trebuie să-ţi dau nimic.
Zâmbetul îi pieri. Lângă tronul lui Maeve, faţa lui Rowan era de
necitit, iar el se întoarse spre cascadă.
Toate acestea – toate acestea erau pentru el. Pentru Rowan,
care ştia exact ce sabie ridicase în acea zi în peştera de munte,
care i-o aruncase pe gheaţă ca o monedă de schimb mai târziu –
singura protecţie pe care i-o putea oferi în faţa lui Maeve, dacă era
suficient de deşteaptă să-şi dea seama.
Îşi dăduse seama ce făcuse el – că ştiuse întotdeauna – numai
atunci când menţionase inelul cu doar câteva săptămâni în urmă,
iar el îi spusese că spera că ea îi va găsi o utilizare. Nu înţelegea
încă faptul că pe ea n-o interesa să se târguiască pentru putere,
sau siguranţă, sau alianţe.
 Totuşi, sunt dispusă să fac un schimb cu tine, spuse
Celaena.
Maeve se încruntă. Celaena îşi ridică sfidătoare bărbia.
Inelul tău mult-iubit – pentru eliberarea lui Rowan din
jurământul său de sânge.
Rowan înţepeni. Prietenii lui ridicară capul, uitându-se la ea.
 Un jurământ de sânge este pentru vecie, spuse ea
încordată.
Celaenei i se păru că prietenii lui nici nu mai respirau.
 Nu-mi pasă. Eliberează-l.
Celaena ridică din nou inelul.
 Este alegerea ta. Eliberează-l sau topesc inelul acesta
chiar aici.
Ce risc îşi asumase; atât de multe săptămâni de strategie şi
planificare şi speranţă secretă. Rowan nu se întoarse nici măcar
acum.
Maeve nu-şi luă ochii de la inel. Celaena înţelese de ce – de
aceea îndrăznise să încerce. După o lungă tăcere, Maeve se
îndreptă, cu rochia foşnind, faţa palidă şi încordată.
 Foarte bine. Oricum, mă cam plictisisem de compania
 lui în ultimele decenii.
Rowan se întoarse cu faţa spre ea – încet, de parcă nu-i venea
să creadă ce aude. Întâlni însă privirea Celaenei, nu a Maevei, iar
ochii îi străluciră.
 Prin sângele meu care curge în tine, spuse Maeve. Nu
prin dezonoare, nu prin trădare, astfel te eliberez pe tine,
Rowan Whitethorn, de jurământul de sânge făcut mie.
Rowan se mulţumi să se uite lung la ea, iar Celaena nu mai
auzi şi restul cuvintelor, cuvintele pe care Maeve le pronunţase în
Limba Veche. Rowan însă scoase un pumnal şi îşi vărsă sângele
pe pietre – orice ar fi însemnat asta. Nu mai auzise niciodată până
acum de un jurământ de sânge care să fie rupt, dar riscase
oricum. Poate că niciodată în istoria lumii nu existase un
jurământ care să fi fost rupt în mod onorabil. Prietenii lui tăcură,
făcând ochii mari.
Maeve spuse:
 Nu mai eşti legat de mine, prinţe Rowan Whitethorn.
Atât îi trebui Celaenei să audă şi-i aruncă inelul lui Maeve,
iar Rowan se grăbi spre ea, cu mâinile pe obrajii ei, cu fruntea
lipită de a ei.
 Aelin, murmură el, şi nu era o dojană sau o
mulţumire, ci... o rugăciune. Aelin, şopti din nou, zâmbind
larg, şi o sărută pe frunte, după care căzu în genunchi în
faţa ei.
Când întinse mâna să-i apuce încheietura, ea sări îndărăt.
 Eşti liber. Acum eşti liber.
În spatele lor, Maeve urmărea, cu sprâncenele ridicate.
Celaena nu putea însă să accepte – nu putea fi de acord cu aşa
ceva.
Supunere totală, asta însemna jurământul de sânge. El urma
să-i dăruiască totul – viaţa lui, proprietăţile lui, voinţa lui.
Totuşi, faţa lui Rowan era calmă – neclintită, cuprinsă de
certitudine.
Ai încredere în mine.
Nu vreau să fii sclavul meu. Nu voi fi genul acela de regină.
Nu ai Curte – eşti lipsită de apărare, nu ai pământ, nu ai aliaţi.
Poate te va lăsa să pleci de aici astăzi, dar mâine s-ar putea să
vină după tine. Ştie cât de puternic sunt – cât de puternici suntem
împreună. Asta o va face să ezite.
Te rog, nu face asta – sunt de acord cu orice doreşti, dar nu cu
asta.
Te revendic, Aelin. Indiferent care-o fi sfârşitul.
Poate că ar fi continuat să-l contrazică, dar acea căldură
stranie, feminină, pe care o simţise în tabără în acea dimineaţă şi
care o învăluise, de parcă ar fi vrut să-i spună că era bine să-şi
dorească asta, atât de mult, încât s-o doară, spunându-i că poate
avea încredere în prinţ, şi, mai mult decât atât – mai mult decât
orice, că se putea încrede în ea însăşi. Aşa că, atunci când Rowan
încercă s-o prindă de încheietură, nu îl mai respinse.
 Împreună, Inimă-de-Foc, spuse el, ridicându-i
mâneca tunicii. Vom găsi o cale împreună.
El îşi ridică privirea de pe încheietura ei dezgolită.
 O Curte care să schimbe lumea, promise el.
Doar atunci ea încuviinţă – încuviinţă şi zâmbi, când el trase
pumnalul din cizmă şi i-l oferi.
 Spune-o, Aelin.
Ascunzându-şi tremuratul mâinilor de Maeve şi de prietenii lui
uluiţi, ea luă pumnalul lui şi îl ţinu deasupra încheieturii ei
dezgolite.
 Promiţi să slujeşti la Curtea mea, Rowan Whitethorn,
de acum şi până în ziua în care vei muri?
Nu ştia cuvintele corecte sau pe cele în Limba Veche, dar un
jurământ de sânge nu avea nevoie de expresii frumoase.
 Da. Până la ultima mea răsuflare şi în lumea de
dincolo. Indiferent care va fi sfârşitul.
S-ar fi oprit atunci, pentru a-l întreba din nou dacă dorea cu
adevărat să facă asta, dar Maeve era încă acolo, o umbră care
pândea în spatele lor. De aceea el o făcuse aici, acum – pentru ca
ea să nu poată obiecta, să nu încerce să-l facă să se
răzgândească.
Era o situaţie tipică pentru Rowan, o asemenea demonstraţie
de încăpăţânare, încât nu putu decât să zâmbească atunci când
îşi trecu pumnalul peste încheietură, lăsând o dâră de sânge în
urmă. Îi oferi braţul.
Cu o blândeţe surprinzătoare, el îi luă încheietura în mâini şi-
şi coborî gura pe pielea ei.
Pentru o clipă, ceva strălucitor ca fulgerul o cutremură, apoi se
linişti – un fir care îi lega, din ce în ce mai strâns, cu fiecare
sorbitură de sânge pe care o lua Rowan. Trei guri pline – caninii
zgâriindu-i pielea – şi apoi îşi ridică faţa, cu buzele strălucind de
sângele ei, cu ochii licărind, plin de viaţă şi de oţel.
Nu existau cuvinte să descrie ce se petrecuse între ei în acel
moment.
Maeve îi scuti de efortul de a încerca să-şi aducă aminte să
vorbească atunci când şuieră:
 Acum, că m-ai insultat şi mai tare, pleacă! Plecaţi
toţi!
Prietenii lui dispărură într-o secundă, îndreptându-se spre
umbră, luându-şi şi bicele nenorocite cu ei.
Celaena îl ajută pe Rowan să se ridice, lăsându-l să-i vindece
rana de pe încheietură, odată cu rănile de pe spatele lui. Umăr la
umăr, o priviră pentru ultima dată pe regina Fae.
În locul unde stătuse ea nu mai era acum decât o bufniţă albă,
îndepărtându-se în zbor spre noaptea luminată de lună.

Plecară în pripă din Doranelle şi nu se opriră decât atunci

când găsiră un han liniştit într-un orăşel, pe jumătate uitat, la
câţiva kilometri distanţă. Rowan nu îndrăzni nici măcar să
meargă până la apartamentul lui, să-şi adune lucrurile, şi
pretinse că oricum n-avea nimic important de luat. Prietenii lui
nu veniră după ei, nu încercară să îşi ia rămas-bun, iar ei trecură
podul şi se pierdură în ţinuturile învăluite în noapte de dincolo de
pod. După ore întregi de fugă, Celaena se prăbuşi în pat şi dormi
neîntoarsă. În zori însă, îl imploră pe Rowan să-şi aducă acele şi
cerneala.
Făcu baie în timp ce el pregăti cele necesare, iar ea se curăţă
cu sare grunjoasă în micuţa baie a hanului până când pielea
începu să-i strălucească. Rowan nu spuse nimic, când ea se
întoarse în dormitor, aruncându-i doar o privire trecătoare când
îşi dădu jos halatul, goală până la brâu, şi se întinse pe burtă pe
masa de lucru pe care o ceruse Rowan. Acele şi cerneala erau deja
pe masă, mânecile lui erau ridicate până la coate, iar părul îi era
legat la spate, ceea ce făcea ca liniile elegante, dure ale tatuajului
lui să fie şi mai vizibile.
 Inspiră profund, spuse el.
Ea se supuse, aşezându-şi mâinile sub bărbie, jucându-se cu
focul din cămin, vălurindu-şi flăcările printre tăciuni.
  Ai mâncat şi ai băut destul?
Ea încuviinţă. Devorase un mic dejun copios chiar înainte de a
intra în baie.
 Spune-mi când simţi nevoia să te ridici, spuse el.
Nu o jigni întrebând-o dacă într-adevăr vrea asta sau
avertizând-o asupra durerii care urma. În schimb, îşi trecu o
mână fermă pe spatele ei plin de cicatrice, ca un artist care îşi
evaluează pânza. Îşi trecu degetele puternice, bătătorite, peste
fiecare cicatrice, testând, iar pielea i se făcu de găină.
Începu apoi să deseneze semnele, ghidul pe care avea să îl
respecte în orele care urmau. În timpul micului dejun, schiţase
deja câteva modele dintre care să aleagă. Erau atât de minunate,
încât parcă pătrunsese în sufletul ei ca să le găsească. Deloc
surprinzător.
O lăsă să folosească baia când termină conturul şi, curând, ea
reveni cu faţa în jos pe masă, cu mâinile sub bărbie.
 De-acum încolo, să nu te mişti. Începem.
Ea încuviinţă cu un mormăit şi îşi păstră privirea aţintită
asupra focului, asupra tăciunilor, în timp ce căldura trupului lui
plutea peste trupul ei. Auzi cum îşi trage şi el uşor răsuflarea,
apoi...
Prima înţepătură o duru – o, zei sfinţi, cu sare şi fier, o duru.
Îşi încleştă dinţii, îşi stăpâni durerea, o primi cu bucurie. Acesta
era scopul sării în acest tip de tatuaj, îi spusese Rowan, să-i
amintească purtătorului de pierdere. Bine – bine, numai asta
putea gândi în timp ce durerea trasa pânze de păianjen pe spatele
ei. Bine.
Când Rowan făcu următorul semn, ea deschise gura şi începu
să-şi spună rugăciunile.
Erau rugăciuni pe care ar fi trebuit să le spună cu zece ani în
urmă; un torent constant de cuvinte în Limba Veche, care să le
povestească zeilor despre moartea părinţilor ei, despre moartea
unchiului ei, despre moartea lui Marion – patru vieţi şterse de pe
faţa pământului în acele două zile. Cu fiecare înţepătură a acului
lui Rowan, implora nemuritorii fără chip să ia sufletele celor iubiţi
în paradis şi să aibă grijă de ele. Le spuse ce merite aveau – le
spuse de faptele bune şi cuvintele iubitoare şi actele de curaj pe
care le făcuseră. Oprindu-se doar ca să respire, incantă
rugăciunile pe care le datora lor ca fiică, prietenă şi moştenitoare.
În orele cât lucră, mişcările lui Rowan intrară în ritmul
cuvintelor ei, iar ea incanta şi cânta. El nu vorbi, iar ciocănelul şi
acele băteau în ritmul vocii ei, amândoi împletindu-şi munca. Nu
o ruşină oferindu-i apă când vocea îi deveni aspră, gâtul fiindu-i
atât de afectat, încât nu se mai auzeau decât şoapte. În Terrasen
ar fi cântat din zori şi până-n noapte, cu genunchii pe prundiş,
fără să mănânce, să bea sau să se odihnească. Aici, avea să cânte
până se încheiau semnele, agonia de pe spate, ofranda ei către
zei.
Când totul se termină, spatele îi era o rană deschisă care pulsa
de durere, şi reuşi să se ridice de pe masă doar din mai multe
încercări. Rowan o urmă pe câmpul învecinat, în întunericul
nopţii, îngenunchind cu ea în iarbă, iar ea îşi ridică faţa spre lună
şi cântă ultimul cântec, cântecul sacru al familiei ei, lamentarea
Fae pe care le-o datora de zece ani.
Rowan nu spuse nimic cât timp ea cântă, cu vocea răguşită şi
îndurerată. Rămase pe câmp cu ea până în zori, la fel de
permanent ca semnele de pe spatele ei. Trei rânduri de text
derulate peste cele mai mari trei cicatrice ale sale, povestea iubirii
şi a pierderii ei, scrisă acum în carne: un rând pentru părinţii şi
unchiul ei, un rând pentru Lady Marion şi un rând pentru Curtea
şi poporul ei.
Pe cicatricele mai mici, mai scurte, erau poveştile Nehemiei şi
de lui Sam. Iubitul ei mort.
De-acum nu mai erau întemniţaţi în inima ei. De-acum nu mai
trebuia să-i fie ruşine.

CAPITOLUL 61

Venise vremea Jocurilor de Război.

Toate Clanurile Dinţi-de-fier avuseseră învoire să se
odihnească în ziua precedentă, dar refuzaseră toate, preferând să
se antreneze sau să-şi revizuiască din nou planurile şi strategiile.
Oficialii şi consilierii din Adarlan continuau să sosească de zile
întregi, veniţi să supravegheze Jocurile din vârful Muntelui Colţul
Nordic. Urmau să-i raporteze regelui din Adarlan cum erau
vrăjitoarele şi animalele lor de călărie – şi cine cucerea victoria.
Cu săptămâni în urmă, când Abraxos traversase Răscrucea,
Manon se întorsese în Omega întâmpinată de zâmbete şi aplauze.
Bunica nu era de văzut, dar se aşteptase la asta. Manon nu
reuşise nimic; făcuse doar ce era de aşteptat de la ea să facă.
N-o văzu şi nici nu auzi nimic despre prizoniera Crochan din
pântecele lui Omega, şi nimeni nu părea să ştie nimic despre ea.
Era pe jumătate tentată să-şi întrebe bunica, dar Matroana nu o
chemă, iar Manon nu avea chef să fie bătută din nou.
Starea ei de spirit era fragilă în acele zile, deoarece Clanurile se
ţineau aproape, rămâneau în propriile apartamente şi aproape că
nu-şi vorbeau. Indiferent ce unitate arătaseră în noaptea
traversării lui Abraxos, aceasta dispăruse de mult când începură
Jocurile de Război, înlocuită de dorinţa de competiţie seculară şi
de ura de sânge.
Jocurile urmau să aibă loc în interiorul, în jurul şi între cele
două vârfuri, inclusiv în canionul cel mai apropiat, vizibil de pe
Colţul Nordic. Fiecare dintre cele trei Clanuri urma să aibă un
cuib propriu, în vârful unui munte – un cuib adevărat, din
crenguţe şi rămurele. În centrul fiecăruia se afla un ou din sticlă.
Ouăle urmau să fie sursa victoriei şi a căderii lor. Fiecare Clan
trebuia să captureze ouăle celorlalte două echipe adverse, dar şi
să lase în urmă o gazdă care să le protejeze propriul ou. Clanul
câştigător avea să fie cel care obţinea posesia celorlalte două ouă
furându-le din cuiburi, unde nu puteau fi atinse de păzitorii lor,
sau de la forţele adversare care le purtau cu ele. Dacă un ou se
spărgea, aducea imediat descalificarea Clanului, indiferent de cine
îl ducea.
Manon îşi puse armura uşoară şi pieile de zbor. Purta metal pe
umeri, încheieturi şi pulpe – în orice loc expus unei lovituri de
săgeată sau unei răni provocate de balauri sau de armele inamice.
Era obişnuită cu greutatea şi cu mişcarea limitată, ca şi Abraxos
de altfel, mulţumită antrenamentului pe care îl impusese cu forţa
Clanului Cioc-negru în ultimele săptămâni.
Deşi aveau ordine stricte să nu mutileze sau să omoare, li se
permitea să poarte câte două arme, aşa că Manon o luă pe
Spintecă-Vânt şi cel mai bun pumnal. Umbrele, Asterin, Lin şi
gemenele malefice aveau să folosească arcurile. Acum erau
capabile să ucidă călare pe dragonii lor – după ce exersaseră
necontenit în canioane şi nimeriseră de fiecare dată ţinta în plin.
Asterin intrase ţanţoşă dimineaţa în sala de mese, ştiind că era
mortală ca iadul.
Fiecare Clan purta în jurul frunţii şuviţe împletite din piele
vopsită – negre, albastre, galbene – iar balaurii erau pictaţi cu
dungi similare pe cozi, gâturi şi laterale. Când toate sabaturile îşi
luară zborul, se adunară în văzduh, prezentând oştirea în
întregimea ei micilor omuleţi muritori din munţii de dedesubt.
Cele Treisprezece se aflau în fruntea sabaturilor Cioc-negru,
respectând ierarhia.
— Nebuni, pentru că nu ştiu ce au dezlănţuit, murmură
Asterin, iar cuvintele ajunseră pe aripile vântului la Manon.
Muritori proşti şi nebuni.
Manon şuieră a încuviinţare.
Zburau în formaţie: Manon în frunte, Asterin şi Vesta pe
flancuri în spatele ei, apoi trei rânduri de câte trei: Imogen între
demoniţele cu ochii verzi, Ghislaine, flancată de Kaya şi Thea, cele
două Umbre şi Lin, apoi Sorrel, singură în ariergardă. Un berbece,
echilibrat şi fără cusur, capabil să străpungă liniile inamice.
Dacă Manon nu le dobora, atunci săbiile maliţioase ale lui
Asterin şi Vesta urmau să o facă. Dacă nici asta nu le-ar fi oprit,
atunci cele şase din mijloc erau cu siguranţă o capcană mortală.
Majoritatea n-ar fi reuşit să ajungă nici măcar până la Umbre şi
Lin, care urmau să supravegheze necontenit împrejurimile, sau
până la Sorrel, care trebuia să le păzească spatele.
Aveau să doboare forţele inamice una câte una, cu mâinile şi
picioarele şi coatele, acolo unde armele obişnuite ar fi trebuit să
rezolve treaba. Obiectivul era să recupereze ouăle, nu să le ucidă
pe celelalte, îşi aminti sieşi şi Celor Treisprezece din nou. Şi din
nou.
Jocurile începură cu un dangăt de clopot undeva în Omega. O
secundă mai târziu, văzduhul explodă de aripi şi gheare, şi de
urlete.
Întâi merseră după oul Sânge-albastru, pentru că Manon ştia
că Picioare-galbene aveau să atace cuibul Cioc-negru, ceea ce şi
făcură. Manon le făcu semn vrăjitoarelor ei şi o treime din forţa ei
se întoarse, căzând în spatele liniilor frontului lor, construind un
zid solid de dinţi şi aripi de care să se izbească Picioare-galbene.
Vrăjitoarele Sânge-albastru, care probabil preferaseră să-şi
urmeze ritualurile şi să-şi spună rugăciunile decât să facă
planuri, îşi trimiseră forţele tot spre Cioc-negru, pentru a vedea
dacă nişte aripi în plus reuşeau să străpungă zidul de fier. O altă
greşeală.
În nici zece minute, Manon şi Cele Treisprezece înconjuraseră
cuibul Sânge-albastru – şi garda le predă comoara.
Urmară urlete şi ţipete – dar nu de la Cele Treisprezece, care
aveau feţele împietrite, ochii licărindu-le, ci de la alte Cioc-negru,
treimea de apărare, care se întorseseră, făcând un cerc mare, şi se
alăturaseră lui Manon şi forţei sale, pentru a le prinde între ele şi
a le zdrobi pe Sânge-albastru şi Picioare-galbene.
Vrăjitoarele şi balaurii zburau sus şi plonjau apoi, dar o făceau
în egală măsură pentru spectacol, cât şi pentru victorie, iar
Manon nu le slăbi, împingându-le din faţă şi din spate, ca o
menghină aeriană care aproape că-i făcu pe balauri să-şi arunce
din spinare călăreţele, panicaţi.
Asta – pentru asta fusese zămislită. Nici bătăliile pe care le
câştigase călare pe o mătură nu fuseseră atât de rapide, strălucite
şi mortale. Iar atunci când avea să-şi înfrunte inamicii, odată ce
avea să adauge la asta un arsenal de arme... Manon zâmbi,
punând oul Sânge-albastru în cuibul Cioc-negru din vârful
muntelui.
Câteva clipe mai târziu, Manon şi Abraxos planau deasupra
încăierării, Cele Treisprezece veniră din spate, pentru a se
regrupa. Asterin, singura care ţinuse aproape tot timpul, rânjea
nebuneşte – iar când verişoara şi balaurul ei trecură în zbor
deasupra Colţului Nordic şi a observatorilor adunaţi acolo,
vrăjitoarea cu părul de aur coborî din şa, sărind de pe aripă.
Vrăjitoarea Picioare-galbene de pe dragonul de sub ea n-o văzu
pe Asterin decât atunci când aceasta îi ateriză în spinare, cu o
mână pe gât în locul unde ar fi trebuit să fie un pumnal.
Chiar şi Manon icni de admiraţie când vrăjitoarea Picioare-
galbene îşi ridică mâinile şi se predă.
Asterin îi dădu drumul, ridicându-şi braţele pentru a fi săltată
de ghearele balaurului ei. După o aruncare şi o cădere
agonizantă, Asterin se întoarse în şa, coborând până ce ajunse
din nou lângă Manon şi Abraxos. Acesta viră spre dragonul
albastru al lui Asterin, lovindu-l cu aripa – un gest jucăuş,
aproape curtenitor, care o făcu pe femelă să ţipe de plăcere.
Manon ridică din sprâncene către Aghiotanta ei.
 Observ că te-ai antrenat, strigă ea.
Asterin rânji veselă.
 Nu mi-am făcut loc până la rangul de Aghiotantă
stând degeaba.
Asterin coborî apoi din nou, la o bătaie de aripă distanţă.
Abraxos mugi, iar Cele Treisprezece se aşezară în formaţie, în
jurul lui Manon, patru sabaturi flancându-le din urmă. Mai
trebuiau doar să captureze oul Picioare-galbene şi să-l aducă apoi
în cuibul Cioc-negru, apoi totul lua sfârşit.
Se feriră şi urcară deasupra sabaturilor care luptau, iar când
ajunseră la linia de demarcaţie a vrăjitoarelor Picioare-galbene,
Cele Treisprezece se ridicară – apoi se traseră în spate, lăsând
celelalte patru sabaturi în spatele lor, ţâşnind ca o săgeată,
străpungând bariera prin care urmară în viteză Cele Treisprezece.
În apropierea Colţului Nordic, cuibul Picioare-galbene era
încercuit nu de trei, ci de patru sabaturi, o bună parte din armată
fiind menită să apere liniile din spate. Se ridicară din cuib – nu
unităţi individuale, ci ca un tot – şi Manon zâmbi în sinea ei.
Se năpustiră după ele, iar Picioare-galbene rezistară,
rezistară...
Manon fluieră. Ea şi Sorrel o luară una în sus, alta în jos, iar
sabatul ei se despărţi în trei, exact cum exersaseră. Precum
membrele unei creaturi, loviră armata Picioare-galbene – acolo
unde se amestecaseră toate sabaturile, aflându-se acum lângă
vrăjitoare străine şi balauri alături de care nu călăriseră
niciodată. Confuzia deveni şi mai mare când Cele Treisprezece le
împrăştiară şi începură să le împingă de ici-colo. Se strigau
ordine, se strigau nume, dar haosul era total.
Se apropiau de cuib, când patru sabaturi Sânge-albastru
apărură de niciunde, conduse de Petrah, călare pe balaurul ei,
Keelie. Era aproape în cădere liberă spre cuib, prin flancul stâng,
care fusese lăsat complet descoperit în timpul luptei dintre Cioc-
negru şi Picioare-galbene. Aşteptase momentul, precum o vulpe în
vizuină.
Intră în cuib, iar Manon plonjă după ea, blestemând din toţi
rărunchii. O licărire galbenă şi un ţipăt de furie, iar Manon şi
Abraxos dădură înapoi, virând, când Iskra trecu pe deasupra
cuibului şi nimeri direct în Petrah.
Cele două moştenitoare şi dragonii lor îşi înlănţuiră ghearele şi
începură să se prăbuşească, lovindu-se cu ghearele şi muşcându-
se. Strigăte se ridicară de pe munte şi de la vrăjitoarele din
văzduh.
Manon gâfâi, îşi limpezi capul care i se învârtea, iar Abraxos se
echilibră deasupra cuibului, zburând înăuntru pentru a pecetlui
victoria. Tocmai se pregătea să-l îndemne să plonjeze, când se
auzi ţipătul lui Petrah. Nu de furie, ci de durere.
O durere agonizantă, care îţi sfâşia inima, aşa cum Manon nu
mai auzise, pricinuită de balaurul Iskrăi, care îşi înfipse ghearele
în gâtul lui Keelie.
Iskra lăsă să-i scape un urlet de triumf, iar masculul ei o
zgudui pe Keelie, Petrah ţinându-se bine în şa.
Acum. Acum era momentul să fure oul. Îl îmboldi pe Abraxos.
— Hai, şuieră ea, aplecându-se în faţă, pregătindu-se de
plonjon.
Abraxos nu mişcă, ci plană, urmărind-o pe Keelie cum se lupta
în zadar, cu aripile de-abia fluturând, când Petrah ţipă din nou.
Implorând – implorând-o pe Iskra să se oprească.
— Acum, Abraxos!
Îl lovi cu pintenii. El refuză din nou să plonjeze.
Iskra lătră apoi o comandă către balaurul ei... iar bestia îi
dădu drumul lui Keelie.

Urmă un al doilea ţipăt, venit dinspre munte, de la Matroana

Sânge-albastru, care ţipa la fiica ei, care plonja spre stâncile de
sub ea. Celelalte vrăjitoare Sânge-albastru se răsuciră în văzduh,
dar erau prea departe, iar balaurii lor erau prea lenţi pentru a
opri căderea fatală.
Abraxos nu era însă lent.
Manon nu-şi dădu seama dacă-i dăduse comanda sau doar o
gândise, dar acel ţipăt, un ţipăt de mamă pe care nu-l mai auzise
vreodată, o făcu să se aplece înainte. Înţelegându-i intenţia,
Abraxos se azvârli ca o stea căzătoare, cu aripile lui strălucitoare.
Coborâră, coborâră, spre dragonul lovit şi vrăjitoarea aflată
încă în viaţă de pe spinarea lui.
Când se apropiară, cu vântul lovind-o peste faţă şi încercând
să-i smulgă hainele, Manon îşi dădu seama că Keelie respira încă.
Respira şi lupta năprasnic pentru a-şi păstra echilibrul. Nu
pentru a supravieţui. Keelie ştia că putea muri în orice moment.
Lupta pentru vrăjitoarea din spatele ei.
Petrah leşinase, răsucită în şa, din cauza plonjonului sau a
lipsei de aer. Se legăna într-un echilibru precar, iar Keelie lupta
cu ultimele bătăi de inimă să menţină căderea lentă şi uşoară.
Aripile dragonului deveniră moi, iar ea ţipă de durere.
 Abraxos se grăbi să intervină, cu aripile întinse, trecând o
dată, apoi încă o dată, trecând prea repede peste canion. Până să
termine al doilea glisaj, suficient de aproape cât să atingă spatele
însângerat al balaurului, Manon înţelese.
El n-o putea opri pe Keelie din cădere – era prea grea, iar el
prea mic. Totuşi, o puteau salva pe Petrah. O văzuse pe Asterin
făcând acel salt. Trebuia s-o scoată pe vrăjitoarea inconştientă din
şa.
Abraxos urlă la Keelie, iar Manon ar fi putut jura că vorbea
într-o limbă străină, strigând un soi de comandă. Keelie făcu o
ultimă încercare pentru a salva călăreaţa de pe spatele ei şi se
întinse orizontal. O platformă de aterizare.
Keelie a mea, spusese Petrah. Zâmbise când o spusese.
Manon îşi spuse în sinea ei că făcea asta în numele alianţei, îşi
spuse în sinea ei că o făcea pentru a se da în spectacol.
Tot ce văzu fu însă iubirea necondiţionată din ochii balaurului
muribund, şi atunci îşi desfăcu hamul, se ridică în şa şi sări de pe
Abraxos.
 CAPITOLUL 62

Manon ateriză pe Keelie, iar bestia ţipă, dar rezistă. Manon se

aburcă în contra curentului şi ajunse la şaua pe care se clătina
Petrah. Mâinile îi erau amorţite, mănuşile facând-o chiar mai
neîndemânatică, în timp ce tăia curelele cu un cuţit, una câte
una. Abraxos urlă un avertisment. Gura canionului se apropia.
Întunericul să aibă milă de ea.
Apoi, Manon reuşi, în sfârşit, să o elibereze pe Petrah,
moştenitoarea Sânge-albastru, o greutate inertă în braţele ei,
părul biciuindu-i faţa lui Manon ca o mie de cuţitaşe. Aruncă o
fâşie de piele în jurul ei şi al lui Petrah. O dată. De două ori. O
legă, petrecându-şi braţele pe sub cele ale lui Petrah. Keelie reuşi
să rămână nemişcată. Pereţii canionului se închideau în jurul lor,
era întuneric pretutindeni. Manon urlă sub greutatea vrăjitoarei
pe care o smulse din şa, trăgându-i şi picioarele din scări.
O stâncă trecu în viteză pe lângă ele, dar o umbră blocă
soarele. Era Abraxos care plonjă după ea, mic şi zvelt. Era
singurul balaur pe care-l văzuse înclinându-se în timpul unui
viraj, la viteza aceea, în acel canion.
— Mulţumesc, îi spuse lui Keelie, aruncându-se în aer
împreună cu Petrah.
Căzură preţ de o secundă, răsucindu-se şi picând prea repede,
dar atunci apăru Abraxos, cu ghearele întinse. Le prinse din zbor,
urmărind linia versantului canionului şi trecând peste marginea
lui, ridicându-se în siguranţa văzduhului. Keelie lovi fundul
canionului cu un bufnet care reverberă în întregul lanţ de munţi.
Şi nu se mai ridică.

Vrăjitoarele Cioc-negru câştigară Jocurile de Război, iar Manon

fu încoronată Conducătoarea Aripii în faţa spectatorilor Adarlani,
eleganţi şi transpiraţi. O numiră eroină şi o adevărată războinică
şi alte lucruri fără sens. Manon zărise însă chipul bunicii ei
atunci când o pusese pe Petrah pe platforma de vizionare. Văzuse
dezgustul.
Manon o ignoră pe Matroana Sânge-albastru care
îngenunchease pentru a-i mulţumi. Nu văzu nici măcar când
Petrah fu luată de acolo.
A doua zi, se zvonea că Petrah refuzase să se ridice din pat. Se
spunea că sufletul îi fusese devastat de moartea lui Keelie.
Un accident nefericit, provocat de balaurii scăpaţi de sub
control, pretinsese Matroana Picioare-galbene, iar Iskra fusese de
acord. Manon auzise însă comanda Iskrei de a ucide.
Ar fi provocat-o poate pe Iskra, dacă Petrah n-ar fi auzit şi ea
comanda. Petrah era aşadar cea care trebuia să ceară răzbunare.
În acea noapte, bunica ei ţipă la ea că ar fi trebuit să o lase pe
vrăjitoare să moară, şi o lovi necontenit pe Manon pentru refuzul
de a se supune. Pentru lipsa de brutalitate. Pentru indisciplină.
Manon nu-i ceru scuze. Auzea încontinuu sunetul făcut de
Keelie când lovise pământul. Şi o parte din ea, poate una slabă şi
nedisciplinată, nu regreta că sacrificiul animalului nu fusese în
van.
Din partea tuturor celorlalte, Manon suportă laudele care o
asaltau şi acceptă plecăciunile fiecărui sabat, indiferent de
descendenţa lor.
Conducătoarea Aripii. Îşi spunea asta în sinea ei, când ea şi
Asterin, împreună cu jumătate din Cele Treisprezece urmându-le,
se apropiară de sala mesei comune, unde urma să aibă loc
ceremonia.
Cealaltă jumătate era deja acolo, cercetând locul în căutare de
potenţiale ameninţări sau capcane. Acum, că era Conducătoarea
Aripii, acum, că o umilise pe Iskra, celelalte aveau să fie mai rele –
hotărâte să o doboare şi să-i ocupe poziţia.
Mulţimea era veselă, dinţii din fier strălucind peste tot, iar
berea – bere adevărată, proaspătă, adusă de bărbaţii ăia
îngrozitori din Adarlan – clipocind în căni. Manon se trezise cu o
cană de bere în mână, dar Asterin i-o luă, bău o gură şi aşteptă
un moment înainte de a i-o da înapoi.
 Sunt în stare să te otrăvească, îi spuse Aghiotanta ei,
făcându-i cu ochiul, pe când îşi croiau drum spre partea
din faţă a încăperii, unde aşteptau cele trei Matroane.
Oamenii prezenţi la Jocuri ţinuseră o ceremonie restrânsă,
dar asta era numai pentru vrăjitoare – era pentru Manon.
Îşi ascunse zâmbetul când mulţimea se despărţi în două,
făcându-i loc să treacă.
Cele trei Înalte Vrăjitoare erau aşezate pe tronuri improvizate,
simple scaune împodobite pe care le găsiseră. Matroana Sânge-
albastru zâmbi când Manon îşi apăsă două degete pe frunte.
Matroana Picioare-galbene, pe de altă parte, nu făcu nimic, însă
bunica ei, aşezată în centru, surâse vag.
Surâsul unui şarpe.
 Bine ai venit, Conducătoare a Aripii, spuse bunica ei
şi un strigăt se înălţă din piepturile vrăjitoarelor, în afara
celor Treisprezece, care rămaseră calme şi tăcute.
Nu aveau de ce să aclame, pentru că ele erau nemuritoare şi
infinite şi minunat de mortale.
 Ce dar putem să-ţi facem, ce coroană să-ţi punem pe
cap pentru a onora ceea ce ai făcut pentru noi? întrebă
bunica ei. Ai o sabie frumoasă, un sabat de temut – Cele
Treisprezece îşi permiseră un mic zâmbet afectat – ce
altceva ţi-am putea dărui ce tu să nu ai?
Manon îşi lăsă capul în jos.
 Nu-mi doresc nimic, în afara onoarei pe care deja mi-
aţi oferit-o.
Bunica ei râse.
 Ce spui de o mantie nouă?
Manon se îndreptă de spate. Nu putea refuza, dar... aceasta
era mantia ei, întotdeauna fusese a ei.
 Cea de pe tine arată mai degrabă ponosită, continuă
bunica ei, făcând semn cu mâna cuiva din mulţime. Aşa că
primeşte darul nostru pentru tine, Conducătoare a Aripii: o
alta în loc.
Urmară mormăieli şi blesteme, dar mulţimea icni – cu
anticipare, cu foame – când o vrăjitoare cu părul şaten, înlănţuită,
fu împinsă în faţă de trei camarade Picioare-galbene şi obligată să
îngenuncheze în faţa lui Manon.
Dacă faţa distrusă, degetele rupte, tăieturile şi arsurile n-o
dăduseră de gol cine era, atunci mantia însângerată pe care o
purta sigur o făcu.
Vrăjitoarea Crochan, cu ochii de culoarea pământului proaspăt
brăzdat, ridică privirea spre Manon. Cum de puteau fi ochii aceia
atât de strălucitori, în pofida ororilor încrustate în trupul ei, cum
de nu se prăbuşea chiar acolo, implorând iertare, Manon nu ştia.
 Un dar, spuse bunica ei, întinzând o mână cu unghii
din fier către Crochan. Demn de nepoata mea. Ucide-o şi ia-
i mantia.
Manon recunoscu provocarea. Îşi scoase totuşi pumnalul, iar
Asterin se apropie, cu ochii la vrăjitoarea Crochan.
O clipă, Manon se uită la vrăjitoare, duşmanul ei de moarte.
Vrăjitoarele Crochan le blestemaseră, le transformaseră în exilate
pe vecie. Meritau să moară, toate până la una.
Dar nu vocea ei rosti cuvintele din mintea ei. Nu, din cine ştie
ce motiv, era vocea bunicii sale.
 Oricând binevoieşti, Manon, ugui bunica sa.
Înecându-se, cu buzele crăpate şi sângerând, vrăjitoarea
Crochan ridică ochii spre Manon şi chicoti.
 Manon Cioc-negru, şopti ea în ceea ce ar fi fost o
vorbire tărăgănată, dacă dinţii nu i-ar fi fost sparţi, iar gâtul
învineţit. Te cunosc.
 Omoar-o pe ticăloasă! se auzi vocea unei vrăjitoare,
strigând din spatele încăperii.
Manon îşi privi duşmanul în faţă şi ridică din sprâncene.
 Ştii cum îţi spunem?
Sângele ţâşni când buzele vrăjitoarei Crochan se crăpară într-
un zâmbet. Ea închise ochii, de parcă ar fi savurat durerea.
 Îţi spunem Demonul Alb. Eşti pe lista noastră – lista
tuturor monştrilor ca voi care trebuie ucişi imediat dacă dăm
vreodată peste voi. Iar tu...
Deschise ochii şi rânji, sfidătoare, furioasă.
 Tu eşti în capul listei. Pentru tot ce ai făcut.
 Este o onoare, îi spuse Manon vrăjitoarei Crochan,
zâmbind suficient cât să-şi arate dinţii.
  Taie-i limba! strigă altcineva din mulţime.
Manon întoarse pumnalul, potrivindu-l pentru a-l înfige în
inima vrăjitoarei.
Aceasta râse, dar râsul i se transformă într-o tuse care o făcu
să gâfâie până când sângele ei albastru se împrăştie pe podea,
până când începură să-i curgă lacrimi din ochi, iar Manon zări
pentru o clipă rănile adânci, infectate, de pe pieptul ei. Când
ridică din nou capul, cu colţurile gurii pătate de sânge, zâmbi din
nou.
 Uită-te cât pofteşti. Priveşte ce mi-au făcut surorile tale,
cât de mult le doare faptul că nu m-au putut îngenunchea.
Manon se zgâi la ea, la trupul ei distrus.
 Ştii ce e asta, Manon Cioc-negru? o întrebă vrăjitoarea
Crochan. Pentru că eu ştiu. Le-am auzit povestind ce-ai făcut
în timpul Jocurilor.
Manon nu ştia sigur de ce o mai lăsa pe vrăjitoare să
vorbească, dar nu s-ar fi putut mişca nici dacă ar fi vrut.
 Asta, spuse Crochan pentru ca toată lumea să audă,
este un memento. Moartea mea – uciderea mea este un
memento. Nu pentru ele, spuse ea într-o suflare, pironind-o
pe Manon cu privirea aceea fixă de culoarea pământului, ci
pentru tine, un memento a ceea ce te-au făcut să fii. Ele te-au
făcut asa. Vrei să ştii care e marele secret Crochan? continuă
ea. Marele nostru adevăr, pe care-l ţin secret faţă de voi, pe
care îl păzim cu preţul vieţii? Nu este vorba despre locul unde
ne ascundem, sau despre cum poate fi rupt blestemul vostru.
Aţi ştiut de la bun început cum să-l rupeţi – ştiţi de cinci sute
de ani că salvarea stă doar în mâinile voastre. Nu, marele
secret este că ne e milă de voi.
Acum nu mai vorbea nimeni.
Crochan nu conteni să se uite fix la Manon, iar Manon nu-şi
coborî pumnalul.
 Ne e milă de voi, de fiecare dintre voi, pentru ceea ce le
faceţi copilelor voastre. Nu se nasc rele, dar voi le forţaţi să
ucidă şi să rănească şi să urască până când nu le mai rămâne
nimic în interior – în interiorul vostru. De aceea eşti aici în
noaptea asta, Manon, din cauza ameninţării pe care o
reprezinţi pentru acel monstru pe care îl numeşti bunică.
Ameninţarea pe care ai reprezentat-o când ai ales mila şi ai
 salvat viaţa rivalei tale.
Se chinui să respire, cu lacrimile curgându-i fără jenă şi cu
dinţii dezveliţi.
 V-au transformat în monştri. V-au transformat, Manon,
iar nouă ne pare rău pentru voi.
 Ajunge, spuse Matroana din spate.
Toată sala era însă cuprinsă de tăcere, iar Manon ridică încet
ochii spre bunica sa.
În ochii aceia, Manon văzu o făgăduinţă de violenţă şi durere
care ar fi urmat neabătut oricărei nesupuneri. Dincolo de asta,
acolo nu lucea nimic altceva, în afară de satisfacţie. De parcă
vrăjitoarea Crochan spusese adevărul, dar numai Matroana Cioc-
negru ştia că aşa era.
Ochii vrăjitoarei Crochan străluceau de curajul pe care Manon
nu-l înţelegea.
 Fă-o, şopti ea.
Manon se întrebă dacă mai înţelesese şi altcineva că nu era o
provocare, ci o implorare.
Manon îşi înclină din nou pumnalul, schimbându-i direcţia. Şi,
fără a se uita la vrăjitoarea Crochan, sau la bunica ei, sau la
altcineva, o prinse pe vrăjitoare de păr şi-i trase capul în spate.
Apoi îi tăie gâtul, iar sângele ţâşni pe podea.

Cu picioarele legănându-se peste marginea unui promontoriu,

Manon stătea pe un platou de pe un vârf din Munţii Ruhnn, cu
Abraxos întins lângă ea, mirosind florile care se deschideau
noaptea pe pajiştea de primăvară.
Nu avusese de ales şi luase mantia vrăjitoarei Crochan,
aruncându-şi mantia veche peste trupul căzut, după ce
vrăjitoarele se adunaseră în jurul ei pentru a-l sfârteca.
V-au transformat în monştri.
Manon îşi privi balaurul, care îşi legăna vârful cozii ca o pisică.
Nimeni nu observase când părăsise petrecerea. Până şi Asterin se
îmbătase cu sângele vrăjitoarei Crochan şi nu remarcase
dispariţia furişă a lui Manon prin mulţime. Totuşi, îi spusese lui
Sorrel că se ducea să-l vadă pe Abraxos. Şi, cumva, a doua
Aghiotantă o lăsase să plece singură.
Zburară până când luna era sus pe cer şi nu mai auzea
ţipetele şi chicotelile vrăjitoarelor din Omega. Împreună, se
aşezară pe ultimul vârf al Munţilor Ruhnn, iar ea rămase cu
privirea pe întinderea plată, nesfârşită, dintre vârfuri şi marea
apuseană. Undeva acolo, dincolo de orizont, era un cămin pe care
nu-l cunoscuse niciodată.
Vrăjitoarele Crochan erau mincinoase şi insuportabil de
moraliste. Vrăjitoarea se bucurase probabil cât îşi ţinuse micul
discurs – o ultimă luare de poziţie. Nouă ne pare rău pentru voi.
Manon se frecă la ochi, îşi sprijini coatele pe genunchi,
scrutând prăpastia de dedesubt.
Ar fi făcut abstracţie de cuvintele spuse, nu s-ar fi gândit la ele
de două ori, dacă n-ar fi fost expresia din ochii lui Keelie când se
prăbuşea, luptând cu fiecare crâmpei de putere să o salveze pe
Petrah a ei. Sau aripa lui Abraxos, adăpostind-o pe Manon de
ploaia rece ca gheaţa.
Balaurii aveau menirea de a ucide şi de a mutila şi de a
semăna teroare în inimile duşmanilor. Şi totuşi...
Şi totuşi. Manon privi spre orizontul presărat cu stele,
aplecându-şi faţa în adierea caldă de primăvară, recunoscătoare
pentru însoţitorul puternic, sigur, lungit în spatele ei. Manon era
cuprinsă de un sentiment ciudat, o recunoştinţă pentru existenţa
lui.
Şi mai era un sentiment ciudat care o respingea şi o atrăgea
spre el, şi care o facea să revadă încontinuu scena din sala de
mese.
Nu cunoscuse până acum regretul – nu regretul adevărat.
Regreta acum că nu aflase numele vrăjitoarei Crochan. Regreta
că nu ştia cui aparţinuse mantia nouă de pe umerii ei – de unde
venea, cum trăise.
Cumva, deşi viaţa ei lungă dispăruse de zece ani...
Cumva, acel regret o făcea să se simtă incredibil de muritoare,
cu o apăsare ca de plumb.
 CAPITOLUL 63

Aedion lăsă să-i scape un şuierat pe un ton jos şi îi oferi lui

Chaol sticla cu vin dintre ei, aşezat pe acoperişul apartamentului
Celaenei. Chaol, neavând deloc chef să bea, scutură din cap.
 Îmi doresc să fi fost acolo pentru a o vedea.
Îi aruncă lui Chaol un zâmbet răpitor.
 Sunt surprins că nu mă condamni pentru că spun
asta.
 Indiferent ce creaturi a trimis regele odată cu Narrok,
nu cred că erau oameni nevinovaţi, spuse Chaol. Sau că erau
cu adevărat oameni.
Era limpede – făcuse o declaraţie pe care, chiar şi după câteva
zile, Aedion continua să o sărbătorească. Discret, bineînţeles.
Chaol ajunsese acolo în acea seară plănuind să le spună lui
Aedion şi Ren că ştia de vraja pe care o utilizase regele şi cum
puteau s-o distrugă, dar încă n-o făcuse. Încă se mai întreba ce
avea să facă Aedion cu informaţiile, de vreme ce Chaol urma să
plece spre Anielle peste trei zile.
 Când ajungi acasă, trebuie să ţii capul la cutie în
Anielle, spuse Aedion, trăgând o duşcă din sticlă, după ce vor
afla cu toţii cine a fost în toţi aceşti ani.
Avea să se afle, Chaol ştia asta. Deja se pregătea să-i scoată pe
Dorian şi pe Sorscha din castel. Chiar dacă nu greşiseră cu nimic,
fuseseră prietenii ei. Dacă regele afla că Celaena era Aelin,
situaţia ar fi fost la fel de mortală ca atunci când ar fi descoperit
că Dorian avea har magic. Când avea să vină acasă, totul avea să
se schimbe.
 Da, Aelin avea să vină acasă. Dar nu la Chaol. Avea să se ducă
acasă în Terrasen, la Aedion şi la Ren şi la Curtea care se aduna
din nou în numele ei. Avea să vină acasă la război şi vărsare de
sânge şi responsabilitate. O parte din el încă nu-şi putea imagina
ce-i făcuse lui Narrok, strigătul de luptă pe care-l trimisese de
dincolo de mare. Nu putea accepta acea parte din ea, atât de
însetată de sânge şi neiertătoare. Chiar şi ca Celaena, fusese greu
de suportat uneori, iar el încercase să treacă peste momentele
grele, dar ca Aelin... Ştiuse, încă din momentul când îşi dăduse
seama cine era, că, deşi Celaena îl va alege întotdeauna, Aelin n-o
va face.
Avea să-i ia mult timp pentru ca durerea să treacă, să poată
merge mai departe, ştia asta. Celaena Sardothien nu avea să se
întoarcă pe acest continent, dar durerea n-avea să dureze o
veşnicie.
 Vrei...
Aedion îşi încleştă maxilarul, de parcă nu ştia dacă să
continue sau nu.
 Vrei să-i spun sau să-i dau ceva?
În orice moment, oricând, Aedion ar fi putut fi obligat să
zboare în Terrasen, la regina lui.
Ochiul Elenei era cald pe gâtul lui, iar Chaol aproape că
încercă să-l atingă. Nu se putea hotărî însă dacă să-i trimită acel
mesaj sau să renunţe la ea atât de total – nu încă. Aşa cum nu se
putea hotărî dacă să-i spună lui Aedion despre turnul cu ceas.
 Spune-i, rosti Chaol cu voce joasă, că n-am avut de-a
face cu tine. Spune-i că mai că nu ne-am vorbit. Nici cu
Dorian. Spune-i că mă simt bine în Anielle şi că suntem cu
toţii în siguranţă.
Aedion rămase tăcut atât de mult timp, încât Chaol se ridică
să plece, dar atunci generalul spuse:
 Ce ai fi dat – doar ca s-o revezi?
Chaol n-ar fi suportat ca generalul să-i vadă faţa când spuse:
 Acum nu mai contează.

Sorscha îşi odihni capul pe locul moale dintre umărul şi

pieptul lui Dorian, inspirându-i mirosul. El dormea deja adânc.
Aproape – aproape că trecuseră dincolo de limită în noaptea
aceasta, dar ea ezitase din nou, din nou lăsase îndoiala stupidă
să i se strecoare în suflet când el o întrebase dacă e pregătită şi,
deşi dorea să spună că da, spusese nu.
Stătea întinsă, cu stomacul tensionat şi mintea galopând.
Dorea să facă şi să vadă atât de multe cu el. Simţea însă cum
lumea se schimba – vântul se schimba. Aelin Galathynius era în
viaţă. Şi chiar dacă Sorscha îi dăruise totul lui Dorian,
săptămânile şi lunile care urmau aveau să fie suficient de
solicitante pentru el cât să nu-i mai trebuiască să se îngrijoreze şi
pentru ea.
Dacă prinţul şi căpitanul decideau să acţioneze pe propria
răspundere, dacă magia avea să fie eliberată... avea să fie haos.
Oamenii poate aveau să fie la fel de înnebuniţi de revenirea ei, pe
cât fuseseră de dispariţia ei. Nici nu voia să se gândească ce avea
să facă regele.
Totuşi, indiferent ce se întâmpla mâine, sau săptămâna
viitoare, sau anul viitor, ea era recunoscătoare. Recunoscătoare
zeilor, sorţii, ei însăşi pentru că fusese suficient de curajoasă să-l
sărute în acea noapte. Recunoscătoare pentru puţinul timp care-i
fusese dăruit cu el.
Încă se mai gândea la ce-i spusese căpitanul în toate
săptămânile care trecuseră – să fie regina lui.
Dorian avea însă nevoie de o regină adevărată dacă dorea să
supravieţuiască. Cândva, poate, avea să se confrunte cu
necesitatea de a-l abandona, pentru binele suprem. Era tăcută şi
mică. Cum ar fi putut ea lupta pentru ţara ei dacă îi putea rezista
cu greu lui Amithy?
Nu, nu putea fi regină, pentru că vitejia şi ceea ce putea ea
dărui aveau limite.
Deocamdată... deocamdată, putea fi egoistă încă puţin.

Timp de două zile, Chaol continuă să plănuiască o evadare

pentru Dorian şi Sorscha, ajutat de Aedion. Nu obiectaseră când
le explicase – în ochii prinţului chiar se putea vedea o urmă de
uşurare. Aveau să plece toţi mâine, când Chaol pornea spre
Anielle. Era scuza perfectă pentru a-i scoate pe toţi din castel;
doreau să-şi însoţească o zi-două prietenul, înainte de a-şi lua
rămas-bun. Ştia că Dorian avea să încerce să se întoarcă în
Rifthold, că avea să se certe cu el pe tema acesta, dar măcar erau
de acord amândoi că Sorscha trebuia scoasă din castel. O parte
din posesiunile lui Aedion se aflau deja în apartament, unde Ren
continua să adune resurse pentru toţi.
În caz de nevoie. Chaol îi prezentase regelui sugestiile sale
pentru un locţiitor, iar anunţul urma să fie făcut a doua zi
dimineaţă. După toţi aceşti ani, după toate planurile, şi speranţa,
şi munca, pleca. Nu se putuse hotărî să-i lase înlocuitorului sabia
sa, aşa cum ar fi trebuit s-o facă. Mâine – nu trebuia decât să
reziste zilei de mâine.
Sub nicio formă Chaol nu avea cum să fie însă pregătit pentru
convocarea pe care o primise de la regele din Adarlan de a-l vizita
în camera personală de consiliu. Când ajunse, Aedion era deja
înăuntru, înconjurat de cincisprezece gărzi pe care Chaol nu le
recunoscu, toţi purtând acele tunici cu dragonul regal brodat cu
fir negru.
Regele din Adarlan rânjea.

Dorian auzi doar după câteva minute că Aedion şi Chaol

fuseseră convocaţi în camera personală de consiliu. Imediat ce
auzi vestea, alergă – nu la Chaol, ci la Sorscha.
Aproape că se prăbuşi de uşurare când o găsi în atelier. Se
forţă ca genunchii să nu-i cedeze şi, traversând camera din câţiva
paşi mari, o apucă de mână.
 Plecăm. Acum. Pleci din castel chiar acum, Sorscha.
Ea se trase înapoi.
 Ce s-a întâmplat? Spune-mi, ce...
 Plecăm acum, gâfâi el.
 O, nu prea cred, toarse cineva din pragul uşii.
Se întoarse şi o văzu pe Amithy – bătrâna vindecătoare – cu
braţele încrucişate şi zâmbind slab. Dorian nu putu face nimic
când şase gărzi necunoscute apărură în spatele ei, iar ea spuse:
— Regele vrea să vă vadă pe amândoi în apartamentul lui.
Imediat.
 CAPITOLUL 65

În camera de consiliu, aflată undeva sus în castelul din cleştar,

Aedion marcase deja ieşirile şi analizase ce mobilă ar fi putut
folosi ca apărare sau ca armă. Îi luaseră sabia când veniseră după
el în apartamentul lui, deşi nu-i puseseră cătuşe. O greşeală
fatală. Nici căpitanul nu era încătuşat; de fapt, proştii îl lăsaseră
înarmat. Căpitanul făcea tot posibilul să pară vag nedumerit, sub
ochii regelui, care îi urmărea de pe tronul lui din cleştar.
 Ce noapte interesantă s-a demonstrat a fi! Ce informaţii
interesante mi-au adus spionii mei! spuse regele, uitându-se
de la Aedion la Chaol, apoi la Dorian şi femeia lui.
 Cel mai talentat general al meu este descoperit
furişându- se prin Rifthold în toiul nopţii – după ce a cheltuit
foarte mult din aurul meu pe petreceri la care nici măcar nu
se sinchiseşte să participe. Şi, în pofida anilor de duşmănie, a
devenit un apropiat al Căpitanului Gărzii mele, iar fiul meu –
şi Aedion nu invidie zâmbetul pe care regele i-l aruncă
prinţului moştenitor – se pare că se bălăceşte în noroi cu
drojdia societăţii. Din nou.
Mândru, Dorian mârâi şi spuse:
 Ai grijă ce spui, tată.
— O?
 Regele ridică o sprânceană groasă, brăzdată de
cicatrice.
 Ştiu de la persoane de încredere că plănuiai să fugi
împreună cu vindecătoarea aceasta. De ce ai face aşa ceva?
Mărul lui Adam se mişcă în gâtul prinţului, dar îşi ţinu fruntea
sus.
 Pentru că nu pot suporta gândul ca ea să-şi petreacă
fie şi încă un minut în fundul acesta de iad pe care-l numeşti
Curte.
Aedion îl admiră pentru asta – pentru că nu ceda niciun pas,
deşi regele îşi arătase superioritatea. Un bărbat isteţ – un bărbat
curajos. Poate că nu avea să fie suficient pentru a-i scoate vii de
acolo.
 Bine, spuse regele. Nici eu.
Flutură din mână şi, înainte ca Aedion să poată lătra un
avertisment, gărzile îl separară pe prinţ de fată. Patru dintre ei îl
ţineau pe Dorian, iar doi o forţară pe Sorscha să îngenuncheze,
lovind-o în spatele genunchilor.
Ea ţipă când atinse marmura, rămânând apoi tăcută – în
cameră se lăsase acum tăcerea – când o a treia gardă trase o
sabie şi o sprijini pe gâtul ei suplu.
 Să nu îndrăzneşti, mârâi Dorian.
Aedion se uită la Chaol, dar căpitanul îngheţase. Acestea nu
erau gărzile lui. Uniformele lor erau uniformele celor care îl
hăituiseră pe Ren. Aveau aceiaşi ochi morţi, aceeaşi răutate care-l
făcuse să nu regrete deloc că le omorâse colegii pe alee. Doborâse
şase în noaptea aceea, cu pagube minime pentru el – dar acum,
oare câţi putea răpune? Privirea lui întâlni ochii căpitanului, iar
acesta îşi furişă privirea spre garda care ţinea sabia lui Aedion.
Aceasta avea să fie una dintre primele lui mişcări – să-i facă rost
lui Aedion de o sabie, ca să poată lupta.
Pentru că aveau să lupte. Aveau să scape de acolo prin luptă,
sau aveau să moară.
Regele îi spuse lui Dorian:
 În locul tău, mi-aş alege cuvintele cu grijă, prinţe.

Chaol nu putea porni lupta, nu câtă vreme sabia aceea

odihnea pe gâtul Sorschăi. Acesta era primul lui obiectiv: să
scoată fata de acolo în viaţă, apoi pe Aedion. Regele nu avea să-l
ucidă pe Dorian – nu acolo, nu aşa. Aedion şi Sorscha trebuiau
însă să scape, iar asta nu se putea întâmpla până când regele nu
cerea gărzii să se retragă. Atunci, Dorian vorbi.
 Las-o să plece şi-ţi spun totul.
Dorian făcu un pas spre tatăl lui, cu palmele într-un gest de
ofrandă.
 Nu are nimic de-a face cu noi, cu orice-ar fi asta. Cu
orice-ai crede tu că s-a întâmplat.
 Dar tu ai legătură?
Regele încă zâmbea. Pe măsuţa de lângă el, se afla o bucată de
piatră familiară, neagră şi sculptată. De la distanţă, Chaol nu
vedea despre ce e vorba, dar îi întorcea stomacul pe dos.
 Spune-mi, fiule: de ce se tot întâlneau generalul
Ashryver şi căpitanul Westfall lunile astea?
  Nu ştiu.
Regele plescăi din limbă, iar garda îşi ridică sabia pentru a
lovi. Chaol se pregăti să se repeadă, iar Sorscha inspiră profund.
 Nu – opreşte-te! ridică braţul Dorian.
 Atunci, răspunde la întrebare.
 Asta şi fac! Ticălosule, asta fac! Nu ştiu de ce se
întâlneau!
Sabia gărzii rămase ridicată, gata să cadă înainte ca Chaol
să se poată mişca vreun centimetru.
 Ştii că în castelul meu se află de câteva luni bune un
spion, prinţe? Cineva le dă informaţii duşmanilor mei şi
complotează împotriva mea împreună cu un cunoscut
conducător rebel.
Drace. Drace. Probabil că se referea la Ren – regele ştia cine
este Ren, el îi trimisese pe oamenii aceia să-l vâneze.
 Nu trebuie decât să-mi spui cine e spionul, Dorian, şi
poţi face orice doreşti cu prietena ta.
Deci, regele nu ştia cine se întâlnise cu Ren: el, Aedion sau
amândoi. Nu ştia cât aflaseră despre planurile lui, despre
controlul lui asupra magiei. Aedion păstra liniştea, părând încă
pregătit pentru bătălie.
Aedion, care supravieţuise atât de mult timp fără speranţă,
păstrând unitatea regatului cât de bine putea... care nu avea să-şi
mai vadă vreodată regina pe care o iubea atât de mult. Merita s-o
întâlnească, iar ea merita să-l aibă la Curtea ei.
Chaol inspiră profund, pregătindu-se pentru cuvintele care
urmau să-l condamne pe vecie.
Dar Aedion fu cel care vorbi.
 Vrei un spion? Vrei un trădător? rosti tărăgănat
generalul şi-şi aruncă copia inelului negru pe podea. Atunci,
uite-mă. Vrei să ştii de ce mă întâlneam cu căpitanul? Pentru
că ticălosul tău de căpitan-copil şi-a dat seama că lucram cu
unul dintre rebeli. De luni de zile mă şantaja să-i dau
informaţii pe care să le ducă tatălui lui, să ţi le ofere atunci
când Lordul de Anielle ar fi avut nevoie de o favoare. Şi ştii ce?
Aedion rânji la toţi, Lupul Nordic în carne şi oase. Dacă regele
era şocat de gestul cu inelul, n-o arătă.
 Voi, monştrilor, puteţi arde în iad, pentru că vine
regina mea – şi vă va prinde în ţepuşe pe pereţii castelului
 vostru blestemat de zei. De-abia aştept s-o ajut să vă scoată
intestinele ca la porcii care sunteţi.
Scuipă la picioarele regelui, chiar deasupra inelului fals care se
oprise acolo.
Era fără cusur – furia, şi aroganţa, şi triumful. Pe când îi
domina pe toţi din priviri, inima lui Chaol se frânse.
Când ochii turcoaz ai lui Aedion îi întâlniră pe cei ai lui Chaol,
într-o clipă văzu că în ei nu se oglindea mânia sau triumful. Era
un mesaj către regina pe care Aedion nu avea s-o mai vadă
vreodată. Nu existau cuvinte care să transmită acest mesaj –
iubirea, speranţa şi mândria. Tristeţea că nu o va cunoaşte ca
femeia care devenise. Darul pe care Aedion se gândea să i-l ofere
era cruţarea vieţii lui Chaol.
Chaol încuviinţă scurt, pentru că înţelesese că nu poate ajuta,
nu acum – nu până când sabia avea să fie îndepărtată de pe gâtul
Sorschăi. Abia apoi putea lupta şi putea să-i scoată pe toţi de
acolo cu viaţă.
Aedion nu se opuse când gărzile îi prinseră cătuşe la
încheieturi şi glezne.
 M-am întrebat întotdeauna ce s-a întâmplat cu inelul
acela, spuse regele. Să fi fost distanţa, sau vreo putere a
spiritului care te-a făcut atât de puţin sensibil la sugestiile
lui? Dar, indiferent de motiv, sunt foarte bucuros că ţi-ai
mărturisit trădarea, Aedion.
Vorbi cu o veselie lentă, deliberată.
 Sunt foarte bucuros că ai făcut-o în faţa tuturor acestor
martori. Execuţia ta va fi mult mai uşoară. Deşi cred...
Regele zâmbi şi privi inelul negru fals.
 Cred că voi aştepta. Poate chiar vreo lună-două. În caz
că vreun musafir de ultim moment ar fi obligat să vină de
departe pentru a vedea execuţia. În caz că îi intră cuiva în cap
că te-ar putea salva.
Aedion mârâi. Chaol îşi controlă reacţia. Poate că regele nu
avusese niciodată vreo dovadă contra lor – poate că totul nu
fusese decât un subterfugiu pentru a-l face pe Aedion să
mărturisească, pentru că regele ştia că generalul avea să-şi ofere
viaţa în schimbul vieţii unui nevinovat. Regele dorea să savureze
clipa şi să savureze capcana pe care o întinsese acum pentru
Aelin, chiar dacă îl costa un general bun. Odată ce avea să audă
că Aedion e prizonier, odată ce afla data execuţiei... avea să vină
în goană în Rifthold.
 Când va veni după tine, îi promise Aedion regelui, vor
curăţa de pe pereţi ce va mai rămâne din tine.
Regele se mulţumi să zâmbească. Privi apoi spre Dorian şi
Sorscha, care de-abia mai respirau. Vindecătoarea rămase pe
podea şi nu-şi ridică privirea când regele îşi sprijini masivele
antebraţe pe genunchi şi întrebă:
 Ce ai de spus în apărarea ta, fato?
Ea tremură, clătinând din cap.
 Ajunge, sări Dorian, cu transpiraţia sclipindu-i pe
frunte.
Prinţul se trase îndărăt ca de durere, în timp ce harul magic îi
era reprimat de fierul din organismul lui.
 Aedion a mărturisit; las-o să plece.
 De ce aş elibera adevăratul trădător din castelul
acesta?

Auzind cuvintele regelui, Sorscha nu se putu opri din

tremurat.
Toţi anii ei de invizibilitate, toată pregătirea ei, mai întâi din
partea rebelilor din Fenharrow, apoi din partea celor la care îi
trimiseseră pe membrii familiei ei în Rifthold... totul era distrus.
 Ce scrisori interesante i-ai trimis prietenei tale. Păi se
poate, s-ar fi putut întâmpla să nu le fi citit niciodată, spuse
regele, dacă nu ai fi lăsat în gunoi una pe care să o găsească
superiorul tău. Vezi tu – voi, rebelii, aveţi spionii voştri, iar eu
îi am pe ai mei. Imediat ce ai decis să-mi utilizezi fiul...
Sorscha simţea cum regele îi zâmbea dispreţuitor.
 Câte dintre mişcările lui le-ai raportat prietenilor tăi
rebeli? Ce secrete de-ale mele ai transmis de-a lungul anilor?
 Las-o în pace, mârâi Dorian.
Fu suficient cât s-o facă să izbucnească în lacrimi. El încă o
credea nevinovată.
Şi poate, poate, ar fi putut scăpa din situaţia aceasta dacă se
arăta suficient de surprins de adevăr, dacă regele vedea dezgustul
şi şocul fiului lui.
Aşa că Sorscha îşi înălţă capul, chiar dacă gura îi tremura,
chiar dacă ochii îi ardeau, şi îl privi dispreţuitor pe regele din
Adarlan.
 Ai distrus tot ce aveam şi meriţi tot ce ţi se va întâmpla,
spuse ea.
Se uită apoi la Dorian, ai cărui ochi erau mari, iar faţa albă ca
moartea.
 Nu trebuia să mă îndrăgostesc de tine, dar m-am
îndrăgostit, încă te iubesc. Şi îmi doresc atât de mult... Îmi
doresc atât de mult să fi schimbat lumea împreună, să fi
văzut adevărul împreună.
Prinţul se mulţumi să se uite lung la ea, apoi se apropie de
picioarele estradei şi căzu în genunchi.
 Spune-ţi preţul, îi spuse el tatălui lui. Cere-mi orice, dar
las-o să plece. Exileaz-o. Mazileşte-o. Orice – spune, şi se va
face.
Ea începu să dea din cap, încercând să găsească acele cuvinte
care să-i spună că nu-l trădase – nu pe prinţul ei. Pe rege, da.
Raporta mişcările lui de ani de zile, în fiecare scrisoare scrisă cu
grijă pentru „prietena‖ ei. Dar niciodată pe Dorian.
Regele îşi privi fiul vreme îndelungată. Se uită la căpitan şi la
Aedion, atât de tăcut şi de înalt – raze de speranţă pentru viitorul
lor.
Apoi se uită din nou la fiul lui, în genunchi în faţa tronului, în
genunchi pentru ea, şi spuse:
— Nu.

— Nu.
Chaol crezu că nu aude bine cuvântul care spintecă aerul
înainte ca sabia gărzii să o facă.
O lovitură cu acea sabie uriaşă.
Atât îi luă pentru a tăia capul Sorschei.
Urletul care ţâşni de pe buzele lui Dorian fu cel mai îngrozitor
sunet pe care-l auzise vreodată Chaol.
Mai oribil decât bufnitura umedă, înfundată, pe care capul ei o
făcu când izbi marmura roşie.
Aedion începu să urle – să urle şi să-l blesteme pe rege,
luptându-se cu fiarele, dar gărzile traseră de lanţuri ca să-l ţină
din scurt, iar Chaol era prea împietrit pentru a face altceva decât
să privească rămăşiţele trupului Sorschei prăbuşindu-se la
pământ. Atunci Dorian, încă urlând, începu să se târască prin
sânge spre el – spre capul ei, de parcă l-ar fi putut pune înapoi.
De parcă ar fi putut-o încropi la loc.

CAPITOLUL 65

Din momentul în care garda îi tăiase Sorschei capul până când

Dorian, încă îngenuncheat într-o baltă de sânge, se opri din ţipăt,
Chaol nu fusese capabil să se mişte.
 Asta îi aşteaptă pe trădători, spuse regele către camera
tăcută.
Iar Chaol se uită la rege, la prietenul lui zdruncinat, şi-şi trase
sabia.
Regele îşi dădu ochii peste cap.
  Pune-ţi sabia deoparte, Căpitane. Nu mă interesează
gesturile tale nobile. Urmează să pleci mâine la tatăl tău. Nu
părăsi castelul acesta în dezonoare.
Chaol nu-şi puse sabia înapoi.
 Nu voi pleca în Anielle, mârâi el, şi nu te voi sluji
nicio secundă în plus. Există un singur rege adevărat în
camera asta – întotdeauna a fost aşa. Şi nu stă pe tronul
acela.
Dorian împietri, dar Chaol continuă.
 Există o regină în nord şi te-a învins deja o dată. Te va
învinge din nou. Şi din nou. Pentru că ea reprezintă, ca şi fiul
tău, ceva de care tu te temi cel mai mult: speranţa. N-o poţi
fura, indiferent pe cât de mulţi îi smulgi din casa lor şi-i
arunci în sclavie.
Regele ridică din umeri.
 Poate, dar poate încep cu tine.
Pocni din degete către gărzi.
 Omorâţi-l şi pe el.
Chaol se răsuci spre gărzile din spatele lui şi se aplecă, pregătit
să lupte pentru a-şi face loc spre ieşire, lui şi lui Dorian.
Atunci, o arbaletă zbârnâi şi îşi dădu seama că în cameră mai
erau şi alţii – ascunşi în umbrele imposibil de dese.
Apucă doar să se răsucească – şi văzu săgeata îndreptân- du-
se spre el cu precizie mortală.
Avu timp să vadă ochii măriţi ai lui Dorian, apoi întreaga
cameră fu înghiţită de gheaţă.

Săgeata îngheţă la mijlocul drumului şi căzu pe podea,

spărgându-se în mii de bucăţi.
Chaol se uită la Dorian cu oroare mută, văzând cum ochii
prietenului lui străluceau cu un albastru adânc, furibund, iar
prinţul mârâi spre rege.
 Să nu te atingi de el!
Gheaţa se răspândi prin toată camera, urcă pe picioarele
gărzilor şocate, îngheţând sângele Sorschăi, şi Dorian se ridică în
picioare. Ridică ambele braţe, iar lumina tremură de-a lungul
degetelor lui, o adiere rece biciuindu-i părul.
  Ştiam eu că-l ai, băiete – începu regele, ridicat în
picioare, dar Dorian făcu gestul de a azvârli ceva în rege, iar
regele fu izbit în scaunul lui de un vifor de vânt îngheţat,
fereastra din spatele lui facându-se ţăndări. Vântul răbufni
urlând în cameră, înecând orice alt sunet.
Orice alt sunet, cu excepţia cuvintelor lui Dorian, când se
întoarse spre Chaol, cu mâinile şi hainele îmbibate de sângele
Sorschei.
 Fugi. Şi când te vei întoarce...
Regele se ridică în picioare, dar un al doilea val de magie trimis
de Dorian îl lovi ca un ciocan, izbindu-l la pământ. Pe obrajii
însângeraţi ai lui Dorian curgeau acum lacrimi.
 Când te întorci, spuse prinţul, să arzi locul acesta din
temelii.
Un zid de întuneric sfârâi, năvălind spre ei din spatele
tronului.
 Pleacă, porunci Dorian, întorcându-se spre măcelul
declanşat de puterea tatălui lui.
Lumina explodă dinspre Dorian, blocând valul, şi întregul
castel se cutremură.
Oamenii ţipau, iar genunchii lui Chaol începură să tremure.
Pentru un moment, se gândi să rămână lângă prietenul lui,
pentru totdeauna.
Ştia că asta fusese însă cealaltă capcană. Una pentru Aedion şi
Aelin, una pentru Sorscha. Iar aceasta – aceasta era pentru a
scoate la iveală puterea lui Dorian.
Dorian ştiuse asta. Ştiuse asta şi totuşi nu şovăise să intre în
capcană, pentru a-l ajuta pe Chaol să scape – să o găsească pe
Aelin şi să-i spună ce se întâmplase în acea zi. Cineva trebuia să
scape. Cineva trebuia să supravieţuiască.
Îşi privi prietenul, poate pentru ultima dată, şi spuse ce ştiuse
întotdeauna, din momentul când se întâlniseră, când înţelesese
că prinţul era fratele lui de suflet.
 Te iubesc.
Dorian se mulţumi să încuviinţeze dând din cap, cu ochii încă
arzând, şi îşi ridică din nou mâinile spre tatăl său. Frate. Prieten.
Rege.
Când un al doilea val din puterea regelui umplu camera, Chaol
îşi făcu loc cu forţa printre gărzile încă îngheţate şi o luă la fugă.
 *

Când castelul se cutremură din temelii, Aedion ştiu că totul se

dusese de râpă. Era însă deja în drum spre temniţe, legat fedeleş.
Fusese uşor să ia această decizie. Când căpitanul hotărâse să
ia vina asupra lui, se gândise numai la Aelin, cum ar fi afectat-o
dacă îi murea prietenul. Chiar dacă nu ajungea s-o vadă
niciodată, tot era mai bine decât să-i spună personal că murise
căpitanul.
După zgomot, se părea că prinţul crea o diversiune, astfel încât
căpitanul să poată fugi – şi pentru că sub nicio formă nu l-ar fi
lăsat pe tatăl lui să scape nepedepsit după ce-o omorâse pe
femeie. Aşa că Aedion Ashryver se lăsă condus în întuneric.
Nu se rugă, nici pentru el, nici pentru căpitan. Zeii nu-l
ajutaseră în ultimii zece ani şi n-aveau să-l salveze nici acum.
Nu-l deranja să moară.
Deşi încă îşi dorea să mai fi avut o şansă să o vadă – măcar o
dată.

Dorian izbi în podeaua de marmură, unde sângele Sorschei se

dezgheţa acum.
Chiar şi când tatăl său trimise un val de putere neagră
arzătoare şi orbitoare, care se nărui asupra lui, umplându-i gura
şi venele, chiar şi când ţipă, tot ce putu vedea era acel moment –
când sabia tăiase prin carne, tendon şi os. Încă îi putea vedea
ochii mari, părul lucind în lumină, căzând şi el secerat.
Ar fi trebuit s-o salveze, dar totul se petrecuse foarte repede.
Când săgeata se îndreptase însă spre Chaol... asta era o
moarte pe care n-o putea îndura. Chaol îşi stabilise poziţia, iar
Dorian era de aceeaşi parte, lângă Chaol. Chaol îl numise regele
lui.
Aşa că nu-l speria deloc să-şi dezvăluie puterea în faţa tatălui
lui.
Nu, ca să-şi salveze prietenul, nu-l speria moartea.
Explozia de putere se retrase, iar Dorian rămase gâfâind pe
pietre. Nu mai avea nimic.
Chaol scăpase. Era suficient.
 Întinse un braţ spre locul unde zăcea trupul Sorschăi. Braţul îi
ardea – poate că era rupt, poate că puterea tatălui său încă îl
marca – dar se întinse oricum spre ea.
Când tatăl lui ajunse lângă el şi se aplecă, reuşise să-şi mişte
mâna vreo câţiva centimetri.
Fă-o, spuse tăios Dorian.
Simţea că se îneacă – cu sânge şi cu zeii mai ştiau ce.
 O, nu prea cred, spuse tatăl lui, împingându-i un
genunchi în piept. Pentru tine, pedeapsa nu va fi moartea,
înzestratul meu fiu.
În mâinile tatălui lui era ceva negru şi strălucitor.
Dorian se luptă cu toată puterea cu gărzile care îi ţintuiau
acum braţele la pământ, încercând să stoarcă ultimul dram de
forţă, iar tatăl său aduse colierul din piatră Wyrd în dreptul
gâtului său.
Un colier, precum cele purtate de fiinţele alea despre care
povestise Chaol că locuiau în Insula Morţii.
Nu... nu.
Ţipa – pentru că văzuse acele creaturi în catacombe şi auzise
ce li se făcuse lui Roland şi lui Kaltain. Văzuse ce putea face un
simplu inel. Acesta era un întreg colier, fără o încuietoare
vizibilă...
— Ţineţi-l pe loc, răcni tatăl lui, înfigându-şi genunchiul mai
adânc.
Îşi pierdu răsuflarea, iar coastele îi gemură în agonie. Nu putea
face nimic pentru a opri durerea.
Îşi smulse braţul din strânsoarea unei gărzi – îşi smulse braţul
şi se întinse, urlând.
Tocmai atinsese mâna inertă a Sorschăi, când piatra rece îl
atinse pe gât. Urmă un clic slab şi un şuierat, iar întunericul se
scurse în el pentru a-l sfârteca.

Chaol fugi. Nu avusese timp să ia nimic, în afară de ce avea pe

el, năpustindu-se spre camerele lui Dorian. Fleetfoot aştepta, aşa
cum făcuse toată noaptea, şi o luă pe umăr, alergând spre camera
Celaenei şi, de acolo, în pasajul secret. Coborâră şi coborâră,
câinele fiind neobişnuit de supus.
Trei explozii zguduiră castelul, scuturând praful din pietrele de
deasupra. Continuă să fugă, ştiind că fiecare explozie însemna că
Dorian era încă în viaţă, şi temându-se de tăcerea care urma.
Speranţă – asta ducea cu el. Speranţa unei lumi mai bune,
pentru care se sacrificaseră Aedion, Sorscha şi Dorian.
Se opri o singură dată, cu Fleetfoot încă pe umărul lui.
Cu o rugăciune tăcută către zei pentru iertarea lor, Chaol se
aruncă în mormânt, ridicând-o de acolo pe Damaris, punându-şi
sabia sacră la centură şi îndesând câţiva pumni de aur în
buzunarele mantiei. Şi, deşi ciocănelul în formă de craniu nu
mişcă, îi spuse lui Mort unde urma să fie de găsit.
Mort nu răspunse, dar Chaol avu senzaţia că ascultase
oricum. Înşfăcă săculeţul în care erau cărţile magice ale lui
Dorian şi ale Celaenei şi fugi prin pasajul care urma să-l ducă în
tunelul de canalizare. Câteva minute mai târziu, ridica grătarul
greu de deasupra capacului canalizării. Exteriorul de dincolo de
acesta era întunecat şi liniştit.
O luă pe Fleetfoot din nou în braţe pentru a sări dincolo de zid
şi pe ţărmul râului, iar în castel se aşternu tăcerea. Urmară
ţipete, da, dar dedesubtul lor stătea la pândă tăcerea. Nu voia să
ştie dacă Dorian era viu sau mort.
Şi nu se putea hotărî care variantă era mai rea.

Când Chaol ajunse în apartamentul ascuns, Ren se plimba

nervos prin cameră.
 Unde-i...?
Îşi dădu seama că avea sânge pe haine. Explozia de picături
din gâtul secerat al Sorschăi. Cum îşi găsise cuvintele, Chaol nu
ştia, dar îi povesti lui Ren ce se întâmplase.
 Aşadar, am rămas doar noi? întrebă Ren încet.
Chaol încuviinţă. Fleetfoot adulmeca prin apartament. După
ce-şi făcuse inspecţia, hotărâse că Ren nu merita să fie mâncat –
nici chiar după ce Ren protestase că un câine ar putea atrage
prea multă atenţie. Căţeluşa avea să rămână cu ei; nu era
negociabil.
În maxilarul lui Ren începu să joace un muşchi.
 Atunci, vom găsi o cale să-l eliberăm pe Aedion. Cât mai
curând posibil. Tu şi cu mine. Punând laolaltă cunoştinţele
tale despre castel şi contactele mele, poate găsim o cale. Apoi
 şopti: ai spus că femeia lui Dorian era – era vindecătoare?
Când Chaol încuviinţă, pe faţa lui Ren se aşternu o expresie de
parcă avea să-i fie rău, dar întrebă:
 Se numea Sorscha?
 Tu erai prietena căreia îi trimitea scrisori, şopti Chaol.
 Am insistat să-mi trimită informaţii, am... Ren îşi
acoperi faţa şi inspiră cutremurându-se.
Când ochii lui îi întâlniră pe ai lui Chaol, aveau o strălucire în
ei. Încet, Ren întinse mâna.
— Tu şi cu mine vom găsi un mod de a-i elibera pe Aedion şi
pe prinţul tău.
Chaol nu ezită să strângă mâna întinsă a rebelului.

CAPITOLUL 66
 — Morath, spuse Manon, întrebându-se dacă auzise bine.
Pentru o bătălie?
Bunica ei se întoarse de la birou, cu ochii arzând.
Ca să slujeşti ducelui, aşa cum a ordonat regele. Vrea ca
noua Conducătoare a Aripii să se prezinte în Morath cu
jumătate de armată gata să zboare imediat ce primeşte veste.
Celelalte urmează să rămână aici, sub conducerea lui Iskra,
pentru a supraveghea zona de nord.
Şi tu – unde vei fi?
Bunica ei sâsâi, ridicându-se.
Ai atât de multe întrebări, acum, că eşti Conducătoarea
Aripii.
Manon îşi coborî capul. Nu vorbiseră despre Crochan. Manon
primise mesajul: data viitoare, una dintre Cele Treisprezece va fi
în genunchi, aşa că îşi ţinu capul plecat când spuse:
Întreb doar pentru că nu vreau să mă despart de tine,
bunico.
Mincinoaso. Şi încă una jalnică.
Bunica ei se întoarse înapoi la birou.
 Voi rămâne aici, dar voi veni la tine în Morath pe
perioada verii. Avem treburi de terminat aici.
Manon îşi ridică bărbia, cu noua mantie roşie vălurindu-se în
jurul ei, şi întrebă:
— Când vom zbura spre Morath?
Bunica ei zâmbi, dinţii din fier strălucind:
— Mâine.

Chiar şi după lăsarea întunericului, adierea caldă de

primăvară era plină de mireasma de iarbă nouă şi de râuri de
zăpadă topită, tulburată doar de tunetul aripilor, în timp ce
Manon îşi conducea armata în sud, de-a lungul Munţilor Colţ Alb.
Ţinură aproape de umbrele munţilor, schimbându-şi ierarhia
şi pierind din vedere pentru a împiedica un eventual urmăritor să
afle exact câte sunt. Manon suspină pe nas, iar vântul smulse
sunetul, ducându-l departe, transformând mantia lungă şi roşie
într-un râu curgând în spatele ei.
Asterin şi Sorrel o flancau, tăcute precum restul sabaturilor în
orele lungi cât zburară prin munţi. Urmau să traverseze Oakwald,
cel mai scurt drum spre munţii Morath, apoi aveau să se ridice
deasupra liniei norilor pentru tot restul călătoriei. Nevăzute şi cât
se poate de tăcute – aşa dorea regele să ajungă la fortăreaţa
ducelui din munţi. Zburară toată noaptea peste Colţ, iuţi şi
alunecoase precum umbrele, iar pământul de dedesubt tremură
în urma lor.
Sorrel avea chipul împietrit, supraveghind văzduhul din jurul
lor, dar Asterin zâmbea uşor. Nu era un rânjet nebunesc, nici
unul care să promită moartea, ci un zâmbet calm. Erau sus şi
atingeau uşor norii. Erau acolo unde le era locul vrăjitoarelor
Cioc-negru. Acolo unde îi era locul lui Manon.
Asterin îi surprinse privirea şi zâmbi mai larg, de parcă în
spatele lor n-ar fi fost o armată de vrăjitoare, cu Morath aflat în
faţă. Verişoara ei îşi întoarse faţa în vânt, trăgându-l în piept,
triumfătoare.
Manon nu-şi permise să savureze acea minunată adiere sau să
se deschidă bucuriei. Avea treabă de făcut; toate aveau.
În pofida a ceea ce spusese Crochan, Manon nu se născuse cu
inimă sau suflet. Nu avea nevoie de ele.
După ce vor fi luptat în războiul regelui, după ce inamicii
acestuia aveau să zacă însângeraţi în jurul lor... numai atunci
aveau să pornească spre recucerirea regatului lor pierdut.
Abia atunci avea să plece, în sfârşit, acasă.

CAPITOLUL 67

Soarele care urca pe cer păta Râul Avery cu aur, în timp ce

omul îmbrăcat cu mantie pătrunse pe un doc şubred din mahala.
Pescarii plecau în larg, beţivii se împleticeau spre noapte, iar
Rifthold încă dormea – neştiind ce se întâmplase noaptea trecută.
Omul scoase o sabie minunată, cu mânerul în formă de vultur,
lucind în prima lumină a zorilor. Un lung moment, se uită la
sabie, gândindu-se la tot ceea ce întrupase ea odată. Pe şoldul lui
acum era o altă sabie – sabia străveche a unui rege, din timpuri
când bărbaţi buni slujiseră conducători nobili, iar lumea
prosperase.
Avea să vadă lumea aceasta renăscând, chiar de trebuia să-şi
dea ultima răsuflare pentru asta. Chiar dacă acum nu avea un
nume, o poziţie sau titlu, în afară de Cel care încalcă Legăminte,
Trădătorul, Mincinosul.
Nimeni nu observă când sabia fu aruncată în râu, cu garda
strălucind în lumina soarelui şi arzând precum un foc de aur, o
lucire de lumină, înainte de a fi înghiţită de apa întunecată,
pentru a nu mai fi văzută niciodată.

CAPITOLUL 68

Se dovedi că lui Rowan îi plăcea ca partea cu „supunerea‖

dintr-un legământ de sânge să o interpreteze după cum îi
convenea. În timpul celor două săptămâni petrecute pe drum spre
cel mai apropiat port din Wendlyn, o făcuse şi mai tare pe şeful în
faţa Celaenei – părând să considere că acum, că era parte din
Curtea ei, avea dreptul la anumite libertăţi ce nu puteau fi
negociate privind siguranţa, mişcările şi planurile ei.
Ea începea să se întrebe, pe când se apropiau de docuri la
capătul unei străduţe pietruite, dacă nu făcuse o greşeală de
adolescentă legându-l de ea pentru totdeauna. Se certaseră în
ultimele trei zile în legătură cu următoarea ei mişcare – cu
ambarcaţiunea pe care ea o închiriase pentru a o duce înapoi în
Adarlan.
 E un plan absurd, spuse Rowan pentru a suta oară,
oprindu-se la umbra unei taverne de pe docuri.
Aerul mării era uşor şi proaspăt.
 Să te întorci înseamnă sinucidere.
 În primul rând, mă întorc drept Celaena, nu ca Aelin...
  Celaena, care nu a îndeplinit misiunea regelui şi pe
care acum o vor vâna s-o ucidă.
 Regele şi regina din Eyllwe ar fi trebuit să fi primit
avertizarea până acum.
O trimisese imediat cum intraseră în oraş, în timp ce
investigau uciderea bieţilor oameni. Deşi era aproape imposibil ca
scrisorile să ajungă în imperiu, Wendlyn avea anumite căi de a
ocoli problema. Iar în ceea ce-l îl privea pe Chaol... ei bine, acesta
era un alt motiv pentru care era aici, pe doc, pe cale de a se
îmbarca pe navă. Se trezise în acea dimineaţă şi-şi scosese inelul
cu ametist de pe deget. Simţise o uşurare binecuvântată, o ultimă
umbră care i se ridica de pe suflet. Între ei rămăseseră însă
cuvinte nerostite şi trebuia să se asigure că el era bine – şi că
avea să rămână aşa.
 Vei obţine deci cheia de la fostul tău stăpân, îl vei găsi
pe căpitan şi apoi?
Supunere totală faţă de ea, serios!
 Apoi mă duc în nord.
 Şi eu ar trebui să aştept degeaba timp de numai zeii
ştiu câte luni?
Ea îşi dădu ochii peste cap.
 Nu eşti chiar o prezenţă discretă, Rowan. Dacă
tatuajele tale nu atrag atenţia, atunci părul, urechile, dinţii...
 Am şi altă formă, ştii...
 Şi, cum am spus, harul magic nu mai funcţionează
aici. Vei rămâne captiv în forma aia. Deşi am auzit că
şobolanii de Rifthold sunt deosebit de delicioşi, dacă ai de
gând să mănânci luni de zile numai asta.
El se uită urât la ea, apoi cercetă corabia – chiar dacă ea ştia
că se strecurase deja noaptea trecută din camera lor ca s-o
inspecteze.
 Suntem mai puternici împreună decât separat.
 Dacă aş fi ştiut c-o să fii aşa o pacoste, nu te-aş fi lăsat
niciodată să faci jurământul acela.
 Aelin.
Măcar nu-i spunea „Majestate― sau „Doamna mea―.
 Fie că eşti tu, fie că eşti Celaena, vor încerca să te
găsească şi să te ucidă. Probabil că deja încearcă să-ţi dea de
urmă. Am putea merge la Varese chiar acum pentru a-i
 aborda pe cei din neamul muritor al mamei tale, familia
Ashryver. Poate ei au un plan.
 Şansa mea pentru a reuşi să scot cheile Wyrd din
Rifthold constă în a mă furişa în chip de Celaena.
 Te rog, spuse el.
Ea se mulţumi doar să-şi ridice bărbia.
 Mă duc, Rowan. Îmi voi aduna restul Curţii – Curtea
noastră – şi apoi vom aduna cea mai măreaţă armată pe
care a văzut-o vreodată lumea. Voi cere orice favor, toate
lucrurile datorate Celaenei Sardothien, părinţilor mei,
descendenţei mele. Si atunci...
Privi spre mare, spre casă.
 Şi atunci am de gând să zgudui stelele.
Îşi petrecu braţele în jurul lui – o promisiune.
 În curând. Voi trimite după tine în curând, când va
veni momentul. Până atunci, încearcă să te faci util.
El clătină din cap, dar o prinse într-o îmbrăţişare zdrobitoare.
Se trase din îmbrăţişarea ei doar cât să o privească în ochi.
 Poate că voi merge să ajut la repararea Mistwardului.
Ea încuviinţă.
 Nu mi-ai spus niciodată, spuse ea, că te rugai Malei
în acea dimineaţă când am intrat în Doranelle.
O clipă, el păru să ezite. În cele din urmă, cu voce joasă, îi
spuse:
 M-am rugat pentru două lucruri. Am rugat-o să te
ajute să supravieţuieşti întâlnirii cu Maeve – să te ghideze şi
să-ţi dea puterea de care aveai nevoie.
Acea căldură stranie, alinătoare, acea prezenţă care îi dădea
siguranţă... soarele la apus îi sărută obrajii ca într-o confirmare şi
simţi un fior pe spinare.
 Si cel de-al doilea?
 Era o dorinţă egoistă şi speranţa unui nebun.
Ea citi restul în ochii lui.
 Dar s-a îndeplinit.
 Periculos pentru un prinţ al gheţii şi al vântului să se
roage Aducătoarei Focului, reuşi ea să spună.
Rowan ridică din umeri, cu un zâmbet secret pe faţă, în timp
ce-şi şterse lacrima care îi evadase pe obraz.
 Nu se ştie din ce motiv, Mala mă place, şi a fost de
 acord că noi doi facem o pereche formidabilă.
Dar nu voia să ştie – nu voia să ştie nimic despre Zeiţa
Soarelui şi planurile ei şi se aruncă asupra lui Rowan,
inspirându-i mirosul, memorând senzaţia atingerii lui. Primul
membru al Curţii ei – Curtea care avea să schimbe lumea. Curtea
care avea să reconstruiască lumea. Împreună.
Se îmbarcă pe navă la căderea nopţii, fiind mânată în cambuză
împreună cu restul de pasageri, pentru a-i împiedica să înveţe
ruta prin recif. Fără prea multe preambuluri, ridicară ancora şi
când, în cele din urmă, li se permise să iasă din cambuză pe
punte, găsiră doar întunericul şi oceanul înconjurându-i. Un
vultur cu coadă albă zbura încă deasupra lor şi plonjă atât de jos,
încât coada argintată de stele îi mătură obrazul, luându-şi rămas-
bun, după care se întoarse la ţărm cu un ţipăt ascuţit.
În noaptea fără lună, îşi purtă degetul pe cicatricea din palmă,
jurământul către Nehemia.
Avea să recupereze prima cheie Wyrd de la Arobynn şi avea să
le găsească pe celelalte, apoi o cale de a le pune înapoi în Poarta
lor. Avea să elibereze magia şi-l va distruge pe rege, salvându-şi
poporul. În pofida riscurilor şi indiferent cât dura, indiferent cât
de departe avea să fie nevoită să meargă.
Îşi ridică faţa către stele. Ea era Aelin Ashryver Galathynius,
moştenitoare a două descendenţe atotputernice, protectoarea
unui popor odată glorios şi regina Terrasenului.
Ea era Aelin Ashryver Galathynius – şi nu avea să-i fie frică.
 MULŢUMIRI

Această carte nu ar fi existat fără prietenii mei. În special fără

cel mai bun prieten al meu, copilotul Jaeger, şi anam cara, Susan
Dennard.
Ei îi sunt cea mai îndatorată, pentru zilele pe care le-a petrecut
punându-ne minţile la contribuţie şi pentru intuirea celui mai
bun mod de a spune povestea, pentru că m-a ţinut de mână
atunci când parcurgeam întunecatele cărări ale acestei cărţi,
pentru că a fost vocea din mintea mea care îmi spunea continuă,
continuă, continuă. Nu există altcineva căruia să-i fi dedicat
această carte; nimeni care să mă provoace, să mă susţină şi să
mă inspire atât de mult. Aşadar, îţi mulţumesc, Soozyface, pentru
că eşti acel gen de prietenă despre care eram atât de sigură că nu
există pe lume. Te iubesc, fata mea.
O datorie uriaşă o am faţă de eminenta şi extrem de talentata
mea prietenă Alex Bracken, pentru răspunsul ei genial, pentru e-
mail-urile de trilioane de pagini şi pentru că mi-a acordat sprijin
necontenit. N-am cuvinte să spun cât de recunoscătoare sunt
pentru că ni s-au intersectat căile cu mulţi ani în urmă – ce
călătorie nebunească a fost.
Şi nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat fără agentul
meu minunat şi insuportabil, Tamar Rydzinski, care a fost lângă
mine de la bun început şi a cărui muncă neostenită a transformat
această serie într-o realitate. Sunt foarte onorată să te numesc
agentul meu, dar mai onorată sunt să te numesc prietenul meu.
Incredibilei echipe de nivel mondial de la Bloomsbury – cum aş
putea vreodată să redau cu adevărat bucuria pe care am simţit-o
lucrând cu voi toţi? Vă mulţumesc, vă mulţumesc, vă mulţumesc
pentru tot ce faceţi pentru mine şi Tronul de cleştar. Editorului
meu, Margaret Miller – această carte ar fi fost o nebuloasă fără
tine. Lui Cat Onder, Cindy Loh şi Rebecca McNally – voi toate
sunteţi pur şi simplu cele mai bune. Erica Barmash, Hali
Baumstein, Emma Bradshaw, Kathleen Farrar, Cristina Gilbert,
Courtney Griffin, Alice Grigg, Natalie Hamilton, Bridget Hartzler,
Charli Haynes, Emma Hopkin, Linette Kim, Lizzy Mason, Jenna
Pocius, Emily Ritter, Amanda Shipp, Grace Whooley şi Brett
Wright: vă mulţumesc din adâncul sufletului pentru munca
asiduă, entuziasmul şi dedicarea voastră.
 Echipei de la Audible şi naratorului audio al Tronului de
cleştar, Elizabeth Evans, vă mulţumesc pentru că aţi dat viaţă
lumii Celaenei într-un mod cu totul inedit şi pentru că i-aţi dat
voce. Şi îi mulţumesc lui Janet Cadsawan, a cărei minunată linie
de bijuterii Tronul de Cleştar continuă să mă uluiască.
Minunatei Erin „Ders― Bowman, pentru suportul şi încurajarea
neabătută, pentru discuţiile de pe chat şi pentru refugiile epice (de
la scris). Echipa Eroilor pentru Totdeauna.
Pentru Mandy Hubbard, Dan Krokos, Biljana Likic, Kat Zhang
şi gaşca de la Publishing Crawl – vă mulţumesc foarte mult
pentru că sunteţi o parte din luminile strălucitoare.
Părinţilor mei – fanii mei numărul unu – pentru numeroasele
aventuri, care atât de des au slujit drept inspiraţie pentru aceste
cărţi. Familiei mele, pentru dragostea şi sprijinul oferite şi pentru
că a impus această serie prietenilor şi cluburilor de carte. Vă
iubesc pe toţi. Minunatei mele bunici, Connie – mi-e dor de tine şi
mi-aş dori să fii aici pentru a citi cartea.
Cititorilor mei, care au ales şi au promovat această serie –
cuvintele nu pot exprima recunoştinţa mea. Sunt cu adevărat
binecuvântată să vă am ca fani. Faceţi să merite toată truda.
Căţeluşei mele, Annie: nu poţi citi (deşi nu m-ar surprinde
dacă în secret ai putea), dar vreau să rămână scris aici – pentru
eternitate – că eşti cel mai bun tovarăş canin la care ar putea
spera cineva. Îţi mulţumesc pentru gesturile de afecţiune, pentru
că ai stat în poala mea când scriam şi pentru că mi-ai oferit un
partener de conversaţie cât era ziua de lungă. Îmi pare rău că am
lăsat muzica atât de tare când tu încercai să tragi un pui de
somn. Te iubesc, te iubesc şi te voi iubi întotdeauna.
Şi soţului meu, Josh: eşti ultimul menţionat aici, dar asta
pentru că eşti primul în inima mea. Nu voi înceta niciodată să-ţi
fiu recunoscătoare pentru că mi-ai permis să împărtăşesc această
călătorie extraordinară cu tine.
 DE ACEEAŞI AUTOARE
Seria Tronul de cleştar
Tronul de cleştar
Diamantul de la miezul nopţii
Moştenitoarea focului
Seria Regatul spinilor şi al trandafirilor
Regatul spinilor şi al trandafirilor
 Queen of Shadows

Traducerea: Elena Andra Agafiței

RAO
2016
 Pentru Alex Bracken
Pentru cei şase ani în care ne-am scris e-mailuri,
Pentru miile de pagini criticate,
Pentru inima ta de tigru şi înţelepciunea ta de Jedi,
Şi pentru simplul fapt că eşti tu.
Mă bucur mult că ţi-am scris acel e-mail.
Şi sunt foarte recunoscătoare că mi-ai răspuns la el.
 Cuprins

PARTEA ÎNTÂI CAPITOLUL 28 CAPITOLUL 55

Stăpâna umbrelor CAPITOLUL 29 CAPITOLUL 56
CAPITOLUL 1 CAPITOLUL 30 CAPITOLUL 57
CAPITOLUL 2 CAPITOLUL 31 CAPITOLUL 58
CAPITOLUL 3 CAPITOLUL 32 CAPITOLUL 59
CAPITOLUL 4 CAPITOLUL 33 CAPITOLUL 60
CAPITOLUL 5 CAPITOLUL 34 CAPITOLUL 61
CAPITOLUL 6 CAPITOLUL 35 CAPITOLUL 62
CAPITOLUL 7 CAPITOLUL 36 CAPITOLUL 63
CAPITOLUL 8 CAPITOLUL 37 CAPITOLUL 64
CAPITOLUL 9 CAPITOLUL 38 CAPITOLUL 65
CAPITOLUL 10 CAPITOLUL 39 CAPITOLUL 66
CAPITOLUL 11 CAPITOLUL 40 CAPITOLUL 67
CAPITOLUL 12 CAPITOLUL 41 CAPITOLUL 68
CAPITOLUL 13 CAPITOLUL 42 CAPITOLUL 69
CAPITOLUL 14 CAPITOLUL 43 CAPITOLUL 70
CAPITOLUL 15 CAPITOLUL 44 CAPITOLUL 71
CAPITOLUL 16 CAPITOLUL 45 CAPITOLUL 72
CAPITOLUL 17 CAPITOLUL 46 CAPITOLUL 73
CAPITOLUL 18 CAPITOLUL 47 CAPITOLUL 74
CAPITOLUL 19 PARTEA A DOUA CAPITOLUL 75
CAPITOLUL 20 Regina luminii CAPITOLUL 76
CAPITOLUL 21 CAPITOLUL 48 CAPITOLUL 77
CAPITOLUL 22 CAPITOLUL 49 CAPITOLUL 78
CAPITOLUL 23 CAPITOLUL 50 CAPITOLUL 79
CAPITOLUL 24 CAPITOLUL 51 CAPITOLUL 80
CAPITOLUL 25 CAPITOLUL 52 CAPITOLUL 81
CAPITOLUL 26 CAPITOLUL 53 CAPITOLUL 82
CAPITOLUL 27 CAPITOLUL 54 CAPITOLUL 83
CAPITOLUL 84 CAPITOLUL 87 MULŢUMIRI
CAPITOLUL 85 CAPITOLUL 88
CAPITOLUL 86 CAPITOLUL 89
 PARTEA ÎNTÂI
Stăpâna umbrelor
 CAPITOLUL 1

O creatură aştepta în întuneric.

Era antică şi crudă, şi păşea în umbre, controlându-i
mintea. Nu făcea parte din lumea lui şi fusese adusă aici ca
să îl umple de frigul ei primordial. Erau încă separaţi de un
fel de barieră invizibilă, dar zidul se năruia puţin câte puţin
de fiecare dată când creatura mergea încet de-a lungul său,
testându-i rezistenţa.
Nu îşi aducea aminte cum îl cheamă. Era primul lucru pe
care îl uitase când întunericul îl învăluise cu câteva
săptămâni, luni sau epoci în urmă. Apoi, uitase numele
celorlalţi care însemnaseră atât de mult pentru el. Îşi aducea
aminte groaza şi disperarea - numai din cauza momentelor
singulare care tot întrerupeau bezna, ca ritmurile constante
ale unei tobe: câteva minute de ţipete şi sânge, şi vânt
îngheţat. În camera aceea de marmură roşie şi sticlă fuseseră
oameni pe care îi iubea; femeia îşi pierduse capul...
Şi-l pierduse, de parcă decapitarea ar fi avut loc din vina
ei.
O femeie încântătoare, cu mâini delicate ca nişte porumbei
aurii. Chiar dacă nu îşi amintea cum o cheamă, ştia că nu
era vina ei. Era vina bărbatului de pe tronul de sticlă, care îi
ordonase acelei gărzi să-i sfâşie carnea şi oasele cu sabia.
În afara momentului în care capul acelei femei lovise cu
un zgomot surd pământul, nu mai exista nimic altceva în
întuneric. Nu exista decât acel moment, din nou, şi din nou,
şi din nou - şi acea creatură care se plimba de colo-colo,
aproape, aşteptându-l să cedeze, să se predea, să îi permită
să intre. Un prinţ.
Nu îşi aducea aminte dacă făptura aceea era prinţul sau
dacă el însuşi fusese odată un prinţ. Era puţin probabil. Un
prinţ nu ar fi permis ca acea femeie să fie decapitată. Un
prinţ ar fi împiedicat sabia. Un prinţ ar fi salvat-o.
Cu toate acestea, nu o salvase şi ştia că nimeni nu venea
să-l salveze pe el.
 Dincolo de umbre, încă mai exista o lume reală. Bărbatul
care ordonase sfârtecarea acelei femei încântătoare îl forţa să
facă parte din ea. Iar când o făcea, nimeni nu observa că
devenise aproape ca o marionetă, care se lupta să vorbească,
să acţioneze ignorând cătuşele. Îi ura pentru că nu observau.
Ura era una dintre emoţiile pe care încă le mai cunoştea.
„Nu trebuia să te iubesc.” Asta îi spusese femeia - apoi
murise. Nu ar fi trebuit să îl iubească, iar el nu ar fi trebuit
să cuteze să o iubească pe ea. Merita acest întuneric şi,
imediat ce graniţa invizibilă se spulberă, iar creatura care
aştepta se năpusti, infiltrându-se şi umplându-l... ar fi primit
acest întuneric pe merit.
Aşa că, rămase legat în noapte, martor al ţipetelor, al
sângelui şi al impactului cărnii pe piatră. Ştia că ar fi trebuit
să se lupte, ştia că se luptase în acele ultime secunde, înainte
ca acel colier din piatră neagră să-i strângă gâtul.
Dar o creatură aştepta în întuneric, iar el nu mai reuşea
să i se mai împotrivească pentru mult timp.
 CAPITOLUL 2

Aelin Ashryver Galathynius, moştenitoarea focului,

protejata Malei, Aducătoarea-Luminii, şi Regina de drept a
ţinutului Terrasen, se sprijini de barul vechi de stejar şi
ascultă atentă sunetele din sala plăcerii, căutând ceva printre
strigăte, gemete şi cântece obscene. Cu toate că, în ultimii
ani, scăpase rapid de mai mulţi proprietari, crescătoria
subterană de păcate, cunoscută drept Bolţile, nu se
schimbase: înăuntru era incomod de cald, duhnea a bere
stătută şi a trupuri nespălate şi era plină până peste poate cu
nemernici şi criminali de carieră.
Destui tineri lorzi şi fii de comercianţi păşiseră făloşi pe
treptele de la intrarea în Bolţi şi nu mai văzuseră niciodată
lumina zilei. Uneori, din cauză că îşi etalau aurul şi argintul
în faţa persoanei nepotrivite; alteori, din cauză că erau
îndeajuns de vanitoşi sau beţi încât să creadă că puteau să
intre în ringurile de luptă şi să iasă de acolo în viaţă. Alteori,
o brutalizau pe vreuna dintre femeile uşoare din alcovurile
care înconjurau spaţiul cavernos şi învăţau pe pielea lor pe
cine apreciau, de fapt, proprietarii Bolţilor.
Aelin sorbi din halba cu bere pe care i-o dăduse cu doar
câteva clipe în urmă barmanul asudat. Apoasă şi ieftină, dar
cel puţin era rece. Deasupra mirosului înţepător al trupurilor
murdare, ajunse la ea aroma cărnii prăjite şi a usturoiului.
Stomacul îi chiorăia, dar nu era chiar atât de proastă încât să
comande ceva de mâncare. În primul rând, carnea provenea,
de obicei, de la şobolanii de pe aleea de la nivelul superior; în
al doilea rând, clienţii mai bogaţi o primeau, de obicei, plină
de ceva care îi făcea să se trezească pe aleea mai sus
menţionată, cu punga goală. Dacă se mai trezeau.
Avea hainele murdare, dar destul de elegante încât să o
facă ţinta hoţilor. Aşa că, îşi examinase cu atenţie berea,
mirosind-o şi apoi sorbind-o încet, înainte de a considera că
putea fi băută. La un moment dat, trebuia să găsească ceva
de mâncare, dar nu înainte de a afla din Bolţi informaţia
necesară: ce naiba se întâmplase în Rifthold în lunile în care
fusese plecată. Şi ce client voia atât de mult să vadă Arobynn
Hamel, încât risca o întâlnire aici - mai ales când gărzi
brutale, în uniforme negre, cutreierau oraşul ca nişte haite de
lupi.
Reuşise să se strecoare pe lângă o asemenea patrulă în
timpul haosului andocării, dar nu înainte de a observa
balaurul negru brodat pe uniformele lor. Negru pe negru -
poate că regele Adarlanului se săturase să-şi ascundă
cruzimea şi emisese un decret regal, în vederea abandonării
culorilor tradiţionale ale imperiului său, roşu şi auriu. Negru
pentru moarte; negru pentru cele două chei Wyrd ale sale;
negru pentru demonii Valg pe care îi folosea acum pentru a-şi
construi o armată de neoprit.
Simţi un fior pe şira spinării şi bău restul de bere. Când
lăsă halba pe masă, părul castaniu-roşcat i se mişcă,
reflectând lumina candelabrelor din fier forjat.
Se grăbise de la docuri spre Piaţa Umbrelor, aflată lângă
râu - unde oricine găsea orice voia, rarităţi, mărfuri de
contrabandă sau lucruri obişnuite - şi cumpărase o cutie de
vopsea. Îi dăduse negustorului o monedă de argint în plus,
pentru a folosi cămăruţa din spatele magazinului său ca să-şi
vopsească părul, încă destul de scurt încât de-abia să treacă
de clavicule. Dacă gărzile monitorizaseră docurile şi o
văzuseră cumva, aveau să caute o fată cu părul blond. Toţi
aveau să caute o tânără blondă după ce, peste câteva
săptămâni, avea să se afle vestea: Campionul regelui nu
omorâse familia regală din Wendlyn şi nu furase planurile de
apărare ale marinei acesteia.
Îi avertizase pe regele şi pe regina din Eyllwe cu luni în
urmă şi ştia că îşi vor lua măsurile necesare de precauţie.
Dar mai exista o persoană în pericol, înainte ca ea să-şi poată
executa primele etape ale planului - aceeaşi persoană care ar
fi putut să explice existenţa noilor gărzi de lângă docuri. Şi de
ce oraşul era mult mai liniştit, mai încordat. Tăcut.
Acesta era locul unde ar fi putut auzi ceva, orice, despre
Căpitanul Gărzii, dacă era în siguranţă sau nu. Trebuia doar
să asculte conversaţia potrivită sau să joace cărţi cu
partenerii potriviţi. Ce coincidenţă fericită, atunci, că îl zărise
pe Tern - unul dintre asasinii favoriţi ai lui Arobynn -
cumpărându-şi cea mai recentă doză din otrava lui preferată,
în Piaţa Umbrelor. Îl urmărise până aici la timp pentru a-i
surprinde pe alţi câţiva dintre asasinii lui Arobynn
adunându-se în sala plăcerii. Nu făceau asta decât dacă
stăpânul lor era acolo. De obicei, doar când Arobynn se
întâlnea cu cineva foarte, foarte important. Sau periculos.
După ce Tern şi ceilalţi se strecuraseră în Bolţi, aşteptase
pe stradă câteva minute, zăbovind în umbre, ca să vadă dacă
Arobynn venea sau nu, dar fără succes. Probabil că se afla
deja înăuntru. Aşa că intrase în urma unui grup de fii beţi de
negustori, ochise locul în care aştepta Arobynn şi se străduise
să rămână neobservată, pândind cu atenţie de la bar.
Cu gluga şi hainele ei închise la culoare, se pierdea în
mulţime suficient de bine încât să nu atragă prea mult
atenţia. Presupunea că, dacă cineva ar fi fost suficient de
nebun încât să încerce să o jefuiască, i-ar fi răspuns cu
aceeaşi monedă. Mai avea puţin şi rămânea fără bani.
Oftă adânc. Dacă ar fi văzut-o acum oamenii ei: Aelin a
Focului-Sălbatic, asasină şi hoaţă de buzunare. Probabil că
părinţii şi unchiul ei se răsuceau în mormânt.
Şi totuşi. Unele lucruri meritau osteneala. Aelin ridică un
deget înmănuşat spre barmanul chel, făcându-i semn să îi
mai dea o bere.
 Ai grijă cât bei, fato! spuse zeflemitor cineva de lângă
ea.
Cu coada ochiului, se uită la bărbatul de statură medie
care se strecurase lângă ea, la bar. L-ar fi identificat după
sabia lui veche, dacă nu i-ar fi recunoscut chipul dezarmant
de obişnuit. Pielea rumenă, ochii mici şi sprâncenele groase -
toate, o mască benignă sub care se ascundea criminalul
lacom.
Aelin se propti cu braţele de bar, încrucişându-şi gleznele.
 Bună, Tern! Mâna dreaptă a lui Arobynn - cel puţin
asta fusese acum doi ani. Un ticălos depravat şi precaut,
mereu nerăbdător să facă treburile murdare ale lui Arobynn.
Mi-am dat seama că e doar o chestiune de timp până să mă
adulmece unul dintre copoii lui Arobynn.
 Tern se aplecă peste bar, aruncându-i un zâmbet mult
prea strălucitor.
 Dacă nu mă înşală memoria, întotdeauna ai fost
căţeaua lui preferată.
Ea chicoti, întorcându-se complet spre el. Erau cam de
aceeaşi înălţime - şi, cu trupul lui zvelt, Tern era enervant de
priceput în a se strecura până şi în locurile cel mai bine
păzite. Barmanul, zărindu-l pe Tern, se ţinu la distanţă.
Tern îşi înclină capul peste umăr, arătând spre partea
umbrită a spaţiului cavernos.
 Ultima bancă de la perete. Tocmai termină de vorbit cu
un client.
Aruncă o privire în direcţia indicată de Tern. Ambele laturi
ale Bolţilor erau flancate de alcovuri mişunând de târfe, abia
ascunse de ochii mulţimii. Se uită dincolo de trupurile
contorsionate, dincolo de femeile cu chipuri supte şi priviri
goale, care aşteptau să-şi câştige existenţa în această cocină
purulentă, dincolo de oamenii care supravegheau totul de la
mesele din apropiere - gărzi, voyeuri şi proxeneţi. Dar acolo,
ascunse într-un perete de lângă alcovuri, se aflau câteva
separeuri de lemn.
Exact cele pe care le monitorizase discret, de când sosise.
Şi, în separeul cel mai îndepărtat de lumini... se zărea
strălucirea pielii lustruite a unor cizme întinse pe sub masă.
O a doua pereche de cizme, uzate şi murdare de noroi, erau
proptite pe podea, în faţa primei perechi, ca şi când clientul
ar fi fost gata să fugă. Sau, dacă ar fi fost cu adevărat prost,
să se lupte. Era cu siguranţă suficient de prost încât să-şi
lase garda personală la vedere, un semnal care alerta pe
oricine era interesat că, în ultimul separeu, se întâmpla ceva
important.
Garda clientului - o tânără suplă, cu glugă, înarmată până
în dinţi - stătea rezemată de un stâlp de lemn din apropiere,
iar părul ei brunet şi mătăsos, lung până la umeri, strălucea
în lumină, în timp ce ea monitoriza cu atenţie sala plăcerii.
Era prea rigidă pentru un client obişnuit. Fără uniformă, fără
culorile casei sau sigilii. Deloc surprinzător: clientul dorea
discreţie.
 Probabil, clientul se gândea că era mai sigur să se
întâlnească aici, având în vedere că acest gen de întâlniri
aveau loc, de obicei, la Breasla Asasinilor sau într-unul dintre
hanurile întunecate deţinute chiar de Arobynn. Nu ştia că
Arobynn era şi un investitor important al Bolţilor şi că un
singur semn din partea fostului stăpân al lui Aelin ar fi fost
de-ajuns ca uşile de metal să se închidă, iar clientul şi garda
lui să nu mai iasă niciodată de acolo.
Dar asta nu clarifica motivul pentru care Arobynn fusese
de acord să organizeze o întâlnire aici.
Aelin se uita în continuare în cealaltă parte a sălii, la
bărbatul care îi distrusese viaţa în atât de multe feluri.
Stomacul i se strânse, dar îi zâmbi lui Tern.
 M-am gândit eu că lesa nu se întinde prea departe.
Aelin se ridică de la bar, strecurându-se prin mulţime
înainte ca asasinul să mai poată spune ceva. Simţea privirea
lui Tern fixată între omoplaţii ei şi ştia că acesta dorea să-şi
înfigă sabia acolo. Îi făcu un semn obscen peste umăr, fără să
se deranjeze să privească înapoi.
Înjurăturile pe care acesta i le strigă erau mult mai bune
decât muzica trivială care răsuna în cameră.
Observă fiecare chip pe lângă care trecu, fiecare masă cu
petrecăreţi, criminali şi muncitori. Garda personală a
clientului o privea acum, îndreptându-şi mâna înmănuşată
spre sabia obişnuită pe care o ţinea într-o parte.
„Nu-i treaba ta, dar frumoasă încercare.”
Aelin era pe jumătate tentată să rânjească la femeie. Ar fi
şi făcut-o dacă nu s-ar fi concentrat pe Regele Asasinilor. Pe
ce o aştepta în acel separeu. Dar era pregătită - sau pe cât de
pregătită putea fi. Îşi petrecuse suficient de mult timp făcând
planuri.
Pe mare, Aelin îşi oferise o zi de odihnă, în care să-i fie dor
de Rowan. Acum, legată pe vecie de Prinţul Fae - şi el de ea -
prin jurământul sângelui, absenţa lui era ca un membru-
fantomă. Încă simţea asta, chiar dacă avea atât de multe de
făcut, chiar dacă degeaba simţea lipsa carranam-lui ei şi în
ciuda faptului că, fără îndoială, el ar fi tras-o de urechi
pentru asta.
 A treia zi după despărţirea lor, ea îi dăduse căpitanului
vasului o monedă de argint în schimbul unui condei şi al
unui teanc de hârtii. Se încuiase în cabina ei înghesuită şi
începuse să scrie.
În oraşul acesta erau doi bărbaţi vinovaţi de distrugerea
vieţii ei şi a oamenilor pe care îi iubise. Va pleca din Rifthold
abia după ce îi va îngropa pe amândoi. Aşa că umpluse pagini
întregi cu notiţe şi idei, obţinând o listă cu nume, locuri şi
ţinte. Memorase fiecare pas şi calcul, apoi arsese paginile
folosind forţa ce îi mocnea în vene, asigurându-se că fiecare
bucăţică devenise cenuşă şi zburase pe hublou, spre oceanul
vast şi întunecat.
Deşi se pregătise pentru asta, tot a şocat-o faptul că magia
ei dispăruse câteva săptămâni mai târziu, când nava trecuse
pe lângă un marcaj nevăzut, aproape de coastă. Tot focul pe
care învăţase să îl stăpânească în toate acele luni... dispărut
ca şi cum nu ar fi existat niciodată; nu mai avea în vene nici
măcar un tăciune pâlpâind. Era un nou fel de absenţă -
diferită de golul resimţit din cauza absenţei lui Rowan.
Naufragiată în această piele de om, se ghemuise în pat şi
îşi amintise cum să respire, cum să gândească şi cum să-şi
mişte afurisitul de corp fără graţia nemuritoare de care
devenise atât de dependentă. Era o proastă pentru că
învăţase să se bazeze pe acele daruri, pentru că fusese luată
pe nepregătite când îi fuseseră smulse din nou. Rowan cu
siguranţă ar fi tras-o de urechi pentru asta - de îndată ce şi-
ar fi revenit. Asta o făcea să se bucure că îl rugase să rămână
acolo, să nu vină cu ea.
Aşa că inhalase mirosul apei sărate şi al lemnului şi îşi
amintise că fusese antrenată să ucidă cu mâinile goale, cu
mult timp înainte de a fi învăţat să topească oasele folosindu-
şi focul. Pentru a-şi ucide duşmanii, nu avea nevoie de putere
în plus, de viteza şi de agilitatea conferite de forma ei Fae.
Bărbatul responsabil pentru acel antrenament brutal -
bărbatul care îi fusese salvator şi torţionar, dar care nu se
declarase niciodată tatăl, fratele sau iubitul ei - era acum la
câţiva paşi distanţă, stând încă de vorbă cu atât de
importantul lui client.
 Aelin alungă încordarea ce ameninţa să-i înţepenească
membrele şi, cu mişcări graţioase de felină, străbătu ultimii
şase metri care îi despărţeau.
Brusc, clientul lui Arobynn se ridică în picioare, se răsti la
Regele Asasinilor şi se năpusti spre garda sa.
Şi cu gluga pe cap, îi ştia felul în care se mişca. Îi
cunoştea forma bărbiei ivindu-se din umbra glugii, felul în
care dădea să atingă, cu mâna stângă, teaca. Dar nu avea
atârnând într-o parte sabia cu mânerul în formă de vultur. Şi
nu purta nici uniformă neagră - doar haine maro, banale,
stropite cu noroi şi sânge.
Clientul nu făcu doi paşi până când ea apucă un scaun
neocupat şi îl trase la o masă unde se jucau cărţi. Se strecură
pe scaun şi se concentră să respire, să audă, chiar dacă cei
trei oameni de la masă se uitau încruntaţi la ea. Nu-i păsa.
Cu coada ochiului, văzu garda arătând din cap spre ea.
 Dă-mi şi mie cărţi! şopti Aelin spre bărbatul de lângă
ea. Chiar acum.
 Suntem în mijlocul jocului.
 Atunci, la runda următoare, spuse ea, relaxându-se şi
coborându-şi umerii în timp ce Chaol Westfall aruncă o
privire în direcţia ei.
 CAPITOLUL 3

Clientul lui Arobynn era Chaol. Sau voia neapărat ceva de

la fostul ei stăpân atât de mult încât să rişte să se
întâlnească aici. Ce naiba se întâmplase cât timp lipsise ea?
Studie cărţile trântite pe masa udă de bere, simţind în
acest timp atenţia căpitanului îndreptată asupra ei. Îşi dorea
să-i fi putut vedea chipul, să fi văzut orice în întunericul de
sub acea glugă. În ciuda stropilor de sânge de pe hainele lui,
se mişca de parcă nu ar fi fost rănit.
Neliniştea pe care o simţise luni de zile începu să dispară.
Viu - dar de unde apăruse sângele? Probabil că o considera
inofensivă, deoarece îi făcu un semn discret tovarăşei sale să-
i dea drumul şi se îndreptară amândoi spre bar - nu, spre
scările de dincolo de acesta. Mergea calm, relaxat, deşi femeia
de lângă el era prea încordată ca să pară relaxată. Din fericire
pentru toţi, nimeni nu îl privi când plecă, iar căpitanul nu se
mai uită în direcţia ei.
Se mişcase îndeajuns de repede încât el nu reuşise să-şi
dea seama că era ea. Bine. Bine, chiar dacă l-ar fi văzut stând
sau mişcându-se, acoperit sau nu.
Uite-l plecând, urcând treptele, fără măcar să se uite în
jos, deşi tovarăşa lui continuă să o privească. Cine naiba era
femeia aceea? Când plecase, la palat nu existau femei paznici
şi fusese destul de sigură că regele avea o regulă absurdă,
care excludea femeile.
Faptul că îl văzuse pe Chaol nu schimba nimic - nu acum.
Strânse pumnul, perfect conştientă de degetul fără inel de la
mâna dreaptă. Până acum, nu îi simţise lipsa.
O carte de joc ateriză în faţa ei.
 Trei arginţi ca să intri în joc, spuse bărbatul tatuat şi
chel de lângă ea, în timp ce împărţi cărţile, arătând din cap
spre grămada ordonată de monede din mijloc.
Să se vadă cu Arobynn - nu crezuse niciodată că Chaol era
prost, dar asta... Aelin se ridică de pe scaun, potolindu-şi
furia care începuse să-i fiarbă în vene.
 Sunt falită, spuse ea. Bucuraţi-vă de joc!
 Uşa din capătul treptelor din piatră era deja închisă, iar
Chaol şi tovarăşul lui dispăruseră. Îşi acordă o secundă ca să
îşi şteargă de pe faţă orice altă expresie în afara unui uşor
amuzament.
Era posibil ca Arobynn să fi plănuit ca totul să coincidă cu
sosirea ei. Probabil că îl trimisese pe Tern în Piaţa Umbrelor
doar ca ea să-l vadă, ca să o atragă aici. Poate că ştia ce
punea la cale căpitanul, de partea cui era acum tânărul lord;
poate că o atrăsese aici doar ca să o dea peste cap, ca să o
agite un pic.
Avea să o coste să obţină răspunsuri de la Arobynn, dar
era o mişcare mai inteligentă decât să fugă în noapte după
Chaol, deşi impulsul îi blocase muşchii. Trecuseră multe luni
de când îl văzuse, de când părăsise Adarlanul, distrusă şi
golită.
Dar până aici.
Aelin făcu mândră ultimii câţiva paşi spre bancă şi se opri
în faţa acesteia, încrucişându-şi braţele când îl văzu pe
Arobynn Hamel, Regele Asasinilor şi fostul ei stăpân,
zâmbindu-i.

~
Tolănit în penumbra băncii de lemn, cu un pahar de vin în
faţă, Arobynn arăta exact ca ultima dată când îl văzuse: avea
un chip delicat de aristocrat, păr castaniu şi mătăsos care îi
atingea umerii şi o tunică de un albastru-închis foarte
elegantă, descheiată în partea de sus cu o nepăsare asumată,
ca să dezvăluie pieptul tonifiat de dedesubt. Pe care nu se
vedea niciun colier sau lanţ. Braţul lui lung şi musculos era
sprijinit pe spătarul băncii, iar degetele-i împestriţate de
cicatrici băteau în ritm cu muzica din sală.
 Bună, draga mea! spuse el mieros, cu o strălucire în
ochii argintii chiar şi în lumina slabă.
În afară de spada frumoasă de lângă el, cu ale ei gărzi
ornamentate şi răsucite ca un vârtej de aer aurit, nu mai avea
nicio altă armă. Singurul semn făţiş al bogăţiei care rivaliza
cu bogăţiile regilor şi ale împărăteselor.
Aelin se aşeză pe banca din faţa lui, simţind acut lemnul
încălzit de Chaol. Pumnalele i se lipeau de trup la fiecare
mişcare. Goldryn îi atârna greu lângă picior, cu rubinul masiv
din mâner ascuns de pelerina ei neagră - spada legendară
fiind complet inutilă într-un spaţiu atât de strâmt. Nu era de
mirare de ce alesese separeul pentru această întâlnire.
 Arăţi mai mult sau mai puţin la fel, spuse ea,
rezemându-se pe banca rigidă şi scoţându-şi gluga. Rifthold
continuă să te trateze bine.
Era adevărat. La aproape patruzeci de ani, Arobynn era la
fel de frumos, de calm şi cu la fel de mult sânge rece precum
fusese la Breasla Asasinilor, în zilele întunecate de după
moartea lui Sam. Erau de plătit foarte multe datorii pentru ce
se întâmplase atunci.
Arobynn o măsură din priviri - o examinare lentă şi
deliberată.
 Cred că îmi plăcea mai mult cum îţi stătea cu părul tău
natural.
 Sunt precaută, spuse ea, încrucişându-şi picioarele şi
studiindu-l la fel de lent. Nu exista niciun semn că purta
Amuleta din Orynth, bijuteria regală pe care i-o furase când o
găsise pe jumătate moartă, pe malurile râului Florine. O
lăsase să creadă că amuleta care conţinea a treia şi ultima
cheie Wyrd se pierduse în râu. Timp de o mie de ani,
strămoşii ei purtaseră fără să ştie amuleta, iar asta le
transformase regatul - regatul ei - într-un centru de putere:
prosper şi sigur, idealul la care râvneau toate Curţile din
toate ţinuturile. Totuşi, nu îl văzuse niciodată pe Arobynn
purtând vreun lanţ la gât. Probabil că o ascunsese pe undeva,
la Breaslă.
 Nu aş vrea să mă întorc în Endovier. Ochii lui argintii
străluciră. Se abţinea cu greu să întindă mâna spre un
pumnal şi să îl arunce cu putere. Dar prea multe depindeau
de el ca să-l ucidă imediat. Avusese mult timp să se
gândească la asta - la ce şi cum voia să facă. Ar fi fost o
mişcare proastă să încheie aici socotelile. Mai ales când între
el şi Chaol exista o legătură.
Poate că de aceea o atrăsese aici - ca să-l vadă pe Chaol
împreună cu el... şi să ezite.
 Într-adevăr, spuse Arobynn, nici mie nu mi-ar plăcea
să te întorci în Endovier. Deşi în ultimii doi ani te-ai făcut şi
mai frumoasă. Feminitatea ţi se potriveşte. El ridică privirea,
iar ea ştiu ce urma să spună. Sau mai bine zis regalitatea.
Trecuseră zece ani de când vorbiseră deschis despre
moştenirea ei sau despre titlul de care o ajutase să se
îndepărteze, pe care o învăţase să îl urască şi de care o
învăţase să îi fie teamă. Câteodată îl menţionase în termeni
voalaţi, de obicei ca pe o ameninţare, ca să o ţină lângă el.
Dar nu îi spusese niciodată adevăratul ei nume - nici măcar
când o găsise pe acel mal de râu îngheţat şi o purtase în casa
lui de criminali.
 Ce te face să crezi că mă interesează asta? replică ea
relaxată.
Arobynn ridică din umerii laţi.
 Nu prea dau crezare bârfelor, dar, în urmă cu aproape
o lună, am primit veşti din Wendlyn. Se spunea că o anumită
regină pierdută s-a dat în spectacol în faţa unei legiuni
invadatoare din Adarlan. De fapt, cred că, acum, stimaţilor
noştri prieteni din imperiu le place să folosească titlul de
„regina ticăloasă care scuipă foc.“
La drept vorbind, ei i se părea aproape amuzant, chiar
flatant. Ştiuse că avea să se afle ce le făcuse generalului
Narrok şi celorlalţi trei prinţi Valg, care se ghemuiau ca nişte
broaşte în corpuri umane. Doar că nu-şi dăduse seama că
toată lumea va afla atât de repede.
 Oamenii cred tot ce aud, în ziua de azi.
 E adevărat, spuse Arobynn. În celălalt capăt al Bolţilor,
o mulţime frenetică zbiera la luptătorii care se băteau în ring.
Regele Asasinilor privi într-acolo, schiţând un zâmbet.
Trecuseră aproape doi ani de când se aflase şi ea în acea
mulţime, privindu-l pe Sam luptându-se cu inamici mult
inferiori, luptându-se să câştige suficienţi bani pentru a-i
scoate din Rifthold şi a-i duce departe de Arobynn. Câteva zile
mai târziu, ea ajunsese într-un vagon-închisoare, în drum
spre Endovier, dar Sam...
Nu aflase unde îl îngropaseră pe Sam după ce Rourke
Farran - adjunctul lui Ioan Jayne, Lordul Crimei din Rifthold
- îl torturase şi îl omorâse. Ea însăşi îl ucisese pe Jayne,
aruncându-i un pumnal în faţa-i cărnoasă. Iar Farran...
Aflase mai târziu că Farran fusese ucis de propria gardă de
corp a lui Arobynn, Wesley, ca răzbunare pentru ce i se
făcuse lui Sam. Dar nu asta o preocupa, chiar dacă Arobynn
îl ucisese pe Wesley ca să refacă legătura dintre Breasla
Asasinilor şi noul Lord al Crimei. Altă datorie.
Ea putea aştepta; putea să aibă răbdare.
 Aşadar, acum faci afaceri aici? întrebă ea simplu. Ce s-
a întâmplat cu Breasla?
 Unii clienţi, tărăgănă Arobynn, preferă întâlnirile în
public. Breasla îi poate stresa pe oameni.
 Clientul tău trebuie să fie nou în jocul acesta, dacă nu
a cerut insistent o cameră privată.
 Nu are atât de multă încredere în mine. S-a gândit că
etajul principal ar fi mai sigur.
 Atunci, probabil că nu cunoaşte Bolţile.
Nu, Chaol nu fusese niciodată aici, din câte ştia ea. Ea nu-
i spusese nimic despre vremurile petrecute în locul ăsta
infect. Aşa cum evitase să-i spună multe alte lucruri.
 De ce nu mă întrebi nimic despre el?
Ea afişă aceeaşi expresie neutră, dezinteresată.
 Nu-mi pasă în mod deosebit de clienţii tăi. Spune-mi
sau nu-mi spune.
Arobynn ridică din nou din umeri, un gest graţios şi
nonşalant. Aşadar, era un joc. O informaţie pe care o putea
folosi împotriva ei, pe care o păstra până când avea să fie
utilă. Nu conta dacă era o informaţie importantă sau nu;
faptul că i-o ascundea, puterea pe care i-o dădea, asta îi
plăcea lui.
Arobynn oftă.
 Vreau să te întreb atât de multe lucruri - să ştiu.
  Sunt surprinsă că recunoşti faptul că nu ştii deja
totul.
Îşi rezemă capul de spatele separeului; părul lui roşcat
strălucea ca sângele proaspăt. Arobynn investise în Bolţi şi
Aelin presupunea că nu trebuia să se deranjeze să îşi
ascundă chipul acolo. Nimeni - nici măcar regele Adarlanului
- nu ar fi fost atât de prost încât să îl atace.
 Lucrurile au mers prost de când ai plecat, spuse încet
Arobynn.
„Plecat.” De parcă plecase de bunăvoie spre Endovier; ca şi
când nu el ar fi fost responsabil pentru asta; ca şi când ar fi
fost plecată în vacanţă. Dar îl cunoştea prea bine. Încă o
evalua, în ciuda faptului că o momise aici. Perfect.
Se uită la cicatricea groasă din palma ei - dovada
jurământului făcut Nehemiei de a elibera Eyllwe. Arobynn
ţâţâi.
 Mă doare inima să văd că ai atât de multe cicatrici noi.
 Mie chiar îmi plac.
Era adevărul.
Arobynn se foi în scaun - o mişcare deliberată, ca toate
mişcările lui -, iar lumina căzu pe cicatricea urâtă care i se
întindea de la ureche până la claviculă.
 Îmi place şi cicatricea aia, spuse ea cu un zâmbet
întunecat. Deci de asta îşi lăsase tunica descheiată.
Arobynn flutură din mână cu o graţie fluidă.
 Prin amabilitatea lui Wesley.
O amintire a ceea ce era capabil să facă, a ceea ce putea
să îndure. Wesley fusese unul dintre cei mai buni războinici
pe care ea îi întâlnise vreodată. Nu a supravieţuit luptei cu
Arobynn, dar puţini erau cei care ar fi făcut-o.
 Mai întâi Sam, spuse ea, apoi eu, apoi Wesley - ce tiran
ai devenit! A mai rămas cineva în Breaslă, în afară de dragul
de Tern, sau i-ai eliminat pe toţi cei care te-au nemulţumit?
Aruncă o privire spre Tern, care zăbovea la bar, iar apoi spre
ceilalţi doi asasini, aşezaţi la mese diferite din cameră, care
încercau să ascundă faptul că îi supravegheau fiecare
mişcare. Măcar Harding şi Mullin mai trăiesc. Dar ei s-au
priceput dintotdeauna să te linguşească, aşa că îmi este greu
să-mi imaginez că ai putea să-i ucizi vreodată.
El râse abia auzit.
 Şi eu care credeam că oamenii mei nu se ascund uşor
în mulţime. Sorbi din vin. Poate că te vei întoarce acasă şi îi
vei învăţa câteva lucruri.
Acasă. Alt test, alt joc.
 Ştii că mă bucur întotdeauna să le dau o lecţie lingăilor
tăi. Dar am aranjată altă locuinţă cât timp voi rămâne aici.
 Şi cât va dura vizita ta, mai exact?
 Cât va fi necesar.
Ca să-l distrugă şi să obţină ceea ce avea nevoie.
 Ei bine, mă bucur să aud asta, spuse el, bând din nou.
Fără îndoială dintr-o sticlă adusă doar pentru el, deoarece
nici în ruptul capului Arobynn n-ar fi băut sângele de şobolan
îndoit cu apă pe care îl serveau la bar. Va trebui să rămâi aici
cel puţin câteva săptămâni, având în vedere ce s-a întâmplat.
Sângele îi îngheţă în vene. Îi zâmbi leneş lui Arobynn şi
începu să se roage Malei şi Deannei, zeiţele surori care o
protejau de atâţia ani.
 Ştii ce s-a întâmplat, nu-i aşa? spuse el, agitând vinul
din pahar.
Ticălosul - ticălos pentru că o forţa să confirme că nu ştia.
 Aşa se explică de ce gărzile regale au uniforme atât de
noi şi de impunătoare? Nu Chaol sau Dorian, nu Chaol sau
Dorian, nu Chaol sau...
 O, nu. Acei bărbaţi sunt doar o nouă şi minunată
achiziţie a oraşului nostru. Acoliţii mei se distrează atât de
mult chinuindu-i. Goli paharul. Deşi aş paria bani buni că
noua gardă a regelui era acolo în ziua în care s-a întâmplat
totul.
Ea îşi stăpâni tremuratul mâinilor, în ciuda panicii care îi
devora ultima rămăşiţă de raţiune.
 Nimeni nu ştie exact ce s-a întâmplat în ziua aceea, în
castelul de cleştar, începu Arobynn.
După câte îndurase, după tot ce se petrecuse în Wendlyn,
să se întoarcă la asta... Îşi dorea ca Rowan să fi fost lângă ea,
îşi dorea să îi fi putut simţi parfumul de pin şi de zăpadă şi
să fi ştiut că, indiferent de veştile aduse de Arobynn,
indiferent de cât de mult o vor distruge, războinicul Fae avea
să fie acolo, ca să o ajute să îşi revină. Dar Rowan era dincolo
de ocean - iar ea se rugă ca el să stea cât mai departe de
Arobynn.
 De ce nu treci direct la subiect? spuse ea. Vreau să
dorm câteva ore în noaptea asta. Nu era o minciună. Cu
fiecare respiraţie, epuizarea o copleşea tot mai mult.
 Aş fi crezut că, ţinând cont de cât de apropiaţi eraţi voi
doi şi de abilităţile tale, ai fi simţit cumva ce s-a întâmplat,
zise Arobynn. Sau că măcar ai auzit ceva, având în vedere
acuzaţia care i s-a adus.
Ticălosul se bucura de fiecare clipă. Dacă Dorian era mort
sau rănit...
 Vărul tău, Aedion, a fost închis pentru trădare - a
conspirat cu rebelii de aici, din Rifthold, ca să-l detroneze pe
rege şi să te pună din nou pe tine pe tron.
Lumea se opri în loc. Se opri şi porni, apoi se opri din nou.
 Dar, continuă Arobynn, se pare că nu ştiai nimic
despre micul lui plan, ceea ce mă face să mă întreb dacă nu
cumva regele căuta doar o scuză pentru a atrage o anumită
regină ticăloasă care scuipă foc înapoi pe aceste ţărmuri.
Execuţia lui Aedion, peste trei zile, va fi principala atracţie, la
petrecerea zilei de naştere a prinţului. Practic, se vede de la o
poştă că este o capcană, nu-i aşa? Dacă aş fi plănuit-o eu, aş
fi fost mai subtil, dar nu poţi spune că regele nu are motive
pentru a transmite un mesaj puternic.
Aedion. Îşi stăpâni roiul de gânduri care îi înceţoşau
mintea, le dădu la o parte şi se concentră asupra asasinului
din faţa ei. Nu i-ar fi spus nimic despre Aedion fără un motiv
al naibii de întemeiat.
 De ce te-ai deranjat să mă avertizezi? întrebă ea.
Aedion era în custodia regelui; Aedion era destinat
spânzurătorii - pentru a o prinde pe ea în capcană. Toate
planurile îi erau distruse.
 Nu - încă putea duce aceste planuri la îndeplinire, încă
putea face ce trebuia făcut. Dar Aedion... Trebuia mai întâi să
se ocupe de Aedion. Chiar dacă mai târziu ar fi urât-o, chiar
dacă ar fi scuipat-o în faţă şi i-ar fi spus că era o trădătoare,
şi o curvă, şi o criminală mincinoasă. Chiar dacă ar fi urât-o
pentru ceea ce făcuse şi ceea ce devenise, trebuia să îl
salveze.
 Ia-o ca pe o favoare, zise Arobynn, ridicându-se de pe
bancă. Un semn de bună credinţă.
Ar fi putut să parieze că mai era ceva - poate ceva în
legătură cu un anume căpitan a cărui căldură persista pe
banca din lemn de sub ea. Se ridică şi ea, ieşind din separeu.
Ştia că, în afară de lacheii lui Arobynn, îi monitorizau mai
mulţi spioni - că o văzuseră sosind, aşteptând la bar, iar apoi
îndreptându-se spre această bancă. Se întrebă dacă aflase şi
fostul ei stăpân.
Arobynn îi zâmbi, mai înalt cu un cap decât ea. Apoi
întinse mâna şi ea îl lasă să o atingă pe obraz. Bătăturile de
pe degetele lui dovedeau cât de des se antrena în continuare.
 Nu mă aştept să ai încredere în mine; nu mă aştept să
mă iubeşti.
În acele zile de iad şi suferinţă, Arobynn îi spusese doar o
dată că o iubea. Era pregătită să plece cu Sam, iar el venise la
apartamentul ei de la depozit, implorând-o să rămână,
pretinzând că era supărat pentru că plecase şi că toate
faptele lui, toate intrigile perverse fuseseră motivate de faptul
că îi era ciudă că se mutase din Breaslă. Ea nu aflase
niciodată ce voise el să spună cu acele două cuvinte - Te
iubesc -, dar fusese tentată să le ia drept încă o minciună în
următoarele zile, după ce Rourke Farran o drogase şi o
pipăise cu mâinile-i murdare. După ce putrezise în acea
temniţă.
Privirea lui Arobynn se îmblânzi.
 Mi-a fost dor de tine.
Se îndepărtă de el.
 Ciudat - am fost în Rifthold în toamna şi iarna asta şi
nu ai încercat niciodată să mă vezi.
  Cum aş fi putut îndrăzni? Am crezut că m-ai ucide pe
loc. Dar apoi am aflat, în seara asta că, în sfârşit, te-ai întors
- şi am sperat că poate te-ai răzgândit. Iartă-mă dacă
metodele mele de a te aduce aici au fost... indirecte.
O altă schemă, ca să recunoască felul în care o făcuse, dar
nu şi de ce.
 Am lucruri mai bune de făcut decât să îmi pese dacă
trăieşti sau mori, spuse ea.
 Într-adevăr. Dar ţi-ar păsa mult dacă dragul tău Aedion
ar muri.
Inima îi bătu cu putere şi ea se pregăti pentru ce avea să
urmeze.
 Resursele mele îţi aparţin, continuă Arobynn. Aedion
este în temniţa regală, păzit zi şi noapte. Dacă ai nevoie de
orice ajutor, ştii unde mă găseşti.
 Cu ce preţ?
Arobynn o privi încă o dată şi simţi un nod în partea
inferioară a abdomenului din cauza privirii, care nu era deloc
cea a unui tată sau a unui frate.
 O favoare - o singură favoare. În mintea ei, se dădu
alarma. Mai bine ar fi făcut un târg cu unul dintre prinţii
Valg. În oraşul meu pândesc creaturi, spuse el. Creaturi care
poartă trupuri de om ca pe haine. Vreau să ştiu ce sunt.
Prea multe lucruri se încurcau acum.
 La ce te referi? întrebă ea, cu băgare de seamă.
 Noua gardă a regelui are câţiva dintre ei printre
comandanţi. Arestează oamenii suspectaţi că sunt de acord
cu magia - sau pe cei care au posedat-o cândva. Execuţiile au
loc în fiecare zi, la răsărit şi la apus. Acele chestii par să se
hrănească din ele. Sunt surprins că nu le-ai observat
pândind pe lângă docuri.
 Pentru mine, toţi sunt nişte monştri. Dar Chaol nu le
semănase şi nu păruse a fi unul dintre ei. O mică indulgenţă.
El aşteptă.
La fel şi ea.
Ea rupse prima tăcerea.
  Aşadar, asta e favoarea pe care trebuie să ţi-o fac? Să
îţi spun ce ştiu? Era inutil să nege că ştia adevărul - sau să-l
întrebe cum de aflase că ea ştia.
 Parţial.
Ea pufni.
 Două favoruri la preţ de una? Tipic.
 Două feţe ale aceleiaşi monede.
Ea îl privi fără ezitare.
 De-a lungul anilor, regele a furat cunoaştere şi o putere
ciudată şi veche, reuşind să înăbuşe magia, invocând în
paralel nişte demoni antici, care să se infiltreze în corpuri
umane, pentru armata lui în creştere. Foloseşte inele sau
coliere din piatră neagră, pentru a le permite demonilor să-şi
invadeze gazdele, şi vizează foşti magicieni deoarece puterile
lor uşurează munca demonilor. Adevăr, adevăr, adevăr - dar
nu întregul adevăr. Nu îi putea spune niciodată lui Arobynn
despre semnele sau cheile Wyrd. Când am fost în castel, i-am
întâlnit pe unii dintre oamenii pe care i-a corupt, oameni care
s-au hrănit cu acea putere şi au devenit mai puternici. Iar
când am fost în Wendlyn, l-am înfruntat pe unul dintre
generalii lui, care fusese acaparat de un prinţ demonic, cu o
putere inimaginabilă.
 Narrok, spuse gânditor Arobynn. Dacă era îngrozit sau
şocat, chipul său nu dezvăluia nimic.
Ea dădu din cap.
 Devorează viaţa. Un asemenea prinţ poate să soarbă
sufletul direct din tine, se poate hrăni cu tine. Înghiţi şi simţi
gustul fricii. Aceşti oameni pe care i-ai văzut - aceşti
comandanţi - poartă coliere sau inele? Nu văzuse niciun inel
la Chaol.
 Doar inele, răspunse Arobynn. E vreo diferenţă?
 Cred că doar un colier poate să reţină un prinţ; inelele
sunt pentru demonii mai mici.
 Cum pot fi omorâţi?
 Cu foc, spuse ea. Am ucis prinţii cu foc.
 Ah! Nu cum o faci de obicei, să înţeleg. Ea dădu din
cap. Şi dacă poartă inele?
  Am văzut cum unul dintre ei a fost ucis cu o sabie în
inimă. Atât de uşor îl ucisese Chaol pe Cain. O uşurare mică,
dar... Decapitarea ar putea funcţiona pentru cei care poartă
coliere.
 Iar oamenii care deţineau acele corpuri - dispar?
Văzu în faţa ochilor chipul rugător şi uşurat al lui Narrok.
 Aşa se pare.
 Vreau să prinzi unul şi să-l aduci la Breaslă.
 În niciun caz. De ce îţi trebuie?
 Poate că mi-ar putea spune ceva util.
 Prinde-l singur! exclamă ea. Găseşte-mi altă favoare de
îndeplinit!
 Tu eşti singura care a înfruntat aceste chestii şi ai
supravieţuit. În privirea lui nu se citea deloc mila. Prinde
unul pentru mine cât de repede poţi - şi te voi ajuta cu vărul
tău.
Să înfrunte un Valg, chiar şi unul mai puţin puternic...
 Aedion are prioritate, zise ea. Îl salvăm pe Aedion, iar
apoi îmi voi risca viaţa ca să-ţi aduc un demon.
Zeii să-i ajute pe toţi dacă Arobynn îşi va da vreodată
seama că ar putea să controleze acel demon cu amuleta pe
care o ascunsese.
 Desigur, spuse el.
Ea ştia că era o prostie, dar nu se putu abţine să pună
următoarea întrebare.
 În ce scop?
 Acesta este oraşul meu, rosti el încet. Şi nu îmi prea
place direcţia în care se îndreaptă. Îmi strică investiţiile şi m-
am săturat să aud ciorile ospătându-se zi şi noapte.
Ei bine, măcar erau de acord într-o privinţă.
 Eşti un adevărat om de afaceri, nu-i aşa?
Arobynn continuă să se uite fix la ea cu o privire plină de
iubire.
 Toate lucrurile au un preţ. O sărută uşor pe obraz, cu
buzele-i moi şi calde. Ea se luptă cu fiorul care o străbătu şi
se aplecă spre el, în timp ce el îşi apropie gura de urechea ei
şi îi vorbi în şoaptă.
  Spune-mi ce trebuie să fac pentru a mă căi; spune-mi
să mă târăsc pe cărbuni încinşi, să dorm pe un pat de cuie,
să îmi cioplesc carnea. Spune-mi şi o fac. Dar lasă-mă să am
grijă de tine ca pe vremuri, ca înainte... Înainte ca nebunia
să-mi otrăvească inima. Pedepseşte-mă, torturează-mă,
distruge-mă, dar lasă-mă să te ajut. Fă acest mic lucru
pentru mine - şi lasă-mă să îţi pun lumea la picioare.
Gâtul i se uscă şi se retrase destul de mult ca să-i
privească chipul frumos şi aristocratic, cu ochii strălucind de
durere şi de o poftă de prădător, pe care aproape că o putea
gusta. Dacă Arobynn ştia despre trecutul ei cu Chaol şi îl
chemase pe căpitan aici... O făcuse ca să obţină informaţii, ca
să o testeze, sau era vreun mod grotesc de a se autoasigura
că e în continuare stăpân?
 Nu poţi face nimic...
 Nu - nu încă, zise el, îndepărtându-se. Nu o spune
încă! Mai gândeşte-te la asta! Deşi, înainte să o faci - poate
mergi diseară în secţiunea sud-estică a tunelurilor. S-ar
putea să găseşti persoana pe care o cauţi.
Ea afişă o expresie încremenit-plictisită şi reţinu
informaţia. Arobynn se îndreptă spre camera aglomerată,
unde cei trei asasini ai lui erau deja vioi şi pregătiţi, iar apoi o
privi din nou.
— Dacă tu poţi să te schimbi atât de mult în doi ani, nu
mi se poate permite şi mie să mă schimb?
Spunând asta, se îndepărtă încet printre mese. Tern,
Harding şi Mullin ţinură ritmul cu el, - iar Tern aruncă o
singură privire în direcţia ei, ca să îi arate acelaşi gest obscen
pe care i-l arătase ea mai devreme.
Dar Aelin se uita doar la Regele Asasinilor, la paşii lui
eleganţi şi puternici, la corpul lui de războinic, ascuns în
haine de nobil. Mincinos. Un mincinos priceput şi viclean.
Erau prea mulţi oameni în Bolţi ca să-şi frece obrazul, în
locul în care încă mai simţea urma fantomatică a buzelor lui
Arobynn, sau urechea lângă care zăbovea respiraţia lui caldă.
Ticălosul! Aruncă o privire spre gropile de luptă din cealaltă
parte a sălii, spre prostituatele care îşi duceau aici traiul,
spre oamenii care conduceau acest loc, care profitaseră mult
prea mult timp de atâta sânge, suferinţă şi durere. Aproape
că îl vedea pe Sam acolo - şi-l imagina luptând, tânăr,
puternic şi glorios.
Îşi puse mănuşile. Avea foarte multe datorii de plătit
înainte de a pleca din Rifthold şi de a-şi recupera tronul.
Începând de acum. Din fericire, avea chef să ucidă. Era doar
o chestiune de timp înainte ca Arobynn să dea cărţile pe faţă
sau înainte ca oamenii regelui Adarlanului să-i găsească
urma, pe care o lăsase cu grijă la docuri. Cineva urma să vină
după ea - chiar peste câteva clipe, dacă te luai după strigătele
urmate de linişte totală, din spatele uşii de metal de deasupra
scărilor. Măcar partea asta a planului ei era încă valabilă.
Urma să se ocupe de Chaol mai târziu.
Cu o mână înmănuşată, luă una dintre monedele de
cupru pe care le lăsase Arobynn pe masă. Scoase limba la
profilul brutal şi neiertător al regelui imprimat pe o parte -
apoi la dragonul ce împodobea cealaltă parte. Dacă era cap,
Arobynn o trădase din nou. Dacă era pajură, erau oamenii
regelui. Uşa din fier de deasupra scărilor se deschise cu un
scârţâit, iar aerul rece al nopţii se revărsă înăuntru.
Schiţând un zâmbet, aruncă moneda cu degetul mare.
Moneda încă se rotea când patru bărbaţi în uniforme
negre apărură deasupra scărilor din piatră, cu o varietate de
arme prinse de corp. Până când moneda din cupru se lovi cu
un zgomot surd de masă, iar dragonul străluci în lumina
slabă, Aelin Galathynius fu gata să verse sânge.
 CAPITOLUL 4

Aedion Ashryver ştia că avea să moară - şi asta curând.

Nu se deranjă să facă o înţelegere cu zeii. Oricum nu îi
răspunsesem niciodată la rugăciuni. În anii în care fusese
războinic şi general, ştiuse dintotdeauna că urma să moară
într-un fel sau altul - de preferat pe câmpul de luptă, într-un
mod demn de un cântec sau de o poveste în jurul focului.
Ce îl aştepta însă nu era o astfel de moarte. Ori avea să fie
executat la un eveniment grandios pe care îl plănuise regele
ca să exploateze la maximum moartea lui, ori avea să moară
în această celulă umedă şi putredă, din cauza infecţiei care îi
distrugea corpul încet, dar sigur. Începuse de la o mică rană
dintr-o parte, rezultatul luptei de acum trei săptămâni, când
monstrul ăla măcelar o ucisese pe Sorscha. Ascunsese
tăietura de pe coaste de gărzile care îl examinaseră, sperând
că fie avea să sângereze mortal, fie să se infecteze şi să îl
omoare înainte ca regele să-l folosească împotriva lui Aelin.
Aelin. Execuţia lui era concepută ca o capcană pentru ea,
un mod de a o atrage într-o încercare riscantă de a-l salva. Ar
fi murit înainte să permită aşa ceva.
Doar că nu se aşteptase să doară atât de mult.
Îşi ascundea febra de gărzile zeflemitoare care îl hrăneau
şi îi dădeau apă de două ori pe zi, simulând căderea într-o
tăcere posomorâtă, prefăcându-se distrus de împrejurări.
Laşii nu se apropiau de el prea mult şi nu observaseră că nu
mai încerca să tragă de lanţurile care îi permiteau doar să
stea în picioare şi să meargă câţiva paşi. Nu observaseră că
nu prea mai stătea în picioare, cu excepţia cazului în care
avea necesităţi fiziologice. O asemenea degradare nu era
nimic nou.
Cel puţin nu fusese forţat să poarte unul dintre acele
coliere, deşi văzuse unul lângă tronul regelui în acea seară
când totul se dusese de râpă. Ar fi pariat pe mulţi bani că
acel colier din piatră Wyrd era pentru propriul fiul al regelui -
şi se ruga ca prinţul să fi preferat moartea şi să nu-i fi permis
tatălui său să îi pună lesă, ca unui câine.
Aedion se mişcă pe patul lui din fân mucegăit şi îşi
reprimă strigătul de agonie provocat de durerea care îi
exploda de-a lungul coastelor. Era din ce în ce mai puternică
în fiecare zi. Sângele lui diluat de Fae era singurul lucru care
îl ţinuse în viaţă atât de mult timp, încercând cu disperare să
îl vindece, dar, curând, chiar şi graţia nemuritoare din venele
sale avea să fie învinsă de infecţie.
Ar fi fost o uşurare, o atât de mare uşurare să ştie că nu
putea fi folosit împotriva ei şi că, în curând, urma să îi vadă
pe cei pe care îi adăpostise în secret în inima sa frântă în toţi
aceşti ani.
Aşadar, îndură febra, starea de greaţă şi durerea. Curând,
foarte curând, Moartea avea să-l întâmpine. Aedion spera
doar ca Moartea să sosească înaintea lui Aelin.
 CAPITOLUL 5

Repezindu-se pe străzile strâmbe din mahala şi vârând

rapid cuţitele pline de sânge în teacă, pentru ca stropii să nu
lase urme în spatele ei, Aelin se gândi că, la finele nopţii,
victima ar putea fi chiar ea.
Mulţumită lunilor în care alergase cu Rowan prin Munţii
Cambrian, respira calm şi gândea clar. Presupunea că, după
ce-i înfruntase pe vârcolaci, după ce scăpase de creaturile
antice de mărimea unei mici case, după ce incinerase patru
prinţi-demon, faptul că era urmărită de douăzeci de bărbaţi
nu era atât de groaznic. Dar rămânea o problemă
usturătoare. Şi încă una care, cel mai probabil, nu avea să se
termine cu bine pentru ea. Nici urmă de Chaol - nicio şoaptă
a numelui său pe buzele bărbaţilor care luaseră cu asalt
Bolţile. Nu recunoscuse pe niciunul dintre ei, dar simţise
ciudăţenia care îi marca pe cei care fuseseră în contact cu
piatra Wyrd sau pe care aceasta îi corupsese. Nu purtau
coliere sau inele, dar ceva putrezise în interiorul acestor
bărbaţi.
Cel puţin Arobynn nu o trădase - deşi, cât de convenabil
fusese pentru el să plece cu doar câteva minute înainte ca
noile gărzi ale regelui să găsească, într-un final, urma
şerpuitoare pe care ea o lăsase de la docuri! Poate că era un
test, menit să vadă dacă abilităţile ei se mai ridicau la
standardele lui Arobynn, în cazul în care ar fi acceptat să facă
târgul. În timp ce tăia în carne vie în stânga şi-n dreapta, se
întreba dacă el îşi dăduse seama că întreaga seară fusese un
test şi pentru el şi că ea îi condusese pe acei oameni direct la
Bolţi. Se întrebă cât de furios avea să fie când urma să
descopere ce mai rămăsese din sala plăcerii, care îi produsese
atât de mulţi bani.
În plus, le umpluse cuferele şi oamenilor care îl omorâseră
pe Sam - şi care se bucuraseră de fiecare moment. Ce păcat
că actualul proprietar al Bolţilor, un fost subaltern al lui
Rourke Farran şi un traficant de carne vie şi opiu, căzuse
accidental în cuţitele ei! În repetate rânduri.
 Lăsase Bolţile în aşchii însângerate, ceea ce i se părea a fi
o indulgenţă. Dacă ar mai fi avut magia, probabil că ar fi ars-
o din temelii. Dar nu avea magia şi în ciuda lunilor de
antrenament intens, corpul ei muritor începea să i se pară
greu şi împovărător, în timp ce alerga în continuare pe alee.
Strada lată din celălalt capăt era prea luminată, prea expusă.
Coti spre o grămadă de lăzi distruse şi gunoi adunat lângă
peretele unei clădiri din cărămidă, suficient de înaltă încât,
dacă sărea cum trebuie, ar fi putut ateriza pe pervazul aflat la
aproape un metru înălţime.
În spatele ei, mai aproape acum, se auzeau paşi grăbiţi şi
strigăte. Erau al naibii de rapizi dacă au urmărit-o tocmai
până aici.
La naiba! Grămada de lăzi tremură şi se balansă în timp
ce o escaladă, cu mişcări concise, rapide şi echilibrate. Un
pas greşit şi ar fi fost aruncată prin lemnul putred sau ar fi
răsturnat toată grămada la pământ. Lăzile scârţâiră, dar
continuă să urce tot mai sus, până ce ajunse în vârf şi sări
spre pervazul de deasupra.
Degetele o durură îngrozitor, înfigându-se în cărămidă atât
de puternic, încât unghiile i se rupseră în mănuşi. Strânse
din dinţi şi trase, aruncându-se pe pervaz, iar apoi, prin
fereastra deschisă. Îşi acordă două secunde ca să măsoare cu
privirea bucătăria înghesuită: întunecată şi curată. O
lumânare se zărea arzând în holul îngust. Ţinându-şi strâns
cuţitele, alergă spre hol, în timp ce strigătele se apropiau pe
aleea de dedesubt.
Casa cuiva - aceasta era casa cuiva, iar ea îi atrăgea pe
bărbaţii aceia fix înăuntru. Se năpusti pe hol, scrutând;
podeaua de lemn se cutremura sub cizmele ei. Erau două
dormitoare, ambele ocupate.
Rahat! Rahat! în prima cameră, trei adulţi erau întinşi pe
saltele murdare. Încă doi adulţi dormeau în celălalt dormitor,
iar unul dintre ei se ridică brusc atunci când ea trecu în
viteză. „Rămâi culcat!”, fu singurul avertisment pe care putu
să i-l şoptească, înainte de a ajunge la ultima uşă din hol,
baricadată cu un scaun proptit sub clanţă. Era singura
protecţie pe care şi-o permiteau în mahala.
 Aruncă scaunul într-o parte, trimiţându-l cu un zăngănit
în peretele holului îngust, urmând astfel să-i întârzie pe
urmăritorii ei măcar câteva secunde. Deschise brusc uşa
apartamentului, iar încuietoarea slabă se rupse cu un pocnet.
Răsucindu-se pe jumătate, aruncă o monedă de argint în
spatele ei, pentru a plăti pagubele - şi pentru o încuietoare
mai bună.
O casă a scărilor comună era dincolo de uşă, având
treptele de lemn pătate şi putrede. Era beznă. Auzea prea
aproape, în spatele ei, ecoul vocilor bărbăteşti, apoi zgomote
la baza scărilor.
Aelin urcă treptele în fugă. Tot mai sus, simţindu-şi
respiraţia ca pe nişte cioburi de sticlă în plămâni, până ce
trecu de al treilea nivel, până când treptele se îngustară şi...
Nu se deranjă să nu facă gălăgie când se izbi în uşa
acoperişului. Bărbaţii deja ştiau unde era. Aerul curat al
nopţii o copleşi, iar ea îl respiră grăbită, în timp ce măsura cu
privirea acoperişul şi străzile de dedesubt. Aleea din spate era
prea lată; strada largă din stânga ei nu era o opţiune, dar...
acolo. Pe alee. Acel canal de scurgere.
„Poate mergi în secţiunea sud-estică a tunelurilor în seara
asta. S-ar putea să găseşti persoana pe care o cauţi.”
Ştia la cine se referea. Alt mic dar de la el, apoi - o piesă
din jocul lor.
Cu uşurinţa unei feline, coborî pe burlanul ancorat de
marginea clădirii. Mult deasupra, strigătele se auziră mai
tare. Ajunseseră pe acoperiş. Căzu într-o baltă care mirosea,
clar, a urină şi alergă înainte ca impactul să îi zdruncine
oasele. Se grăbi spre canal, lăsându-se pe genunchi şi
alunecând ultimii câţiva zeci de centimetri până ce degetele ei
prinseră capacul, deschizându-l. Tăcut, rapid, eficient.
Canalizarea de dedesubt era, din fericire, goală. Îşi
reprimă senzaţia de vomă provocată de duhoarea care se
ridica deja ca să o întâmpine. Dispăru înainte ca gărzile să
privească peste marginea acoperişului.

~
 Aelin detesta canalizările. Nu pentru că erau murdare,
pline de paraziţi şi miroseau urât. Erau chiar un mod
convenabil de a te deplasa nevăzut şi nederanjat prin
Rifthold, dacă ştiai calea.
Le ura de când fusese legată şi lăsată să moară, de o gardă
de corp, căreia nu-i picase bine planul ei de a-i ucide
stăpânul. Canalizarea se inundase şi, după ce se eliberase de
legături, înotase - chiar înotase - prin apa murdară. Dar
ieşirea fusese astupată. Pur întâmplător, Sam o salvase, dar
nu înainte ca aproape să se înece, înghiţind pe parcurs
jumătate din apa canalului. Avusese nevoie de zile întregi şi
de nenumărate băi ca să se simtă curată. Şi de nesfârşite
vărsături.
Aşa că faptul că intrase în canal şi apoi închisese capacul
deasupra ei... Pentru prima dată în acea seară, îi tremurară
mâinile. Dar se forţă să ignore ecoul fricii şi începu să se
strecoare prin tunelurile slab luminate de lună. Ascultând.
Îndreptându-se spre sud-est, merse printr-un tunel mare,
vechi, una dintre arterele principale ale sistemului. Probabil
că era aici de când Gavin Havilliard decisese să-şi înfiinţeze
capitala de-a lungul râului Avery. Se opri din când în când ca
să asculte, dar nu era niciun semn că urmăritorii ei erau în
spate.
În faţă, se intersectau patru tuneluri diferite, iar ea îşi
încetini paşii, ţinând strâns cuţitele de luptă. Primele două
tuneluri erau goale; al treilea - cel care ar fi scos-o chiar în
calea căpitanului, dacă acesta s-ar fi îndreptat spre castel -,
mai întunecat, dar larg. Iar al patrulea... dădea spre sud-est.
Nu-i trebuiau simţurile Fae ca să ştie că întunericul din
tunelul sud-estic nu era unul obişnuit. Lumina lunii care
trecea printre grilajele de deasupra nu îl străpungea. Nu se
auzea niciun zgomot, nici măcar şobolani fugind.
Un alt truc al lui Arobynn - sau un dar? Sunetele slabe pe
care le urmase veneau din direcţia aceasta. Dar urmele se
opreau aici. Păşi liniştită ca o felină în faţa liniei dincolo de
care lumina slabă se estompa într-un întuneric de nepătruns.
Încet, luă o bucată de piatră căzută şi o aruncă în întunericul
din faţă. Nu se auzi nimic atunci când aceasta ar fi trebuit să
cadă.
 Nu aş face asta în locul tău.
Aelin se întoarse spre vocea feminină şi rece, înclinându-şi
uşor cuţitele. Garda cu glugă din Bolţi se sprijinea de peretele
tunelului, la nici douăzeci de paşi în spatele ei. Ei bine, cel
puţin unul dintre ei era aici. În privinţa lui Chaol...
Aelin ridică un cuţit, în timp ce se îndreptă tiptil spre
gardă, sorbind fiecare detaliu.
 Nu te-aş sfătui nici să te furişezi în spatele străinilor,
prin canale.
Când Aelin se apropie la mai puţin de un metru distanţă,
femeia îşi ridică mâinile - delicate, dar cu cicatrice; avea
pielea bronzată, chiar şi strălucirea palidă a luminilor
stradale de pe aleea de deasupra. Dacă reuşise să se furişeze
atât de aproape, probabil că fusese antrenată - în luptă, în
secret sau în ambele. Desigur că era pricepută, de vreme ce
Chaol o pusese să-l păzească în Bolţi. Dar unde plecase el
acum?
 Infame săli ale plăcerii şi canale, spuse Aelin, ţinându-
şi cuţitele la vedere. Ai o viaţă de nota 10, nu-i aşa?
Tânăra femeie se dezlipi de perete; cortina ei de păr negru
se legăna în umbrele glugii.
 Nu toţi suntem atât de binecuvântaţi încât să fim plătiţi
de rege, Campionule.
Aşadar, o recunoştea. Întrebarea întrebătoare era dacă îi
zisese lui Chaol - şi unde era el acum.
 Să întreb de ce nu ar trebui să arunc pietre în acel
tunel?
Garda arătă spre tunelul cel mai apropiat din spatele ei –
luminat şi deschis.
 Vino cu mine!
Aelin chicoti.
 Va trebui să te străduieşti mai mult.
Femeia zveltă se apropie, lumina lunii iluminându-i chipul
ascuns. Serioasă, dar drăguţă, şi poate cu doi sau trei ani
mai în vârstă.
  Te caută douăzeci de gărzi şi sunt destul de isteţi ca să
ajngă curând să caute şi aici, spuse străina simplu. Ţi-aş
sugera să vii cu mine.
Aelin era pe jumătate tentată să-i sugereze să se ducă
naibii, dar, în schimb, zâmbi.
 Cum m-ai găsit?
Nu-i păsa; trebuia doar să o mai evalueze un pic.
 Am avut noroc. Sunt în recunoaştere şi pe stradă am
descoperit că ţi-ai făcut prieteni noi. De obicei, când găsim
oamenii care hoinăresc prin canale, politica noastră e mai
întâi să lovim şi după aceea să punem întrebări.
 Şi cine sunteţi voi, mai exact? întrebă dulce Aelin.
Femeia începu să se deplaseze prin tunelul luminos, deloc
îngrijorată de cuţitele pe care Aelin încă le ţinea în mâini. Era
arogantă şi proastă, deci.
 Vino cu mine, Campionule, şi vei afla lucruri pe care
probabil vrei să le ştii, sau poţi să rămâi aici şi să aştepţi
până vezi ce îţi răspunde acea piatră pe care ai aruncat-o.
Aelin îi cântări cuvintele - şi ce auzise şi văzuse până
atunci în acea seară. În ciuda fiorului pe care îl simţea pe şira
spinării, o ajunse din urmă, vârându-şi cuţitele în tecile de pe
coapse. În timp ce înaintau cu greu prin murdăria canalelor,
Aelin rămase tăcută, ca să-şi adune puterile. Femeia înaintă
rapid şi uşor prin alt tunel, iar apoi prin altul. Aelin notă
fiecare cotitură, fiecare caracteristică unică, fiecare grilaj,
întocmind o hartă mentală în timp ce se deplasau.
 Cum de m-ai recunoscut? întrebă Aelin în cele din
urmă.
 Te-am văzut prin oraş - cu multe luni în urmă. Părul
roşcat a fost motivul pentru care nu te-am recunoscut
imediat în Bolţi.
Aelin o privi cu coada ochiului. Poate că străina nu ştia
cine era cu adevărat Chaol. Acesta ar fi putut folosi un alt
nume, chiar dacă ea pretindea că ştia ce căuta Aelin.
Femeia îi vorbi cu aceeaşi voce rece şi calmă.
 Gardienii te urmăresc pentru că te-au recunoscut sau
pentru că ai ţinut neapărat să faci scandal la Bolţi?
 Un punct pentru străină.
 De ce nu-mi spui tu? Gărzile mai lucrează pentru
căpitanul Westfall?
Femeia râse încet.
 Nu - gărzile acelea nu îi sunt subordonate.
Aelin îşi reprimă un oftat de uşurare, în ciuda miilor de
alte întrebări care începură să-i zbârnâie în minte. Cizmele-i
striviră ceva mult prea moale şi îşi reprimă un fior, iar femeia
se opri în faţa intrării unui alt tunel lung, a cărui primă
jumătate era iluminată de lumina lunii care pătrundea
printre grilajele împrăştiate. Întunericul nefiresc se ivea din
capătul îndepărtat. O linişte copleşitoare o învălui pe Aelin
când privi în beznă. Linişte. Linişte totală.
 Aici, spuse străina, apropiindu-se de o alee înaltă din
piatră, construită în partea laterală a tunelului. Proastă - era
proastă pentru că îşi expusese spatele aşa. Nici măcar nu
văzu când Aelin scoase un cuţit.
Ajunseseră destul de departe. Femeia se opri pe scările
mici şi alunecoase care conduceau spre alee, cu mişcări lungi
şi graţioase. Aelin calculă distanţa până la cea mai apropiată
ieşire şi adâncimea micului râu de murdărie ce curgea prin
mijlocul tunelului. Era suficient de adânc pentru ca să
arunce cadavrul, dacă ar fi fost necesar.
Aelin înclină cuţitul, se strecură în spatele femeii, la fel de
aproape ca o amantă, şi lipi lama de gâtul ei.
 CAPITOLUL 6

 Ai dreptul la o singură propoziţie, şopti Aelin în urechea

femeii, în timp ce îi apăsă mai bine pumnalul la gât. O
propoziţie, ca să mă convingi să nu-ţi tai gâtul.
Femeia coborî de pe trepte şi, trebuie spus, nu fu atât de
proastă încât să întindă mâna spre armele pe care le avea
ascunse pe lângă corp. Cu spatele lipit de pieptul lui Aelin,
nu ar fi putut oricum să ajungă la armele ei. Înghiţi în sec, iar
gâtul îi săltă pe pumnalul pe care Aelin îl ţinea pe pielea ei
netedă.
 Te duc la căpitan.
Aelin mai apăsă un pic cuţitul.
 Nu prea mă convingi şi am cuţitul la gâtul tău.
 În urmă cu trei săptămâni, şi-a abandonat poziţia la
castel şi a fugit. Ca să se alăture cauzei noastre. Cauzei
rebele.
Genunchii lui Aelin ameninţau să cedeze. Presupunea că
ar fi trebuit să se axeze pe trei direcţii, în planurile ei: pe rege,
pe Arobynn şi pe rebeli - care ar fi putut foarte bine să aibă
ceva de împărţit cu ea, după ce îl spintecase pe Archer Finn
iarna trecută. Chiar dacă lucrau alături de Chaol.
Alungă gândul, înainte să o afecteze.
 Şi prinţul?
 E viu, dar e încă la castel, şopti rebela. Îţi ajunge? Poţi
să laşi cuţitul jos?
Da. Nu. Dacă Chaol lucra acum cu rebelii... Aelin coborî
cuţitul şi se retrase într-o baltă în care lumina lunii se
reflecta prin grilajul de deasupra. Rebela se răsuci şi întinse
mâna după unul dintre cuţitele ei. Aelin ţâţâi. Degetele femeii
se opriră pe mânerul bine lustruit.
 Am decis să te cruţ şi aşa mă răsplăteşti? spuse Aelin,
aranjându-şi gluga. Nu ştiu de ce sunt surprinsă de asta.
Rebela lăsă cuţitul şi îşi scoase gluga, dezvăluindu-şi
chipul drăguţ şi bronzat - solemn şi total neînfricat. Ochii ei
negri îi fixară pe cei ai lui Aelin, examinând-o. Erau aliate sau
inamice?
 Spune-mi de ce ai venit aici, zise încet rebela.
Căpitanul spune că eşti de partea noastră. Totuşi, te-ai
ascuns de el la Bolţi, în seara asta.
Aelin îşi încrucişă braţele şi se rezemă de zidul umed din
piatră din spatele ei.
 Ce-ar fi să începem prin a-mi spune cum te numeşti?
 Numele meu nu te priveşte.
Aelin ridică o sprânceană.
 Vrei răspunsuri, dar refuzi să-mi dai ceva în schimb.
Nu e de mirare că, în timpul întâlnirii, căpitanul te-a pus să
stai deoparte. Este greu să joci jocul când nu cunoşti regulile.
 Am auzit ce s-a întâmplat iarna trecută. Că ai mers la
depozit şi i-ai omorât pe mulţi de-ai noştri. Ai ucis rebeli -
prieteni de-ai mei. Masca ei rece şi calmă nici măcar nu
tresări. Iar acum trebuie să cred că ai fost de la bun început
de partea noastră. Iartă-mă dacă nu sunt directă cu tine.
 Nu ar trebui să-i ucid pe oamenii care îmi răpesc şi îmi
agresează prietenii? spuse încet Aelin. Nu ar trebui să
reacţionez violent când primesc bilete prin care prietenii mei
sunt ameninţaţi că vor fi ucişi? Nu ar trebui să-l spintec pe
ticălosul egoist din cauza căruia prietenul meu a fost
asasinat? Se dezlipi de perete, apropiindu-se spre femeie.
 Ai vrea să-mi cer scuze? Ar trebui să mă târăsc în
genunchi pentru asta? Chipul rebelei nu exprima nimic - fie
aşa fusese antrenată, fie pentru că nu-i păsa deloc. Aelin
pufni. Aşa am crezut şi eu. Aşadar, ce-ar fi să mă duci la
căpitan şi să-ţi păstrezi prostiile moralizatoare pentru mai
târziu?
Femeia privi din nou spre întuneric şi scutură uşor din
cap.
— Dacă nu mi-ai fi pus cuţitul la gât, ţi-aş fi zis că am
ajuns. Îi arătă tunelul din faţă. Cu plăcere.
Aelin se gândi dacă să o izbească de peretele ud şi murdar,
doar ca să-i amintească cine era Campionul Regelui, dar apoi
auzi o respiraţie neregulată venind din întuneric. Respiraţie
de om - şi şoapte. Se auziră cizme alunecând şi călcând
piatra şi mai multe şoapte - comenzi tăcute ale unor voci pe
care nu le recunoştea, care spuneau „grăbiţi-vă“ şi „linişte”
şi...
Aelin înţepeni când auzi un bărbat spunând printre dinţi:
Corabia pleacă în douăzeci de minute. Mişcaţi-vă!
Cunoştea acea voce. Dar tot nu putu să-şi adune forţele
pentru o confruntare totală cu Chaol Westfall, care ieşi
clătinându-se din întunericul de la capătul tunelului,
sprijinind un bărbat şchiop şi extrem de slab între el şi un
tovarăş, urmat de un alt bărbat înarmat, care le păzea
spatele.
Chiar şi de la distanţă, privirea căpitanului o fixă pe a lui
Aelin. Nu zâmbi deloc.
 CAPITOLUL 7

În total, erau doi oameni răniţi, unul ţinut de Chaol şi de

tovarăşul său, celălalt încovoindu-se între doi bărbaţi pe care
ea nu-i recunoştea. Alţi trei - doi bărbaţi şi încă o femeie - le
păzeau spatele.
Cu o privire, îi spuseră rebelei să plece. Era, deci, o
prietenă.
Aelin se uită în ochii lor în timp ce ei se grăbiră spre ea, cu
armele scoase. Toţi erau împroşcaţi cu sânge - sânge roşu şi
negru, pe care ea îl cunoştea prea bine. Iar cei doi oameni
aproape inconştienţi...
Cunoştea şi acel aspect scofâlcit şi uscat. Scobiturile
obrajilor lor. Ajunsese prea târziu pentru cei din Wendlyn.
Dar, cumva, Chaol şi aliaţii săi îi scoseseră pe aceştia doi.
Stomacul i se întoarse pe dos. În recunoaştere - tânăra femeie
de lângă ea cercetase aleea din faţă, ca să se încredinţeze că
era sigură pentru salvarea lor.
Gărzile din oraş nu erau corupte doar de Valgii obişnuiţi,
cum sugerase Arobynn. Nu, era cel puţin un prinţ Valg aici,
în tunelurile astea, dacă ţineai cont de întunericul de aici.
Rahat. Şi Chaol fusese... Chaol se opri, pentru ca un tovarăş
să îi ia locul, cărându-l pe bărbatul rănit. Apoi, merse înainte.
Se afla acum la şase metri distanţă. Patru. Trei. Îi curgea
sânge din colţul gurii, iar buza inferioară îi era despicată. Se
luptaseră ca să scape...
 Explică-mi! îi şopti femeii de lângă ea.
 Nu este treaba mea, răspunse femeia.
Nu se deranjă să insiste. Nu când Chaol ajunsese acum în
faţa ei, cu ochii lui ca de bronz măriţi, în timp ce privea
hainele însângerate ale lui Aelin.
 Eşti rănită? Vorbea răguşit.
Aelin scutură tăcută din cap. Pe toţi zeii! Pe toţi zeii! Fără
acea glugă, acum că îi vedea trăsăturile... Era exact aşa cum
şi-l amintea - acel chip bronzat, de o frumuseţe dură, poate
un pic mai slab şi mai bărbos, dar era tot Chaol. Tot bărbatul
pe care ajunsese să-l iubească înainte... Înainte ca totul să se
fi schimbat.
Erau atât de multe lucruri pe care credea că le va simţi, le
va spune sau va face!
O cicatrice subţire şi albă îi brăzda obrazul. Ea i-o făcuse.
I-o făcuse în seara în care Nehemia murise, când încercase
să-l ucidă. Şi l-ar fi ucis. Dacă nu ar fi oprit-o Dorian.
De atunci înţelesese că alegerea lui Chaol, ceea ce făcuse
el, îi separase pentru totdeauna. Era singurul lucru pe care
nu îl putea uita sau ierta.
Răspunsul ei tăcut păru suficient pentru căpitan. Se uită
la femeia de lângă Aelin - la cercetaşa lui. Cercetaşa lui - care
îi era subalternă. Ca şi când el era liderul.
 Drumul din faţă este liber. Rămâneţi în tunelurile
estice, zise ea.
Chaol încuviinţă.
 Mergeţi mai departe! le spuse celorlalţi, care ajunseseră
acum lângă el. Vă ajung într-o clipă. Fără ezitare - şi fără
slăbiciune. Ca şi când ar fi făcut asta de sute de ori.
Ei porniră în tăcere prin tunel, privind spre Aelin când
trecură pe lângă ea. Doar tânăra femeie zăbovi. Uitându-se la
ea.
 Nesryn! zise Chaol, rostindu-i numele ca pe un ordin.
Nesryn o fixă cu privirea pe Aelin - analizând, calculând.
Aelin rânji cu nepăsare.
— Faliq, mârâi Chaol, iar femeia îşi îndreptă ochii negri
spre el.
Dacă numele de familie al lui Nesryn nu o dădea de gol în
privinţa originii ei, ochii ei, uşor oblici la colţuri şi uşor
creionaţi cu kohl, dezvăluiau că măcar unul dintre părinţii ei
era de pe Continentul Sudic. Era interesant că femeia nu
încerca să ascundă asta, că alesese să se fardeze chiar şi în
misiune, în ciuda politicii deloc plăcute pe care oraşul
Rifthold o avea faţă de imigranţi.
Chaol făcu semn din cap spre tovarăşii care se îndepărtau.
 Du-te la docuri!
  Este mai sigur dacă unul dintre noi rămâne aici. Din
nou acea voce calmă - constantă.
 Ajută-i să ajungă la docuri, apoi întoarce-te în districtul
meşteşugarilor. Comandantul garnizoanei tale va observa
dacă întârzii.
Nesryn o măsură din priviri pe Aelin, neschimbându-i-se
trăsăturile grave.
 De unde ştim că nu a venit aici la ordinele lui?
Aelin ştia foarte bine la cine se referea. Ea îi făcu semn din
ochi tinerei femei.
 Dacă aş fi venit aici la ordinele regelui, Nesryn Faliq, ai
fi fost moartă de mult.
Niciun licăr de amuzament, niciun semn de frică. Femeia
ar fi putut să-i dea lecţii de sânge rece lui Rowan.
 Mâine la apus, îi spuse Chaol brusc lui Nesryn. Tânăra
femeie îşi coborî privirea, cu umerii încordaţi, înainte de a
intra în tunel. Se mişca precum apa, gândi Aelin.
 Pleacă! îi spuse Aelin lui Chaol, cu vocea răguşită. Du-
te, ajută-i. Să-şi continue treaba, oricare ar fi fost asta.
Gura însângerată a lui Chaol se transformă într-o linie
subţire.
 Mă duc. Într-o clipă.
Nu o invitase să-l însoţească. Poate că ar fi trebuit să se
ofere ea.
 Te-ai întors, făcu el. Părul lui era mai lung, mai zburlit
decât fusese cu luni în urmă. Este... Aedion... este o
capcană...
 Ştiu despre Aedion. Pe toţi zeii, ce ar fi putut să-i
spună?
Chaol dădu distant din cap, clipind.
 Tu... arăţi diferit.
Ea îşi trecu degetele prin părul roşcat.
 Evident.
 Nu, spuse el, făcând un pas înainte, doar unul. Chipul
tău. Felul in care stai. Tu... Scutură din cap, privind spre
întunericul din care locmai fugiseră. Hai să facem câţiva paşi!
 Îl ascultă. Bine, mai mult merseră într-un ritm alert.
Înainte, ea auzi sunetele tovarăşilor lui grăbindu-se prin
tuneluri.
Toate cuvintele pe care voise să i le spună îi inundară
gândurile, luptându-se să iasă, dar ea le mai ignoră încă o
clipă. „Te iubesc” - asta îi zisese el în ziua în care ea plecase.
Singurul ei răspuns fusese „Îmi pare rău.“
 E o misiune de salvare? spuse ea, privind în urma lor.
Nu se auzea niciun sunet, nu erau urmăriţi.
Chaol îi confirmă mormăind.
 Foştii stăpâni ai magiei sunt din nou vânaţi şi
executaţi. Noile gărzi ale regelui îi aduc în tuneluri, ca să-i
ţină până la execuţie. Le place întunericul - pare să le facă
bine.
 De ce nu folosesc închisorile? Erau suficient de
întunecate, chiar şi pentru Valgi.
 Sunt prea publice. Cel puţin pentru ce le fac înainte de
a fi executaţi.
Simţi un fior pe şira spinării.
 Poartă inele negre? El încuviinţă dând din cap. Inima ei
aproape că se opri. Nu-mi pasă câţi oameni duc în tuneluri.
Nu mai intra acolo.
Chaol râse scurt.
 Nu am de ales. Intrăm în tuneluri pentru că suntem
singurii care o pot face.
Canalizarea începu să miroasă a saramură. Probabil erau
aproape de râul Avery, dacă numărase corect cotiturile.
 Adică?
 Nu-i observă şi nici nu le pasă cu adevărat de prezenţa
oamenilor obişnuiţi - ci doar de cei care moştenesc magia,
prin sânge.
Chiar şi de cei care nu ştiu că o au. El o privi pieziş. De
aceea l-am trimis pe Ren spre Nord - ca să iasă din oraş.
Ea aproape se împiedică de o piatră desprinsă.
 Ren... Allsbrook?
Chaol dădu uşor din cap.
 Pământul se zgudui sub ea. Ren Allsbrock. Alt copil al
Terrasenului. Încă viu. În viaţă.
 Ren este motivul pentru care am şi aflat despre asta,
spuse Chaol. Am intrat într-unul dintre cuiburile lor. S-au
uitat direct la el. Ne-au ignorat complet pe Nesryn şi pe mine.
Abia am ieşit de acolo. L-am trimis în Terrasen - să adune
rebelii de acolo - a doua zi. Nu s-a bucurat prea mult, crede-
mă.
Interesant. Interesant şi complet nebunesc.
 Acele fiinţe sunt demoni. Valgii. Iar ei...
 Te lasă fără viaţă, se hrănesc cu tine, până când îţi
transformă execuţia într-un spectacol?
 Nu e o glumă, izbucni ea. Visele îi erau bântuite de
mâinile fremătânde ale acelor prinţi Valgi, care se hrăneau
din ea. Şi de fiecare dată se trezea ţipând, întinzându-se spre
un războinic Fae, care nu era acolo ca să-i aducă aminte că
reuşiseră, că supravieţuiseră.
 Ştiu că nu este, spuse Chaol. Îşi îndreptă privirea spre
locul în care Godryn se ridica peste umărul ei. O sabie nouă?
Ea dădu din cap. Probabil că acum îi mai despărţea un
metru - un metru şi multe luni în care îi fusese dor de el şi îl
urâse. Luni în care ieşise târâş din acel abis în care el o
aruncase. Dar acum că ea era aici... Făcea eforturi uriaşe ca
să nu-i spună că îi părea rău. Nu pentru ceea ce îi făcuse
chipului său, ci pentru că inima-i era vindecată - încă ruptă
pe alocuri, dar vindecată - iar el... el nu mai era acolo. Nu aşa
cum fusese cândva.
 Ţi-ai dat seama cine sunt, rosti ea, atentă la distanţa la
care se aflau tovarăşii lui din faţă.
 Din ziua în care ai plecat.
Ea scrută întunericul din spatele lor pentru o clipă. Calea
era liberă. El nu se apropie - nu părea deloc dornic să o ţină
în braţe, să o sărute sau măcar să o atingă. În faţă, rebelii
cotiră intr-un tunel mai mic, unul care conducea direct spre
docurile dărăpănate din mahalale.
 Am luat-o pe Fleetfoot, spuse el, după un moment de
tăcere.
 Ea încercă să nu expire prea zgomotos.
 Unde e?
 În siguranţă. Tatăl lui Nesryn deţine câteva brutării
cunoscute în Rifthold şi a adunat destui bani pentru a-şi
cumpăra o casă la ţară, la poalele dealurilor din afara
oraşului. A zis că angajaţii săi vor avea grijă de căţeluşă, în
secret. Părea mai mult decât fericită să tortureze oile, aşadar
- îmi pare rău că nu am putut să o păstrez aici, dar,
lătratul...
 Înţeleg, spuse ea. Mulţumesc. Îşi ridică privirea. Fiica
unui proprietar de pământ este o rebelă?
 Nesryn face parte din garda oraşului, în ciuda
dorinţelor tatălui ei. O cunosc de mulţi ani.
Asta nu îi răspundea la întrebare.
 Putem avea încredere în ea?
 Cum ai zis şi tu, am fi fost toţi deja morţi, dacă ar fi
fost aici la ordinele regelui.
 Corect. Ea înghiţi cu greu, băgând cuţitele în teci şi
scoţându-şi mănuşile, ca să-şi ţină mâinile ocupate.
Dar apoi Chaol se uită la degetul pe care, cândva, se aflase
inelul lui de ametist. Pielea era udă din cauza sângelui care
se prelinsese prin material, roşu şi negru, şi mirosind urât.
Chaol privi la locul gol - iar când îşi ridică din nou privirea
spre ea, îi fu greu să mai respire. El se opri la intrarea
tunelului îngust. Până aici îşi dădu ea seama. O dusese cât
de departe posibil.
 Am multe să îţi spun, zise ea, înainte ca el să poată
vorbi. Dar cred că aş prefera să aud mai întâi povestea ta.
Cum ai ajuns aici; ce s-a întâmplat cu Dorian. Şi cu Aedion.
Totul. „De ce te-ai întâlnit în seara asta cu Arobynn. “
Acea încercare de tandreţe de pe chipul lui se transformă
într-o răceală severă - iar inima ei se rupse un pic văzând
asta. Orice ar fi fost pe cale să spună, nu avea să fie ceva
plăcut.
— Întâlneşte-te cu mine în patruzeci de minute! îi
răspunse el şi îi dădu adresa din mahala. Trebuie mai întâi
să mă ocup de asta.
 Nu aşteptă un răspuns, înainte de a alerga prin tunel,
după tovarăşii săi.
Aelin îl urmă oricum.

~
Aelin urmări docurile mahalalei de pe acoperiş, în timp ce
Chaol şi tovarăşii săi se apropiau de barca mică. Echipajul nu
îndrăznise să coboare ancora - doar legase barca de stâlpii
putreziţi, cât timp rebelii transferau victimele în braţele
marinarilor. Apoi, începură să vâslească repede, spre curbura
întunecată a râului Avery şi, probabil, spre un vas mai mare
care îi aştepta la gura de vărsare.
Îl observă pe Chaol vorbind rapid cu rebelii, pe Nesryn
rămânând în zonă, după ce acesta terminase de vorbit. Se
certară scurt în legătură cu ceva, nu auzise ce, iar după
aceea căpitanul plecă singur; Nesryn şi restul grupului se
îndreptară în direcţia opusă, fără să arunce măcar o privire
înapoi.
Chaol străbătu un cvartal până când Aelin apăru, fără
zgomot, lângă el. Chaol nu avu nicio ezitare.
 Trebuia să fi ştiut.
 Da, trebuia.
Chaol încleştă din dinţi, dar merse în continuare spre
mahala.
Aelin examină străzile adormite şi întunecate. Câţiva pici
sălbatici ţâşniră pe lângă ei şi îi examină de sub glugă,
întrebându-se care dintre ei era plătit de Arobynn şi i-ar
putea transmite că o văzuse la câteva străzi distanţă de
vechea ei casă. Nu avea rost să se ascundă - şi nici nu voia.
Aici, casele erau ca vai de ele, dar nu distruse complet.
Familiile de muncitori care locuiau în ele făceau tot posibilul
pentru a le îngriji. La cât de aproape erau de râu, probabil
erau locuite de pescari, muncitori la docuri şi poate câte un
sclav împrumutat temporar de la stăpânul lui. Dar nu era
niciun semn de scandal, niciun vagabond, uiciun peşte,
niciun hoţ ascuns în întuneric. Aproape că era fermecătoare
zona, chiar dacă erau în mahala.
— Povestea nu e mai plăcută, începu, în sfârşit, căpitanul.

~
Aelin îl lăsă pe Chaol să vorbească, în timp ce merseră
prin mahala, şi i se frânse inima. Nu zise nimic atunci când el
îi povesti cum îl întâlnise pe Aedion şi cum lucrase cu el, iar
apoi regele îl capturase pe acesta şi îl interogase pe Dorian.
Fu nevoită să facă un efort considerabil pentru a se abţine
să-l scuture pe căpitan şi să-l întrebe cum de fusese atât de
nesăbuit şi de prost, cum de îi luase atât de mult timp ca să
acţioneze.
Apoi, Chaol ajunse la partea cu decapitarea Sorschei,
fiecare cuvânt fiind rostit mai încet şi mai trunchiat decât cel
de dinainte.
Niciodată nu aflase numele tămăduitoarei, în niciuna
dintre dăţile în care femeia o cususe şi o peticise. Pentru
Dorian, pierderea ei însemna... Aelin înghiţi cu greu.
Apoi, lucrurile se înrăutăţiră Chaol explicându-i ce făcuse
Dorian ca să-l scoată din castel: se sacrificase, dezvăluindu-şi
puterea în faţa regelui. Ea tremura atât de tare, încât îşi băgă
mâinile în buzunare şi îşi strânse buzele, ca să nu poată
spune nimic. Dar cuvintele se foiau oricum în mintea ei, fără
întrerupere.
„Ar fi trebuit să-i scoţi din castel pe Dorian şi pe Sorscha
în ziua în care regele i-a măcelărit pe acei sclavi. Nu ai învăţat
nimic din moartea Nehemiei? Ai crezut cumva că poţi învinge
fără să-ţi pătezi onoarea, fără să sacrifici ceva? Nu ar fi
trebuit să-l părăseşti; oare cum ai putut să-l laşi să-l înfrunte
singur pe rege? Cum ai putut, cum ai putut, cum ai putut?“
Durerea din ochii lui Chaol o făcu să nu vorbească.
El tăcu şi ea trase aer în piept, stăpânindu-şi mânia,
dezamăgirea şi şocul. Trebui să traverseze trei cvartale
înainte de a putea judeca limpede. Mânia şi lacrimile nu
aveau să-i folosească la nimic. Planurile ei urmau să se
schimbe din nou - dar nu cu mult. Să-l elibereze pe Aedion,
să recupereze cheia Wyrd... putea încă să le facă. Îşi îndreptă
umerii. Erau la doar câteva străzi de vechiul ei apartament.
Măcar ar fi avut un loc în care să se pitească, dacă Arobynn
nu vânduse proprietatea. Probabil că ar fi ironizat-o pe tema
asta, dacă ar fi făcut-o - sau poate că o lăsase să afle singură
că avea un nou proprietar. Îi plăceau astfel de surprize.
 Deci acum lucrezi împreună cu rebelii, îi spuse ea lui
Chaol. Sau aparent eşti liderul lor.
 Suntem câţiva la conducere. Teritoriul meu acoperă
mahalaua şi docurile - alţii sunt responsabili pentru alte părţi
ale oraşului. Ne întâlnim cât de des îndrăznim. Nesryn şi
câţiva dintre paznicii oraşului au reuşit să-i contacteze pe
câţiva oameni de-ai mei. Pe Ress şi pe Brullo, mai ales. S-au
gândit la modalităţi de a-l scăpa pe Dorian. Şi pe Aedion. Dar
acea temniţă este impenetrabilă, iar ei supraveghează
tunelurile secrete. Am intrat în cuibul lor din canalizare în
seara asta doar pentru că Ress ne-a anunţat că va avea loc o
întâlnire importantă la palat. Dar au lăsat în urmă mai multe
santinele faţă de ce anticipasem noi.
Era imposibil să intre în castel - fără ajutorul lui Arobynn.
O altă decizie. O va lăsa pe a doua zi.
 Ce ai aflat despre Dorian, de când ai fugit?
Un licăr de ruşine străluci în ochii lui ca de bronz. Fugise
totuşi, îl lăsase pe Dorian în mâinile tatălui său.
Ea îşi încleştă pumnii, ca să nu-l dea cu capul de peretele
clădirii. Cum de îl slujise pe acel monstru? Cum de nu văzuse
asta, cum de nu încercase să-l ucidă pe rege ori de câte ori se
aflase în preajma lui?
Spera că, indiferent ce i-ar fi făcut lui Dorian tatăl lui,
indiferent ce pedeapsă primise prinţul, ştia că nu era
singurul care suferea. Şi, după ce avea să-l recupereze pe
Dorian, avea să îi spună asta, când va fi pregătit să asculte;
că ea înţelegea - şi că avea să fie un drum lung, dificil şi
dureros, dar că era posibil să-şi revină după o asemenea
pierdere. Când îşi va reveni, folosindu-şi acea magie brută pe
care o poseda, care era liberă, nu ca a ei... Ar fi putut fi un
ajutor decisiv în înfrângerea Valgilor.
  Regele nu l-a pedepsit public pe Dorian, spuse Chaol.
Nici măcar nu l-a închis. Din câte ştim, încă participă la
evenimente şi va fi prezent la această petrecere
aniversară/execuţie a sa.
Aedion, o, Aedion! El ştia cine era ea, ce devenise, dar
Chaol nu îi dăduse de înţeles cum va reacţiona vărul ei. Când
o va vedea ar fi putut să o scuipe în faţă. Nu avea să-i pese de
asta până ce Aedion nu urma să fie în siguranţă, liber.
 Aşadar, Ress şi Brullo sunt deja înăuntru, iar zidurile
castelului sunt supravegheate, continuă Chaol. Ei spun că
Dorian pare să se comporte normal, dar că este indispus.
Este mai rece, mai distant - dar e de aşteptat, după ce
Sorscha a fost...
 Au raportat dacă poartă un inel negru?
Chaol tresări.
 Nu - nu un inel. Ceva din tonul vocii lui o făcu să-l
privească şi să-şi dorească să nu trebuiască să audă ceea ce
urma să spună. Dar unul dintre spioni a pretins că Dorian
are un colier răsucit, din piatră neagră, în jurul gâtului,
continuă Chaol.
Un colier din piatră Wyrd. Pentru o clipă, Aelin nu reuşi
decât să se holbeze la Chaol. Clădirile din jur o apăsau; un
puţ imens se deschidea sub pavajul pe care mergea,
ameninţând să o înghită complet.
 Eşti palidă, spuse Chaol, dar nu făcu nicio mişcare ca
să o atingă.
Mai bine. Nu era sigură că ar fi suportat să fie atinsă, fără
să-i smulgă faţa. Totuşi trase aer în piept, refuzând să lase
monstruozitatea care i se întâmplase lui Dorian să o afecteze
- cel puţin pentru moment.
 Chaol, nu ştiu ce să spun - despre Dorian, şi Sorscha,
şi Aedion. Despre faptul că tu eşti aici. Gesticulă spre
mahalaua din jurul lor.
 Spune-mi ce s-a întâmplat cu tine în toate aceste luni.
Ea îi povesti. Îi relată ce se întâmplase în Terrasen în
urmă cu zece ani şi ce păţise în Wendlyn. Când ajunse la
prinţii Valg, nu îi vorbi despre acele coliere, deoarece -
deoarece părea deja distrus. Şi nu îi spuse despre a treia
cheie Wyrd, ci doar că Arobynn furase Amuleta din Orynth şi
că ea o voia înapoi.
 Aşadar, acum ştii de ce sunt aici, ce am făcut şi ce
plănuiesc să fac.
Chaol nu îi răspunse nimic cât merseră până la
următoarea stradă. Fusese complet tăcut. Nu zâmbise. Când,
în cele din urmă, el îi întâlni privirea, cu buzele strânse într-o
linie subţire, semăna foarte puţin cu paznicul de care se
îndrăgostise.
 Deci, eşti singură aici, zise el.
 I-am zis lui Rowan că ar fi mai sigur pentru el să
rămână în Wendlyn.
 Nu, spuse el puţin tăios, privind înainte. Adică te-ai
întors, dar fără o armată. Fără aliaţi. Te-ai întors cu mâna
goală.
„Cu mâna goală.“
 Nu ştiu la ce te aşteptai. Tu - tu m-ai trimis în
Wendlyn. Dacă voiai să aduc înapoi o armată, ar fi trebuit să
fii mai explicit.
 Te-am trimis acolo pentru siguranţa ta, ca să poţi
scăpa de rege. Şi, de îndată ce mi-am dat seama cine erai,
cum aş fi putut să nu presupun că ai fugit la verii tăi, la
Maeve...
 Ai ascultat ceva din ce ţi-am spus? Despre cum este
Maeve? Familia Ashryver este la dispoziţia ei, iar dacă Maeve
nu trimite ajutor, ei nu vor trimite ajutor.
 Nici măcar nu ai încercat. El se opri la un colţ pustiu.
Dacă vărul tău, Galan, ignoră blocada...
 Vărul meu Galan nu te priveşte pe tine. Tu înţelegi ce
am avut de înfruntat?
 Tu înţelegi cum a fost pentru noi, aici? În timp ce tu te-
ai jucat cu magia şi ai umblat aiurea cu Prinţul tău Fae,
înţelegi ce s-a întâmplat cu mine - cu Dorian? Înţelegi ce se
întâmplă în fiecare zi, în acest oraş? Pentru că
giumbuşlucurile tale din Wendlyn ar putea, foarte bine, să fie
cauza tuturor acestor lucruri.
 Simţea fiecare cuvânt ca o piatră aruncată în cap. Da - da,
poate, dar...
 Giumbuşlucurile mele?
 Dacă nu te-ai fi comportat atât de teatral, dacă nu te-ai
fi fălit cu înfrângerea lui Narrok şi dacă nu i-ai fi strigat,
practic, regelui că te-ai întors, nu ne-ar fi chemat niciodată în
acea cameră...
 Nu mă poţi învinui pentru asta. Pentru acţiunile lui. Îşi
strânse pumnii şi îl privi - îl privi cu atenţie, se uită la
cicatricea care avea să îi amintească mereu de ce făcuse el, de
ceea ce ea nu putea ierta.
 Atunci, pentru ce pot să te consider vinovată? întrebă
el, în timp ce ea continua să meargă, cu paşi rapizi şi precişi.
Aşadar?
Nu vorbea serios - nu avea cum să o facă.
 Cauţi lucruri pentru care să mă învinovăţeşti? Ce spui
de căderea regatelor? De pierderea magiei?
 Cel puţin în ceea ce priveşte ultima parte, zise el printre
dinţi, ştiu sigur că nu este vina ta.
Ea se opri din nou.
 Ce ai spus?
El îşi încordă umerii. De atât avu ea nevoie ca să îşi dea
seama că plănuise să păstreze secretul. Nu faţă de Celaena,
fosta lui prietenă şi iubită, ci faţă de Aelin - regina
Terrasenului. O ameninţare. Orice ar fi ştiut despre magie, nu
plănuise să-i spună.
 Ce ai aflat mai exact despre magie, Chaol? rosti ea prea
încet.
El nu răspunse.
 Spune-mi.
El scutură din cap, având chipul umbrit din cauza
spaţiului dintre luminile străzii.
 Nu. Nicio şansă. Nu când eşti atât de imprevizibilă.
„Imprevizibilă.” Era o binecuvântare, presupunea ea, că
magia era într-adevăr înăbuşită aici, altfel ar fi putut
transforma străzile în cenuşă în jurul lor, doar ca să-i arate
cât de previzibilă era.
  Ai găsit un mod de a o elibera, nu-i aşa? Ştii cum să o
faci.
El nu încercă să pretindă altceva.
 Dacă am elibera magia, am dezlănţui haosul - nu am
face decât să înrăutăţim lucrurile. Probabil am uşura munca
demonilor: a-i găsi şi a se hrăni cu purtătorii magiei.
 Mai mult ca sigur vei regreta aceste cuvinte, când vei
auzi tot ce am de zis, rosti ea printre dinţi, fierbând de mânie.
Continuă să vorbească pe un ton îndeajuns de jos încât
nimeni din apropiere să nu-i audă. Acel colier pe care îl
poartă Dorian - dă-mi voie să-ţi spun ce face şi vom vedea
dacă vei refuza în continuare să-mi spui, dacă vei ignora ceea
ce am făcut în ultimele luni. Cu fiecare cuvânt al ei, culoarea
i se scurse de pe chip. O părticică răutăcioasă din ea se
bucura. Ei îi vizează pe purtătorii magiei, se hrănesc cu
puterea din sângele lor. Sorb viaţa din cei care nu sunt
compatibili să asimileze un demon Valg. Sau, având în vedere
noua distracţie preferată a celor din Rifthold, îi execută ca să
inspire frică. Se hrănesc cu asta - cu frica, nefericirea şi
disperarea. Pentru ei, este ca vinul. Demonii Valg inferiori pot
stăpâni trupul unui muritor cu acele inele negre. Dar
civilizaţia lor, o întreagă civilizaţie nenorocită, spuse ea, este
împărţită în ierarhii, ca a noastră. Iar prinţii lor îşi doresc
foarte, foarte mult să vină în lumea noastră. Aşa că, regele
foloseşte coliere. Coliere negre, de piatră Wyrd. Chaol nu mai
respiră, probabil. Colierele sunt mai puternice, capabile să
ajute demonii să rămână în trupurile umane, în timp ce ei
devorează persoana şi puterea dinăuntru. Narrok avea unul
în el. La final, m-a implorat să-l omor. Nimic altceva nu ar fi
putut să o facă. Am văzut monştri pe care nici măcar nu ţi-i
poţi imagina, încercând să omoare unul dintre ei, fără succes.
Doar focul sau decapitarea îi omoară. Aşadar, termină ea,
având în vedere darurile pe care le am, vei vedea că vrei să-mi
spui ceea ce ştii. S-ar putea să fiu singura persoană capabilă
să-l elibereze pe Dorian sau măcar să-l ucidă din
compasiune. Dacă măcar mai este acolo. Ultimele cuvinte
părură la fel de îngrozitoare pe cât sunară.
 Chaol scutură din cap. O dată. De două ori. Iar ei poate că
i-ar fi părut rău de panica, durerea şi disperarea de pe chipul
său. Până când el întrebă:
 Te-ai gândit măcar să ne avertizezi? Să spui oricăruia
dintre noi despre colierele regelui?
Era ca şi când cineva ar fi aruncat o găleată cu apă pe ea.
Clipi. Ar fi putut să-i avertizeze - ar fi putut să încerce. Mai
târziu - avea să se gândească mai târziu la asta.
 Asta nu contează, spuse ea. Acum, trebuie să-i ajutăm
pe Aedion şi Dorian.
 Nu există niciun noi. El desfăcu Ochiul Elenei din jurul
gâtului său şi îl aruncă spre ea.
Acesta străluci în lumina stradală, în timp ce zbură între
ei. Ea îl prinse cu o mână, simţind căldura metalului pe piele.
Nu îl privi inainte de a-l pune în buzunar.
 De ceva vreme nu a mai existat un noi, Celaena...,
continuă el.
 Acum sunt Aelin! izbucni ea, cât de tare îndrăzni.
Celaena Sardothien nu mai există.
 Eşti aceeaşi asasină care a plecat. Te-ai întors doar
când ţi-a fost ţie util.
Făcu un efort să nu-i dea un pumn în nas. În schimb,
scoase inelul argintiu cu ametist din buzunar şi îl apucă de
mână, trântindu-i-l în palma înmănuşată.
 De ce te-ai întâlnit cu Arobynn Hamel în seara asta?
 Cum...
 Nu contează. Spune-mi de ce.
 Voiam ajutorul lui ca să-l ucid pe rege.
 Eşti nebun? izbucni Aelin. I-ai spus asta?
 Nu, dar a ghicit. Am tot încercat să mă văd cu el de o
săptămână, iar în seara asta m-a chemat.
 Eşti un prost că te-ai dus. Începu din nou să meargă.
Să rămână în acelaşi loc, indiferent de cât ar fi fost de pustiu,
nu era un lucru înţelept.
Chaol o ajunse din urmă.
 Nu am văzut niciun alt asasin oferindu-şi serviciile.
 Ea deschise gura, iar apoi o închise. Îşi îndoi degetele, apoi
le îndreptă unul câte unul.
 Preţul nu va fi aurul sau favorurile. Preţul va fi ultimul
lucru la care te aştepţi. Cel mai probabil, moartea sau
suferinţa oamenilor la care ţii.
 Crezi că nu ştiam asta?
 Deci vrei ca Arobynn să-l omoare pe rege şi mai ce? Să-l
pună pe Dorian pe tron? Cu un demon Valg în el?
 N-am ştiut asta până acum. Dar asta nu schimbă
nimic.
 Asta schimbă totul. Chiar dacă scoţi acel colier, nu
există nicio garanţie că Valgul nu a prins rădăcini înăuntru.
Ai putea înlocui un monstru cu un altul.
 De ce nu spui unde vrei să ajungi, Aelin? îi rosti printre
dinţi numele, abia suficient de tare încât să-l audă.
 Poţi să-l omori pe rege? Când se va ajunge la asta, vei
putea să-ţi ucizi regele?
 Dorian este regele meu.
Făcu un efort să nu tresară.
 E o chestiune de semantică.
 A ucis-o pe Sorscha.
 A ucis milioane înaintea ei. Poate o provocare, poate o
altă întrebare.
I se măriră ochii.
 Trebuie să plec. Mă întâlnesc cu Brullo într-o oră.
— Vin cu tine, zise ea, aruncând o privire spre castelul de
cleştar ce se ridica deasupra părţii nord-estice a oraşului.
Poate mai afla ceva din ceea ce ştia Maestrul Armelor despre
Dorian. Şi cum ar fi putut să-l omoare pe prietenul ei.
Sângele îi îngheţă în vene.
 Nu, nu vii, spuse Chaol. Ea întoarse capul spre el. Dacă
vii, va trebui să răspund la prea multe întrebări. Nu îl voi
pune în pericol pe Dorian ca să-ţi satisfac ţie curiozitatea.
El continuă să meargă înainte, dar ea coti, ridicând din
umeri.
 Fă ce vrei.
Observând că ea se îndepărta, el se opri.
  Şi tu ce vei face?
Prea multă suspiciune în acea voce. Ea se opri şi ridică o
sprânceană.
— Lucruri multe şi rele.
 Dacă ne dai de gol, Dorian va...
Ea îl întrerupse, pufnind.
— Ai refuzat să-mi spui ce ştii, Căpitane. Nu cred că este
absurd din partea mea să fac la fel. Dădu să se îndrepte spre
vechiul ei apartament.
— Nu mai sunt căpitan, spuse el.
Ea privi peste umăr şi îl mai examină o dată.
 Ce s-a întâmplat cu sabia ta?
Privirea lui era goală.
 Am pierdut-o.
 Ah. Aşadar, eşti Lordul Chaol?
 Doar Chaol.
Pentru o clipă, îi fu milă de el şi o parte din ea îşi dori să o
fi putut spune cu mai multă bunătate şi compasiune.
— Nu îl putem scoate pe Dorian. Nu îl putem salva.
 Pe naiba nu putem.
— Mai bine te-ai gândi la alţi pretendenţi la tron...
 Nu termina propoziţia aceea! Ochii îi erau larg deschişi,
iar respiraţia - neregulată.
Ea spusese destule. Îşi roti umerii, stăpânindu-şi mânia.
 Folosindu-mi magia, aş putea să îl ajut - aş putea
încerca să găsesc o cale de a-l elibera.
Dar, probabil, l-ar omorî. Nu ar fi recunoscut asta cu voce
tare. Nu până când nu avea să îl vadă cu propriii ochi.
 Şi după aceea? întrebă Chaol. Vei ţine ostatic întregul
Rifthold, aşa cum ai facut-o cu Doranelle? Vei arde pe oricine
nu este de acord cu tine? Sau ne vei incinera regatul doar de
ciudă? Şi cum rămâne cu ceilalţi ca tine, care cred că au ceva
de împărţit cu Adarlan? Râse amar. Poate că ne descurcăm
mai bine fără magie. Poate că magia nu e foarte corectă
printre noi, muritorii de rând.
 Corectă? Crezi că este corect ceva din toate astea?
 Magia îi face pe oameni periculoşi.
  Magia ţi-a salvat viaţa de câteva ori, dacă-mi amintesc
bine.
 Da, spuse el, şi ţie, şi lui Dorian - vă sunt
recunoscător, chiar vă sunt. Dar ce vă poate controla pe voi?
Fierul? Nu este prea intimidant, nu-i aşa? Odată ce magia va
fi eliberată, cine va putea împiedica monştrii să iasă din nou?
Cine te va opri pe tine?
O suliţă de gheaţă îi străpunse inima. „Monstru”.
Într-adevăr, în acea zi în care i se arătase în forma ei Fae,
în cealaltă lume - ziua în care despărţise pământul şi
chemase focul ca să-l salveze, ca să o salveze pe Fleetfoot - îi
citise pe chip groaza şi repulsia. Da, puterea trebuia mereu
ţinută sub control, dar... „Monstru.” Îşi dori să o fi lovit în loc.
 Aşadar, lui Dorian îi este permis să aibă puteri magice.
Asta poţi să o accepţi, dar puterea mea ţi se pare
dezgustătoare?
 Dorian nu a ucis niciodată pe nimeni. Nu Dorian l-a
spintecat pe Archer Finn în tuneluri şi nici nu l-a torturat sau
ucis pe Grave, pentru ca mai apoi să-l taie în bucăţi. Nu
Dorian a plecat să ucidă de plăcere în Endovier, lăsând în
urmă zeci de victime.
Făcu un efort să afişeze vechea faţadă de gheaţă şi de oţel.
În spatele acesteia, totul se spulbera şi se dărâma.
— M-am împăcat cu asta. Strânse din dinţi şi încercă din
răsputeri să nu întindă mâna spre arme, aşa cum ar fi făcut
cândva, aşa cum încă îşi dorea să o facă: Voi fi în vechiul
meu apartament, dacă hotărăşti să nu mai gândeşti cu
fundul, spuse ea. Noapte bună! Nu-i dădu şansa să
răspundă, înainte de a pleca în josul străzii.

~
Chaol stătea în micul dormitor al casei dărăpănate care
fusese principalul sediu al batalionului său în ultimele trei
săptămâni, fixând cu privirea biroul plin cu hărţi, planuri şi
notiţe referitoare la palat, la schimbul gărzilor şi la obiceiurile
lui Dorian. Brullo nu avusese ce să îi spună în timpul
întâlnirii lor de acum o oră - doar il asigurase, macabru, că
făcuse un lucru bun plecând din slujba regelui şi lăsând în
urmă toate lucrurile pentru care muncise până atunci.
Bărbatul mai vârstnic încă insista să-i spună „Căpitane”, în
ciuda protestelor lui Chaol.
Brullo fusese cel care îl găsise pe Chaol şi se oferise să fie
spionul lui la castel, la nici trei zile de când acesta fugise.
Fugise, cum spusese Aelin. Ştiuse exact ce cuvinte să
folosească. O regină - furioasă aprinsă şi poate mai crudă - îl
găsise în seara aceasta. Îşi dăduse scama de asta din clipa în
care ieşise clătinându-se din întunericul Valgilor, ca să o
găsească stând nemişcată, ca un prădător, lângă Nesryn. În
ciuda murdăriei şi a sângelui de pe ea, chipul lui Aelin era
bronzat şi plin de culoare şi... diferit. Mai bătrân, ca şi când
nemişcarea şi puterea pe care le radia îi şlefuiseră nu doar
sufletul, ci şi însăşi forma. Iar când îi văzuse degetul fără
inel...
Chaol scoase inelul pe care îl băgase în buzunar şi aruncă
o privire spre şemineul rece. Ar fi durat doar câteva minute să
aprindă focul şi să arunce inelul în flăcări. Întoarse inelul
între degete. Argintul era mat şi cu nenumărate zgârieturi.
Nu, Celaena Sardothien cu siguranţă nu mai exista. Acea
femeie - femeia pe care o iubise... Poate că se înecase în
marea vastă şi nemiloasă dintre locul acesta şi Wendlyn.
Poate că fusese ucisă de prinţii Valg. Sau poate că fusese un
prost în tot acest timp, un prost care se uitase la vieţile pe
care ea le luase şi la sângele pe care îl vărsase atât de uşor,
fără să fie dezgustat.
Fusese pătată de sânge în seara asta - ucisese mulţi
oameni înainte de a-l găsi. Nici măcar nu se deranjase să îl
spele, nici măcar nu părea să observe că era murdară de
sângele inamicilor ei.
Un oraş - învăluise un oraş în flăcările ei şi făcuse o regină
Fae să tremure. Nimeni nu ar trebui să aibă o asemenea
putere. Dacă putea face un oraş întreg să ardă, ca să se
răzbune pe o regină Fae pentru biciuirea prietenului ei... Oare
ce i-ar fi făcut imperiului care îi înrobise şi îi măcelărise
poporul?
Nu avea de gând să îi spună cum să elibereze magia - nu
până când nu ar fi ştiut, cu certitudine, că nu urma să
transforme Riftholdul în cenuşă.
Se auziră bătăi în uşă - două bătăi scurte.
 Ar trebui să fii pe tură, Nesryn, spuse el în loc de salut.
Ea se strecură înăuntru, graţioasă ca o pisică. În cei trei
ani de când o cunoştea, se mişcase întotdeauna rapid şi fără
să facă zgomot. În urmă cu un an, un pic distrus şi nesăbuit
din cauza trădării lui Lithaen, fusese atât de intrigat de asta
încât îşi petrecuse vara împărţind patul cu ea.
 Comandantul meu este beat, cu mâinile pe sub fusta
vreunei chelneriţe noi, pe care o ţine în poală. Nu-mi va
observa absenţa prea curând. O uşoară încântare străluci în
ochii ei negri. Acelaşi gen de încântare care apăruse în
ultimul an ori de câte ori se întâlniseră, în hanuri sau în
camerele de deasupra tavernelor sau, uneori, chiar lipiţi de
zidul unei alei.
Avusese nevoie de asta - de distracţie şi de eliberare -
după ce Lithaen îl părăsise pentru farmecele lui Roland
Havilliard. Cât despre Nesryn, ea probabil că era doar
plictisită. Ea nu-l căuta niciodată, nu întreba niciodată când
avea să-l mai vadă, deci întâlnirile lor fuseseră întotdeauna
iniţiate de el. Câteva luni mai târziu, nu se simţise aiurea
când plecase în Endovier şi nu o mai văzuse. Nu îi spusese
niciodată lui Dorian - sau lui Aelin. Iar când dăduse peste
Nesryn în urmă cu trei săptămâni, la una dintre întâlnirile
rebelilor, ea nu păruse să-i poarte pică.
— Arăţi ca un bărbat care a fost lovit în boaşe, spuse ea în
cele din urmă.
Aruncă o privire în direcţia ei. Şi, pentru că se simţea
exact aşa, pentru că poate se simţea din nou un pic distrus şi
nesăbuit, îi povesti ce se întâmplase. Cu cine se întâlnise.
Totuşi, avea încredere în ea. În cele trei săptămâni în care se
certaseră, şi plănuiseră, şi supravieţuiseră împreună, nu
avusese altă opţiune decât să aibă încredere în ea. Ren
avusese încredere în ea. Cu toate acestea, înainte să plece,
Chaol încă nu-i spusese lui Ren cine era cu adevărat Celaena.
Poate că ar fi trebuit să o facă. Dacă ar fi ştiut că ea avea să
se întoarcă aşa, s ă se poarte astfel, presupunea că Ren ar fi
trebuit să afle pentru cine îşi risca viaţa. Presupunea că şi
Nesryn merita să ştie.
Nesryn îşi ridică privirea, părul strălucindu-i ca mătasea
neagră.
— Campionul Regelui - şi Aelin Galathynius.
Impresionant. Nu avea rost să-i spună că totul e secret. Ea
ştia exact cât valora acea informaţie. Nu degeaba îi ceruse să-
i fie secund. Ar trebui să fiu flatată că mi-a ţinut cuţitul la
gât.
Chaol privi din nou inelul. Ar trebui să-l topească, dar
banii erau puţini. Deja folosise mare parte din ce furase din
mormânt. Şi urma să mai aibă nevoie de bani mai mult decât
oricând. Acum că Dorian era... Era... Dorian era pierdut.
Celaena - Aelin minţise în legătură cu multe lucruri, dar
nu ar fi minţit în legătură cu Dorian. Şi poate că era singura
persoana capabilă să-l salveze. Dar dacă ar fi încercat să-l
ucidă... Chaol se lăsă pe scaunul biroului, uitându-se în gol
spre hărţile şi planurile pe care le întocmise. Totul - totul era
pentru Dorian, pentru prietenul lui. Din punctul lui de
vedere, nu mai avea nimic de pierdut. El nu era decât un
sperjur fără nume, un mincinos, un trădător.
Nesryn făcu un pas în direcţia lui. Nu era prea îngrijorată,
dar el nu se aşteptase niciodată ca ea să-l menajeze. Nu îşi
dorise niciodată asta. Poate pentru că doar ea înţelegea asta -
cum era să înfrunţi dezaprobarea unui tată ca să-ţi urmezi
chemarea. Dar, în timp ce tatăl lui Nesryn îi acceptase, în cele
din urmă, alegerea, tatăl lui Chaol... Nu voia să se gândească
la tatăl său chiar acum, nu când Nesryn vorbi din nou cu el.
 Ce a spus ea despre prinţ...
 Nu schimbă nimic.
 Pare că schimbă totul. Inclusiv viitorul acestui regat.
 Las-o baltă.
Nesryn îşi încrucişă braţele subţiri. Era destul de zveltă
încât majoritatea oponenţilor să o subestimeze - ghinionul
lor. În seara asta, o văzuse spintecând pe unul dintre acei
soldaţi Valg ca şi când ar fi filetat un peşte.
 Cred că îţi laşi trecutul să stea în calea cântăririi atente
a fiecărei opţiuni.
El dădu să protesteze. Nesryn ridică o sprânceană îngrijită
şi aşteptă. Poate că fusese încăpăţânat. Poate că făcuse o
greşeală refuzând să-i spună lui Aelin cum să elibereze
magia. Iar dacă asta l-ar fi costat viaţa lui Dorian... Înjură
încet, respiraţia lui aproape stingând lumânarea de pe birou.
Căpitanul care fusese cândva ar fi refuzat să-i spună. Aelin
era un inamic al regatului.
Dar acel căpitan nu mai exista. Căpitanul murise lângă
Sorscha, în acea cameră din turn.
 Ai luptat bine în seara asta, spuse el, ca şi când ăsta ar
fi fost răspunsul la replica ei.
Nesryn ţâţâi.
 M-am întors pentru că am aflat că trei dintre
garnizoanele oraşului au fost chemate la Bolţi, la nici treizeci
de minute după ce am plecat noi. Maiestatea Sa, spuse sec
Nesryn, a omorât mai mulţi oameni ai regelui, pe proprietarii
şi investitorii sălii, apoi a distrus locul. Nu vor mai deschide
prea curând.
Pe toţi zeii.
 Ei ştiu că a fost Campionul Regelui?
 Nu. Dar m-am gândit că ar trebui să te avertizez. Pariez
că a avut un motiv să o facă.
Poate că da. Poate că nu.
 Vei afla că are tendinţa să facă ce vrea, când vrea şi
fără a cere voie mai întâi. Probabil că Aelin avusese o pasă
proastă şi hotărâse să-şi dezlănţuie furia pe sala plăcerii.
 Ar fi trebuit să-ţi dai seama că nu trebuie să te încurci
cu o femeie ca ea, spuse Nesryn.
 Şi presupun că tu ştii totul despre încurcarea cu
oamenii, având în vedere cât de mulţi peţitori stau la coadă în
faţa brutăriilor tatălui tău. O lovitură sub centură, poate, dar
ei întotdeauna fuseseră direcţi unul cu celălalt. Oricum, asta
nu păruse să o deranjeze niciodată.
 Acel licăr de încântare îi străluci din nou în ochi atunci
când Nesryn îşi băgă mâinile în buzunar şi se întoarse.
 De aceea nu mă implic prea mult. Este prea complicat.
De aceea nu lăsa pe nimeni să se apropie. Niciodată. El se
gândi dacă să o întrebe de ce - dacă să insiste în privinţa
asta. Dar cât mai puţine întrebări despre trecutul lor făcea
parte din înţelegerea dintre ei şi aşa fusese de la început.
Sincer, el nu ştia la ce se aşteptase în privinţa întoarcerii
reginei. Nu la asta.
„Nu poţi să alegi ce anume să iubeşti la ea“, îi spusese
cândva Dorian. Avusese dreptate. Atât de multă dreptate!
Nesryn ieşi din cameră.
La prima oră a dimineţii, Chaol se duse la cel mai apropiat
bijutier şi amanetă inelul pentru o mână de arginţi.

~
Extenuată şi tristă, Aelin se târî spre vechiul ei
apartament, aflat deasupra depozitului banal. Nu îndrăzni să
zăbovească în faţa clădirii mari, din lemn, cu două niveluri pe
care o cumpărase când, în sfârşit, îşi plătise datoria faţă de
Arobynn - o cumpărase pentru ea, ca să plece din Breaslă.
Dar începuse să i se pară un cămin doar după ce plătise şi
datoriile lui Sam, iar el venise să locuiască împreună cu ea.
Câteva săptămâni - atât reuşise să îi ofere. După care el
murise.
Încuietoarea de pe uşa mare, pe rotile, era nouă, iar în
depozit, grămezile înalte de lăzi pline cu cerneală erau ca noi.
Treptele din spate nu erau prăfuite. Fie Arobynn, fie un alt
personaj din trecutul ei ar fi putut să fie înăuntru. Bun. Era
pregătită pentru o altă luptă.
Când deschise uşa verde, ţinând un cuţit ascuns la spate,
găsi apartamentul întunecat. Gol. Totuşi, mirosea a proaspăt.
Avu nevoie doar de câteva momente ca să verifice
apartamentul - camera mare, bucătăria (găsi câteva mere
vechi, dar nu zări alte semne ale prezenţei unui locatar),
dormitorul ei (neatins) şi camera de oaspeţi. Acolo simţi
parfumul cuiva; patul nu era făcut chiar perfect, iar pe masa
înaltă de toaletă, de lângă uşă, se afla un bilet.
„Căpitanul a spus că pot rămâne aici pentru o vreme. Îmi
pare rău că am încercat să te ucid iarna trecută. Eu am fost
cel cu sabia dublă. Nu a fost nimic personal - Ren.“
Ea înjură. Ren stătuse aici? Şi încă mai credea că ea era
Campionul Regelui. Încercase să-l omoare în seara în care
rebelii îl ţinuseră captiv pe Chaol în depozit şi fusese
surprinsă când o înfruntase. O, îşi aducea aminte de el!
Cel puţin el era în siguranţă, în Nord.
Se cunoştea destul de bine încât să recunoască faptul că
uşurarea era, parţial, cea a unei laşe - nu trebuia să-l
înfrunte pe Ren şi să vadă cum ar fi reacţionat faţă de ea, faţă
de ceea ce făcuse cu sacrificiul lui Marion. Având în vedere
reacţia lui Chaol, presupunea că deloc bine.
Se întoarse în camera mare şi întunecată, aprinzând pe
rând lumânările. Masa imensă care ocupa jumătate din
spaţiu era încă aranjată cu farfuriile ei frumoase. Canapeaua
şi cele două fotolii din catifea roşie din faţa şemineului bogat
ornamentat erau puţin şifonate, dar curate.
Pentru câteva clipe, fixă cu privirea poliţa şemineului.
Cândva, acolo se aflase un ceas frumos - până în ziua în care
aflase că Sam fusese torturat şi ucis de Rourke Farran. Că
tortura durase ore în şir, în timp ce ea era în apartamentul
acesta, făcând bagaje care acum nu dispăruseră din peisaj.
Iar când Arobynn venise ca să-i dea vestea, ea luase acel ceas
frumos şi îl aruncase până în cealaltă parte a camerei, unde
se sfărâmase de perete.
De atunci, nu se mai întorsese aici, deşi cineva curăţase
cioburile. Ori Ren, ori Arobynn. O privire la unul dintre
multele rafturi de cărţi îi oferi răspunsul. Toate cărţile pe care
le pusese în bagaj pentru un drum fără întoarcere spre
Continentul Sudic, pentru acea viaţă nouă împreună cu Sam,
fuseseră puse înapoi la loc. Exact în locul în care le ţinuse ea
înainte. Şi doar o singură persoană ar fi putut să ştie acele
detalii - cineva care ar fi folosit cuferele desfăcute ca o ironie,
un dar şi un memento tăcut al preţului părăsirii lui. Ceea ce
însemna că Arobynn nu se îndoise de întoarcerea ei aici. La
un moment dat.
Intră în dormitor. Nu îndrăzni să verifice dacă hainele lui
Sam fuseseră puse înapoi în sertare - sau aruncate.
O baie - asta îi trebuia. O baie lungă şi fierbinte.
Abia atunci observă camera care fusese, cândva, refugiul
ei. Aprinse lumânările în baia cu plăci albe din ceramică,
făcând camera să pâlpâie auriu. După ce răsuci robinetul din
alamă al căzii supradimensionate din porţelan, pentru a lăsa
apa să curgă, se descotorosi de toate armele. Îşi scoase, pe
rând, hainele murdare şi însângerate, până ce rămase în
pielea goală, plină de cicatrice, şi îşi privi spatele tatuat, în
oglinda de deasupra chiuvetei. În urmă cu o lună, Rowan îi
acoperise cicatricele din Endovier cu un tatuaj uimitor,
enorm, scris în Vechea Limbă Fae - poveştile celor la care
ţinuse şi felul în care muriseră. Nu avea de gând să-l lase pe
Rowan să-i mai tatueze încă un nume pe piele.
Intră în cadă, gemând la contactul cu apa delicios de
caldă, şi se gândi la locul gol de pe şemineu, unde ar fi
trebuit să fie ceasul. La locul care nu mai fusese umplut din
acea zi în care distrusese ceasul. Poate - poate că şi ea se
oprise în acel moment. Încetase să trăiască şi începuse doar
să... supravieţuiască. Plină de furie. Şi poate că abia în
această primăvară, când fusese aruncată la pământ cât timp
trei prinţi Valg se hrăniseră cu ea, depăşise, în cele din urmă,
durerea şi întunericul, ca să pornească din nou ceasul.
Nu, nu avea să mai adauge numele unei alte fiinţe dragi,
moarte, pe pielea ei. Trase o cârpă de lângă cadă şi îşi frecă
faţa, bucăţi de noroi şi de sânge murdărind apa.
„Imprevizibilă.” Acea aroganţă, acel egoism total... Chaol
fugise. El fugise, iar Dorian fusese lăsat pradă colierului.
Dorian. Ea se întorsese - dar prea târziu. Prea târziu.
Scufundă cârpa în apă de nenumărate ori şi şi-o puse pe
faţă, sperând că avea să-i aline usturimea ochilor. Poate că,
distrugându-l pe Narrok, trimisese un mesaj prea puternic;
poate că era vina ei că Aedion fusese capturat, Sorscha -
ucisă, iar Dorian - înrobit.
„Monstru.“
 Şi, totuşi... Pentru prietenii ei, pentru familia ei, ar fi fost
bucuroasă un monstru. Pentru Rowan, pentru Dorian,
pentru Nehemia, s-ar fi pervertit, degradat şi ruinat. Ştia că ei
ar fi făcut acelaşi lucru pentru ea. Aruncă bucata de cârpă în
apă şi se ridică. Monstru sau nu, niciodată, în zece mii de ani
nu l-ar fi lăsat pe Dorian să-l înfrunte pe tatăl său de unul
singur. Chiar dacă Dorian îi spusese să plece. În urmă cu o
lună, ea şi Rowan aleseseră să-i înfrunte împreună pe prinţii
Valg - să moară împreună, dacă ar fi fost necesar, decât să
facă asta fiecare de unul singur.
„Îmi aminteşti cum ar trebui să fie lumea; cum poate fi
lumea”, îi zisese cândva lui Chaol. Faţa îi ardea. O fată
spusese acele lucruri; o fată atât de disperată să
supravieţuiască, să se descurce în fiecare zi, încât nu se
întrebase niciodată de ce el îl slujea pe adevăratul monstru
din lumea lor.
Aelin se băgă din nou sub apă, spălându-şi părul, faţa,
corpul însângerat.
Ar fi putut să o ierte pe fata care avusese nevoie de un
căpitan al gărzii care să-i ofere stabilitate, după un an în iad;
să o ierte pe fata care avusese nevoie de un căpitan care să-i
fie campion. Dar, acum, era propria ei campioană. Şi nu avea
să mai adauge numele unei alte liinţe dragi, moarte, pe pielea
ei.
Aşadar, când se trezi în dimineaţa următoare, Aelin îi
scrise o scrisoare lui Arobynn, acceptându-i oferta. Un demon
Valg, datorat Regelui Asasinilor.
În schimb, el o va ajuta să îl salveze în siguranţă pe
Aedion Ashryver, Lupul Nordului.
 CAPITOLUL 8

Manon Cioc-negru, moştenitoarea clanului vrăjitoarelor

Cioc-negru, purtătoare a săbiei Spintecă-Vânt, călăreaţa
balaurului Abraxos şi Aripa Conducătoare a armatei aeriene a
Regelui Adarlanului, îl fixa cu privirea pe bărbatul masiv care
stătea în partea opusă a mesei de sticlă neagră şi îşi păstra
calmul.
În săptămânile în care Manon şi jumătate din legiunea
Dinţi-de-fier fuseseră plasate în Morath, muntele-cetate al
ducelui Perrington, ea nu începuse deloc să-l simpatizeze. Şi
niciuna dintre Cele Treisprezece nu-l simpatizau. Acesta fiind
motivul pentru care Asterin putea ajunge uşor la săbiile ei
duble, în timp ce se sprijinea de zidul de piatră neagră,
pentru care Sorrel stătea în apropierea uşilor, iar Vesta şi Lin
stăteau de pază în faţa lor, afară.
Ducele fie nu observase, fie nu-i păsa. Îşi manifesta
interesul faţă de Manon doar când îi dădea ordine în ceea ce
privea instrucţia oastei sale. În rest, părea mereu concentrat
asupra armatei de bărbaţi cu miros ciudat, care aşteptau în
tabăra de la poalele muntelui. Sau la orice sălăşluia sub
munţii din jur - la orice striga, şi vuia, şi gemea în labirintul
de catacombe săpate în inima vechilor pietre. Manon nu
întrebase niciodată ce se ţinea sau ce se făcea în acei munţi,
deşi Umbrele ei îi aduseseră la cunoştinţă zvonuri despre
altare din piatră, pătate cu sânge, şi temniţe mai întunecate
decât însuşi întunericul. Dacă nu deranja cu nimic legiunea
Dinţi-de-fier, lui Manon nu prea îi păsa. Îi lăsa pe acei bărbaţi
să se joace de-a zeii.
Totuşi, de obicei, în special în timpul acestor întâlniri
nenorocite, atenţia ducelui era îndreptată asupra frumoasei
femei cu păr brunet, care îi stătea mereu aproape, ca şi când
ar fi fost legată de acesta cu un lanţ invizibil. La ea se uita
acum Manon, în timp ce ducele arăta spre zonele de pe hartă
pe care le voia supravegheate de cercetaşele Dinţi-de-fier.
Kaltain - aşa o chema. Ea nu spunea niciodată nimic, nu se
uita la nimeni. Un colier negru îi atârna la gâtul alb ca luna,
colier care o făcea pe Manon să păstreze distanţa. Ce miros
necorespunzător îi învăluia pe aceşti oameni. Ca al oamenilor,
dar parcă nu de om. Iar parfumul acestei femei era cel mai
puternic şi cel mai ciudat. Ca al locurilor uitate şi întunecate
ale lumii. Ca al pământului arat din cimitir.
 Până săptămâna viitoare, vreau să-mi raportaţi ce pun
la cale sălbaticii din munţii Colţi, ordonă ducele. Mustaţa lui
bine îngrijită, de culoarea ruginii, părea să contrasteze cu
armura lui brutală şi întunecată. Era un bărbat care se
simţea la fel de confortabil şi luptându-se în sălile de consiliu,
şi omorând pe front.
 Trebuie să caut ceva anume? întrebă Manon, deja
plictisită. Îşi reaminti singură că era o onoare să fie Aripa
Conducătoare; era o onoare să conducă oastea Dinţi-de-fier.
Chiar dacă faptul că se afla acolo i se părea a fi o pedeapsă, şi
chiar dacă nu primise încă nicio veste în legătură cu
următoarea lor mişcare de la bunica ei, Marea Vrăjitoare a
Clanului Cioc-negru. Erau aliatele Adarlanului - nu lachei
supuşi regelui.
Ducele mângâie leneş braţul subţire al lui Kaltain, carnea
albă fiind prea plină de vânătăi ca să fie o întâmplare. Mai
avea şi o cicatrice groasă şi roşie, chiar înainte de încheietura
cotului, lungă de cinci centimetri, uşor ieşită în relief.
Probabil că era recentă. Totuşi, femeia nu tresări la atingerea
intimă a ducelui, nu afişă niciun licăr de durere când
degetele lui groase mângâiară cicatricea urâtă.
 Vreau o listă actualizată a aşezărilor lor, zise ducele.
Câţi sunt, drumurile principale pe care le folosesc pentru a
traversa muntele. Nu vă arătaţi şi nu atacaţi!
Manon poate că ar fi tolerat faptul că era blocată în
Morath - cu excepţia acelui ultim ordin. „Nu atacaţi.” Fără
crime, fără lupte, fără oameni însângeraţi.
Sala consiliului avea doar o fereastră înaltă şi îngustă, a
cărei vedere era obturată de unul dintre multele turnuri din
piatră ale Morathului. În sală nu era suficient spaţiu deschis,
nu cu ducele şi femeia distrusă de lângă el. Manon îşi înălţă
capul şi se ridică în picioare.
  Cum doreşti.
 Alteţa Voastră, spuse ducele.
Manon se opri, întorcându-se pe jumătate.
Ochii negri ai ducelui nu erau în întregime umani.
 Mi te vei adresa cu „Alteţa Voastră”, Aripă
Conducătoare!
Se străduia din răsputeri să nu le permită dinţilor din fier
să coboare din despicăturile gingiilor.
 Nu eşti ducele meu, zise ea. Nu mă supun ţie.
Asterin rămase nemişcată. Ducele Perrington izbucni în
râs. Kaltain nu părea să fi auzit nimic din toate acestea.
 Demonul Alb, spuse gânditor ducele, cercetând-o pe
Manon cu o privire care se plimba prea liberă. Dacă ar fi fost
altcineva, i-ar fi scos ochii cu unghiile ei de fier - şi l-ar fi
lăsat să ţipe un pic, înainte de a-i sfâşia gâtul cu dinţii ei de
fier.
 Mă întreb dacă nu cumva vei pune mâna pe oaste şi-mi
vei fura împărăţia.
 Nu-mi trebuie pământurile oamenilor. Era adevărat.
Doar Pustiurile Vestice, cândva casa gloriosului Regat al
Vrăjitoarelor. Dar până nu aveau să lupte în războiul regelui
Adarlanului, până ce inamicii lui nu aveau să fie înfrânţi, ele
nu puteau să le revendice. În plus, blestemul vrăjitoarelor
Crochan, care le refuza adevărata posesie a pământului,
rămânea în vigoare - iar ele nu erau mai aproape de a-l rupe
decât fuseseră strămoşii lui Manon, acum cinci sute de ani,
când ultima regină Crochan le blestemase, cu ultima ei
suflare.
— Iar pentru asta, Ie mulţumesc zeilor în fiecare zi.
Bărbatul flutură o mână. Poţi să pleci.
Manon îl privi de sus, gândindu-se dacă merita să îl ucidă
acolo, la masă, doar ca să vadă cum ar fi reacţionat Kaltain
văzând asta, dar Asterin îşi mişcă piciorul pe piatră -
atenţionând-o ca şi când ar fi tuşit aspru. Aşa că Manon se
întoarse cu spatele la duce şi la mireasa lui tăcută şi plecă.
 ~
Manon merse pe holurile înguste ale Breslei Morath, cu
Asterin lângă ea, urmată de Sorrel, în spatele căreia veneau
Vesta şi Lin. Prin despicăturile ferestrelor pe lângă care
treceau, vuietele aripilor şi strigătele năvăleau împreună cu
ultimele raze ale apusului de soare - iar dincolo de acestea, se
auzeau neobositele lovituri de ciocan pe oţel şi pe fier.
Trecură pe lângă un grup de gardieni, aflaţi în faţa intrării
turnului personal al ducelui - unul dintre puţinele locuri în
care nu aveau acces. Mirosurile care ieşeau pe sub uşa de
piatră neagră şi strălucitoare o făcură pe Manon să se
înfioare, iar ea, Aghiotanta şi locţiitoarea ei păstrară precaute
distanţa. Asterin chiar îndrăzni să îşi arate dinţii paznicilor
din faţa uşii, părul ei auriu şi banda din piele neprelucrată pe
care o purta pe frunte strălucind în lumina torţei. Bărbaţii
nici măcar nu clipiră, continuând să respire calm. Ea ştia că
asta nu era datorită instrucţiei lor - şi ei miroseau urât.
Manon aruncă o privire peste umăr, spre Vesta, care
rânjea fiecărui gardian şi servitor fricos pe lângă care treceau.
Părul roşcat, pielea albă şi ochii ei negri, cu nuanţe aurii,
erau suficiente încât să atragă atenţia majorităţii bărbaţilor -
să-i distragă, cât îi folosea de plăcere, iar apoi îi lăsa să
sângereze mortal, ca să se amuze. Dar nici ea nu stoarse
nicio reacţie de la aceste gărzi.
Vesta observă că Manon era atentă şi îşi ridică
sprâncenele castanii.
 Adu-le pe celelalte, îi ordonă Manon. Trebuie să
mergem la vânătoare. Vesta dădu din cap şi plecă pe holul
întunecat. Ea făcu un semn spre Lin, care îi rânji răutăcios
lui Manon şi dispăru în umbre, în urma Vestei.
Manon, Aghiotanta şi Locţiitoarea ei nu vorbiră cât urcară
în turnul pe jumătate dărâmat, care adăpostea cuibul
personal al Celor Treisprezece. Ziua, balaurii lor stăteau
cocoţaţi pe stâlpii enormi care ieşeau din partea laterală a
turnurilor, pentru a respira aer proaspăt şi pentru a se uita la
tabăra de război care era mult mai jos; noaptea, se retrăgeau
în cuib ca să doarmă, înlănţuiţi în zonele desemnate.
 Era mult mai uşor decât să-i închidă în celulele urât
mirositoare din adâncul muntelui, împreună cu restul
balaurilor din oaste, unde doar s-ar fi sfâşiat reciproc şi ar fi
făcut crampe la aripi. Încercaseră să-i adăpostească acolo -
doar o dată, la sosire. Abraxos înnebunise şi omorâse
jumătate din balaurii din ţarcul lui, agitându-i pe ceilalţi,
până ce şi aceştia se ridicaseră în două picioare, strigând şi
ameninţând să dărâme Breasla în jurul lor. O oră mai târziu,
Manon rechiziţionase acest turn pentru Cele Treisprezece.
Părea că mirosul ciudat îl enerva şi pe Abraxos. Dar, în cuib,
mirosul urât al animalelor era unul cunoscut, primitor.
Sânge, şi rahat, şi fân, şi piele. Abia se simţea un iz al
mirosului necorespunzător - poate pentru că erau atât de sus
încât vântul îl împrăştia.
Podeaua acoperită cu paie scârţâi sub cizmele lor, o briză
răcoroasă intrând dinspre locul în care acoperişul fusese pe
jumătate smuls de către balaurul lui Sorrel. Aşa, balaurii nu
se simţeau atât de închişi - şi, astfel, Abraxos putea privi
stelele după bunul plac. Manon aruncă o privire peste
troacele cu hrană din mijlocul odăii. Niciunul dintre balauri
nu se atinsese de carnea şi de cerealele aduse de muritorii
care întreţineau cuibul. Unul dintre acei oameni era întins pe
fânul proaspăt, iar o strălucire a dinţilor de fier ai lui Manon
îl făcu să fugă pe scări, mirosul fricii lui zăbovind în aer ca o
pată de ulei.
 Patru săptămâni, spuse Asterin, uitându-se la balaurul
ei de un albastru-deschis, care stătea cocoţat pe stâlpul lui şi
era vizibil prin una dintre multele arcade deschise. Patru
săptămâni şi nu am făcut nimic. Ce facem aici? Când ne vom
mişca?
Într-adevăr, restricţiile le supărau pe toate. Limitarea
zborurilor doar pe timp de noapte, pentru a păstra oastea
nedetectată, mirosul urât al acestor oameni, piatra, forjele,
coridoarele întortocheate ale nesfârşitei Bresle - toate
ciopleau câte puţin din răbdarea lui Manon, în fiecare zi.
Până şi micul lanţ de munţi în care era adăpostită Breasla
era dens, făcut doar din piatră goală, cu puţine semne ale
primăverii care acoperea acum mare parte din pământ. Un
loc mort şi stricat.
— Ne mişcăm când ni se spune să o facem, îi zise Manon
lui Asterin, privind spre asfinţit. Curând - de îndată ce
soarele dispărea peste acele vârfuri negre şi zimţate - puteau
zbura. Stomacul îi chiorăi. Şi, dacă pui la îndoială ordinele,
Asterin, atunci voi fi bucuroasă sâ te înlocuiesc.
— Nu le pun la îndoială, replică Asterin, privind-o în ochi
pe Manon mai mult timp decât îndrăzneau cele mai multe
dintre vrăjitoare. Dar ne risipim talentele dacă stăm aici ca
nişte găini în coteţ, la dorinţa ducelui. Mi-ar plăcea să-i
spintec pântecele viermelui.
— Asterin, te-aş sfătui să rezişti tentaţiei, murmură Sorrel.
Locţiitoarea bronzată a lui Manon, clădită ca un berbec, fu
atentă doar la mişcările mortale ale Aghiotantei, care era ca
piatra pentru flacăra lui Asterin, încă din copilărie.
— Regele Adarlanului nu poate să ne fure balaurii. Nu
acum, spuse Asterin. Poate că ar trebui să ne mutăm mai
adânc în munţi ş i s ă campăm acolo, unde cel puţin aerul
este curat. Nu are niciun rost să ne ghemuim aici.
Sorrel scoase un mormăit de avertizare, dar Manon îi făcu
semn din cap, ordonându-i astfel să nu acţioneze, şi apoi se
apropie de Aghiotanta ei.
— Ultimul lucru de care am nevoie, îi şopti Manon în faţă
lui Asterin, este ca acel porc muritor să se îndoiască de cât de
potrivite sunt Cele Treisprezece. Conformează-te! Iar dacă
aud că le spui ceva cercetaşelor tale...
 Crezi că te-aş vorbi de rău vreunei subalterne de-ale
mele? Se auzi un pocnet al dinţilor de fier.
 Cred că tu - ca şi noi toate - te-ai săturat să fii blocată
în această hazna şi ai tendinţa să spui ce ai pe suflet şi abia
ulterior să te gândeşti la consecinţe.
Asterin fusese dintotdeauna aşa, iar acea înverşunare era
exact motivul pentru care Manon o alesese ca Aghiotantă, în
urmă cu un secol. Flacăra pentru piatra lui Sorrel... şi pentru
gheaţa lui Manon.
Restul Celor Treisprezece începu să se adune odată cu
dispariţia soarelui. Vrăjitoarele se uitară o singură dată spre
Manon şi spre Asterin, apoi rămaseră cuminţi la distanţă,
ferindu-şi privirea. Vesta chiar mormăi o rugăciune Zeiţei-cu-
trei-feţe.
 Vreau doar ca toate Cele Treisprezece - ca toate
Vrăjitoarele Cioc-negru - să fie glorioase pe câmpul de luptă,
spuse Asterin, refuzând să-şi întoarcă privirea de la Manon.
 Vom fi, promise Manon, îndeajuns de tare încât
celelalte să audă. Dar, până atunci, controlaţi-vă sau veţi
rămâne la sol până ce veţi fi vrednice să zburaţi din nou
alături de noi.
Asterin îşi coborî privirea.
 Dorinţa ta este şi a mea, Aripă Conducătoare.
Venind din partea altcuiva, chiar şi a lui Sorrel, respectul
ar fi fost ceva normal, aşteptat. Deoarece niciuna dintre ele
nu ar fi îndrăznit vreodată să o spună pe tonul acela. Manon
se repezi atât de subit, încât nici măcar Asterin nu se putu
retrage. Mâna lui Manon se înfăşură în jurul gâtului
verişoarei sale, unghiile ei de fier străpungându-i pielea moale
de sub urechi.
 Dacă depăşeşti măsura, Asterin, astea - Manon îşi
înfipse unghiile mai adânc, în timp ce sângele albastru
începu să curgă pe gâtul bronzat al lui Asterin - îşi vor găsi
ţinta.
Lui Manon nu-i păsa că luptaseră cot la cot timp de un
secol, că Asterin era ruda ei cea mai apropiată sau că Asterin
luptase în nenumărate rânduri ca să apere poziţia de
moştenitoare a lui Manon. Ar fi doborât-o pe Asterin în clipa
în care ar fi devenit o pacoste inutilă. Manon o lăsă pe Asterin
să vadă toate acestea în ochii ei.
Asterin se uită la mantia roşie ca sângele pe care o purta
Manon - la mantia pe care bunica lui Manon îi ordonase să o
ia de la acea Crochan, după ce Manon îi tăiase gâtul şi după
ce vrăjitoarea sângerase pe podeaua din Omega.
 Am înţeles, spuse Asterin, liniştindu-i-se chipul frumos
şi furios.
Manon îi eliberă gâtul, împroşcând sângele lui Asterin de
pe unghiile ei, în timp ce se întoarse spre Cele Treisprezece,
care stăteau acum lângă balaurii lor, cu spatele rigid şi
tăcute.
 Zburăm. Acum.

~
Abraxos se mişcă şi săltă sub Manon, când vrăjitoarea se
urcă în şa, perfect conştientă că un singur pas greşit pe
stâlpul de lemn pe care era cocoţat ar fi însemnat o cădere
lungă şi definitivă.
Dedesubt şi spre sud, licăreau nenumărate focuri de
tabără, iar fumul forjelor dintre acestea se ridica în valuri
care înceţoşau cerul înstelat, luminat de lună. Abraxos mârâi.
— Ştiu, ştiu, şi mie mi-e foame, spuse Manon clipind şi
aranjându-şi hamul care o ţinea ferm în şa.
În stânga şi în dreapta ei, Asterin şi Sorrel se urcară pe
balaurii lor şi se întoarseră spre ea. Rănile verişoarei sale se
coagulaseră deja. Manon se uită la prăpastia neiertătoare de
lângă turn, dincolo de pietrele zimţate ale munţilor şi în
spaţiul de dincolo de acestea. Poate că de aceea insistau
muritorii ăştia nebuni ca toţi balaurii şi călăreţele lor să facă
Trecerea la Omega - ca atunci când vin la Morath să nu se
sperie de prăpastia abruptă, chiar şi când se află pe cele mai
joase niveluri ale Breslei.
Un vânt rece şi urât mirositor îi atinse faţa, înfundându-i
nasul. Un strigăt rugător şi răguşit se auzi dinspre unul
dintre munţii goi – apoi încetă. Era timpul să plece - dacă nu
să-şi umple stomacul, atunci ca să scape pentru câteva ore
de putreziciunea de aici. Manon îşi înfipse picioarele în
laterala plină de cicatrici a lui Abraxos, iar aripile lui, armate
cu mătase de păianjen, străluciră ca aurul, în lumina
focurilor de dedesubt.
— Zboară, Abraxos, şopti ea.
Abraxos respiră adânc, îşi apropie aripile şi plonjă de pe
partea laterală a stâlpului. Îi plăcea să facă asta - să se
răstoarne ca şi când ar fi fost mort. Balaurul ei părea să aibă
un simţ al umorului pervers. Prima dată când o făcuse, ţipase
la el. Acum o făcea doar ca să se dea în spectacol, pentru că
balaurii celorlalte vrăjitoare trebuiau să sară în sus şi apoi să
plonjeze, corpurile lor fiind prea mari ca să realizeze cu
agilitate căderea bruscă.
Manon rămase cu ochii deschişi când se rostogoliră în jos,
bătuţi de vânt, simţindu-l pe Abraxos cald, sub ea. Îi plăcea
să se uite la toate chipurile uimite şi îngrozite ale muritorilor,
îi plăcea să vadă cât de aproape ajungea Abraxos de pietrele
turnului, de roca zimţată şi neagră a muntelui, înainte să...
Abraxos îşi întinse aripile şi viră brusc, lumea înclinându-
se, apoi dispărând în spate. Scoase un strigăt puternic, care
reverberă peste toate pietrele din Morath, dublat de ţipetele
balaurilor Celor Treisprezece. Pe scările exterioare ale unui
turn, un servitor care căra un coş cu mere ţipă şi îl scăpă.
Merele se rostogoliră unul câte unul pe treptele care şerpuiau
în jurul turnului, o cascadă de roşu şi de verde, căzând în
ritmul loviturilor forjelor.
Apoi, Abraxos se ridică, dând din aripi, şi trecu pe
deasupra armatei întunecate, peste vârfurile ascuţite, Cele
Treisprezece urmându-l fără probleme. Simţea o emoţie
ciudată să zboare aşa, doar cu sabatul ei - un grup capabil să
devasteze oraşe întregi de unul singur. Abraxos zbura îndârjit
şi rapid, el şi Manon scrutând pământul, când depăşeau
munţii şi se deplasau pe deasupra terenurilor agricole, din
faţa râului Acanthus. Cei mai mulţi oameni fugiseră din
această regiune sau fuseseră măcelăriţi în război sau de
plăcere. Dar mai existau câţiva, totuşi, dacă ştiai unde să-i
cauţi.
Zburară mai departe, semiluna argintie ridicându-se mai
mult: Secera Cotoroanţei. Era o noapte bună pentru
vânătoare, dacă faţa nemiloasă a Zeiţei le veghea acum, chiar
dacă întunericul lunii noi - Umbra Cotoroanţei - era
întotdeauna mai bună. Măcar Secera le oferea destulă lumină
ca să vadă, în timp ce Manon examina solul. Apă - muritorilor
le plăcea să trăiască lângă apă, aşa că se îndreptă spre un
lac, pe care îl zărise în urmă cu vreo câteva săptămâni, dar pe
care încă nu-l explorase.
Rapide şi alunecoase ca umbrele, Cele Treisprezece plutiră
deasupra pământului învăluit în întuneric.
 În cele din urmă, lumina lunii străluci slab peste o apă, iar
Abraxos pluti într-acolo, tot mai jos, până ce Manon îşi văzu
reflexia pe suprafaţa plată, mantia-i roşie fluturând în spate,
ca o dâră de sânge. În spate, Asterin strigă, iar Manon se
întoarse ca să vadă cum Aghiotanta ei îşi întinse braţele şi se
lăsă pe spate în şa, până ce se lipi de spatele balaurului, cu
părul ei auriu dezlegat şi fâlfâind. Ce extaz nebunesc -
Asterin zbura mereu cu o bucurie feroce, neîmblânzită.
Câteodată, Manon se întreba dacă Aghiotanta ei se
strecura uneori afară noaptea, ca să călărească în pielea
goală, renunţând până şi la şa.
Manon privi înainte, încruntându-se. Slavă întunericului
că Matroana Clanului Cioc-negru nu era aici ca să vadă asta,
altfel nu doar Asterin ar fi fost ameninţată. Ar fi fost
pedepsită şi Manon, pentru că permisese unei asemenea
sălbăticii să înflorească. Şi pentru că nu voia să o distrugă
definitiv.
Manon zări o căsuţă cu un teren îngrădit. O lumină
pâlpâia la fereastră - perfect. Dincolo de casă, străluceau
smocuri de culoare albă ca zăpada. Şi mai bine. Manon îl
întoarse pe Abraxos spre fermă, spre familia care - dacă ar fi
fost inteligentă - ar fi auzit deja vuietul aripilor şi s-ar fi
ascuns. Nu aveau voie să atace copii. Era o regulă nescrisă
printre Cele Treisprezece, chiar dacă unele dintre celelalte
Clanuri nu aveau remuşcări în privinţa asta, mai ales
Picioarele-galbene. Dar femeile şi bărbaţii erau la liber şi se
puteau distra cu ei.
Iar după întâlnirile ei de mai devreme - cu ducele şi, cu
Asterin -, Manon chiar avea chef de puţină distracţie.
 CAPITOLUL 9

După ce Aelin îi scrise lui Arobynn şi trimise scrisoarea

printr-unul dintre derbedeii sălbatici ai străzii care îl serveau,
foamea o scoase din apartament, în dimineaţa gri. Ruptă de
oboseală, făcu rost de micul dejun, cumpărând destule şi
pentru prânz şi cină, şi se întoarse la depozit o oră mai
târziu. Pe masa din sufragerie o aştepta o cutie mare şi plată.
Nu părea să se fi umblat la încuietoare şi nicio fereastră
nu era deschisă mai mult decât înainte: le crăpase în acea
dimineaţă, pentru a lăsa să intre briza dinspre râu. Dar nu se
aştepta ca Arobynn să fi lăsat vreo urmă totuşi, deşi era
Regele Asasinilor, ajunsese pe acel tron autoconstruit
comiţând crime. Cumva, păru potrivit că cerurile se
deschiseră chiar atunci, răpăitul şi clinchetul ploii alungând
liniştea prea apăsătoare a camerei.
Aelin trase de panglica de mătase verde din jurul cutiei de
culoare crem, până când o desfăcu. Punând deoparte
capacul, fixă mult cu privirea materialul împăturit. Pe biletul
de deasupra scria: „Mi-am permis să fac nişte îmbunătăţiri
faţă de data trecută. Du-te la joacă”.
Gâtul i se strânse, dar scoase costumul întreg din material
negru - strâmt, gros şi maleabil ca pielea, dar fără luciul şi
senzaţia de sufocare a acesteia. Sub costumul împăturit, se
afla o pereche de cizme.
Fuseseră curăţate de ultima dată când le purtase, cu ani
în urmă, pielea neagră fiind încă suplă şi elastică, având
aceleaşi şanţuri speciale şi cuţite ascunse de pe vremuri.
Ridică mâneca grea a costumului, dezvăluind mănuşile-
armură care ascundeau săbii subţiri şi crude, la fel de lungi
ca antebraţele ei. Nu mai văzuse acest costum şi nu-l mai
purtase de când... Se uită la locul gol de pe poliţă, încă un
test - unul tăcut, ca să vadă doar cât de mult ar fi iertat şi
uitat, câte ar fi îndurat ca să lucreze pentru el.
Cu ani în urmă, Arobynn plătise pentru costum o sumă
exorbitantă, cerută de un meseriaş din Melisande, care îl
făcuse manual, croit exact pe măsura ei. Insistase ca doi
dintre cei mai buni asasini ai lui să fie echipaţi în costumele
mortale şi nedetectabile, deci i-l dăduse cadou, unul dintre
multele pe care i le dăduse, ca recompensă pentru că o
bătuse măr şi apoi o trimisese spre Deşertul Roşu, ca să se
antreneze. Şi ea, şi Sam fuseseră bătuţi crunt pentru
neascultare - şi, cu toate acestea, Arobynn îl pusese pe Sam
să plătească pentru costumul lui. Apoi îi dăduse job-uri
mediocre, ca să nu-şi poată plăti datoria prea uşor.
Puse din nou costumul în cutie şi începu să se dezbrace,
inhalând mirosul ploii căzute pe pietre, care intra prin
ferestrele deschise.
O, putea să se joace din nou de-a protejata devotată. Putea
să urmeze planul pe care îl crease cu permisiunea ei - planul
pe care ea avea să îl schimbe un pic, doar atât cât trebuia. Ar
fi omorât pe oricine ar fi fost nevoie, s-ar fi prostituat, s-ar fi
distrus, dacă asta ar fi însemnat să-l recupereze în siguranţă
pe Aedion. Două zile - doar două zile - până când va putea să
îl vadă din nou, până când va vedea cu ochii ei că
supravieţuise în toţi aceşti ani în care fuseseră despărţiţi. Şi
chiar dacă Aedion ar fi urât-o, dacă ar fi scuipat-o aşa cum,
practic, o făcuse Chaol... ar fi meritat.
Goală, îşi puse costumul, materialul moale şi neted
mângâindu-i pielea. Era tipic pentru Arobynn să nu îi spună
nimic despre modificările pe care le făcuse - să-l transforme
într-un puzzle mortal, pe care ea să-l rezolve, dacă era
suficient de inteligentă încât să supravieţuiască. Se strecură
în costum, evitând cu grijă declanşarea mecanismului care
elibera săbiile ascunse, pipăind să vadă dacă mai existau şi
alte arme sau trucuri mascate. Mai dură o clipă până când
costumul o învălui complet, iar ea îşi puse cizmele.
Îndreptându-se spre dormitor, simţea deja întăriturile
adăugate fiecărui loc vulnerabil de pe corpul ei. Probabil că
specificaţiile fuseseră trimise cu luni înainte de sosirea
costumului, de către bărbatul care ştia că, uneori,
genunchiul îi vibra, care cunoştea părţile corpului pe care
prefera să le folosească în luptă, viteza cu care se mişca. Tot
ce ştia Arobynn i se mula acum pe corp, în material, oţel şi
întuneric. Se opri în faţa oglinzii de pe peretele îndepărtat al
dormitorului. Era o a doua piele. Mai puţin scandaloasă,
datorită detaliilor rafinate, căptuşelii suplimentare,
buzunarelor, bucăţilor de ornamente armate - dar niciun
centimetru nu era ignorat. Fluieră uşor. Foarte bine, atunci.
Putea să fie din nou Celaena Sardothien - încă puţin timp,
până la terminarea acestui joc.
Poate că s-ar mai fi gândit la asta, dacă sunetul copitelor
de cai şi al roţilor care se opriră în faţa depozitului nu ar fi
răsunat prin ferestrele deschise. Se îndoia că Arobynn ar fi
apărut atât de curând ca să se laude - nu, avea să aştepte
până când ar fi aflat dacă, într-adevăr, purtase costumul.
Mai rămânea o singură altă persoană care s-ar fi deranjat
să vină în vizită, deşi se îndoia că Chaol ar fi risipit banii pe o
trăsură, chiar dacă ploua. Rămânând ascunsă, privi pe
fereastră, prin ploaie, examinând detaliile trăsurii comune. Pe
strada plouată, nu era nimeni care să o observe - şi nimic nu
dădea de gol cine ar fi putut fi înăuntru.
Îndreptându-se spre uşă, Aelin îşi scutură încheietura,
lansând lama de pe mâna ei stângă. Aceasta nu scoase niciun
sunet când ieşi din fanta ascunsă în mănuşă, metalul
strălucind în lumina slabă a ploii. Pe toţi zeii, costumul era la
fel de minunat ca în prima zi în care îl probase; lama spinteca
aerul la fel de lin ca atunci când o înfigea în ţintele ei.
Singurele sunete care se auziră când coborî scările fură
paşii ei şi ropotul ploii pe acoperişul depozitului. Ajunsă jos,
merse tiptil printre lăzile stivuite la primul etaj. Cu mâna
stângă înclinată, ca să ascundă lama între pliurile mantiei,
deschise uşa imensă pe roţi a depozitului, dezvăluind ploaia
torenţială de afară.
O femeie cu glugă aştepta sub marchiza îngustă, iar o
birjă închiriată nemarcată zăbovea pe bordura din spatele ei.
Birjarul privea cu atenţie, cu ploaia picurând de pe borurile
largi ale pălăriei. Nu era o privire antrenată - doar îşi făcea
griji pentru femeia care îl angajase. Chiar şi în ploaie, mantia
ei era de un gri închis, iar materialul, curat şi destul de greu
încât să sugereze că avea mulţi bani, în ciuda trăsurii. Gluga
grea ascundea chipul străinei în umbră, dar Aelin zări piele
ivorie, păr negru şi mănuşi delicate de catifea, care se
îndreptară spre mantie - după o armă?
 Aştept o explicaţie, spuse Aelin, rezemându-se de tocul
uşii, dacă nu vrei să ajungi carne tocată.
Femeia se retrase în ploaie - nu chiar înapoi, ci spre
trăsură, unde Aelin observă silueta unui copil care aştepta
înăuntru. Ghemuit.
 Am venit să te avertizez, spuse femeia şi scoase gluga
doar cât să-şi dezvăluie chipul.
Ochi verzi şi uşor oblici, buze senzuale, pomeţi ascuţiţi şi
un nas frumos, trăsături combinate, creau o frumuseţe rară
şi uimitoare, care înnebunea bărbaţii.
Aelin păşi sub marchiza îngustă şi vorbi tărăgănat:
 Din câte îmi amintesc, Lysandra, te-am avertizat că,
dacă te voi mai vedea vreodată, te voi ucide.

~
— Te rog, o imploră Lysandra.
Acele cuvinte - şi disperarea din spatele lor - o făcură pe
Aelin să-şi bage sabia în teacă. În cei nouă ani de când o
cunoştea pe curtezană, nu o auzise niciodată pe Lysandra
spunând „te rog“ - sau părând vreodată disperată. Lysandra
nu rostise niciodată în preajma lui Aelin cuvinte ca
„mulţumesc”, „pot să“ sau chiar „mă bucur să te văd“.
La fel de uşor ar fi putut fi şi prietene, şi inamice - ambele
orfane şi găsite de mici de către Arobynn. Dar Arobynn i-o
dăduse pe Lysandra lui Clarisse, buna lui prietenă şi
matroana de succes a unui bordel. Şi, cu toate că Aelin
fusese instruită pentru război, iar Lysandra, pentru
dormitoare, ajunseseră cumva rivale, bătându-se pe atenţia
lui Arobynn.
Când Lysandra împlinise şaptesprezece ani şi fusese
scoasă la licitaţie, o câştigase Arobynn, folosind banii daţi de
Aelin ca să-şi achite datoriile. Apoi, curtezana îi spusese în
faţă ce făcuse Arobynn cu banii ei, pătaţi de sânge. Iar Aelin îi
aruncase ceva înapoi: un pumnal. Nu se mai văzuseră de
atunci.
 Aelin se gândi că era perfect justificat să-şi scoată gluga
pentru a-şi dezvălui chipul şi îi dădu replica.
 Mi-ar lua mai puţin de un minut să vă ucid pe tine şi
pe birjarul lău şi să mă asigur că mica ta protejată din
trăsură nu va sufla o vorbă despre asta. Probabil că s-ar
bucura să te vadă moartă.
Lysandra înţepeni.
 Nu este protejata mea şi nu ia parte la instructaj.
 Aşadar, o foloseşti pe post de scut împotriva mea?
Zâmbetul lui Aelin era ascuţit ca o lamă.
 Te rog - te rog! zise Lysandra, acoperind sunetul ploii,
trebuie să vorbesc cu tine, doar pentru câteva minute, într-
un loc sigur.
Aelin îi examină hainele elegante, trăsura închiriată, ploaia
care lovea caldarâmul. Era atât de tipic pentru Arobynn să
facă aşa ceva.
Dar avea să-l lase să-şi joace cartea; ca să vadă unde ar fi
condus-o. Aelin îşi strânse puntea nasului cu două degete,
apoi îşi înălţă capul.
 Ştii că trebuie să-ţi ucid birjarul.
 Nu, nu trebuie! strigă bărbatul, luptându-se să apuce
frâul. Jur - jur să nu spun niciun cuvânt despre locul acesta.
Aelin se îndreptă spre trăsură, ploaia udându-i
instantaneu mantia. Birjarul ar fi putut să dezvăluie locaţia
depozitului, ar fi putut să pună totul în pericol, dar... Aelin
examină permisul acoperit de picăturile ploii înrămat lângă
uşă, luminat de mica lampă ce atârna deasupra.
 Ei bine, Kellan Oppel de pe strada Baker numărul
şaizeci şi trei, apartamentul doi, presupun că nu vei spune
nimic despre asta.
Alb ca varul, birjarul încuviinţă.
Aelin deschise uşa trăsurii.
 Ieşi! îi spuse ea copilului dinăuntru. Intraţi amândouă
înăuntru.
 Evangeline poate aştepta aici, şopti Lysandra.
Aelin privi peste umăr, ploaia stropindu-i faţa când zâmbi.
  Dacă tu crezi, chiar şi pentru o clipă, că am de gând să
las un copil singur, într-o trăsură închiriată, în mahala, poţi
să te întorci în haznaua din care ai venit. Se uită din nou în
trăsură, spre fata ghemuită. Haide! Nu muşc.
Aceasta păru să fie o asigurare suficientă pentru
Evangeline, care se apropie repede, lumina lămpii poleindu-i
mânuţa de porţelan, înainte de a-i apuca braţul lui Aelin,
pentru a sări din trăsură. Nu mai mare de unsprezece ani,
avea un corp delicat; părul ei blond-roşcat era împletit la
spate, ca să-i dezvăluie ochii de culoarea lămâii, care
cercetau strada udă şi pe femeile din faţa ei. La fel de
uluitoare ca stăpâna ei - sau ar fi fost, dacă nu ar fi avut
cicatrice adânci şi zimţate pe ambii obraji. Cicatrice care
explicau tatuajul oribil din interiorul încheieturii mâinii ei.
Fusese una dintre acolitele lui Clarisse - până când fusese
distrusă şi îşi pierduse toată valoarea.
Aelin îi făcu un semn din ochi lui Evangeline şi îi zâmbi
complice, în timp ce o conduse prin ploaie.
 Pari a fi genul meu de persoană.
Aelin deschise toate ferestrele, ca să lase briza râului
răcorit de ploaie să intre în apartamentul sufocant. Din
fericire, nimeni nu trecuse pe stradă în minutele cât fuseseră
afară, dar dacă Lysandra era aici, nu avea nicio îndoială că
Arobynn avea să afle asta.
Aelin mângâie uşor fotoliul din faţa ferestrei, zâmbind
fetiţei cu cicatrice urâte.
 Când intră o briză delicată, acesta este locul meu
preferat din tot apartamentul. Dacă vrei, am o carte sau două
care cred că ţi-ar plăcea. Sau - gesticulă spre bucătăria din
dreapta ei - s-ar putea să găseşti ceva delicios pe masa din
bucătărie - o tartă cu coacăze, cred. Lysandra stătea
neclintită, dar lui Aelin nu-i păsa de asta în mod deosebit. Tu
alegi.
Fiind un copil într-un bordel de lux, probabil că
Evangeline nu avusese şansa să aleagă de prea multe ori în
scurta ei viaţă. Ochii verzi ai Lysandrei părură să se
înduioşeze puţin.
  Mi-ar plăcea o tartă, te rog! spuse Evangeline, cu o voce
abia auzită peste ropotul ploii de pe acoperiş şi ferestre. O
clipă mai târziu, dispăru. Inteligentă fată - ştia să nu se
amestece în treburile stăpânei ei.
Cu Evangeline ocupată, Aelin îşi scoase mantia udă
leoarcă şi folosi mica parte rămasă uscată ca să-şi şteargă
faţa udă. Ţinându-şi încheietura mâinii înclinată, în caz că ar
fi avut nevoie să scoată lama ascunsă, Aelin arătă spre
canapeaua din faţa focului neaprins.
 Ia loc, îi spuse ea Lysandrei.
Spre surprinderea ei, femeia ascultă.
 Sau mă vei ameninţa din nou cu moartea? întrebă ea.
 Eu nu ameninţ. Doar promit.
Curtezana se aşeză pe pernele canapelei.
 Te rog. Cum aş putea vreodată să cred tot ce iese din
gura aia a ta mare?
 M-ai crezut când am aruncat pumnalul spre capul tău.
Lysandra schiţă un zâmbet.
 Ai ratat.
Era adevărat - dar tot îi zgâriase urechea curtezanei. În
ceea ce o privea, o meritase. Dar în faţa ei stătea o femeie -
amândouă erau femei acum, nu fetele care fuseseră la
şaptesprezece ani. Lysandra o măsură din priviri.
 Te prefer blondă.
 Eu aş prefera să pleci naibii din casa mea, dar nu cred
că se va întâmpla prea curând. Se uită la strada de dedesubt;
birjarul aştepta, aşa cum i se ordonase. Arobynn nu putea să
te trimită într-una dintre trăsurile lui? Credeam că te plătea
bine.
Lysandra flutură din mână, lumina lumânării strălucind
pe o brăţară din aur care abia acoperea un tatuaj în formă de
şarpe, făcut pe încheietura subţire a mâinii.
 I-am refuzat trăsura. M-am gândit că nu ar da bine.
Era prea târziu pentru asta.
 Aşadar, el te-a trimis. Ca să mă avertizezi în legătură
cu ce, mai exact?
  M-a trimis ca să-ţi spun planul lui. Nu mai are
încredere în mesageri. Dar avertismentul vine de la mine.
O minciună sfruntată, fără îndoială. Dar tatuajul acela -
sigiliul bordelului lui Clarisse, încrustat pe pielea tuturor
curtezanelor, din clipa în care erau vândute casei ei... Fata
din bucătărie, birjarul de jos - ar fi putut îngreuna mult
situaţia, dacă ar fi spintecat-o pe Lysandra. Privind însă
tatuajul, pumnalul o tenta. Nu sabia - nu, voia intimitatea
unui cuţit, voia să împartă aceeaşi respiraţie cu ea, în timp ce
îi lua viaţa. Aelin întrebă prea încet:
 De ce mai ai încă tatuat sigiliul lui Clarisse?
„Să nu ai încredere în Archer”, încercase Nehemia să o
avertizeze, desenând perfect un şarpe în mesajul ei codat. Dar
cum rămânea cu restul celor care aveau acel sigiliu?
Lysandra pe care o cunoscuse Aelin cu ani în urmă...
perversă, mincinoasă şi vicleană erau unele dintre cuvintele
frumoase pe care Aelin le folosise ca să o descrie.
Lysandra se încruntă la tatuaj.
 Până când nu ne plătim datoriile, nu putem să-l
îndepărtăm.
 Ultima dată când ţi-am văzut scheletul ambulant de
prostituată, mai aveai doar câteva săptămâni până la plata
finală. Într-adevăr, Arobynn plătise atât de mult la Licitaţie în
urmă cu doi ani, încât Lysandra ar fi trebuit să fie eliberată
aproape imediat.
Curtezana clipi des.
 Ai o problemă cu tatuajul?
 Ticălosul de Archer Finn avea unul. Aparţinuseră
aceleiaşi case, aceleiaşi matroane. Poate că lucraseră
împreună şi în alte privinţe.
Lysandra o privi în ochi.
 Archer este mort.
 Pentru că l-am spintecat eu, spuse dulce Aelin.
Lysandra îşi rezemă o mână de spătarul canapelei.
 Tu... şopti ea. Bun. Bine că l-ai ucis. Era un porc
egoist, rosti ea încet, scuturând din cap.
Ar fi putut să fie o minciună, ca să o câştige de partea ei.
  Spune ce ai de spus şi pleacă.
Gura senzuală a Lysandrei se strânse. Dar îi expuse
planul lui Arobynn de a-l elibera pe Aedion.
Era genial, trebuia să recunoască Aelin - inteligent, şi
dramatic, şi curajos. Dacă regele Adarlanului voia să facă un
spectacol din execuţia lui Aedion, atunci ei aveau să facă un
spectacol din salvarea lui. Dar să-i spună asta prin Lysandra,
să atragă o altă persoană care ar fi putut să o trădeze sau să
fie martoră împotriva ei... Încă un memento despre cât de
uşor ar fi putut fi pecetluită soarta lui Aedion, dacă Arobynn
ar fi hotărât să-i facă viaţa lui Aelin un iad.
 Ştiu, ştiu, zise curtezana, examinând strălucirea rece
din ochii lui Aelin. Nu trebuie să-mi aminteşti că mă vei jupui
de vie, dacă te trădez.
Aelin simţi cum îi tresare un muşchi pe obraz.
 Şi avertismentul pe care ai venit să mi-l dai?
Lysandra se mişcă pe canapea.
 Arobynn voia ca eu să-ţi spun ce şi cum, ca să pot să te
verific - să te testez, să văd cât de mult eşti de partea lui, să
văd dacă îl vei trăda.
 Aş fi fost dezamăgită dacă nu ar fi procedat aşa.
 Cred... cred că m-a trimis şi ca pe o jertfă.
Aelin ştia la ce se referea.
 Din nefericire pentru tine, nu mă interesează femeile, îi
spuse ea. Chiar dacă sunt plătite.
Nările Lysandrei se umflară delicat.
 Cred că m-a trimis aici ca să mă poţi ucide. Drept
cadou.
 Iar tu ai venit ca să mă implori să mă răzgândesc?
Atunci nu era de mirare că adusese copilul. Egoista laşă, să
se folosească de Evangeline ca de un scut! Să aducă un copil
în această lume a lor!
Lysandra se uită la cuţitul prins de coapsa lui Aelin.
 Ucide-mă, dacă vrei. Evangeline deja ştie ce bănuiesc şi
nu va spune un cuvânt.
Aelin îşi impuse să afişeze un calm de gheaţă.
  Dar chiar am venit să te avertizez, continuă Lysandra.
Poate că îţi oferă cadouri, poate că te ajută cu această
salvare, dar el te supraveghează - şi are propriile planuri.
Favoarea pe care i-ai oferit-o - nu mi-a spus ce este, dar
probabil că este o capcană, într-un fel sau altul. Eu m-aş
gândi serios dacă merită să am parte de ajutorul lui şi aş
vedea cum aş putea ieşi din situaţia asta.
Ea nu avea cum să facă asta - nu ar fi putut. Dintr-o
sumedenie de motive diferite.
Cum Aelin nu răspunse, Lysandra respiră adânc.
 În plus, am venit ca să-ţi dau asta. Băgă mâna în
pliurile rochiei ei de un indigo închis, iar Aelin adoptă subtil o
poziţie defensivă.
Lysandra scoase un plic uzat şi decolorat şi îl puse cu
mare grijă pe masa joasă, din faţa canapelei. Plicul tremură
până atinse masa.
 Asta... este pentru tine. Te rog să-l citeşti.
 Deci acum eşti şi curva lui Arobynn, şi curier?
Curtezana acceptă insulta.
 Nu este de la Arobynn. Este de la Wesley. Lysandra
păru să se scufunde în canapea şi, pentru o clipă, Aelin crezu
suferinţa de negrăit din ochii ei.
 Wesley, spuse Aelin. Garda de corp a lui Arobynn. Cel
care şi-a petrecut o mare parte din timpul lui urându-mă, iar
în rest, s-a gândit la cum să mă ucidă. Curtezana dădu din
cap. Arobynn l-a ucis pe Wesley, pentru că l-a omorât pe
Rourke Farran.
Lysandra tresări.
Aelin se uită la plicul vechi. Lysandra îşi coborî privirea
spre mâinile ei împreunate atât de strâns, încât încheieturile
îi erau albe.
Plicul era pătat, dar sigiliul ciobit nu fusese rupt.
 De ce ai purtat cu tine doi ani o scrisoare pe care mi-a
scris-o Wesley?
Lysandra nu îşi ridică privirea.
 Pentru că l-am iubit foarte mult, i se frânse ei vocea.
 Dintre toate lucrurile la care se aşteptase să le audă din
gura Lysandrei, acesta era ultimul.
 A început ca o greşeală. Arobynn mă trimitea înapoi la
Clarisse împreună cu el în trăsură, ca escortă, iar la început,
am fost doar - doar prieteni. Am vorbit, iar el nu se aştepta la
nimic. Dar apoi... apoi Sam a murit, iar tu... Lysandra făcu
semn din cap spre scrisoarea care stătea încă nedeschisă,
între ele. Totul este scris acolo. Tot ce a făcut Arobynn, tot ce
a plănuit. Ce i-a cerut lui Farran să-i facă lui Sam şi ce a
ordonat să ţi se facă ţie. Totul. Wesley voia ca tu să şti,
deoarece voia să înţelegi - avea nevoie ca tu să înţelegi,
Celaena, că el nu a aflat decât atunci când a fost prea târziu.
A încercat să oprească totul şi s-a străduit din răsputeri să-l
răzbune pe Sam. Dacă Arobynn nu l-ar fi ucis... Wesley
plănuia să vină în Endovier, ca să te elibereze. S-a dus chiar
şi în Piaţa Umbrelor, ca să găsească pe cineva care ştia
planul minelor, şi a luat o hartă de la ei. Încă o am. Ca
dovadă. Eu - mă pot duce să o aduc...
Cuvintele o loviră ca o cortină de săgeţi, dar ea alungă
tristeţea adresată unui bărbat la care se gândise mereu ca la
unul dintre câinii lui Arobynn. Nu credea că Arobynn nu ar fi
fost în stare să o folosească pe Lysandra, să inventeze toată
această poveste ca să o facă să aibă încredere în femeie.
Lysandra pe care o ştia ar fi fost mai mult decât fericită să o
facă. Iar Aelin ar fi putut intra în joc doar ca să afle unde
avea să o ducă, ce punea Arobynn la cale şi dacă ar fi greşit
îndeajuns de mult încât să-şi dea cărţile pe faţă, dar...
„Ce i-a cerut lui Farran să-i facă lui Sam.“
Ea presupusese dintotdeauna că Farran doar îl torturase
pe Sam aşa cum îi plăcea lui atât de mult să rănească şi să
distrugă oamenii. Dar faptul că Arobynn ceruse ca Sam să fie
torturat într-un anume mod... Era bine că nu mai avea
magia. Era bine că îi fusese înăbuşită. Pentru că, probabil, ar
fi erupt şi ar fi ars zile întregi, învăluită în focul ei.
 Aşadar, ai venit aici, spuse Aelin, în timp ce Lysandra
îşi şterse discret ochii cu o batistă, ca să mă avertizezi că
Arobynn ar putea să mă manipuleze, deoarece, în sfârşit, ţi-ai
dat seama ce monstru este cu adevărat Arobynn, după ce ţi-a
ucis iubitul?
 I-am promis lui Wesley că îţi voi da personal
scrisoarea...
 Ei bine, mi-ai dat-o, aşa că pleacă!
Se auziră încet nişte paşi, iar Evangeline ţâşni din
bucătărie, alergând spre stăpâna ei tăcută, graţioasă şi vioaie.
Cu o blândeţe surprinzătoare, Lysandra îşi strecură un braţ
liniştitor în jurul lui Evangeline şi se ridică în picioare.
 Înţeleg, Celaena, chiar înţeleg. Dar te implor: citeşte
scrisoarea! Pentru el.
Aelin îşi arătă dinţii.
 Ieşi afară.
Lysandra se îndreptă spre uşă, păstrând o distanţă sigură
faţă de Aelin, pentru ea şi Evangeline. Se opri în pragul uşii.
 Sam era şi prietenul meu. El şi Wesley erau singurii
mei prieteni. Iar Arobynn i-a ucis pe amândoi.
Aelin nu făcu decât să ridice din sprâncene.
Lysandra nu se deranjă să îşi ia rămas-bun şi dispăru pe
scări. Evangeline zăbovi însă în prag, privind când spre
stăpâna ei care dispărea, când spre Aelin, părul ei frumos
strălucind precum cuprul lichid. Apoi, fata gesticulă spre
chipul ei acoperit de cicatrice.
 Ea mi-a făcut asta.
Făcu un efort să rămână aşezată, să se abţină să sară pe
scări ca să-i taie gâtul Lysandrei.
 Am plâns când mama m-a vândut lui Clarisse,
continuă Evangeline. Am plâns încontinuu. Şi cred că
Lysandra a supărat-o pe stăpână în ziua aia, pentru că m-au
dat ei ca slujnică, chiar dacă mai avea doar câteva săptămâni
până să-şi plătească datoriile. În seara aia, trebuia să încep
instructajul şi am plâns atât de tare, încât mi s-a făcut rău.
Dar Lysandra m-a curăţat. Mi-a spus că era o cale de
scăpare, dar mă va durea, iar eu nu voi mai fi la fel. Nu
puteam să fug, pentru că ea a încercat să fugă de câteva ori
când era de vârsta mea, dar au găsit-o a au bătut-o, lovind-o
acolo unde nu i se vedeau vânătăile.
 Nu ştiuse niciodată - nu se întrebase vreodată. În tot acest
timp în care îşi bătuse joc de Lysandra, când erau mici...
— Am spus că aş face orice ca să scap de ce mi-au povestit
alte fete, continuă Evangeline. Aşadar, mi-a spus să am
încredere în ea - iar apoi mi-a făcut astea. A ţipat tare şi
ceilalţi au venit în fugă. Au crezut că m-a tăiat pentru că se
mâniase, au spus că a facut-o ca să nu mai fiu o ameninţare.
Şi ea i-a lăsat să creadă asta. Clarisse a fost atât de
mânioasă, încât a bătut-o pe Lysandra în curte, dar ea n-a
plâns - nici măcar o dată. Iar când tămăduitoarea a spus că
nu avea cum să-mi vindece chipul, Clarisse a obligat-o pe
Lysandra să mă cumpere pentru suma pe care aş fi valorat-o,
dacă aş fi fost o curtezană deplină, ca ea.
Aelin nu avea cuvinte.
— De aceea încă lucrează pentru Clarisse, de aceea nu
este încă liberă şi nu va fi pentru o vreme, spuse Evangeline.
M-am gândit că ar trebui să ştii.
Aelin voia să-şi spună să nu aibă încredere în fată, că asta
ar fi putut face parte din planul Lysandrei şi al lui Arobynn,
dar... dar în mintea ei, în oasele ei, era o voce care îi şoptea,
neîncetat, de fiecare dată mai clar şi mai tare: „Nehemia ar fi
făcut la fel.“
Evangeline făcu o reverenţă şi coborî scările, lăsând-o pe
Aelin cu ochii la plicul uzat. Dacă ea se schimbase atât de
mult în doi ani, poate că o făcuse şi Lysandra. Şi, pentru o
clipă, se întrebă cum viaţa altei tinere ar fi fost diferită dacă
s-ar fi oprit ca să vorbească puţin cu ea - ca să discute cu
adevărat cu Kaltain Rompier, în loc să o alunge ca pe o
curteană anostă. Ce s-ar fi întâmplat dacă şi Nehemia ar fi
încercat să vadă dincolo de masca lui Kaltain?
Evangeline urca în trăsura care strălucea în ploaie, lângă
Lysandra, când Aelin apăru în uşa depozitului.
— Aşteaptă! spuse ea.
 CAPITOLUL 10

Vederea lui Aedion se înceţoşa şi el respira tot mai greu.

Curând. Simţea Moartea stând ghemuită în colţul celulei lui,
numărând până la ultima sa suflare, ca un leu care aşteaptă
să atace. Din când în când, Aedion zâmbea spre umbrele
adunate în jur. Infecţia se răspândise şi, cu două zile înainte
de spectacolul în care urma să fie executat, moartea nu venea
îndeajuns de curând. Gărzile presupuneau că dormea ca să
treacă timpul.
Aedion îşi aştepta mâncarea, uitându-se la mica fereastră
cu gratii din partea de sus a uşii celulei, după orice semn al
sosirii gărzilor. Dar fu destul de sigur că halucina când uşa
se deschise, iar prinţul moştenitor intră înăuntru. În spatele
lui nu se aflau gărzi, nu se zări nicio escortă în timp ce
prinţul îl fixă cu privirea, din pragul uşii.
Chipul nemişcat al prinţului îi dezvălui imediat ce trebuia
să ştie: că asta nu era o încercare de salvare. Iar colierul din
piatră neagră de la gâtul său îi spuse restul: lucrurile nu
decurseseră bine în ziua în care Sorscha fusese ucisă. Reuşi
să rânjească.
 Mă bucur să te văd, prinţişorule!
Prinţul se uită la părul murdar al lui Aedion, la barba care
crescuse în ultimele câteva săptămâni, iar apoi la grămada de
vomă din colţ, rămasă de când nu reuşise să ajungă la
găleată, în urmă cu o oră.
Aedion vorbi cât de tărăgănat putu.
 Ai putea măcar să mă inviţi la cină, înainte să mă
priveşti aşa.
Ochii de safir ai prinţului se îndreptară spre ai lui, iar
Aedion se concentra, ignorând ceaţa care îi acoperea vederea.
Era studiat de o creatură rece, un răpitor, ceva inuman.
 Dorian, zise încet Aedion.
 Creatura în care se transformase prinţul schiţă un
zâmbet. Căpitanul spusese că acele inele din piatră Wyrd
înrobeau mintea - sufletul. El văzuse colierul aşteptând lângă
tron şi se întrebase dacă era la fel. Mai rău.
 Spune-mi ce s-a întâmplat în sala tronului, Dorian!
gâfâi Aedion, simţind cum îi zvâcnea capul.
Prinţul clipi încet.
 Nu s-a întâmplat nimic.
 De ce eşti aici, Dorian? Aedion nu i se mai adresase
prinţului pe nume, dar părea important să-l folosească, să i-l
amintească. Chiar dacă doar l-ar fi provocat pe prinţ să-l
ucidă.
 Am venit să mă uit la infamul general înainte să te
execute ca pe un animal.
Deci nu era nicio şansă să fie ucis astăzi.
 Tot aşa cum au executat-o pe Sorscha?
Deşi prinţul nu se mişcă, Aedion ar fi putut jura că
dăduse înapoi, ca şi când cineva ar fi tras de o lesă, ca şi
când cineva ar fi avut încă nevoie să fie ţinut în lesă.
 Nu ştiu despre ce vorbeşti, spuse creatura dinăuntrul
prinţului, însă nările îi fremătară.
 Sorscha, şopti Aedion, cu o durere de plămâni. Sorscha
- femeia ta, tămăduitoarea. Stăteam lângă tine când i-au tăiat
capul. Te-am auzit ţipând când te-ai aruncat pe corpul ei.
Creatura înlemni un pic. Unde au îngropat-o, Dorian? insistă
Aedion. Ce au făcut cu trupul ei, cu trupul femeii pe care ai
iubit-o?
 Nu ştiu despre ce vorbeşti, spuse el din nou.
 Sorscha, gâfâi Aedion, cu respiraţia neregulată. Numele
ei era Sorscha şi te-a iubit - iar ei au ucis-o. Bărbatul care ţi-
a pus colierul la gât a ucis-o.
Creatura tăcu. Apoi îşi înclină capul. Îi zâmbi îngrozitor de
frumos.
 Îmi va face plăcere să te văd murind, generale.
Aedion râse tuşind. Prinţul - creatura care devenise - se
întoarse uşor şi ieşi. Iar Aedion ar mai fi râs, de ciudă şi ca
să-l sfideze, dacă nu l-ar fi auzit pe prinţ vorbind cu cineva de
pe hol.
 Generalul este bolnav. Vedeţi să fie îngrijit imediat.
„Nu.“ Creatura probabil că îi simţise boala.
Aedion nu putu face nimic atunci când tămăduitoarea fu
chemată - o femeie în vârstă, pe nume Amithy -, iar el fu ţinut
cu forţa, prea slăbit să riposteze, în timp ce ea îi îngriji rănile.
Îi turnă pe gât un lichid tonic care îl făcu să se înece; rana îi
fu spălată şi bandajată, iar lanţurile îi fură scurtate în aşa fel
încât să nu îşi poată mişca suficient mâinile încât să rupă
cusăturile. Întăritoarele continuară să vină, la fiecare oră,
indiferent cât de tare muşca, indiferent cât de mult încerca
să-şi ţină gura strâns închisă.
Aşadar, îl salvară, iar Aedion înjură şi blestemă Moartea
pentru că nu îl luase, rugându-se în tăcere, în acelaşi timp la
Mala, Aducătoarea Luminii, să o ţină pe Aelin departe de
petrecere, departe de prinţ şi departe de rege şi de colierele lui
din piatră Wyrd.

~
Chestia din el părăsi temniţele şi se îndreptă spre castelul
de cleştar, îndrumându-i trupul ca pe o corabie. Acum, îl
forţă să încremenească în faţa bărbatului pe care el îl vedea
adesea în momentele care străpungeau întunericul.
Bărbatul, aşezat pe un tron de sticlă, schiţă un zâmbet.
— Fă o plecăciune! spuse el.
Creatura din el trase puternic de legătura lor, fulgerul
înţepându-i muşchii, ordonându-i să se supună. Aşa fusese
forţat să coboare în acele temniţe, unde războinicul cu păr
blond îi spusese numele ei - de atât de multe ori încât
începuse să strige, chiar dacă el nu scosese niciun sunet.
Încă ţipa, în vreme ce muşchii îl trădau din nou, punându-l
cu forţa în genunchi, iar tendoanele gâtului îl dureau,
forţându-l să plece capul.
 Încă te opui? întrebă bărbatul, privind inelul negru de
pe degetul lui ca şi când acesta ar fi avut deja răspunsul. Pot
să vă simt pe amândoi înăuntru. Interesant.
 Da - chestia din întuneric devenea mai puternică, acum
capabilă să treacă prin zidul invizibil dintre ei şi să-l
controleze ca pe o păpuşă, să vorbească prin el. Dar nu în
întregime, nu pentru perioade lungi de timp. El acoperea
găurile cât de bine putea, dar creatura tot răzbea.
Demon. Un prinţ demon.
Iar el vedea acel moment - îl vedea la nesfârşit - în care
femeia pe care o iubise îşi pierduse capul. Faptul că îi auzise
numele rostit de vocea răguşită a generalului îl determinase
să atace celălalt zid al minţii sale, bariera care îl ţinea închis
în întuneric. Dar întunericul din mintea lui era un cavou
închis.
 Raportează! îi ceru bărbatul de pe tron.
Ordinul îl făcu să se cutremure, iar el îi dădu toate
detaliile întâlnirii lui, îi spuse fiecare cuvânt şi îi povesti tot ce
făcuse. Iar creatura - demonul - se bucură de groaza pe care o
simţea el.
 Inteligent din partea lui Aedion să încerce să moară pe
ascuns, spuse bărbatul. Probabil crede că e posibil ca
verişoara lui să vină la petrecerea ta, dacă îşi doreşte cu atâta
disperare să ne răpească distracţia.
El rămase tăcut, deoarece nu i se ordonase să vorbească.
Bărbatul îl măsură din priviri, având ochii negri plini de
încântare.
 Ar fi trebuit să fac asta cu ani în urmă. Nu ştiu de ce
am pierdut atât de mult timp aşteptând să văd dacă ai sau
nu vreo putere. Ce prostie din partea mea!
El încercă să vorbească, încercă să se mişte, încercă să
facă ceva folosindu-şi corpul muritor. Dar demonul îi apucă
mintea ca într-un pumn, muşchii feţei îi alunecară într-un
zâmbet şi îl forţă să vorbească.
 Sunt la dispoziţia voastră, Maiestate, spuse el.
 CAPITOLUL 11

Piaţa Umbrelor funcţionase de-a lungul malurilor râului

Avery încă de la înfiinţarea oraşului Rifthold. Poate de mai
mult timp. Legenda spunea că fusese construită pe oasele
Zeului Adevărului, astfel încât vânzătorii şi eventualii hoţi să
nu comită ilegalităţi. Lui Chaol i se părea ironic, având în
vedere că nu exista un Zeu al Adevărului. Din câte ştia el.
Contrabanda, substanţele ilegale, mirodeniile, hainele,
carnea: piaţa oferea de toate tuturor, dacă erau suficient de
curajoşi, de nebuni sau de disperaţi să se aventureze
înăuntru.
Când venise pentru prima dată aici, cu câteva săptămâni
în urmă, Chaol fusese şi curajos, şi nebun, şi disperat,
coborând scările din lemn putred pe jumătate, dintr-o parte
dărăpănată a docurilor, chiar pe chei, unde alcovurile,
tunelurile şi magazinele erau săpate în malul râului.
Acoperite cu mantii, siluete înarmate patrulau pe cheiul
lung şi lat, care servea drept singura cale spre piaţă. În
timpul perioadelor ploioase, râul Avery se umfla adesea
suficient de mult încât să inunde cheiul şi, uneori, câţiva
comercianţi şi cumpărători ghinionişti se înecau în labirintul
Pieţei Umbrelor. În lunile secetoase, nu ştiai niciodată ce sau
pe cine ai fi putut găsi vânzând marfă sau hoinărind prin
tunelurile umede şi murdare.
Piaţa era aglomerată în seara asta, chiar şi după o zi
ploioasă. O mică uşurare. O altă mică uşurare fu, când
tunetul răsună prin furnicarul subteran, făcând pe toată
lumea să şuşotească. Vânzătorii şi infractorii aveau să fie
prea ocupaţi să se pregătească pentru furtună ca să-i observe
pe Chaol şi pe Nesryn mergând pe unul dintre coridoarele
principale.
Tunetul scutură lămpile suspendate de sticlă colorată -
ciudat de frumoase, ca şi când cineva ar fi hotărât să
înfrumuseţeze un pic acest loc - care serveau ca lumini
principale în cavernele maronii, aruncând multe dintre
umbrele pentru care piaţa era atât de celebră. Umbre pentru
afaceri necurate, umbre în care puteai să înfigi un cuţit în
coaste sau să răpeşti pe careva.
Sau pentru întâlnirea conspiratorilor.
Nimeni nu îi deranjase când se strecuraseră printr-una
dintre găurile care servea ca intrare în tunelurile Pieţei
Umbrelor. Undeva, făceau legătura cu canalele colectoare -
iar el ar fi pariat că vânzătorii mai cunoscuţi aveau propriile
ieşiri secrete, pe sub standurile sau magazinele lor. Rând pe
rând, vânzătorii înălţaseră standuri din lemn sau piatră, cu
nişte mărfuri expuse pe mese, pe lăzi sau în coşuri, dar aveau
majoritatea mărfurilor de valoare ascunse. Un comerciant de
mirodenii oferea de toate, de la şofran până la scorţişoară -
dar nici chiar şi cele mai aromate mirodenii nu puteau
ascunde mirosul greu, dulce şi dezgustător al opiului ascuns
sub vitrinele sale.
Cândva, cu mult timp în urmă, lui Chaol poate că i-ar fi
păsat de substanţele ilegale, de precupeţii care vindeau orice
voiau. Poate că ar fi încercat să închidă acest loc. Acum, nu
erau altceva decât resurse. Ca gardian al oraşului, probabil
că Nesryn gândea la fel. Chiar dacă îşi periclita propria
siguranţă prin simplul fapt că era acolo. Aceasta era o zonă
neutră - dar locuitorii ei nu agreau autorităţile.
Chaol nu îi condamna. Piaţa Umbrelor fusese unul dintre
primele locuri pe care regele Adarlanului le curăţase după
dispariţia magiei, căutând vânzătorii care pretindeau că
aveau cărţi interzise sau farmece şi poţiuni încă funcţionale,
cât şi pe posesorii magiei, disperaţi după un leac sau după
un strop de magie. Pedepsele nu fuseseră uşoare.
Chaol aproape oftă uşurat când zări cele două siluete cu
pelerine care îşi etalau cuţitele de vânzare, pe un stand
improvizat, ascuns într-un colţ întunecat. Exact unde
plănuiseră, şi se descurcaseră al naibii de bine să-l facă să
pară autentic.
Nesryn merse mai încet, oprindu-se la diverşi vânzători, o
cumpărătoare plictisită care îşi omora timpul până ce ploaia
avea să se oprească. Chaol o urmă îndeaproape, armele lui şi
mersul de prădător fiind suficiente să împiedice pe orice hoţ
de buzunare nesăbuit să îşi încerce norocul. Pumnul pe care
îl încasase în coaste mai devreme în acea seară îl ajuta să
meargă încet şi să se încrunte.
El şi alţi câţiva întrerupseseră un comandant Valg care
târâia un tânăr în tuneluri. Iar Chaol se lăsase atât de distras
de Dorian, de spusele şi de faptele lui Aelin, încât fusese
neglijent. Aşadar, meritase lovitura în coaste şi amintirea
dureroasă a acesteia, de fiecare dată când respira. Fără
distracţii; fără omisiuni. Nu când erau atât de multe de făcut.
În cele din urmă, Chaol şi Nesryn se opriră lângă mica
tarabă, uitându-se la duzina de cuţite şi săbii scurte, expuse
pe pătura uzată.
 Acest loc este şi mai depravat decât sugerau zvonurile,
spuse Brullo din umbrele glugii lui. Cred că ar trebui să-i
acopăr ochii bietului Ress în jumătate din aceste săli.
Ress chicoti.
 Am nouăsprezece ani, moşule. Nimic de aici nu mă
surprinde. Ress se uită la Nesryn, care atingea una dintre
săbiile curbate. Scuzaţi-mă, doamnă...
 Eu am douăzeci şi doi, spuse ea dezinteresată. Şi cred
că noi, gardienii oraşului, vedem mai multe decât voi,
prinţesele de palat.
Chaol îl văzu pe Ress îmbujorându-se. Ar fi putut jura că
până şi Brullo zâmbea. Şi, pentru o clipă, nu putu să respire
sub greutatea zdrobitoare care îl apăsa. Fusese o vreme când
tachinarea era ceva normal, când râdea în public alături de
colegii lui. Iar acum mai avea două zile până când urma să
dezlănţuiască iadul asupra castelului care, cândva, îi fusese
casă.
 Vreo ştire? reuşi el să-l întrebe pe Brullo, care îl privea
prea atent, ca şi când fostul lui mentor ar fi putut să vadă
agonia care îl spinteca.
 Am aflat planul petrecerii în dimineaţa asta, răspunse
scurt Brullo.
Chaol ridică o lamă, în timp ce Brullo băgă mâna în
buzunarul mantiei sale. Se dădu în spectacol examinând
pumnalul, apoi ţinând ridicate câteva degete, ca şi când s-ar
fi tocmit pentru un preţ.
  Noul Căpitan al Gărzii ne-a răspândit pe toţi - niciunul
dintre noi nu se află în Marea Sală, continuă Brullo. Stăpânul
Armelor ridică degetele, aplecându-se înainte, iar Chaol ridică
din umeri, vârând mâna în mantie după bani.
 Crezi că bănuieşte ceva? întrebă Chaol, înmânându-i
monedele. Nesryn se apropie, blocând orice vedere din afară,
în timp ce mâna lui Chaol o întâlni pe a lui Brullo, iar
monedele din cupru zăngăniră pe hârtie. Hărţile mici şi
împăturite fură în buzunarul lui Chaol înainte să fi observat
cineva ceva.
 Nu, răspunse Ress. Ticălosul vrea doar să ne
înjosească. Probabil crede că unii dintre noi îţi suntem loiali
ţie, dar am fi fost morţi dacă ar fi suspectat pe cineva dintre
noi, în mod special.
 Ai grijă! spuse Chaol.
El o simţi pe Nesryn încordându-se uşor, înainte să se
audă vocea altei femei.
 Trei monede din cupru pentru o lama Xandrian. Dacă
aş fi ştiut că sunt reduceri, aş fi adus mai mulţi bani.
Fiecare muşchi din corpul lui Chaol înţepeni când o
descoperi pe Aelin stând lângă Nesryn. Desigur. Bineînţeles
că îi urmărise aici.
 Pe toţi zeii, şopti Ress.
Sub umbrele glugii ei întunecate, rânjetul lui Aelin era
răutăcios.
 Bună, Ress! Brullo. Îmi pare rău să văd că posturile
voastre de la palat nu sunt plătite prea bine, mai nou.
Stăpânul Armelor se uita în spaţiul dintre ea şi pasaje.
 Nu mi-ai spus că s-a întors, îi zise el lui Chaol.
Aelin ţâţâi.
 Se pare că lui Chaol îi place să păstreze numai pentru
el unele informaţii.
El îşi încleştă pumnii pe lângă corp.
 Atragi prea multă atenţie asupra noastră.
 Asta fac? Aelin ridică un pumnal, cântărindu-l în mâini
cu uşurinţa unui expert. Trebuie să vorbesc cu Brullo şi cu
vechiul meu prieten Ress. De vreme ce ai refuzat să mă laşi
să vin seara trecută, asta era singura cale.
Tipic pentru ea! Nesryn se îndepărtase nonşalant, ca să
supravegheze tunelurile. Sau ca să o evite pe regină. Regină.
Cuvântul îl lovi din nou. O regină a ţinutului era în Piaţa
Umbrelor, îmbrăcată în negru din cap până în picioare,
părând mai mult decât fericită să înceapă să taie gâturi.
Avusese dreptate să se teamă de revederea ei cu Aedion - de
ce ar fi putut face ei împreună. Şi, dacă ar fi avut magia...
 Scoate-ţi gluga! spuse încet Brullo. Aelin îşi ridică
privirea.
 De ce? Nu vreau.
 Vreau să-ţi văd faţa.
Aelin tăcu.
Dar Nesryn se întoarse şi aşeză o mână pe masă.
 I-am văzut faţa seara trecută, Brullo, şi este la fel de
drăguţă ca înainte. În orice caz, nu ai o soţie căreia să-i faci
ochi dulci?
Aelin pufni.
 Cred că te plac, Nesryn Faliq.
Nesryn îi schiţă un zâmbet lui Aelin. Venind de la ea,
practic radia.
Chaol se întrebă dacă Aelin ar fi plăcut-o pe Nesryn, în caz
că ar fi ştiut despre relaţia lor. Sau dacă reginei i-ar fi păsat
măcar.
Aelin îşi trase gluga suficient cât să i se lumineze faţa. Ea
îi făcu un semn din ochi lui Ress, care rânjea.
 Mi-ai lipsit, prietene, spuse ea.
Ress se îmbujoră.
Gura lui Brullo se strânse când Aelin îl privi din nou.
Stăpânul Armelor o studie o clipă.
 Înţeleg, şopti el apoi. Regina înţepeni aproape
imperceptibil. Brullo îşi plecă puţin capul. Ai de gând să-l
salvezi pe Aedion.
Aelin îşi trase la loc gluga şi îşi înclină capul în semn de
confirmare, încarnarea asasinei lăudăroase.
— Da.
 Ress înjură urât, printre dinţi.
Aelin se aplecă mai aproape de Brullo.
 Ştiu că îţi cer mult...
 Atunci, nu o cere! izbucni Chaol. Nu-i pune în pericol!
Ei riscă destul.
 Nu tu stabileşti asta, spuse ea.
Pe naiba!
 Dacă sunt descoperiţi, ne pierdem sursa internă de
informaţii. Ca să nu mai spun de vieţile lor. Ce plănuieşti să
faci cu Dorian? Sau îţi pasă doar de Aedion?
Toţi o priveau mult prea atent. Îi fremătară nările.
 Ce trebuie să facem, Lady? întrebă Brullo.
O, aşadar Stăpânul Armelor ştia clar ceva. Probabil că îl
văzuse destul de recent pe Aedion încât să recunoască acei
ochi, acel chip şi acea culoare, în clipa în care îşi dăduse jos
gluga. Poate că o suspectase de multe luni.
 Nu-ţi lăsa oamenii să fie postaţi la zidul sudic al
grădinilor, zise Aelin încet.
Chaol clipi. Nu era o cerere sau un ordin - ci un
avertisment.
 Mai sunt şi alte locuri de evitat? întrebă Brullo un pic
răguşit. Ea deja se retrăgea, scuturând din cap ca şi când ar
fi fost un cumpărător dezinteresat.
 Spune-le oamenilor tăi să-şi pună o floare roşie la
uniformă. Dacă întreabă cineva, să spună că o fac în onoarea
prinţului, de ziua lui. Dar să le poarte unde se pot vedea cu
uşurinţă.
Chaol se uită la mâinile ei. Mănuşile-i negre erau curate.
Cât sânge avea să le păteze peste câteva zile?
— Mulţumesc, îi spuse Ress, răsuflând adânc.
Doar când ea dispăru în mulţime, mergând dezinvolt,
Chaol îşi dădu seama că trebuia să îi mulţumească. Aelin
Galanthynius era pe cale să transforme palatul de cleştar
într-un câmp de bătălie, iar Ress, Brullo şi oamenii lui
fuseseră cu toţii cruţaţi.
Ea încă nu spusese nimic despre Dorian. Despre
posibilitatea ca el să fie cruţat. Sau salvat.
 ~
Aelin ştiuse că fusese urmărită din clipa în care părăsise
Piaţa Umbrelor, după ce terminase de făcut nişte
cumpărături pentru ea. Dar tot intrase direct în Banca Regală
din Adarlan.
Avea ceva de rezolvat şi, chiar dacă închideau peste doar
câteva minute, Stăpânul Băncii fusese mai mult decât fericit
să îi răspundă la întrebări. Nu spuse nimic despre numele
fals pe care îl folosise pentru a-şi face conturile.
Câtă vreme Stăpânul îi vorbise despre diversele ei conturi
şi despre dobânda pe care o adunaseră de-a lungul anilor, ea
fusese atentă la detaliile biroului său: pereţi groşi cu
lambriuri de stejar, fotografii care nu ascundeau nicio gaură
prin care să se privească pe furiş - verificase cât el îi
comandase secretarei lui să aducă ceai - şi mobilă bogat
ornamentată, care costa mai mult decât câştigau majoritatea
cetăţenilor din Rifthold într-o viaţă, inclusiv un dulap
splendid din lemn de mahon, unde erau ţinute multe dintre
dosarele celor mai bogaţi clienţi - inclusiv al ei -, încuiat cu o
cheiţă de aur, pe care o ţinea pe birou.
Se ridicase în clipa în care el ieşise din nou grăbit prin
uşile duble ale biroului, ca să retragă suma de bani pe care
avea să o ia cu ea în acea seară. Cât timp el se aflase în
antecameră, dând ordine secretarei, Aelin se îndreptase
nonşalant spre biroul lui, examinând hârtiile stivuite şi
împrăştiate împrejur, diversele daruri de la clienţi, chei şi un
mic portret al unei femei care ar fi putut fi o soţie sau o fiică.
În cazul bărbaţilor ca el, era imposibil să-ţi dai seama.
El se întorsese tocmai când ea băgase o mână în
buzunarul propriei mantii. Vorbiseră despre vreme până ce
secretara apăruse cu o cutiuţă în mână. Răsturnând
conţinutul în punga cu monede cât mai graţios posibil, Aelin
le mulţumise secretarei şi Stăpânului şi ieşise din birou.
Mersese pe străzi laterale şi alei, ignorând mirosul urât al
cărnii putrezite, pe care nici măcar ploaia nu reuşea să îl
mascheze. Două - numărase două eşafoduri în pieţele cândva
plăcute ale oraşului. Corpurile lăsate pentru ciori erau doar
nişte umbre pe zidurile galbene din piatră, pe care fuseseră
bătute în cuie.
Aelin nu avea să rişte să captureze un Valg până ce Aedion
nu ar li fost salvat - dacă ar fi scăpat cu viaţă - dar asta nu
însemna că nu putea să acţioneze în avans.

~
O ceaţă rece acoperise lumea noaptea trecută,
strecurându-se prin fiecare colţişor. Cuibărită sub straturi de
plăpumi şi pături, Aelin se rostogoli în pat şi întinse leneş o
mână pe saltea, după căldura bărbatului de lângă ea.
Cearşafurile reci din mătase îi alunecară sub degete.
Deschise un ochi.
Nu era în Wendlyn. Patul luxos împodobit în nuanţe de
crem şi bej se afla în apartamentul ei din Rifthold. Iar cealaltă
jumătate a patului era frumos făcută, cu pernele şi păturile
nederanjate. Goală. Pentru o clipă, îl văzu acolo pe Rowan -
chipul dur, neiertător, devenit frumos în somn, părul lui
argintiu strălucind în lumina dimineţii, contrastând puternic
cu tatuajul care i se întindea de la tâmpla stângă spre gât,
peste umăr, până spre vârfurile degetelor de la mână.
Aelin oftă, frecându-se la ochi. Era destul de rău că îl visa.
Nu avea să-şi irosească energia fiindu-i dor de el, dorindu-şi
să fi fost aici ca să lămurească lucrurile sau doar ca să aibă
parte de confortul de a se trezi lângă el, ştiind că exista.
Înghiţi cu dificultate, corpul fiindu-i prea greu ca să se
ridice din pat. Cândva, îşi spusese că nu era o slăbiciune să
aibă nevoie de ajutorul lui Rowan, să-şi dorească ajutorul lui,
şi că poate dădea dovadă de vreun fel de putere recunoscând
asta, dar... El nu era o cârjă, iar ea nu îşi dorea ca el să
devină una vreodată. Cu toate acestea, cât îşi mâncă micul
dejun rece, îşi dori să nu fi simţit o nevoie atât de puternică
să-şi dovedească asta, cu săptămâni în urmă.
Mai ales când un drac de copil care bătu la uşa
depozitului o anunţă că fusese chemată la Breasla Asasinilor.
Imediat.
 CAPITOLUL 12

Un gardian impasibil îi transmise că ducele o chema la el,

iar Manon - care fusese pe cale să-l ia pe Abraxos într-un
zbor de una singură - scrâşni din dinţi cinci minute bune,
plimbându-se prin cuib. Nici ea şi nici vrăjitoarele ei nu erau
nişte câini ascultători. Oamenii erau o distracţie, o pradă şi,
în rare cazuri, taţii copiilor vrăjitoarelor. Niciodată
comandanţi; niciodată superiori.
Manon coborî repede din cuib şi, când ajunse la baza
scărilor turnului, Asterin o prinse din urmă.
 Tocmai veneam să te iau, şopti Aghiotanta, a cărei
cosiţă aurie îi sălta pe spate. Ducele...
 Ştiu ce vrea ducele, izbucni Manon, arătându-şi dinţii
de fier.
Asterin ridică o sprânceană, dar rămase tăcută.
Manon îşi ţinu în frâu tentaţia crescândă de a spinteca pe
cineva. Ducele o chema fără încetare la întâlnirile cu bărbatul
înalt şi slab care îşi spunea Vernon şi care o privea pe Manon
cu mult prea puţină frică şi respect. Abia avea timp pentru
câteva ore de instrucţie cu Cele Treisprezece, ca să nu mai
vorbim de zboruri îndelungate, şi fără toate aceste întâlniri.
Inspiră pe nas şi expiră pe gură, în nenumărate rânduri,
până ce reuşi să-şi retragă dinţii şi unghiile. Nu era un câine,
dar nici o proastă neruşinată. Ea era Aripa Conducătoare şi
fusese moştenitoarea Clanului de o sută de ani. Putea să se
descurce cu acest porc muritor care, în câteva decenii, avea
să ajungă mâncare pentru viermi - iar apoi să se întoarcă la
existenţa ei malefică, glorioasă şi nemuritoare.
Manon deschise uşile spre sala de consiliu a ducelui, iar
gărzile plasate afară o priviră - privire fără reacţie, fără
emoţie. Aveau formă umană, dar nimic mai mult.
Ducele studia o hartă imensă întinsă pe masă, iar
însoţitorul, consilierul sau bufonul lui, Lordul Vernon
Lochan, era în picioare lângă el. La câteva scaune distanţă,
fixând cu privirea suprafaţa din sticlă neagră, stătea Kaltain,
nemişcată, cu excepţia respiraţiei vizibile în mişcarea gâtului
ei alb. Cicatricea urâtă de pe braţ se închisese cumva la
culoare, devenind roşu purpuriu. Fascinant.
 Ce vrei? întrebă Manon.
Asterin îşi ocupă locul lângă uşă, cu braţele încrucişate.
Ducele arătă spre scaunul din faţa lui.
 Avem treburi de discutat.
Manon rămase în picioare.
 Balaurul meu este flămând şi eu la fel. Îţi sugerez să-mi
spui repede ce ai de zis, ca să-mi pot continua vânătoarea.
Lordul Vernon, cu părul negru, slab ca trestia şi îmbrăcat
într-o tunică albastru-deschis, mult prea curată, o măsură
din priviri pe Manon. Vrăjitoarea îşi arătă dinţii, ca să-l
avertizeze în tăcere.
 Ce este în neregulă cu mâncarea pe care ţi-o asigurăm
noi, Lady? întrebă Vernon zâmbind.
Dinţii din fier ai lui Manon se retraseră.
 Nu mănânc hrană făcută de muritori. Şi nici balaurul
meu.
În cele din urmă, ducele îşi înălţă capul.
 Dacă aş fi ştiut că vei fi atât de mofturoasă, aş fi cerut
ca moştenitoarea Picioarelor Galbene să fie făcută Aripă
Conducătoare.
Manon îşi arătă nonşalantă unghiile.
 Cred că ai fi de părere că Iskra Picioare-Galbene este
indisciplinată, dificilă şi o Aripă Conducătoare inutilă.
Vernon se aşeză pe un scaun.
 Am auzit de rivalitatea dintre Clanurile vrăjitoarelor. Ai
ceva impotriva Picioarelor-Galbene, Manon?
Asterin mârâi încet la adresarea neprotocolară.
 Voi, muritorii, aveţi prostimea voastră, spuse Manon.
Noi avem Picioarele-Galbene.
 Ce elitistă! îi mormăi Vernon ducelui, care pufni.
O flacără rece coborî pe spinarea lui Manon.
 Ai cinci minute, duce.
Perrington bătu cu articulaţiile degetelor în masa de sticlă.
 Trebuie să începem să... experimentăm. Cu gândul la
viitor, trebuie să ne mărim numărul - să îi perfecţionăm pe
soldaţii pe care îi avem deja. Voi, vrăjitoarele, cu trecutul
vostru, ne veţi da ocazia să facem asta.
 Adică?
 Nu trebuie să îţi explic fiecare detaliu din planurile
mele, spuse ducele. Tot ce trebuie să faci este să-mi dai un
sabat Cioc-negru aflat sub comanda ta, ca să-l testez.
 În ce sens să îl testezi?
 Să stabilim dacă sunt capabile de a se reproduce cu
aliaţii noştri din alt ţinut - cu Valgii.
Totul se opri. Mai mult ca sigur, bărbatul era nebun, dar...
 Nu să se reproducă aşa cum o fac oamenii, desigur. Va
fi o procedură uşoară şi relativ nedureroasă - o bucată de
piatră cusută sub buric. Piatra le permite să pătrundă
înăuntru, înţelegi? Iar un copil născut din Valgi şi vrăjitoare...
Înţelegi ce investiţie ar fi asta. Voi, vrăjitoarele, vă preţuiţi
foarte mult urmaşii.
Ambii bărbaţi zâmbeau prietenos, aşteptând ca ea să
accepte.
Valgii - demonii care se reproduseseră cu Fae, ca să creeze
vrăjitoarele - se întorseseră cumva, iar în contact cu ducele şi
cu regele... Ea puse capăt întrebărilor.
 Ai mii de oameni aici. Foloseşte-i.
 Cei mai mulţi dintre ei nu se nasc cu magie şi nu sunt
compatibili cu Valgii, aşa cum sunteţi voi, vrăjitoarele. Şi
vrăjitoarele au deja sânge Valg în vene!
Bunica ei ştia acest lucru?
 Suntem armata ta, nu curvele tale, spuse Manon cu o
răceală mortală. Asterin veni lângă ea, cu faţa încordată şi
palidă.
 Alege un sabat Cioc-negru, fu singurul răspuns al
ducelui. Le vreau pregătite într-o săptămână. Dacă te
amesteci în treaba asta, Aripă Conducătoare, preţiosul tău
balaur va ajunge mâncare pentru câini. Poate şi Cele
Treisprezece.
 Dacă te vei atinge de Abraxos, îţi voi jupui pielea de pe
oase.
Ducele se întoarse la harta lui şi flutură din mână.
  Eşti liberă. O - şi coboară la fierarul cuibului. A trimis
vorbă că ultimul tău lot de săbii este gata pentru inspecţie.
Manon rămase acolo, calculând greutatea mesei din sticlă
neagră - dacă ar fi putut să o răstoarne şi să folosească
cioburile ca să-i taie încet şi adânc pe cei doi bărbaţi.
Vernon îşi ridică sprâncenele într-o mişcare tăcută şi
sarcastică, iar asta fu suficient încât să o determine pe
Manon să se întoarcă - şi să iasă pe uşă înainte de a face
ceva cu adevărat prostesc.
 Ce ai de gând să faci? întrebă Asterin, la jumătatea
drumului spre camera lui Manon.
Manon nu ştia. Şi nu o putea întreba pe bunica ei, nu fără
să pară nesigură sau incapabilă să urmeze ordinele.
 O să văd.
 Doar nu îi vei da un sabat Cioc-negru pentru această...
împerechere.
 Nu ştiu. Poate că nu ar fi rău - să le unim sângele cu al
Valgilor, gândi Manon. Poate că le-ar face forţele mai
puternice. Poate că Valgii ar şti cum să rupă blestemul
Crochan.
Asterin o apucă de cot, strângând-o cu unghiile. Manon
clipi la atingere, la întrebarea atât de directă pe care o
conţinea. Niciodată Asterin nu fusese atât de aproape să...
 Nu poţi permite să se întâmple asta, spuse Asterin.
 Am primit destule ordine pentru o zi. Mai dă-mi unul
şi-ţi vei găsi limba pe podea!
Asterin se schimbă la faţă.
 Copiii vrăjitoarelor sunt sacri - sacri, Manon. Nu îi dăm,
nici măcar altor Clanuri.
Era adevărat. Copiii vrăjitoarelor erau foarte rari şi toţi
erau fete, un dar de la Zeiţa-cu-trei-feţe. Erau sacri din clipa
în care se vedea că mama era însărcinată şi până ce ajungeau
la şaisprezece ani. Să rănească o vrăjitoare însărcinată, să
rănească un copil de vrăjitoare nenăscut sau pe fiica ei, era o
încălcare atât de profundă a codului, încât - oricât de mult ar
fi fost torturat făptaşul - asta nu ar fi egalat ticăloşia făcută.
Manon însăşi participase la execuţiile prelungi de două ori,
iar pedepsele nu i se păruseră niciodată de-ajuns.
Copiii oamenilor nu contau - copiii oamenilor erau egali cu
viţeii pentru unele Clanuri. În special pentru Picioarele-
galbene. Dar copiii de vrăjitoare... nu era o mândrie mai mare
ca aceea de a naşte un copil-vrăjitor pentru Clanul tău; şi nici
o ruşine mai mare decât aceea de a pierde unul.
 Ce sabat ai alege? întrebă Asterin.
 Nu m-am hotărât. Poate că avea să aleagă un sabat mai
mic - pentru orice eventualitate - înainte de a permite unuia
mai puternic să se unească cu Valgii. Poate că demonii
urmau să le ofere rasei lor pe cale de dispariţie doza de
vitalitate de care avuseseră nevoie disperată în ultimele
câteva decenii. Secole.
 Şi dacă se opun?
Manon începu să urce scările spre turnul ei personal.
 Singura persoană care se opune la toate, Asterin, eşti
tu.
 Nu este corect...
Manon o sfâşie cu o mână, rupând materialul şi pielea
chiar deasupra sânilor lui Asterin.
 Te înlocuiesc cu Sorrel.
Asterin nu atinse sângele care îi curgea pe tunică.
Manon continuă să meargă.
 Te-am avertizat ieri să nu mi te mai opui şi, pentru că
ai ales să mă ignori, nu mai am nevoie de tine la aceste
întâlniri sau păzindu-mi spatele. Niciodată - nici măcar o
dată în ultima sută de ani - nu le schimbase gradele. Din
acest moment, eşti o Locţiitoare. Dacă vei da dovadă că poţi
să te controlezi, totuşi, mă voi mai gândi.
 Lady, spuse încet Asterin.
Manon arătă spre scările din spate.
 Tu le vei spune celorlalte. Acum.
 Manon, rosti Asterin, cu o voce rugătoare pe care
Manon nu o mai auzise niciodată.
Manon continuă să urce pe scări, simţindu-se sufocată în
mantia ei roşie. Nu-i păsa în mod deosebit să audă ce avea de
zis Asterin - nu când bunica ei spusese clar că orice
neascultare ar fi condus la execuţia brutală şi rapidă a
tuturor vrăjitoarelor. Mantia din jurul ei nu avea să îi permită
niciodată să uite asta.
 Ne vedem în cuib într-o oră, spuse Manon, fără să se
deranjeze să privească înapoi, în timp ce intră în turnul ei.
Înăuntru mirosea a om.

~
Tânăra servitoare era îngenuncheată în faţa şemineului,
cu o perie şi un făraş în mâini. Nu tremura prea tare, dar
mirosul fricii ei deja învăluise camera. Probabil că intrase în
panică din momentul în care pătrunsese înăuntru.
Fata îşi plecă fruntea, părul brunet alunecându-i peste
faţa palidă - dar nu înainte ca Manon să vadă că ochii ei negri
o cercetau.
 Ce cauţi aici? întrebă Manon pe un ton neutru,
lovindu-şi unghiile de fier - doar ca să vadă ce ar face fata.
 C-c-c-curăţenie, se bâlbâi fata - prea stricat, prea
perfect. Servilă, docilă şi îngrozită, exact aşa cum preferau
vrăjitoarele. Doar mirosul fricii era real.
Manon îşi retrase dinţii de fier.
Servitoarea se ridică în picioare, strâmbându-se de durere.
Se mişcă suficient de mult încât fustele-i uzate şi făcute în
casă să se legene, dezvăluind lanţul gros dintre gleznele ei.
Glezna stângă era deformată, piciorul răsucit într-o parte,
lucind de cicatrice.
Manon îşi ascunse zâmbetul de animal de pradă.
 De ce mi-ar da o schiloadă drept slujnică?
 Eu - eu doar mă supun ordinelor. Vocea era apoasă,
comună.
Manon pufni şi se îndreptă spre noptieră, coada împletită
şi mantia roşie ca sângele unduindu-i-se în urmă. Încet,
ascultând, îşi turnă nişte apă.
Servitoarea îşi adună lucrurile rapid şi cu îndemânare.
 Lady, pot să revin când nu va fi un deranj.
  Fă-ţi treaba, muritoareo, iar apoi pleacă. Manon se
întoarse şi văzu că fata tocmai termina.
Servitoarea şchiopătă prin cameră, umilă, fragilă şi
nedemnă de o a doua privire.
 Cine ţi-a făcut asta la gleznă? întrebă Manon,
rezemându-se de piciorul patului.
Servitoarea nici măcar nu-şi ridică privirea.
 A fost un accident. Adună cenuşa în găleata pe care o
târâse cu greu până aici, sus. Am căzut pe scări când aveam
opt ani şi nu s-a mai putut face nimic. Unchiul meu nu a
avut suficientă încredere în tămăduitoare ca să le lase să
intre în casă. Am avut noroc că nu mi-am pierdut piciorul.
 De ce ai lanţuri? Altă întrebare directă, de plictiseală.
 Ca să nu mai pot să fug.
 Oricum nu ai fi ajuns departe în munţii aceştia.
Iată - mica încordare dintre umerii ei subţiri, efortul brav
de a-l ascunde.
 Da, spuse fata, dar am crescut în Perranth, nu aici.
Stivui buştenii pe care probabil îi târâse până aici,
şchiopătând mai mult cu fiecare pas. Drumul lung până jos -
căratul găleţii grele cu cenuşă - avea să fie un alt chin, fără
îndoială. Dacă aveţi nevoie de mine, strigaţi după Elide.
Gărzile vor şti unde să mă găsească.
Vrăjitoarea privi fiecare pas şchiopătând pe care fata îl
făcu spre uşă. Manon aproape că o lăsă să plece, să creadă
că era liberă, înainte de a mai spune ceva.
 Nu l-a pedepsit nimeni pe unchiul tău pentru prostia
lui în legătură cu tămăduitoarele?
Elide privi peste umăr.
 Unchiul meu este Lordul Perranthului. Nu l-a putut
pedepsi nimeni.
 Unchiul tău este Vernon Lochan. Elide încuviinţă.
Manon îşi înălţă capul, evaluând acel comportament blând,
atât de atent construit. De ce a venit unchiul tău aici?
 Nu ştiu, şopti Elide.
 De ce te-a adus pe tine aici?
  Nu ştiu, răspunse ea din nou, lăsând jos găleata. Se
mişcă, lăsându-şi greutatea pe piciorul sănătos.
 Şi cine te-a trimis în camera asta? o întrebă, blând,
Manon.
Aproape râse când fata strânse din umeri şi îşi plecă şi
mai mult capul.
 Nu sunt o spioană. Jur pe viaţa mea.
 Viaţa ta nu înseamnă nimic pentru mine, spuse
Manon, dezlipindu-se de piciorul patului şi venind mai
aproape. Servitoarea rămase pe loc, foarte convingătoare în
rolul ei de om supus. Manon îi împinse bărbia cu vârful unei
unghii de fier, ridicându-i capul. Dacă te prind că mă
spionezi, Elide Lochan, te vei trezi cu ambele picioare
schilodite.
Duhoarea fricii ei pătrunse îndesat în nările lui Manon.
 Lady, eu - eu jur că nu voi a-atinge...
 Pleacă. Cu unghia, Manon o zgârie pe Elide sub bărbie,
lăsând o dâră de sânge în urmă. Şi, într-o doară, Manon se
retrase şi sorbi sângele lui Elide de pe unghia ei de fier. Făcu
un efort să nu afişeze nicio emoţie când gustă sângele.
Adevărul pe care i-l spunea.
Dar Elide văzuse destule, se pare, iar prima rundă a
jocului lor luase sfârşit. Manon o lăsă pe fată să plece,
şchiopătând, lanţul greu zornăind în urma ei.
Vrăjitoarea fixă cu privirea pragul gol al uşii. La început,
fusese amuzant să lase fata să creadă că Manon fusese
prostită de comportamentul ei umil, inofensiv şi de vorbele
frumoase. Apoi, descendenţa lui Elide fusese dezvăluită - şi
fiecare instinct de prădător al lui Manon ieşise la suprafaţă
când urmărise felul în care fata îşi ascunsese chipul, astfel
încât să nu-i vadă reacţiile, felul în care îi zisese lui Manon
ceea ce voia să audă. Ca şi când evalua o potenţială inamică.
Fata tot ar fi putut fi o spioană, îşi spuse Manon,
întorcându-se spre birou, unde parfumul lui Elide era cel mai
puternic. Şi avu dreptate: pe harta întinsă a continentului se
simţea mirosul de scorţişoară şi de soc al lui Elide,
concentrat în anumite zone. Amprente.
 O spioană pentru Vernon sau una cu planuri proprii?
Manon nu ştia.
Dar faptul că avea sânge de vrăjitoare în vene era un motiv
îndeajuns de bun pentru ca Manon să o supravegheze.
Sau Treisprezece.

~
Fumul nenumăratelor forje îi înţepă atât de mult ochii lui
Manon, încât îşi coborî pleoapa transparentă când ateriză în
inima taberei de război, în sunetul bătăilor de ciocane şi al
trosnetului focului. Abraxos şuieră, păşind nervos într-un
cerc strâns şi speriindu-i pe soldaţii cu armuri întunecate,
care o zăriseră aterizând. Aceştia se mutară în alt loc atunci
când, o clipă mai târziu, Sorrel ateriză în noroiul de lângă
Manon, balaurul ei mârâind la grupul cel mai apropiat de
privitori.
Şi Abraxos mârâi şi el spre balaurul lui Sorrel, iar Manon
îi dădu brusc un ghiont cu călcâiele, înainte de a descăleca.
— Fără lupte, îi mormăi ea, examinând micul luminiş din
mijlocul adăposturilor construite grosolan pentru fierari.
Luminişul era rezervat celor care călăreau balauri, dotat
cu stâlpi înfipţi adânc în jurul perimetrului, pentru a lega
balaurii. Manon nu se deranjă să-l lege pe Abraxos, deşi
Sorrel îşi legă balaurul ei, neavând încredere în creatură.
Faptul că Sorrel ocupa poziţia lui Asterin era... ciudat. Ca şi
când întreaga lume s-ar fi dezechilibrat. Chiar şi acum,
balaurii lor se temeau unul de celălalt, deşi niciunul dintre
masculi nu se lansase încă în luptă directă. De obicei,
Abraxos îi făcea loc femelei lui Asterin, care avea culoarea
cerului - ba chiar o atingea.
Manon nu aşteptă ca Sorrel să-şi certe balaurul înainte de
a intra în adăpostul fierarului, clădirea fiind un pic mai mult
decât nişte stâlpi din lemn răsfiraţi, cu un acoperiş
improvizat. Forjele - giganţi de piatră adormiţi - ofereau
lumină, iar în jurul lor bărbaţii loveau cu ciocanul, ridicau,
încărcau cu lopata şi ascuţeau săbiile.
 Fierarul aerian aştepta deja chiar dincolo de primul stâlp,
gesticulând spre ele cu o mână roşie şi plină de cicatrice. Pe
masa din faţa bărbatului musculos, de vârstă medie, stătea
un rând de săbii - din oţel din Adarlan, strălucitoare de la
atâta lustruit. Sorrel rămase lângă Manon când ea se opri în
faţa armelor, ridică un pumnal şi îl cântări în mâini.
 Mai uşoare, îi spuse Manon fierarului, care o privi
intens, cu ochi întunecaţi. Ea luă un alt pumnal, apoi o
sabie, examinându-le. Îmi trebuie arme mai uşoare pentru
sabaturi.
Fierarul miji un pic ochii şi ridică sabia pe care ea o lăsase
jos şi o cântări la fel. Îşi înălţă capul, lovind mânerul decorat
şi scuturând din cap.
 Nu-mi pasă dacă arată frumos, spuse Manon. Doar un
singur capăt mă interesează. Renunţă la nişte decoraţiuni şi
poate le vei mai scădea din greutate.
El se uită la locul în care Spintecă-Vânt se ivea peste
umărul ei, având mânerul monoton şi obişnuit. Dar ea îl
văzuse admirând lama - adevărata capodoperă - când se
întâlniseră săptămâna trecută.
 Doar vouă, muritorilor, vă pasă dacă sabia arată bine,
zise ea. Ochii lui licăriră, iar ea se întrebă dacă ar fi mustrat-
o - dacă avea limbă, ca să poată face asta. Asterin, folosindu-
şi talentul de a fermeca sau a îngrozi oamenii pentru a primi
informaţii, aflase că unul dintre generalii de aici îi tăiase
limba bărbatului, ca să nu le poată dezvălui secretele. Pe de
altă parte, probabil că nici nu putea scrie sau citi. Manon se
întrebă cu ce alte lucruri îl şantajau - poate o familie - ca să
poată ţine prizonier un om atât de priceput.
Poate de aceea îi oferi o explicaţie.
 Balaurii vor avea de suportat destulă greutate în timpul
luptei. Armura noastră, arme, provizii şi armura balaurilor -
se adună şi trebuie să găsim modalităţi prin care să uşurăm
greutatea. Altfel, nu vor rămâne în aer mult timp.
Fierarul îşi puse mâinile în şolduri, studiind armele pe
care le făcuse şi ridică o mână ca să-i facă semn să aştepte,
în timp ce el se grăbi în labirintul de foc, minereu topit şi
nicovale.
Loviturile şi zăngănitul metalelor fură singurele sunete ce
se auziră în vreme ce Sorrel cântări una dintre săbii.
 Ştii că îţi sprijin orice decizie, o asigură ea. Părul
castaniu al lui Sorrel era strâns la spate, iar pe faţa ei
bronzată - probabil frumoasă pentru muritori - nu se citea
nicio emoţie. Dar Asterin...
Manon îşi reprimă un oftat. Cele Treisprezece nu
îndrăzniseră să reacţioneze când Manon o luase pe Sorrel în
această vizită, înainte de vânătoare. Cu toate acestea, Vesta
rămăsese aproape de Asterin în cuib - din solidaritate sau
indignare, Manon nu ştia. Dar Asterin îi întâlnise privirea lui
Manon şi dăduse din cap - sobră, dar dăduse aprobator din
cap.
 Nu vrei să fii Aghiotantă? întrebă Manon.
 Este o onoare să-ţi fiu Aghiotantă, răspunse Sorrel,
vocea ei răguşită acoperind ciocanele şi focurile. Dar era o
onoare să-ţi fiu şi Locţiitoare. Ştii că Asterin este mereu
neîmblânzită. Închisă în castel, cu interdicţia de a ucide,
mutila sau vâna, cu interdicţia de a se apropia de oameni... E
normal să fie agitată.
 Toate suntem aşa. Manon le spusese Celor Treisprezece
despre Elide - şi se întreba dacă ochii atenţi ai fetei vor
observa că acum un sabat de vrăjitoare era pe urmele ei.
Sorrel respiră adânc, umerii ei puternici ridicându-se.
Lăsă jos pumnalul.
 La Omega, ne ştiam locul şi ce se aştepta de la noi.
Aveam o rutină, aveam un scop. Înainte de asta, vânam
vrăjitoare Crochan. Aici, suntem doar nişte arme care
aşteaptă să fie folosite. Gesticulă spre săbiile inutile de pe
masă. Aici, bunica ta nu este în zonă... ca să influenţeze
lucrurile. Să ne dea reguli stricte; să inspire frică. Ea i-ar face
viaţa ducelui un iad.
 Spui că sunt o conducătoare slabă, Sorrel? O întrebare
prea tăcută.
  Spun că Cele Treisprezece ştiu de ce bunica ta te-a pus
să ucizi o Crochan pentru acea mantie. Periculos - un teren
foarte periculos.
 Cred că uneori uitaţi ce poate face bunica mea.
— Crede-mă, Manon, că nu uităm, zise încet Sorrel, în
timp ce fierarul apăru, cu o grămadă de săbii în braţele lui
puternice. Şi, mai mult decât oricare dintre noi, Asterin nu a
uitat niciodată, nici măcar pentru o secundă, de ce este în
stare bunica ta.
Manon ştia că putea să-i ceară mai multe răspunsuri - dar
mai ştia că Sorrel era de piatră, iar piatra nu se spărgea.
Aşadar, cu stomacul strâns, se întoarse spre fierarul care se
apropie şi puse celelalte exemplare pe masă.
De foame, îşi spuse ea. De foame.
 CAPITOLUL 13

Aelin nu ştia dacă ar fi trebuit să o liniştească faptul că, în

ciuda schimbărilor care se petrecuseră în viaţa ei în ultimii
doi ani, în ciuda iadului prin care trecuse, Breasla Asasinilor
nu se schimbase. Gardul viu de lângă gardul înalt de fier
forjat din jurul proprietăţii avea exact aceeaşi înălţime, încă
tuns cu o precizie de maestru; aleea şerpuitoare din pietriş de
dincolo de gard avea în continuare aceleaşi pietre gri; iar
marele conac avea în continuare zidurile deschise la culoare
şi elegante, uşile lustruite de stejar ale acestuia strălucind în
soarele dimineţii.
Nimeni de pe strada rezidenţială liniştită nu se oprea să
privească clădirea în care se aflau unii dintre cei mai de
temut asasini din Erilea. De câţiva ani, Breasla Asasinilor
rămăsese anonimă, o casă oarecare, una dintre numeroasele
case mari dintr-un district bogat, din sud-vestul Riftholdului.
Chiar sub nasul regelui Adarlanului.
Porţile de fier erau deschise, iar asasinii deghizaţi în
paznici nu o recunoscură, odată intrată pe alee. Dar nu o
opriră, în ciuda costumului şi a armelor pe care le purta, în
ciuda glugii care îi acoperea trăsăturile.
Noaptea ar fi fost mai potrivită pentru a se strecura prin
oraş. Un alt test - să vadă dacă ar fi putut să ajungă aici ziua,
fără să atragă prea mult atenţia. Din fericire, majoritatea
oamenilor din oraş erau preocupaţi cu pregătirile pentru
aniversarea prinţului, din ziua următoare: vânzătorii se aflau
deja pe străzi, comercializând de toate, de la prăjiturele până
la steaguri cu balaurul adarlanian şi panglici albastre (ca să
se asorteze cu ochii prinţului, desigur). Asta îi întoarse
stomacul pe dos.
Să ajungă aici fără să fie zărită fusese totuşi un test mic,
faţă de cel care i se contura în faţă. Şi faţă de cel care o
aştepta a doua zi. Aedion - fiecare respiraţie a ei părea să îi
reverbereze numele. Aedion, Aedion, Aedion.
Dar nu se mai gândi la el - la ceea ce probabil că suferise
deja în acele temniţe - şi urcă pe treptele masive de la
intrarea în Breaslă. Nu mai fusese în această casă din
noaptea în care totul se dusese naibii.
Acolo, în dreapta ei, se aflau grajdurile unde îl lovise pe
Wesley când încercase să o avertizeze în legătură cu capcana
care îi fusese întinsă. Iar la un nivel mai sus, cu vedere spre
grădina din faţă, erau cele trei ferestre ale fostului ei
dormitor. Erau deschise şi draperiile grele din catifea se
umflau în briza răcoroasă de primăvară, ca şi când camera ar
fi fost aerisită pentru ea. Doar dacă Arobynn nu dăduse
camera altcuiva.
Uşile sculptate de stejar se deschiseră când ajunse pe
treapta de sus şi văzu un majordom pe care nu îl mai văzuse
niciodată şi care făcu, totuşi, o plecăciune, gesticulând spre
spate. Imediat dincolo de marele hol din marmură, uşile
duble ale biroului lui Arobynn erau deschise larg.
Nu se uită la pragul peste care păşi, strecurându-se în
casa care fusese un rai, o închisoare şi un iad. Pe toţi zeii,
cum era casa asta! Sub tavanele arcuite şi candelabrele de
sticlă ale holului de la intrare, podeaua de marmură era atât
de lustruită, încât îşi vedea propria oglindire întunecată în
timp ce mergea.
Nu se vedea nimeni, nici măcar nenorocitul de Tern. Fie
erau afară, fie li se ordonase să rămână la distanţă până la
finalul acestei întâlniri - ca şi când Arobynn nu voia să fie
auzit.
Mirosul Breslei o învălui, stârnindu-i amintiri. Florile
proaspăt tăiate şi mirosul pâinii coapte abia mascau mirosul
de metal sau sentimentul de violenţă care domnea
pretutindeni.
Se pregătea de ce avea să urmeze cu fiecare pas pe care îl
făcea spre acel birou ornamentat. Iată-l, aşezat la biroul
masiv, părul lui castaniu-roşcat semănând cu oţelul topit, în
lumina soarelui care pătrundea prin ferestrele înalte, de la
podea până la tavan, aflate pe o parte a camerei cu lambriuri
de lemn. Ignoră informaţia pe care o aflase din scrisoarea lui
Wesley şi îşi păstră postura relaxată, nonşalantă.
Totuşi, nu se putu abţine să se uite la covorul din faţa
biroului - o mişcare fie observată, fie aşteptată de Arobynn.
  E nou, spuse el, ridicându-şi privirea de la hârtiile pe
care le avea în faţă. Petele de sânge de pe celălalt nu au mai
ieşit.
 Păcat! spuse ea, aşezându-se pe unul dintre scaunele
din faţa biroului, încercând să nu se uite la cel de lângă ea, în
care, de obicei, stătea Sam. Celălalt covor era mai drăguţ.
Până ce sângele ei îl udase, atunci când Arobynn o bătuse:
îi stricase înţelegerea legată de comerţul cu sclavi. O bătuse şi
îl făcuse pe Sam să privească totul. Apoi, după ce ea îşi
pierduse cunoştinţa, îl bătuse şi pe Sam. Se întrebă care
dintre cicatricele de pe articulaţiile degetelor lui Arobynn erau
de la acele bătăi.
Ea auzi valetul apropiindu-se, dar nu catadicsi să-l
privească.
 Să nu fim deranjaţi! spuse Arobynn.
Valetul şopti că înţelese, iar uşile biroului se închiseră.
Aelin îşi aruncă un picior peste braţul scaunului.
 De ce m-ai chemat?
Arobynn se ridică, o mişcare fluidă, plină de putere
temperată, şi ocoli biroul, ca să se rezeme de marginea
acestuia.
 Voiam doar să văd ce faci în ziua de dinaintea marelui
eveniment. Ochii lui argintii licăriră. Voiam să-ţi urez noroc.
 Şi să vezi dacă am de gând să te trădez?
 De ce m-aş gândi la asta?
 Nu cred că vrei să vorbim despre încredere chiar acum.
 Cu siguranţă, nu. Nu când trebuie să te concentrezi
doar asupra zilei de mâine. Atât de multe detalii ar putea
merge prost! Mai ales dacă vei fi prinsă.
Ea simţi pumnalul ameninţării insinuate alunecându-i
printre coaste.
 Ştii că nu cedez uşor în faţa torturii.
Arobynn îşi încrucişă braţele pe pieptu-i lat.
 Bineînţeles că nu. Mă aştept ca protejata mea să mă
protejeze, dacă va fi prinsă de rege.
Aşadar, asta explica de ce o chemase.
  Nu te-am întrebat, continuă Arobynn. Ai de gând să
faci asta drept Celaena?
Era un moment la fel de bun ca altele ca să se uite
plictisită prin cameră, ca o protejată mereu lipsită de respect.
Nimic pe birou, nimic pe rafturi, nici măcar o cutie care ar fi
putut să conţină Amuleta din Orynth. Îşi permise să arunce o
singură privire, înainte de se întoarce nepăsătoare spre el.
 Nu aveam de gând să las o carte de vizită.
 Şi ce explicaţie îi vei da vărului tău când vă veţi întâlni?
Aceeaşi pe care i-ai dat-o nobilului căpitan? Nu voia să ştie
cum de aflase de acel dezastru. Ea nu îi spusese Lysandrei -
deoarece Lysandra încă nu ştia cine era. Avea să se
gândească la asta mai târziu.
 Îi voi spune adevărul lui Aedion.
 Ei bine, să sperăm că se va mulţumi cu scuza asta.
Făcu un efort să se abţină să-i dea o replică.
 Sunt obosită şi azi nu am chef să mă cert. Spune-mi ce
vrei, ca să pot pleca acasă. Am nevoie de o baie lungă şi
relaxantă. Nu era o minciună. Muşchii o dureau după ce,
noaptea trecută, îi urmărise pe soldaţii Valg prin Rifthold.
 Ştii că dotările mele îţi stau la dispoziţie. Arobynn îşi
fixă atenţia asupra piciorului ei drept, atârnat peste braţul
scaunului, ca şi când, într-un fel, îşi dăduse seama că o
deranja. Ca şi când ar fi ştiut că lupta de la Bolţi îi agravase,
oarecum, vechea rană pe care o căpătase în timpul duelului
cu Cain. Tămăduitoarea mea ar putea să-ţi maseze piciorul.
Nu aş vrea să ai dureri. Sau să fie asta un handicap mâine.
Graţie antrenamentului, reuşi să îşi păstreze aparenta
plictiseală.
 Chiar îţi place să te auzi vorbind, nu-i aşa?
El râse senzual.
 Bine - fără lupte verbale.
Ea aşteptă, încă aşezată pe scaun.
Arobynn se uită la costum, iar când privirea ei o întâlni pe
a lui, ce văzu fu doar un criminal rece şi crud.
  Din surse sigure, am aflat că i-ai supravegheat pe
paznicii regelui cât şi-au făcut rondul - dar că nu i-ai
deranjat. Ai uitat de mica noastră înţelegere?
Ea schiţă un zâmbet.
 Bineînţeles că nu.
 Atunci, de ce demonul promis nu este în temniţa mea?
 Pentru că îl voi prinde abia după ce Aedion va fi
eliberat.
El clipi.
 Creaturile astea ar putea să-l conducă pe rege direct la
tine. La noi. Nu pun în pericol siguranţa lui Aedion pentru
curiozitatea ta morbidă. Şi cine spune că tu nu vei uita să mă
ajuţi, când vei fi ocupat să te joci cu noua ta jucărie?
Arobynn plecă de lângă birou şi se apropie, aplecându-se
peste scaunul ei destul de mult încât să respire acelaşi aer.
 Sunt un om de cuvânt, Celaena.
Din nou, acel nume.
El făcu un pas înapoi şi îşi înălţă capul.
 Tu, pe de altă parte... Îmi amintesc cum mi-ai promis
că o vei ucide pe Lysandra, cu ani în urmă. Am fost surprins
când s-a întors nevătămată.
 Te-ai străduit să te asiguri că ne uram reciproc. M-am
gândit ca, măcar o dată, să fac lucrurile pe dos. Se pare că nu
este nici pe departe atât de răsfăţată şi de egoistă pe cât m-ai
făcut să cred. Protejata mereu iritabilă, care o făcea pe
deşteapta. Totuşi, dacă vrei să o ucid, îmi voi îndrepta
bucuroasă atenţia asupra ei, în locul Valgului.
El râse uşor.
 Nu este nevoie. Mă serveşte destul de bine. Cu toate
acestea, poate fi înlocuită, dacă hotărăşti că vrei să-ţi ţii
promisiunea.
 Aşadar, acesta era testul? Să vezi dacă îmi respect
promisiunile? Sub mănuşi, semnul pe care şi-l gravase în
palmă o ardea ca un tăciune.
 A fost un cadou.
 Rezumă-te la bijuterii şi la haine. Ea se ridică şi îşi privi
costumul. Sau la lucruri utile.
 Privirea lui o urmă pe a ei şi zăbovi.
 Îţi vine mai bine decât la şaptesprezece ani.
Şi remarca lui fu suficientă. Ţâţâi şi se întoarse, dar el o
prinse de braţ - chiar în locul în care se ascundeau lamele
invizibile. Iar el ştia asta. O provocare.
 De îndată ce va evada mâine, tu şi vărul tău va trebui
să vă ascundeţi, spuse Arobynn. Dacă hotărăşti să nu-ţi ţii
promisiunea... vei afla foarte repede, dragă Celaena, cât de
mortal poate fi acest oraş pentru cei care fug - chiar şi pentru
reginele ticăloase care scuipă foc.
 Nu-mi mai faci declaraţii de dragoste şi nu te mai oferi
să mergi pe cărbuni încinşi pentru mine?
Un râs senzual.
 Întotdeauna ai fost partenera mea preferată de dans. El
se apropie suficient de mult încât să-şi atingă buzele de ale
ei, dacă s-ar fi mişcat câţiva milimetri. Dacă vrei să-ţi şoptesc
dulcegării la ureche, Maiestate, voi face asta. Dar tot îmi vei
aduce ceea ce vreau.
Ea nu îndrăzni să se retragă. Ochii lui argintii străluceau
ca lumina rece de dinaintea răsăritului. Nu reuşise niciodată
să îşi ferească privirea.
El îşi înclină capul, soarele strălucindu-i în părul
castaniu-roşcat.
 Şi totuşi, cum rămâne cu prinţul?
 Care prinţ? întrebă ea cu precauţie.
Arobynn zâmbi cu subînţeles, retrăgându-se câţiva
centimetri.
 Sunt trei prinţi, presupun. Vărul tău şi cei doi care
împart acum corpul lui Dorian Havilliard. Curajosul căpitan
ştie că unul din acei demoni îi devorează acum prietenul?
— Da.
 Ştie că ai putea decide să faci ceea ce trebuie şi să-l
elimini pe fiul regelui, înainte să devină o ameninţare?
Continuă să se uite în ochii lui.
 De ce nu-mi spui tu? Tu eşti cel care s-a întâlnit cu el.
Răspunsul lui chicotit o făcu să îngheţe.
  Aşadar, căpitanului îi este greu să-ţi ofere informaţii.
Se pare că nu are probleme în a-i împărtăşi tot fostei lui
iubite - fata aia, Faliq. Ştiai că tatăl ei face cele mai bune
tarte cu pere din toată capitala? Ba chiar trimite câteva la
aniversarea prinţului. Câtă ironie, nu-i aşa?
Fu rândul ei să clipească. Ştiuse că Chaol avea cel puţin o
altă iubită în afară de Lithaen, dar... Nesryn? Şi cât de
convenabil pentru el să nu-i spună, mai ales când îi
reproşase prostiile pe care le credea despre ea şi Rowan.
„Prinţul tău Fae“, izbucnise el. Se îndoia că Chaol făcuse ceva
cu fata, de când ea plecase la Wendlyn, dar... Dar se simţea
exact aşa cum voia Arobynn.
 Arobynn, ce-ar fi să nu te mai bagi în treburile noastre?
 Nu vrei să ştii de ce a venit căpitanul din nou la mine,
aseară?
Ticăloşi, amândoi. Îl avertizase pe Chaol să nu se încurce
cu Arobynn. Să admită că nu ştia sau să ascundă de el acea
slăbiciune... Chaol nu i-ar fi pus în pericol siguranţa sau
planurile pentru a doua zi, indiferent de informaţiile pe care
le păstra secrete. Îi rânji lui Arobynn.
 Nu. Eu am fost cea care l-a trimis aici. Păşi agale spre
uşile biroului. Trebuie să fii extrem de plictisit dacă mă chemi
doar ca să mă iei peste picior.
Un licăr de amuzament.
 Noroc mâine. Toate planurile sunt puse la punct, în caz
că erai îngrijorată.
 Bineînţeles că sunt puse la punct. Nu m-aş aştepta la
altceva de la tine. Ea deschise una dintre uşi şi flutură leneş
mâna, în semn de rămas-bun. Ne mai vedem, Stăpâne.

~
Aelin vizită din nou Banca Regală, în drum spre casă, iar
când se întoarse în apartament, Lysandra o aştepta, aşa cum
plănuiseră. În plus, Lysandra adusese mâncare. Multă
mâncare.
 Aelin se trânti la masa din bucătărie, unde stătea acum
Lysandra.
Curtezana privea spre fereastra lată, de deasupra
chiuvetei din bucătărie.
 Ştii că de pe acoperişul de alături te urmăreşte cineva,
nu?
 E inofensiv. Şi util. Chaol avea oameni care
supravegheau Breasla, porţile palatului şi apartamentul -
pentru a-l monitoriza pe Arobynn. Aelin îşi înălţă capul. Ochi
ageri?
 Stăpânul tău m-a învăţat câteva trucuri de-a lungul
anilor. Ca să mă protejez, desigur. „Ca să-şi protejeze
investiţia”, de fapt, se înţelegea de la sine. Să înţeleg că ai citit
scrisoarea?
 Fiecare nenorocit de cuvânt.
Într-adevăr, citise de nenumărate ori scrisoarea lui Wesley,
până ce memorase datele, numele şi întâmplările, până ce
văzuse atât de mult foc încât fusese bucuroasă că magia îi
era acum înăbuşită. Ce aflase îi schimba un pic planurile, dar
îi era de ajutor. Acum ştia că nu se înşelase, că numele din
lista ei erau corecte.
 Îmi pare rău că nu am putut să o păstrez, spuse Aelin.
Să o ard era singura cale de a rămâne în siguranţă.
Lysandra dădu din cap, îndepărtând o scamă de pe
corsajul rochiei ei de culoarea ruginei. Avea mâneci roşii, largi
şi umflate, cu manşete strânse, de catifea neagră, şi nasturi
aurii, care străluciră în lumina dimineţii, când se întinse
după unul dintre strugurii de seră, pe care Aelin îi cumpărase
cu o zi în urmă. O rochie elegantă, dar modestă.
 Lysandra pe care o cunoşteam eu purta mai puţine
haine, zise Aelin.
Ochii verzi ai Lysandrei licăriră.
 Lysandra pe care o cunoşteai tu a murit de mult.
La fel şi Celaena Sardothien.
 Ţi-am cerut să ne întâlnim azi ca să putem... vorbi.
 Despre Arobynn?
 Despre tine.
 Sprâncenele elegante se apropiară.
 Şi când vom apuca să vorbim despre tine?
 Ce vrei să ştii?
 Ce faci în Rifthold? În afară de faptul că vrei să-l salvezi
mâine pe general.
 Nu te cunosc suficient de bine încât să-ţi răspund la
întrebarea asta, spuse Aelin.
Lysandra nu făcu decât să îşi înalţe capul.
 De ce Aedion?
 Îmi este mai util viu decât mort. Nu era o minciună.
Lysandra lovi cu o unghie îngrijită masa uzată.
 Eram atât de invidioasă pe tine, spuse după o clipă. Nu
îl aveai doar pe Sam, ci şi pe Arobynn... Am fost atât de
proastă să cred că ţie îţi dădea totul şi nu îţi refuza nimic. Te-
am urât pentru că, în sinea mea, am ştiut întotdeauna că
eram doar un pion pe care îl folosea împotriva ta - cineva care
să te facă să lupţi pentru afecţiunea lui, să te ţină în alertă,
să te rănească. Şi mi-a făcut plăcere, pentru că am crezut că
era mai bine să fii pionul cuiva, decât un nimic. Mâna îi
tremură când o ridică, să îşi dea pe spate o şuviţă de păr.
Cred că aş fi continuat aşa toată viaţa. Dar apoi - apoi
Arobynn l-a ucis pe Sam şi a aranjat capturarea ta, şi... şi m-
a chemat în noaptea în care ai fost dusă în Endovier. După
aceea, în trăsura care mă ducea acasă, am început să plâng.
Nu ştiam de ce. Dar Wesley era în trăsură cu mine. Aceea a
fost noaptea care a schimbat totul între noi. Lysandra privi
cicatricele din jurul încheieturilor mâinilor lui Aelin, apoi
tatuajul care îi mutila propria încheietură.
 Ieri seară, nu ai venit doar ca să mă avertizezi în
privinţa lui Arobynn, zise Aelin.
Când Lysandra îşi ridică privirea, o avea de gheaţă.
 Nu, spuse ea cu o uşoară cruzime. Am venit ca să te
ajut să-l distrugi.
 Înseamnă că ai multă încredere în mine dacă recunoşti
asta.
 Tu ai distrus Bolţile, rosti Lysandra. Pentru Sam ai
facut-o, nu-i aşa? Deoarece acei oameni - au lucrat toţi
pentru Rourke Farran şi au fost toţi acolo când... Ea scutură
din cap. Totul este pentru Sam, orice ai plănuit pentru
Arobynn. În plus, dacă mă trădezi, puţine lucruri mă mai pot
răni la fel de mult ca tot ce am îndurat deja.
Aelin se rezemă pe scaun şi îşi încrucişă picioarele,
încercând să nu se gândească la întunericul căruia îi
supravieţuise femeia din faţa ei.
 Am aşteptat prea mult fără să cer răzbunare. Nu mă
interesează iertarea.
Lysandra afişă un zâmbet - şi nu unul vesel.
 După ce l-a ucis pe Wesley, am stat trează în patul lui
şi m-am gândit să-l omor chiar acolo. Dar nu mi s-a părut
suficient, iar datoria nu-mi aparţinea doar mie.
Pentru o clipă, Aelin nu reuşi să spună nimic. Apoi,
scutură din cap.
 Tu chiar vrei să insinuezi că pe mine m-ai aşteptat în
tot acest timp?
 L-ai iubit pe Sam la fel de mult cât l-am iubit pe
Wesley.
Pieptul i se goli, dar dădu din cap. Da, îl iubise pe Sam -
mai mult decât iubise pe oricine vreodată. Chiar şi pe Chaol.
Şi, faptul că în scrisoarea lui Wesley citise exact ce îi
ordonase Arobynn lui Rourke Farran să-i facă lui Sam, îi
lăsase o rană violentă în inimă. Hainele lui Sam încă mai
erau în cele două sertare de jos ale dulapului ei unde, într-
adevăr, Arobynn le despachetase. Dormise îmbrăcată cu una
dintre cămăşile lui, în ultimele două nopţi.
Arobynn avea să plătească.
 Îmi pare rău, spuse Aelin. Pentru anii în care m-am
purtat ca un monstru cu tine, pentru că te-am făcut să suferi
prin acţiunile mele. Îmi doresc să mă fi putut vedea mai bine.
Îmi doresc să fi văzut toate lucrurile mai bine. Îmi pare rău.
Lysandra clipi.
 Eram amândouă tinere şi proaste şi ar fi trebuit să fim
aliate. Dar nimic nu ne poate împiedica să fim aşa acum.
Lysandra îi aruncă un rânjet de lup. Dacă eşti pentru, sunt şi
eu.
 Atât de repede - atât de uşor - primi oferta de prietenie.
Poate că Rowan era prietenul ei drag, carranam-ul ei, dar... Îi
lipsea compania feminină. Foarte mult. Deşi o veche panică
îşi făcu simţită apariţia, la gândul că Nehemia nu mai era
acolo, ca să i-o ofere - şi o parte din ea îşi dorea să-i arunce
înapoi Lysandrei oferta în faţă, doar pentru că ea nu era
Nehemia - se forţă să reprime acea frică.
 Sunt pentru, spuse Aelin, cu voce răguşită.
Lysandra oftă.
 O, mulţumesc zeilor. Acum pot vorbi cu cineva despre
haine, fără să fiu întrebată ce părere ar avea cutare sau să
mănânc o cutie de bomboane cu ciocolată fără să-mi spună
cineva că ar fi bine să am grijă la siluetă - spune-mi că îţi
plac bomboanele de ciocolată, îţi plac, nu-i aşa? Îmi amintesc
că am furat odată o cutie din camera ta, când ai ieşit să ucizi
pe cineva. Au fost delicioase.
Aelin flutură o mână spre cutiile cu bunătăţi de pe masă.
 Ai adus ciocolată - în ceea ce mă priveşte, eşti noua
mea persoană preferată.
Lysandra chicoti, un sunet surprinzător de profund şi
răutăcios - un râs pe care, probabil, îl ascundea faţă de
Arobynn sau de clienţii ei.
 Într-o seară, curând, mă voi strecura aici şi vom mânca
ciocolată până când vom vomita.
 Suntem nişte doamne atât de rafinate şi de manierate!
 Te rog! spuse Lysandra, fluturând o mână îngrijită, noi
două suntem doar animale sălbatice în piei de om. Nu are
rost să negi asta!
Curtezana nu ştia cât de aproape era de adevăr. Aelin se
întreba cum ar fi reacţionat femeia în faţa celeilalte forme a ei
- la caninii alungiţi. Cumva, se îndoia că Lysandra ar fi
numit-o un monstru din cauza asta - sau din cauza flăcărilor
pe care le comanda.
Zâmbetul Lysandrei tremură.
 Totul este aranjat pentru mâine?
 Eşti cumva îngrijorată?
  Ai de gând să intri, pur şi simplu, în palat, crezând că o
altă culoare a părului nu te va da de gol? Ai atât de multă
încredere în Arobynn?
 Ai o idee mai bună?
Umerii ridicaţi ai Lysandrei erau definiţia nonşalanţei.
 Ştiu şi eu câte ceva despre ce înseamnă să joci roluri
diferite. Cum să mă fac nevăzută, dacă vreau asta.
 Eu chiar ştiu să mă fac nevăzută, Lysandra. Planul este
bun. Chiar dacă a fost ideea lui Arobynn.
 Dar dacă am prinde doi iepuri dintr-o lovitură?
Poate că ar fi ignorat asta, poate că ar fi întrerupt-o, dar în
ochii curtezanei se citea o strălucire atât de rea şi de
sălbatică.
Aşadar, Aelin îşi sprijini antebraţele pe masă.
 Te ascult.
 CAPITOLUL 14

Pentru fiecare persoană salvată de Chaol şi de rebelii lui,

părea că întotdeauna mai erau câteva care ajungeau pe
eşafod.
Soarele apunea când el şi Nesryn se ghemuiră pe un
acoperiş de lângă mica piaţă. Singurii oameni care se
deranjaseră să privească erau obişnuiţii infractori, mulţumiţi
să vadă suferinţa altora. Asta îl deranja înainte de toate,
decoraţiunile care fuseseră întinse în onoarea aniversării lui
Dorian, de a doua zi: steaguri cu roşu şi auriu şi panglici
atârnau de-a latul pieţei, ca o plasă, în vreme ce coşuri cu
flori albastre şi albe încadrau marginile exterioare. Un osuar
împodobit, în veselia sfârşitului de primăvară.
Coarda arcului lui Nesryn scârţâi când îl întinse mai mult.
 Încet, o avertiză el.
 Ştie ce face, mormăi Aelin de la o distanţă de câţiva
paşi.
Chaol îi aruncă o privire.
 Aminteşte-mi - de ce eşti aici?
 Voiam să ajut - sau asta este o rebeliune rezervată doar
celor din Adarlan?
Chaol se abţinu să îi dea o replică şi îşi întoarse privirea
spre piaţa de dedesubt. A doua zi, de ea depindea tot ce conta
pentru el. Nu ar fi fost inteligent să o supere, chiar dacă ideea
de a-l lăsa pe Dorian în mâinile ei îl cutremura. Dar...
 În legătură cu ziua de mâine, preciză el ferm,
continuând să fie atent la execuţia care era pe cale să se
petreacă. Nu te vei atinge de Dorian.
 Eu? Niciodată, răspunse mieros Aelin.
 Nu este o glumă. Nu. Îl. Vei. Răni.
Nesryn îi ignoră şi îşi înclină arcul spre stânga.
 Nu pot să ţintesc bine spre niciunul.
 Trei bărbaţi stăteau acum în faţa eşafodului, înconjuraţi
de doisprezece paznici. Scândurile platformei de lemn erau
deja pătate bine de sânge, de la săptămâni de folosinţă.
Mulţimea supraveghea ceasul mare, de deasupra platformei
de execuţie, aşteptând ca limba de fier să atingă ora şase
seara. Legaseră până şi panglici aurii şi purpurii de marginea
inferioară a ceasului. Mai erau şapte minute.
Chaol se forţă să se uite la Aelin.
 Crezi că-l vei putea salva?
 Poate. Voi încerca. Privirea sau postura ei nu trădau
nicio reacţie.
Poate. Poate.
 Dorian chiar contează sau este doar un pion pentru
Terrasen? întreabă el.
 Nici măcar să nu deschizi subiectul! Iniţial, crezu că
terminase, dar continuă. Ar fi o dovadă de milă să-l omor,
Chaol. Ar fi un dar.
 Nu pot să ţintesc, spuse din nou Nesryn - un pic mai
tare.
 Dacă te atingi de el, zise Chaol, mă voi asigura că
ticăloşii de acolo îl vor găsi pe Aedion.
Nesryn se întoarse tăcută spre ei, slăbind arcul.
Pentru Chaol, era singura carte pe care putea să o joace,
chiar dacă asta îl făcea şi pe el un ticălos.
Furia pe care Chaol o văzu în ochii lui Aelin fu imensă.
 Dacă îmi implici toată Curtea în asta, Chaol, spuse
Aelin cu blândeţe mortală, nu-mi pasă ce ai fost pentru mine
sau ce ai făcut ca să mă ajuţi. Dacă îi trădezi sau îi răneşti,
nu-mi pasă cât va dura sau cât de departe vei merge: tu şi
regatul tău nenorocit veţi ajunge scrum. Apoi vei afla cam cât
de monstruoasă pot să fiu.
Prea departe. El mersese prea departe.
 Nu suntem inamici, răspunde Nesryn şi, chiar dacă era
calmă, privirea îi fugea de la unul la altul. Avem destule
probleme pentru care trebuie să ne facem griji mâine. Şi în
acest moment. Arătă cu săgeata spre piaţă. Mai sunt cinci
minute până la ora şase. Coborâm acolo?
  Este prea plin de oameni, spuse Aelin. Nu risca să te
expui. La patru sute de metri, mai este o patrulă care se
îndreaptă în direcţia asta.
Desigur că ştia despre asta.
 Repet, rosti Chaol, de ce eşti aici? Ea... se furişase în
urma lor. Cu prea multă uşurinţă.
Aelin o studie pe Nesryn un pic prea mult.
 Cât de bună este precizia cu care ţinteşti, Faliq?
 Nu ratez, replică Nesryn.
Aelin surâse.
 Genul meu de femeie. Îi zâmbi cu subînţeles lui Chaol.
Iar el ştiu - ştiu că ea era conştientă de trecutul lor. Şi că
nu-i prea păsa. Nu-şi dădea seama dacă era sau nu o
uşurare.
 Mă gândesc dacă să le poruncesc oamenilor lui
Arobynn să abandoneze misiunea mâine, spuse Aelin, cu acei
ochi turcoaz fixaţi asupra chipului lui Nesryn, a mâinilor şi a
arcului ei. În locul lor, vreau ca Faliq să supravegheze zidul.
 Nu, zise Chaol.
 Eşti paznicul ei? El nu se sinchisi să răspundă. Aşa mă
gândeam şi eu, rosti încet Aelin.
Dar Nesryn nu avea să supravegheze zidul - şi nici el.
Căpitanul era prea uşor de recunoscut ca să rişte să fie
aproape de palat, iar Aelin şi ticălosul ei de stăpân
hotărâseră, se pare, că era mai bine ca el să meargă de-a
lungul graniţei mahalalelor, asigurându-se că drumul era
liber pentru ea.
 Nesryn are deja ordinele ei.
În piaţă, oamenii începură să-i înjure pe cei trei bărbaţi
care priveau ceasul, cu feţe palide şi sfrijite. Ba unii dintre
privitori aruncară cu bucăţi de mâncare stricată spre ei.
Poate că acest oraş chiar merita flăcările lui Aelin
Galathynius. Poate că şi Chaol merita să ardă. El se întoarse
spre femei.
 Rahat! înjură Aelin.
Chaol se uită în spate, la timp ca să vadă gărzile
împingând prima victimă - un bărbat de vârstă mijlocie, care
suspina - spre eşafod, folosindu-se de mânerele săbiilor ca
să-l pună în genunchi. Nu mai aşteptau până la şase. Un alt
prizonier, tot de vârstă mijlocie, începu să tremure, şi o pată
întunecată se întinse pe partea din faţă a pantalonilor săi. Pe
toţi zeii!
Chaol încremeni şi nici Nesryn nu reuşi să încordeze arcul
destul de repede când toporul se ridică. Un zgomot surd
reduse la tăcere piaţa oraşului. Oamenii aplaudară -
aplaudară. Sunetul acoperi al doilea zgomot surd, al capului
bărbatului, care căzu şi se rostogoli.
Apoi, Chaol se trezi în altă cameră, în castelul care fusese
cândva casa lui, ascultând zgomotul surd al cărnii şi al
oaselor pe marmură, ceaţa roşie acoperind aerul, Dorian
ţipând...
Sperjur. Mincinos. Trădător. Chaol era toate aceste lucruri
acum, dar nu pentru Dorian. Niciodată pentru adevăratul lui
rege.
 Dărâmă turnul cu ceas din grădină, spuse el aproape
neauzit. O simţi pe Aelin întorcându-se spre el. Iar magia va fi
liberă. A fost o vrajă - trei turnuri, toate construite din piatră
Wyrd. Dărâmă unul şi magia va fi eliberată.
Ea privi spre nord, fără să clipească, deloc surprinsă, ca şi
când ar fi putut să vadă până la castelul de cleştar.
 Mulţumesc, şopti ea. Atât.
 De dragul lui Dorian. O fi fost cruzime, o fi fost egoism,
dar era adevărat. Regele te aşteaptă mâine, continuă el. Dacă
nu-i mai pasă că lumea ştie şi îşi dezlănţuie magia asupra ta?
Ştii ce s-a întâmplat cu Dorian.
Ea scrută ţiglele acoperişului, ca şi când ar fi citit harta
mentală a petrecerii - harta pe care el i-o dăduse. Apoi,
înjură.
 Ar putea să întindă capcane pentru mine - şi pentru
Aedion. Cu semnele Wyrd, ar putea să scrie vrăji pe podea
sau pe uşi, menite mie sau lui Aedion, iar noi am fi
neajutoraţi - la fel cum am capturat creatura din bibliotecă.
Rahat, şopti ea. Rahat.
Nesryn îşi apucă arcul.
  Brullo ne-a zis că regele şi-a pus cei mai buni oameni
să-l escorteze pe Aedion din temniţă spre sală - probabil, va
vrăji şi acele zone, spuse ea. Dacă le vrăjeşte.
 Dacă este un risc prea mare. Şi este prea târziu să ne
schimbăm planurile, replică Aelin. Dacă aş fi avut cărţile
acelea nenorocite, probabil că aş fi putut să găsesc un soi de
protecţie pentru mine şi Aedion, vreo vrajă, dar mâine nu voi
avea suficient timp să le iau din vechea mea cameră. Zeii ştiu
dacă mai sunt încă acolo.
 Nu sunt, zise Chaol. Aelin îşi ridică sprâncenele. Pentru
că sunt la mine. Le-am furat când am părăsit castelul.
Aelin îşi încreţi buzele în ceea ce el ar fi putut jura că era
admiraţie şovăitoare.
 Nu avem mult timp la dispoziţie. Începu să urce pe
acoperiş şi dispăru. Au mai rămas doi prizonieri, clarifică ea.
Şi cred că steagurile acelea ar arăta mai bine pătate cu nişte
sânge de Valg.

~
Nesryn rămase pe acoperiş, în timp ce Aelin merse pe
altul, din faţa pieţei - mai repede decât se gândise Chaol că
era posibil. Asta însemnă că el rămânea la nivelul străzii.
Chaol se grăbi cât putu de mult prin mulţime, zărindu-i pe
cei trei oameni ai săi adunaţi în apropierea celeilalte margini
a platformei - pregătiţi.
Ceasul bătu ora şase tocmai când Chaol îşi alese o poziţie,
după ce se asigurase că încă doi dintre oamenii săi aşteptau
pe o alee îngustă. Fix când gărzile luară, în cele din urmă,
corpul primului prizonier şi îl traseră înainte pe următorul.
Bărbatul suspina, implorându-i, în timp ce era forţat să
îngenuncheze în balta de sânge a prietenului său.
Călăul îşi ridică toporul.
Apoi, un pumnal trecu direct prin gâtul lui, aruncat cu
dedicaţie, din partea lui Aelin Galathynius.
 Ţâşni sânge negru - o parte pe steaguri, aşa cum
promisese Aelin. Înainte ca gărzile să poată striga, Nesryn
deschise focul din cealaltă direcţie. Buimăceala provocată fu
tot ce-i trebui lui Chaol, iar el şi oamenii lui alergară spre
platformă, prin mulţimea panicată, care fugea. Nesryn şi
Aelin mai trăseseră o dată, înainte ca el să ajungă pe
platformă, pe lemnul periculos de alunecos din cauza
sângelui. Îi apucă pe cei doi prizonieri şi le strigă „Fugiţi,
fugiţi, fugiţi!”
Oamenii lui se luptară cu gărzile cât el îi grăbi pe
prizonierii împiedicaţi pe scări şi apoi pe alee, în siguranţă -
alee dincolo de care aşteptau rebelii.
Fugiră stradă după stradă, lăsând în urmă haosul pieţei,
până ce ajunseră la râul Avery, iar Chaol se grăbi să pună
mâna pe o barcă.
Nesryn îl găsi părăsind docurile o oră mai târziu,
nevătămat, dar stropit cu sânge negru.
 Ce s-a întâmplat?
 S-a dezlănţuit iadul, răspunse Nesryn, scrutând râul
sub apusul soarelui. Totul este bine?
El încuviinţă.
— Tu?
 Amândouă suntem bine. Ştiind că nu era în stare să
întrebe despre Aelin, îi făcuse o favoare, gândi el cu un licăr
de ruşine. Nesryn se întoarse, îndreptându-se în direcţia din
care venise.
 Unde pleci? întrebă el.
 Să mă spăl şi să mă schimb - apoi, să mă duc să dau
vestea familiei bărbatului care a murit.
Acesta era protocolul, chiar dacă era îngrozitor. Era mai
bine ca familiile să fie cu adevărat îndurerate, decât să rişte
să fie privite ca simpatizante ale rebelilor.
 Nu trebuie să faci asta, spuse el. Îl voi trimite pe unul
dintre oamenii mei.
 Sunt un gardian al oraşului, zise ea clar. Prezenţa mea
nu va fi neaşteptată. Şi, în plus, spuse, cu ochii strălucindu-i
de perenul iz de de amuzament, chiar tu ai zis că nu prea
stau peţitori la coadă în faţa casei tatălui meu, aşadar, cu ce
altceva aş putea să-mi ocup timpul în seara asta?
 Mâine este o zi importantă, spuse el, chiar dacă se
înjură pentru cuvintele rostite seara trecută. Un măgar - asta
fusese, chiar dacă ea nu-şi arătase supărarea.
 Mă simţeam foarte bine înainte să apari tu, Chaol,
replică ea - obosită, posibil plictisită. Îmi cunosc limitele. Ne
vedem mâine.
 De ce vrei să te duci tu pe la familii? întrebă el.
Ochii negri ai lui Nesryn priviră spre râu.
 Pentru că asta îmi aminteşte de ceea ce am de pierdut
dacă voi fi prinsă - sau dacă vom eşua.

~
Se lăsă noaptea, iar Aelin ştiu că era urmărită, în timp ce
mergea tiptil de pe un acoperiş pe altul. Acum, chiar şi câteva
ore mai târziu, era extrem de periculos să meargă pe străzi,
având în vedere cât de mult se supăraseră gărzile, după ce ea
şi rebelii le furaseră prizonierii chiar de sub nas.
Şi ştia asta pentru că le auzise înjurând şi vorbind printre
dinţi în ultima oră, în care urmărise o patrulă de gărzi în
uniforme negre, pe drumul observat cu o noapte în urmă: de-
a lungul docurilor, apoi rămânând în umbrele străzii cu
taverne şi bordeluri din mahala, iar apoi aproape - dar
păstrând o distanţă sigură - de Piaţa Umbrelor de lângă râu.
Fusese interesant să afle cum se schimba sau nu ruta lor
când izbucnea haosul - spre ce ascunzători se grăbeau, ce fel
de formaţii foloseau. Ce străzi nu mai erau supravegheate
când se dezlănţuia iadul. Aşa cum avea să se întâmple a doua
zi, cu Aedion.
Dar ce îi spusese Arobynn fusese adevărat - potrivindu-se
şi cu hărţile pe care le făcuseră Nesryn şi Chaol.
Ştiuse că, dacă i-ar fi spus lui Chaol de ce apăruse la
execuţie, i-ar fi stat cumva în cale - poate ar fi trimis-o pe
Nesryn să o urmărească. Trebuia să afle cât de pricepuţi erau
- toţi cei care urmau să fie vitali în evenimentele de a doua zi -
iar apoi trebuia să vadă asta.
Aşa cum îi zisese Arobynn, toţi gardienii purtau un inel
imens şi negru şi se mişcau cu smucituri şi zvâcniri care o
faceau să se întrebe cât de bine se acomodau demonii
ghemuiţi în corpurile lor. Liderul lor, un bărbat palid, cu păr
brunet, i se păru că se mişca cel mai fluid, precum cerneala
în apă.
Ea îi lăsă să se îndrepte spre o altă parte a oraşului şi îşi
continuă drumul spre locul în care districtul meşteşugarilor
se prelungea într-o curbă a râului Avery, până ce totul se
linişti în jurul ei, iar mirosul acelor cadavre în putrefacţie se
estompă.
Pe acoperişul unui depozit de sticlărie, ale cărui ţigle erau
calde încă de la căldura zilei sau de la imensele furnale din
interior, Aelin examină aleea goală de dedesubt. Ploaia
infernală de primăvară începu din nou, zornăind pe
acoperişul înclinat, pe numeroasele hornuri.
Magia - Chaol îi spusese cum să o elibereze. Era atât de
uşor şi, cu toate acestea - o sarcină monumentală. Necesita o
planificare atentă. Totuşi, hotărâse să o facă după ziua de
mâine - dacă avea să supravieţuiască.
Coborî pe un burlan de pe partea laterală a clădirii
dărăpănate din cărămidă, sărind un pic prea zgomotos într-o
baltă - spera să fie apă de ploaie. Fluierând un cântecel vesel,
pe care îl auzise într-una dintre multele taverne din mahala,
avansă pe aleea goală.
Sincer, fu un pic surprinsă să ajungă aproape la
jumătatea aleii înainte ca patrula gărzilor regelui să îi iasă în
cale, cu săbiile scoase, ca argintul viu în întuneric.
Comandantul patrulei - demonul din el - privi şi zâmbi ca
şi când ar fi ştiut deja ce gust avea sângele ei.
Aelin îi rânji şi ea, fluturându-şi încheietura mâinii şi
scoţând lamele din costum.
— Bună, frumosule!
Apoi, îi atacă, tăind, şi răsucindu-se, şi ferindu-se. Cinci
gărzi muriră înainte ca restul să se poată măcar mişca. Dar
sângele care le curgea nu era roşu. Era negru şi se prelingea
pe muchiile săbiilor ei, dens şi strălucitor ca uleiul.
Duhoarea, ca de lapte prins şi oţet, o lovi la fel de puternic
precum loviturile săbiilor lor.
Mirosul urât deveni mai puternic, acoperind fumul
persistent al fabricilor de sticlă din jurul lor, înrăutăţindu-se
când Aelin se feri de lovitura demonului şi se ghemui,
lovindu-l. Stomacul bărbatului se deschise ca o rană
infectată, iar sângele negru şi zeii ştiau ce altceva se
revărsară pe stradă. Dezgustător. Aproape la fel de rău
precum mirosul care ieşea din grătarul canalului din celălalt
capăt al aleii - deja deschis. Din care se răspândea acea
beznă familiară.
Ceilalţi membri ai patrulei se apropiară. Când îi ucise,
mânia îi curse prin vene ca un cântec. Când sângele şi ploaia
făcură bălţi pe caldarâmul spart, când Aelin rămase într-un
câmp de oameni căzuţi, începu să taie.
Capetele se rostogoliră unul după altul.
Apoi, se rezemă de zid, aşteptând. Numărând.
Ei nu se ridicară.
Aelin părăsi aleea, închizând cu piciorul grătarul
canalului, şi dispăru în noaptea ploioasă.

~
Se crăpă de ziuă, o zi senină şi călduroasă. Aelin rămăsese
trează jumătate de noapte, parcurgând cărţile pe care le
salvase Chaol, inclusiv vechea ei prietenă, Morţii vii.
Recitând ceea ce aflase în liniştea apartamentului ei, Aelin
îmbrăcă hainele trimise de Arobynn, verificând de două ori că
nu ascundeau surprize şi că totul era acolo unde trebuie să
fie. Lăsă fiecare pas, fiecare memento al planului ei să o
ancoreze, să o împiedice să se gândească prea mult la ceea ce
avea să se întâmple la începerea festivităţilor.
Apoi, plecă să-şi salveze vărul.
 CAPITOLUL 15

Aedion Ashryver era pregătit să moară.

Împotriva voinţei lui, îşi revenise în ultimele două zile,
febra dispărându-i seara trecută, după apusul soarelui. Fu
suficient de puternic încât să meargă - cu toate că încet -
când îl escortară spre baia temniţei, unde îl înlănţuiră ca să îl
spele şi chiar riscară să-l bărbierească, în ciuda eforturilor
sale de a-şi tăia propriul gât în brici.
Pesemne că îl voiau prezentabil la Curte, când aveau să-i
taie capul cu propria lui sabie, Sabia din Orynth.
După ce îi curăţară rănile, îl îmbrăcară în pantaloni şi o
cămaşă largă, de culoare albă, îi strânseră părul la spate şi îl
târâră pe scări. Gărzile cu uniforme negre îl flancau câte trei
pe ambele părţi, patru în faţă şi în spate, iar lângă fiecare uşă
şi ieşire era postat unul dintre ticăloşi.
Îmbrăcatul îl epuizase prea mult ca să-i provoace să-l
omoare cu sabia, aşadar îi lăsă să-l conducă prin uşile înalte,
în sala de bal. Steaguri roşii şi aurii atârnau de căpriori, flori
de primăvară acopereau fiecare masă şi o boltă de trandafiri
de seră fusese construită deasupra podiumului de pe care
familia regală avea să urmărească festivităţile, înainte de
execuţia lui. Ferestrele şi uşile de dincolo de platforma pe
care urma să fie omorât se deschideau spre una dintre
grădini; un gardian era postat din 60 în 60 de centimetri, iar
alţii erau poziţionaţi în grădină. Dacă regele voia să-i întindă
o capcană lui Aelin, cu siguranţă nu se deranjase să o facă
foarte subtil.
Era civilizat din partea lor să-i dea un taburet pe care să
se aşeze, îşi dădu seama Aedion, când fu împins pe treptele
din lemn ale platformei. Cel puţin nu avea să fie nevoit să se
întindă pe podea, ca un câine, cât i-ar fi privit pe toţi
prefăcându-se că nu erau aici doar pentru a-i vedea capul
rostogolindu-se. Şi un taburet, îşi dădu el seama cu o
satisfacţie macabră, ar fi fost o armă destul de bună, la
momentul potrivit.
 Aşadar, Aedion îi lăsă să-l pună în lanţurile ancorate de
podeaua platformei. Îi lăsă să expună Sabia din Orynth la
câţiva paşi de el, mânerul zgâriat din os strălucindu-i în
lumina dimineţii.
Trebuia doar să prindă momentul potrivit, ca să moară
aşa cum alegea el.
 CAPITOLUL 16

Demonul îl făcu să stea pe podium, pe un tron aflat lângă

o femeie încoronată, care nu observase că fiinţa care se
folosea de gura lui nu era persoana care se născuse din
propria-i carne. În cealaltă parte a lui, era aşezat bărbatul
care controla demonul din el. Iar în faţă, sala de bal era plină
de nobili chicotind, care nu vedeau că el era încă acolo,
înăuntru, ţipând în continuare.
Astăzi, demonul trecuse un pic mai mult prin barieră, iar
acum privea prin ochii lui, cu o strălucire veche şi rea. Abia
aştepta să aibă acces deplin la această lume.
Poate că lumea merita să fie devorată de creatură. Poate
că acest gând trădător cauzase o gaură atât de mare, încât să
rupă bariera dintre ei. Poate că demonul câştiga. Poate că
deja câştigase.
Aşadar, era forţat să stea pe tron şi să rostească vorbe
care nu erau ale lui, şi să-şi împartă ochii cu ceva din alt
tărâm, care îi privea lumea însorită cu o foame lacomă,
eternă.

~
Costumul îi provoca mâncărimi de nedescris. Vopseaua de
pe ea înrăutăţea situaţia.
Cei mai mulţi dintre invitaţii importanţi sosiseră în zilele
de dinaintea petrecerii, dar cei care locuiau în oraş sau în
periferia de la poalele dealului formau acum o linie
strălucitoare, care se întindea de afară prin uşile mari de la
intrare. Gărzile postate acolo verificau invitaţiile, puneau
întrebări, examinau feţele deloc dornice să fie interogate. Dar
artiştii, vânzătorii şi servitorii primiseră ordin să folosească
una dintre intrările laterale.
Acolo o găsise Aelin pe Madam Florine şi trupa ei de
dansatoare, îmbrăcate în costume negre din tul, mătase şi
dantelă, ca noaptea lichidă în soarele dimineţii. Cu umerii
drepţi, cu pieptul încordat şi cu braţele relaxate pe lângă
corp, Aelin se strecură în mijlocul grupului. Cu părul vopsit
într-o nuanţă roşcată de castaniu şi cu faţa acoperită de
produsele cosmetice stridente folosite de toate dansatoarele,
se amestecă în mulţime atât de bine încât niciuna nu se uită
în direcţia ei.
Se concentră doar asupra rolului ei de novice emoţionată,
de a părea mai interesată de felul în care o percepeau
celelalte dansatoare decât cei şase gardieni postaţi la mica
uşă de lemn din partea laterală a zidului de piatră. Holul
castelului de dincolo de uşă era îngust - bun pentru
pumnale, rău pentru săbii şi mortal pentru acele dansatoare,
dacă ea ar fi dat de necaz.
Dacă Arobynn, într-adevăr, o trădase. Cu fruntea plecată,
Aelin supraveghe subtil primul test de încredere.
Florine cea cu părul castaniu merse de-a lungul rândului
ei de dansatoare ca un amiral la bordul unei nave. Era în
vârstă, dar frumoasă şi fiecare mişcare a lui Florine era
însoţită de o graţie pe care Aelin nu reuşise niciodată să o
copieze, indiferent câte lecţii luase cu ea în copilărie. Femeia
fusese cea mai faimoasă dansatoare din imperiu şi, după ce
ieşise la pensie, rămăsese cea mai apreciată profesoară.
Stăpâna dascălilor, o numise Aelin în anii în care se
antrenase cu ea, învăţând cele mai la modă dansuri şi feluri
de a-şi mişca trupul.
Când se opri lângă Aelin, cu buzele-i subţiri şi încreţite,
Florine îşi aţinti privirea asupra gărzilor din faţă.
— Trebuie să mai lucrezi la postură, spuse femeia.
Aelin întâlni privirea piezişă a lui Florine.
 Este o onoare să fiu dublură în spectacolul
dumneavoastră, doamnă. Sper că Gillyan se va însănătoşi
curând.
Gărzile făcură semn să intre ceea ce părea a fi o trupă de
jongleri, iar ei înaintară puţin.
 Pari destul de în formă, şopti Florine.
Aelin se dădu în spectacol, plecându-şi capul şi umerii şi
impunându-şi să roşească - noua dublură, timidă la
complimentele stăpânei sale.
 Faţă de cum eram acum zece luni?
 Florine pufni, iar privirea îi zăbovi asupra cicatricelor
subţiri de pe încheieturile mâinilor lui Aelin, pe care nici
măcar spiralele pictate deasupra nu le puteau ascunde.
Ridicaseră partea de sus a costumelor cu spatele gol purtate
de dansatoare, dar, chiar şi aşa, şi chiar şi în ciuda trupului
pictat, i se zărea vârful cicatricelor ei acoperite de tatuaje.
 Dacă tu crezi că am avut vreo legătură cu evenimentele
care au condus la asta...
Cuvintele lui Aelin erau uşor mai puternice decât
scârţâitul pantofilor de mătase pe pietriş.
 Dacă ai fi avut vreo legătură cu asta, ai fi fost moartă,
rosti ea. Nu era o cacealma. Când îşi făcuse planurile în scris
pe acel vapor, numele lui Florine fusese cel pe care îl scrisese
- şi pe care mai apoi îl tăiase, după ce se gândise mai bine.
Sper că ai făcut aranjamentele necesare, continuă Aelin. Nu
se referea doar la mica modificare a costumelor, necesară ca
să găzduiască armele şi proviziile pe care Aelin trebuia să le
strecoare înăuntru - toate plătite de Arobynn, desigur. Nu,
surprizele mari aveau să vină mai târziu.
 Nu e un pic cam târziu să mă întrebi asta? făcu mieros
Madam Florine, ale cărei bijuterii negre de la gât şi urechi
străluceau. Dacă ai apărut, înseamnă că ai mare încredere în
mine.
 Cred că îţi place mai mult să fii plătită decât îţi place
regele. Arobynn plătise o sumă mare ca să o mituiască pe
Florine. Şi, de vreme ce Teatrul Regal a fost închis de
Maiestatea Sa Imperială, cred că amândouă suntem de acord
că ceea ce li s-a făcut acelor muzicieni a fost o crimă la fel de
neiertat ca masacrul sclavilor din Endovier şi Calaculla, mai
spuse ea, supraveghind gărzile.
Ştiu că jucase cartea corectă când văzu agonia licărind în
ochii lui Florine.
 Pytor era prietenul meu, şopti Florine, în timp ce obrajii
ei bronzaţi îşi pierdeau culoarea. Era cel mai bun dirijor şi
avea cea mai bună ureche muzicală. El mi-a construit
cariera. El m-a ajutat să obţin toate acestea. Flutură din
mână pentru a-i arăta dansatoarele, castelul, prestigiul pe
care îl obţinuse. Îmi este dor de el.
Nimic nu fu calculat sau rece atunci când Aelin îşi duse o
mână în dreptul inimii.
 Îmi va lipsi să-l aud dirijând Suita stygiană în fiecare
toamnă, îmi voi petrece restul vieţii ştiind că s-ar putea să nu
mai aud niciodată o muzică atât de frumoasă sau să mai
trăiesc o fărâmă din ce am simţit în acel teatru, în timpul
concertelor dirijate de el.
Madam Florine se cuprinse cu braţele. În ciuda gărzilor
din faţă şi a sarcinii care se apropia cu fiecare secundă, lui
Aelin îi luă o clipă să poată vorbi din nou.
Dar nu faptul că avea încredere în Florine o făcuse pe
Aelin să fie de acord cu planul lui Arobynn. Cu doi ani în
urmă, scăpată, într-un final, din lesa lui Arobynn şi aproape
sărăcită din cauza plăţii datoriei, Aelin continuase să ia lecţii
cu Florine, nu doar pentru a rămâne la curent cu dansurile la
modă pentru muncă, ci şi pentru a se menţine flexibilă şi în
formă. Florine refuzase să-i ia banii.
Mai mult decât atât, după fiecare lecţie, Florine îi
permisese lui Aelin să stea la pianul de lângă fereastră şi să
cânte până ce o dureau degetele: fusese forţată să-şi lase
instrumentul iubit la Breasla Asasinilor. Florine nu vorbise
despre asta niciodată şi nu o făcuse să creadă că îi era milă
de ea. Dar fusese o faptă bună atunci când Aelin avusese
disperată nevoie de una.
 Ai memorat pregătirile pentru tine şi fetele tale? rosti
Aelin, printre dinţi.
 Cele care vor să fugă pot veni pe vaporul pe care l-a
închiriat Arobynn. E loc pentru toate, pentru orice
eventualitate. Dacă sunt suficient de proaste încât să rămână
în Rifthold, atunci îşi merită soarta.
Aelin nu riscase să fie văzută împreună cu Florine până
acum, iar Florine nici măcar nu îndrăznise să-şi facă
bagajele, de frică să nu fie descoperită. Avea să-şi ia doar ce
putea duce cu ea la spectacol - bani, bijuterii - şi să fugă spre
docuri în momentul dezlănţuirii haosului. În ciuda planurilor
de evadare oferite de Chaol şi de Brullo şi a cooperării cu
gărzile mai binevoitoare, era foarte probabil ca ei şi fetele ei să
nu reuşească să iasă din palat.
 Mulţumesc, se trezi spunând Aelin.
Gura lui Florine se schimonosi într-o parte.
 Iată ceva ce nu ai învăţat niciodată de la stăpânul tău!
Dansatoarele din faţa rândului ajunseră în dreptul
paznicilor, iar Florine oftă zgomotos şi merse ţanţoş spre ei,
punându-şi mâinile pe şoldurile înguste, puterea şi graţia
sprijinindu-i fiecare pas spre paznicul în uniformă neagră,
care studia o listă lungă.
El se uită, pe rând, la dansatoare, comparându-le cu lista
pe care o avea. Verificând listele - unele detaliate. Dar,
mulţumită lui Ress, care pătrunsese în barăci noaptea
trecută şi adăugase un nume fals, împreună cu trăsăturile ei,
Aelin avea să fie pe listă.
Fetele se apropiară un pic, Aelin rămânând spre partea
din spate a grupului, ca să câştige timp pentru a observa
detaliile. Pe toţi zeii, acest castel era acelaşi, dar totuşi diferit.
Sau poate că ea era cea care se schimbase.
Pe rând, dansatoarelor li se permise să intre printre gărzile
cu feţe inexpresive, iar ele se grăbiră pe holul îngust al
castelului, chicotind şi şoptind. Aelin se ridică pe vârfuri ca
să cerceteze gărzile de la uşă, ca o novice care se strâmba cu
o curiozitate nerăbdătoare.
Apoi, le văzu. Semnele Wyrd erau scrise pe pietrele
pragului uşii, cu vopsea neagră. Fuseseră frumos scrise, ca şi
când ar fi fost doar de decor, dar... Probabil că erau pe fiecare
uşă, la fiecare intrare. Şi aşa era, până şi pe ferestrele de la
primul etaj erau simboluri mici şi întunecate, fără îndoială
menite lui Aelin Galathynius, ca să-l alerteze pe rege de
prezenţa ei sau să o ţină pe loc, suficient de mult încât să fie
prinsă.
O dansatoare o lovi cu cotul în stomac pe Aelin, ca să nu
se mai aplece peste umărul ei, pentru a privi peste capetele
lor. Aelin o privi cu uimire pe fată - iar apoi scoase un sunet
de durere. Dansatoarea se uită peste umăr, şoptindu-i să
tacă.
 Aelin izbucni în lacrimi. Tare, în hohote. Dansatoarele
îngheţară, cea din faţa ei retrăgându-se şi privind în jurul ei.
 A-asta a durut, spuse Aelin, ţinându-se de stomac.
 N-am făcut nimic, rosti printre dinţi femeia.
Aelin continuă să plângă.
În faţă, Florine le ordonă dansatoarelor să se dea la o
parte, iar apoi se apropie de Aelin.
 Pentru numele tuturor zeilor din acest ţinut, ce e cu
prostia asta?
Aelin întinse un deget tremurând spre dansatoare.
 Ea m-a l-lovit.
Florine se răsuci spre dansatoarea cu ochi mari, care deja
îşi declara nevinovăţia. Apoi, urmă o serie de acuzaţii, insulte
şi mai multe lacrimi - acum din partea dansatoarei, care
plângea pentru cariera ei, cu siguranţă ruinată.
 A-apă, îi ceru Aelin printre hohote lui Florine. Am
nevoie de un pahar cu apă. Gărzile începuseră să-şi facă loc
spre ele. Aelin o strânse puternic de braţ pe Florine. A-acum.
Ochii lui Florine scânteiară, iar ea se întoarse spre gărzile
care se apropiau, dându-le ordine. Aelin îşi ţinu respiraţia,
aşteptând lovitura, palma... dar văzu cum unul dintre
prietenii lui Ress - unul dintre prietenii lui Chaol, care purta
o floare roşie prinsă la piept, aşa cum ceruse ea - alergă după
apă. Era exact acolo unde zisese Chaol că avea să fie, pentru
orice eventualitate, în caz că ar fi mers prost ceva. Aelin se
agăţă de Florine până ce apăru apa - o găleată şi un polonic,
tot ce reuşi bărbatul să aducă. El se feri să o privească în
ochi.
Cu un mic suspin de mulţumire, Aelin i le luă pe ambele.
Mâinile îi tremurau puţin. Subtil, o înghionti pe Florine cu
piciorul, îndemnând-o să înainteze.
 Vino cu mine! ordonă mânioasă Florine, trăgând-o spre
partea din faţă a rândului. M-am săturat de prostia asta, iar
tu aproape că ţi-ai stricat machiajul.
Atentă să nu verse apa, Aelin îi permise lui Florine să o
tragă spre gardianul cu chip împietrit de la uşi.
  Dianna, dublura mea bătută în cap şi inutilă, îi spuse
ea gardianului, cu o voce rece, netulburată de demonul cu
ochi negri care o privea.
Bărbatul studie lista pe care o ţinea în mâini, căutând,
căutând... Şi găsi un nume.
Aelin luă, tremurând, o sorbitură din polonic, apoi îl puse
înapoi în găleată.
Gardianul se mai uită o dată la Aelin - iar ea îşi forţă buza
inferioară să tremure, iar lacrimile să curgă din nou, în vreme
ce demonul dinăuntru o devoră din priviri. Ca şi când aceste
dansatoare minunate ar fi fost desertul.
 Intră! mormăi bărbatul, făcându-i semn din bărbie spre
holul din spatele lui.
Cu o rugăciune tăcută, Aelin păşi spre semnele Wyrd
scrise pe pietrele pragului. Şi se împiedică, răsturnând
găleata cu apă peste semne.
Ţipă când căzu la pământ, căci genunchii o dureau intr-
adevăr, iar Florine se ivi instantaneu deasupra ei, cerându-i
să nu mai fie atât de neîndemânatică şi de plângăcioasă, iar
apoi o împinse înăuntru - o împinse peste semnele distruse.
În castelul de cleştar.
 CAPITOLUL 17

De îndată ce Florine şi restul dansatoarelor primiră

permisiunea să intre, fură toate înghesuite pe holul îngust al
servitorilor. În câteva clipe, uşa din capătul îndepărtat avea
să se deschidă în partea laterală a sălii de bal, iar ele, vor ieşi
precum fluturii. Fluturi negri, strălucitori, veniţi să execute
dansul Servitoarele morţii, un dans din una dintre cele mai
cunoscute simfonii.
Nimeni altcineva nu le opri sau chestionă, cu toate că
gărzile de pe toate holurile le priveau ca şoimii. Însă nu ca
şoimii în care se metamorfoza Prinţul Fae.
Aşadar, puţini dintre oamenii lui Chaol erau prezenţi. Nici
urmă de Ress sau de Brullo. Toţi erau însă acolo unde
promisese Chaol că aveau să fie, pe baza informaţiilor lui
Ress şi ale lui Brullo.
O tavă cu şuncă prăjită în miere şi salvie trecu pe lângă
ele, pe umărul unui servitor, iar Aelin încercă să nu o
aprecieze, să nu savureze mirosul mâncării inamicului. Chiar
dacă era o mâncare al naibii de bună.
Nenumărate tăvi trecură pe lângă ea, duse de servitori
roşii la faţă, fără îndoială obosiţi din cauza urcuşului dinspre
bucătării. Păstrăv cu alune, sparanghel rumenit, boluri cu
frişcă proaspătă, larte cu pere, plăcinte cu carne...
Aelin îşi înălţă capul, privind şirul de servitori. Schiţă un
zâmbet. Aşteptă ca servitorii să se întoarcă cu mâinile goale,
în drumul lor spre bucătării. În sfârşit, uşa se deschise din
nou, iar o servitoare zveltă, într-un şorţ alb imaculat intră în
holul slab luminat, şuviţele libere ale părului ei brunet
căzându-i din cosiţe, când se grăbi să ia următoarea tavă cu
tartă de pere de la bucătărie.
Aelin nu afişă nicio emoţie, părând dezinteresată când
Nesryn Faliq privi în direcţia ei. Acei ochi oblici şi negri se
apropiară uşor - Aelin nu-şi dădea seama dacă din cauza
surprizei sau a nervozităţii. Dar, înainte de a putea decide
cum să gestioneze situaţia, una dintre gărzi îi făcu semn lui
Florine că era timpul să înceapă.
Aelin îşi ţinu capul plecat, chiar dacă simţi demonul din
paznic îndreptându-şi atenţia spre ea şi spre celelalte. Nesryn
plecase - dispăruse pe scări - când Aelin se întoarse.
Florine merse de-a lungul şirului de dansatoare care
aştepta lângă uşă, cu mâinile împreunate la spate.
 Spatele drept, umerii înapoi, gâturile ridicate. Sunteţi
lumină, sunteţi aer, sunteţi graţie. Nu mă dezamăgiţi.
Florine luă coşul cu flori negre de sticlă, cărat de cea mai
serioasă dintre dansatoare, fiecare floare splendidă licărind ca
diamantul negru, în lumina slabă a holului.
 Dacă le spargeţi înainte să le aruncaţi pe jos, sunteţi
terminate. Costă mai mult decât valoraţi voi şi nu avem altele
în plus. Rând pe rând, înmână florile dintr-un capăt în
celălalt, fiecare destul de tare încât să nu se rupă în
următoarele câteva minute.
Florine ajunse la Aelin, având coşul gol.
 Priveşte-le şi învaţă! spuse ea, destul de tare încât să o
audă gardianul demon, şi îi atinse umărul cu o mână,
consolând-o.
Celelalte dansatoare, care acum se mişcau, rotindu-şi
capetele şi umerii, nu priviră în direcţia ei.
Aelin dădu sfioasă din cap, ca şi când ar fi încercat să
ascundă lacrimile amare de dezamăgire, şi ieşi din linie ca să
stea lângă Florine.
Trompetele răsunară prin crăpăturile din jurul uşii, iar
mulţimea aplaudă destul de zgomotos încât să facă podeaua
să vibreze.
 M-am uitat în Marea Sală, rosti Florine atât de încet,
încât Aelin abia o auzi. Să văd cum îi merge generalului. Este
slab şi palid, dar vigilent. Pregătit - pentru tine.
Aelin rămase nemişcată.
 Întotdeauna m-am întrebat unde te-a găsit Arobynn,
şopti Florine, fixând cu privirea uşa, ca şi când ar fi văzut
prin ea. De ce s-a chinuit atât de mult să te facă să-l asculţi,
mult mai mult decât s-a chinuit cu toţi ceilalţi. Femeia
închise pentru o clipă ochii şi, când îi deschise, o strălucire
de oţel i se oglindi în privire. Când vei rupe lanţurile acestei
lumi şi o vei făuri pe următoarea, să îţi aduci aminte că,
pentru un regat, arta este la fel de vitală ca mâncarea. Fără
artă, un regat nu înseamnă nimic şi, în timp, va fi uitat. În
viaţa mea chinuită, am strâns destui bani încât să nu am
nevoie de mai mulţi - aşadar mă vei înţelege clar când spun
că, oriunde ţi-ai stabili tronul, oricât de mult ar dura, voi veni
la tine, şi voi aduce muzica şi dansul.
Aelin înghiţi cu greu. Înainte de a putea spune ceva,
Florine o lăsă la coada rândului şi merse spre uşă. Se opri
înaintea acesteia, uitându-se la fiecare dansatoare din şir.
Vorbi doar când privirea ei o întâlni pe a lui Aelin.
 Oferiţi-i regelui nostru spectacolul pe care îl merită.
Florine deschise uşa, inundând holul cu lumină, muzică şi
miros de fripturi.
Celelalte dansatoare inspirară la unison şi ţâşniră înainte,
una câte una, fluturând acele flori de sticlă neagră deasupra
capetelor lor.
Privindu-le plecând, Aelin îşi impuse ca sângele-i din vene
să devină un foc negru. Aedion - se concentra asupra lui
Aedion, nu asupra tiranului aşezat în faţa sălii, bărbatul care
îi ucisese familia, pe Marion, şi pe oamenii ei. Dacă acestea
aveau să fie ultimele ei clipe, măcar urma să moară luptând,
în sunetul muzicii rafinate.
Acum era momentul. O respiraţie - încă una.
Ea era moştenitoarea focului. Ea era focul, şi lumina, şi
cenuşa, şi tăciunii. Ea era Aelin Inimă-de-foc şi nu-şi pleca
capul în faţa nimănui şi pentru nimic, cu excepţia coroanei
care i se cuvenea prin sânge, supravieţuire şi triumf.
Aelin îşi îndreptă umerii şi se strecură în mulţimea
împodobită cu bijuterii.

Aedion urmărise gărzile în orele în care fusese înlănţuit de

taburet şi îşi dăduse seama pe care era mai bine să o atace
prima, care prefera o anume parte sau picior, care ar fi putut
ezita când s-ar fi înfruntat cu Lupul Nordului şi, cel mai
important, care era suficient de impulsivă şi de proastă încât
să-l ucidă, în ciuda ordinului regelui.
Spectacolul începuse, atrăgând atenţia mulţimii care se
holbase la el cu neruşinare, iar când cele douăzeci şi patru de
femei plutiră, săriră şi se rotiră în spaţiul generos dintre
podium şi eşafodul lui, pentru o clipă, Aedion se simţi... prost
pentru deranj. Aceste femei nu ar fi trebuit să fie prinse în
măcelul care era pe cale să se dezlănţuie.
Dar i se părea potrivit faptul că aveau costume de un
negru scânteietor, cu accente argintii - erau Servitoarele
Morţii, îşi dădu el seama. Asta erau. Era un semn. Poate că
Silba cea cu ochi negri avea să-i ofere o moarte blândă, în
locul uneia crude, în mâinile pătate de sânge ale lui Hellas. În
orice caz, se trezi zâmbind. Moartea era moarte.
Dansatoarele aruncau pumni de pudră neagră, acoperind
podeaua - probabil că reprezenta cenuşa celor căzuţi. Rând
pe rând, făcură mici piruete drăguţe şi o reverenţă în faţa
regelui şi a fiului său.
Venise timpul să se mişte. Regele era distras de un
gardian în uniformă, care îi şoptea la ureche; prinţul privea
dansatoarele dezinteresat şi plictisit, iar regina vorbea cu un
curtean oarecare, pe care îl favoriza în acea zi.
Aplauzele şi strigătele mulţimii acoperiră spectacolul în
desfăşurare. Toţi veniseră îmbrăcaţi în cele mai frumoase
haine - ce bogăţie indolentă! Sângele unui imperiu plătise
pentru acele bijuterii şi mătăsuri. Sângele poporului său.
O altă dansatoare se mişca prin mulţime: fără îndoială,
era vreo dublură care încerca să vadă mai bine spectacolul. Şi
poate că nu s-ar li gândit de două ori la asta, dacă nu ar fi
fost mai înaltă decât celelalte - mai suplă, mai feminină, cu
umerii mai laţi. Se mişca mai greu, ca şi cum între ea şi
pământ ar fi existat o legătură clară. Lumina căzu asupra ei,
străbătând dantela mânecilor costumului şi dezvăluind
vârtejurile şi spiralele desenelor de pe pielea ei. Aceleaşi cu
desenele de pe braţele şi piepturile dansatoarelor, cu excepţia
celor de pe spate, unde vopseaua era un pic mai închisă la
culoare, uşor diferită. Dansatoarele ca ele nu aveau tatuaje.
 Înainte de a vedea mai multe, între o respiraţie şi
următoarea, când nişte doamne în rochii imense de bal îl
împiedicară pe Aedion să o mai vadă, ea dispăru în spatele
unei intrări acoperite de o draperie, trecând chiar pe lângă
gărzi, cu un zâmbet timid, ca şi când s-ar fi rătăcit.
Când apăru din nou, la mai puţin de un minut, Aedion
ştiu că era ea doar după fizic şi înălţime. Nu mai era
machiată, iar fusta ei graţioasă din tul dispăruse... Nu - nu
dispăruse, îşi dădu el seama când ea se strecură din nou pe
uşă, fără ca gărzile să se uite măcar în direcţia ei. Fusta
fusese transformată într-o mantie din mătase, a cărei glugă îi
acoperea părul castaniu-roşcat, iar ea se mişca... asemenea
unui bărbat galant, care defila pentru doamnele din jurul
său.
Se deplasă mai aproape de el. De scenă.
Dansatoarele încă aruncau pudră neagră peste tot,
mergând în cerc, mişcându-se repede pe podeaua din
marmură.
Niciun gardian nu observă dansatoarea transformată în
nobil, care se îndrepta spre el. Unul dintre curteni o făcu -
dar nu dădu alarma. În schimb, strigă un nume - numele
unui bărbat. Iar dansatoarea deghizată se întoarse, ridică o
mână, salutându-l pe bărbatul care strigase, şi îi zâmbi
obraznic.
Era mai mult decât o deghizare. Pur şi simplu devenise
altcineva. Ţanţoş, ea se apropie tot mai mult, muzica
orchestrei ajungând la un final vibrant, fiecare notă mai
înaltă decât ultima, în timp ce dansatoarele ridicară
trandafirii din sticlă deasupra capetelor: un tribut pentru
rege, pentru Moarte.
Dansatoarea deghizată se opri în faţa cercului de gărzi
care înconjura podiumul lui Aedion, pipăindu-se ca şi când ar
fi căutat o batistă care dispăruse, mormăind un şir de
înjurături. O pauză credibilă, obişnuită - nimic dubios.
Gărzile se uitară din nou spre dansatoare.
Dar dansatoarea îşi ridică privirea spre Aedion, pe sub
sprâncenele-i coborâte. Chiar şi deghizată în aristocrat, în
ochii ei turcoaz cu auriu se citea un triumf maliţios.
 În spatele lor, în cealaltă parte a sălii, dansatoarele
sparseră trandafirii pe podea, iar Aedion îi rânji reginei lui, în
vreme ce întreaga lume se duse naibii.
 CAPITOLUL 18

Nu doar florile de sticlă fuseseră echipate cu o pudră

reactivă, cumpărată discret de Aelin din Piaţa Umbrelor.
Fiecare fărâmă de praf scânteietor pe care dansatoarele îl
aruncaseră pe jos fusese plin de pudră. Şi merita fiecare
nenorocit de argint pe care îl cheltuise când fumul erupse
prin cameră, aprinzând pudra pe care o împrăştiaseră peste
tot.
Fumul era atât de dens, încât abia vedea la mai mult de
un pas în faţă, şi se amesteca perfect cu pelerina gri care îi
fusese fustă la costum. Întocmai cum sugerase Arobynn.
Strigătele opriră muzica. Aelin se mişca deja spre
podiumul din apropiere, când ceasul turnului - acel ceas al
turnului care avea să îi salveze sau să îi condamne pe toţi -
bătu ora prânzului.
Aedion nu purta niciun colier negru la gât, iar asta fu tot
ce trebui să vadă ea, chiar dacă uşurarea ameninţa să îi
înmoaie genunchii, înainte de terminarea primei bătăi a
ceasului, îşi scoase pumnalele încastrate în corsajul
costumului - firul de argint şi mărgelele mascaseră tot oţelul
de pe ea - şi, cu unul, tăie gâtul celui mai apropiat gardian.
Aelin se roti şi îl împinse în bărbatul din apropierea lui, în-
figând adânc cealaltă lamă în stomacul celui de-al treilea.
Vocea lui Florine se ridică deasupra mulţimii,
îndemnându-şi dansatoarele „afară-afară-afară“.
Se auzi a doua bătaie a ceasului din turn, iar Aelin scoase
pumnalul din stomacul gardianului care gemea, un altul
repezindu-se spre ea din fum. Ceilalţi aveau să se îndrepte,
din instinct, către Aedion, dar mulţimea urma să-i
încetinească, iar ea era deja destul de aproape.
Gardianul - unul dintre monştrii cu uniformă neagră - lovi
cu sabia, un atac direct spre pieptul ei. Aelin pară şi lovi cu
un pumnal, rotindu-l în toracele lui expus. Sânge fierbinte şi
urât mirositor îi împroşcă mâinile şi, în aceeaşi clipă, îi
înfipse cealaltă lamă în ochi.
El era încă în cădere când ea alergă ultimii câţiva paşi
spre platforma de lemn şi se aruncă pe aceasta, rostogolindu-
se, rămânând aplecată până ce ajunse chiar sub alţi doi
paznici, care încă încercau să alunge valul de fum. Ţipară
când îi spintecă pe amândoi cu două mişcări.
Se auzi cea de-a patra bătaie a ceasului şi iată-l pe Aedion
cu cei trei paznici din jurul lui - înjunghiaţi de bucăţi din
taburetul său.
El era imens - şi mai mare, de aproape. Un gardian se
năpusti asupra lor din fum, iar Aelin strigă „Fereşte-te!“,
înainte de a-şi arunca pumnalul spre faţa bărbatului care se
apropia. Aedion se mişcă destul de repede ca să evite lovitura,
iar sângele gardianului ţâşni pe umărul tunicii vărului ei.
Ea sări spre lanţurile din jurul gleznelor lui Aedion,
punându-şi ultima lamă în teacă.
O străbătu o smucitură, iar lumina albastră îi înceţoşă
vederea, în timp ce Ochiul pâlpâi. Nu îndrăzni să se oprească,
nici măcar pentru o secundă. Vraja aruncată de rege asupra
lanţurilor lui Aedion arse ca un foc albastru, când ea îşi tăie
antebraţul cu pumnalul şi îşi folosi sângele ca să deseneze pe
lanţuri simbolurile pe care le memorase: Descuie.
Lanţurile căzură cu un zgomot surd pe podea.
Se auzi a şaptea bătaie a ceasului.
Strigătele se transformară în ceva mai puternic, mai
sălbatic, iar vocea regelui răsună peste mulţimea panicată.
Un gardian se repezi spre ei, cu sabia scoasă. Un alt
avantaj al fumului: era prea riscant să înceapă să tragă cu
săgeţi. Dar avea de gând să îi recunoască meritele lui
Arobynn doar dacă urma să scape cu viaţă.
Scoase din teacă altă sabie, ascunsă în căptuşeala mantiei
sale gri. Gardianul căzu, ţinându-se de gât, acum despicat de
la o ureche la cealaltă. Apoi, se roti spre Aedion, îşi scoase
lanţul lung al Ochiului de la gât şi îl aruncă peste capul lui.
Deschise gura, dar el şopti: „Sabia“. În acel moment, observă
sabia expusă în spatele taburetului său. Sabia din Orynth.
Sabia tatălui ei. Se concentrase prea mult asupra lui Aedion,
a gărzilor şi a dansatoarelor, ca să-şi dea seama ce sabie era.
„Rămâi aproape!” fu tot ce spuse atunci când luă sabia de
pe stand şi i-o împinse în mâini. Nu îşi permise să se
gândească prea mult la greutatea ei sau la modul cum
ajunsese acolo. Pur şi simplu, îl apucă pe Aedion de mână şi
traversă în fugă platforma, spre ferestrele curţii interioare,
unde mulţimea ţipa, iar gărzile încercau să formeze o linie.
Ceasul bătu a noua lovitură. Urma să îi elibereze mâinile
lui Aedion de îndată ce vor ajunge în grădină; nu mai aveau
de pierdut nicio altă secundă în fumul sufocant.
Aedion se clătină, dar rămase în picioare, pe urma ei, iar
ea sări de pe platformă, în fum, chiar acolo unde Brullo
spusese că două gărzi aveau să stea pe poziţii. Unul muri cu
un pumnal în spate, celălalt de la o lovitură într-o parte a
gâtului. Strânse în mâini mânerele pumnalelor, alunecoase
din cauza sângelui care le acoperea şi pe ele, şi pe ea - în
întregime.
Ţinând sabia în ambele mâini, Aedion sări lângă ea, iar
genunchii i se îndoiră. Era beteag, dar nu din cauza vreunei
răni vizibile. Îşi dăduse seama de asta din clipa în care se
strecurase prin mulţime, schimbându-şi comportamentul,
aşa cum o instruise Lysandra. Paloarea feţei lui Aedion nu
avea nicio legătură cu frica şi nici cu respiraţia lui
superficială. Ei îl răniseră. Ceea ce făcea ca uciderea acestor
oameni să fie foarte, foarte uşoară.
Gloata se înghesuia lângă uşile curţii interioare, exact aşa
cum calculase ea. Nu fu nevoie decât să strige „Foc! Foc!“, iar
ţipetele deveniră unele frenetice. Mulţimea începu să spargă
ferestrele şi uşile din sticlă, călcându-se în picioare şi
dărâmând paznicii. Oamenii apucară găleţi ca să stingă
flăcările: apa stropea peste tot şi spăla semnele Wyrd de pe
praguri.
Fumul se ridică în faţă, arătând calea spre grădină. Aelin îi
apăsă în jos capul lui Aedion, apoi îl împinse în masa de
curteni şi servitori care fugeau. Lovind, strigând, ţipând,
trăgând de hainele ei, până ce soarele amiezii o orbi.
 Aedion sâsâi. Probabil că săptămânile petrecute în temniţă
îi afectaseră ochii.
 Ţine-te de mine! spuse ea, punându-i mâna imensă pe
umărul ei. El o strânse cu putere şi, în vreme ce lanţurile i se
loveau de ea, înaintară cu greu prin mulţime şi spre aerul
liber şi curat de dincolo de ei.
Cea de-a douăsprezecea şi ultima lovitură răsună din
ceasul turnului, în clipa în care Aelin şi Aedion se opriră
brusc în faţa liniei de şase gardieni care blocau intrarea spre
gardul viu al grădinii.
Aelin se desprinse de Aedion, iar vărul ei înjură când
vederea i se acomodă suficient încât să vadă ce stătea acum
între ei şi evadare.
 Nu-mi sta în cale! îi spuse ea, apoi îi atacă pe gardieni.

~
Rowan o învăţase câteva trucuri noi.
Ea era un nor învolburat al morţii, o regină a umbrelor, iar
aceşti oameni erau deja morţi.
Tăind, ferindu-se şi rotindu-se, Aelin se dărui complet
calmului criminal, până când sângele deveni o ceaţă în jurul
ei, îmbibând pietrişul. Patru dintre oamenii lui Chaol se
apropiară în viteză - apoi alergară în cealaltă direcţie. Aliaţi
sau doar isteţi, ei nu-i păsa.
Şi, când ultimul dintre paznicii cu uniforme negre căzu pe
pământul însângerat, se grăbi spre Aedion. Se holbase la ea
până acum - dar râse pe un ton grav şi întunecat şi apoi
începu să alerge alături de ea, spre gardul viu.
Arcaşii - trebuiau să scape de arcaşii care, cu siguranţă,
ar fi început să tragă de îndată ce fumul s-ar fi risipit.
Înconjurară şi trecură prin gardul viu pe care ea îl
traversase de zeci de ori în timpul şederii aici, când alerga în
fiecare dimineaţă, împreună cu Chaol.
 Mai repede, Aedion, îl îndemnă ea, dar el era deja în
urmă. Ea se opri şi, cu pumnalul, îşi tăie încheietura udă de
sânge, înainte de a desena semnele Wyrd de deschidere pe
cătuşele lui. Din nou, lumina pâlpâi şi arse. Dar, apoi,
cătuşele se deschiseră în linişte.
 Frumos truc, gâfâi el, iar ea îi smulse lanţurile, fiind
gata să arunce metalul pe jos, când pietrişul scârţâi în
spatele lor.
Nu erau gărzile; nici regele nu era.
Cu groază, ea îl văzu pe Dorian îndreptându-se către ei.
 CAPITOLUL 19

 Pleci undeva? întrebă Dorian, cu mâinile în buzunarele

pantalonilor lui negri.
Bărbatul care spusese acele cuvinte nu era prietenul ei -
ea ştiu asta înainte ca el să fi deschis gura. Gulerul tunicii lui
negre era deschis, dezvăluind strălucirea colierului din piatră
Wyrd, aflat la baza gâtului.
 Din nefericire, înălţimea Ta, trebuie să ajungem la o
altă petrecere. Ea văzu arţarul roşu, firav, din dreapta, gardul
viu, palatul de cleştar ce se înălţa în spatele lor. Erau prea
departe în grădină ca să se tragă asupra lor, dar, cu fiecare
secundă pierdută, se condamna la moarte. Pe ea şi pe Aedion.
 Păcat! spuse Valgul din prinţul Dorian. Tocmai
devenise interesant. Apoi lovi.
Un val de întuneric se îndreptă spre ea, iar Aedion o
avertiză cu un strigăt. O flacără albastră pâlpâi înaintea ei,
deviind atacul îndreptat spre Aedion, dar ea fu împinsă înapoi
un pas, ca de un vânt puternic şi întunecat.
Când întunericul se risipi, prinţul îi fixă cu privirea. Apoi,
rânji plictisit şi crud.
 Te-ai apărat. Deştept din partea ta, drăguţo!
Ea îşi petrecuse toată dimineaţa pictându-şi fiecare
centimetru de piele cu semne Wyrd, făcute cu propriul sânge,
amestecat cu cerneală, ca să mascheze culoarea.
 Aedion, fugi spre zid! şopti ea, neîndrăznind să nu se
mai uite la prinţ.
Aedion nu se conformă.
 El nu este prinţul - nu mai este.
 Ştiu. De aceea tu trebuie să...
 Cât eroism! spuse creatura ghemuită în prietenul ei. Ce
speranţă prostească, să credeţi că puteţi scăpa!
Ca o viperă, el lovi din nou cu un zid de putere colorată în
negru. O doborî peste Aedion, care gemu de durere, dar o
făcu pe Aelin să rămână în picioare. Pielea ei începu să o
gâdile pe sub costum, ca şi când semnele scrise cu sânge s-ar
fi exfoliat cu fiecare atac. Utile, dar de scurtă durată. Tocmai
de aceea nu le risipise ca să intre în castel.
Ei doi trebuiau să plece de aici - acum. Îi dădu lanţurile lui
Aedion, îi luă Sabia din Orynth şi se îndreptă spre prinţ.
Încet, scoase sabia din teacă. Greutatea era perfectă, iar
oţelul strălucea la fel de intens ca ultima dată când o văzuse.
În mâinile tatălui ei.
Prinţul Valg lovi din nou cu putere în direcţia ei, iar ea se
poticni, dar continuă să meargă, chiar dacă semnele scrise cu
sânge de sub costumul ei dispăreau.
 Dă-mi un semn, Dorian! rosti ea. Dă-mi un semn că
eşti înăuntru!
Prinţul Valg râse pe un ton aspru, iar acel chip frumos se
schimonosi cu o brutalitate antică.
— Voi distruge tot ceea ce iubeşti! spuse el, cu ochi goi, de
culoarea safirului.
Ea ridică sabia tatălui ei cu ambele mâini, continuând să
înainteze.
 Nu ai face-o niciodată, spuse creatura.
 Dorian, repetă ea, cu o voce spartă. Tu eşti Dorian.
Secunde - mai putea să-i ofere câteva secunde. Sângele ei
picură pe pietriş, iar ea îl lăsă să băltească acolo, ţintuindu-l
pe prinţ cu privirea şi trasând un simbol cu piciorul.
Demonul chicoti din nou.
 Nu mai sunt.
Ea se uită la acei ochi, la gura pe care o sărutase demult,
la prietenul care îi fusese, cândva, atât de drag.
 Dă-mi un singur semn, Dorian, imploră ea.
Acel chip nu trădă însă prezenţa prietenului ei şi, când
prinţul sări înainte, atacând, nu există nicio ezitare sau
tresărire a muşchilor. Sări, iar apoi îngheţă când trecu peste
semnul Wyrd pe care ea îl desenase pe pământ cu piciorul -
un semn improvizat, menit să îl reţină puţin. Nu avea să
funcţioneze decât câteva clipe, dar doar de asta avea nevoie,
el fiind forţat să îngenuncheze, lovind şi opunându-se puterii.
Aedion înjură încet.
 Aelin ridică Sabia din Orynth deasupra capului lui Dorian.
O lovitură. Doar una, ca să spintece pielea şi osul, ca să-l
cruţe.
Creatura vui cu o voce care nu era a lui Dorian, într-o
limbă care nu aparţinea acestei lumi. Semnul de pe pământ
pâlpâi, dar nu dispăru. Dorian îşi ridică privirea spre ea, ura,
răutatea şi furia citindu-se pe chipul său atât de frumos.
Pentru Terrasen, pentru viitorul lor, ea putea face asta.
Putea să elimine această ameninţare aici şi acum. Să îl ucidă
de ziua lui - la nici măcar o zi după împlinirea celor douăzeci
de ani. Urma să sufere şi să fie îndurerată mai târziu.
Niciun alt nume tatuat pe propria-i piele, îşi promisese ea.
Dar pentru regatul ei... Luă o decizie, sabia coborî şi...
Impactul lovi sabia tatălui ei, dezechilibrând-o pe Aelin, în
timp ce Aedion strigă. Săgeata ricoşă în grădină, şuierând şi
aterizând pe pietriş. Nesryn se apropia deja cu o nouă săgeată
în arc, îndreptată spre Aedion.
 Loveşte-l pe prinţ, iar eu îl voi doborî pe general.
Dorian râse.
 Eşti un spion de rahat, se răsti Aelin la ea. Nici măcar
n-ai încercat să rămâi ascunsă când m-ai urmărit înăuntru.
 Arobynn Hamel i-a spus căpitanului că astăzi vei
încerca să-l ucizi pe prinţ, zise Nesryn. Aruncă sabia!
Aelin ignoră ordinul. „Tatăl lui Nesryn face cele mai bune
tarte cu pere din capitală.” Prin urmare, Arobynn încercase să
o avertizeze - iar ea fusese prea distrasă de toate celelalte
lucruri ca să se gândească la mesajul ascuns. Ce prostie. O
prostie foarte mare din partea ei.
Semnele de apărare aveau să mai reziste doar câteva
secunde.
 Ne-ai minţit, zise Nesryn. Săgeata rămase îndreptată
spre Aedion, care o examina pe Nesryn, strângându-şi pumnii
ca şi când şi-ar fi imaginat că o sugruma.
 Tu şi Chaol sunteţi nebuni, spuse Aelin, chiar dacă o
parte din ea era uşurată, chiar dacă voia să recunoască
faptul că lucrul pe care fusese pe cale să îl facă o transforma
şi pe ea într-o nebună. Aelin coborî sabia pe lângă corp.
  Vei regreta acest moment, fato! şuieră printre dinţi
creatura din Dorian.
 Ştiu, şopti Aelin.
Lui Aelin nu-i păsa de ce i se întâmpla lui Nesryn. Ea puse
sabia în teacă, îl apucă pe Aedion şi fugi.

~
Aedion respira ca şi când ar fi avut cioburi de sticlă în
plămâni, dar femeia acoperită de sânge - Aelin - îl trăgea
după ea, înjurându-l pentru că era prea încet. Grădina era
imensă, iar strigătele se ridicau peste gardul viu din spatele
lor, apropiindu-se.
Apoi, ajunseră la zidul din piatră deja marcat cu semne
Wyrd scrise cu sânge, iar nişte mâini puternice se întinseră,
ca să-l ajute să treacă în partea cealaltă. El încercă să îi
spună să meargă ea prima, dar ea îi împinse spatele, apoi
picioarele, ridicându-l când cei doi bărbaţi de pe zid
mormăiră din cauza greutăţii lui. Rana de pe coastele i se
întinse şi îl ustură îngrozitor. Lumea deveni mai strălucitoare
şi se roti în timp ce bărbatul cu glugă îl coborî pe strada
liniştită a oraşului, aflată pe cealaltă parte. El trebui să îşi
sprijine o mână de perete ca să nu alunece în balta de sânge
a gărzilor regale doborâte acolo. Nu le recunoscu feţele, unele
ţipând în continuare, în tăcere.
Se auzi fâsâitul unui corp pe piatră, apoi verişoara lui
coborî lângă el, înfaşurându-şi mantia gri în jurul costumului
însângerat, trăgându-şi gluga peste faţa stropită cu sânge. În
mâini mai avea o mantie, mulţumită patrulei de pe zid. Abia
reuşi să stea drept, cât timp ea îl înfăşură cu mantia şi îi
puse gluga pe cap.
 Fugi, porunci ea. Cei doi bărbaţi de pe zid rămaseră
acolo, încordându-şi arcurile. Nici urmă de tânăra arcaşă din
grădină.
Aedion se împiedică, iar Aelin înjură, întorcându-se în
grabă ca să îi cuprindă mijlocul cu un braţ. La naiba cu
puterea care îl părăsea acum; el îşi puse braţul pe umerii ei,
sprijinindu-se de ea, în timp ce se grăbiră pe extrem de
liniştita stradă rezidenţială.
Strigătele izbucneau acum în spate, accentuate de
şuieratul şi de zgomotul surd al săgeţilor şi al strigătelor
oamenilor care mureau.
 Patru cvartale, gâfâi ea. Doar patru cvartale.
Nu părea o distanţă prea mare ca fie în siguranţă, dar el
nu avea destulă energie pentru a-i spune asta. Îi era suficient
de greu să rămână în picioare. Copcile de pe coaste se
desfacuseră, dar - slavă zeilor! - plecaseră de pe terenul
castelului. Un miracol, un miracol, un...
 Grăbeşte-te, măgar greoi! strigă ea.
Aedion se forţă să se concentreze şi îşi impuse forţă în
picioare, în coloană.
Ajunseră la un colţ de stradă împodobit cu steaguri şi
flori, iar Aelin privi în toate direcţiile înainte de a traversa în
grabă intersecţia. Zăngănitul oţelului pe oţel şi ţipetele
bărbaţilor răniţi răsunau prin oraş, făcând mulţimea de
petrecăreţi veseli din jurul lor să şoptească. Aelin continuă
însă să meargă pe o stradă, apoi pe alta. La a treia, încetini
ritmul şi se clătină spre el, începând să cânte o melodie
obscenă, cu vocea unui beţiv afon. Şi, astfel, deveniră doi
cetăţeni obişnuiţi, ieşiţi să sărbătorească aniversarea
prinţului, clătinându-se de la o tavernă la alta. Nimeni nu îi
observă - nu când toate privirile erau aţintite asupra
castelului de cleştar ce se înălţa în urma lor.
Clătinatul îl făcu să ameţească. Dacă leşina...
 Încă un cvartal, îi promise ea.
Toate astea erau un fel de halucinaţie. Trebuia să fie.
Nimeni nu ar fi fost cu adevărat atât de prost încât să încerce
să îl salveze - mai ales propria lui regină. Chiar dacă o văzuse
secerând şase bărbaţi ca pe şase fire de grâu.
 Haide, haide, gâfâi ea, scrutând strada decorată, iar el
ştiu că nu vorbea cu el.
Oamenii se învârteau prin zonă, oprindu-se ca să întrebe
ce era cu agitaţia de la palat. Aelin îl conduse prin mulţime,
nişte beţivi cu pelerine care se clătinau, chiar spre trăsura
neagră care trase lângă bordură ca şi când i-ar fi aşteptat.
Uşa se deschise.
Verişoara lui îl împinse înăuntru, chiar pe podea, şi
închise uşa în urma ei.

~
 Deja opresc fiecare trăsură la intersecţiile principale,
spuse Lysandra când Aelin deschise compartimentul ascuns
de bagaje de sub una dintre bănci. Era suficient de mare
încât să ascundă o persoană, foarte înghesuită, dar Aedion
era imens, şi...
 Intră. Intră acum, ordonă ea şi nu aşteptă ca Aedion să
se mişte îl împinse direct în compartiment.
El gemu. Sângele începuse să i se prelingă din zona
coastelor, dar nu avea să moară din asta.
Asta dacă oricare dintre ei avea să supravieţuiască în
următoarele câteva minute. Aelin închise panoul de sub
pernă, crispându-se la zgomotul surd al lemnului lovind
carnea şi apucă cârpa udă scoasă de Lysandra dintr-o cutie
veche de pălării.
 Eşti rănită? întrebă Lysandra, în timp ce trăsura porni
lent pe străzile pline de petrecăreţi.
Inima lui Aelin bătea atât de tare, încât crezu că avea să
vomite, dar dădu din cap în vreme ce se şterse pe faţă. Atât
de mult sânge - ce mai rămăsese din machiajul ei, apoi, mai
mult sânge.
Lysandra îi dădu o a doua cârpă ca să se şteargă pe piept,
gât şi mâini, după care îi întinse rochia lejeră, verde, cu
mâneci lungi, pe care o adusese.
 Acum, acum, acum, şopti Lysandra.
Aelin sfâşie mantia însângerată şi i-o aruncă Lysandrei,
care se ridică să o îndese în compartimentul de sub banca ei,
cât timp Aelin îmbrăcă rochia. Lysandra îi încheie nasturii de
la spate cu o agilitate surprinzătoare, apoi îi aranjă rapid
părul lui Aelin, îi dădu o pereche de mănuşi şi îi atârnă un
colier la gât. Îi dădu să ţină un evantai de îndată ce îi puse
mănuşile, ascunzând orice urmă de sânge.
Trăsura se opri, la sunetul vocilor severe ale unor bărbaţi.
Lysandra tocmai ridicase draperiile când se auzi sunetul unor
paşi care se apropiau, sunet urmat de patru gărzi ale regelui,
care se uitară în trăsură cu ochi ageri şi nemiloşi.
Lysandra deschise fereastra.
 De ce suntem oprite?
Gardianul deschise uşa şi băgă capul înăuntru. Aelin
observă o pată de sânge pe podea cu o clipă înainte să o
observe el şi tresări, acoperind-o cu fusta ei.
 Domnule! strigă Lysandra. Trebuie să ne explicaţi ce se
întâmplă imediat!
Aelin flutură evantaiul exact ca o doamnă îngrozită,
rugându-se ca vărul ei să rămână tăcut în micul lui
compartiment. Pe strada de dincolo de ei, unii petrecăreţi se
opriseră ca să privească inspecţia - cu ochii măriţi, curioşi şi
deloc tentaţi să le ajute pe cele două femei din trăsură.
Gardianul le examină cu dispreţ, expresia accentuându-i-
se când se uită în jos, la încheietura tatuată a mâinii
Lysandrei.
 Nu-ţi datorez nimic, târfo. Căutaţi în compartimentul
din spate, strigă el, după ce le mai adresă încă un cuvânt
murdar.
 Ne ducem la o întâlnire, şopti Lysandra, dar el îi trânti
uşa în faţă. Trăsura se zdruncină când bărbaţii săriră în
spate şi deschiseră compartimentul. După o clipă, cineva lovi
cu mâna partea laterală a trăsurii şi strigă „Mergeţi mai
departe!” Nu îndrăzniră să nu pară ofensate şi nici să nu-şi
facă vânt cu evantaiele cale de două cvartale sau alte două,
după aceea, până când birjarul lovi tavanul trăsurii. Drumul
era liber.
Aelin sări de pe bancă şi deschise compartimentul. Aedion
vomitase, dar era treaz şi păru destul de nervos când ea îi
făcu semn să se ridice.
 Încă o oprire şi ajungem.
  Repede! făcu Lysandra, privind mecanic pe fereastră.
Ceilalţi aproape că au ajuns.
Aleea abia dacă era suficient de lată încât să încapă
ambele trăsuri care se îndreptau una spre cealaltă, doar două
trăsuri mari încetinind ca să evite coliziunea când se aliniară.
Lysandra deschise uşa în clipa în care ajunseră în dreptul
celeilalte trăsuri, iar faţa crispată a lui Chaol se ivi de cealaltă
parte, când el procedă la fel.
 Hai, hai, hai! îl îndemnă ea pe Aedion, împingându-l
peste micul spaţiu dintre trăsuri. El se poticni, mormăind
când ateriză pe căpitan.
 Ajung şi eu curând. Noroc! spuse Lysandra, din spatele
ei.
Aelin sări în cealaltă trăsură, închizând uşa în urmă, apoi
continuară să meargă pe stradă. Respira atât de greu încât
crezu că se va sufoca. Aedion se lăsă pe podea, rămânând
ghemuit.
 E totul bine? întrebă Chaol.
Ea reuşi să dea din cap, recunoscătoare că nu puse şi alte
întrebări. Dar nu era totul bine. Deloc.
Trăsura, condusă de unul dintre oamenii lui Chaol, îi mai
duse alte câteva cvartale, chiar spre graniţa mahalalelor,
unde ieşiră pe o stradă veche şi pustie. Ea avea încredere în
oamenii lui Chaol - dar doar până într-un punct. Să îl ducă
pe Aedion direct în apartamentul ei însemna să-şi provoace şi
mai multe probleme.
Cu Aedion încovoiat între ei, ea şi Chaol se grăbiră spre
următoarele câteva cvartale, mergând pe drumul lung spre
depozit, ca să scape de orice urmăritor, ascultând atât de
atent încât abia mai respirară. Dar, după aceea, ajunseră la
depozit, iar Aedion reuşi să stea în picioare suficient de mult
încât Chaol să deschidă uşa şi să intre grăbiţi, în sfârşit, în
întuneric şi siguranţă.
Chaol îi luă locul lui Aelin lângă Aedion, cât ea zăbovi
lângă uşă. Mormăind din cauza greutăţii, el reuşi să îl ducă
pe verişorul ei la etaj.
 — E rănit la coaste, spuse ea, străduindu-se să aştepte -
să supravegheze uşa depozitului, să vadă dacă fuseseră
urmăriţi. Sângerează. Chaol îi confirmă dând aprobator din
cap, peste umăr.
Când verişorul ei şi căpitanul ajunseră aproape în capătul
scărilor, când fu clar că nimeni nu era pe cale să dea buzna,
ea îi urmă. Dar oprirea o costase, oprirea o făcuse să-şi
piardă concentrarea, să permită gândurilor pe care le ţinuse
la distanţă să se strecoare. Fiecare pas era mai greu decât
precedentul. Rând pe rând, îşi mişcă picioarele.
Până să ajungă la al doilea etaj, Chaol îl dusese pe Aedion
în camera de oaspeţi. O întâmpină sunetul apei care curgea.
Aelin lăsă descuiată uşa de la intrare, pentru Lysandra şi,
pentru o clipă, rămase în apartamentul ei, rezemându-şi o
mână de spătarul canapelei, privind în gol. Când fu sigură că
se putea mişca din nou, intră în dormitor. Se dezbrăcă
înainte să ajungă în sala de baie şi se aşeză în cada rece şi
fără apă, înainte de a deschide robinetul.

~
Imediat ce ieşi, curată şi purtând una dintre vechile
cămăşi albe ale lui Sam şi o pereche de chiloţi ai acestuia, îl
găsi pe Chaol aşteptând-o pe canapea. Nu îndrăzni să-l
privească în ochi - nu încă.
Lysandra îşi băgă capul, din camera de oaspeţi.
 Tocmai termin să-l spăl. Ar trebui să fie în regulă, dacă
nu îşi rupe din nou cusăturile. Nu văd niciun semn de
infecţie, slavă zeilor.
Aelin ridică moale mâna, drept mulţumire, fără să
îndrăznească să privească în camera din spatele Lysandrei,
ca să vadă silueta masivă care stătea pe pat, cu un prosop în
jurul taliei. Nu îi păsa în mod deosebit dacă Chaol şi
curtezana făcuseră cunoştinţă.
Nu exista un loc mai bun ca să aibă această discuţie cu
Chaol, aşa că rămase în picioare în mijlocul camerei şi îl privi
pe căpitan ridicându-se de pe scaun, cu umerii încordaţi.
  Ce s-a întâmplat? întrebă el.
Ea înghiţi în sec.
 Am ucis mulţi oameni azi. Nu am chef să despic firul în
patru.
 Asta nu te-a deranjat înainte.
Nu putu să-şi adune energia pentru a simţi usturimea
cuvintelor.
 Data viitoare când vei hotărî să nu ai încredere în mine,
încearcă să nu mi-o dovedeşti într-un moment în care viaţa
mea sau a lui Aedion este în pericol.
O licărire a ochilor lui de bronz îi dezvălui că deja o văzuse
pe Nesryn şi aflase tot.
 Ai încercat să-l ucizi, spuse Chaol, cu o voce dură şi
rece ca gheaţa. Ai spus că vei încerca să-l scoţi afară, să-l
ajuţi, iar tu ai încercat să-l ucizi.
Tăcerea se lăsase în dormitorul în care lucra Lysandra.
Aelin mârâi uşor.
 Vrei să ştii ce am făcut? I-am oferit un minut. Am
renunţat la un minut din evadarea mea, pentru el. Înţelegi ce
se poate întâmpla într-un minut? Pentru că i-am oferit unul
lui Dorian, când ne-a atacat pe mine şi pe Aedion astăzi - ca
să ne captureze. I-am dat un minut, în care soarta întregului
meu regat s-ar fi putut schimba pentru totdeauna. L-am ales
pe fiul inamicului meu.
El apucă strâns spătarul canapelei, ca şi când s-ar fi
abţinut să se mişte.
 Eşti o mincinoasă. Mereu ai fost o mincinoasă. Iar ziua
de azi nu a fost o excepţie. I-ai ţinut sabia deasupra capului.
 Da, spuse ea. Şi, înainte ca sosirea lui Faliq să strice
totul, eram pe cale să o fac. Ar fi trebuit să o fac, aşa cum ar
fi făcut-o orice om raţional, pentru că Dorian nu mai există. Şi
iată inima ei frântă, rupându-se în faţa monstrului pe care îl
văzuse trăind în ochii lui Dorian, a demonului care avea să-i
vâneze pe ea şi pe Aedion, care urma să îi bântuie visele. Nu
îţi datorez nicio scuză, îi zise ea lui Chaol.
 Nu-mi vorbi ca şi când ai fi regina mea! izbucni el.
  Nu, nu sunt regina ta. Dar curând va trebui să te
hotărăşti pe cine serveşti, pentru că Dorian pe care îl ştii a
dispărut pentru totdeauna. Viitorul Adarlanului nu mai
depinde de el.
Agonia din ochii lui Chaol o izbi ca o lovitură în plin. Iar ea
îşi dori să se fi stăpânit mai mult în timpul explicaţiilor
oferite, dar... voia ca el să înţeleagă riscul pe care şi-l
asumase şi pericolul la care Arobynn îl manipulase să o
expună pe ea. El trebuia să ştie că exista o limită pe care ea
trebuia să o impună şi la care nu avea să renunţe, ca să-şi
protejeze poporul.
 Du-te pe acoperiş şi stai de pază! îi spuse ea.
Chaol clipi.
 Nu sunt regina ta, dar vreau să îmi îngrijesc vărul
acum. Şi, cum sper că Nesryn se ascunde, cineva trebuie să
stea de pază. Doar dacă nu vrei ca oamenii regelui să ne
prindă pe toţi, pe neaşteptate.
Chaol nu se deranjă să-i răspundă când se întoarse şi
plecă. Ea ascultă cum urcă în grabă scările şi pe acoperiş şi
doar atunci expiră şi îşi frecă faţa. Când îşi coborî mâinile, o
văzu pe Lysandra în pragul uşii camerei de oaspeţi, cu ochii
măriţi.
 Cum adică regină?
Aelin se crispă, înjurând în şoaptă.
 Acelaşi cuvânt l-aş folosi şi eu, spuse Lysandra, palidă
la faţă.
 Numele meu..., rosti Aelin.
 O, ştiu care este numele tău adevărat, Aelin.
Rahat!
 Înţelegi de ce a trebuit să îl păstrez secret.
 Bineînţeles, spuse Lysandra, strângându-şi buzele. Nu
mă cunoşti şi mai multe vieţi, în afară de a ta, sunt în pericol.
 Nu - chiar te cunosc. Pe toţi zeii, de ce îi era atât de
greu să vorbească? Cu cât licărea mai puternic suferinţa din
ochii Lysandrei, cu atât mai mare părea spaţiul din cameră.
Aelin înghiţi. Nu am vrut să risc, înainte de a-l recupera pe
Aedion. Ştiam că va trebui să-ţi spun în clipa în care ne-ai fi
văzut împreună într-o cameră.
 Şi Arobynn ştie. Acei ochi verzi erau reci ca gheaţa.
 El a ştiut dintotdeauna. Asta - asta nu schimbă nimic
între noi. Nimic.
Lysandra privi în spatele ei, spre camera în care Aedion
zăcea acum inconştient, şi oftă.
 Asemănarea este izbitoare. Pe toţi zeii, faptul că nimeni
nu te-a descoperit în toţi aceşti ani mă uimeşte. Îl studie din
nou pe Aedion. Chiar dacă este un ticălos chipeş, ar fi ca şi
când te-aş săruta pe tine. Ochii îi erau încă reci, dar un licăr
de amuzament îi strălucea în privire.
 Aş fi putut să trăiesc şi fără să ştiu asta, se strâmbă
Aelin. Scutură din cap. Nu ştiu de ce m-am temut că ai
începe vreodată să-mi faci plecăciuni.
Lumina şi înţelegerea dansară în ochii Lysandrei.
 Ce-ar mai fi şi asta?
 CAPITOLUL 20

La câteva zile după întâlnirea cu Aripa Conducătoare,

glezna lui Elide Lochan era inflamată, îşi simţea zona
lombară ca un nod strâns, iar umerii o durură când făcu
ultimul pas în cuib. Măcar reuşise să ajungă acolo fără să
întâlnească pe coridoare vreun lucru îngrozitor - cu toate că
urcuşul aproape că o ucisese.
În cele două luni de când Vernon o adusese în acest loc
îngrozitor, nu se obişnuise cu treptele abrupte şi nesfârşite
ale Morathului. Simplul fapt de a-şi împlini sarcinile zilnice îi
făcea glezna să zvâcnească de durere, una pe care nu o mai
trăise de ani de zile, iar astăzi o simţea şi mai acut. Trebuia
să cerşească nişte ierburi de la bucătărie, în seara aceasta, ca
să-şi înmoaie piciorul; poate chiar nişte uleiuri, dacă
bucătarul ţâfnos s-ar fi simţit suficient de generos.
În comparaţie cu ceilalţi cetăţeni ai Morathului, el era
destul de blând. Îi tolera prezenţa în bucătărie şi faptul că îi
cerea ierburi - mai ales când se oferea atât de frumos să spele
câteva farfurii sau să pregătească mâncarea. Iar el nu ezita
niciodată atunci când îl întreba când anume avea să sosească
următorul transport de alimente, pentru că îi plăcuse atât de
mult plăcinta lui cu fructe şi ar fi fost drăguţ să mănânce din
nou. Era uşor de flatat şi de păcălit. Să îi facă pe oameni să
vadă şi să audă ce voiau era una dintre multele arme din
arsenalul ei.
„Un dar de la Anneith, Stăpâna înţelepciunii”, zisese
Finnula - singurul dar pe care îl primise vreodată, gândea
adesea Elide, în afară de inteligenţa şi de inima fostei sale
doici.
Nu îi spusese niciodată Finnulei că deseori se ruga Zeiţei
înţelepciunii să le ofere un alt dar celor care îi făcuseră viaţa
în Perranth un iad: moartea, şi nu una blândă. Nu ca Silba,
care oferea sfârşituri liniştite, sau ca Hellas, care le dăruia pe
cele violente şi arzătoare. Nu, morţile în mâinile lui Anneith -
în mâinile consoartei lui Hellas - erau brutale, sângeroase şi
lente.
 Genul de moarte pe care Elide se aştepta să o primească
în orice clipă, mai nou, de la vrăjitoarele care colindau pe
coridoare, de la ducele cu ochi negri, de la soldaţii lui mortali
sau de la Aripa Conducătoare cu păr alb, care îi gustase
sângele ca pe vin. De atunci, avusese coşmaruri despre asta.
Asta când reuşea să doarmă.
Elide trebui să se odihnească de două ori în drumul spre
cuib şi şchiopăta grav când ajunse în vârful turnului,
adunându-şi puterile pentru bestiile şi monştrii care le
călăreau.
Un mesaj urgent sosise din partea Aripii Conducătoare în
timp ce Elide făcea curat în camera ei, iar când Elide explică
faptul că Aripa Conducătoare nu era acolo, bărbatul respirase
uşurat, îi dăduse lui Elide scrisoarea şi îi ceruse să o
găsească. Apoi, bărbatul fugise.
Ea ar fi trebuit să se aştepte la asta. Îi luase două clipe să
observe şi să catalogheze trăsăturile bărbatului, lucrurile care
îl dădeau de gol. Transpirat, cu faţa palidă, pupilele micşorate
- se dezumflase când o văzuse pe Elide deschizând uşa.
Ticălosul. Majoritatea bărbaţilor, hotărâse ea, erau diferite
tipuri de ticăloşi. Majoritatea erau monştri. La fel de răi ca
Vernon.
Elide scrută cuibul. Era gol. Nu se zărea niciun dresor.
Fânul de pe podea era proaspăt, troacele balaurilor erau pline
de carne şi cereale. Dar mâncarea era neatinsă de balaurii ale
căror corpuri masive şi acoperite de piele se iveau dincolo de
arcade, cocoţaţi pe stâlpi de lemn suspendaţi deasupra
prăpastiei; bestiile supravegheau breasla şi armata de
dedesubt, ca treisprezece stăpâni puternici. Şchiopătând,
Elide se apropie cât de mult îndrăzni de imensele deschideri
şi cercetă priveliştea. Era întocmai cum o reprezentase harta
Aripii Conducătoare, în clipele libere în care reuşise să o
privească pe furiş.
Erau înconjuraţi de munţi gri şi, cu toate că fusese într-un
furgon-închisoare în lungul drum până aici, observase
pădurea aflată la distanţă şi râul mare şi învolburat, pe lângă
care trecuseră cu câteva zile înainte de a urca pe drumul lat
şi înclinat al munţilor stâncoşi. În mijlocul pustietăţii - acolo
era Morathul, iar priveliştea din faţa ei o confirma: nu erau
nici târguri, nici oraşe, şi era înconjurată de o întreagă
armată. Reprimă disperarea care i se strecura în vene.
Înainte de a sosi aici, nu mai văzuse niciodată o armată.
Soldaţi, da, dar avea opt ani când tatăl ei o urcase pe calul lui
Vernon şi o sărutase de rămas-bun, promiţându-i că avea să
o revadă curând. Nu fusese în Orynth ca să cunoască armata
care îi sechestrase bogăţiile şi oamenii. Şi fusese închisă într-
un turn al Castelului Perranth înainte ca armata să ajungă
pe pământurile familiei sale, iar unchiul ei să devină
servitorul credincios al regelui şi să fure titlul tatălui ei.
Titlul ei. Stăpâna Perranthului - asta ar fi trebuit să fie ea.
Nu că acum mai conta. Nu mai rămăsese aproape nimic din
curtea Terrasenului de care să aparţină. Niciunul dintre
curteni nu venise după ea în acele luni de la începutul
măcelului. Iar în anii următori, niciunul nu îşi amintise că ea
exista. Poate presupuneau că murise - ca Aelin sălbatica,
potenţiala regină. Poate că toţi erau morţi. Şi, poate că, având
în vedere armata întunecată care se întindea acum în faţa ei,
acest lucru era o binecuvântare.
Elide privi dincolo de luminile pâlpâitoare ale taberei de
război şi o răceală îi coborî pe şira spinării. O armată care să
strivească rezistenţa despre care îi vorbise, cândva, Finnula,
în nopţile lungi în care fuseseră închise în turnul din
Perranth. Poate că însăşi Aripa Conducătoare cu păr alb avea
să se afle în fruntea armatei, călare pe balaurul cu aripi
strălucitoare.
Un vânt rece şi aprig intră în cuib, iar Elide se înclină spre
el, înghiţindu-l ca şi când ar fi fost apă proaspătă. Trecuseră
foarte multe nopţi în Perranth când doar şuieratul vântului îi
ţinuse companie. Când ar fi putut jura că îi cânta melodii
vechi, ca să o adoarmă. Aici... aici vântul era mai rece şi mai
alunecos - aproape ca un şarpe. „Gândul la asemenea lucruri
fanteziste te va distrage”, ar fi mustrat-o Finnula. Îşi dori ca
dădaca ei să fi fost aici.
Dar dorinţele fuseseră inutile în ultimii zece ani, iar Elide,
Stăpâna Perranthului, nu avea pe nimeni care să vină după
ea.
 Curând, se încurajă ea - curând, următoarea caravană cu
alimente avea să urce greoi pe drumul de munte, iar la
coborâre, Elide urma să fie ascunsă într-unul dintre vagoane,
în sfârşit liberă. Iar apoi, avea să fugă undeva departe, foarte
departe, unde nimeni să nu fi auzit de Terrasen sau de
Adarlan, şi să-i lase pe aceşti oameni pe continentul lor
nenorocit. Câteva săptămâni - şi poate ar fi avut o şansă să
evadeze.
Dacă supravieţuia până atunci. Dacă Vernon nu hotăra
că, într-adevăr, o adusese aici din cauza vreunui motiv
malefic. Dacă nu ajungea ca acei bieţi oameni, închişi în
munţii din jur, ţipând după ajutor în fiecare noapte. Ea îi
auzise pe ceilalţi servitori şoptind despre lucrurile întunecate
şi cumplite care se întâmplau sub acei munţi: despre oamenii
întinşi pe altare din piatră neagră care, apoi, erau
transformaţi în ceva nou, în altceva. Din ce motiv ticălos,
Elide nu aflase încă şi, din fericire, dincolo de ţipete, nu
întâlnise niciodată o creatură dintre acelea rupte şi puse la
loc sub pământ. Era destul de rău că le vedea pe vrăjitoare.
Elide tremură când făcu încă un pas în imensa cameră.
Scârţâitul fânului de sub papucii ei prea mici şi zăngănitul
lanţurilor erau singurele sunete.
— A-Aripă Condu...
Un vuiet răsună prin aer, prin pietre şi prin podea, atât de
puternic, încât ameţi şi ţipă. Alunecă pe fân şi căzu pe spate,
iar lanţurile se încâlciră.
Mâini reci, cu vârfuri de fier, îi intrară în umeri şi o ţinură
dreaptă.
 Dacă nu eşti o spioană, şopti o voce răutăcioasă la
urechea ei, atunci de ce eşti aici, Elide Lochan?
Elide nu se prefăcu atunci când mâna-i tremurândă îi
întinse scrisoarea, neîndrăznind să se mişte.
Aripa Conducătoare păşi în jurul ei, înconjurând-o ca pe o
pradă, cu coada-i împletită, lungă şi albă, lipită de
echipamentul de zbor din piele.
Detaliile o loviră pe Elide ca pietrele: ochii precum aurul
topit; un chip atât de frumos, încât o şocă pe Elide; un corp
zvelt şi atletic; şi o graţie constantă şi fluidă în fiecare mişcare
şi respiraţie, care sugerau că Aripa Conducătoare ar fi putut
folosi cu uşurinţă varietatea de săbii pe care le avea asupra
ei. Umană doar ca formă - nemuritoare şi prădătoare în toate
celelalte sensuri. Din fericire, Aripa Conducătoare era
singură. Din nefericire, în ochii aurii nu se citea decât
moartea.
 A-asta a venit pentru tine, spuse Elide. Bâlbâială - asta
era mimată. De obicei, oamenii abia aşteptau să plece când
se bâlbâia, deşi se îndoia că oamenilor care conduceau acest
loc le-ar fi păsat de bâlbâit, dacă ar fi hotărât să se distreze
cu o fiică a Terrasenului. Dacă Vernon le-ar fi oferit-o.
Aripa Conducătoare o privi în ochi pe Elize când luă
scrisoarea.
 Sunt surprinsă că sigiliul nu este rupt. Deşi, dacă ai fi
fost o spioană bună, ai fi ştiut cum să o faci, fără să rupi
ceara.
 Dacă aş fi fost o spioană bună, şopti Elide, aş fi putut
şi să citesc.
Puţin adevăr pentru a tempera neîncrederea vrăjitoarei.
Aceasta clipi, apoi adulmecă, ca şi când ar fi încercat să
detecteze o minciună.
 Vorbeşti bine pentru o muritoare, iar unchiul tău este
un lord. Nu ştii să citeşti?
Elide încuviinţă. Mai mult decât piciorul ei, mai mult decât
corvezile ei, acela era neajunsul trist care o urmărea. Dădaca
ei, Finnula, nu ştia să citească - dar Finnula fusese cea care
o învăţase cum să observe lucrurile, să asculte, să gândească.
În zilele lungi, când nu avuseseră nimic de făcut decât să
brodeze, dădaca o învăţase să marcheze micile detalii - fiecare
cusătură - fără să piardă din vedere întreaga imagine. „Elide,
va veni o zi când nu voi mai fi, iar tu va trebui să ai toate
armele din arsenal ascuţite şi gata de atac.“
Niciuna dintre ele nu se gândise că Elide ar fi putut fi cea
care avea să plece prima. Dar nu avea să se uite înapoi, nici
măcar pentru Finnula, odată ce ar fi fugit. Şi, de îndată ce
avea să găsească acea viaţă nouă, acel loc nou... nu avea să
mai privească nici spre nord, spre Terrasen, şi nici să se mai
întrebe.
Continuă să fixeze pământul cu privirea.
 C-cunosc literele de bază, dar nu am mai luat lecţii de
la opt ani.
 La porunca unchiului tău, presupun. Vrăjitoarea se
opri, rotind plicul şi arătându-i amestecul de litere, lovindu-le
cu o unghie de fier. Aici scrie „Manon Cioc-negru“. Dacă mai
vezi vreodată aşa ceva, mi-l aduci.
Elide îşi înclină capul. Umilă, supusă - aşa cum le plăceau
oamenii acestor vrăjitoare.
 B-bineînţeles.
 Şi încetează să te mai prefaci a fi o bâlbâită amărâtă şi
umilă.
Elide îşi păstră capul plecat destul de mult încât părul ei
să acopere, speră ea, orice licăr de surpriză.
 Am încercat să-ţi fiu pe plac...
 Ţi-am mirosit degetele de om peste tot pe harta mea. A
fost o muncă atentă, te-ai chinuit să nu deranjezi vreun
obiect, să nu atingi nimic altceva în afară de hartă... Până la
urmă, te gândeşti să evadezi?
 Bineînţeles că nu, stăpână! Pe toţi zeii! Era la un pas de
moarte.
 Uită-te la mine!
Elide se supuse. Vrăjitoarea sâsâi, iar Elide tresări când îi
îndepărtă părul de pe ochi. Câteva şuviţe căzură pe pământ,
tăiate de unghiile ei de fier.
 Nu ştiu ce joc joci - dacă eşti o spioană, dacă eşti o
hoaţă sau dacă doar ai grijă de tine. Dar nu te preface că eşti
o fetiţă umilă şi demnă de milă, când văd că o minte vicleană
lucrează în spatele ochilor tăi.
Elide nu îndrăzni să renunţe la mască.
 Cine a fost rudă cu Vernon: mama sau tatăl tău?
Ciudată întrebare - dar Elide ştiuse de ceva vreme că ar fi
făcut orice, că ar fi spus orice, ca să rămână nevătămată şi în
viaţă.
 Tatăl meu a fost fratele mai mare al lui Vernon, zise ea.
  Iar mama ta de unde era?
Nu permise acelei vechi suferinţe să se strecoare nici
măcar un centimetru în inima ei.
 Era o slujnică. O spălătoreasă.
 De unde era?
De ce conta asta? Ochii aurii o ţintuiau.
 Familia ei era din Rosamel, din nord-vestul
Terrasenului.
 Ştiu unde este. Elide rămase cu umerii plecaţi,
aşteptând. Ieşi afară.
Ascunzându-şi uşurarea, Elide deschise gura ca să-şi ia
rămas-bun, când un alt vuiet făcu pietrele să vibreze. Nu îşi
putu ascunde tresărirea.
 Este doar Abraxos, spuse Manon, afişând un zâmbet pe
chipul ei crud, o lumină uşoară strălucind în ochii aurii.
Înseamnă că balaurul ei o făcea fericită - dacă vrăjitoarele
puteau fi fericite. Îi este foame.
Lui Elide i se uscă gura.
Auzindu-şi numele, un cap triunghiular, cu nişte cicatrice
urâte în jurul unui ochi, intră în cuib.
Genunchii lui Elide se clătinară, dar vrăjitoarea se
îndreptă direct spre bestie şi îşi puse mâinile cu vârfuri de
fier pe botul lui.
 Porcule! făcu vrăjitoarea. Vrei ca tot muntele să ştie că
ţi-e foame?
Balaurul pufăi în mâinile ei, cu dinţii imenşi - pe toţi zeii,
unii erau de fier - foarte aproape de braţele lui Manon. O
muşcătură şi Aripa Conducătoare ar fi fost moartă. O
muşcătură şi, totuşi...
Balaurul îşi ridică ochii spre cei ai lui Elide. Nu o privi, ci
îi întâlni privirea, ca şi când...
Elide rămase complet nemişcată, chiar dacă instinctul îi
spunea să fugă pe scări. Balaurul îşi făcu loc pe lângă
Manon, podeaua zdruncinându-se sub el, şi adulmecă în
direcţia lui Elide. Apoi, acei ochi imenşi şi adânci coborâră -
spre picioarele ei. Nu, spre lanţuri.
 Avea foarte multe cicatrice pe tot corpul - foarte multe linii
brutale. Nu credea că i le făcuse Manon, nu după felul în care
îi vorbea. Abraxos era mai mic decât ceilalţi, îşi dădu ea
seama. Mult mai mic. Totuşi, Aripa Conducătoare îl alesese
pe el. Elide reţinu şi acea informaţie. Dacă Manon avea o
slăbiciune pentru lucrurile stricate, poate că avea să o cruţe
şi pe ea.
Abraxos coborî la pământ, întinzându-şi gâtul până ce îşi
odihni capul pe fânul aflat la mai puţin de trei metri de Elide.
Acei ochi negri imenşi se ridicară spre ea, aproape ca ai unui
câine.
 Destul, Abraxos, şopti Manon, apucând o şa de pe
raftul de lângă perete.
 Cum de... există, şopti Elide. Auzise poveşti despre
balauri şi dragoni şi îşi amintea câte ceva despre Fae şi
Neamul Mititelelor, dar...
Manon ridică şaua de piele deasupra balaurului ei.
 Regele i-a făcut. Nu ştiu cum şi nu contează.
Regele Adarlanului îi făcuse, ca toate celelalte lucruri din
aceşti munţi. Bărbatul care îi distrusese viaţa, îi ucisese
părinţii, o condamna pe ea la asta... „Nu te mânia, i-a spus
Finnula, fii inteligentă!” Curând, oricum nu avea să îi mai
pese de rege şi de imperiul lui nenorocit.
 Balaurul tău nu pare rău, spuse Elide. Coada lui
Abraxos lovi pământul, ţepii din fier ai acesteia strălucind. Un
câine gigantic şi mortal. Cu aripi.
Manon râse cu răceală, fixând şaua.
 Nu. Oricum a fost făcut, ceva nu a mers bine.
Elide nu credea că asta era o eroare, dar tăcu.
Abraxos încă o fixa cu privirea, iar Aripa Conducătoare
spuse:
— Să mergem la vânătoare, Abraxos!
Bestia se ridică, iar Elide sări înapoi un pas, călcând
puternic pe gleznă şi crispându-se. Ochii balaurului se
îndreptară asupra ei, ca şi când ar fi fost conştient de durere.
Dar Aripa Conducătoare deja termina cu şaua şi nu se
deranjă să privească în direcţia ei când Elide plecă,
şchiopătând.

~
— Vierme de treabă ce eşti, îi şopti Manon lui Abraxos, de
îndată ce fata şireată, cu multe feţe, plecă. Poate că fata
ascundea secrete, dar descendenţa ei nu era unul dintre ele.
Ea nu ştia că sânge de vrăjitoare îi curgea puternic în venele-i
de muritoare. Un picior olog şi câteva lanţuri şi te-ai
îndrăgostit?
Abraxos o împinse cu botul, iar Manon îi dădu o palmă
fermă, dar blândă, înainte de a se rezema de spatele lui şi de
a deschide scrisoarea care îi era adresată, cu scrisul de mână
al bunicii sale. Întocmai ca Marea Vrăjitoare a Clanului Cioc-
negru, era brutală, clară şi neiertătoare.

Nu nesocoti ordinele ducelui. Nu îl chestiona. Dacă mai

primesc încă o scrisoare de la Morath, în care să mi se spună
că nu ai fost ascultătoare, voi zbura acolo personal şi te voi
spânzura de propriile-ţi intestine, împreună cu Cele
Treisprezece şi cu mârţoaga ta de bestie lângă tine.
Trei sabaturi Picioare-galbene şi două Sânge-albastru vor
sosi mâine. Ai grijă să nu aibă loc lupte sau probleme. Nu
vreau ca restul Matroanelor să-mi respire în ceafă în legătură
cu scursorile lor.

Manon întoarse hârtia, dar nu mai scria nimic. Strângând-

o în pumn, oftă.
Abraxos o înghionti din nou, iar ea îi mângâie leneş capul.
„Transformate, transformate, transformate.” Asta îi zisese
Crochan înainte ca Manon să-i taie gâtul. „Aţi fost
transformate în monştri.”
Încercase să uite - încercase să-şi spună că vrăjitoarea
Crochan fusese o fanatică şi o muiere moralizatoare, dar... Îşi
trecu un deget peste materialul de un roşu închis al mantiei
sale.
 Gândurile se deschiseră ca un abis în faţa ei, atât de
multe în acelaşi timp, încât păşi înapoi. Se întoarse.
„Transformate, transformate, transformate.”
Manon urcă în şa şi se bucură să se piardă în cer.

~
 Spune-mi despre Valgi! zise Manon, închizând uşa
camerei mici din spatele ei.
Ghislaine nu îşi ridică privirea de la cartea asupra căreia
era aplecată. Pe biroul din faţa ei, se afla un teanc de cărţi,
iar lângă patul îngust, încă unul. Lui Manon nu-i păsa de la
cine le obţinuse cea mai bătrână şi mai inteligentă dintre Cele
Treisprezece ale ei, pe cine spintecase ca să le fure.
 Bună şi ţie, intră, te rog! fu răspunsul primit.
Manon se rezemă de uşă şi îşi încrucişă braţele. Ghislaine
era atât de irascibilă doar în preajma cărţilor şi doar când
citea. Pe câmpul de luptă, în aer, vrăjitoarea cu pielea
bronzată era tăcută, uşor de comandat. O luptătoare
puternică, a cărei inteligenţă sclipitoare, care îi adusese un
loc printre Cele Treisprezece, o făcea mai valoroasă.
Ghislaine închise cartea şi se răsuci pe scaun. Părul ei
negru şi creţ era împletit la spate, dar nici măcar aşa nu îl
putea prinde pe tot. Miji ochii verzi ca marea - ruşinea mamei
sale, pentru că în ei nu se vedea nicio urmă de auriu.
 De ce ai vrea să afli despre Valgi?
 Tu ştii ceva despre ei?
Ghislaine se roti pe scaun, până când ajunse într-o poziţie
inversă, cu faţa la spătar. Era îmbrăcată în hainele de zbor
din piele, ca şi când nu ar fi putut să se deranjeze să le
scoată înainte de a se arunca asupra uneia dintre cărţile ei.
 Bineînţeles că ştiu despre Valgi, spuse ea fluturând
mâna - un gest de nerăbdare, specific muritorilor.
Faptul că mama lui Ghislaine o convinsese pe Marea
Vrăjitoare să o trimită pe fiica ei la şcoala muritorilor din
Terrasen, în urmă cu o sută de ani, fusese o excepţie - o
excepţie fără precedent. Acolo învăţase despre magie, despre
cărţi şi despre ce mai învăţau muritorii, dar, după
doisprezece ani, Ghislaine se întorsese... diferită. Era în
continuare o vrăjitoare Cioc-negru, însetată de sânge, dar
cumva mai umană. Chiar şi acum, un secol mai târziu, chiar
şi după experienţa câmpurilor de bătălie, acel sentiment de
nerăbdare, de viaţă, se agăţa de ea. Manon nu ştia ce să
înţeleagă din asta.
 Spune-mi tot ce ştii!
 Sunt prea multe de povestit într-o singură întâlnire,
rosti Ghislaine. Dar îţi voi zice lucrurile de bază şi, dacă vrei
să afli mai multe, poţi să te întorci.
Îi dăduse un ordin, dar acesta era spaţiul lui Ghislaine, iar
cărţile şi cunoaşterea erau domeniul ei. Manon îi făcu semn,
cu o mână cu vârfuri de fier, indicându-i santinelei ei să
continue.
 Cu mii de ani în urmă, când Valgii au pătruns în lumea
noastră, vrăjitoarele nu existau. Erau Valgii, Fae şi oamenii.
Dar Valgii erau... demoni, presupun. Voiau ca lumea noastră
să fie a lor şi au crezut că mod bun de a o obţine ar fi să se
asigure că urmaşii lor vor putea supravieţui aici. Oamenii nu
erau compatibili - erau prea fragili. Dar Fae... Valgii au răpit
şi furat orice Fae au putut şi, pentru că ochii încep să-ţi
lucească, voi ajunge mai rapid la final şi îţi voi spune că
urmaşii lor am fost noi. Vrăjitoarele. Dinţii-de-fier au preluat
mai multe de la înaintaşii noştri Valgi, în vreme ce vrăjitoarele
Crochan au moştenit mai multe de la Fae. Oamenii acestor
locuri nu ne-au vrut aici, nu după aşa un război, dar regele
Fae, Brannon, nu a crezut că era corect să ne vâneze pe
toate. Aşadar, ne-a dat Pustiurile Vestice, iar noi am plecat
acolo, până când războaiele vrăjitoarelor ne-au trimis din nou
în exil.
Manon îşi curăţă unghiile.
 Şi Valgii sunt... răi?
 Noi suntem rele, spuse Ghislaine. Valgii? Legenda
spune că sunt originea răului. Sunt întunericul şi disperarea
în persoană.
  Par a fi genul nostru de creaturi. Şi poate potrivite să le
fie aliaţi şi parteneri reproductivi.
Dar zâmbetul lui Ghislaine dispăru.
 Nu, rosti ea încet. Nu, nu cred că ar fi deloc genul
nostru de creaturi. Nu au legi, coduri. Ei le-ar considera pe
Cele Treisprezece ca fiind slabe pentru legăturile şi regulile
noastre - nişte chestii bune de distrus pentru propriul
amuzament.
Manon înţepeni un pic.
 Şi dacă Valgii s-ar întoarce aici?
 Brannon şi regina Fae, Maeve, au găsit moduri de a-i
învinge - de a i trimite înapoi. Sper că cineva ar găsi o cale să
facă asta din nou.
Încă o idee la care să se gândească. Se întoarse să plece.
 Acela le este mirosul, nu-i aşa? întrebă Ghislaine.
Mirosul de aici, din jurul unor soldaţi - ca şi când e ceva
greşit, din altă lume. Regele a găsit o modalitate prin care să-i
aducă aici şi să-i îndese în corpurile oamenilor.
Ea nu se gândise atât de departe, dar...
 Ducele i-a descris ca fiind aliaţi.
 Acel cuvânt nu există pentru Valgi. Alianţa li se pare
utilă, dar o vor respecta doar cât timp va rămâne aşa.
Manon se gândi dacă să pună punct aici conversaţiei.
 Ducele mi-a cerut să aleg un sabat Cioc-negru pe care
să facă experimente, spuse ea, totuşi. Să-i permit să
introducă un fel de piatră în burţile lor, care va crea un copil
Valg-Dinţi-de-fier.
Încet, Ghislaine se îndreptă, mâinile ei pătate de cerneală
atârnând moi pe lângă scaun.
 Şi plănuieşti să te supui, Lady?
Nu era întrebarea unui cărturar către un student curios,
ci a unei santinele pentru moştenitoarea ei.
 Marea Vrăjitoare mi-a ordonat să mă supun tuturor
poruncilor ducelui. Dar poate... poate că avea să-i scrie
bunicii ei altă scrisoare.
 Pe cine vei alege?
Manon deschise uşa.
  Nu ştiu. Trebuie să iau o hotărâre în două zile.
Ghislaine - pe care Manon o văzuse săturându-se cu
sângele oamenilor - pălise înainte ca Manon să închidă uşa.

~
Manon nu ştia cum, nu ştia dacă gărzile, ducele, Vernon
sau vreun nemernic de om care asculta pe la uşi spusese
ceva, dar, în dimineaţa următoare, aflaseră toate vrăjitoarele.
Ştia că nu trebuia să o suspecteze pe Ghislaine. Niciuna
dintre Cele Treisprezece nu divulga nimic. Niciodată. Dar
toată lumea ştia despre Valgi şi despre alegerea lui Manon.
Ea intră în sala de mese, bolţile negre ale acesteia
strălucind în soarele dimineţii. Deja, loviturile forjelor
răsunau în valea de dedesubt, amplificate de liniştea care
căzu când Maron merse printre mese, îndreptându-se spre
scaunul ei, în partea din faţă a sălii.
Rând pe rând, sabaturile o priviră, iar ea le întâlni
privirile, cu dinţii expuşi şi unghiile scoase, cu Sorrel, o forţă
constantă a naturii, în urma ei. Abia când Manon se aşeză pe
locul ei, lângă Asterin - şi îşi dădu seama că era locul greşit,
dar nu se mişcă - murmurul se auzi din nou în sală.
Trase o bucată de pâine spre ea, dar nu o atinse. Niciuna
dintre ele nu mânca. Micul dejun şi cina erau întotdeauna de
faţadă, ca să îşi facă simţită prezenţa aici.
Cele Treisprezece nu scoaseră un cuvânt.
Manon le intimidă pe fiecare cu privirea, până când ele îşi
plecară capetele. Totuşi, când privirea ei o întâlni pe a lui
Asterin, vrăjitoarea o privi în ochi.
 Ai ceva de zis, o întrebă Manon, sau vrei doar să ne
luăm la bătaie?
Asterin se uită peste umărul lui Manon.
 Avem vizitatori.
Manon o văzu pe lidera uneia dintre nou-sositele sabaturi
- Picioare-galbene - stând la capătul mesei, cu fruntea
plecată; o postură neameninţătoare - supunere totală.
  Ce doreşti? întrebă Manon.
Lidera sabatului nu îşi înălţă capul.
 V-am ruga să ne luaţi în considerare pentru sarcina
ducelui, Aripă Conducătoare.
Asterin înţepeni, împreună cu multe dintre Cele
Treisprezece. Tăcerea se lăsase şi la mesele din apropiere.
 Şi de ce, întrebă Manon, aţi vrea să faceţi asta?
 Ne vei forţa să facem munca grea în locul vostru, ca să
ne ţii departe de gloria de pe câmpul de luptă. Aceasta este
calea Clanurilor noastre. Aşa, am putea însă câştiga un alt fel
de glorie.
Manon îşi reţinu suspinul, deliberând, contemplând.
 Mă voi gândi la asta.
Lidera sabatului făcu o plecăciune şi se retrase. Manon nu
putea decide dacă era nebună, vicleană sau curajoasă.
Niciuna dintre Cele Treisprezece nu vorbi până la
terminarea micului dejun.

~
 Şi ce sabat ai ales pentru mine, Aripă Conducătoare?
Manon întâlni privirea ducelui.
 Săptămâna asta a sosit un sabat al Picioarelor-galbene,
condus de o vrăjitoare pe nume Ninya. Foloseşte-l!
 Voiam vrăjitoare Cioc-negru.
 Primeşti Picioare-galbene! izbucni Manon. La masă,
Kaltain nu reacţionă. S-au oferit voluntare.
Mai bine decât Cioc-negru, îşi spuse ea. Mai bine că
Picioarele-galbene se oferiseră singure. Chiar dacă Manon ar
fi putut să le refuze. Ea se îndoia că Ghislaine se înşela în
privinţa firii Valgilor, dar... Poate că acest lucru urma să fie în
avantajul lor, în funcţie de cum aveau să se descurce
Picioarele-galbene.
Ducele îşi arătă dinţii îngălbeniţi.
 Îţi asumi un risc, Aripă Conducătoare.
  Toate vrăjitoarele trebuie să o facă, pentru a zbura cu
balaurii.
Vernon se aplecă înainte.
 Aceste creaturi sălbatice şi nemuritoare sunt foarte
amuzante, înălţimea Voastră.
Manon îi aruncă lui Vernon o privire foarte lungă, care îi
spuse că, într-o zi, pe un coridor umbrit, avea să se trezească
cu ghearele acestei creaturi sălbatice şi nemuritoare în
stomac.
Manon se întoarse să plece. Sorrel - nu Asterin - rămase
lângă uşă, cu chipul împietrit. O altă privelişte neplăcută.
Apoi, Manon se întoarse spre duce, întrebarea luând naştere
chiar dacă îşi impusese să nu o pună.
 Pentru ce? De ce faci toate astea - de ce te aliezi cu
Valgii, de ce îţi clădeşti o armată... de ce? Nu reuşea să
înţeleagă. Continentul le aparţinea deja. Nu avea niciun sens.
 Pentru că putem, răspunse simplu ducele. Şi pentru că
această lume a trăit prea mult timp în ignoranţă şi tradiţie
arhaică. Este timpul să vedem ce poate fi îmbunătăţit.
Manon se dădu în spectacol, contemplând cele auzite, apoi
dând din cap, în timp ce ieşi.
Dar fusese atentă la cuvintele folosite - această lume. Nu
acest pământ, nu acest continent. Această lume.
Se întrebă dacă bunica ei se gândise la ideea că, într-o zi,
ar fi fost nevoite să lupte ca să păstreze Pustiurile - să lupte
cu aceiaşi oameni pe care îi ajutaseră să-şi recupereze
căminul.
Şi se întrebă ce aveau să devină aceşti copii Valgi-Dinţi-de-
fier în acea lume.
 CAPITOLUL 21

El încercase.
Când femeia scăldată în sânge îi vorbise, când acei ochi
turcoaz îi păruseră atât de cunoscuţi, încercase să alunge
ceea ce îi controla corpul şi limba. Dar prinţul demon din el
rămăsese pe poziţie, delectându-se cu efortul lui.
Suspinase uşurat când ea îl prinsese şi ridicase vechea
sabie deasupra capului său. Apoi, ea ezitase - apoi, cealaltă
femeie trăsese o săgeată, iar ea coborâse sabia şi plecase.
Îl părăsise, în continuare prizonierul demonului.
Nu îşi amintea numele ei - refuza să-şi amintească numele
ei, chiar dacă bărbatul de pe tron îl întreba despre incident.
Nici măcar când se întoarse în exact acelaşi loc din grădină şi
împinse lanţurile aruncate, care zăceau pe pietriş. Ea îl
părăsise şi avea un motiv întemeiat. Prinţul demon dorise să
se hrănească cu ea şi, după aceea, să o predea.
Dar el îşi dorea ca ea să-l fi ucis. O ura pentru că nu îl
omorâse.
 CAPITOLUL 22

Chaol îşi părăsi postul de veghe de pe acoperişul

apartamentului lui Aelin în clipa în care capul acoperit cu o
glugă al unuia dintre rebeli apăru şi îi făcu semn că avea să
preia sarcina. Slavă zeilor!
El nu se deranjă să treacă prin apartament, ca să vadă
cum rezista Aedion. Fiecare dintre paşii lui zgomotoşi de pe
treptele din lemn îi accentua bătăile puternice ale inimii,
până când acestea fură tot ce auzi, tot ce simţi.
Cu ceilalţi rebeli ascunzându-se sau supraveghind oraşul
şi cu Nesryn plecată ca să se asigure că tatăl ei nu era în
pericol, Chaol se trezi mergând singur pe străzile oraşului.
Fiecare avea ordinele lui; fiecare era unde trebuia să fie.
Nesryn îi spusese deja că Ress şi Brullo îi dăduseră semnalul
că totul era în ordine în zona lor - iar acum...
Mincinoasa. Aelin fusese mereu o mincinoasă atât de
pricepută, încălca jurămintele la fel de mult ca şi el. Mai rău.
Dorian nu dispăruse. Nu avea cum. Iar lui nu-i păsa de
cât de mult trâmbiţa Aelin îndurarea faţă de Dorian sau că
spunea că era o slăbiciune să nu-l ucidă. Slăbiciune ar fi fost
să-l ucidă - asta ar fi trebuit să-i spună. Slăbiciunea stătea în
renunţare.
Se grăbi pe o alee. Şi el ar fi trebuit să se ascundă, dar
vuietul din sângele şi oasele lui era puternic. Un grătar de
canal răsună sub picioarele sale. Se opri şi privi în
întunericul de dedesubt.
Încă mai erau lucruri de făcut - atât de multe lucruri de
făcut, atât de mulţi oameni de păzit. Iar acum, că Aelin îl
umilise din nou pe rege, nu avea nicio îndoială că Valgii
aveau să adune şi mai mulţi oameni ca pedeapsă, ca să facă
o declaraţie. Cu oraşul încă în vacarm, poate că era
momentul perfect ca el să atace. Ca să egaleze şansele dintre
ei.
Nimeni nu îl văzu când coborî în canal, trăgând capacul
deasupra capului. Tunel după tunel, cu sabia strălucind în
lumina după-amiezii ce intra prin grătare, Chaol îi vână pe
acei nenorociţi de Valgi, păşind aproape fără să facă zgomot.
De obicei, rămâneau în cuiburile lor întunecate, dar, din când
în când, unii vagabonzi mergeau prin tuneluri. Unele cuiburi
erau foarte mici - doar trei sau patru păzindu-şi prizonierii -
sau mâncarea, presupunea el. Ar fi fost destul de uşor să-i
atace.
Şi ce minunat ar fi fost să vadă capetele demonilor
rostogolindu-se!
„Nu mai este. Dorian nu mai este.“
Aelin nu ştia totul. Focul sau decapitarea nu aveau cum
să fie singurele opţiuni. Poate că avea să păstreze în viaţă pe
unul dintre comandanţii Valg, doar să vadă cât de pierdut
era, într-adevăr, omul din demon. Poate că exista o altă cale -
trebuie să existe o altă cale...
Tunel după tunel, în toate locurile obişnuite, şi nici urmă
de ei. Niciuna.
Chaol se îndreptă aproape fugind spre cel mai mare cuib
de care ştia, unde întotdeauna reuşise să găsească civili care
trebuiau salvaţi, dacă erau destul de norocoşi încât să-i ia pe
paznici prin surprindere, îi salva - pentru că ei meritau asta
şi pentru că trebuia să continue să o facă, altfel, avea să
cedeze şi...
Chaol fixă cu privirea gura deschisă a cuibului principal.
Lumina apoasă a soarelui care se strecura de sus ilumina
pietrele gri şi micul râu care curgea pe jos. Nici urmă de
întunericul care, de obicei, îl sufoca precum o ceaţă densă.
Era gol. Soldaţii Valg dispăruseră. Şi luaseră prizonierii cu ei.
Nu credea că se ascunseseră de frică. Se mutaseră,
ascunzându-se, pe ei şi pe prizonierii lor, ca o imensă
înjurătură la adresa tuturor rebelilor care chiar crezuseră că
ei câştigau acest război secret. La adresa lui Chaol.
El ar fi trebuit să se gândească la capcane ca aceasta, ar fi
trebuit să se gândească la ce s-ar fi putut întâmpla din cauză
că Aelin Galantynius îşi bătuse joc de rege şi de oamenii săi.
Ar fi trebuit să se gândească la preţ.
Poate că el era nebunul.
Simţi o amorţeală în vene când ieşi din canale pe o stradă
liniştită. Gândul de a sta în apartamentul lui dărăpănat,
complet singur cu acea amorţeală, fu cel care îl trimise spre
sud, încercând să evite străzile încă pline de oameni intraţi în
panică. Toată lumea cerea să ştie ce se întâmplase, cine
fusese ucis, cine o făcuse. Decoraţiunile, şi fleacurile, şi
vânzătorii de mâncare fuseseră complet uitaţi.
În cele din urmă, sunetele se estompară, străzile golindu-
se când ajunse în districtul rezidenţial, unde casele erau de o
mărime modestă, dar elegante şi bine întreţinute. Mici râuri
şi fântâni alimentate din Avery clipoceau peste tot, curgând
spre surplusul de flori de primăvară de la fiecare poartă,
pervaz de geam şi mică peluză.
Cunoştea casa doar după miros: pâine proaspăt coaptă,
scorţişoară şi alte mirodenii pe care nu le putea numi.
Mergând pe aleea dintre două case de piatră deschisă la
culoare, rămase în umbre când se apropie de uşa din spate,
privind pe geam spre bucătăria dinăuntru. Făina acoperea o
masă mare de lucru, împreună cu tăvi de copt şi diverse
boluri pentru amestecat şi...
Uşa se deschise, iar silueta zveltă a lui Nesryn ocupă
intrarea.
— Ce cauţi aici?
Era din nou îmbrăcată cu uniforma de gardian, cu un
cuţit ascuns în spatele coapsei. Fără îndoială, zărise un
intrus apropiindu-se de casa tatălui ei şi se pregătise.
Chaol încercă să ignore greutatea care îi apăsa spatele şi
care ameninţa să-l rupă în două. Aedion era liber - măcar
atât reuşiseră. Dar câţi alţi nevinovaţi condamnaseră ei
astăzi?
— Intră, spuse Nesryn, nemaiaşteptând răspunsul lui.

~
 Gărzile au venit şi au plecat. La plecare, tata le-a dat
plăcinte.
Chaol ridică privirea de la tarta lui cu pere şi scrută
bucătăria.
 Faianţa albă scotea în evidenţă pereţii din spatele
tejghelei, în nuanţe frumoase de albastru, portocaliu şi
turcoaz. Nu mai fusese niciodată acasă la Sayed Faliq, dar
ştia unde era - preventiv.
Nu se gândise niciodată ce ar presupune acest „preventiv”.
Nu însemna în niciun caz să apară la uşa din dos, ca un
câine fără stăpân.
 Nu l-au suspectat?
 Nu. Voiau doar să ştie dacă el sau angajaţii lui au văzut
pe cineva care părea suspect, înainte de salvarea lui Aedion.
Nesryn îi împinse o altă plăcintă - una cu migdale şi zahăr.
Generalul este bine?
 Din câte ştiu eu, da. Îi povesti despre tuneluri, despre
Valgi.
 Aşadar, îi vom găsi din nou. Mâine, spuse Nesryn.
Aşteptă ca ea să se ridice, să strige şi să înjure, dar ea
rămase calmă. Arcul din el se relaxă.
Cu un deget, ea lovi masa de lemn - uzată frumos, ca şi
când frământatul a o mie de pâini ar fi netezit-o.
 De ce ai venit aici?
 Ca să mă iau cu altele. Nu pentru asta, adăugă, zărind
în ochii ei negri o strălucire bănuitoare.
Ea nici măcar nu roşi, deşi lui îi ardeau obrajii. Dacă ea s-
ar fi oferit, probabil că ar fi acceptat. Şi s-ar fi urât pentru
asta.
 Eşti binevenit aici, spuse ea, dar cu siguranţă că
prietenii tăi din apartament - cel puţin generalul - ar fi o
companie mai bună.
 Ei sunt prietenii mei?
 Tu şi Maiestatea Sa aţi făcut o treabă bună încercând
să fiţi orice altceva.
 Fără încredere, e greu să fim prieteni.
 Tu eşti cel care s-a dus din nou la Arobynn, chiar după
ce ea te-a avertizat să nu o faci.
 Iar el a avut dreptate, spuse Chaol. Mi-a spus că ea îmi
va promite că nu se va atinge de Dorian şi că, apoi, va face
taman invers. Şi Chaol avea să fie mereu recunoscător pentru
focul de avertisment tras de Nesryn.
Aceasta scutură din cap, părul ei negru strălucind.
 Hai să ne imaginăm că Aelin are dreptate. Că Dorian a
dispărut. Ce urmează?
 Nu are dreptate.
 Să ne imaginăm doar...
Lovi cu pumnul în masă destul de tare încât să-şi mişte
paharul cu apă.
 Nu are dreptate!
Nesryn îşi ţuguie buzele, chiar dacă privirea ei se îmblânzi.
 De ce?
El îşi frecă faţa.
 Pentru că, dacă e aşa, totul e inutil. Tot ce s-a
întâmplat... totul ar fi pentru nimic. Nu ai înţelege.
 Nu? O întrebare rece. Crezi că nu înţeleg care este
miza? Nu-mi pasă de prinţul tău - nu cum îţi pasă ţie. Îmi
pasă de ce reprezintă el pentru viitorul acestui regat şi pentru
viitorul oamenilor ca cei din familia mea. Nu voi permite să
aibă loc încă o epurare a imigranţilor. Nu vreau ca odraslele
surorii mele să mai vină vreodată acasă cu nasurile sparte
din cauza sângelui lor străin. Mi-ai zis că Dorian va îndrepta
lumea, că o va face mai bună. Dar, dacă el nu mai este, dacă
am făcut azi o greşeală ţinându-l în viaţă, atunci voi găsi o
altă cale de a obţine acel viitor. Şi încă una după aceea, dacă
trebuie. Voi continua să mă ridic, indiferent de câte ori mă
vor trânti la pământ măcelarii aceia.
Nu o mai auzise niciodată vorbind atât de mult, nu ştiuse
că avea o soră. Sau că ea era mătuşă.
 Nu-ţi mai plânge de milă, spuse Nesryn. Rămâi pe
poziţii, dar pune la cale şi altceva! Adaptează-te!
Lui Chaol i se uscă gura.
 Ai fost vreodată rănită? Din cauza moştenirii tale?
Nesryn privi spre şemineul aprins, cu chipul de gheaţă.
 Am devenit gardian al oraşului pentru că niciunul
dintre ei nu mi-a sărit în ajutor în ziua în care ceilalţi colegi
de şcoală m-au înconjurat, cu pietre în mâini. Nici măcar
unul, chiar dacă mă auzeau ţipând. Ea îi întâlni din nou
privirea. Dorian Havilliard oferă un viitor mai bun, dar
responsabilitatea ne revine şi nouă. Revine şi oamenilor
obişnuiţi, modului în care aleg să acţioneze.
Adevărat - foarte adevărat.
 Nu îl voi abandona, spuse el.
Ea oftă.
 Eşti şi mai încăpăţânat decât regina.
 Te-ai aştepta să fiu altfel?
Ea schiţă un zâmbet.
 Nu cred că mi-ai plăcea dacă nu ai fi un măgar
încăpăţânat.
 Chiar recunoşti că mă placi?
 Nu ţi-a spus destule vara trecută?
Fără să vrea, Chaol râse.
 Mâine, rosti Nesryn. Mâine vom continua.
El înghiţi.
 Păstrează-ţi direcţia, dar pune la cale şi altceva. Putea
face asta; putea măcar să încerce.
 Ne vedem în canale mâine dis-de-dimineaţă.
 CAPITOLUL 23

Aedion se trezi şi încercă să asimileze fiecare detaliu, fără

să deschidă ochii. O briză sărată intrată printr-o fereastră
deschisă îi gâdilă faţa; la câteva străzi distanţă, pescarii
făceau reclamă la peşte şi cineva respira constant şi profund
în apropiere. Dormind.
Deschise un ochi şi văzu că se afla într-o cameră mică, cu
lambriuri, decorată cu grijă şi cu o înclinaţie vizibilă spre lux.
Cunoştea camera. Cunoştea apartamentul.
Uşa din partea opusă patului era deschisă, dezvăluind
camera mare de dincolo - curată şi goală, scăldată în lumina
soarelui. Cearşafurile pe care dormise erau proaspete şi
mătăsoase, pernele erau pufoase şi salteaua era extrem de
moale. Extenuarea îi învăluia oasele, iar durerea îi străbătea
uşor coastele. Şi mintea îi fu infinit mai clară când privi spre
sursa acelei respiraţii constante şi profunde şi văzu o femeie
adormită în fotoliul de culoare crem, de lângă patul lui.
Picioarele ei lungi şi goale erau întinse pe una dintre
cotiere, pline de cicatrice de toate formele şi mărimile. Îşi
rezema capul de tetieră, cu părul auriu lung până la umeri -
cu vârfurile pătate de un castaniu-roşcat, ca şi când
îndepărtase rapid o vopsea ieftină - împrăştiat pe chip. Gura
îi era uşor deschisă şi moţăia confortabil, într-o cămaşă albă
mult prea mare şi ceea ce părea a fi o pereche de chiloţi
bărbăteşti. În siguranţă. În viaţă.
Pentru o clipă, simţi cum se sufocă.
Aelin. Îi şopti numele.
Ca şi când l-ar fi auzit, ea deschise ochii - perfect alertă în
timp ce scrută uşa, camera de dincolo, apoi dormitorul, ca să
vadă dacă exista vreun pericol. Apoi, în cele din urmă, ea îl
privi şi rămase complet nemişcată, chiar dacă părul i se
mişca în briza blândă.
Perna de sub capul lui se umezise.
Ea îşi întinse picioarele, ca o pisică.
 Ştii, sunt gata oricând să-ţi accept mulţumirile pentru
spectaculoasa mea operaţiune de salvare, spuse ea.
  Aminteşte-mi să nu te supăr niciodată, spuse el,
răguşit, cu lacrimile curgându-i pe faţă.
Ea schiţă un zâmbet, iar ochii ei - ochii lor - scânteiară.
 Bună, Aedion.
Faptul că o auzi rostindu-i numele eliberă ceva, iar el
trebui să închidă ochii, corpul tremurându-i din cauza forţei
lacrimilor care încercau să curgă.
 Mulţumesc pentru salvarea spectaculoasă, spuse el,
răguşit, după ce îşi reveni. Să nu mai facem asta niciodată!
Ea pufni, cu ochii înlăcrimaţi.
 Eşti exact aşa cum am visat.
Ceva din zâmbetul ei îi spuse că ea ştia deja - că Ren sau
Chaol îi vorbiseră despre el, despre faptul că fusese Târfa
Adarlanului, despre Bane. Aşadar, nu spuse multe.
 Eşti puţin mai înaltă decât mi-am imaginat, dar nimeni
nu este perfect.
 E o minune că regele a reuşit să reziste tentaţiei de a te
executa până ieri.
 Spune-mi, te rog, că este mai furios decât oricând.
 Dacă asculţi destul de atent, poţi să-l auzi ţipând
tocmai din palat.
Aedion râse, iar rana îl duru. Dar râsul se opri când o
măsură din priviri.
 Mă duc să-i strâng de gât pe Ren şi pe căpitan pentru
că te-au lăsat să mă salvezi singură.
 Aşa începe! Ea privi tavanul şi oftă zgomotos. Un minut
de conversaţie plăcută, apoi aud prostiile teritorialului Fae.
 Am aşteptat treizeci de secunde în plus.
Ea schiţă un zâmbet.
 Sincer, am crezut că vei rezista zece.
El râse din nou şi îşi dădu seama că, deşi o iubise, iubise
amintirea ei - prinţesa care îi fusese luată. Dar femeia, regina
- ultima fărâmă a familiei pe care o avea...
 A meritat, spuse el, iar zâmbetul îi dispăru. Tu ai
meritat. Toţi aceşti ani, toată aşteptarea. Ai meritat. Ştiuse
din clipa în care ea îşi ridicase privirea spre el, în faţa
eşafodului, sfidătoare, rea şi sălbatică.
  Cred că leacurile sunt de vină, zise ea, dar gâtul îi
tresăltă în timp ce îşi şterse ochii. Îşi lăsă picioarele pe podea.
Chaol a spus că eşti mai rău decât mine în cea mai mare
parte a timpului.
 Chaol este deja pe cale să fie strâns de gât, iar tu nu
mă ajuţi.
Ea schiţă din nou un zâmbet.
 Ren este în Nord - nu am apucat să-l văd, Chaol l-a
convins să se ducă acolo, pentru propria siguranţă.
 Bun, reuşi să spună şi atinse patul, lângă el. Cineva îi
pusese o cămaşă curată, deci era îmbrăcat destul de decent,
şi reuşi să se ridice pe jumătate, în şezut. Vino aici!
Ea privi patul, apoi mâna lui, iar el se întrebă dacă
depăşise vreo limită, presupunând că mai exista vreo legătură
între ei - până ce ea îşi coborî umerii şi se ridică de pe scaun
cu mişcarea lină a unei feline, înainte de a se trânti pe saltea.
Parfumul ei îl izbi. Pentru o secundă, nu reuşi decât să-l
inspire profund în plămâni, în timp ce instinctele lui de Fae
vuiau că aceasta era familia lui, că era regina lui, că era
Aelin. Şi-ar fi dat seama că ea era, chiar dacă ar fi fost orb.
Chiar dacă mirosul ei era însoţit de un altul. Zguduitor de
puternic şi vechi - şi al unui mascul. Interesant.
Ea potrivi pernele, iar el se întrebă dacă ştia cât de mult
însemna pentru el, ca mascul semi-Fae, să o aibă aplecată
deasupra lui ca să-i îndrepte şi păturile, apoi să-i privească
ager şi critic faţa. Să se agite din cauza lui.
El o privi direct, căutând vreo rană, un semn că sângele de
pe ea, de ieri, nu fusese doar al acelor oameni. Dar, în afară
de câteva tăieturi superficiale pe antebraţul stâng, nu era
rănită.
După ce se asigură că el nu era pe cale să moară şi după
ce el fu sigur că rănile de pe braţul ei nu erau infectate, ea se
rezemă de perne şi îşi puse mâinile pe abdomen.
 Vrei să începi tu sau mă laşi pe mine?
Afară, pescăruşii ţipau unul la celălalt, iar briza sărată şi
blândă îi sărută faţa.
 Tu, şopti el. Spune-mi tot.
 Ceea ce şi făcu.

~
Vorbiră foarte mult, până când Aedion răguşi, apoi Aelin îl
obligă să bea un pahar cu apă. După aceea, hotărî că părea
tras la faţă, aşa că se duse la bucătărie şi aduse nişte supă
de vită şi pâine. Lysandra, Chaol şi Nesryn nu erau acolo,
aşadar aveau apartamentul doar pentru ei. Bun. Aelin nu
avea chef să îl împartă pe vărul ei cu nimeni chiar acum.
Devorând mâncarea, îi spuse tot adevărul despre ce se
întâmplase cu el în aceşti zece ani, aşa cum făcuse şi ea. Iar
când terminară amândoi de povestit, după ce sufletele lor se
goliră de suferinţă - dar cunoscură o bucurie crescândă -, ea
se ghemui în faţa lui Aedion, verişorul şi prietenul ei.
Erau făcuţi din acelaşi aluat, două părţi ale aceleiaşi
monede zgâriate de aur.
Ea ştiuse asta de când îl zărise pe eşafod. Nu putea să-şi
explice. Nimeni nu ar fi putut înţelege legătura instantanee,
siguranţa profundă şi de nestrămutat, dacă nu ar fi trăit-o.
Dar ea nu datora nimănui nicio explicaţie - nu în ceea ce-l
privea pe Aedion.
Erau încă întinşi pe pat, soarele apunând acum în după-
amiaza târzie, iar Aedion o fixă cu privirea, clipind ca şi când
nu i-ar fi venit a crede cu adevărat.
 Ţi-e ruşine de ce am făcut? îndrăzni ea să întrebe.
El se încruntă.
 De ce ai crede asta?
Ea nu reuşi să-l privească în ochi şi se jucă, pe pătură, cu
un deget.
 Îţi este?
Aedion rămase tăcut destul de mult şi, de aceea, ea îşi
înălţă capul - dar îl văzu privind spre uşă, ca şi când ar fi
putut vedea prin lemn, dincolo de oraş, spre căpitan. Când se
întoarse către ea, chipul lui frumos era sincer - blând, într-un
fel în care se îndoia că mulţi îl văzuseră.
  Niciodată, spuse el. Niciodată nu mi-ar putea fi ruşine
de tine.
Ea se îndoia de asta, dar când se întoarse, el o apucă uşor
de bărbie, îndreptându-i privirea spre a lui.
 Ai supravieţuit; eu am supravieţuit. Suntem din nou
împreună. Cândva, am implorat zeii să mă lase să te văd,
chiar şi pentru o clipă. Să te văd şi să ştiu că ai reuşit. O
singură clipă; a fost singura mea dorinţă.
Ea nu îşi putu opri lacrimile care începură să i se prelingă
pe faţă.
 Nu-mi pasă... de ce a trebuit să faci ca să
supravieţuieşti, de ce ai făcut de ciudă, furie sau egoism. Eşti
aici - şi eşti perfectă. Ai fost şi vei fi mereu.
Ea nu îşi dăduse seama cât de mult avea nevoie să audă
asta. Îl îmbrăţişă, cu mare atenţie la rănile lui, şi îl strânse
cât de mult îndrăzni. O îmbrăţişă şi el îşi afundă faţa în
pielea gâtului ei.
 Mi-a fost dor de tine, îi şopti ea, mirosindu-i parfumul -
acel parfum masculin de războinic pe care îl învăţase, pe care
şi-l amintea. În fiecare zi mi-a fost dor de tine.
Pielea i se umezi sub faţa lui.
 Nu se va mai întâmpla niciodată, îi promise el.

~
Într-adevăr, nu era nicio surpriză că, după ce Aelin
distrusese Bolţile, un nou cuib al păcatelor şi al dezmăţului
apăruse imediat în mahala.
Patronii nici măcar nu încercau să pretindă că nu era o
imitaţie totală a originalului - nu cu un nume ca Gropile. Dar,
dacă predecesorul oferise cel puţin o atmosferă de tavernă,
noul local nu se deranja să o facă. Într-o cameră subterană
din piatră brută, plăteai pentru alcool o taxă suplimentară -
şi, dacă voiai să bei, trebuia să iei butoiul din spate şi să te
serveşti singur. Lui Aelin îi cam plăceau proprietarii: urmau
un alt set de reguli.
Totuşi, unele lucruri rămăseseră neschimbate.
 Podeaua era alunecoasă şi mirosea a bere, a urină şi alte
lucruri mai rele, dar Aelin anticipase asta. Nu se aşteptase
însă la zgomotul asurzitor. Pereţii de piatră şi spaţiul restrâns
amplificau strigătele de încurajare din gropile de luptă după
care fusese numit locul, unde privitorii pariau pe luptele care
aveau loc.
Încăierări ca aceea la care era pe cale să ia parte.
Lângă ea, se agita Chaol, cu glugă şi mascat.
 Este o idee îngrozitoare, îi şopti el.
 Oricum, ai spus că nu ai putut să găseşti cuiburile
Valgilor, rosti ea la fel de încet, ascunzând o şuviţă rebelă din
părul ei - vopsit din nou roşcat - înapoi sub glugă. Ei bine,
aici ai câţiva comandanţi minunaţi şi lingăi, care abia
aşteaptă să-i urmăreşti acasă. Consideră că e felul lui
Arobynn de a-şi cere scuze. El ştia că ea avea să îl aducă pe
Chaol aici, în seara asta. Ghicise asta, se gândise să nu-l
aducă pe căpitan, dar, până la urmă, avea nevoie de el acolo;
şi trebuia şi ea să fie acolo, mai mult decât trebuia să-i strice
planurile lui Arobynn.
Chaol aruncă o privire în direcţia ei, dar apoi îşi concentră
atenţia asupra mulţimii din jurul lor.
 Este o idee îngrozitoare, spuse el din nou.
Ea îi urmă privirea spre Arobynn, care stătea în cealaltă
parte a gropii cu nisip în care se luptau doi bărbaţi, acum
atât de însângeraţi, încât nu-şi dădea seama cine era într-o
formă mai proastă.
 El mă cheamă, eu răspund. Cască ochii!
Fură singurele vorbe pe care şi le adresaseră toată seara.
Ea avea însă alte lucruri la care să se gândească. Avusese
nevoie de doar un minut aici ca să înţeleagă de ce o chemase
Arobynn. Gărzile Valg se adunau la Gropi, nu ca să aresteze
şi să tortureze, ci ca să privească. Erau împrăştiaţi prin
mulţime, cu glugile pe cap, zâmbind rece. Ca şi când sângele
şi furia i-ar fi alimentat.
Sub masca ei neagră, Aelin se concentră să respire.
La trei zile după ce fusese salvat, Aedion încă era rănit
destul de rău şi rămăsese în pat, cu unul dintre cei mai de
încredere rebeli ai lui Chaol supraveghind apartamentul. Dar
avea nevoie de cineva care să-i apere spatele în seara asta,
motiv pentru care le ceruse lui Chaol şi lui Nesryn să vină.
Chiar dacă ştia că avea să-i cânte în strună lui Arobynn.
Le dăduse de urmă la o întâlnire secretă a rebelilor, spre
neplăcerea tuturor celor de faţă.
Mai ales când, se pare, Valgii dispăruseră cu victimele lor
cu tot, neputând fi găsiţi, după zile întregi de căutări. Privind
la buzele ţuguiate ale lui Chaol, înţelesese exact ale cui
giumbuşlucuri credea el că sunt de vină pentru asta. Aşadar,
fu bucuroasă să vorbească în schimb cu Nesryn, doar ca să
nu se mai gândească la următoarea ei sarcină presantă,
devenită o invitaţie în bătaie de joc, venită din partea
castelului de cleştar. Dar distrugerea turnului cu ceas -
eliberarea magiei - trebuia să aştepte.
Cel puţin avusese dreptate în legătură cu faptul că
Arobynn îl voia aici pe Chaol, Valgii fiind, în mod clar, o
ofrandă menită să-l amăgească pe căpitan să aibă în
continuare încredere în el.
Aelin îl simţi pe Arobynn lângă ea, cu doar câteva clipe
înainte să-i zărească părul roşcat, cu coada ochiului.
 Plănuieşti să distrugi şi localul ăsta?
Un cap întunecat apăru de cealaltă parte a lui, privit, ca
peste tot unde mergea, de priviri bărbăteşti uimite. Aelin fu
recunoscătoare pentru masca sub care îşi ascunse chipul
crispat când Lysandra îşi înclină capul, salutând-o. Aelin se
dădu în spectacol, măsurând-o din priviri pe Lysandra, apoi
se întoarse spre Arobynn, ignorând curtezana, ca şi când nu
ar fi fost mai mult decât un obiect de ornament.
 Tocmai am curăţat costumul, îi spuse Aelin lui
Arobynn. Dacă aş distruge haznaua asta, l-aş murdări din
nou.
Arobynn chicoti.
 În caz că te întrebai, o anumită dansatoare celebră era
pe o corabie care se îndrepta spre sud, cu toate dansatoarele
ei, înainte ca ştirea escapadei tale să ajungă măcar la docuri.
Vuietul mulţimii aproape că îi acoperi cuvintele.
 Lysandra se încruntă la un petrecăreţ, care îşi vărsă berea
lângă fusta rochiei ei, cu verde şi crem.
 Mulţumesc, spuse Aelin, şi vorbea serios. Nu menţionă
micul joc al lui Arobynn de a-i face pe ea şi pe Chaol să lupte
unul împotriva celuilalt - nu când asta era exact ce voia el.
Există un motiv anume pentru care serviciile mele sunt
necesare aici, în seara asta, sau este un alt cadou de-al tău?
întrebă ea, văzând zâmbetul încrezut al lui Arobynn.
 După ce ai distrus atât de voios Bolţile, îmi caut o nouă
investiţie. Patronii Gropilor, în ciuda faptului că au anunţat
public că vor un investitor, ezită să-mi accepte oferta.
Participarea din seara asta îi va convinge, în timp, de
capitalul meu considerabil şi... de ce aş putea oferi. Arsenalul
său de asasini avea să fie o ameninţare la adresa
proprietarilor - şi le va arăta cum, cu ajutorul lor, se putea
obţine un profit şi mai mare în luptele aranjate împotriva
criminalilor antrenaţi. Ea ştiu exact ceea ce urma să spună.
Din nefericire, mi-am pierdut luptătorul, continuă Arobynn.
Îmi trebuie un înlocuitor.
 Şi în locul cui lupt, mai exact?
 Le-am spus proprietarilor că ai fost instruită de
Asasinii Tăcuţi din Deşertul Roşu. Îţi aminteşti de ei, nu-i
aşa? Spune-i stăpânului gropii ce nume vrei!
Ticălosul! Ea nu uitase acele luni din Deşertul Roşu sau
cine o trimisese acolo. Făcu un semn din cap spre Lysandra.
 Nu eşti cam delicată pentru un astfel de loc?
 Şi eu care credeam că tu şi Lysandra aţi devenit
prietene după salvarea ta dramatică.
 Arobynn, hai să privim din altă parte, şopti Lysandra.
Lupta se termină.
Ea se întrebă cum era să fii obligată să-l suporţi pe
bărbatul care ţi-a ucis iubitul. Chipul Lysandrei era însă o
mască de ignoranţă plină de îngrijorare - o altă piele pe care o
purta, răcorindu-se leneş cu un evantai frumos, din dantelă
şi fildeş, foarte nepotrivit în haznaua aceea.
 Drăguţ, nu-i aşa? Mi l-a dat Arobynn, spuse Lysandra,
observând că era atentă.
  Un mic fleac pentru o doamnă atât de talentată, spuse
Arobynn, aplecându-se să sărute gâtul gol al Lysandrei.
Aelin îşi reprimă dezgustul atât de puternic, încât se înecă.
Arobynn trecu prin mulţime ca un şarpe prin iarbă,
atrăgând atenţia zveltului stăpân al gropii. Când Arobynn
intră suficient de adânc în mulţime, Aelin se apropie de
Lysandra. Curtezana se uită în altă parte, iar Aelin ştiu că nu
se prefăcea.
 Mulţumesc - pentru alaltăieri, rosti Aelin, atât de încet,
încât să nu poată auzi nimeni.
Lysandra continuă să se uite la mulţime şi la luptătorii
însângeraţi din jurul lor. Privirea i se opri asupra Valgilor şi o
privi din nou rapid pe Aelin, mişcându-se astfel încât
mulţimea formă un zid între ea şi demonii din cealaltă parte a
gropii.
 Se simte bine?
 Da, se odihneşte şi mănâncă atât cât poate, spuse
Aelin. Iar acum că Aedion era în siguranţă... curând, trebuia
să-i facă micul favor lui Arobynn. Deşi se îndoia că mai avea
mult de trăit, odată ce Aedion s-ar fi recuperat şi ar fi aflat în
ce fel de pericol o punea fostul ei stăpân. Ca să nu mai
vorbim de ceea ce îi făcuse în toţi aceşti ani.
 Bun, spuse Lysandra, având mulţimea în jurul lor,
drept protecţie.
Arobynn îl bătu pe umăr pe stăpânul gropii şi se îndreptă
spre ele. Aelin bătu din picior până când Regele Asasinilor se
află din nou între ele.
Chaol se mişcă subtil, în apropiere, cu o mână pe sabie.
Aelin îşi puse mâinile în şolduri.
 Cine va fi adversarul meu?
Arobynn înclină capul spre un grup de gărzi Valg.
 Pe oricare îl vrei. Sper să alegi unul mai repede decât îţi
ia să hotărăşti pe care să mi-l dai mie.
Aşadar, despre asta era vorba. Despre cine avea avantajul.
Iar dacă ea ar fi refuzat, cu datoria neplătită... El i-ar fi putut
face mai mult rău. Mult mai mult.
  Eşti nebun, îi zise Chaol lui Arobynn, urmărind direcţia
în care privea.
 Deci, vorbeşte, spuse mieros Arobynn. Apropo, cu
plăcere - mă refer la micul indiciu. El se uită la grupul de
Valgi. Aşadar, erau un dar pentru căpitan.
Chaol se uită urât.
 Nu am nevoie să-mi faci munca...
 Nu te băga, izbucni Aelin, sperând că Chaol avea să
înţeleagă că mânia nu îi era destinată. Acesta se întoarse spre
nisipul stropit de sânge, scuturând din cap. Să fie supărat;
oricum era destul de furioasă pe el.
Mulţimea tăcu, iar stăpânul gropii strigă după următorul
luptător.
 Tu urmezi, zâmbi Arobynn. Să vedem de ce sunt
capabile creaturile alea!
Lysandra îi strânse braţul, ca şi când l-ar fi rugat să
renunţe la idee.
 Eu aş sta deoparte, îi spuse Aelin, pocnindu-şi gâtul.
N-ai vrea să-ţi stropeşti rochia asta drăguţă cu sânge.
Arobynn chicoti.
 Să ne oferi un spectacol frumos, da? Vreau ca
proprietarii să fie impresionaţi - şi speriaţi.
O, avea să le ofere ditamai spectacolul. După câteva zile
închisă în apartament, lângă Aedion, avea energie de
consumat. Şi nu o deranja să verse sânge de Valg.
Trecu prin mulţime, fără să îndrăznească să atragă mai
multă atenţie asupra lui Chaol, luându-şi rămas-bun.
Oamenii o priviră o dată şi se retraseră. Cu masca, cizmele şi
costumul, ştia că era Moartea întruchipată. Aelin merse
ţanţoş, mişcându-şi şoldurile la fiecare pas, rotindu-şi umerii
ca şi când i-ar fi relaxat. Mulţimea deveni mai zgomotoasă,
mai agitată.
Se strecură pe lângă stăpânul gropii, care o măsură din
priviri:
 Fără arme, spuse acesta.
Ea doar îşi înălţă capul şi îşi ridică braţele, rotindu-se, şi
chiar îi permise servitorului stăpânului gropii să o
percheziţioneze cu mâinile-i transpirate, ca să dovedească
faptul că nu era înarmată. Din câte îşi dădeau ei seama.
 Numele, întrebă stăpânul gropii. În jurul ei, aurul deja
strălucea.
 Ansei din Briarcliff, zise ea, masca facându-i vocea
răguşită.
— Adversar.
Aelin privi dincolo de groapă, spre mulţimea adunată şi
arătă cu degetul.
— El.
Comandantul Valg deja îi rânjea.
 CAPITOLUL 24

Chaol nu ştiu ce naiba să creadă când Aelin sări în

groapă, aterizând pe coapse. Dar mulţimea văzuse pe cine
arătase cu degetul şi era deja frenetică, împingându-se în
faţă, dând aurul, în timp ce se făceau ultimele pariuri.
El trebui să se împingă în călcâie ca să nu fie doborât
peste marginea deschisă a gropii. Aici nu erau sfori sau
balustrade. Dacă ajungeai în groapă, intrai în joc. O mică
parte din el se bucura că Nesryn era de strajă, în spate. Şi o
parte şi mai mică din el se bucura de o noapte fără o
vânătoare inutilă de noi cuiburi Valg. Chiar dacă asta
însemna să aibă de-a face cu Aelin pentru câteva ore. Chiar
dacă Arobynn Hamel îi dăduse acest mic dar. Un dar de care,
ura să o recunoască, avea disperată nevoie şi pe care îl
aprecia. Dar, fără îndoială, aşa acţiona Arobynn.
Chaol se întreba cât avea să-l coste. Sau dacă frica lui de
un posibil preţ era suficientă pentru Regele Asasinilor.
Îmbrăcată din cap până în picioare în negru, Aelin era o
umbră vie, păşind ca o panteră pe partea ei de groapă, în
timp ce comandantul Valg sări înăuntru. Chaol ar fi putut
jura că pământul se cutremurase.
Amândoi erau nebuni - atât Aelin, cât şi stăpânul ei.
Arobynn îi spusese să aleagă pe oricare dintre Valgi. Ea îl
alesese pe liderul lor.
Chaol şi Aelin nu-şi prea vorbiseră de la cearta de după
salvarea lui Aedion. Sincer, nu merita să-i mai spună nimic
lui Aelin, dar, când îl urmărise în urmă cu o oră, întrerupând
o întâlnire care era atât de secretă încât divulgaseră locaţia
liderilor rebeli cu doar o oră înainte... Poate că era un prost,
dar nu putea să o refuze cu inima împăcată. Fie şi numai
pentru că Aedion l-ar fi ucis pentru asta.
Dar, de vreme ce Valgii erau aici... Da, până la urmă,
fusese o seară reuşită.
Stăpânul gropii începu să strige regulile. Simplu: nu erau
reguli, în afară de lipsa săbiilor. Doar mâini, picioare şi minte.
 Pe toţi zeii!
Aelin se opri pe loc, iar Chaol trebui să lovească cu un cot
în stomac un bărbat prea înflăcărat, ca să nu fie aruncat în
arenă.
Regina Terrasenului era într-o groapă de lupte din
mahalalele Riftholdului. Nimeni de aici, ar fi pariat el, nu ar fi
crezut asta. Abia dacă îi venea lui să creadă.
Stăpânul gropii anunţă începerea meciului, apoi...
Ei se mişcară.
Comandantul se năpusti cu un pumn atât de rapid, încât
celor mai mulţi dintre bărbaţi li s-ar fi învârtit capul. Aelin se
feri însă şi îl prinse de braţ cu o mână, blocându-l într-o
strânsoare despre care el ştia că rupea oase. Când faţa
comandantului se strâmbă de durere, ea îşi înfipse
genunchiul în partea laterală a capului său.
O făcuse atât de rapid, atât de brutal, încât nici măcar
mulţimea nu ştiu ce naiba se întâmplase, până când
comandantul se retrase, clătinându-se, Aelin dansând pe
vârfurile degetelor.
Comandantul râse, îndreptându-se. Fu singura pauză pe
care i-o dădu Aelin, înainte de a ataca. Ea se mişca precum o
furtună în noapte. Antrenamentul primit în Wendlyn, tot ce o
învăţase prinţul... Zeii să-i ajute pe toţi. Pumn după pumn,
blocaj, fandare, aplecare, rotire... Mulţimea se zvârcoli,
făcând spume la gură văzându-i rapiditatea şi priceperea.
Chaol o văzuse ucigând. Trecuse un timp de când o văzuse
luptând pentru distracţie. Iar ei îi făcea o mare plăcere. Un
oponent demn de ea, presupuse el, în timp ce ea îşi blocă
picioarele în jurul capului comandantului şi se roti,
răsturnându-l.
Nisipul sări în jurul lor. Ea ajunse deasupra, lovind cu
pumnul faţa rece şi frumoasă a bărbatului... Dar fu aruncată
cu o întoarcere atât de rapidă, încât Chaol abia reuşi să
urmărească mişcarea. Aelin căzu pe nisipul însângerat şi se
ridică în picioare chiar în clipa în care comandantul mai
atacă o dată. Apoi, fură din nou o ceaţă de membre, lovituri şi
întuneric.
 Dincolo de groapă, Arobynn avea ochii mari, ca un om
flămând în faţa festinului. Lysandra se ţinea de el şi îl
prinsese cu atâta forţă de braţ, încât articulaţiile degetelor i
se albiseră. Bărbaţii îi şopteau lui Arobynn la ureche, fixând
groapa cu privirea, la fel de lacomi ca Regele Asasinilor.
Proprietarii Gropilor sau posibilii clienţi negociau folosirea
femeii care lupta cu o asemenea furie sălbatică şi plăcere
perversă.
Aelin lovi cu piciorul în stomacul comandantului, facându-
l să se izbească de zidul din piatră. El se încovoie, gâfâind.
Mulţimea aclamă, iar Aelin îşi ridică braţele, rotindu-se în
cerc, Moartea triumfătoare.
Vuietul de răspuns al mulţimii îl făcu pe Chaol să se
întrebe dacă tavanul urma să se prăbuşească.
Comandantul se aruncă asupra ei, iar Aelin se roti,
prinzându-l şi blocându-i braţele şi gâtul într-o strânsoare
din care nu se putea scăpa uşor. Ea se uită la Arobynn, ca şi
când l-ar fi întrebat ceva.
Stăpânul ei îi privi pe bărbaţii cu ochi mari şi lacomi de
lângă el - apoi, dădu din cap spre ea.
Lui Chaol i se întoarse stomacul pe dos. Arobynn văzuse
destule.
Dovedise destule. Nici măcar nu fusese o luptă dreaptă.
Aelin continuase să lupte pentru că Arobynn îşi dorise ca ea
să o facă. Şi, de îndată ce va distruge turnul cu ceas şi îşi va
recăpăta magia... Cine avea să o mai poată controla? Cine
avea să-i mai controleze pe Aedion, şi pe Prinţul ei Fae, şi pe
toţi războinicii ca ei? O nouă lume, da. Dar o lume în care
vocea oamenilor obişnuiţi avea să fie doar o şoaptă.
Asasina îi răsuci braţele comandantului, iar demonul ţipă
de durere, apoi... Aelin se retrase clătinându-se, prinzându-se
de antebraţ, unde sângele strălucea intens prin tăietura din
costumul ei.
Doar când comandantul se întoarse, cu sângele curgându-
i pe bărbie şi cu ochii complet întunecaţi, Chaol înţelese. O
muşcase. Chaol şuieră printre dinţi.
 Comandantul se linse pe buze, rânjetul lui însângerat
mărindu-se. Chiar şi peste vuietul mulţimii, Chaol îl auzi pe
demonul Valg vorbind.
 Acum ştiu ce eşti, căţea corcită, spuse creatura.
Aelin îşi coborî mâna, sângele strălucind pe mănuşa ei
neagră.
 E bine că şi eu ştiu ce eşti, ticălosule.
Trebuia să îi pună capăt acum.
 Cum te cheamă? întrebă ea, dând târcoale în jurul
comandantului demon.
Creatura din corpul bărbatului chicoti.
 Nu poate fi pronunţat în limba voastră omenească.
Vocea îi străbătu repede venele lui Chaol, îngheţându-le.
 Eşti foarte condescendent pentru un amărât de soldat,
şopti ea.
 Ar trebui să te aduc eu însumi în Morath, corcitură, şi
să văd cât de mult vei vorbi atunci. Să văd ce părere ai despre
toate lucrurile delicioase pe care le facem alor tăi.
Morath - Breasla Ducelui Perrington. Stomacul lui Chaol
se transformă în plumb. Acolo erau duşi prizonierii care nu
erau executaţi. Cei care dispăreau în noapte. Să facă zeii ce
ştiu cu ei.
Aelin nu îi dădu timp să mai spună ceva, iar Chaol îşi dori
din nou să-i fi putut vedea faţa, doar ca să ştie ce naiba se
întâmplă în mintea ei când îl atacă pe comandant. Ea îi trânti
greutatea considerabilă în nisip şi îl apucă de cap.
Gâtul comandantului pârâi. Cuprinzându-i faţa cu
mâinile, Aelin îi fixă cu privirea ochii goi şi gura deschisă.
Mulţimea aclamă triumful. Aelin gâfâi, cu umerii aplecaţi,
apoi se îndreptă, scuturându-şi nisipul de pe genunchii
costumului.
Îşi ridică privirea spre stăpânul gropii.
 Hotărăşte.
Bărbatul păli.
 Victoria este a ta.
 Ea nu se deranjă să-şi mai ridice privirea când îşi lovi
cizma de zidul din piatră, eliberând o lamă subţire şi
îngrozitoare.
Chaol fu recunoscător strigătelor mulţimii când ea băgă
lama prin gâtul comandantului. În repetate rânduri.
În lumina slabă, nimeni altcineva nu îşi putea da seama
că pata din nisip nu avea culoarea care trebuia.
Nimeni, în afară de demonii împietriţi adunaţi în jurul lor,
care o reperară pe Aelin, privindu-i fiecare mişcare a
picioarelor când îi tăie complet capul comandantului, iar apoi
îl lăsă în nisip.

~
Când Arobynn îi întinse mâna şi o scoase din groapă, lui
Aelin îi tremurau braţele.
Stăpânul ei îi strivi degetele într-o prinsoare mortală,
trăgând-o mai aproape în ceea ce, pentru toată lumea, ar fi
părut o îmbrăţişare.
 Este a doua oară, dragă, când nu mi-ai dat ce voiam.
Am spus inconştient.
 M-a acaparat setea de sânge, se pare. Ea se retrase;
braţul drept o durea de la muşcătura urâtă pe care i-o făcuse
creatura. Ticălosul! Aproape că simţea sângele prelingându-se
prin pielea groasă a cizmei, greutatea mizeriei care i se lipise
de deget.
 Aştept rezultate, Ansei - şi curând.
 Nu-ţi face griji, Stăpâne. Chaol îşi făcea loc prin
mulţime, spre un colţ întunecat, urmat de Nesryn,
pregătindu-se, fără îndoială, să-i urmărească pe Valgi de
îndată ce ar fi plecat. Vei primi ce îţi datorez.
Aelin privi spre Lysandra, care nu era atentă la cadavrul
pe care soldaţii îl scoteau din groapă, dar care se uita ca un
animal de pradă la ceilalţi paznici Valg, care se furişau. Aelin
îşi drese vocea, iar Lysandra clipi, expresia ei transformându-
se în nelinişte şi repulsie.
Aelin dădu să plece.
  Nu eşti nici măcar un pic curioasă unde l-am îngropat
pe Sam? îi spuse Arobynn.
El ştiuse că vorbele lui aveau să fie primite ca o lovitură.
Avusese avantajul, lovitura sigură în tot acest timp. Până şi
Lysandra tresări puţin.
Aelin se întoarse încet.
 Trebuie să plătesc vreun preţ ca să aflu?
Atenţia lui se îndreptă spre groapă,
 Tocmai l-ai plătit.
 Ai fi în stare să-mi dai o locaţie falsă şi să mă faci să
aduc pietre la mormântul greşit.
Fără flori - niciodată flori în Terrasen. În schimb, ei
aduceau mici pietre la morminte, ca să-şi marcheze vizitele,
ca să le spună morţilor că nu erau daţi uitării. Pietrele erau
eterne - florile, nu.
 Mă răneşti cu o astfel de acuzaţie. Chipul elegant al lui
Arobynn spunea însă altceva. Crezi că nu va trebui să plăteşti
la un moment dat? îi spuse el atât de încet, încât Lysandra
nu auzi.
Ea rânji.
 Este o ameninţare?
 Este o sugestie, zise el calm, ca să-ţi aminteşti cât de
importante îmi sunt influenţele şi ce aş avea de oferit ţie şi
alor tăi într-o vreme în care eşti atât de disperată după multe
lucruri: bani, luptători... Aruncă o privire spre căpitan şi
Nesryn, care dispăreau. Lucruri de care au nevoie şi prietenii
tăi.
Pentru un preţ - mereu pentru un preţ.
 Spune-mi unde l-ai îngropat pe Sam şi lasă-mă să plec.
Trebuie să-mi curăţ pantofii.
Zâmbi, satisfăcut că el câştigase, iar ea îi acceptase micul
cadou - fără îndoială, curând aveau să facă altă înţelegere, iar
apoi o alta, pentru orice ar fi avut nevoie de la el. Îi spuse
locaţia, un mic cimitir, lângă marginea râului. Nu în criptele
Breslei Asasinilor, unde erau înhumaţi majoritatea. Probabil
ca o insultă la adresa lui Sam - fără să-şi dea seama că,
oricum, Sam nu şi-ar fi dorit să fie îngropat în Breaslă.
  Mulţumesc, spuse ea cu o voce gâtuită. Apoi, se uită la
Lysandra. Sper că te plăteşte suficient, îi zise ea tărăgănat.
Dar Lysandra era atentă la cicatricea lungă care îi brăzda
gâtul lui Arobynn - la cicatricea pe care i-o lăsase Wesley.
Însă Arobynn era prea ocupat să-i zâmbească lui Aelin, ca să
observe.
 Ne vom vedea curând, spuse el. O altă ameninţare.
Sper că atunci când îţi vei respecta partea ta de înţelegere.
Bărbaţii cu feţe dure care fuseseră lângă Arobynn în
timpul luptei încă zăboveau la câţiva paşi distanţă.
Proprietarii Gropilor. Ei o salutară dând din cap, dar ea nu
făcu la fel.
 Spune-le noilor tăi parteneri că m-am retras în mod
oficial, rosti ea, în loc de rămas-bun.
Era un efort de voinţă să o lase pe Lysandra cu el, în acea
hazna.
Simţi cum santinelele Valg o supravegheau, le simţi
indecizia şi răutatea şi, dispărând în aerul rece al nopţii,
speră că Nesryn şi Chaol nu intraseră în bucluc.
Ea nu le ceruse să vină doar ca să o protejeze, ci ca să îi
facă să înţeleagă exact cât de proşti fuseseră să aibă
încredere într-un om ca Arobynn Hamel. Chiar dacă darul lui
Arobynn era motivul pentru care acum puteau să-i
urmărească pe Valgi spre locul în care se ascundeau.
Spera doar că, în ciuda darului fostului ei stăpân, ei
înţeleseseră, în cele din urmă, că ea ar fi trebuit să-l ucidă pe
Dorian în acea zi.
 CAPITOLUL 25

Elide spăla vase, ascultându-l cu atenţie pe bucătarul care

se plângea în legătură cu următorul transport de alimente
programat. Câteva căruţe aveau să sosească peste două
săptămâni, se pare, aducând vin şi legume şi, poate, dacă
erau norocoşi, carne sărată. Totuşi, nu alimentele o interesau
pe ea, ci modul în care erau transportate, ce fel de căruţe ar fi
putut să le aducă. Şi cum ar fi putut Elide să se ascundă mai
bine în una din ele.
Fix atunci intră una dintre vrăjitoare.
Nu Manon, ci cea pe nume Asterin, cu păr auriu, ochii
precum o noapte înstelată şi care emana ferocitate. Elide
observase de mult cât de repede îşi scotea colţii şi ţinuse
minte momentele în care Asterin credea că nu se uita nimeni
la ea şi privea spre orizont, cu faţa crispată. Secrete - Asterin
era o vrăjitoare cu secrete. Şi secretele îi făceau pe oameni
mortali.
Elide îşi păstră capul plecat şi umerii coborâţi, în timp ce
bucătăria se linişti în prezenţa Locţiitoarei. Asterin merse
ţanţoş direct spre bucătar, care se făcuse palid ca moartea.
Era un om bun şi cu gura mare în majoritatea timpului, dar
un laş în esenţă.
 Lady Asterin, spuse el şi toată lumea - inclusiv Elide -
făcu o plecăciune.
Vrăjitoarea zâmbi - dinţi albi, normali, slavă cerului.
 Mă gândeam că aş putea să ajut la spălatul vaselor.
Lui Elide îi îngheţă sângele. Simţi privirile tuturor din
bucătărie aţintite asupra ei.
 Oricât am aprecia asta, Lady...
 Îmi respingi oferta, muritorule? Elide nu îndrăzni să se
întoarcă. Sub apa înspumată, mâinile încreţite îi tremurară.
Îşi strânse pumnii. Frica era inutilă; frica te omora.
 N... nu. Bineînţeles, Lady. Noi - şi Elide - ne vom
bucura de ajutor.
Şi asta fu tot.
 Zornăitul şi haosul bucătăriei începură să se audă din
nou, uşor, dar conversaţia rămase discretă. Toţi se uitau,
aşteptând - ori ca sângele lui Elide să se scurgă pe pietrele
gri, ori să audă ceva piperat de pe buzele mereu zâmbitoare
ale lui Asterin Cioc-negru.
Simţi fiecare pas pe care îl facea vrăjitoarea spre ea - fără
grabă, dar puternic.
 Tu speli, eu le usuc, spuse santinela, lângă ea.
Elide aruncă o privire din spatele cortinei de păr. Ochii cu
alb şi auriu ai lui Asterin străluciră.
 M-mulţumesc, se strădui ea să se bâlbâie.
Amuzamentul din acei ochi nemuritori crescu. Nu era un
semn bun.
Dar Elide îşi continuă munca, dându-i vrăjitoarei oale şi
farfurii.
 O sarcină interesantă, pentru fiica unui lord, observă
Asterin, destul de încet încât nimeni altcineva din bucătăria
aglomerată să poată să audă.
 Mă bucur să ajut.
 Lanţul spune contrariul.
Elide nu ezită să spele; nu lăsă oala din mâini să alunece
niciun centimetru. Cinci minute, iar apoi ar fi putut reuşi să
murmure o explicaţie şi să fugă.
 Nimeni altcineva de aici nu este înlănţuit ca un sclav.
Ce te face atât de periculoasă, Elide Lochan?
Elide ridică uşor din umeri. Un interogatoriu - asta era.
Manon o numise spioană. Părea că santinela ei decisese să
evalueze cât de periculoasă era.
 Ştii, oamenii ne-au urât şi s-au temut mereu de noi,
continuă Asterin. Se întâmplă rar să ne prindă, să ne ucidă,
dar când o fac... O, se distrează făcându-ne lucruri
îngrozitoare. În Pustiuri, au făcut maşinării ca să ne rupă în
bucăţi. Proştii nu şi-au dat seama că tot ce trebuie să facă
pentru a ne tortura, pentru a ne obliga să-i implorăm - îşi
coborî privirea spre picioarele lui Elide - este să ne înlăn-
ţuiască. Să ne ţină legate de pământ.
 Îmi pare rău să aud asta.
 Două dintre femeile care jumuleau găini îşi dăduseră
părul după urechi, într-o încercare inutilă de a le auzi. Dar
Asterin ştia cum să vorbească încet.
 Câţi ani ai - cincisprezece, şaisprezece?
 Optsprezece.
 Eşti micuţă pentru vârsta ta. Asterin îi aruncă o privire
care o făcu pe Elide să se întrebe dacă, prin rochia ei făcută
în casă, vedea bandajele folosite ca să-şi facă sânii mari să
pară mult mai mici. Probabil că aveai opt sau nouă ani când
a dispărut magia.
Elide frecă oala. Avea să termine şi să plece. Să vorbească
despre magie în jurul acestor oameni, când atât de mulţi
dintre ei erau nerăbdători să vândă orice mică informaţie
lorzilor groazei care conduceau acest loc... Asta avea să-i
asigure o călătorie spre spânzurătoare.
 Copiii vrăjitoarelor care erau atunci de vârsta ta,
continuă santinela, n-au avut niciodată şansa să zboare.
Puterea nu se instalează până la prima sângerare. Măcar
acum au balauri. Dar nu este acelaşi lucru, nu-i aşa?
 N-am de unde să ştiu.
Asterin se aplecă mai aproape, cu o tigaie din fier în
mâinile-i lungi şi mortale.
 Dar unchiul tău ştie, nu-i aşa?
Elide se făcu mai mică şi câştigă alte câteva secunde
prefâcându-se că se gândea la asta.
 Nu înţeleg.
 Nu ai auzit niciodată vântul strigându-ţi numele, Elide
Lochan? Nu l-ai simţit niciodată trăgându-te de mânecă? Nu
l-ai ascultat niciodată şi nu ai tânjit să zbori spre orizont,
spre pământuri străine?
Ea îşi petrecuse mare parte din viaţă într-un turn, dar
fuseseră nopţi, furtuni puternice...
Elide reuşi să înlăture ultima bucată de mâncare arsă de
pe oală şi o clăti, dându-i-o vrăjitoarei înainte de a se şterge
pe mâini cu şorţul.
 Nu, Lady. Nu văd de ce aş face-o.
 Chiar dacă voia să fugă - să fugă în cealaltă parte a lumii
şi să scape de aceşti oameni pentru totdeauna. Dar asta nu
avea nicio legătură cu şoapta vântului.
Ochii negri ai lui Asterin părură să o devoreze complet.
 Ai fi auzit acel vânt, fato, spuse ea încet, deoarece
oricine are sânge de Dinţi-de-fier o face. Sunt surprinsă că
mama ta nu ţi-a spus asta. Se transmite pe linie maternă.
Sânge de vrăjitoare. Sânge de Dinţi-de-fier. În venele ei - în
descendenţa mamei ei. Nu era posibil. Sângele ei era roşu; nu
avea dinţi sau unghii de fier. Mama ei fusese la fel. Dacă
exista o moştenire, era atât de veche, încât fusese uitată,
dar...
 Mama a murit când eram copil, spuse ea, întorcându-
se şi luându-şi rămas-bun de la bucătarul-şef, dând din cap.
Nu mi-a spus niciodată nimic.
 Păcat, spuse Asterin.
Toţi servitorii se holbară la Elide când ieşi şchiopătând,
ochii lor întrebători spunându-i destule: nu auziseră nimic. O
mică uşurare, aşadar.
Pe toţi zeii - o, zeilor! Sânge de vrăjitoare.
Elide urcă pe scări, durerea străbătându-i piciorul la
fiecare mişcare. De aceea o ţinuse Vernon înlănţuită? Să nu
poată zbura, dacă ar fi manifestat vreodată un semn de
putere? De aceea ferestrele turnului din Perranth fuseseră
blocate de gratii?
Nu - nu. Ea era om. În întregime om.
Dar, în momentul în care vrăjitoarele se adunaseră, când
ea auzise acele zvonuri despre demonii care voiau să... să...
se înmulţească, Vernon o adusese aici. Şi devenise foarte,
foarte apropiat de Ducele Perrington. Cu fiecare pas, se rugă
la Anneith, se rugă la Stăpâna înţelepciunii ca vrăjitoarea să
se fi înşelat, ca Locţiitoarea să nu fi avut dreptate. Doar când
ajunse în vârful turnului Aripii Conducătoare, Elide îşi dădu
seama că nu ştia unde se ducea.
Nu avea unde să meargă. Nici la cine să fugă.
Căruţele cu alimente nu aveau să sosească decât peste
câteva săptămâni. Vernon ar fi putut să o predea oricând ar fi
dorit. De ce nu o făcuse imediat? Ce aştepta? Să vadă dacă
primul dintre experimente funcţiona, înainte de a o oferi ca
un bonus de negociere, pentru mai multă putere?
Dacă era un bun de o asemenea valoare, avea să fie
nevoită să plece mai departe decât bănuise ca să scape de
Vernon. Nu doar spre Continentul Sudic, ci dincolo, spre
ţinuturile de care nu auzise niciodată. Dar fără bani, cum ar
fi putut? Fără bani - cu excepţia pungilor cu monede pe care
le lăsase împrăştiate prin cameră Aripa Conducătoare. Se
uită la scările care se întindeau în întuneric. Poate ar fi putut
folosi acei bani ca să mituiască pe cineva - un gardian, o
vrăjitoare dintr-un sabat minor - să o scoată de acolo.
Imediat.
Glezna o duru îngrozitor când se grăbi să urce scările. Nu
va lua o pungă întreagă, mai degrabă câteva monede din
fiecare, astfel încât Aripa Conducătoare să nu observe. Din
fericire, camera vrăjitoarei era goală. Şi diversele pungi cu
monede fuseseră lăsate afară, cu o neglijenţă de care doar o
vrăjitoare nemuritoare mai interesată de vărsare de sânge ar
fi putut să dea dovadă.
Elide se apucă să îndese monede în buzunare, în legăturile
din jurul sânilor şi în pantof, astfel încât să nu fie descoperite
toate odată şi să nu zornăie.
— Ai înnebunit?
Elide îngheţă.

~
Asterin stătea rezemată de perete, cu mâinile încrucişate.
Locţiitoarea zâmbea; fiecare dintre dinţii ei de fier ascuţiţi
ca lamele strălucind în lumina după-amiezii.
 Creatură mică, nebună şi curajoasă! spuse vrăjitoarea,
mergând în jurul lui Elide. Nu eşti atât de docilă pe cât
pretinzi, nu-i aşa?
O, pe toţi zeii.
 Să furi de la Aripa Conducătoare...
 Te rog... şopti Elide. Să o implore - poate că asta avea
să funcţioneze. Te rog - trebuie să părăsesc acest loc.
  De ce?
Aruncă o privire spre punga cu monede, pe care Elide o
ţinea strâns în mâini.
 Am auzit ce fac cu Picioarele-galbene. Unchiul meu -
dacă am... dacă am sângele vostru, nu-l pot lăsa să mă
folosească aşa.
 Să fugi din cauza lui Vernon... Cel puţin acum ştim că
nu eşti spioana lui, copil de vrăjitoare. Vrăjitoarea rânji, iar
zâmbetul ii fu aproape la fel de înspăimântător ca al lui
Manon.
De aceea îi spusese atât de multe: ca să vadă unde ar fi
fugit Elide după aceea.
 Nu-mi spune aşa! şopti Elide.
 Este atât de rău să fii vrăjitoare? zise Asterin şi îşi
răsfiră degetele, privindu-şi unghiile de fier în lumina slabă.
 Nu sunt vrăjitoare.
 Atunci, ce eşti?
 Nimic - sunt un nimeni. Sunt un nimic.
Vrăjitoarea ţâţâi.
 Toată lumea este ceva. Chiar şi cea mai de rând
vrăjitoare are propriul sabat. Dar pe tine cine te apără, Elide
Lochan?
 Nimeni. Doar Anneith, iar uneori Elide credea că până
şi asta ar fi putut fi în imaginaţia ei.
 E imposibil ca o vrăjitoare să fie singură.
 Nu sunt vrăjitoare, spuse ea din nou. Şi, odată ce avea
să scape, să părăsească acest imperiu stricat, urma să fie un
nimeni.
 Nu, cu siguranţă nu este o vrăjitoare, izbucni Manon
din pragul uşii, având ochii aurii reci. Zi tot. Acum!

~
Manon avusese o zi de rahat, ceea ce spunea ceva, având
în vedere că trăise un secol.
 Sabatul Picioare-galbene fusese adus într-o cameră
subterană a Breslei, sala fiind săpată chiar în munte. Manon
adulmecase o dată camera cu paturi şi ieşise din nou.
Vrăjitoarele Picioare-galbene oricum nu o voiau acolo, cât
erau tăiate de oameni, iar o bucată de piatră le era cusută
înăuntru. Nu, un Cioc-negru nu avea ce căuta într-o cameră
în care Picioarele-galbene erau vulnerabile pentru că, mai
mult ca sigur, le-ar fi determinat să devină mortale .
Aşa că fusese la instrucţie, unde Sorrel o învinsese în
luptă cu mâinile goale. Apoi, trebuise să oprească nu una sau
două, ci trei lupte ale diverselor sabaturi, inclusiv cel al
vrăjitoarelor Sânge-albastru, pe care Valgii le încântau
cumva. Ele se aleseseră cu nasurile sparte pentru că îi
sugeraseră unui sabat Cioc-negru că era datoria lor sacră nu
doar să suporte implantarea, ci şi să meargă atât de departe
încât să se împerecheze fizic cu Valgii. Manon nu le învinuia
pe suratele-i Cioc-negru pentru întreruperea discuţiei. Dar
trebuise să împartă pedepse egale între cele două grupuri.
Iar apoi asta. Asterin şi Elide în camera ei, fata cu ochii
măriţi şi îngrozită, Locţiitoarea ei părând să încerce să
convingă fata să li se alăture.
 Începe să vorbeşti acum.
Mânia - ea ştia că trebuia să se stăpânească, dar camera
mirosea a frică omenească, iar acesta era spaţiul ei.
Asterin păşi în faţa fetei.
 Nu este o spioană de-a lui Vernon, Manon.
Manon le făcu onoarea de a asculta, cât timp Asterin îi
spuse ce se întâmplase. Când termină, Manon îşi încrucişă
braţele. Elide se făcu mică lângă uşa camerei, cu punga de
monede încă în mâini.
 Unde se trage linia? întrebă încet Asterin.
Manon îşi arătă dinţii.
 Pe oameni îi mâncăm, îi ucidem sau îi folosim ca să ne
împerechem. Nu îi ajutăm. Dacă are sânge de vrăjitoare în ea,
este o picătură. Nu este suficient încât să o facă una dintre
noi. Manon se îndreptă spre Locţiitoare. Eşti una dintre Cele
Treisprezece. Ai îndatoriri şi obligaţii şi, totuşi, aşa îţi petreci
timpul?
Asterin o înfruntă.
 Ai spus să o supraveghez şi am făcut-o. Am aflat ce
trebuia. Abia a ajuns la maturitate. Vrei ca Vernon Lochan să
o ducă în acea cameră? Sau într-unul dintre ceilalţi munţi?
 Nu-mi pasă ce face Vernon cu animalele lui de
companie umane. Dar, odată ce spuse asta, cuvintele părură
urâte.
 Am adus-o aici ca să ştii...
 Ai adus-o aici ca un premiu, ca să îţi recâştigi poziţia.
Elide încerca în continuare să dispară din cameră.
Manon pocni din degete în direcţia fetei.
 Te însoţesc în camera ta. Păstrează banii dacă vrei.
Locţiitoarea mea are un cuib plin de rahat de balaur de
curăţat.
 Manon, începu Asterin.
 Aripă Conducătoare, mârâi Manon. Când nu te vei mai
purta ca un muritor idiot, mi te vei putea adresa din nou cu
Manon.
 Şi totuşi tolerezi un balaur care adulmecă florile şi
care-i face ochi dulci acestei fete.
Manon aproape o lovi - aproape o strânse de gât. Dar fata
privea, asculta. Aşadar, Manon o apucă pe Elide de braţ şi o
trase spre uşă.

~
Elide îşi ţinu gura când Manon o conduse pe scări. Nu
întrebă cum de ştia Aripa Conducătoare unde era camera ei.
Se întrebă dacă Manon avea să o ucidă de îndată ce ar fi
ajuns. Se întrebă dacă urma să o implore şi să-i ceară să-i fie
milă, la momentul cu pricina.
Dar, după un timp, vrăjitoarea spuse:
 Dacă încerci să mituieşti pe cineva aici, te va pârî.
Păstrează-ţi banii pentru când vei fugi.
 Elide îşi ascunse tremuratul mâinilor şi dădu din cap.
Vrăjitoarea o privi pieziş, iar ochii ei aurii străluciră în
lumina torţei.
 În orice caz, unde naiba ai putea fugi? Nu este nimic pe
o rază de o sută şaizeci de kilometri. Singurul mod în care ai
avea o şansă ar fi să te urci în... Manon pufni. Căruţele de
aprovizionare.
Inima lui Elide se cutremură.
 Te rog - te rog nu-i spune lui Vernon!
 Nu crezi că, dacă Vernon ar fi vrut să te folosească
astfel, ar fi făcut-o deja? Şi de ce te pune să te joci de-a
servitoarea?
 Nu ştiu. Lui îi plac jocurile; poate că aşteaptă ca una
dintre voi să-i confirme ce sunt.
Manon tăcu din nou - până ce dădură colţul.
Stomacul lui Elide îi căzu la picioare când văzu cine stătea
în faţa uşii ei, ca şi când ea l-ar fi chemat acolo, doar
gândindu-se la el.
Vernon purta obişnuita lui tunică viu colorată - astăzi, de
culoarea verde a Terrasenului - iar sprâncenele i se ridicară
când le văzu pe Manon şi pe Elide.
 Ce cauţi aici? izbucni Manon, oprindu-se în faţa micii
uşi a lui Elide.
Vernon zâmbi.
 O vizitez pe draga mea nepoată, bineînţeles.
Deşi Vernon era mai înalt, Manon păru să îl privească de
sus, păru mai mare decât el.
 Cu ce scop? spuse ea, ţinând-o în continuare pe Elide
de braţ.
 Speram să văd cum vă înţelegeţi voi două, spuse mieros
unchiul ei. Dar se pare că nu trebuia să-mi fac griji, spuse el,
văzând cum o ţinea Manon de încheietură pe Elide şi
observând uşa din faţa lor.
Elide avu nevoie de mai mult timp decât Manon, ca să-i
pice fisa.
 Nu obişnuiesc să-mi forţez servitorii, spuse Manon,
arătându-şi dinţii.
  Doar să ucizi bărbaţii ca pe nişte porci, corect?
 Morţile lor echivalează cu modul în care s-au comportat
în viaţă, răspunse Manon, cu un fel de calm care o făcu pe
Elide să se întrebe dacă trebuie să o ia la fugă.
Vernon râse uşor. Era atât de diferit de tatăl ei, care
fusese afectuos, frumos şi cu umeri largi - cu un an peste
treizeci, când fusese executat de rege. Unchiul ei privise acea
execuţie şi zâmbise. Iar apoi venise să-i povestească tot.
 Te aliezi cu vrăjitoarele? o întrebă Vernon pe Elide. Cât
de crud din partea ta.
Elide îşi coborî privirea în pământ.
 Nu am împotriva cui să mă aliez, unchiule.
 Poate că te-am protejat prea mult în toţi aceşti ani,
dacă asta crezi.
Manon îşi înălţă capul.
 Spune ce ai de spus şi pleacă!
 Ai grijă, Aripă Conducătoare! zise Vernon. Ştii exact
unde ţi se termină puterile.
Manon ridică din umeri.
 Mai ştiu şi exact unde să muşc.
Vernon rânji şi muşcă aerul din faţa lui. Amuzamentul i se
accentuă în ceva urât, când se întoarse spre Elide.
 Voiam să văd ce mai faci. Ştiu cât de grea a fost ziua de
azi.
Inima i se opri. Îi spusese cineva despre conversaţia din
bucătărie? Fuseseră mai devreme spioni în turn?
 De ce ar fi o zi grea pentru ea, omule? Privirea fixă a lui
Manon era la fel de rece ca fierul.
 Ziua asta este întotdeauna grea pentru familia Lochan,
spuse Vernon. Ştii, Cal Lochan, fratele meu, a fost un
trădător. Liderul unor rebeli, timp de câteva luni, după ce
Terrasenul a fost moştenit de rege. Dar a fost prins, ca şi
restul, şi ucis. Este greu pentru noi să-i blestemăm numele şi
încă să ne fie dor de el, nu-i aşa, Elide?
Îi simţi vorbele ca pe o lovitură. Cum de uitase? Nu
spusese rugăciunile, nu implorase zeii să aibă grijă de el. Era
ziua în care murise tatăl ei, iar ea îl uitase, la fel de sigur cum
lumea o uitase pe ea. Acum nu se mai prefăcea a-şi ţine
capul plecat, chiar dacă Aripa Conducătoare o privea.
 Eşti un vierme inutil, Vernon, spuse Manon. Du-te şi
varsă-ţi veninul în altă parte!
 Ce ar spune bunica ta, rosti gânditor Vernon, băgându-
şi mâinile în buzunare, despre un asemenea comportament?
Mârâitul lui Manon îl urmări şi după ce plecă pe coridor.
Manon deschise uşa lui Elide, dezvăluind o cameră abia
suficient de mare pentru un pat şi o grămadă de haine. Nu i
se permisese să aducă niciun fel de bunuri, nici amintirile pe
care le ascunsese Finnula în toţi aceşti ani: mica păpuşă
adusă de mama ei dintr-o călătorie pe Continentul Sudic,
inelul cu pecete al tatălui ei, pieptenele din fildeş al mamei -
primul dar pe care Cal Lochan i-l dăduse lui Marion
Spălătoreasa, când o curta. În mod aparent, Marion
vrăjitoarea clanului Dinţi-de-fier ar fi fost un nume mai bun.
Manon închise uşa în spatele lor, lovind-o cu piciorul. Prea
mică - camera era prea mică pentru două persoane, mai ales
când una dintre ele era bătrână şi domina spaţiul doar
respirând. Elide se aşeză pe pat, doar ca să facă mai mult loc
între ea şi Manon.
Aripa Conducătoare o fixă cu privirea mai mult timp, iar
apoi spuse:
 Poţi să alegi, copil de vrăjitoare. Albastru sau roşu?
 Poftim?
 Sângele tău este albastru sau roşu? Tu hotărăşti. Dacă
e albastru, se dovedeşte că am jurisdicţie asupra ta.
Nenorociţi ca Vernon nu pot face ce vor cu neamul meu - nu
fără permisiunea mea. Dacă sângele tău este roşu... Ei bine,
nu îmi pasă în mod special de oameni şi s-ar putea să mă
amuze văzându-l pe Vernon în acţiune.
 De ce mi-ai oferi aşa ceva?
Manon schiţă un zâmbet, cu toţi dinţii de fier şi fără
remuşcări.
 Pentru că pot.
 Dacă sângele meu este... albastru, nu va confirma ce
suspectează Vernon? Nu va acţiona?
  E un risc pe care va trebui să ţi-l asumi. Poate că va
încerca ceva - să vadă ce obţine.
O capcană. Iar Elide era momeala. Să-şi revendice
moştenirea de vrăjitoare şi, dacă Vernon ar fi luat-o pentru
experiment, Manon ar fi putut să aibă un motiv să-l ucidă.
Simţea că Manon spera asta. Nu era doar un risc, era un risc
stupid şi sinucigaş. Dar mai bun decât nimic.
Vrăjitoarele, care nu îşi coborau privirea pentru niciun
om... Până ce ar fi reuşit să scape, poate ar fi putut învăţa
câte ceva despre cum era să aibă colţi şi gheare. Şi cum să le
folosească.
 Albastru, şopti ea. Sângele meu este albastru.
— Bună alegere, copil de vrăjitoare, spuse Manon, iar
cuvântul fu o provocare şi un ordin. Ea se întoarse, dar privi
peste umăr. Bine ai venit în clanul Cioc-negru.
Copil de vrăjitoare. Elide se holbă în urma ei. Probabil
făcuse cea mai mare greşeală din viaţă, dar... era ciudat.
Sentimentul de apartenenţă era ciudat.
 CAPITOLUL 26

 Nu o să pic mort, îi spuse Aedion verişoarei şi reginei

lui, în timp ce ea îl ajuta să meargă pe acoperiş. Era a treia
lor tură, pe când luna strălucea pe dalele din urma lor. Făcea
eforturi să stea drept, nu din cauza coastelor pe care le
simţea zvâcnind constant, ci pentru că Aelin - Aelin - era
lângă el, cuprinzându-l cu un braţ de mijloc.
O briză răcoroasă de noapte, dantelată cu un fuior de fum
la orizont, îl învălui, răcindu-i transpiraţia de pe gât. Dar el
îşi feri capul din calea fumului, inhalând un alt miros, mai
frumos. Îi găsi sursa privind în sus la el, cu o uşoară
încruntare. Mirosul frumos al lui Aelin îl calma, îl trezea.
Niciodată nu avea să se sature de acel miros. Era un miracol.
Dar privirea ei încruntată - aceea nu era un miracol.
 Ce e? întrebă el. Trecuse o zi de când ea luptase în
Gropi - o zi dedicată mai mult somnului. În seara asta, la
adăpostul întunericului, el reuşise să coboare din pat pentru
prima dată. Dacă ar mai fi stat închis o clipă, ar fi început să
dărâme pereţii. Se săturase de cuşti şi închisori.
 Fac o evaluare profesională, spuse ea, mergând în
acelaşi ritm cu el.
 Ca asasin, regină sau luptătoare în groapă?
Aelin rânji - un rânjet care-i spunea că se gândea să-l
bată.
 Nu fi invidios că nu ai avut şansa să lupţi cu ticăloşii
de Valgi.
Nu era vorba despre asta. Noaptea trecută, se luptase cu
Valgii, în timp ce el zăcuse în pat, fără să ştie măcar că ea era
în pericol. El încercase să se convingă că, în ciuda
pericolului, în ciuda faptului că se întorsese mirosind a sânge
şi rănită, acolo unde unul dintre ei o muşcase, măcar aflase
că în Morath oamenii cu magie erau transformaţi în
recipiente pentru Valgi.
Încercă să se convingă şi eşuă. Dar trebuia să o lase în
pace. Nu avea să fie un Fae ticălos, teritorial şi autoritar, aşa
cum îi plăcea ei să spună.
  Şi, dacă mă vei considera potrivit în urma evaluării,
spuse Aedion în cele din urmă, mergem direct în Terrasen
sau îl aşteptăm aici pe prinţul Rowan?
 Prinţul Rowan, zise ea, dând ochii peste cap. Mă tot
pisezi cu detalii despre Prinţul Rowan...
 Te-ai împrietenit cu unul dintre cei mai mari luptători
din istorie - poate cel mai mare războinic în viaţă. Tatăl tău şi
toţi oamenii lui mi-au spus poveşti despre prinţul Rowan.
 Poftim?
O, cât aşteptase el să-i dea această informaţie preţioasă...
 Războinicii din Nord încă vorbesc despre el.
 Rowan nu a fost niciodată pe acest continent.
Îi rostise numele cu atâta nonşalanţă - Rowan. Ea chiar
nu ştia pe cine considera acum membru al Curţii ei, pe cine
eliberase de jurământul faţă de Maeve. Despre cine spunea,
în mod frecvent, că era un nesuferit. Rowan era cel mai
puternic mascul Fae pur-sânge în viaţă. Iar mirosul lui o
învăluia. Cu toate acestea, ea nu avea habar.
 Rowan Spin-alb este o legendă. La fel şi - cum le
spune?
 Cadre, zise ea încruntată.
 Ei şase... Aedion oftă. Obişnuiam să spunem poveşti
despre ei în jurul focului. Despre luptele şi aventurile lor.
Ea scoase un oftat.
 Te rog, te rog să nu i-o spui niciodată! Va începe să se
laude şi va aduce vorba despre asta de fiecare dată când ne
vom certa.
La drept vorbind, Aedion nu ştia ce avea să-i spună
bărbatului - deoarece erau foarte, foarte multe lucruri de zis.
Era uşor să îşi exprime admiraţia. Dar dacă era vorba să-i
mulţumească pentru ce făcuse pentru Aelin în primăvara
asta sau la ce se aştepta, mai exact, Rowan ca membru al
Curţii ei - dacă prinţul Fae se aştepta să i se ofere jurământul
de sânge, atunci... Făcu un efort să se abţină să o strângă
mai tare pe Aelin.
Ren ştia deja că jurământul de sânge i se cuvenea lui
Aedion, orice copil al Terrasenului ştia asta. Aşadar, primul
lucru pe care urma să-l facă Aedion la sosirea prinţului era
să se asigure că el înţelegea acest detaliu. Nu era ca în
Wendlyn, unde războinicilor li se oferea jurământul oricând
voia conducătorul lor.
Nu - de când Brannon întemeiase Terrasenul, regii şi
reginele aleseseră doar un curtean să facă un jurământ de
sânge, de obicei la încoronarea lor sau imediat după aceea.
Doar unul, pentru întreaga lor viaţă. Aedion nu avea niciun
interes să cedeze această onoare, nici măcar legendarului
prinţ-războinic.
 În orice caz, spuse brusc Aelin, când dădură din nou
colţul pe acoperiş, nu plecăm încă spre Terrasen. Nu până
când te vei simţi suficient de bine încât să călătoreşti repede.
Acum, trebuie să obţinem Amuleta din Orynth de la Arobynn.
Aedion era pe jumătate tentat să îl vâneze pe fostul ei
stăpân şi să-l sfâşie, în timp ce l-ar fi întrebat unde era ţinută
amuleta, dar putea să-i respecte planul.
Era destul de slăbit încât, până acum, abia reuşise să stea
în picioare destul cât să se uşureze. Faptul că Aelin îl ajutase
prima dată fusese atât de ciudat, încât nici măcar nu reuşise
să-şi facă nevoile, înainte ca ea să înceapă să cânte o melodie
obscenă, cu voce tare, şi să dea drumul robinetului de la
chiuvetă ajutându-l, în tot acest timp, să stea deasupra
toaletei.
 Mai dă-mi o zi sau două şi te voi ajuta să vânezi unul
dintre acei demoni ticăloşi pentru el. Mânia se izbi în el, la fel
de puternic precum o lovitură fizică. Regele Asasinilor îi
ceruse să se pună într-o astfel de primejdie - ca şi când viaţa
ei şi soarta regatului lor ar fi fost un nenorocit de joc pentru
el.
Dar Aelin... Aelin făcuse târgul. Pentru el.
Din nou, îi fu greu să respire. Câte cicatrice avea să mai
îndure corpul ei puternic şi suplu din cauza lui?
 Nu vei vâna Valgi cu mine, spuse Aelin apoi.
Aedion se împiedică de o treaptă.
 O, ba da!
  Nu, nu o vei face, spuse ea. În primul rând, eşti prea
uşor de recunoscut...
 Nu începe!
Îl analiză ceva timp, ca şi când i-ar fi evaluat punctele
slabe şi pe cele tari.
 Foarte bine, consimţi ea, în cele din urmă.
Uşurarea aproape că îl făcu să se cocoşeze.
 Dar, după toate astea - Valgii, amuleta, insistă Aedion,
vom elibera magia? Ea dădu din cap. Presupun că ai un plan.
Ea dădu iar din cap. El scrâşni din dinţi. Vrei să mi-l spui şi
mie?
 Curând, spuse ea dulce.
Zeii să-l ajute.
 Şi, după împlinirea minunatului şi misteriosului tău
plan, vom pleca spre Terrasen. Nu voia să o întrebe despre
Dorian. Îi citise durerea pe chip din acea zi, în grădină.
Dar dacă ea nu putea să-l doboare pe prinţişor, ar fi făcut-
o el. Nu i-ar fi făcut plăcere, iar căpitanul ar fi putut foarte
bine să-l ucidă în schimb, dar, ca să păstreze Terrasenul în
siguranţă, i-ar fi tăiat capul lui Dorian.
Aelin aprobă.
 Da, vom pleca - dar ai doar o legiune.
 Sunt oameni care ar lupta şi alte teritorii ar veni, dacă
le-ai chema.
 Putem să vorbim mai târziu despre asta.
El îşi stăpâni mânia.
 Trebuie să ajungem în Terrasen înainte de sfârşitul
verii - înainte ca zăpada să cadă în toamnă, altfel, vom
aştepta până la primăvară. Ea dădu distant din cap. Ieri
după-amiază, ea trimisese scrisorile pe care Aedion îi ceruse
să le scrie lui Ren, legiunii Bane şi celorlalţi lorzi loiali din
Terrasen, informându-i că se vor reîntâlni şi că toţi cei cu
magie în vene trebuie să se ascundă. Ştia că lorzii rămaşi -
ticăloşii bătrâni şi vicleni - nu aveau să aprecieze astfel de
ordine, nici chiar de la regina lor. Dar el trebuia să încerce.
Şi, adăugă el, deoarece ea cu siguranţă urma să îl întrerupă,
vom avea nevoie de bani pentru acea armată.
  Ştiu, spuse ea încet.
Nu era un răspuns. Aedion încercă din nou.
 Chiar dacă oamenii ar fi de acord să lupte doar din
onoare, vom avea şanse mai bune de a aduna mai mulţi, dacă
vom putea să îi plătim. Ca să nu mai vorbim despre faptul că
trebuie să îi hrănim, să îi înarmăm şi să le oferim provizii. De
câţiva ani, el şi cei din legiunea Bane merseseră dintr-o
tavernă în alta, adunând discret fonduri pentru eforturile lor.
Încă îl durea să-i vadă pe cei mai săraci dintre oamenii lui
punând bani câştigaţi cu greu în talerele de colectă, să vadă
speranţa pe feţele lor slabe şi cu cicatrice. Regele Adarlanului
ne-a golit tezaurul; a fost unul dintre primele lucruri pe care
le-a făcut. Singurii bani pe care îi avem sunt donaţiile
oamenilor noştri - ceea ce nu este mult - sau ce ne dă
Adarlanul.
 Un alt mod de a păstra controlul în toţi aceşti ani,
murmură ea.
 Poporul nostru este sărac. Sunt săraci lipiţi
pământului, ca să nu mai vorbim de plătit taxele.
 Nu aş mări taxele ca să plătesc un război, spuse ea
brusc. Şi nici nu aş prefera să cerşim împrumuturi de la
naţiuni străine. În orice caz, nu încă. Gâtul lui Aedion se
crispă la tonul ei amar, atunci când amândoi se gândiră la
celălalt mod în care ar fi putut face rost de bani şi de oameni.
Dar el nu îndrăzni să menţioneze o căsătorie aranjată, între
ea şi liderul unui regat străin şi bogat - nu încă.
 Trebuie să începem să ne gândim la asta, spuse el.
Dacă magia este într-adevăr eliberată, i-am putea recruta de
partea noastră pe cei care o posedă - i-am putea instrui, le-
am putea oferi bani şi adăpost. Imaginează-ţi un soldat care
poate să ucidă cu sabia şi cu magia. Asta ar putea schimba
cursul unei bătălii.
În ochii ei licăriră umbre.
 Într-adevăr.
El îi evaluă postura, claritatea privirii, chipul obosit. Prea
multe - deja înfruntase şi supravieţuise prea multor lucruri. Îi
văzuse cicatricele - tatuajele care le acopereau - ieşindu-i pe
deasupra gulerului cămăşii din când în când. Încă nu
îndrăznise să-i ceară să le vadă. Muşcătura bandajată de pe
braţ era un fleac în comparaţie cu durerea aceea şi cu toate
celelalte pe care nu le menţionase, cu cicatricele de pe tot
corpul ei. Cicatricele amândurora.
 Iar apoi, spuse el, dregându-şi vocea, mai e şi
jurământul sângelui. Stând în pat ore întregi, avusese timp
să alcătuiască lista asta. Ea înţepeni. Nu trebuie să o faci -
nu încă, adăugă rapid Aedion. Dar când vei fi pregătită, voi fi
şi eu.
 Încă vrei să îmi juri credinţă? Vocea ei era monotonă.
 Bineînţeles. Era dreptul meu - şi este şi acum, spuse el,
dând naibii prudenţa. Poate aştepta până ce vom ajunge în
Terrasen, dar eu voi fi cel care îl va depune. Nimeni altcineva.
Ea înghiţi.
 Corect. Un răspuns calm, pe care el nu reuşi să-l
descifreze.
Ea îi dădu drumul şi se îndreptă spre una dintre micile
zone de antrenament, pentru a-şi testa braţul rănit. Sau
poate că voia să se îndepărteze de el - poate că deschisese
subiectul într-un mod greşit.
Poate că Aedion ar fi plecat şchiopătând de pe acoperiş,
dacă uşa nu s-ar fi deschis şi nu ar fi apărut căpitanul.
Aelin mergea deja spre Chaol, cu o concentrare de
prădător. Nu i-ar fi plăcut deloc să fie în locul căpitanului.
 Ce este? spuse ea.
Nu i-ar fi plăcut nici să fie întâmpinat astfel.
Aedion se îndreptă şchiopătând spre ei, în timp ce Chaol
închise uşa cu piciorul, în urma lui.
 Piaţa Umbrelor a dispărut.
Aelin se opri brusc.
 Ce vrei să spui?
Faţa căpitanului era palidă şi crispată.
 Soldaţii Valg. În seara asta, au fost în piaţă şi au sigilat
ieşirile, cu toată lumea înăuntru. Apoi, au incendiat-o.
Oamenii care au încercat să scape prin canale au găsit o
garnizoană de soldaţi aşteptându-i acolo, cu săbiile pregătite.
 Asta explica fumul din aer, norii de la orizont. Pe toţi zeii.
Probabil că regele îşi pierduse complet minţile - probabil că
încetase să-i mai pese de ce credea populaţia.
Aelin îşi lăsă braţele pe lângă corp.
 De ce? Micul tremur din vocea ei îi zbârli părul lui
Aedion, instinctele lui Fae vuind să îl oprească pe căpitan, să-
i sfâşie gâtul, să înlăture cauza durerii şi fricii ei...
 Pentru că s-a aflat că rebelii care l-au eliberat - Chaol îi
aruncă o privire lui Aedion - se întâlneau în Piaţa Umbrelor,
ca să cumpere provizii.
Aedion ajunse lângă ea, destul de aproape încât să vadă
crisparea de pe chipul căpitanului, slăbiciunea care nu fusese
acolo cu câteva săptămâni în urmă. Ultima dată când
vorbiseră.
 Şi presupun că dai vina pe mine, spuse calmă Aelin.
Un muşchi zvâcni pe maxilarul căpitanului. El nici măcar
nu dăduse din cap, în semn de salut, spre Aedion şi nici nu
menţionase colaborarea lor de luni întregi şi ce se întâmplase
în acea cameră din turn...
 Regele ar fi putut să ordone să fie ucişi cu orice
mijloace, spuse Chaol, cicatricea subţire de pe faţa lui
văzându-se în lumina lunii. Dar a ales focul.
Aelin rămase complet nemişcată.
Aedion mârâi.
 Eşti un ticălos dacă sugerezi că atacul a fost un mesaj
pentru ea.
În cele din urmă, Chaol îşi îndreptă atenţia asupra lui.
 Nu crezi că ăsta e adevărul?
Aelin îşi înălţă capul.
 Ai venit până aici ca să mă acuzi?
 Tu mi-ai spus să vin în seara asta, răspunse Chaol, iar
Aedion fu pe jumătate tentat să îl facă să-şi înghită dinţii
pentru tonul folosit. Dar am venit să te întreb de ce nu ai
făcut nimic în privinţa turnului cu ceas. Câţi oameni
nevinovaţi vor mai fi prinşi la mijloc din cauza asta?
Făcu un efort să tacă. Nu era nevoie să vorbească în
numele lui Aelin.
  Sugerezi că nu-mi pasă? spuse ea, plină de venin.
 Ai riscat totul - multe vieţi - ca să scoţi un singur om.
Cred că ţi se pare că acest oraş şi cetăţenii de aici pot fi
sacrificaţi.
 Căpitane, chiar trebuie să-ţi aduc aminte că te-ai dus
în Endovier şi nu ai clipit când ai văzut sclavii şi mormintele
comune? rosti Aelin printre dinţi. Să-ţi aduc aminte că eram
flămândă şi înlănţuită, iar tu l-ai lăsat pe ducele Perrington
să mă pună la pământ, la picioarele lui Dorian, în timp ce tu
nu ai făcut nimic? Iar acum ai tupeul să mă acuzi că nu-mi
pasă, când mulţi dintre oamenii acestui oraş au profitat de pe
urma sângelui şi suferinţei aceluiaşi popor pe care tu l-ai
ignorat?
Aedion îşi înăbuşi mârâitul care îşi făcea loc spre gâtul lui.
Căpitanul nu-i spusese niciodată asta despre prima întâlnire
cu regina lui. Nu spusese niciodată că nu intervenise în
vreme ce ea era bruscată şi umilită. Tresărise oare căpitanul
văzându-i cicatricele de pe spate sau doar le examinase, ca şi
când ea ar fi fost vreun animal valoros?
 Nu mă poţi învinui, şopti Aelin. Nu mă poţi învinui
pentru Piaţa Umbrelor.
 Oraşul încă are nevoie de protecţie, izbucni Chaol.
Aelin ridică din umeri, îndreptându-se către uşa
acoperişului.
 Sau poate că acest oraş ar trebui să ardă, şopti ea.
Un fior coborî pe spinarea lui Aedion, chiar dacă ştia că ea
spusese asta ca să-l enerveze pe căpitan.
 Poate că lumea ar trebui să ardă, adăugă ea, şi plecă de
pe acoperiş.
Aedion se întoarse spre căpitan.
 Dacă vrei să te cerţi cu cineva, fă-o cu mine, nu cu ea.
Căpitanul nu făcu decât să scuture din cap şi să se uite în
gol, peste mahalale. Aedion îi urmări privirea, observând
capitala licărind în jurul lor.
El urâse acest oraş de prima dată când zărise zidurile
albe, castelul de cleştar. Avea nouăsprezece ani, chefuise şi se
culcase cu tot ce mişcă, dintr-un capăt în celălalt al
Riftholdului, încercând să găsească ceva, orice, care să
explice de ce Adarlanul se credea atât de al naibii de superior,
de ce Terrasenul căzuse în genunchi în faţa acestor oameni.
Iar când Aedion terminase cu femeile şi petrecerile, după ce
Riftholdul îşi aruncase bogăţiile la picioarele lui şi îl
implorase pentru mai mult, mai mult, mai mult, tot îl urâse -
chiar mai mult decât înainte.
Şi, în tot acel timp şi după aceea, nu ştiuse că ceea ce
căuta cu adevărat, obiectul viselor inimii sale sfâşiate, locuia
în casa unor asasini, la câteva străzi distanţă.
În cele din urmă, căpitanul spuse:
 Pari mai mult sau mai puţin întreg.
Aedion rânji ca un lup.
 Iar tu nu vei mai fi, dacă îi vei mai vorbi aşa.
Chaol dădu din cap.
 Ai aflat ceva despre Dorian cât timp ai fost în castel?
 Îmi insulţi regina şi totuşi ai curaj să mă întrebi aşa
ceva?
Chaol îşi frecă sprâncenele cu degetul mare şi arătătorul.
 Te rog - spune-mi. Ziua de azi a fost suficient de grea.
 De ce?
 După lupta din Gropi, i-am vânat pe comandanţii Valg
în canale. I-am urmărit până la noul lor cuib, slavă zeilor, dar
nu am găsit niciun om ţinut captiv. Totuşi, au dispărut mai
mulţi oameni ca niciodată - chiar de sub nasul nostru. Unii
dintre ceilalţi rebeli vor să abandoneze Riftholdul. Să se
stabilească în alte oraşe, aşteptând expansiunea Valgilor.
 Şi tu?
 Eu nu plec fără Dorian.
Aedion nu putu să-l întrebe dacă asta însemna viu sau
mort şi oftă.
 A venit la mine în temniţă. M-a ironizat. Nu era nici
urmă de omul din el. Nici măcar nu ştia cine era Sorscha. Îmi
pare rău pentru Dorian, spuse apoi Aedion, poate pentru că
se simţi deosebit de bun, mulţumită binecuvântării cu păr
auriu din apartamentul de dedesubt.
 Chaol îşi plecă umerii, ca şi când o greutate invizibilă l-ar
fi apăsat.
 Adarlanul trebuie să aibă un viitor.
 Aşadar, devino tu rege!
 Nu sunt potrivit să fiu rege. Dispreţul de sine din acele
cuvinte îl făcu pe Aedion să-i fie milă de căpitan, fără să vrea.
Planuri - părea că Aelin avea un plan pentru orice. Ea îl
invitase pe căpitan în seara asta aici, îşi dădu el seama, nu ca
să discute ceva cu ea, ci tocmai pentru conversaţia asta. Se
întrebă când va începe să aibă încredere în el.
Lucrurile astea aveau nevoie de timp, îşi aminti el. Ea era
obişnuită cu o viaţă plină de secrete; va mai dura până va
învăţa să depindă de el.
 Pot să mă gândesc la variante mai rele, spuse Aedion.
Cum ar fi Hollin.
 Şi ce veţi face tu şi Aelin în legătură cu Hollin? întrebă
Chaol, privind spre fum. Unde trageţi linia?
 Nu ucidem copii.
 Nici măcar pe cei care dau semne că sunt deja corupţi?
 Nu ai dreptul să ne arunci genul ăsta de rahat în faţă -
nu când regele tău ne-a ucis familia şi poporul.
Ochii lui Chaol tremurară.
 Îmi pare rău.
Aedion scutură din cap.
 Nu suntem inamici. Poţi avea încredere în noi - în
Aelin.
 Nu, nu pot. Nu mai pot.
 Atunci, este pierderea ta, spuse Aedion. Noroc.
Doar asta putea să-i ofere căpitanului.

Chaol ieşi grăbit din apartamentul din depozit şi traversă

strada spre locul în care Nesryn se rezema de clădire, cu
braţele încrucişate. Sub umbrele glugii, gura i se strâmbă.
 Ce s-a întâmplat?
El continuă să meargă pe stradă, cu sângele fierbându-i în
vene.
 Nimic.
  Ce au spus? Nesryn ţinu pasul cu el, în acelaşi ritm.
 Nu este treaba ta, aşa că las-o baltă! Doar pentru că
lucrăm împreună, asta nu înseamnă că eşti îndreptăţită să
ştii tot ce se întâmplă în viaţa mea.
Nesryn înţepeni aproape imperceptibil şi ceva din Chaol
tresări, vrând deja să-şi retragă cuvintele.
Dar era adevărat. El distrusese totul în ziua în care fugise
din castel - şi poate că ajunsese să-şi petreacă timpul cu
Nesryn pentru că era singura care nu îl privea cu milă.
Poate că fusese egoist să facă ce făcuse.
Nesryn nu se deranjă să-şi ia rămas-bun, înainte de a
dispărea pe alee.
Cel puţin el nu se putea urî mai mult decât o făcea deja.

~
Să-l mintă pe Aedion în legătură cu jurământul de sânge
era... îngrozitor.
Ea avea să-i spună - avea să găsească o cale să-i spună.
Când lucrurile ar fi fost mai puţin noi. Când el nu s-ar mai fi
uitat la ea ca şi când ar fi fost un miracol nenorocit când, de
fapt, era o ticăloasă mincinoasă şi laşă.
Poate că ceea ce se întâmplase cu Piaţa Umbrelor fusese
din vina ei.
Ghemuită pe un acoperiş, Aelin alungă mantia de vină şi
mânie care o sufocase de câteva ore şi îşi îndreptă atenţia
spre aleea de dedesubt. Perfect.
În seara asta, urmărise câteva patrule diferite, observând
care dintre comandanţi purta inele negre, care părea mai
brutal decât restul, care nici măcar nu încerca să se mişte ca
un om. Bărbatul - sau acum era un demon? - care deschisese
grătarul canalului de pe strada de dedesubt era unul dintre
cei mai blânzi.
Îşi dorise să îl urmeze pe acest comandant spre locul în
care îşi făcea cuibul, pentru a-i putea da măcar informaţia
asta lui Chaol - să-i demonstreze cât de interesată era de
bunăstarea acestui oraş nenorocit.
 Oamenii comandantului se îndreptaseră spre palatul
strălucitor de cleştar, ceaţa densă a râului aruncând tot
dealul într-o lumină verzuie. Dar el cotise, intrând mai adânc
în mahalale şi spre canalizarea de dedesubt. Îl urmări
dispărând prin grătarul canalului, apoi coborâse vioi de pe
acoperiş, grăbindu-se către cea mai apropiată intrare, care ar
fi avut legătură cu a lui. Reprimându-şi vechea frică,
pătrunse în linişte în canal, la o stradă sau două mai jos de
locul în care intrase el, şi ascultă cu atenţie.
Picuratul apei, mirosul urât al murdăriei, fuga
şobolanilor...
Şi paşi care plescăiau în faţă, în jurul următoarei mari
intersecţii de tuneluri. Perfect.
Aelin îşi ţinu săbiile ascunse în costum, ca să nu
ruginească în umezeala canalului. Ea rămase în umbre,
păşind fără zgomot în timp ce se apropie de intersecţie, şi
privi după colţ. Iată-l, comandantul Valg mergea prin tunel,
cu spatele la ea, înaintând.
Când el se îndepărtă destul de mult, ea se strecură după
colţ, rămânând în întuneric, evitând zonele de lumină care
străluceau prin grătarele de deasupra. Tunel după tunel, îl
urmări până ce ajunse la un bazin mare.
Era înconjurat de pereţi înalţi şi dărăpănaţi, acoperiţi cu
murdărie şi muşchi atât de vechi, încât ea se întrebă dacă
erau unii dintre primii construiţi în Rifthold.
Dar nu bărbatul aflat în genunchi în faţa bazinului, cu
apele-i alimentate de râurile care şerpuiau din toate direcţiile,
fu cel care îi luă suflarea şi o făcu să simtă panica
inundându-i venele.
Ci creatura care ieşi din apă.
 CAPITOLUL 27

Creatura se ridică, corpu-i negru de piatră spintecând apa,

abia făcând-o să se unduiască. Comandantul Valg
îngenunche în faţa ei, cu capul plecat, nemişcând un muşchi
în timp ce creatura îngrozitoare se ridică.
Inima îi bătu cu putere, iar Aelin îşi impuse să se calmeze,
cât observă detaliile creaturii care stătea acum până la brâu
în bazin, apa picurându-i de pe braţele mari şi de pe botul
alungit, ca al unui şarpe.
O mai văzuse. Una dintre cele opt creaturi sculptate chiar
în turnul cu ceas; opt capete de balauri care putea să jure... o
priviseră la un moment dat. Îi zâmbiseră.
Lipsea acum unul din turnul cu ceas sau statuile fuseseră
inspirate de acest monstru?
Ea îşi forţă puterea în genunchi. O lumină slabă, de
culoare albastră, începu să pulseze pe sub costumul ei -
rahat! Ochiul. Niciodată nu era un semn bun când pâlpâia -
niciodată, niciodată, niciodată. Îl acoperi cu o mână, ucigând
strălucirea abia perceptibilă.
— Raportează! şopti creatura printr-o gură cu dinţi negri,
de piatră. Câine Wyrd - aşa l-ar fi numit ea. Chiar dacă nu
semăna nici pe departe cu un câine, ea avea sentimentul că
această creatură-balaur putea să ia urma şi să vâneze la fel de
bine ca orice câine. Şi că îşi asculta stăpânul.
Comandantul îşi păstră capul plecat.
 Nici urmă de general sau de cei care l-au ajutat să
scape. Am primit veşti că a fost reperat pe drumul sudic,
călărind cu alţi cinci, spre Fenharrow. Am trimis două patrule
după ei.
Pentru asta, trebuia să-i mulţumească lui Arobynn.
 Mai caută! spuse câinele Wyrd. Lumina slabă licărea pe
venele irizate din pielea lui de obsidian. Generalul a fost rănit
- nu avea cum să ajungă departe.
Vocea creaturii o făcu să îngheţe. Nu era vocea unui
demon sau a unui om. Ci a regelui. Ea nu voia să ştie ce fel
de lucruri făcuse ca să vadă prin ochii acestei creaturi, să
vorbească prin gura ei.
Simţi un fior pe şira spinării, când se retrase prin tunel.
Apa care curgea lângă aleea înălţată nu era destul de adâncă
încât creatura să fi putut înota pe acolo, dar... ea nu îndrăzni
să respire prea zgomotos.
O, cu siguranţă avea să i-l dea lui Arobynn pe
comandantul Valg. Apoi, să îi lase pe Chaol şi pe Nesryn să îi
vâneze pe toţi, până la exterminare.
Dar nu înainte să aibă şansa de a vorbi personal cu unul.

~
Aelin se opri din tremurat abia după zece cvartale, zece
cvartale în care se gândi dacă să le spună ce văzuse şi ce
plănuise, dar, imediat ce intră pe uşă şi îl văzu pe Aedion
plimbându-se nervos pe lângă fereastră, simţi din nou
tensiunea.
 Ca să vezi! făcu ea, scoţându-şi gluga. Sunt vie şi
nevătămată.
 Ai spus două ore şi ai fost plecată patru.
 Am avut nişte treburi - lucruri pe care doar eu le pot
face. Şi, ca să le pot rezolva, a trebuit să ies. Tu nu poţi încă
să stai pe străzi, mai ales dacă există un pericol...
 Ai jurat că nu era niciun pericol.
 Arăt ca un oracol? Întotdeauna există un pericol -
întotdeauna.
Ăsta nu era nici măcar pe jumătate adevărul.
 Miroşi ca nenorocitele de canale, izbucni Aedion. Vrei
să-mi spui ce ai căutat acolo?
Nu. Nu prea voia.
Aedion îşi frecă faţa.
 Înţelegi cum a fost să stau degeaba, câtă vreme ai fost
plecată? Ai spus două ore. La ce trebuia să mă gândesc?
 Aedion, răspunse ea cât de calm putu şi îşi scoase
mănuşile murdare, înainte de a-l apuca de mâna mare şi
bătătorită. Înţeleg. Chiar înţeleg.
  Ce făceai, de era atât de important încât nu puteai
aştepta o zi sau două? Ochii lui erau mari, rugători.
 Cercetam.
 Te pricepi la asta, nu-i aşa? La jumătăţi de adevăr.
 În primul rând, doar pentru că eşti... tu, nu ai dreptul
să ştii tot ce fac. În al doilea rând...
 Iar începi cu listele.
Îl strânse de mână suficient de puternic încât oasele unui
bărbat mai slab s-ar fi rupt.
 Dacă nu îţi plac listele mele, nu te certa cu mine.
El o fixă cu privirea; şi ea făcu la fel. Ferm, continuu.
Semănau foarte mult. Aedion expiră şi se uită la mâinile lor
împreunate - apoi o deschise pe a lui ca să-i examineze palma
cu cicatrice, încrucişate cu urmele jurământului ei faţă de
Nehemia şi tăietura pe care o făcuse în clipa în care ea şi
Rowan deveniseră carranam, magia lor unindu-i pentru
totdeauna.
 Este greu să nu mă gândesc la faptul că ai toate
cicatricele din vina mea.
O! O! îi luă vreo două secunde, dar Aelin reuşi să îşi înalţe
bărbia intr-un unghi delicios şi să-i dea replica.
 Te rog. Pe jumătate le merit. Ea îi arătă o mică cicatrice
de pe interiorul antebraţului. O vezi pe asta? Un bărbat dintr-
o tavernă m-a tăiat cu o sticlă, după ce am trişat la cărţi şi
am încercat să-i fur banii.
El scoase un sunet gâtuit.
 Nu mă crezi?
 O, te cred! Nu ştiam că joci cărţi atât de prost încât să
recurgi la trişat. Aedion chicoti încet, dar frica zăbovi.
Aşa că ea îşi trase în spate gulerul tunicii, ca să dezvăluie
un colier subţire de cicatrice.
 Baba Picioare-galbene, Matroana clanului vrăjitoarelor
Picioare-galbene, mi-a făcut astea când a încercat să mă
ucidă. I-am tăiat capul, apoi i-am tăiat cadavrul în bucăţi
mici, după care l-am îndesat în cuptorul din căruţa ei.
 M-am întrebat cine a ucis-o pe Picioare-galbene.
 Ea l-ar fi îmbrăţişat doar pentru acea propoziţie - pentru
lipsa de frică sau de dezgust din ochii lui.
Apoi se îndreptă spre masă şi scoase o sticlă de vin din
dulap.
 Mă mir că nu mi-aţi băut tot alcoolul bun în lunile
astea, sălbaticilor. Se încruntă spre dulap. Se pare că unul
dintre voi mi-a băut din coniac.
 Bunicul lui Ren, zise Aedion, urmărindu-i mişcările de
lângă fereastră.
Ea deschise sticla de vin şi nu se deranjă să ia un pahar:
se aşeză pe canapea şi luă o gură.
 Asta, spuse ea, arătând spre o cicatrice zimţată de
lângă cot. Aedion înconjură canapeaua ca să se aşeze lângă
ea. Ocupa aproape jumătate din spaţiu. Lordul Pirat din
Golful Craniului mi-a făcut asta, după ce i-am distrus tot
oraşul, am eliberat sclavii şi am arătat şi bine când am făcut-
o.
Aedion luă sticla de vin şi bău.
 Te-a învăţat cineva vreodată ce e modestia?
 Dacă tu nu ai învăţat, de ce aş face-o eu?
Aedion râse, iar apoi îi arătă mâna lui stângă. Câteva
degete erau strâmbe.
 În tabăra de instrucţie, unul dintre acei ticăloşi
adarlanieni mi-a rupt toate degetele, pentru că aveam gura
mare. Apoi, mi le-a rupt iar, pentru că nu m-am oprit din
înjurat după aceea.
Ea fluieră printre dinţi, chiar dacă se minuna de curajul şi
de sfidarea lui. Chiar dacă mândria pentru verişorul ei se
împletea cu un pic de ruşine proprie. Aedion îşi ridică
cămaşa, dezvăluind un abdomen musculos, pe care o tăietură
groasă şi zimţată cobora dinspre coaste până la buric.
 Bătălia de lângă Rosamel. Un cuţit de vânătoare zimţat,
lung de cincisprezece centimetri, curbat la vârf. Nenorocitul
m-a nimerit aici - şi arătă de sus, apoi îşi coborî degetul - şi a
tăiat în jos.
 Rahat! exclamă ea. Cum naiba mai respiri?
  Am avut noroc şi am reuşit să mă mişc atunci când l-a
tras în jos, împiedicându-l să mă spintece. Măcar după aceea
am aflat cât de valoros este un scut.
Aşa îşi petrecură toată seara şi noaptea, pasând sticla de
vin de la unul la altul. Pe rând, spuseră poveştile rănilor
acumulate în anii petrecuţi departe unul de celălalt. Şi, după
un timp, ea îşi scoase costumul şi se întoarse ca să-i arate
spatele - să-i arate cicatricele şi tatuajele care le acopereau.
Când ea se rezemă din nou de canapea, Aedion îi arătă
cicatricea de pe pectoralul său stâng, din prima bătălie în
care luptase, când, în sfârşit, reuşise să recâştige Sabia din
Orynth - sabia tatălui ei.
El se îndreptă spre ceea ce ea considera acum a fi camera
lui, iar când se întoarse, ţinea sabia în mâini şi îngenunche.
 Asta îţi aparţine, vorbi el răguşit.
Ea înghiţi zgomotos şi puse teaca în mâinile lui Aedion,
chiar dacă inima i se frânse la vederea săbiei tatălui ei, din
cauza a ceea ce făcuse el ca să o obţină, să o salveze.
 Îţi aparţine, Aedion.
El nu coborî sabia.
 Eu doar am păstrat-o în siguranţă.
 Îţi aparţine, rosti ea din nou. Nimeni altcineva nu o
merită. Nici măcar ea, îşi dădu seama.
Aedion respiră tremurat şi îşi plecă capul.
 Eşti un beţiv trist, îi spuse ea, iar el râse.
Aedion puse sabia pe masa din spatele lui şi se aşeză din
nou pe canapea. Era destul de masiv, iar ea aproape căzu de
pe propria pernă şi îi aruncă o privire când se îndreptă.
 Nu-mi rupe canapeaua, brută stângace!
Aedion îi zburli părul şi îşi întinse picioarele lungi în faţă.
 Zece ani şi uite cum mă tratează draga mea verişoară.
Ea îi dădu un cot în coaste.

~
Mai trecură două zile, iar Aedion îşi ieşea din minţi, mai
ales că Aelin se tot strecura afară, doar ca să se întoarcă
acoperită de murdărie şi mirosind ca tărâmul de foc al lui
Hellas. A ieşi pe acoperiş, la aer proaspăt nu era acelaşi lucru
cu a ieşi în lume, iar apartamentul era atât de mic, încât el
începu să se gândească să doarmă la parterul depozitului, ca
să i se pară că are mai mult spaţiu.
Mereu se simţea aşa - fie că era în Rifthold, în Orynth sau
în cele mai elegante palate - dacă trecea prea mult timp fără
să meargă prin păduri sau pe câmp, fără ca vântul să-i atingă
faţa. Pe toţi zeii, ar fi preferat până şi tabăra de război a
legiunii Bane locului ăsta. Trecuse prea mult timp de când îşi
văzuse oamenii, de când râsese cu ei, de când le ascultase şi
le invidiase în secret poveştile despre familiile şi casele lor.
Dar nu mai era cazul - nu acum, când propria lui familie se
întorsese la el; nu acum, când Aelin era casa lui. Chiar dacă
zidurile casei ei îl sufocau.
Probabil că părea la fel de captiv precum se simţea,
deoarece Aelin dădu ochii peste cap când se întoarse în
apartament, în acea după-amiază.
 Bine, bine, spuse ea, ridicând mâinile în aer. Aş prefera
să te distrugi decât să-mi strici mobila de plictiseală. Eşti mai
rău decât un câine.
Aedion zâmbi.
 Fac tot posibilul ca să impresionez.
Aşadar, se înarmară, îşi puseră mantiile şi făcură doi paşi
afară, inainte ca el să detecteze un miros feminin - ca de
mentă şi o mirodenie pe care nu o putea identifica -
apropiindu-se de ei. Repede. Mai simţise acel parfum, dar nu
îşi amintea unde.
Durerea îi biciui coastele când întinse mâna spre pumnal.
 E Nesryn. Relaxează-te! îl linişti Aelin.
Într-adevăr, femeia care se apropia ridică o mână în semn
de salut, deşi era acoperită cu o mantie atât de bine, încât
Aedion nu vedea nimic din chipul frumos de dedesubt.
Aelin o întâlni la jumătatea străzii, mişcându-se cu
uşurinţă în costumul ei negru, şi nu îl aşteptă şi pe Aedion.
 S-a întâmplat ceva? o întrebă ea.
 Atenţia femeii se îndreptă dinspre Aedion către regina lui.
El nu uitase acea zi de la castel - săgeata pe care o trăsese şi
cea pe care o îndreptase în direcţia lui.
 Nu. Am venit să dau raportul despre noile cuiburi pe
care le-am găsit. Dar mă pot întoarce mai târziu, dacă sunteţi
ocupaţi.
 Tocmai ieşeam în oraş, spuse Aelin, să-i dăm de băut
generalului.
Părul negru, până la umeri, al lui Nesryn se mişcă sub
glugă, când îşi înălţă capul.
 Ai nevoie de încă o pereche de ochi care să vă
păzească?
Aedion deschise gura, dorind să spună nu, dar Aelin părea
gânditoare. Ea privi peste umăr spre el, iar Aedion ştiu că îi
evalua condiţia fizică, pentru a hotărî dacă voia, într-adevăr,
încă o sabie printre ei. Dacă Aelin ar fi fost în Bane, ar fi
doborât-o pe loc.
 Ce vreau este un chip frumos, care să nu-i aparţină
verişoarei mele. Se pare că eşti numai bună, îi spuse Aedion,
tărăgănat, tinerei rebele.
 Eşti un nesuferit, i-o întoarse Aelin. Şi, din nefericire,
căpitanul n-ar fi deloc bucuros dacă i-ai face avansuri lui
Faliq, vere.
 N-aş spune asta, zise repede Nesryn.
 Mi-e indiferent, spuse Aelin, ridicând din umeri. Şi aşa
era.
Nesryn scutură din cap.
 Nu mă gândeam la tine, dar - n-aş spune asta. Cred că
se complace în nefericire. Rebela flutură o mână. Oricum am
putea muri oricând. Nu văd scopul melancoliei.
 Ei bine, ai noroc, Nesryn Faliq, spuse Aelin. Se pare că
m-am săturat de verişorul meu, aşa cum s-a săturat şi el de
mine. Avem nevoie de prieteni noi.
Aedion schiţă o plecăciune spre rebelă, iar coastele îl
durură din cauza mişcării. Apoi, gesticulă spre strada din
faţă.
 După tine.
 Nesryn îl măsură din priviri, ca şi când ar fi văzut exact
poziţia rănii dureroase, iar apoi o urmă pe regină.
Aelin îi duse la o tavernă cu adevărat infamă, la câteva
cvartale distanţă. Cu un mers impresionant şi ameninţător,
alungă doi hoţi care stăteau în spate, la o masă. Se uitară o
singură dată la armele ei, la costumul ei extraordinar, şi
deciseră că le plăcea să-şi păstreze organele în corp.
Cei trei rămaseră în cârciumă până la închidere, atât de
acoperiţi de glugi, încât abia se recunoşteau reciproc, jucând
cărţi şi refuzând numeroasele oferte de a li se alătura altor
jucători. Nu aveau bani de pierdut la jocuri adevărate,
aşadar, în loc de bani, foloseau nişte boabe de fasole uscată,
pe care le adusese chelneriţa, convinsă de Aedion.
Nesryn abia vorbea şi câştiga rundă după rundă, iar
Aedion presupuse că tăcerea ei era bună, având în vedere că
nu hotărâse încă dacă voia să o ucidă pentru acea săgeată pe
care o trăsese. Dar Aelin îi puse întrebări despre brutăria
familiei ei, despre viaţa părinţilor ei pe Continentul Sudic,
despre sora, nepoatele şi nepoţii ei. Când, părăsiră, într-un
final, cârciuma, niciunul dintre ei neîndrăznind să se îmbete
în public şi nici nerăbdători să meargă încă la culcare,
hoinăriră pe aleile mahalalei.
Aedion savură fiecare pas de libertate. Fusese închis în
acea celulă câteva săptămâni. Acest lucru îi deschisese o
rană veche, una despre care nu vorbise cu Aelin sau cu
altcineva; doar războinicii lui cei mai valoroşi din legiunea
Bane ştiau şi asta doar pentru că îl ajutaseră să se răzbune,
la câţiva ani după întâmplare. Aedion încă se gândea la asta
când ajunseră pe o alee îngustă şi ceţoasă, cu pietrele-i negre
luminate argintiu de lumina lunii ce se ivea deasupra.
Auzi târşâitul cizmelor pe piatră înaintea însoţitoarelor lui,
urechile lui de Fae prinzând sunetul, şi întinse o mână în faţa
lui Aelin şi Nesryn, care rămaseră complet nemişcate.
Adulmecă aerul, dar străinul nu se afla în direcţia vântului.
Aşa că ascultă.
Era o singură persoană, judecând după sunetul paşilor
aproape neauziţi care străpungea zidul de ceaţă. Se deplasa
cu uşurinţa unui prădător, activându-i instinctele lui Aedion.
Acesta îşi palmă cuţitele de luptă când mirosul bărbatului îl
lovi - nespălat, dar cu un iz de pin şi de zăpadă. Apoi, simţi
mirosul lui Aelin pe străin, mirosul complex şi stratificat,
împletit în fiinţa bărbatului.
Bărbatul ieşi din ceaţă; înalt - poate mai înalt decât
Aedion, chiar dacă doar cu doi centimetri -, cu o constituţie
robustă şi înarmat atât peste, cât şi pe sub haina de un gri-
deschis, cu glugă.
Aelin făcu un pas în faţă. Un pas, ca şi când ar fi fost
ameţită.
Expiră tremurând şi scânci uşor - un suspin. Apoi alergă
pe alee, zburând ca şi când însuşi vântul i-ar fi împins
călcâiele.
Se aruncă asupra bărbatului, lovindu-se de el atât de tare
încât altul în locul lui s-ar fi lovit de zidul de piatră.
Dar bărbatul o trase spre el, braţele lui mari înfaşurându-
se strâns în jurul ei, şi o ridică în aer. Nesryn dădu să se
apropie, dar Aedion o opri, prinzând-o de braţ.
Aelin râdea şi plângea în acelaşi timp, iar bărbatul nu
făcea nimic altceva decât să o ţină, îngropându-şi capul
acoperit de glugă în gâtul ei. Ca şi când i-ar fi sorbit mirosul.
 Cine este? întrebă Nesryn.
Aedion zâmbi.
 Rowan.
 CAPITOLUL 28

Tremura din cap până în picioare şi nu se putea opri din

plâns, nu când toată greutatea dorului de Rowan o copleşi,
greutatea acestor săptămâni petrecute de una singură.
 Cum ai ajuns aici? Cum m-ai găsit? Aelin se retrase
destul de mult ca să-i studieze faţa dură, umbrită de glugă,
tatuajul ce se ivea printr-o parte şi zâmbetul lui fioros.
El era aici, el era aici, el era aici.
 Ai spus clar că neamul meu nu ar fi binevenit pe
continentul tău, răspunse el. Până şi sunetul vocii lui era un
balsam şi o binecuvântare. Aşa că am plecat clandestin, cu o
corabie. Ai zis ceva despre o casă în mahala, aşadar, când am
sosit în seara asta, am rătăcit până când ţi-am simţit
parfumul. O studie cu privirea evaluatoare şi fermă a unui
războinic, cu buzele strânse. Ai multe să-mi spui, zise el, iar
ea dădu din cap. Tot - voia să-i spună tot. Ea îl apucă mai
puternic, savurându-i muşchii încordaţi ai antebraţelor,
puterea lui perpetuă. El îi dădu la o parte o şuviţă rebelă de
păr, degetele lui bătătorite atingându-i obrazul într-o
mângâiere fină. Blândeţea mângâierii o făcu să se înece cu un
alt suspin. Dar nu eşti rănită, rosti el încet. Eşti bine?
Ea dădu din nou din cap şi îşi vârî faţa în pieptul lui.
 Credeam că ţi-am ordonat să rămâi în Wendlyn.
 Am avut motivele mele, mai bine ţi le spun într-un loc
sigur, rosti el. Apropo, prietenii tăi de la fortăreaţă îţi transmit
salutări.
 Cred că le lipseşte încă o spălătoreasă de vase. Mai ales
lui Luca - şi mai ales dimineaţa.
Ea râse şi îl îmbrăţişă. El era aici, şi nu era ceva inventat
de ea, vreun vis nebunesc pe care îl avusese, şi...
 De ce plângi? întrebă el, încercând să o împingă destul
de mult încât să-i vadă din nou chipul.
 Dar ea se ţinu de el cu o înverşunare atât de mare, încât îi
simţi armele de sub haine. Cât timp era aici, lângă ea, totul
avea să fie bine, chiar dacă s-ar fi dus totul naibii.
 Plâng, se smiorcăi ea, pentru că miroşi atât de urât,
încât îmi lăcrimează ochii.
Rowan izbucni într-un râs care făcu toate rozătoarele de
pe alee să tacă. În cele din urmă, ea se retrase, zâmbind.
 Un pasager clandestin nu poate face baie, glumi el,
eliberând-o din strânsoare doar ca să-i dea un bobârnac
peste nas. Ea îl împinse în joacă, dar el se uită de-a lungul
aleii, unde aşteptau Nesryn şi Aedion. Probabil că le
supraveghease fiecare mişcare pe care o făcuseră. Şi, dacă i-
ar fi considerat o adevărată ameninţare pentru ea, ar fi fost
morţi de minute bune. Ai de gând să-i faci să stea acolo toată
noaptea?
 De când te interesează manierele? Cu un braţ, îi
cuprinse mijlocul, nedorind să-i dea drumul, dacă se
transforma în vânt şi dispărea? Mâna pe care şi-o ţinea
nonşalant pe umerii ei era o greutate mare şi glorioasă; se
apropiară de ceilalţi.
Dacă Rowan s-ar fi luptat cu Nesryn sau chiar cu Chaol,
ar fi fost clar câştigător. Dar cu Aedion... Ea nu-l văzuse încă
luptând - şi, după felul în care verişorul ei îl privea pe Rowan,
în ciuda întregii lui admiraţii declarate, se întrebă dacă şi
Aedion se gândea cine ar fi ieşit viu din acea luptă. Rowan se
încordă un pic sub prinsoarea ei.
Niciunul dintre bărbaţi nu privi în altă parte când se
apropiară. Prostii teritoriale.
Aelin îl strânse atât de puternic pe Rowan de mijloc, încât
el şuieră şi o pişcă de umăr. Războinici Fae: nepreţuiţi într-o
luptă - şi o pacoste pentru ea, în restul timpului.
 Să intrăm! zise ea.
Nesryn se retrăsese un pic, ca să observe ceea ce cu
siguranţă avea să fie o luptă memorabilă a orgoliilor de
războinici.
  Ne vedem mai târziu, spuse rebela, cu colţurile gurii
ridicate, neadresându-se niciunuia dintre ei în mod deosebit,
înainte de a dispărea în mahala.
O parte din Aelin se gândi să o cheme înapoi - aceeaşi
parte care o făcuse să o invite pe Nesryn. Femeia păruse
singuratică, uşor în derivă. Dar Faliq nu avea niciun motiv să
rămână. Nu în acest moment.
Aedion păşi în faţa ei şi a lui Rowan, conducându-i tăcut
înapoi spre depozit.
Chiar şi prin straturile de haine şi arme, ea simţi, cu
degetele, că muşchii lui Rowan erau încordaţi, în timp ce el
supraveghea Riftholdul. Se gândi dacă să-l întrebe ce anume
detecta cu acele simţuri ascuţite, ce straturi ale oraşului,
despre care ea poate că nu ştia că existau. Nu îi invidia
simţul excelent al mirosului, cel puţin nu în mahala. Dar nu
era nici locul şi nici timpul să-i pună întrebări - nu înainte de
a ajunge într-un loc sigur. Înainte de a vorbi cu el. Între patru
ochi.
Rowan cercetă depozitul fără să comenteze, înainte de a se
da la o parte, ca să o lase să intre înaintea lui. Ea uitase cât
de frumos îşi mişca trupul puternic - o furtună în carne şi
oase.
Trăgându-l de mână, ea îl conduse la etaj şi în camera
mare. Ştia că, până la jumătatea drumului, el asimilase
fiecare detaliu, fiecare intrare, ieşire şi metodă de evadare.
Aedion rămase în faţa şemineului, cu gluga încă pe cap,
cu mâinile încă aproape de arme.
 Aedion, el este Rowan, îi spuse ea peste umăr, când
trecură pe lângă el. Rowan, fă cunoştinţă cu Aedion!
Înălţimea Sa are nevoie de o baie sau voi vomita dacă voi fi
nevoită să stau lângă el mai mult de un minut.
Nu-i mai dădu nicio explicaţie înainte să-l tragă pe Rowan
în dormitorul ei şi să închidă uşa în urma lor.

~
 Aelin se rezemă de uşă, iar Rowan se opri în mijlocul
camerei, cu faţa întunecată de umbrele glugii lui gri şi groase.
Spaţiul dintre ei se tensionă, fiecare centimetru pârâind.
Îşi muşcă buza de jos şi îl studie: hainele cunoscute;
varietatea de arme periculoase; liniştea nefirească, de
nemuritor. Doar prezenţa lui lua aerul din cameră, din
plămânii ei.
 Scoate-ţi gluga! ceru el cu un mic hârâit, fixându-i gura
cu privirea.
Ea îşi încrucişă braţele.
 Mi-o arăţi pe a ta, ţi-o arăt pe a mea, Prinţe.
 De la lacrimi la impertinenţă în câteva minute. Mă
bucur că despărţirea de o lună nu ţi-a diminuat obişnuita
bună dispoziţie. El îşi trase gluga şi ea vorbi.
 Părul tău! L-ai tuns complet! Apropiindu-se de el, îşi
dădu şi ea jos gluga. Într-adevăr, lungul lui păr alb-argintiu
era acum tuns scurt. Îl făcea să pară mai tânăr, îi evidenţia
mai mult tatuajul şi... ce-i drept, îl făcea şi mai frumos. Sau
poate că i se părea ei, din cauză că-i fusese dor de el.
 De vreme ce te-ai gândit că ne vom lupta mult pe aici,
părul scurt este mai util. Deşi nu pot spune acelaşi lucru
despre părul tău. La fel de bine ai fi putut să-l vopseşti
albastru.
 Taci. Părul tău era atât de frumos. Speram să mă laşi
să-l împletesc într-o zi. Presupun că, în schimb, va trebui să-
mi cumpăr un ponei. Ea îşi înălţă capul. Aşadar, când te
transformi, vei fi un şoim fără pene?
Lui i se umflară nările, iar ea îşi strânse buzele, ca să nu
râdă.
El cercetă camera: patul mare, pe care ea nu se deranjase
să-l facă în acea dimineaţă, şemineul din marmură,
împodobit cu fleacuri şi cărţi, uşa deschisă spre şifonierul ei
imens.
 N-ai minţit când ai spus că-ţi place luxul.
 Nu tuturor ne place să trăim în sărăcia de războinic,
replică ea, prinzându-l din nou de mână. Îşi amintea
bătăturile, forţa şi mărimea mâinilor lui. Degetele lui le
cuprinseră pe ale ei.
Deşi avea un chip pe care îl memorase, un chip care îi
bântuise visele în aceste ultime săptămâni... era, cumva, nou.
Iar el o privi, pur şi simplu, ca şi când s-ar fi gândit la acelaşi
lucru.
El deschise gura să spună ceva, dar ea îl trase în baie şi
aprinse câteva lumânări de lângă chiuvetă şi de pe marginea
de deasupra căzii.
 Am vorbit serios în legătură cu baia, zise ea, răsucind
robinetele şi acoperind scurgerea. Puţi!
Rowan o privi, când se aplecă să apuce un prosop, din
micul dulap de lângă toaletă.
 Spune-mi tot.
Ea scoase un flacon verde cu săruri de baie şi un altul, cu
ulei de baie, şi turnă cantităţi generoase din fiecare, iar apa
deveni lăptoasă şi opacă.
 Îţi voi spune, după ce te vei băga în apă şi nu vei mai
mirosi ca un vagabond.
 Dacă îmi aduc bine aminte, tu miroseai mai rău când
ne-am întâlnit prima dată. Iar eu nu te-am împins în cea mai
apropiată albie din Varese.
Ea îl fulgeră cu privirea.
 Amuzant.
 Din cauza ta, mi-au lăcrimat ochii tot nenorocitul de
drum până la Mistward.
 Intră odată!
O ascultă, chicotind.
Ea îşi scoase propria mantie, apoi începu să-şi dea jos
diversele arme, în timp ce ieşi din baie. Poate că îi luă mai
mult timp decât de obicei ca să scape de arme, să-şi scoată
costumul şi să se schimbe într-o cămaşă albă, largă şi
pantaloni. Până termină, Rowan se afla în cadă, în apa atât
de murdară, încât ea nu vedea nimic din jumătatea inferioară
a corpului de dedesubt.
Muşchii puternici ai spatelui său acoperit de cicatrice se
mişcară când se frecă pe faţă şi pe mâini, apoi pe gât şi pe
piept. Pielea lui se colorase într-un maro auriu - probabil că
stătuse pe afară în ultimele săptămâni. Aparent, fără haine.
El îşi stropi din nou faţa cu apă, iar ea se mişcă, întinzând
mâna spre cârpa de spălat pe care o pusese pe chiuvetă.
 Poftim! spuse ea, uşor răguşită.
El înmuie cârpa în apa lăptoasă şi îşi frecă faţa, ceafa,
muşchii puternici ai gâtului. Tatuajul care îi acoperea braţul
stâng străluci, din cauza apei care i se prelingea pe trup.
Pe toţi zeii, ocupa întreaga cadă. Ea îi dădu tăcută
săpunul ei preferat, cu miros de lavandă. Mirosindu-l, el oftă
resemnat, apoi începu să-l folosească. Ea se aşeză pe buza
curbată a căzii şi îi relată tot ce se întâmplase de când
plecaseră. Bine, aproape totul. El se spălă în timp ce ea vorbi,
frecându-se cu o eficienţă brutală. Ridică săpunul de lavandă
spre păr, iar ea ţipă ascuţit.
 Nu e ca să te speli pe păr, şuieră ea, sărind de unde era
cocoţată şi întinzându-se după unul dintre multele tonice
pentru păr, aliniate pe micul raft aflat deasupra căzii.
Trandafir, lămâiţă, sau... Mirosi flaconul din sticlă. Iasomie. Îl
privi cu ochi mijiţi.
El îşi ridică privirea spre ea, ochii lui verzi exprimând
cuvinte pe care ştia că nu e nevoie să le spună. „Ţi se pare că-
mi pasă pe care îl alegi?“
Ea ţâţâi.
 Atunci, iasomie, boşorogule!
El nu obiectă când ea se aşeză în capul căzii şi-i turnă
nişte tonic în părul scurt. Parfumul dulce şi nocturn de
iasomie pluti în aer, mângâind-o şi sărutând-o. Până şi
Rowan îl inhală când ea îi freca scalpul cu soluţia.
 Probabil că încă aş putea să-l împletesc, spuse ea
meditativ. Cozi foarte mici, şi... El mârâi, dar se sprijini de
cadă, cu ochii închişi. Eşti la fel ca o pisică de casă, zise ea,
masându-i capul. El scoase un sunet gutural care, la fel de
bine, ar fi putut fi un tors.
Să-i spele părul era ceva intim - se îndoia că acordase
vreodată un asemenea privilegiu multor oameni; era ceva ce
ea nu mai făcuse niciodată pentru nimeni altcineva. Dar
limitele fuseseră mereu neclare pentru ei şi niciunuia dintre
ei nu-i păsase în mod special. O văzuse goală de câteva ori,
iar ea văzuse mare parte din el. Luni de zile împărţiseră un
pat. Şi, pe deasupra, ei erau carranam. El îi permisese să
pătrundă în puterea lui, dincolo de barierele interioare, până
acolo unde jumătatea unui gând de-al ei ar fi putut să-i
distrugă mintea. Aşadar, să-i spele părul, să-l atingă... era un
lucru intim, dar şi ceva esenţial.
 Nu ai spus nimic despre magia ta, şopti ea, încă
masându-i scalpul.
El se încordă.
 Ce e cu ea?
Cu degetele în părul lui, ea se aplecă să-i privească faţa.
 Înţeleg că a dispărut. Cum te simţi când eşti la fel de
slab ca un muritor?
El deschise ochii şi o privi.
 Nu este amuzant.
 Ţi se pare că râd?
 Mi-am petrecut primele câteva zile groaznic de bolnav şi
fiind abia capabil să mă mişc. A fost ca şi când o pătură îmi
acoperea simţurile.
 Iar acum?
 Acum, mă obişnuiesc.
Ea îl lovi în umăr. Era ca şi când ar fi atins oţel înfăşurat
în catifea.
 Morocănosule, morocănosule.
El mârâi uşor deranjat, iar ea îşi ţuguie buzele ca să-şi
reprime zâmbetul. Se lăsă pe umerii lui, îndemnându-l să se
scufunde sub apă. O ascultă, iar când ieşi, ea se ridică şi
apucă prosopul pe care îl lăsase pe chiuvetă.
 Mă duc să-ţi caut nişte haine.
 Am...
 Nu, nu! Alea vor ajunge direct la spălătoreasă. Şi le vei
primi înapoi doar dacă va reuşi să le redea mirosul plăcut.
Până atunci, vei purta ce-ţi voi da.
Ea îi înmână prosopul, dar nu îl lăsă din mână când el îl
apucă.
  Ai devenit o tirană, Prinţeso, spuse el.
Ea îşi dădu ochii peste cap şi eliberă prosopul,
întorcându-se când el se ridică în picioare cu o mişcare
energică, împroşcând apă peste tot. Făcea eforturi să nu
arunce o privire peste umăr. „Nici măcar să nu îndrăzneşti!”,
şopti o voce, în mintea ei.
Corect. Avea să-i spună acelei voci Bun Simţ şi o să
asculte de ea de acum înainte.
Intrând în dressing, se îndreptă spre dulapul din spate şi
îngenunche în faţa sertarului de jos, deschizându-l; înăuntru,
erau haine împăturite: chiloţi, cămăşi şi pantaloni.
Pentru o clipă, se holbă la vechile haine ale lui Sam,
inhalând mirosul lui slab, încă impregnat în material. Încă nu
îşi făcuse curaj să meargă la mormântul lui, dar...
 Nu trebuie să mi le dai, spuse Rowan din spatele ei. Ea
tresări uşor şi se răsuci pe loc, privindu-l. Era al naibii de
silenţios.
Aelin încercă să nu pară prea zdruncinată de faptul că îl
văzu cu prosopul înfăşurat în jurul şoldurilor, de corpul
bronzat şi musculos care strălucea din pricina uleiurilor de
baie, de cicatricele care se intersectau pe el, ca dungile unei
feline mari. Până şi Bunul Simţ rămase fără cuvinte.
 Acum nu prea am haine curate în casă, iar astea stau
degeaba pe aici, spuse ea, cu gura pe jumătate uscată.
Scoase o cămaşă şi o ridică. Sper că ţi se potriveşte. Sam
avea optsprezece ani când murise; Rowan era un războinic
şlefuit de trei secole de antrenament şi bătălii.
Scoase din sertar chiloţi şi pantaloni.
 Îţi voi da haine potrivite mâine. O să dai start unei
revolte dacă femeile din Rifthold te vor vedea mergând pe
străzi doar cu un prosop pe tine.
Rowan izbucni în râs şi se îndreptă spre hainele atârnate
pe un perete al dulapului; rochii, tunici, jachete, cămăşi...
 Porţi toate astea? Ea dădu din cap şi se ridică în
picioare. El se uită la câteva rochii şi tunici brodate. Sunt...
foarte frumoase, recunoscu el.
 Aş fi crezut că eşti împotriva eleganţei.
  Şi hainele sunt arme, spuse el, oprindu-se la o rochie
neagră din catifea. Partea din faţă şi mânecile strâmte erau
simple, decolteul coborând doar sub clavicule, cu nimic
deosebită, în afara firelor de pe umeri, brodate din aur
strălucitor. Rowan înclină rochia ca să se uite la spate -
adevărata capodoperă. Broderia din aur continua de la umeri,
întinzându-se ca să formeze un dragon şerpuind, cu gura
căscată spre gât, corpul curbându-se în jos, până la coada
îngustă, care forma marginea trenei lungi. Rowan oftă. Asta
îmi place cel mai mult.
Ea pipăi mâneca de catifea neagră.
 Am văzut-o într-un magazin, când aveam şaisprezece
ani, şi am cumpărat-o imediat. Totuşi, când mi-a fost adusă,
după câteva săptămâni, mi s-a părut prea bătrânească. O
copleşea pe fata de atunci. Aşa că n-am purtat-o niciodată şi
atârnă acolo de trei ani.
El îşi trecu un deget acoperit de cicatrice pe spatele auriu
al dragonului.
 Nu mai eşti acea fată, rosti el încet. Cândva, aş vrea să
te văd purtând asta.
Ea îndrăzni să-şi ridice privirea spre el, cotul ei atingându-
i antebraţul.
 Mi-a fost dor de tine.
Gura lui se strânse.
 Nu am fost despărţiţi atât de mult timp.
Corect. Pentru un nemuritor, câteva săptămâni nu
însemnau nimic.
 Şi? Nu am voie să-mi fie dor de tine?
 Ţi-am explicat cândva că oamenii la care ţii sunt arme
care pot fi folosite împotriva ta. Dorul de mine a fost ceva
prostesc.
 Eşti ditamai seducătorul, ştii? Nu se aşteptase la
lacrimi sau emoţii, dar ar fi fost frumos să ştie că şi lui îi
fusese dor de ea, măcar o fracţiune din cât îi fusese ei. Ea
înghiţi în sec, îndreptându-şi spatele şi împingându-i hainele
lui Sam în braţe. Poţi să te îmbraci aici.
 Ea îl lăsă în dressing şi se îndreptă direct spre baie, unde
se stropi cu apă rece pe faţă şi pe gât. Se întoarse în dormitor
şi îl găsi încruntându-se.
Ei bine, pantalonii i se potriveau - aproape. Erau prea
scurţi şi îi scoteau de minune în evidenţă posteriorul, dar...
 Cămaşa e prea mică, spuse el. Nu am vrut să o rup.
I-o dădu, iar ea se uită un pic neajutorată la cămaşă, apoi
la pieptul lui.
 Mâine la prima oră ies în oraş. Ea scoase un oftat
adânc. Ei bine, dacă nu te deranjează să discuţi cu Aedion
fără cămaşă, presupun că ar trebui să mergem să-l salutăm.
 Trebuie să vorbim.
 De bine sau de rău?
 Genul de discuţie în timpul căreia mă voi bucura că nu
îţi poţi accesa puterea şi nu poţi să scuipi flăcări peste tot.
Stomacul i se strânse.
 Acela a fost un incident şi, dacă mă întrebi pe mine,
minunata ta fostă iubită a meritat-o, spuse ea.
Şi mai mult decât atât. Întâlnirea cu grupul de vizitatori
nobili Fae la Mistward fusese groaznică. Iar când fosta iubită
a lui Rowan insistase să-l tot atingă, în ciuda faptului că el îi
ceruse să se oprească, când ea o ameninţase pe Aelin cu
biciuirea, pentru că intervenise... Ei bine, noua poreclă
preferată a lui Aelin - regina ticăloasă care scuipă foc - i se
potrivise destul de bine în timpul acelei cine.
Buzele îi zvâcniră, iar umbre pâlpâiră în ochii lui Rowan.
Aelin oftă din nou şi se uită la tavan.
 Acum sau mai târziu?
 Mai târziu. Pot să aştept un pic.
Fu pe jumătate tentată să-i ceară să-i spună despre ce era
vorba, dar se întoarse spre uşă.

~
Aedion se ridică de pe scaunul de la masa din bucătărie,
când Aelin şi Rowan intrară. Verişorul ei îl privi admirativ pe
Rowan.
  Aelin, nu mi-ai spus niciodată cât de frumos este
prinţul tău Fae, spuse el. Aelin se încruntă. Aedion dădu din
cap spre Rowan. Mâine dimineaţă, noi doi vom merge să ne
antrenăm pe acoperiş. Vreau să ştiu şi eu tot ce ştii tu.
Aelin ţâţâi.
 În ultimele zile te-am auzit vorbind numai despre
Prinţul Rowan ş i , totuşi, asta ai hotărât să-i spui? Fără
plecăciuni şi ploconiri?
Aedion se aşeză din nou pe scaun.
 Dacă Prinţul Rowan vrea formalităţi, mă pot ploconi,
dar nu pare să fie genul de persoană căreia să îi pese de asta
în mod deosebit.
Cu un licăr de amuzament în ochii verzi, Prinţul Fae
spuse:
 Orice doreşte regina mea.
O, te rog!
Şi Aedion auzi cuvintele. Regina mea.
Cei doi prinţi se fixară cu privirea, unul cu păr auriu şi
celălalt argintiu, unul geamănul ei, celălalt legătura ei de
suflet. Nimic prietenos nu se citea în privirile lor, nimic uman
- erau doi masculi Fae încleştaţi într-o bătălie pentru
dominanţă.
Ea se rezemă de chiuvetă.
 Dacă aveţi de gând să vă măsuraţi puterile, nu vreţi să
o faceţi pe acoperiş?
Rowan se uită la ea, cu sprâncenele ridicate. Dar Aedion
fu cel care răspunse.
 Ne compară cu nişte câini, aşa că nu aş fi surprins
dacă ea chiar crede că i-am distruge mobila.
Dar Rowan nu zâmbi, ci îşi înclină capul într-o parte şi
adulmecă.
 Şi Aedion are nevoie de o baie, ştiu, zise ea. A insistat
să fumeze o pipă la bufet. A spus că-l făcea să pară demn.
Încă ţinându-şi capul înclinat, Rowan îl întrebă:
 Mamele voastre erau verişoare, Prinţe, dar cine este
tatăl tău?
Aedion se lungi pe scaunul lui.
  Contează asta?
 Ştii? insistă Rowan.
Aedion ridică din umeri.
 Mama nu mi-a spus niciodată - şi nici altcuiva.
 Presupun că ai o idee, totuşi? întrebă Aelin.
 Nu ţi se pare cunoscut? replică Rowan.
 Seamănă cu mine.
 Da, dar... El oftă. L-ai întâlnit pe tatăl lui. Acum câteva
săptămâni. Gavriel.

~
Aedion îl fixă cu privirea pe războinicul fără cămaşă,
întrebându-se dacă îşi deranjase prea mult rănile în seara
asta şi acum halucina.
Cuvintele prinţului îşi făcură efectul. Aedion continuă să
se holbeze. Un tatuaj negru, în Vechea Limbă, cobora pe o
parte a feţei lui Rowan şi continua pe gât, umeri şi braţele
musculoase. Majoritatea oamenilor s-ar fi uitat la acel tatuaj
şi ar fi fugit în direcţia opusă.
Aedion văzuse destui războinici la viaţa lui, dar acest
mascul era un Războinic cu R mare, reprezenta însăşi legea.
Întocmai ca Gavriel. Sau, cel puţin, aşa spuneau
legendele. Gavriel, prietenul lui Rowan, unul dintre cadrele
lui, care se putea transforma într-un leu de munte.
 El m-a întrebat, şopti Aelin. El m-a întrebat câţi ani
aveam şi a părut uşurat când i-am spus că am nouăsprezece
ani.
Se pare că, la nouăsprezece ani, era prea tânără să fie fiica
lui Gavriel, deşi semăna foarte mult cu femeia alături de care
fusese cândva. Aedion nu şi-o amintea bine pe mama sa;
ultimele lui amintiri erau ale unui chip tras şi gri, care îşi
dăduse ultima suflare. Refuzase ajutorul tămăduitoarelor
Fae, care ar fi putut să vindece boala care o măcina. Dar el
auzise că, pe vremuri, semănase aproape perfect cu Aelin şi
cu mama ei, Evalin.
Aedion vorbi, cu o voce răguşită.
  Leul este tatăl meu?
Rowan dădu din cap.
 El ştie?
 Pariez că atunci când a văzut-o pe Aelin a fost prima
dată când s-a întrebat dacă a făcut un copil cu mama ta.
Probabil că încă nu ştie sau poate asta l-a făcut să înceapă
căutările.
Mama lui nu mărturisise niciodată nimănui - cu excepţia
lui Evalin - cine era tatăl lui. Chiar şi pe moarte, păstrase
secretul. Din cauza asta le refuzase pe tămăduitoarele Fae.
Pentru că ar fi putut să-l identifice - iar dacă Gavriel ar fi
ştiut că avea un fiu... Dacă Maeve ar fi aflat...
O veche durere îl străbătu. Ea îl ţinuse în siguranţă -
murise ca să-1 ţină departe de mâinile lui Maeve.
Degete calde alunecară în jurul mâinii lui şi o strânseră.
El nu-şi dăduse seama cât de rece era. Ochii lui Aelin - ochii
lor, ochii mamelor lor - erau blânzi. Deschişi.
 Asta nu schimbă nimic, spuse ea. Nici cine eşti, nici ce
însemni pentru mine. Nimic.
Dar schimba. Schimba tot. Explica tot: puterea, viteza,
simţurile; instinctele mortale de prădător pe care mereu se
străduise să le controleze. De ce fusese Rhoe atât de dur cu el
când îl antrenase.
Pentru că, dacă Evalin ştia cine era tatăl lui, atunci sigur
ştia şi Rhoe. Iar bărbaţii Fae, chiar şi cei pe jumătate Fae,
erau mortali. Fără controlul pe care Rhoe şi lorzii lui îl
învăţaseră să-l stăpânească de la o vârstă fragedă, fără
concentrare... Ei ştiuseră. Şi păstraseră secretul.
La asta se adăuga şi faptul că, după depunerea
jurământului de sânge faţă de Aelin, într-o zi... el putea să
rămână tânăr, în vreme ce ea ar fi îmbătrânit şi ar fi murit.
Aelin îi atinse cu degetul mare mâna, apoi se întoarse spre
Rowan.
 Ce înseamnă asta, în ceea ce o priveşte pe Maeve?
Gavriel este legat de ea prin jurământul de sânge, aşadar, ar
putea să-i revendice urmaşul?
  Pe naiba, rosti Aedion. Dacă Maeve ar fi încercat să-l
revendice, el i-ar fi sfâşiat gâtul. Mama lui murise de frica
Reginei Fae. Era sigur de asta.
 Nu ştiu, spuse Rowan. Chiar dacă ar crede asta, ar fi
un act de război să ţi-l fure pe Aedion.
 Asta rămâne între noi, zise Aelin. Calmă. Calculând -
analizându-şi toate planurile. Cealaltă parte a monedei.
Aedion, până la urmă este alegerea ta dacă vrei să-l abordezi
pe Gavriel. Dar şi aşa avem destui inamici care se adună în
jurul nostru. Nu vreau să încep un război cu Maeve.
Dar ar fi făcut-o. S-ar fi dus la război pentru el. Iar el
vedea asta în ochii ei. Aproape îl lăsă fără aer. Asta şi gândul
la cum s-ar fi desfăşurat măcelul de ambele părţi, dacă
Regina întunecată şi urmaşa Malei, Aducătoarea-Focului, s-
ar fi confruntat.
 Rămâne între noi, reuşi Aedion să spună. Îl simţea pe
Rowan evaluându-l şi îşi reprimă un mârâit. Încet, Aedion îşi
ridică privirea, întâlnind-o pe cea a prinţului.
Însăşi stăpânirea acelei priviri fixe era ca o lovitură în faţă,
cu o piatră. Aedion continuă să-l privească în ochi. Nici de-al
naibii nu avea să dea înapoi; nici de-al naibii nu avea să
cedeze. Şi urma să cedeze - undeva, la un moment dat.
Probabil când Aedion ar fi depus jurământul de sânge.
Aelin ţâţâi la Rowan.
 Nu o mai face pe masculul alfa! O dată a fost suficient.
Rowan nici măcar nu clipi.
 Nu asta fac. Dar gura prinţului schiţă un zâmbet, ca şi
când i-ar f i spus lui Aedion: „Crezi că mă poţi învinge,
micuţule?”
Aedion rânji. „Oriunde şi oricând, Prinţe.“
 Nesuferitule, mormăi Aelin şi, în joacă, îl împinse pe
Rowan în braţ. El nu se mişcă niciun centimetru.
 Chiar ai de gând să-ţi măsori puterile cu fiecare
persoană pe care o întâlnim? Pentru că, dacă e aşa, ne va lua
o oră doar să străbatem primul cvartal din oraş, şi mă
îndoiesc că locuitorii vor fi foarte fericiţi.
 Aedion luptă cu impulsul de a respira adânc, în timp ce
Rowan îşi mută privirea, pentru a se uita neîncrezător la
regină.
Ea îşi încrucişă braţele, aşteptând.
 Va trece o vreme până mă voi obişnui cu o dinamică
nouă, recunoscu Rowan. Nu era o scuză, dar, din ce îi
spusese Aelin, Rowan nu se deranja des cu asemenea lucruri.
De fapt, ea păru de-a dreptul şocată de această concesie
minoră.
Aedion încercă să se întindă pe scaun, dar muşchii îi erau
încordaţi, sângele zbătându-i-se în vene.
 Aelin nu mi-a spus niciodată că a trimis după tine, se
trezi Aedion spunându-i prinţului.
 Răspunde în faţa ta, Generale?
O întrebare liniştită şi periculoasă. Aedion ştia că, de
obicei, atunci când bărbaţi ca Rowan vorbeau blând, era un
semn care anunţa violenţă şi moarte.
Aelin dădu ochii peste cap.
 Ştii că nu la asta s-a referit, aşa că nu mai căuta
ceartă, ticălosule. Aedion înţepeni. Putea să se apere singur.
Dacă Aelin credea că trebuia protejat, dacă ea credea că
Rowan era un războinic mai bun...
 Am jurământul de sânge faţă de tine - ceea ce
înseamnă câteva lucruri, printre care şi acela că nu-mi place
în mod deosebit să fiu luat la întrebări de ceilalţi, nici măcar
de verişorul tău, spuse Rowan.
Cuvintele îi răsunară în minte şi în inimă lui Aedion.
Jurământ de sânge.
Aelin păli.
 Ce ai spus? întrebă Aedion.
Rowan făcuse jurământul de sânge faţă de Aelin.
Jurământul lui de sânge.
Aelin îşi îndreptă umerii.
 Rowan a depus jurământul de sânge în faţa mea
înainte să plec din Wendlyn, rosti ea clar şi fără să ezite.
Un vuiet îl străbătu.
 Ce l-ai lăsat să facă?
 Aelin îi arătă palmele acoperite de cicatrice.
 Din câte ştiam, Aedion, îi erai loial regelui. Din câte
ştiam, nu urma să te mai văd.
 L-ai lăsat să depună jurământul de sânge faţă de tine?
strigă Aedion. Ea îl minţise în faţă în ziua aceea, pe acoperiş.
Trebuia să iasă, din pielea lui, din apartament, din acest oraş
nenorocit. Aedion se repezi după una dintre figurinele din
porţelan de pe marginea şemineului, simţind nevoia să
spargă ceva, doar ca să nu-şi mai simtă trupul zvâcnind.
Ea întinse un deget ameninţător, apropiindu-se de el.
 Dacă spargi ceva, dacă îmi spargi un singur obiect, îţi
voi băga cioburile pe gât!
Un ordin - al reginei, pentru generalul ei.
Aedion scuipă pe podea, dar se conformă. Chiar şi pentru
simplul fapt că ignorarea acelui ordin ar fi putut, foarte bine,
să distrugă ceva mult mai preţios.
 Cum îndrăzneşti? Cum de ai îndrăznit să-l laşi să
depună jurământul? întrebă el, în schimb.
 Îndrăznesc, deoarece dăruiesc sângele meu; îndrăznesc,
pentru că atunci tu nu existai pentru mine. Chiar dacă
niciunul dintre voi nu l-ar fi depus, tot lui i l-aş fi oferit,
pentru că este carranamul meu şi pentru că mi-a câştigat
indiscutabil loialitatea!
Aedion înţepeni.
 Şi cum rămâne cu loialitatea noastră indiscutabilă? Ce
ai făcut ca să câştigi asta? Ce ai făcut ca să ne salvezi
poporul de când te-ai întors? Urma să-mi spui despre
jurământul de sânge sau a fost doar una dintre multele tale
minciuni?
Aelin mârâi cu o intensitate de animal, care îi aminti că şi
prin venele ei curgea sânge Fae.
 Du-te şi fă o criză de nervi în altă parte! Să nu te întorci
până când nu vei putea să te comporţi ca un om normal. Sau
măcar ca jumătate de om.
Aedion o înjură, un blestem obscen, pe care îl regretă
imediat. Rowan se repezi la el, lovind scaunul cu destulă
putere încât să îl răstoarne, dar Aelin întinse o mână. Prinţul
se opri. Atât de uşor îl stăpâni ea pe acel războinic puternic şi
nemuritor.
Aedion râse, un sunet fragil şi rece, şi îi zâmbi lui Rowan
într-un fel care, de obicei, îi făcea pe oameni să se ia la
bătaie.
Dar Rowan nu făcu decât să-şi ridice scaunul; se aşeză şi
se lăsă pe spate, ca şi când ar fi ştiut deja care era punctul
sensibil al lui Aedion.
Aelin îi arătă uşa.
— Ieşi naibii afară! Nu vreau să te mai văd o vreme.
Sentimentul era reciproc. Toate planurile lui, toate
lucrurile pentru care muncise... Fără jurământul de sânge,
era doar un general; doar un prinţ fără pământ, din familia
Ashryver.
Aedion se îndreptă spre uşa de la intrare şi o deschise atât
de violent, încât aproape că o smulse din balamale.
Aelin nu strigă după el.
 CAPITOLUL 29

Preţ de un minut, Rowan Spin-alb se întrebă dacă merita

să-l prindă pe prinţul semi-Fae şi să-l sfâşie în bucăţi, pentru
modul cum i se adresase lui Aelin, sau dacă era mai bine să
rămână aici, cu regina lui, care i se plimba nervoasă prin faţa
şemineului din dormitorul ei. El înţelegea - chiar înţelegea -
de ce generalul era mânios. Şi el s-ar fi simţit la fel. Dar asta
nu era o scuză suficientă. Nici pe departe.
Stând pe marginea saltelei moi, o privi mişcându-se.
Chiar şi fără magia ei, Aelin era un foc viu, cu atât mai
mult acum, că avea părul roşcat - o creatură cu emoţii atât
de clocotitoare, încât, uneori, putea doar să o privească şi să
se minuneze.
Şi chipul ei! Acel afurisit de chip. Când fuseseră în
Wendlyn, îi luase un timp ca să-şi dea seama că era
frumoasă. De fapt, trecuseră luni înainte să observe cu
adevărat. Iar în aceste ultime săptămâni, în ciuda raţiunii, se
gândise adesea la acel chip - mai ales la gura ei impertinentă.
Dar nu îşi amintise cât de uluitoare era până mai
devreme, când îşi scosese gluga, lăsându-l mască.
Aceste săptămâni petrecute separat fuseseră un memento
dur al vieţii pe care o avusese înainte de a o găsi beată şi
distrusă pe acoperişul din Varese. Coşmarurile începuseră
chiar în noaptea plecării ei - nişte vise atât de necruţătoare,
încât aproape că vomitase când se trezise brusc, cu ţipătul
Lyriei răsunându-i în urechi. Amintirea acestui lucru îl făcu
să simtă un fior pe şira spinării. Dar regina din faţa lui arsese
până şi amintirea asta.
Aelin era pe cale să facă o cărare pe covorul din faţa
şemineului.
 Dacă aşa o să se comporte toată lumea la Curtea
noastră, spuse Rowan în cele din urmă, îndoindu-şi degetele,
în încercarea de a alunga tremurul pe care nu reuşise să-l
stăpânească de când magia îi fusese înăbuşită, atunci nu ne
vom plictisi niciodată.
Ea flutură nervoasă o mână.
 Nu mă tachina chiar acum. Se frecă pe faţă şi pufni.
Rowan aşteptă, ştiind că ea îşi căuta cuvintele, urând
durerea, suferinţa şi vina din trupul ei. Şi-ar fi vândut
sufletul zeului întunecat ca să nu o mai vadă aşa niciodată.
 De fiecare dată când mă întorc, spuse ea, apropiindu-se
de pat şi rezemându-se de stâlpul sculptat, simt că sunt la
un pas de a face o mişcare greşită sau de a spune vreun
cuvânt nepotrivit, care i-ar ruina. Vieţile oamenilor, viaţa ta,
depind de mine. Nu am voie să greşesc.
Iată greutatea care o strivise încet. Îl durea faptul că avea
să o împovăreze şi mai mult, când urma să-i spună veştile pe
care le aducea - motivul pentru care îi ignorase primul ordin.
Nu îi putea oferi decât adevărul.
 Vei face greşeli. Vei lua hotărâri pe care, uneori, le vei
regreta. Câteodată nu va exista niciuna corectă, ci doar una
mai bună, din câteva alegeri rele. Nu trebuie să-ţi spun că
poţi face asta - ştii că poţi. Nu aş fi depus jurământul faţă de
tine dacă nu aş fi crezut că poţi.
Se aşeză lângă el pe pat, parfumul ei mângâindu-l. De
iasomie, şi lămâiţă, şi tăciuni aprinşi. Elegantă, feminină şi
complet sălbatică. Afectuoasă şi fermă - indestructibilă, aşa
era regina lui.
În afară de slăbiciunea pe care o împărtăşeau amândoi:
legătura dintre ei.
Pentru că, în coşmarurile lui, auzea câteodată vocea
elegantă şi rece a lui Maeve acoperind pocnetul unui bici.
„Pentru nimic în lume, Aelin? Nici măcar pentru Prinţul
Rowan?“
Încercă să nu se gândească la asta: la faptul că Aelin a dat
una dintre cheile Wyrd în schimbul lui. Acea informaţie, pe
care el o blocase cu atâta înverşunare, putea scăpa doar în
visele lui sau când se trezea întinzând mâna pe patul rece,
după o prinţesă care se afla la mii de kilometri distanţă.
Aelin scutură din cap.
  Era mult mai uşor când eram singură.
 Ştiu, răspunse el, reprimându-şi instinctul de a o
cuprinde de umeri şi de a o trage mai aproape. În schimb, se
concentră asupra sunetelor oraşului.
Auzea mai multe decât muritorii, dar vântul nu îi mai
şoptea secretele sale. Nu-l mai simţea trăgând de el. Şi, prins
în corpul lui Fae, incapabil să se transforme... se simţea
întemniţat. Neliniştit. Iar faptul că nu putea să protejeze
apartamentul, cât timp erau aici, de atacurile inamice,
înrăutăţea situaţia.
Nu era neajutorat, îşi aminti el. Înainte fusese legat din
cap până în picioare în fier şi tot ucisese. Putea să păstreze
apartamentul în siguranţă - cu metodele vechi. El era doar...
dezechilibrat. „Într-o vreme când a fi dezechilibrat ar fi putut
fi fatal pentru ea.“
Pentru o vreme, rămaseră acolo în tăcere.
 I-am spus nişte lucruri îngrozitoare, zise ea.
 Nu-ţi face griji pentru asta! rosti el, neputând să se
abţină să mârâie. Şi el a spus nişte lucruri la fel de
îngrozitoare. Aveţi temperamente asemănătoare.
Ea chicoti.
 Povesteşte-mi despre fortăreaţă - cum a fost când te-ai
întors ca să ajuţi la reconstrucţie.
Aşa că îi povesti, până ce ajunse la informaţia pe care o
ţinuse secretă toată seara.
 Spune odată, zise ea, cu o privire directă şi fermă. El se
întrebă dacă ea îşi dădea seama că, în ciuda faptului că îi
criticase prostiile de mascul alfa, şi ea era o femelă alfa pur-
sânge.
Rowan respiră adânc.
 Lorcan este aici.
Ea se îndreptă.
 De asta ai venit.
Rowan încuviinţă. Şi era motivul pentru care a păstra
distanţa era o mişcare inteligentă; Lorcan era destul de
viclean şi de nemernic încât să folosească legătura dintre ei
împotriva lor.
  I-am simţit mirosul strecurându-se aproape de
Mistward şi l-am urmărit pe coastă, apoi pe o corabie. I-am
dat de urmă la andocare, în seara asta. M-am asigurat că mi-
am şters urmele înainte de a te găsi, adăugă el, văzând-o că
s-a albit la faţă.
Lorcan avea peste cinci sute de ani şi era cel mai puternic
mascul din ţinutul Fae, egal doar cu Rowan. Ei nu fuseseră
niciodată prieteni adevăraţi, iar după evenimentele din urmă
cu câteva săptămâni, lui Rowan i-ar fi făcut plăcere să-i taie
gâtul, pentru că o lăsase pe Aelin să moară în mâna prinţilor
Valgi. Era foarte probabil că va avea şansa de a face asta -
curând.
 Nu te cunoaşte atât de bine încât să-ţi detecteze
imediat mirosul, continuă Rowan. Pun pariu că s-a urcat pe
acea corabie doar să mă atragă aici, astfel încât să îl conduc
la tine. Dar era mai bine decât să-l lase pe Lorcan să o
găsească, în vreme ce el rămânea în Wendlyn.
Aelin înjură colorat.
 Probabil că Maeve crede că îl vom conduce şi direct
spre cea de-a treia cheie Wyrd. Crezi că i-a ordonat să ne
lichideze - ca să obţină cheia ori după aceea?
 E posibil. Gândul fu suficient încât să îi provoace o
furie rece. Nu voi permite să se întâmple aşa ceva.
Ea se strâmbă.
 Crezi că l-aş putea învinge?
 Dacă ai fi avut puteri magice, posibil. Nervozitatea licări
în ochii ei - suficient încât el să ştie că o mai deranja şi
altceva. Totuşi, fără magie, în forma ta umană... Ai fi moartă
înainte să scoţi sabia.
 Atât de bun este.
El încuviinţă.
Ea îl măsură din cap până-n picioare, ca un asasin.
 Tu l-ai putea învinge?
 Ar fi atât de distructiv, încât nu aş risca. Îţi aminteşti
ce ţi-am spus despre Sollemere. Chipul ei se crispă la
menţionarea oraşului pe care el şi Lorcan îl distruseseră la
cererea lui Maeve, acum aproape două secole. Era o pată care
avea să rămână pentru totdeauna, indiferent de ce şi-ar fi zis
el despre cât de corupţi şi de răi fuseseră cetăţenii de acolo.
Fără magia noastră, este greu de spus cine ar învinge. Ar
depinde de cine ar vrea asta mai mult.
Lorcan, cu mânia lui rece şi nesfârşită şi cu talentul
pentru ucis dăruit de către însuşi Hellas, nu îşi permitea
niciodată să piardă. Lupte, bogăţii, femei - Lorcan câştiga
întotdeauna, cu orice preţ. Pe vremuri, Rowan poate că l-ar fi
lăsat să câştige, l-ar fi lăsat pe Lorcan să-l ucidă doar ca să-i
pună capăt vieţii chinuite, dar acum...
 Dacă Lorcan te atacă, va muri.
Ea nu clipi la violenţa care însoţea fiecare cuvânt. Altă
latură a lui - o latură care fusese înnodată din clipa în care ea
plecase - se desfăcu, precum un animal sălbatic întinzându-
se în faţa unui foc. Aelin îşi înălţă capul.
 Ai idee unde s-ar putea ascunde?
 Nu. Îl voi căuta mâine.
 Nu, spuse ea. Lorcan ne va găsi uşor, fără să-l cauţi tu.
Dar, dacă se aşteaptă să îl conduc spre a treia cheie, ca să i-o
poată duce înapoi la Maeve, atunci poate... Aproape că putea
vedea cum îi mergea mintea. Ea scoase un zumzet. Mă voi
gândi mâine la asta. Crezi că Maeve vrea cheia doar ca să mă
împiedice să o folosesc sau ca să o folosească ea?
 Cunoşti răspunsul la întrebarea asta.
 Ambele, atunci. Aelin oftă. Întrebarea este dacă va
încerca să ne folosească pentru a găsi celelalte două chei sau
a mai pus un membru al echipei tale de elită să le caute
acum?
 Să sperăm că nu a mai trimis pe nimeni.
 Dacă Gavriel ştia că Aedion este fiul lui... Ea privi spre
uşa dormitorului, vina şi durerea pâlpâind în trăsăturile ei
minunate. Ar urma-o pe Maeve, chiar dacă ar însemna să îl
rănească sau să-l ucidă pe Aedion pe parcurs? Chiar atât de
mult îl controlează?
Fusese un şoc mai devreme să îşi dea seama al cui fiu
stătuse la masa din bucătărie.
  Gavriel... Îl văzuse pe războinic cu iubitele, de-a lungul
secolelor, şi îl văzuse părăsindu-le la ordinul lui Maeve. Îl mai
văzuse şi tatuându-şi numele oamenilor lui căzuţi. Şi, dintre
toate cadrele lui, doar Gavriel se oprise în acea noapte ca să o
ajute pe Aelin împotriva Valgilor.
 Nu răspunde acum, interveni Aelin, căscând. Ar trebui
să mergem la culcare.
 Unde ar trebui să dorm? o întrebă Rowan, cât de
dezinteresat putu, deşi cercetase fiecare centimetru din
apartament când sosise.
Ea atinse patul din spatele lor.
 Exact ca pe vremuri.
El îşi încleştă maxilarul. Se pregătise pentru asta toată
seara - de câteva săptămâni.
 Aici nu suntem la fortăreaţă, unde nimeni nu se
gândeşte de două ori la asta.
 Şi dacă vreau să rămâi aici, cu mine?
El nu îşi permise să se gândească prea mult la cuvintele
ei, la ideea de a fi în acel pat. Se chinuise foarte mult să-şi
reprime acele gânduri.
 Atunci, voi rămâne. Pe canapea. Dar trebuie să le
explici clar celorlalţi ce înseamnă şederea mea aici.
Erau foarte multe limite care trebuiau păstrate. Ea era
inaccesibilă - complet inaccesibilă, dintr-o grămadă de
motive. El crezuse că va putea să se descurce cu asta, dar...
Nu, avea să se descurce. Avea să găsească o cale să se
descurce, pentru că nu era un prost şi se putea controla, cât
de cât. Acum că Lorcan era în Rifthold, urmărindu-i, căutând
cheile Wyrd, avea lucruri mai importante pentru care să-şi
facă griji.
Ea ridică din umeri, lipsită de respect ca întotdeauna.
 Atunci, la micul dejun, voi da un decret regal, despre
intenţiile mele onorabile faţă de tine.
Rowan pufni.
 Şi... faţă de căpitan, rosti el, fără să vrea.
 Ce e cu el? întrebă ea prea brusc.
 Gândeşte-te doar la cum ar putea interpreta lucrurile.
  De ce? Ea făcuse o treabă excelentă nemenţionându-l
deloc.
Dar era atâta mânie şi durere în acele cuvinte, încât
Rowan nu putu da înapoi.
 Spune-mi ce s-a întâmplat.
Ea nu îl privi în ochi.
 Mi-a spus că tot ceea ce s-a întâmplat aici - cu prietenii
mei, cu el şi cu Dorian, cât timp am fost plecată în Wendlyn -
a fost din vina mea. Şi că sunt un monstru.
Pentru o clipă, o furie orbitoare, usturătoare, îl străbătu.
Simţea instincitv nevoia de a se întinde să o ia de mână, de a-
i atinge faţa care privea în continuare în jos. Dar se controlă.
 Crezi că... spuse ea, tot fără să-l privească.
 Niciodată, răspunse el. Niciodată, Aelin.
În cele din urmă, îi întâlni privirea, cu ochi care erau prea
bătrâni, prea trişti şi prea obosiţi ca să aibă doar
nouăsprezece ani. Fusese o greşeală să-i spună că era o fată -
şi, într-adevăr, erau momente când Rowan uita cât de tânără
era cu adevărat. Femeia din faţa lui purta pe umeri poveri
care ar fi rupt coloana cuiva de trei ori mai bătrân decât ea.
 Dacă tu eşti un monstru, şi eu sunt, spuse el cu un
rânjet atât de larg încât îi dezvăluia caninii alungiţi.
Ea râse răguşit, destul de aproape încât să-i încălzească
faţa.
 Dormi în pat! făcu ea. Nu am chef să scot aşternuturile
pentru canapea.
 Bine, spuse el, poate din pricina râsului sau a ochilor ei
înlăcrimaţi. Prost - era foarte prost când venea vorba despre
ea. Dar asta trimite un mesaj, Aelin, adăugă el.
Ea îşi ridică sprâncenele într-un fel care, de obicei, anunţa
că focul avea să înceapă să pâlpâie - dar focul nu apăru.
Amândoi erau prinşi în corpurile lor, pierduţi fără magie. El
avea să se adapteze; să suporte.
 Da? rosti ea, iar el îşi adună puterile pentru
confruntare. Şi ce mesaj trimite? Că sunt o târfă? Ca şi când
ceea ce fac în intimitatea camerei mele, cu trupul meu, este
treaba cuiva.
  Crezi că nu sunt de acord? El îşi pierdu cumpătul.
Nimeni altcineva nu reuşise să-i intre pe sub piele atât de
repede şi de profund, din câteva cuvinte. Dar lucrurile sunt
altfel acum, Aelin. Eşti o regină a ţinutului. Trebuie să ne
gândim la cum pare, la ce impact ar putea avea asupra
relaţiei noastre cu oamenii cărora li se pare nepotrivit aşa
ceva. Dacă le explici că o faci pentru siguranţa ta...
 O, te rog. Siguranţa mea? Crezi că Lorcan, regele sau
oricine altcineva care are ceva cu mine se va strecura pe
fereastră în mijlocul nopţii? Ştii, pot să mă protejez singură.
 Pe toţi zeii, ştiu că poţi. El nu se îndoise niciodată de
asta.
Ei i se umflară nările.
 Asta e una dintre cele mai stupide certuri pe care le-am
avut vreodată. Toate din cauza prostiei tale, aş putea adăuga.
Ea se îndreptă spre dressing, şoldurile-i foşnind şi
accentuându-i cuvintele. Urcă-te în pat, porunci ea.
El oftă când ea şi şoldurile ei intrară în dressing.
Graniţe. Limite. Interdicţii.
Acelea erau noile lui cuvinte preferate, îşi aminti el când se
strâmbă la cearşafurile din mătase, chiar dacă respiraţia ei
încă îi atingea obrazul.
Aelin auzi uşa de la baie închizându-se, apoi apa curgând,
când Rowan se spălă cu articolele de toaletă pe care i le
lăsase.
Nu era un monstru - din cauza a ceea ce făcuse, din cauza
puterii ei, dacă Rowan era aici. Avea să le mulţumească
zeilor în fiecare zi nenorocită pentru mica binecuvântare de a-
i oferi un prieten pe măsura ei, care nu ar fi privit-o niciodată
îngrozit. Indiferent de ce se întâmplase, ea avea să fie mereu
recunoscătoare pentru asta.
Dar... era nepotrivit. Într-adevăr nepotrivit. El nu ştia cât
de indecentă putea fi. Ea deschise sertarul de sus al
dulapului de stejar. Şi zâmbi încet.
Rowan era deja în pat când ea se îndreptă spre baie. Ea îl
auzi, mai degrabă decât îl văzu sărind în picioare, salteaua
scârţâind.
  Ce naiba este aia? strigă el.
Ea continuă să meargă spre baie, refuzând să se scuze sau
să-şi coboare privirea spre cămaşa de noapte foarte scurtă,
din dantelă delicată şi roz. Când ieşi, cu faţa spălată şi
curată, Rowan stătea în şezut, cu braţele încrucişate pe
pieptul gol.
 Ai uitat partea de jos.
Ea stinse lumânările din cameră, una câte una. Ochii lui o
urmăriră în tot acest timp.
 Nu există nicio parte de jos, rosti Aelin, dând pătura la
o parte, începe să fie prea cald, şi nu-mi place să transpir
când dorm. În plus, eşti ca un cuptor. Aşa că, ori dorm cu
asta pe mine, ori goală. Poţi să dormi în cadă, dacă te
deranjează.
Hârâitul lui zgudui camera.
 Am înţeles ideea.
 Hmm. Se urcă în pat lângă el, la o distanţă potrivită,
destul de mare.
Timp de câteva secunde, se auzi doar sunetul foşnetului
păturii, cât ea se cuibări.
 Trebuie să umplu culoarea în câteva locuri, rosti el,
simplu.
Ea abia îi vedea faţa pe întuneric.
 Poftim?
 Tatuajul tău, zise el, fixând tavanul cu privirea. Sunt
câteva locuri pe care va trebui să le completez cândva.
Desigur. Nu era ca toţi ceilalţi bărbaţi - nici pe departe.
Erau prea puţine lucruri pe care le putea face ca să-l şocheze
sau să-l tachineze. Un corp gol era un corp gol. Mai ales al ei.
 Bine, spuse ea, întorcându-se cu spatele la el.
Tăcură din nou.
 N-am mai văzut o asemenea îmbrăcăminte, zise apoi
Rowan.
Ea se întoarse.
 Vrei să-mi spui că femeile din Doranelle nu au cămăşi
de noapte scandaloase? Sau de oriunde din lumea asta?
 Ochii lui străluciră în întuneric precum cei ai unui animal.
Ea uitase cum era să fie Fae, să se afle întotdeauna cu un
picior în pădure.
 De obicei, întâlnirile mele cu alte femei nu implicau
parade în cămăşi de noapte.
 Dar ce haine implicau?
 De obicei, niciunele.
Ea ţâţâi, alungând imaginea.
 Având imensa plăcere de a o întâlni pe Remelle
primăvara asta, mi-e greu să cred că ea nu te-a făcut să fii
martorul vreunei defilări de modă.
El privi din nou spre tavan.
 Nu vorbim despre asta.
Chicoti. Aelin: 1, Rowan: 0.
Ea încă zâmbea când el vorbi din nou.
 Toate cămăşile tale de noapte sunt aşa? întrebă el.
 Eşti foarte curios în privinţa neglijeurilor mele, Prinţe!
Ce ar spune ceilalţi? Poate ar trebui să dai un decret, prin
care să clarifici situaţia. El hârâi, iar ea rânji cu faţa în pernă.
Da, am mai multe, nu-ţi face griji! Dacă Lorcan mă va ucide
în somn, aş putea măcar să arăt bine.
 Vanitoasă până la sfârşit.
Ea nu se mai gândi la Lorcan, la ce ar fi putut Maeve să
vrea.
 Ai vrea să port unul de o culoare anume? întrebă ea.
Dacă te scandalizez, ar trebui măcar să o fac în ceva care îţi
place.
 Eşti o ameninţare.
Ea râse din nou, simţindu-se mai bine decât în ultimele
săptămâni, în ciuda veştilor pe care i le dăduse Rowan. Era
destul de sigură că terminaseră discuţia din seara asta, când
vocea lui vui peste pat.
 Auriu. Nu galben - auriu adevărat, metalic.
 N-ai noroc, mormăi ea în pernă. Nu aş cumpăra
niciodată ceva atât de ostentativ.
Aproape simţi cum el îi zâmbi în timp ce ea adormea.
 ~
Treizeci de minute mai târziu, Rowan se holba încă la
tavan, scrâşnind din dinţi, în timp ce îşi calma vuietul din
vene, care îi sfâşia constant auto-controlul.
Nenorocita aia de cămaşă de noapte.
Rahat.
Era în rahat până la gât.

~
Rowan dormea, corpul lui masiv fiind acoperit pe jumătate
cu pături, când lumina răsăritului pătrunse printre perdelele
dantelate. Ridicându-se în linişte, Aelin scoase limba la el, în
timp ce îşi puse halatul din mătase de un albastru-deschis,
îşi strânse într-un coc în vârful capului părul roşcat, care
deja se decolora, şi se îndreptă spre bucătărie.
Înainte ca Piaţa Umbrelor să fie făcută scrum,
negustoreasa nefericită de acolo făcuse o mică avere din toate
vopselele pe care ea le tot cumpăra. Aelin se crispă la gândul
că trebuia să-i dea din nou de urmă vânzătoarei - femeia
păruse genul care ar fi scăpat de flăcări. Iar acum ar fi dublat
sau triplat preţurile deja mari ale vopselelor, ca să
compenseze bunurile pierdute. Şi pentru că Lorcan ar fi
putut să o găsească doar după miros, schimbarea culorii
părului nu ar fi avut niciun efect asupra lui. Deşi ea
presupunea că, dacă o căuta garda regelui... Of, era prea
devreme să se gândească la grămada imensă de rahat care
devenise viaţa ei.
Ameţită, făcu lipsită de vlagă un ceai. Se holbă la pâinea
prăjită şi se rugă să mai fie ouă în frigider - erau. Şi şuncă,
spre încântarea ei. În această casă, mâncarea tindea să
dispară imediat ce apărea.
Un porc de proporţii se apropie de bucătărie, pe picioare
de nemuritor. Ea îşi adună puterile şi, cu braţele pline de
mâncare, închise micul frigider cu şoldul.
 Aedion o privi precaut, în timp ce ea se îndreptă spre
tejgheaua de lângă cuptor şi începu să scoată boluri şi
ustensile.
 Sunt ciuperci pe undeva, spuse el.
 Bun. Atunci, poţi să le cureţi şi să le tai. Şi taie şi
ceapa!
 Asta este pedeapsa pentru aseară?
Unul câte unul, ea sparse ouăle într-un bol.
 Sigur, dacă o consideri o pedeapsă potrivită.
 Şi să pregăteşti micul dejun la ora asta este pedeapsa
pe care ţi-o impui singură?
 Pregătesc micul dejun pentru că m-am săturat să-l arzi
tu şi să umpli casa de miros.
Aedion râse scurt şi veni lângă ea, ca să înceapă să taie
ceapa.
 Ai stat pe acoperiş tot timpul cât ai fost afară, nu-i aşa?
Ea scoase o tigaie din raftul de deasupra cuptorului, o puse
pe arzător şi aruncă o bucată groasă de unt pe suprafaţa-i
neagră.
 M-ai dat afară din apartament, dar nu din depozit, aşa
că m-am gândit că m-aş putea face util stând de pază.
Răstălmăcise ordinul, fix în stilul Vechilor Orânduiri. Ea se
întrebă ce spuneau Vechile Orânduiri în legătură cu
proprietatea regală.
Ea apucă o lingură din lemn şi învârti uşor untul care se
topea.
 Amândoi avem temperamente cumplite. Ştii că nu am
vorbit serios în legătură cu loialitatea. Sau când ţi-am spus
că eşti doar pe jumătate om. Ştii că nimic din toate astea nu
contează pentru mine. Fiul lui Gavriel - pe toţi zeii! Dar avea
să-şi ţină gura, până când Aedion ar fi avut chef să discute
despre asta.
 Aelin, îmi e ruşine de ce ţi-am spus.
 Ei bine, şi mie, aşa că hai să o lăsăm baltă! Ea bătu
ouăle, uitându-se la unt. Înţeleg, Aedion, să ştii, chiar înţeleg
ce însemna pentru tine jurământul de sânge. A fost o greşeală
faptul că nu ţi-am spus. În mod normal, nu recunosc când
greşesc, dar... ar fi trebuit să-ţi zic. Şi îmi pare rău.
El mirosi cepele, pe care le tăiase cu îndemânare, lăsând o
grămadă ordonată pe un capăt al tocătorului, apoi începu să
taie ciupercuţele maronii.
 Jurământul însemna totul pentru mine. Ren şi cu mine
ne certam din cauza asta când eram copii. Tatăl lui mă ura
pentru că eu eram preferatul.
Luă ceapa şi o aruncă în unt, sfârâitul umplând bucătăria.
 Ştii, nimeni nu spune că nu poţi depune jurământul.
Maeve are mai mulţi membri cu jurământ de sânge la Curtea
ei. Care îi făceau acum viaţa un iad lui Aelin. Îl poţi depune,
la fel şi Ren - doar dacă vrei, dar... Nu mă voi supăra dacă nu
vei dori să o faci.
 În Terrasen, era doar unul.
Ea amestecă în ceapă.
 Lucrurile se schimbă. Tradiţii noi, pentru o Curte nouă.
Poţi să depui jurământul chiar acum, dacă vrei.
Aedion termină de tăiat ciupercile şi lăsă cuţitul,
rezemându-se de tejghea.
 Nu acum. Nu înainte să fii încoronată. Nu înainte să
stăm în faţa mulţimii, în faţa lumii întregi.
Ea adăugă ciupercile în tigaie.
 Eşti chiar mai teatral decât mine.
 Grăbeşte-te cu ouăle! pufni Aedion. Voi muri de foame.
 Pregăteşte şunca sau nu vei mânca nimic!
Aedion abia reuşi să se mişte suficient de repede.
 CAPITOLUL 30

Demonului din el îi plăcea să viziteze o cameră de la

subsolul castelului de piatră. Prinţul demon chiar îl lăsa să
iasă câteodată, prin ochii care, poate, fuseseră ai lui cândva.
Era o cameră învăluită în întuneric. Sau poate întunericul
venea dinspre demon. Dar ei vedeau; întotdeauna văzuseră
pe întuneric. Acolo de unde venea prinţul demon exista atât
de puţină lumină, încât învăţase să vâneze în întuneric.
În camera rotundă erau piedestaluri aranjate într-o curbă
elegantă, fiecare având o pernă neagră deasupra. Şi pe fiecare
pernă stătea o coroană. Păstrate ca trofeele - ţinute în
întuneric. La fel ca el.
O cameră secretă.
Prinţul stătea în mijlocul încăperii, examinând coroanele.
Demonul preluase complet controlul corpului. El îl lăsase,
după ce femeia cu ochii cunoscuţi nu reuşise să-l ucidă.
El aşteptă ca demonul să părăsească încăperea, dar
prinţul demon vorbi în locul lui. O voce şuierătoare şi rece,
care venea dintre stele, îi vorbi - doar lui.
„Coroanele naţiunilor cucerite”, spuse prinţul demon.
„Curând, vor fi adăugate mai multe. Poate şi coroanele altor
lumi.”
Nu-i păsa.
„Ar trebui să-ţi pese - îţi va plăcea când vom sfâşia
ţinuturile.”
El dădu înapoi, încercând să se retragă într-un colţ
întunecat, unde nici măcar prinţul demon nu putea să-l
găsească.
Demonul râse.
„Om laş. Nu e de mirare că ea şi-a pierdut capul.“
El încercă să ignore vocea.
Încercă să o facă.
Îşi dori ca femeia să-l fi ucis.
 CAPITOLUL 31

Manon dădu buzna în cortul mare de război al lui

Perrington, trăgând la o parte clapa grea din pânză atât de
violent, încât unghiile ei de fier sfâşiară materialul.
 De ce li s-a refuzat accesul Celor Treisprezece în
sabatul Picioare-galbene? Explică-mi. Acum.
Când ultimul cuvânt izbucni din ea, Manon se opri brusc.
Stând în mijlocul cortului slab luminat, ducele se întoarse
spre ea, cu faţa întunecată - şi uşor înspăimântătoare, trebui
să recunoască Manon, înfiorată.
 Ieşi afară! spuse el, cu ochii licărind ca tăciunii aprinşi.
Dar Manon era acum atentă la persoana din spatele
ducelui.
Manon înaintă, exact când ducele se apropie de ea.
Kaltain, cu rochia ei subţire şi neagră ca ţesătura nopţii,
stătea cu faţa la un tânăr soldat îngenuncheat care tremura,
cu mâna-i palidă întinsă spre faţa lui contorsionată.
Şi, peste tot în jurul ei, ardea o aură profană de foc negru.
 Ce e aia? întrebă Manon.
 Afară! strigă ducele şi chiar se încumetă să se întindă
spre braţul lui Manon. Ea lovi cu unghiile-i de fier, ocolindu-l
pe duce fără să-l privească măcar. Doamna cu păr negru era
ţinta atenţiei sale, a fiecărei fibre a corpului ei.
Tânărul soldat - unul de-al lui Perrington - suspină încet
când tentaculele focului negru plutiră din vârful degetelor lui
Kaltain şi şerpuiră pe pielea lui, fără să lase semne. Omul îşi
întoarse ochii gri, plini de durere, spre Manon.
Te rog, şopti el.
Ducele încercă din nou să o apuce pe Manon, dar ea se
repezi pe lângă el.
 Explică-mi!
 Nu tu dai ordine, Aripă Conducătoare, izbucni ducele.
Acum ieşi afară!
 Ce e aia? repetă Manon.
Ducele se repezi spre ea.
  Focul-umbră, şopti vocea mătăsoasă a femeii.
Perrington îngheţă, ca şi când era surprins că ea vorbise.
 De unde vine focul-umbră? întrebă Manon. Femeia era
atât de mică, atât de slabă. Rochia nu-i era decât nişte pânze
de păianjen şi umbre. Era frig în tabăra montană, chiar şi
pentru Manon. Refuzase ea o mantie sau pur şi simplu nu le
păsa de frig? Sau, poate cu focul acesta... Poate că nu-i
trebuia una.
 De la mine, răspunse Kaltain, cu o voce moartă, goală
şi totuşi malefică. Întotdeauna a fost aici - adormit. Iar acum
a fost trezit. Format din nou.
 Ce face? întrebă Manon. Ducele se oprise ca să observe
tânăra femeie, ca şi când ar fi încercat să înţeleagă un fel de
puzzle, ca şi când ar fi aşteptat altceva.
Kaltain schiţă un zâmbet soldatului care tremura pe
covorul roşu, bogat ornamentat, părul lui şaten deschis
strălucind în lumina slabă a lămpii de deasupra lui.
 Asta, şopti ea şi îşi îndoi degetele subţiri.
Focul-umbră ieşi din mâna ei şi se înfăşură în jurul
soldatului, ca o a doua piele.
El deschise gura într-un ţipăt mut - zdruncinându-se şi
dând din mâini, înclinându-şi capul pe spate, spre tavanul
cortului, şi suspinând într-o agonie tăcută. Dar nicio arsură
nu-i distruse pielea. Ca şi când focul-umbră producea doar
durere, ca şi când păcălea corpul să creadă că era incinerat.
Manon nu îşi luă privirea de la bărbatul care se zbătea pe
covor, lacrimi de sânge prelingându-se acum din ochi, nas şi
urechi.
 De ce îl torturezi? E un spion rebel? îl întrebă ea, încet,
pe duce. Acum, ducele se apropie de Kaltain, privindu-i
chipul frumos şi inexpresiv. Ochii ei erau aţintiţi asupra
tânărului bărbat, fermecaţi. Ea vorbi din nou.
 Nu. Este doar un om. Nicio inflexiune, nicio urmă de
empatie.
 Destul, spuse ducele, iar focul dispăru din mâinile lui
Kaltain. Tânărul bărbat se încovoie pe covor, gâfâind şi
plângând. Ducele arătă spre perdelele din spatele cortului
care, fără îndoială, ascundeau zona de dormit. Întinde-te!
Ca o păpuşă, ca o fantomă, Kaltain se întoarse, rochia
neagră rotindu-se odată cu ea, şi merse spre draperiile grele
de culoare roşie, strecurându-se printre ele ca şi când nu era
decât ceaţă.
Ducele se îndreptă spre tânărul bărbat şi îngenunche în
faţa lui, pe pământ. Prizonierul îşi ridică privirea, sângele şi
lacrimile ames- tecându-i-se pe faţă. Dar privirea ducelui o
întâlni pe a lui Manon, când îşi puse mâinile mari pe faţa
soldatului.
Şi îi răsuci gâtul.
Scârţâitul morţii o străbătu pe Manon ca vibraţiile unei
harpe. În mod normal, ea ar fi chicotit.
Dar, pentru o clipă, simţi sângele cald, lipicios şi albastru
pe mâini; simţi mânerul cuţitului ei în palmă, când îl apucase
cu putere şi tăiase gâtul acelei vrăjitoare Crochan.
Soldatul căzu pe covor, în timp ce ducele se ridică.
 Ce vrei, Cioc-negru?
Ca şi moartea vrăjitoarei Crochan, acesta fusese un
avertisment. Ca să tacă.
Dar ea plănuia să-i scrie bunicii ei. Plănuia să-i spună tot
ce se întâmplase: asta, şi că sabatul Picioare-galbene nu mai
fusese văzut sau auzit de când intrase în sala de sub Breaslă.
Matroana avea să zboare aici şi să înceapă să sfâşie spinări.
 Vreau să ştiu de ce ni s-a blocat accesul la sabatul
Picioarelor-galbene. Ele sunt sub jurisdicţia mea şi, ca atare,
am dreptul să le văd.
 A fost un succes; asta e tot ce trebuie să ştii.
 Să le spui imediat gărzilor tale să ne dea permisiunea
să intrăm. Într-adevăr, zeci de gărzi blocau intrarea, iar
Manon nu putea intra decât dacă îi ucidea pe toţi.
 Alegi să-mi ignori ordinele. De ce le-aş asculta pe ale
tale, Aripă Conducătoare?
 Nu vei mai avea o afurisită de armată care să
călărească balaurii, dacă le închizi pe toate pentru
experimentele tale de înmulţire.
 Ele erau războinice - erau vrăjitoare Dinţi-de-fier. Nu erau
sclave de prăsilă. Nu erau făcute să fie supuse unor
experimente. Bunica ei avea să-l măcelărească.
Ducele nu făcu decât să ridice din umeri.
 Ţi-am spus că voiam vrăjitoare Cioc-negru. Ai refuzat
să mi le dai.
 E o pedeapsă? Cuvintele izbucniră din ea. Picioare-
galbene erau tot Dinţi-de-fier, la urma urmelor. Tot sub
comanda ei.
 O, nu. Deloc. Dar, dacă îmi vei mai ignora ordinele,
data viitoare, ar putea fi. Ducele îşi înălţă capul, iar lumina
alunecă pe ochii lui negri. Ştii, sunt prinţi printre Valgi. Prinţi
puternici şi abili, capabili să strivească oamenii de pereţi. Şi-
au exprimat dorinţa de a se măsura cu voi. Poate că îţi vor
face o vizită, la barăci. Să vedem cine supravieţuieşte până
dimineaţă. Ar fi un mod bun să eliminăm vrăjitoarele mai
slabe. Nu îmi trebuie soldaţi slabi în armatele mele, chiar
dacă veţi rămâne mai puţine.
Pentru o clipă, liniştea clocoti în mintea ei. O ameninţare.
O ameninţare din partea acestui om, un om care trăise
doar o fracţiune din existenţa ei, o bestie muritoare...
„Ai grijă! se auzi o voce în mintea ei. Fii vicleană!”
Aşadar, Manon îşi permise să dea uşor din cap,
consimţind.
 Şi cum rămâne cu celelalte... activităţi ale tale? întrebă
ea. Ce se întâmplă sub munţii din jurul văii?
Ducele o studie, iar ea îi întâlni privirea, văzând fiecare
fărâmă din întunecimea pe care o conţinea. Şi, înăuntru, găsi
ceva şerpuind care nu era din lumea asta.
 Nu vrei să afli ce se naşte şi se plăsmuieşte sub acei
munţi, Cioc-negru, spuse el, în cele din urmă. Nu te deranja
să îţi trimiţi iscoadele. Nu vor mai vedea lumina zilei.
Consideră că te-am avertizat.
În mod clar, viermele uman nu ştia exact cât de pricepute
erau Umbrele ei, dar nu voia să-l corecteze, nu când ar fi
putut folosi asta într-o zi, în avantajul ei. Şi, totuşi, ce se
petrecea în acei munţi nu era problema ei - nu când trebuia
să se ocupe de Picioarele-galbene şi de restul legiunii. Manon
făcu semn spre soldatul mort.
 În ce scop plănuieşti să foloseşti focul-umbră? La
tortură?
Un licăr de furie şi, totuşi, încă o întrebare.
 Nu am hotărât încă, spuse ferm Ducele. Momentan, ea
va face experimente aşa. Poate mai târziu, va învăţa să
incinereze armatele inamicilor noştri.
O flacără care nu lăsa arsuri - dezlănţuită asupra a mii de
oameni. Ar fi fost ceva glorios, grotesc, dar glorios.
 Şi armatele inamicilor se adună? Vei folosi focul-umbră
asupra lor?
Ducele îşi înălţă din nou capul, cicatricele de pe faţa lui
contrastând cu lumina slabă a lămpii.
 Aşadar, bunica ta nu ţi-a spus.
 Ce anume? întrebă ea.
Ducele se îndreptă spre partea cu draperii a camerei.
 Despre armele pe care le-a făcut pentru mine - pentru
tine.
 Ce arme? Nu se deranjă să piardă timpul cu o tăcere
tactică.
Ducele îi rânji când dispăru, draperiile balansându-se
suficient încât să o dezvăluie pe Kaltain întinsă pe un pat jos,
acoperit cu blănuri, cu braţele-i subţiri şi palide pe lângă corp
şi cu ochii deschişi, dar fără să privească. O carapace. O
armă.
Două arme - Kaltain şi orice făcea bunica ei. De aceea
Matroana rămăsese în Munţii Colţ, alături de celelalte
Vrăjitoare Superioare. Dacă cele trei îşi combinau
cunoaşterea, înţelepciunea şi cruzimea ca să dezvolte o armă
pe care să o folosească împotriva armatelor de muritori...
Manon simţi un fior pe şira spinării când mai privi o dată
omul distrus de pe covor. Oricare ar fi fost această nouă
armă, orice ar fi inventat cele trei Vrăjitoare Superioare...
Oamenii nu urmau să aibă nicio şansă.
 ~
— Vreau să le daţi de ştire celorlalte sabaturi. Vreau ca
santinelele să supravegheze constant intrările în barăci.
Rotaţia serviciului de gardă să aibă loc la trei ore, nu mai
mult - nu vrem ca nimeni să leşine şi să lase inamicul să se
strecoare înăuntru. Deja am trimis o scrisoare Matroanei.
Elide se trezi cu o zdruncinătură în cuib, caldă şi odihnită
şi neîndrăznind să respire. Încă era întuneric, iar lumina lunii
dispăruse, zorii zilei fiind departe. Iar în întuneric abia
distingea strălucirea părului alb ca zăpada şi licărul unui
rând de dinţi şi unghii de fier. Pe toţi zeii!
Plănuise să doarmă doar o oră. Probabil că dormise cel
puţin încă patru. Abraxos nu se mişcă în spatele ei, aripile lui
încă acoperind-o.
De la întâlnirea cu Asterin şi cu Manon, fiecare oră, trează
sau nu, fusese un coşmar pentru Elide şi, chiar şi în zilele
următoare, se trezise ţinându-şi respiraţia din când în când,
când umbra fricii o apuca de gât. Vrăjitoarele nu o
deranjaseră, chiar dacă ea pretinsese că sângele ei era
albastru. Şi nici Vernon.
Dar în seara asta... pe când şchiopăta spre camera ei, pe
casa scărilor întunecată şi liniştită - prea liniştită, chiar şi cu
zornăitul lanţurilor ei pe podea -, simţi lângă uşa ei o linişte
totală, ca şi cum până şi acarienii şi-ar fi ţinut respiraţia.
Cineva era în camera ei. Aşteptând-o.
Aşa că merse în continuare, tocmai până la cuibul luminat
de lună, unde unchiul ei nu ar fi îndrăznit să ajungă. Balaurii
Celor Treisprezece se ghemuiseră pe podea ca pisicile sau se
cocoţaseră pe stâlpii lor, deasupra prăpastiei. În stânga ei,
Abraxos o urmărise din locul în care stătea întins pe burtă,
cu ochii mari, fără să clipească.
 Trebuie să dorm undeva. Doar în seara asta, spuse ea,
când se apropiase suficient de mult încât să-i simtă respiraţia
urât mirositoare.
Coada lui se mişcase puţin, iar ţepii din fier zornăiră pe
piatră. Dădea din coadă. Ca un câine - somnoros, dar
bucuros să o vadă. Nu se auzise niciun mârâit, nu se zărise
nicio strălucire a dinţilor de fier pregătindu-se să o înghită
din două îmbucături. Ea ar fi preferat să fie înghiţită decât să
îl înfrunte pe cel care o aşteptase în camera ei.
Elide alunecase, lipindu-se de perete, punându-şi mâinile
la subsuori şi aducându-şi genunchii la piept. Dinţii
începuseră să-i clănţăne, iar ea se ghemuise mai strâns. Era
atât de frig acolo, încât respiraţia facea aburi în faţa ei. Fânul
scârţâise, iar Abraxos se strecurase mai aproape. Elide se
încordase - aproape că ar fi sărit în picioare ca să fugă.
Balaurul îşi întinsese o aripă spre ea, ca şi când ar fi fost o
invitaţie să stea lângă el.
 Te rog, nu mă mânca, şoptise ea.
El pufăise, ca şi când ar fi spus: „Nici nu aş avea ce mânca
la tine.”
Tremurând, Elide se ridicase. El păruse mai mare cu
fiecare pas, dar acea aripă rămăsese întinsă, ca şi când ea ar
fi fost animalul care avea nevoie de liniştire. Când ajunsese
lângă el, abia respirase când întinsese mâna şi mângâiase
spatele încovoiat şi solzos. Era surprinzător de moale, ca
pielea uzată. Şi fierbinte, ca şi când ar fi fost un cuptor. Cu
grijă, conştientă de capul pe care îl înclinase ca să-i
urmărească fiecare mişcare, se aşezase lângă el, spatele
încălzindu-i-se instantaneu. Acea aripă coborâse graţios,
strângându-se până ce devenise un zid de membrană caldă
între ea şi aerul rece. Se rezemase mai mult în căldura lui
minunată şi blândă, lăsând-o să-i intre în oase.
Nici nu-şi dăduse seama când adormise. Iar acum... ele
erau aici. Probabil că mirosul urât al lui Abraxos îi acoperise
mirosul de om, altfel Aripa Conducătoare ar fi găsit-o până
acum. Abraxos rămase atât de liniştit, încât ea se întrebă
dacă şi el ştia asta.
Vocile se mişcară spre mijlocul cuibului, iar Elide măsură
distanţa dintre Abraxos şi uşă. Poate că ar fi reuşit să se
strecoare înainte ca ele să observe...
 Fiţi discrete, păstraţi secretul. Dacă ne dezvăluie cineva
apărarea, va muri de mâna mea.
 Cum porunceşti, zise Sorrel.
  Le spunem clanurilor Picioare-galbene şi Sânge-
albastru? întrebă Asterin.
 Nu, rosti Manon, cu vocea ca moartea şi vărsarea de
sânge. Doar celor din sabatul Cioc-negru.
 Chiar dacă un alt sabat ajunge să se ofere voluntar
pentru următoarea rundă? întrebă Asterin.
Manon scoase un hârâit care o făcu pe Elide să se înfioare.
 Nu putem să întindem coarda prea mult.
 Corzile se pot rupe, o provocă Asterin.
 La fel şi gâtul tău, spuse Manon.
Acum - acum, cât se certau. Abraxos rămase nemişcat, ca
şi când nu ar fi îndrăznit să atragă atenţia asupra lui, în timp
ce Elide se pregăti să iasă în grabă. Dar lanţurile... Elide se
aşeză la loc şi, cu grijă, încet, îşi ridică un pic piciorul de pe
podea, ţinând lanţurile, ca să nu se târâie. Cu un picior şi cu
o mână, începu să se împingă pe pietre, alunecând spre uşă.
 Acest foc-umbră, rosti gânditoare Sorrel, ca şi când ar
fi încercat să împrăştie furtuna incipientă dintre Aripa
Conducătoare şi verişoara ei. Îl va folosi asupra noastră?
 Pare să creadă că ar putea fi folosit pe armate întregi. Îl
cred în stare să ne ameninţe cu el.
Elide se apropia tot mai mult de uşa deschisă.
Se afla aproape acolo, când Manon i se adresă încet.
 Elide, dacă ai fi avut coloană vertebrală, ai fi stat lângă
Abraxos până am fi plecat.
 CAPITOLUL 32

Manon o zărise pe Elide dormind rezemată de Abraxos

când intraseră în cuib şi devenise conştientă de prezenţa ei
cu alte câteva clipe înainte de asta - doar detectându-i
mirosul, de pe scări. Dacă Asterin şi Sorrel observaseră, nu
comentaseră nimic.
Servitoarea stătea în fund, aproape de uşă, cu un picior în
aer, pentru ca lanţurile să nu se târâie. O mişcare inteligentă,
chiar dacă fusese prea proastă ca să-şi dea seama cât de bine
vedeau ele pe întuneric.
 Era cineva în camera mea, spuse Elide, coborând
piciorul şi ridicându-se.
Asterin înţepeni.
 Cine?
 Nu ştiu, răspunse Elide, rămânând aproape de uşă,
chiar dacă asta nu-i folosea la nimic. Nu mi s-a părut înţelept
să intru.
Abraxos se încordă, mişcându-şi coada peste pietre. Bestia
inutilă îşi făcea griji pentru fată. Manon miji ochii la el.
 Nu se presupune că specia ta mănâncă tinere femei?
Balaurul o privi.
Elide rămase pe loc, în timp ce Manon se apropie. Iar
Manon, fără să vrea, fu impresionată. O privi pe fată - chiar
se uită la ea. O fată căreia nu-i era teamă să doarmă
rezemată de un balaur, care avea suficient simţ practic încât
să simtă când se apropie pericolul... Într-adevăr, poate că
sânge albastru îi curgea prin vene.
 Există o cameră sub acest castel, spuse Manon, iar
Asterin şi Sorrel veniră în spatele ei. Înăuntru este un sabat
al vrăjitoarelor Picioare-galbene, toate luate de duce pentru
a... crea pui de demon. Vreau să intri în acea cameră. Vreau
să-mi spui ce se întâmplă acolo.
Fata se făcu palidă ca moartea.
 Nu pot.
  Poţi şi o vei face, zise Manon. Acum eşti a mea. Ea simţi
atenţia lui Asterin asupra ei - dezaprobare şi mirare. Dacă
găseşti o cale să intri în cameră, să îmi dai detaliile şi să
păstrezi ce afli secret, vei trăi, continuă Manon. Dacă mă
trădezi, dacă spui cuiva... atunci cred că vom închina un
pahar în cinstea ta, la petrecerea ta de nuntă cu un frumos
soţ Valg.
Mâinile fetei tremurau. Manon i le strânse pe lângă corp.
 În rândul vrăjitoarelor Cioc-negru nu tolerăm laşele,
şopti ea. Sau ai crezut că protecţia ta este gratuită? Manon îi
arătă uşa. Vei sta în camera mea, dacă a ta este compromisă.
Mergi şi aşteaptă în josul scărilor.
Elide privi în spatele lui Manon, la Aghiotanta şi la
Locţiitoarea ei, ca şi când s-ar fi gândit să le implore ajutorul.
Dar Manon ştia că feţele lor erau împietrite şi neînduplecate.
Groaza lui Elide îi înţepă nasul lui Manon, când fata plecă,
şchiopătând. Îi luă mult prea mult ca să ajungă jos, căci
piciorul distrus o făcea să meargă ca o babă. Imediat ce
ajunse jos, Manon se întoarse spre Sorrel şi Asterin.
 Ar putea merge la duce, spuse Sorrel. Ca Aghiotantă,
ea avea dreptul să facă acea remarcă - să analizeze toate
ameninţările asupra urmaşei lor.
 Nu este atât de crudă.
Asterin ţâţâi.
 De aceea ai vorbit, ştiai că era aici.
Manon nu se deranjă să dea din cap.
 Şi dacă este prinsă? întrebă Asterin.
Sorrel îi aruncă o privire tăioasă. Manon nu avea chef să le
mustre. Acum, era treaba lui Sorrel să medieze lupta pentru
putere dintre ele.
 Dacă va fi prinsă, atunci vom găsi altă cale.
 Nu ai remuşcări în legătură cu faptul că o vor ucide?
Sau că vor folosi focul-umbră asupra ei?
 Încetează, Asterin! exclamă Sorrel.
Asterin nu făcu asta.
 Tu ar trebui să pui aceste întrebări, Aghiotanto.
Dinţii de fier ai lui Sorrel coborâră.
  Din cauza întrebărilor tale eşti acum Locţiitoare.
 Destul, zise Manon. Elide este singura care ar putea să
intre în acea cameră şi să raporteze. Ducele le-a ordonat
soldaţilor să nu lase nicio vrăjitoare în apropiere. Nici măcar
Umbrele nu se pot apropia suficient. Dar o servitoare care
face curat...
 Tu erai cea care aştepta în camera ei, spuse Asterin.
 Oamenii pot fi motivaţi uşor cu un strop de frică.
 Este, totuşi, om? întrebă Sorrel. Sau o considerăm una
de-a noastră?
 Nu contează dacă este om sau copil de vrăjitoare. Aş
trimite-o pe cea mai abilă în acele camere, iar în acest
moment, doar Elide poate intra acolo. Cu şiretenie - aşa avea
să-l evite pe duce, cu schemele şi armele lui. Poate că lucra
pentru regele lui, dar nu tolera să fie neştiutoare. Trebuie să
ştiu ce se întâmplă în acele camere, spuse Manon. Dacă vom
pierde o viaţă ca să facem asta, atunci fie.
 Şi apoi? întrebă Asterin, în ciuda avertismentului lui
Sorrel. După ce vei afla, ce urmează?
Manon nu se hotărâse. Din nou, sângele fantomatic îi
acoperi mâinile.
Să execute ordinele - sau ea şi Cele Treisprezece urmau să
fie executate. Ori de bunica ei, ori de duce. După ce bunica ei
avea să citească scrisoarea, poate că situaţia urma să se
schimbe. Dar, până atunci...
— Apoi, vom continua aşa cum ni s-a ordonat, rosti
Manon. Dar nu voi fi condusă în aşa ceva legată la ochi.

~
O spioană. O spioană pentru Aripa Conducătoare.
Elide îşi spuse că era la fel ca a fi o spioană pentru ea -
pentru propria ei libertate. Dar să afle şi când urmau să
ajungă căruţele cu alimente şi să încerce să intre în acea
cameră, în timp ce îşi îndeplinea şi îndatoririle... Poate că
urma să aibă noroc. Poate că avea să le poată face pe ambele.
 Manon pusese să i se aducă un balot de paie în camera ei,
să fie aşezat lângă foc pentru a-i încălzi oasele muritoare ale
lui Elide, zisese ea. Elide abia dormise în prima noapte în
turnul vrăjitoarei. Când se ridicase pentru a folosi latrina,
convinsă că vrăjitoarea dormea, reuşise să facă doi paşi
înainte ca Manon să întrebe: „Pleci undeva?”
Pe toţi zeii, vocea ei! Era ca un şarpe ascuns într-un
copac.
Bâlbâindu-se, îi explică faptul că avea nevoie să meargă la
toaletă. Când Manon nu îi răspunsese, Elide ieşise,
clătinându-se. La întoarcere, o găsise pe vrăjitoare dormind -
cel puţin avea ochii închişi.
Manon dormea goală. În ciuda frigului. Părul alb îi cobora
pe spate şi întreg trupul îi era suplu şi musculos sau
împestriţat de cicatrice abia vizibile. Totul îi amintea de ce i-
ar fi făcut Manon, dacă ar fi dat greş.
Trei zile mai târziu, Elide acţionă. Extenuarea simţită fără
încetare dispăru când apucă un braţ de rufe luate de la
spălătorie şi examină holul. Patru paznici stăteau la uşa care
ducea spre casa scării.
Îi luase trei zile ca ajutor la spălătorie, trei zile de discuţii
cu spălătoresele, ca să afle dacă lenjeriile erau vreodată
necesare în camera din josul scărilor. Nimeni nu voise să-i
vorbească în primele două zile. Doar o priviseră şi îi
spuseseră unde să pună lucrurile, când să-şi frigă mâinile
sau ce să frece până ce o durea spatele. Dar ieri - ieri văzuse
sosind hainele rupte şi îmbibate cu sânge.
Sânge albastru, nu roşu. Sânge de vrăjitoare.
Elide îşi păstră capul plecat, lucrând la cămăşile soldaţilor
care îi fuseseră date, de îndată ce dovedise că se pricepea la
cusut. Observă însă spălătoresele care primeau hainele. Apoi,
continuă să lucreze ore în şir, ca să le cureţe, să le usuce şi
să le calce, rămânând mai târziu decât multe dintre celelalte.
Aşteptând.
Ea era nimeni şi nimic şi nu aparţinea nimănui - dar, dacă
le-ar fi făcut pe Manon şi pe cele din clanul Cioc-negru să
creadă că accepta faptul că o revendicaseră, ar fi putut foarte
bine să scape odată ce ar fi sosit căruţele. Vrăjitoarelor Cioc-
negru nu le păsa de ea - nu cu adevărat. Descendenţa ei le
convenea. Se îndoia că i-ar fi observat dispariţia. Oricum
fusese o fantomă ani de zile, cu inima plină de morţii uitaţi.
Aşadar, munci şi aşteptă. Chiar şi atunci când o durea
spatele, chiar şi atunci când mâinile o dureau atât de tare
încât tremurau, ea reperă spălătoreasa care scotea hainele
călcate din cameră şi dispărea, cărându-le.
Elide îi memoră fiecare trăsătură a feţei, constituţia şi
înălţimea. Nimeni nu observa când se strecura afară, după
ea, ducând un braţ de rufe pentru Aripa Conducătoare.
Nimeni nu o oprea când urmărea spălătoreasa pe hol, până
ce ajungea în acest punct.
Elide examină din nou holul, tocmai când spălătoreasa
ieşi din casa scării, cu braţele goale, trasă la faţă şi palidă.
Gărzile nu o opriră. Bun.
Spălătoreasa coti pe alt hol, iar Elide respiră. Întorcându-
se spre turnul lui Manon, se gândi în linişte la planul ei, iar şi
iar. Dacă era prinsă...
Poate că ar fi trebuit să se arunce de la unul dintre
balcoane, decât să înfrunte una dintre zecile de morţi
îngrozitoare care o aşteptau. Nu - nu, avea să îndure.
Supravieţuise când atât de mulţi – aproape toţi cei la care
ţinea - nu reuşiseră. Când regatul ei nu supravieţuise.
Aşadar, avea să supravieţuiască pentru ei, iar la plecare, avea
să îşi construiască o nouă viaţă, departe, în onoarea lor.
Elide urcă şchiopătând scara în spirală. Pe toţi zeii, ura
scările. Era aproape la jumătatea drumului, când auzi vocea
unui bărbat care o făcu să se oprească brusc.
 Ducele a spus că ai vorbit - cu mine de ce nu vorbeşti?
Vernon.
Nu primi niciun răspuns.
Înapoi pe scări - ar trebui să coboare imediat scările.
 Atât de frumoasă, şopti unchiul ei oricui îl însoţea. Ca o
noapte fără lună.
Lui Elide i se uscă gura auzindu-i tonul vocii.
 Poate că soarta a făcut să ne întâlnim aici. El te
urmăreşte atât de atent. Vernon făcu o pauză. Împreună,
rosti el încet, cu respect, împreună, vom crea minuni care vor
face lumea să tremure.
Nişte cuvinte atât de intime şi de întunecate, pline de
astfel de... pretenţii. Ea nu voia să ştie la ce se referea. Elide
coborî scările cât de discret putu. Trebuia să fugă.
 Kaltain, vui unchiul ei, o cerere, şi o ameninţare, şi o
promisiune. Tânăra femeie tăcută - cea care nu vorbea
niciodată, care nu se uita niciodată la nimic, care avea acele
semne. Elide o văzuse doar de câteva ori. Văzuse cât de puţin
răspundea. Sau riposta.
Apoi, Elide urcă scările. Tot mai sus, asigurându-se că
lanţurile făceau cât mai mult zgomot. Unchiul ei tăcu. Ea coti
pe următorul palier şi îi văzu.
Kaltain fusese lipită de perete, cu gulerul rochiei
transparente tras într-o parte şi cu sânul aproape descoperit.
Pe chip i se citea o nesfârşită goliciune - ca şi când nici măcar
nu era acolo. Vernon stătea la câţiva paşi distanţă. Elide
apucă lenjeriile atât de strâns, încât crezu că avea să le
ruptă. Îşi dori ca acum să fi avut unghii de fier.
 Lady Kaltain, îi spuse ea tinerei femei, cu doar câţiva
ani mai în vârstă decât ea. Elide nu se aşteptase să fie atât de
furioasă. Nu se aşteptase să i se adreseze în continuare. Am
fost trimisă să te găsesc, Lady. Pe aici, te rog!
 Cine a trimis după ea? întrebă Vernon.
Elide îl privi în ochi. Şi nu îşi coborî privirea. Niciun
centimetru.
 Aripa Conducătoare.
 Aripa Conducătoare nu este autorizată să o
întâlnească.
 Şi tu eşti? Elide păşi între ei, deşi nu i-ar fi folosit la
nimic dacă unchiul ei ar fi hotărât să apeleze la forţă.
Vernon zâmbi.
 Mă întrebam când îţi vei arăta colţii, Elide. Sau ar
trebui să spun dinţii de fier?
El ştia, aşadar.
Elide îl făcu să-şi mute privirea şi, uşor, îi atinse braţul lui
Kaltain. Era rece ca gheaţa.
 Şi nici măcar nu o privi pe Elide.
 Dacă eşti drăguţă, Lady, făcu Elide, trăgând-o de braţ,
apucând lenjeria cu cealaltă mână. Kaltain începu, tăcută, să
meargă.
Vernon chicoti.
 Voi două aţi putea fi surori, spuse el nepăsător.
 Fascinant, zise Elide, ghidând-o pe scări - chiar dacă
piciorul îi zvâcnea chinuitor, în urma efortului de a-şi păstra
echilibrul.
 Până data viitoare, rosti unchiul, din spate, iar ea nu
voia să ştie la care dintre ele se referea.
În tăcere, cu inima-i bătând atât de tare încât se gândi că
ar fi putut să vomite, Elide o conduse pe Kaltain spre
următorul palier şi îi dădu drumul suficient de mult timp ca
să deschidă uşa şi să o conducă în hol.
Femeia se opri, holbându-se la piatră, privind în gol.
 Unde trebuie să mergi? întrebă încet Elide.
Ea doar se holbă. În lumina torţei, cicatricea de pe braţul
ei era groaznică. Cine îi făcuse asta?
Elide atinse din nou cotul femeii.
— Unde pot să te duc, să fii în siguranţă?
Nicăieri - nicăieri nu era în siguranţă.
Dar încet, ca şi când i-ar fi luat o viaţă să-şi amintească
cum să o facă, ea îşi îndreptă privirea spre Elide. Întuneric, şi
moarte, şi foc negru; disperare, şi furie, şi deşertăciune.
Şi, totuşi - un grăunte de înţelegere. Kaltain plecă, rochia
şuierând pe pietre. Pe celălalt braţ, avea vânătăi care
semănau cu nişte amprente. Ca şi când cineva ar fi apucat-o
prea strâns.
Acest loc. Aceşti oameni...
Elide se luptă cu greaţa, privind până când femeia dispăru
după colţ.

~
Manon era aşezată la biroul ei, fixând cu privirea ceea ce
părea a fi o scrisoare, când Elide intră în turn.
  Ai pătruns în cameră? întrebă vrăjitoarea, fără să se
întoarcă. Elide înghiţi cu greu.
 Trebuie să-mi dai nişte otravă.
 CAPITOLUL 33

Stând într-un spaţiu larg, printre teancurile de lăzi,

Aedion clipi la lumina târzie a dimineţii, care pătrundea prin
ferestrele de sus ale depozitului. Deja transpira şi avea o
nevoie cruntă de apă, căldura zilei făcând depozitul sufocant.
Nu se plângea. Ceruse să i se permită să ajute, iar Aelin
refuzase. Insistase că era capabil să lupte, iar ea îi spusese
doar: „Dovedeşte-o!“.
Aşadar, iată-i. El şi Prinţul Fae se antrenaseră cu beţe, în
ultimele treizeci de minute, iar prinţul îl învingea. Rana de pe
coaste era la un pas de a se deschide, dar el strângea din
dinţi şi suporta. Durerea era binevenită, având în vedere
gândurile care îl ţinuseră treaz toată noaptea. Că Rhoe şi
Evalin nu îi ziseseră niciodată că mama lui murise ca să
ascundă cine era tatăl său, că era pe jumătate Fae - şi că ar
putea să mai treacă zece ani până să afle cum avea să
îmbătrânească. Dacă urma să trăiască mai mult decât regina
lui.
Şi tatăl său - Gavriel. Asta era încă o cale ce trebuia
explorată. Mai târziu. Poate că i-ar fi fost de folos, dacă Maeve
nu avea să renunţe la ameninţarea făcută, acum că unul
dintre tovarăşii legendari ai tatălui său o vâna pe Aelin aici în
oraş.
Lorcan. Rahat. Poveştile pe care le auzise despre Lorcan
fuseseră pline de glorie şi sânge - mai mult de sânge. Era un
mascul care nu facea greşeli şi care era nemilos cu cei care
greşeau. Era destul de grav că aveau de-a face cu regele
Adarlanului, dar să aibă un inamic nemuritor pe urma lor...
Rahat. Şi dacă Maeve s-ar fi gândit vreodată să-l trimită pe
Gavriel aici... Aedion avea să găsească o cale să suporte asta,
cum găsise o cale să suporte orice în viaţă.
Aedion termină o manevră cu băţul, pe care prinţul i-o
arătase de două ori deja, când Aelin se opri din exerciţiile ei.
 Cred că este suficient pentru azi, spuse ea, abia
gâfâind.
 Aedion înţepeni la respingerea care se citea deja în ochii ei.
Aşteptase asta toată dimineaţa. În ultimii zece ani, învăţase
tot ce reuşise de la muritori. Dacă veneau războinicii în
teritoriul lui, îşi folosise farmecul considerabil, ca să-i
convingă să îl înveţe ce ştiau. Şi, ori de câte ori se aventurase
în afara teritoriilor lui, adunase cât mai multe informaţii
posibil despre lupte şi metode de ucis, de la cine locuia acolo.
Aşadar, să lupte cu un războinic Fae pur-sânge, direct din
Doranelle, era o oportunitate de neratat. Nu avea de gând să
lase mila verişoarei lui să strice asta.
 Am auzit o poveste, îi spuse Aedion lui Rowan, cum că
ai ucis un războinic inamic folosind o masă.
 Să fim serioşi, rosti Aelin. Cine naiba ţi-a spus asta?
 Quinn - Căpitanului Gărzii unchiului tău. Era un
admirator al Prinţului Rowan. Ştia toate poveştile.
Aelin îşi îndreptă privirea spre Rowan, care rânji,
sprijinind de podea băţul de antrenament.
 Doar nu vorbeşti serios, zise ea. Ce, l-ai strivit până la
moarte, ca pe un strugure?
Rowan tuşi.
 Nu, nu l-am strivit ca pe un strugure. Îi zâmbi fioros
reginei. Am smuls piciorul mesei şi l-am înfipt în el.
 A trecut direct prin piept şi s-a înfipt în perete, zise
Aedion.
 Ei bine, rosti Aelin, pufnind, cel puţin îţi voi acorda
puncte pentru inventivitate.
Aedion îşi roti gâtul.
 Să ne întoarcem la antrenament.
Dar Aelin îi aruncă o privire lui Rowan care spunea: „Te
rog, nu-mi ucide vărul! Anulează antrenamentul!”
Aedion apucă mai strâns băţul de lemn pentru
antrenament.
 Mă simt bine.
 Acum o săptămână, insistă Aelin, erai cu un picior în
groapă. Rana ta încă se vindecă. Ne-am antrenat destul azi,
iar tu nu vei ieşi din casă!
 Îmi cunosc limitele şi am spus că mă simt bine.
 Rânjetul lent al lui Rowan era mortal. O invitaţie la dans.
Iar partea primitivă din Aedion decise că nu voia să fugă
de prădătorul din ochii lui Rowan. Nu, voia foarte mult să îl
înfrunte şi să riposteze.
Aelin oftă, dar păstră distanţa. „Dovedeşte-o!“, zisese ea. Ei
bine, avea să o facă.
Aedion atacă fără avertisment, lăsându-se spre dreapta şi
ţintind jos. El ucisese oameni cu acea mişcare - îi tăiase pe
jumătate. Dar Rowan se feri cu o eficienţă brutală, deviind şi
poziţionându-se în ofensivă, şi asta fu tot ce reuşi să vadă
Aedion înainte să ridice băţul din instinct. Pregătirea pentru
forţa loviturii lui Rowan îi cauză dureri de coaste, dar nu îşi
pierdu concentrarea - chiar dacă Rowan aproape că îi
aruncase băţul din mâini.
Aedion reuşi să dea el următoarea lovitură. Dar când
Rowan îşi ţuguie buzele, Aedion avu sentimentul că prinţul se
juca cu el. Nu de amuzament - nu, ci ca să demonstreze ceva.
Ceaţa roşie îi acoperi vederea.
Rowan făcu o mişcare de secerare, iar Aedion călcă destul
de tare pe băţul lui Rowan, încât îl rupse în două. Când se
întâmplă asta, Aedion se roti, fandând cu băţul direct în faţa
lui Rowan. Apucând cele două bucăţi în fiecare mână,
războinicul Fae se feri, coborând şi...
Aedion nu văzu a doua lovitură venind spre picioarele lui.
Şi se trezi clipind spre bârnele de lemn de pe tavan, gâfâind,
în timp ce durerea rănii îi străbătea coastele.
Rowan mârâi la el, cu o bucată de băţ înclinată, să-i taie
gâtul, în timp ce, cu cealaltă, îi apăsa abdomenul, gata să-l
spintece.
Pe toţi dracii. Aedion ştiuse că avea să fie rapid şi
puternic, dar asta... Rowan luptând alături de legiunea Bane
ar fi putut, foarte bine, hotărî soarta unui război. Pe toţi zeii,
coastele îl dureau atât de tare, încât crezu că ar fi putut să
sângereze.
Prinţul Fae vorbi atât de încet, că nici Aelin nu auzi.
 Regina ta ţi-a ordonat să te opreşti - pentru binele tău.
Deoarece are nevoie de tine sănătos şi pentru că suferă să te
vadă rănit. Data viitoare, nu-i mai ignora ordinul.
 Prinţul apăsă mai mult vârfurile beţelor şi Aedion fu destul
de înţelept încât să nu-i răspundă sau să se mişte.
 Şi, adăugă Rowan, dacă îi vei mai vorbi ca aseară, îţi
voi smulge limba şi ţi-o voi băga pe gât.
Cu băţul la gât, Aedion nu putea da din cap, fără să se
înfigă în capătul ascuţit.
 Am înţeles, Prinţe, şopti el.
Aedion deschise din nou gura, când Rowan se îndepărtă,
pe cale să spună ceva ce cu siguranţă avea să regrete, când
se auzi clar un salut.
Ei se întoarseră, cu armele ridicate, în timp ce Lysandra
închise uşa glisantă în spatele ei, cu pungi şi cutii în braţe.
Avea un stil ciudat de a se strecura neobservată. Lysandra,
cu al ei chip frumos şi serios, făcu doi paşi şi se opri când îl
văzu pe Rowan.
Apoi, regina lui se mişcă brusc, înşfăcând nişte pungi din
braţele Lysandrei şi întorcând-o spre apartamentul de la
etajul superior.
Aedion se relaxă, în locul în care fusese întins pe podea.
 Aceea era Lysandra? întrebă Rowan.
 Este frumoasă, nu-i aşa?
Rowan pufni.
 De ce este aici?
Aedion îşi apăsă încet pe rana de la coaste, asigurându-se
că era, într-adevăr, intactă.
 Probabil că are nişte informaţii despre Arobynn.
Pe care Aedion urma să îl vâneze curând, imediat ce avea
să i se vindece odată nenorocita de rană, indiferent dacă Aelin
îl considera sau nu vindecat. După care îl va tăia pe Regele
Asasinilor, cu răbdare, în bucăţi minuscule.
 Şi, cu toate astea, nu vrea să le auzi discuţia?
 Cred că, în afară de Aelin, i se pare că toată lumea este
plictisitoare, spuse Aedion. Este cea mai mare dezamăgire din
viaţa mea. O minciună, iar el nu ştia de ce o rostise.
Dar Rowan schiţă un zâmbet.
 Mă bucur că şi-a găsit o prietenă.
 Pentru o clipă, Aedion se minună de blândeţea de pe
chipul războinicului. Până ce Rowan se uită în direcţia lui şi-i
văzu ochii ca de gheaţă.
 Curtea lui Aelin va fi una nouă, diferită de oricare alta
din lume, în care Vechile Orânduiri vor fi din nou respectate.
Tu le vei învăţa. Iar eu ţi le voi preda.
 Cunosc Vechile Orânduiri.
 Le vei învăţa din nou.
Aedion îşi dădu umerii înapoi şi se ridică în picioare.
 Sunt generalul legiunii Bane şi un prinţ al caselor
Ashryver şi Galanthynius. Nu sunt vreun soldat neinstruit.
Rowan dădu aprobator din cap - iar Aedion presupuse că
ar fi trebuit să se simtă flatat. Până ce Rowan vorbi.
 Echipa mea de cadre, aşa cum îi place lui Aelin să o
numească, era o unitate mortală pentru că eram uniţi şi fideli
aceluiaşi cod. Maeve este o sadică, dar s-a asigurat că toţi l-
am înţeles şi l-am urmat. Aelin nu ne-ar forţa să facem nimic,
iar codul nostru va fi diferit - mai bun - decât al lui Maeve.
Noi doi vom forma coloana vertebrală a acestei Curţi. Vom
alcătui şi vom hotărî care ne va fi codul.
 Care? Supunere şi loialitate oarbă? Nu avea chef să i se
facă morală. Chiar dacă Rowan avea dreptate, iar Aedion
visase, timp de zece ani, să audă aceste cuvinte din gura
prinţului. El ar fi trebuit să iniţieze această conversaţie. Pe
toţi zeii, el avusese această conversaţie cu Ren, cu săptămâni
în urmă.
Ochii lui Rowan sclipiră.
 De a proteja şi de a sluji.
 Pe Aelin? Putea să facă asta; deja plănuise să o facă.
 Pe Aelin. Şi pe noi. Şi Terrasenul. Fără discuţii, fără
incertitudini. O mică parte din Aedion înţelese de ce verişoara
lui îi oferise prinţului jurământul de sânge.

~
  Cine este? întrebă Lysandra, cam prea nevinovat, când
Aelin o însoţi pe scări.
 Rowan, răspunse Aelin, deschizând cu piciorul uşa
apartamentului.
 Are un corp spectaculos, rosti ea gânditoare. N-am fost
niciodată cu un bărbat Fae. Nici cu o femeie, de fapt.
Aelin scutură din cap, încercând să-şi alunge imaginea din
minte.
 El este... Înghiţi în sec. Lysandra rânji, iar Aelin şuieră,
punând pungile pe podeaua camerei mari şi închizând uşa.
Încetează!
 Hmm! fu tot ce spuse Lysandra, punând cutiile şi
pungile lângă cele ale lui Aelin. Ei bine, am de zis două
lucruri. Unul, Nesryn mi-a trimis un bilet în dimineaţa asta,
în care mi-a zis că ai un oaspete nou şi foarte musculos şi să
aduc nişte haine. Aşadar, am adus haine. Uitându-mă la
oaspetele nostru, cred că Nesryn l-a subestimat mult, aşa că
hainele s-ar putea să fie strâmte - nu că aş avea ceva
împotrivă dar poate să le folosească până când vei cumpăra
altele.
 Mulţumesc, răspunse ea, iar Lysandra flutură o mână
subţire. Lui Faliq avea să îi mulţumească mai târziu.
 Celălalt lucru pe care ţi l-am adus este o ştire. Seara
trecută, Arobynn a primit un raport cum că două furgoane-
închisoare au fost reperate îndreptându-se spre sud, spre
Morath - pline ochi cu toţi oamenii dispăruţi.
Aelin se întrebă dacă informaţia ajunsese la Chaol şi dacă
acesta încercase să le oprească.
 El ştie că sunt vizaţi foştii posesori ai magiei?
Lysandra dădu din cap.
 A analizat care oameni au dispărut şi care au fost
trimişi spre sud, în furgoanele-închisoare. Acum, cercetează
toate descendenţele clienţilor lui, indiferent de cât de mult au
încercat familiile să-şi ascundă trecutul, după ce magia a fost
interzisă, ca să vadă dacă poate folosi ceva în avantajul său.
Trebuie să iei asta în considerare când ai de-a face cu el...
având în vedere talentele tale.
 Aelin îşi muşcă buza.
 Îţi mulţumesc pentru că îmi spui şi asta.
Fantastic. Arobynn, Lorcan, regele, Valgii, cheia, Dorian...
Îi venea să mănânce toată mâncarea rămasă în bucătărie.
 Trebuie să fii pregătită! Lysandra se uită la un mic ceas
de buzunar. Trebuie să plec. Am o întâlnire la prânz. Era clar
de ce Evangeline nu o însoţea.
 Cât mai durează - până îţi vei răscumpăra datoria?
întrebă Aelin, când Lysandra ajunsese aproape de uşă.
 Încă mai am mult de plătit, aşadar - o vreme. Lysandra
făcu câţiva paşi, iar apoi se opri. Clarisse tot măreşte preţul
pe măsură ce Evangeline creşte, pretinzând că o fată atât de
frumoasă i-ar fi câştigat o sumă dublă, triplă, faţă de ce mi-a
spus prima dată.
 Ce josnicie.
 Ce pot să fac? Lysandra îşi ridică încheietura mâinii,
unde fusese făcut tatuajul. Ea mă va urmări până voi muri şi
nu pot să fug cu Evangeline.
 Aş putea să-i sap un mormânt lui Clarisse, pe care să
nu-l descopere nimeni, spuse Aelin. Şi vorbea serios.
Iar Lysandra ştia că vorbea serios.
 Încă nu - nu acum.
 Doar să-mi spui şi se va rezolva.
Zâmbetul Lysandrei era de o frumuseţe întunecată şi
sălbatică.

~
Stând în faţa unei lăzi, în depozitul cavernos, Chaol studie
harta pe care tocmai i-o dăduse Aelin. El se concentră asupra
punctelor albe - încercând să nu se holbeze la prinţul-
războinic, care stătea de pază lângă uşă. Era greu să facă
asta, când prezenţa lui Rowan absorbea, cumva, tot aerul din
depozit.
Şi, apoi, mai era vorba de urechile ascuţite şi fine care se
iveau din părul argintiu, tuns scurt. Fae - nu mai văzuse
niciunul, în afară de Aelin, preţ de câteva clipe
înspăimântătoare. Iar Rowan... În mod convenabil, deşi îi
povestise atâtea, Aelin uitase să menţioneze că prinţul era
atât de frumos. Un chipeş prinţ Fae, cu care trăise şi se
antrenase luni de zile - în timp ce viaţa lui Chaol se
distrugea, în timp ce oamenii mureau din cauza acţiunilor
ei...
Rowan îl privea pe Chaol ca şi când ar fi fost cina. În
funcţie de forma lui Fae, era cât se poate de posibil.
Fiecare instinct îi striga să fugă, în ciuda faptului că
Rowan fusese politicos. Distant şi intens, dar politicos.
Totuşi, Chaol nu trebuia să-l vadă pe prinţ în acţiune, ca să
ştie că ar fi fost mort înainte să poată să-şi scoată sabia.
 Să ştii că nu muşcă, şopti Aelin.
Chaol o fixă cu privirea.
 Poţi să-mi explici pentru ce sunt hărţile astea?
 Am aprecia dacă tu, Ress sau Brullo ne-aţi putea
spune despre punctele slabe din apărarea castelului, replică
ea. Nu primi niciun răspuns. Nu era niciun semn că Aedion
s-ar fi aflat printre lăzile stivuite, dar probabil că generalul
asculta de undeva din apropiere, cu finul lui auz Fae.
 Ca să dărâmi turnul cu ceas? întrebă Chaol,
împăturind harta şi băgând-o în buzunarul interior al tunicii
sale.
 Poate, răspunse ea. El încercă să nu se enerveze. Dar
acum ea părea hotărâtă - ca şi când tensiunea invizibilă de pe
chipul ei dispăruse. El încercă să nu privească din nou spre
uşă.
 De câteva zile, nu am mai primit veşti de la Ress şi
Brullo, spuse el în schimb. Îi voi contacta curând.
Ea dădu din cap, scoţând o a doua hartă - a reţelei
labirintice de canalizare - şi fixă marginile cu micile cuţite pe
care le avea la ea. Aparent, destul de multe.
 Arobynn a aflat că prizonierii dispăruţi au fost duşi la
Morath noaptea trecută. Ştiai?
Încă un eşec care îi căzu pe umeri lui Chaol - încă un
dezastru.
—Nu.
  Nu puteau ajunge departe. Ai putea să aduni o echipă
şi să ataci furgoanele.
 Ştiu că aş putea.
 O vei face?
El puse o mână pe hartă.
 M-ai adus aici ca să-mi dovedeşti că sunt inutil?
Ea se îndreptă.
 Ţi-am spus să vii pentru că am crezut că ar fi util
pentru amândoi. Amândoi suntem presaţi zilele astea.
Ochii ei turcoaz şi aurii erau calmi - netulburaţi.
 Când vei acţiona? întrebă Chaol.
 Curând.
Nici ăsta nu era un răspuns clar.
 Ar mai trebui să ştiu şi altceva? întrebă el, cât de calm
putu.
—Aş începe să evit canalizarea. Dacă nu o faci, îţi semnezi
condamnarea la moarte.
 Sunt oameni prinşi acolo - am găsit cuiburile, dar nici
urmă de prizonieri. Nu îi voi abandona.
 Toate bune şi frumoase, spuse ea, iar el strânse din
dinţi la tonul dezaprobator al vocii ei, dar prin canalizări
patrulează lucruri mai rele decât soldaţii Valgi şi pariez că
nu-i vor ignora pe cei care intră pe teritoriul lor. În locul tău,
aş cântări riscurile. Ea îşi trecu mâna prin păr. Deci, vei
ataca furgoanele cu prizonieri?
 Bineînţeles. Chiar dacă numărul rebelilor era mic. Atât
de mulţi dintre oamenii lor ori fugiseră din oraş, ori refuzau
să îşi rişte pielea intr-o bătălie tot mai inutilă.
Aia era îngrijorare, în licărul din ochii ei?
 Folosesc încuietori păzite pentru furgoane, spuse ea.
Iar uşile sunt ranforsate cu fier. Să-ţi iei uneltele potrivite!
El se pregăti ca să se răstească la ea, pentru că îi vorbea
cu superioritate, dar...
Aelin cunoştea furgoanele; petrecuse câteva săptămâni
într-unul.
Nu prea reuşi să o privească în ochi, când se îndreptă să
plece.
  Spune-i lui Faliq că Prinţul Rowan îi mulţumeşte
pentru haine, zise Aelin.
Despre ce naiba vorbea? Poate că era o altă împuşcătură.
Aşadar, el se îndreptă spre uşă, unde Rowan se dădu la o
parte, cu un murmur de rămas-bun. Nesryn îi spusese că-şi
petrecuse seara cu Aedion şi Aelin, dar el nu-şi dăduse seama
că ei ar fi putut fi... prieteni. Nu se gândise că Nesryn ar fi
putut să nu reziste farmecelor lui Aelin Galanthynius.
Deşi el presupunea că Aelin era o regină. Care nu şovăia.
Nu făcea altceva decât să meargă înainte, cu putere. Chiar
dacă asta însemna să-l ucidă pe Dorian.
Nu mai vorbiseră despre asta din ziua salvării lui Aedion.
Dar tensiunea încă plutea între ei. Iar când avea să elibereze
magia... Chaol şi-ar fi luat din nou măsurile necesare de
precauţie.
Pentru că nu credea că ea avea să coboare sabia data
viitoare.
 CAPITOLUL 34

Aelin ştia că avea treburi de făcut - treburi vitale,

îngrozitoare - dar putea sacrifica o zi. Rămânând în umbră ori
de câte ori era posibil, îşi petrecu după-amiaza arătându-i lui
Rowan oraşul, de la cartierele rezidenţiale elegante, până la
pieţele aglomerate de comercianţii care vindeau bunuri
pentru solstiţiul de vară, de peste două săptămâni.
Nu era nici urmă sau miros de Lorcan, slavă zeilor. Dar
oamenii regelui erau postaţi în câteva intersecţii aglomerate,
dându-i lui Aelin şansa să i-i arate lui Rowan. El îi studie cu
o eficienţă antrenată, simţul fin al mirosului său permiţându-
i să detecteze care mai erau încă oameni şi care erau posedaţi
de demoni Valg inferiori. După expresia de pe chipul lui, ei îi
părea sincer rău pentru orice gardian care îi va ieşi în cale,
demon sau om. Un pic, nu mult. Mai ales că simpla lor
prezenţă îi strica, oarecum, planul de a avea o zi liniştită,
calmă.
Voia să-i arate lui Rowan părţile bune ale oraşului, înainte
de a-l duce în subteran.
Aşa că îl duse la una dintre brutăriile familiei lui Nesryn,
unde chiar cumpără câteva tarte cu pere. La docuri, Rowan
chiar o convinse să încerce nişte păstrăv prăjit în tigaie.
Cândva, jurase să nu mănânce niciodată peşte şi se
strâmbase când furculiţa i se apropiase de gură, dar -
mâncarea era delicioasă. Mâncă un peşte întreg, apoi ciuguli
din al lui Rowan, spre disperarea lui.
Aici - Rowan era aici, cu ea, în Rifthold. Şi mai erau încă
atâtea lucruri pe care voia să i le arate, să îi povestească
despre cum fusese viaţa ei. Înainte, nu voia să povestească
nimănui nimic.
Chiar şi când auzi pocnetul unui bici, după prânz, când se
răcoreau lângă apă, îşi dori ca el să vadă ce urma. El rămase
tăcut, cu o mână pe umărul ei, cât priviră grupul de sclavi
înlănţuiţi transportând încărcătura pe una dintre corăbii.
Priviră - şi nu putură să facă nimic.
 Curând, îşi promise ea. Să pună capăt situaţiei acesteia
era o prioritate.
Rătăciră printre tarabele din piaţă, una după alta, până
când mirosul trandafirilor şi al crinilor trecu pe lângă ei, briza
râului măturând petale de toate culorile şi formele pe la
picioarele lor, în timp ce florăreasa îşi lăuda marfa.
Ea se întoarse spre el.
 Dacă ai fi un domn, mi-ai cumpăra...
Chipul lui Rowan devenise inexpresiv, cu ochii goi, în timp
ce o fixa cu privirea pe una dintre florăresele din mijlocul
pieţei, care avea pe o mână subţire un coş cu bujori de seră.
Tânără, frumoasă, cu părul brunet şi... pe toţi zeii!
Nu ar fi trebuit să-l aducă aici. Lyria vânduse flori în piaţă;
fusese o fată săracă înainte ca prinţul Rowan să o zărească
şi, instantaneu, să ştie că era aleasa lui. Un basm Fae - până
ce fusese ucisă de forţele inamice. Însărcinată cu pruncul lui
Rowan.
Aelin îşi încleştă şi descleştă degetele, nereuşind să
vorbească. Rowan încă se holba la fată, care îi zâmbea unei
femei în trecere, îmbujorată de o lumină interioară.
 Nu am meritat-o, spuse încet Rowan.
Aelin înghiţi cu greu. Amândoi mai trebuiau să se vindece
de nişte răni, dar aceasta... Adevărul. Ca întotdeauna, putu
să îi ofere un adevăr în schimbul altuia.
 Eu nu l-am meritat pe Sam.
În cele din urmă, privi spre ea.
Ar fi făcut orice ca să elimine agonia din ochii lui. Orice.
Degetele lui înmănuşate le atinseră pe ale ei, apoi căzură
înapoi pe lângă corp.
Ea îşi încleştă din nou pumnul.
— Vino, vreau să-ţi arăt ceva!

Aelin şterpeli un desert de la un vânzător stradal, cât

Rowan aşteptă pe o alee întunecată. Acum, aşezată pe un
căprior de lemn al domului aurit din întunecatul Teatru
Regal, Aelin mânca din fursecul cu lămâie şi îşi legăna
picioarele, în spaţiul deschis de dedesubt. Locul era la fel
cum şi-l amintea, dar liniştea, întunericul...
  Ăsta era locul meu preferat din toată lumea, spuse ea,
iar cuvintele îi răsunară în spaţiul gol. Lumina soarelui se
strecura prin uşa de pe acoperiş prin care intraseră,
luminând căpriorii şi domul aurit, sclipind uşor pe rampele
din alamă lustruită şi pe cortinele roşii ca sângele ale scenei
de dedesubt. Arobynn are o lojă personală, aşa că m-am dus
ori de câte ori am avut ocazia. În nopţile în care nu aveam
chef să mă îmbrac frumos ori să fiu văzută, sau poate în
nopţile în care aveam o misiune şi doar o oră liberă, mă
strecuram aici prin uşa aia şi ascultam.
Rowan îşi termină fursecul şi privi spaţiul întunecat de
dedesubt. Fusese atât de tăcut în ultimele treizeci de minute -
ca şi când s-ar fi retras într-un loc inaccesibil ei.
Aproape răsuflă uşurată când el începu să vorbească.
 Nu am văzut niciodată o orchestră - sau un teatru ca
acesta, construit în jurul sunetului şi luxului. Chiar şi în
Doranelle, teatrele şi amfiteatrele sunt vechi, cu bănci sau
doar cu trepte.
 Poate că nu există niciun alt loc precum acesta. Nici
măcar în Terrasen.
 Atunci, va trebui să construieşti unul.
 Cu ce bani? Crezi că oamenii vor fi fericiţi să
flămânzească, în timp ce eu construiesc un teatru pentru
plăcerea mea?
 Poate că nu imediat, dar, dacă tu crezi că ar fi de folos
oraşului, ţării, atunci fă-o. Artişti sunt esenţiali.
Asta spusese şi Florine. Aelin oftă.
 Locul a fost închis de luni de zile şi totuşi, jur că încă
aud muzica plutind în aer.
Rowan îşi înclină capul, studiind întunericul cu simţurile
lui de nemuritor.
 Poate că muzica există în continuare, într-o formă sau
alta.
Acest gând făcu să o usture ochii.
 Mi-aş fi dorit s-o fi putut auzi - mi-aş fi dorit să fi fost
acolo, ca să-l auzi pe Pytor dirijând Suita Stygiană.
Câteodată, mi se pare că stau în loja aceea, am treisprezece
ani şi plâng din cauza măreţiei muzicii.
 Ai plâns? Ea aproape văzu în faţa ochilor amintirile
instrucţiei lor din această primăvară: toate momentele în care
muzica o calmase sau îi dezlănţuise magia. Făcea parte din
sufletul ei - la fel de mult ca el.
 Mişcarea finală - de fiecare dată. Mă întorceam la
Breaslă şi auzeam muzica în minte zile în şir, chiar şi atunci
când mă antrenam, ucideam sau dormeam. A fost un fel de
nebunie, să iubesc acea muzică. A fost motivul pentru care
am început să cânt la pian - ca să pot veni acasă noaptea şi
să încerc să o reproduc cât de cât.
Nu mai spusese asta niciodată, nimănui - şi nici nu mai
adusese pe nimeni aici.
 E vreun pian pe aici? întrebă Rowan.

~
— Nu am mai cântat de câteva luni. Iar asta este o idee
îngrozitoare dintr-o multitudine de motive, spuse ea pentru a
zecea oară, când termină de tras cortinele de pe scenă.
Mai stătuse acolo, când patronajul lui Arobynn le adusese
invitaţii la galele ţinute pe scenă, pentru a simţi fiorul intrării
în acel spaţiu sacru. Dar acum, în întunericul teatrului gol,
luminat de singura lumânare pe care o găsise Rowan, parcă
stăteau într-un cavou.
Scaunele orchestrei încă erau aranjate aşa cum probabil
fuseseră în noaptea în care muzicienii ieşiseră să protesteze
împotriva masacrelor din Endovier şi Calaculla. Încă erau
dispăruţi - şi, având în vedere mulţimea de nenorociri pe care
regele le arunca acum asupra lumii, moartea ar fi fost
opţiunea cea mai blândă.
Încleştându-şi maxilarul, Aelin îşi stăpâni mânia.
Rowan stătea lângă pianul aflat în apropierea părţii din
dreapta scenei, trecându-şi o mână peste suprafaţa netedă,
ca şi când ar fi fost un cal valoros.
Ea ezită în faţa instrumentului magnific.
  Mi se pare un sacrilegiu să cânt la el, spuse ea,
cuvintele răsunând puternic în incintă.
 De când eşti tu aşa religioasă? Rowan îi zâmbi strâmb.
Unde ar trebui să stau ca să aud cel mai bine?
 S-ar putea să suferi mai întâi.
 Eşti şi timidă azi?
 Dacă Lorcan ne spionează, mormăi ea, aş prefera să
nu-i raporteze lui Maeve că nu ştiu să cânt. Îi arătă un loc de
pe scenă. Acolo. Stai acolo şi taci, ticălos nesuferit!
El chicoti şi se mişcă spre locul indicat.
Aelin înghiţi când se aşeză pe banca netedă şi trase în sus
capacul, dezvăluind clapele strălucitoare de dedesubt, albe şi
negre. Îşi poziţionă tălpile pe pedale, dar nu atinse claviatura.
 N-am mai cântat de când a murit Nehemia, recunoscu
ea, vorbind cu greu.
 Ne putem întoarce în altă zi, dacă vrei. O ofertă blândă
şi la îndemână. Părul lui argintiu străluci în lumina slabă a
lumânării.
 S-ar putea să nu mai existe o altă zi. Şi... şi aş avea o
viaţă foarte tristă, dacă nu aş mai cânta din nou.
El clătină din cap şi îşi încrucişă braţele. Un ordin tăcut.
Ea se întoarse spre clape şi atinse uşor fildeşul. Era neted,
şi rece, şi aştepta - o bestie enormă de sunet şi bucurie, pe
cale să fie trezită.
 Trebuie să-mi fac încălzirea, spuse ea, fără să
gândească, şi începu să cânte imediat, cât de încet putea.
Imediat ce începu să vadă din nou notele în minte, când
memoria motrice o făcu să atingă cu degetele acordurile
cunoscute, începu. Nu era piesa tristă şi minunată pe care i-o
cântase cândva lui Dorian şi nu erau melodiile uşoare de
dans pe care le interpretase de plăcere; nu erau piesele
complexe şi ingenioase pe care le cântase pentru Nehemia şi
Chaol. Această piesă era o celebrare - o reafirmare a vieţii, a
gloriei, a durerii şi frumuseţii ei.
Poate că de aceea se dusese să o audă cântată în fiecare
an, după atât de multe crime, şi torturi, şi pedepse: ca o
amintire a ceea ce fusese ea, a ceea ce se lupta să păstreze.
 Ritmul crescu în mod constant, pe măsură ce sunetul se
desprindea de pian ca bătăile inimii unui zeu, până ce Rowan
se apropie de instrument, până când ea îi şopti: Acum, iar
crescendo-ul pătrunse în lume, notă după notă.
Muzica vui în jurul lor, prin spaţiul gol al teatrului.
Liniştea seacă din interiorul ei, care fusese acolo atât de
multe luni, era acum inundată de sunet.
Ea se apropie de acordul final, exploziv şi triumfător.
Când îşi ridică privirea, gâfâind uşor, ochii lui Rowan erau
înlăcrimaţi, iar gâtul îi tresălta. Cumva, după tot acest timp,
prinţul ei războinic încă reuşea să o surprindă.
El părea că îşi căuta cuvintele.
 Arată-mi, arată-mi cum ai făcut asta, şopti el, în cele
din urmă.
Ea îi făcu pe plac.
Îşi petrecură aproape o oră aşezaţi împreună pe bancă,
Aelin invăţându-l elementele de bază ale pianului -
explicându-i notele şi semitonurile, pedalele şi acordurile.
Când, în cele din urmă, Rowan auzi pe cineva venind să vadă
de unde se aude muzica, plecară. Ea se opri la Banca Regală,
avertizându-l pe Rowan să aştepte în umbra din cealaltă
parte a străzii, în timp ce ea luă din nou loc în biroul
directorului, iar unul dintre subalternii săi se grăbi să se
ocupe de treburile ei. Într-un final, plecă cu încă o pungă cu
aur - vitală, acum că mai era o gură de hrănit şi un corp de
îmbrăcat - şi îl găsi pe Rowan exact unde îl lăsase, supărat că
refuzase să-l lase să o însoţească. Dar prezenţa lui ar fi
stârnit prea multe întrebări.
 Aşadar, îţi foloseşti propriii bani ca să ne întreţii?
întrebă Rowan, în timp ce se strecurară pe o stradă
lăturalnică. Un grup de tinere frumos îmbrăcate trecură pe
lângă ei, pe strada însorită de dincolo de alee, şi se holbară la
bărbatul solid, cu glugă, care trecu pe lângă ele - iar apoi se
întoarseră toate ca să admire priveliştea din spate. Aelin le
zâmbi.
 Pentru moment, răspunse ea.
 Şi cum vei face rost de bani, mai târziu?
 Ea îl privi pieziş.
 Se va rezolva.
—Cum?
 Voi avea eu grijă de asta.
 Explică-mi.
 Vei afla destul de curând. Ea schiţă un zâmbet care
ştia că îl înnebunea.
Rowan voi să o apuce de umeri, dar ea se feri de atingerea
lui.
 Ah, ah! Ai face bine să nu te mişti prea repede, altfel
cineva ar putea să te observe. El scoase un mârâit sonor, care
nu era uman, iar ea chicoti. Enervarea era mai bună decât
vina şi suferinţa. Ai răbdare şi nu te irita!
 CAPITOLUL 35

Pe toţi zeii, ura mirosul sângelui lor!

Dar la naiba dacă nu era un lucru glorios să fie acoperit
de sânge, când douăzeci şi patru de Valgi zăceau morţi în
jurul lui, iar oamenii buni erau, în sfârşit, în siguranţă.
Îmbibat în sânge de Valg din cap până în picioare, Chaol
Westfall căută o bucată curată de material cu care să-şi
şteargă sabia pătată de sânge negru, dar nu găsi. Dincolo de
luminişul ascuns, Nesryn făcea acelaşi lucru.
El ucisese patru, ea - şapte. Chaol ştia doar pentru că o
urmărise tot timpul; făcuse pereche cu altcineva în timpul
ambuscadei. El se scuzase pentru că se răstise la ea seara
trecută, dar ea nu făcuse altceva decât să dea din cap - şi tot
luptase împreună cu un alt rebel. Dar acum... Renunţă la
încercarea de a-şi şterge sabia şi privi spre el.
Ochii negri îi erau strălucitori şi, în ciuda feţei pătate cu
sânge negru, zâmbetul ei - uşurat, un pic sălbatic, din cauza
fiorului bătăliei şi al victoriei - era frumos.
Cuvântul răsună prin el. Chaol se încruntă, iar expresia
de pe chipul ei dispăru într-o clipită. Mereu era confuz după o
luptă, ca şi când s-ar fi învârtit şi s-ar fi întors pe dos, iar
apoi i s-ar fi dat o cantitate mare de alcool. Dar el se îndreptă
spre ea. Ei făcuseră asta - împreună îi salvaseră pe aceşti
oameni. Mai mulţi deodată decât salvaseră până atunci şi
fără ca alţii să fie ucişi, în afară de Valgi.
Sânge şi cheaguri erau împrăştiate pe iarba din pădure,
singura urmă a trupurilor fără cap ale Valgilor, care fuseseră
deja transportate şi aruncate în spatele unei stânci. La
plecare, aveau să-i omagieze pe foştii proprietari ai corpurilor,
arzându-le.
Trei din grupul său se apucaseră să desfacă lanţurile
prizonierilor înghesuiţi, acum aşezaţi pe iarbă. Ticăloşii de
Valgi îndesaseră atât de mulţi dintre ei în două furgoane,
încât Chaol aproape vomitase din cauza mirosului. Fiecare
furgon avea doar o mică fereastră cu gratii, plasată sus pe
perete, iar un bărbat leşinase înăuntru. Dar toţi erau acum în
siguranţă.
El nu avea să se oprească până când şi ceilalţi, încă
ascunşi în oraş, ar fi fost în afara pericolului.
O femeie îşi întinse mâinile murdare - cu unghiile rupte şi
vârfurile degetelor umflate, ca şi când ar fi încercat să iasă cu
mâinile din văgăuna în care fusese închisă.
 Mulţumesc, şopti ea, cu voce răguşită, probabil din
cauza ţipetelor ei fără răspuns.
Cu un nod în gât, Chaol îi strânse uşor mâinile femeii,
atent la degetele ei aproape rupte, şi se îndreptă spre locul în
care Nesryn îşi ştergea acum sabia de iarbă.
 Ai luptat bine, îi spuse el.
 Ştiu. Nesryn îl privi peste umăr. Trebuie să îi ducem la
râu. Bărcile nu aşteaptă la nesfârşit.
În regulă, el nu se aşteptase la cordialitate sau
camaraderie, după o bătălie, în ciuda acelui zâmbet, dar
totuşi...
 Poate mergem să bem ceva, când ajungem în Rifthold.
Avea nevoie de un pahar. Foarte mare nevoie.
Nesryn se ridică, iar el se luptă cu impulsul de a-i şterge o
pată de sânge negru, de pe obrazul măsliniu. Părul pe care şi-
l legase la spate se desfăcuse, iar briza caldă a pădurii îi
mişca şuviţele pe faţă.
 Credeam că suntem prieteni, spuse ea.
 Suntem, răspunse el cu atenţie.
 Prietenii nu petrec timp împreună doar atunci când îşi
plâng de milă. Şi nu se ceartă pentru că pun întrebări dificile.
 Ţi-am spus că îmi pare rău pentru cum am reacţionat
aseară.
Ea îşi puse sabia în teacă.
 Sunt de acord să ne destindem împreună, Chaol, dar
măcar fii sincer în legătură cu asta!
El deschise gura ca să obiecteze, dar... poate că ea avea
dreptate.
  Chiar îmi place compania ta, spuse el. Voiam să ieşim
la un pahar ca să sărbătorim - nu... ca să am gânduri negre.
Şi mi-ar plăcea să merg cu tine.
Ea îşi ţuguie buzele.
 Asta a fost cea mai nereuşită tentativă de a mă flata pe
care am auzit-o vreodată. Dar bine - te voi însoţi. Partea
proastă era că ea nici măcar nu părea supărată - chiar vorbea
serios. Putea să se ducă să bea cu sau fără ea, iar ei nu i-ar fi
păsat deloc. Acest gând îl deranja.
Conversaţia personală fiind cu siguranţă încheiată, Nesryn
cercetă poiana, furgonul şi măcelul.
 De ce acum? Regele a avut zece ani ca să facă asta; de
ce s-a grăbit brusc să-i ducă pe aceşti oameni tocmai până la
Morath? Ce înseamnă asta?
Unii rebeli se întoarseră spre ei. Chaol examină rezultatul
sângeros ca şi când ar fi fost o hartă.
 Poate că întoarcerea lui Aelin Galanthynius a declanşat
asta, spuse Chaol, conştient de cei care ascultau.
 Nu, rosti categoric Nesryn. Aelin a apărut abia acum
două luni. Ceva atât de complex... a fost plănuit de foarte
mult timp.
 Ar trebui să luăm în considerare cedarea oraşului,
spuse Sen - unul dintre liderii pe care Chaol îi întâlnea în
mod regulat. Să ne mutăm în alte locuri unde puterea lor nu
este atât de mare; poate să încercăm să stabilim, cumva, o
graniţă. Dacă Aelin Galanthynius zăboveşte în apropiere de
Rifthold, ar trebui să ne întâlnim cu ea - poate să ne
îndreptăm spre Terrasen, să-i înlăturăm pe cei din Adarlan şi
să menţinem graniţa.
 Nu putem abandona Riftholdul, zise Chaol, privind
prizonierii ajutaţi să se ridice în picioare.
 Ar fi sinucidere dacă am rămâne, protestă Sen. Unii
dintre ei dădură din cap, încuviinţând.
Chaol deschise gura, dar Nesryn i-o luă înainte.
 Trebuie să ne îndreptăm spre râu, spuse ea. Repede!
El îi aruncă o privire recunoscătoare, dar ea o luase deja
înainte.
 ~
Aelin aşteptă până ce toată lumea adormi şi luna plină
răsări, înainte de a coborî din pat, atentă să nu-l
înghiontească pe Rowan. Se strecură în dressing şi se
îmbrăcă repede, legându-şi armele pe care le aruncase acolo,
neglijent, în acea după-amiază. Niciunul dintre bărbaţi nu
comentase când o luase pe Damaris de pe masa din
sufragerie, pretinzând că voia să o cureţe.
Îşi legă sabia veche pe spate, lângă Goldryn, cele două
mânere ivindu-i-se peste fiecare umăr când stătea în faţa
oglinzii dulapului, şi îşi împleti în grabă părul, la spate. Acum
era destul de scurt, încât devenise un chin să-l împletească,
iar şuviţele din faţă îi alunecau, dar măcar nu îi stătea în
ochi.
Se strecură din dressing cu o mantie în plus în mână,
trecând de patul unde trupul tatuat al lui Rowan strălucea în
lumina lunii pline, care pătrundea pe fereastră. El nu se trezi,
când ea se furişă afară din dormitor şi din apartament, ca o
umbră.
 CAPITOLUL 36

Nu dură mult până ce Aelin puse capcana. Simţea privirile

care o supravegheau când descoperi patrula condusă de unul
dintre cei mai sadici comandanţi Valg.
Mulţumită rapoartelor lui Chaol şi Nesryn, le cunoştea
noile ascunzători. Ce nu ştiau Chaol şi Nesryn era ce intrare
în canalizare foloseau comandanţii, când mergeau să
vorbească cu unul dintre câinii Wyrd - asta făcuse ea în
nopţile în care se strecurase afară, ca să le dea singură de
urmă.
Părea că preferau cele mai vechi căi navigabile, nu să
înoate prin mizeria tunelurilor principale, mai noi. Se
apropiase cât de mult îndrăznise, ceea ce, de obicei, însemna
că nu era suficient de aproape ca să audă ceva.
În seara asta, ea se strecură în canalizare după
comandant, păşind aproape fără zgomot pe pietrele
alunecoase, încercând să îşi reprime senzaţia de greaţă din
cauza mirosului urât. Aşteptase până ce Chaol, Nesryn şi
locotenenţii lor principali ieşiseră din oraş, urmărind fur-
goanele-închisoare, pentru ca nimeni să nu-i stea din nou în
cale. Nu putea să rişte.
În mers, rămânând destul de mult în urma comandantului
Valg, încât să nu o poată auzi, ea începu să vorbească încet.
— Am cheia, spuse ea, oftând uşurată.
Schimbându-şi vocea, aşa cum o învăţase Lysandra,
răspunse cu vocea unui tenor.
 Ai adus-o cu tine?
 Bineînţeles. Acum, arată-mi unde vrei să o ascunzi.
 Ai răbdare, spuse ea, încercând să nu zâmbească prea
mult când dădu colţul, continuând să meargă. Pe aici!
Continuă să meargă, ducând o conversaţie în şoaptă, până
ce se apropie de intersecţia în care comandanţilor Valg le
plăcea să-şi întâlnească supraveghetorul, câinele Wyrd, şi
tăcu. Acolo, aruncă mantia de rezervă pe care o adusese, iar
apoi se întoarse spre o scară care ducea spre stradă.
 Aelin icni când împinse grătarul şi, din fericire, acesta
cedă. Se ridică pe stradă, cu mâinile tremurând. Pentru o
clipă, se gândi să stea acolo, pe caldarâmul murdar şi ud,
savurând aerul curat din jurul ei. Dar el era prea aproape.
Aşadar, trase din nou grătarul, fără să facă zgomot.
Dură doar un minut înainte ca sunetul abia auzit al
cizmelor să zgârie piatra de dedesubt, iar o siluetă să treacă
de scară, îndreptându-se spre locul în care ea lăsase mantia,
urmărind-o, aşa cum făcuse toată noaptea. Aşa cum îi
permisese ea să facă toată noaptea.
Iar când Lorcan intră direct în cuibul comandanţilor Valg
şi al câinelui Wyrd care venise să primească rapoartele, când
zăngănitul armelor şi ţipetele mortale îi umplură urechile,
Aelin porni agale pe stradă, fluierând.

~
Aelin mergea pe o alee, la trei cvartale de locul în care era
depozitul, când o forţă ca un zid de piatră o izbi cu faţa de
peretele din cărămidă al unei clădiri.
- Ticăloasă mică! mârâi Lorcan la urechea ei.
Ambele braţe îi erau deja prinse la spate, iar picioarele lui
intrau destul de tare într-ale ei, astfel încât nu reuşea să le
mişte.
 Bună, Lorcan! spuse ea dulce, întorcându-şi pe cât
posibil faţa care îi zvâcnea.
Cu coada ochiului, îi desluşi trăsăturile crude pe sub
gluga întunecată, ochii negri şi părul brunet, lung până la
umeri şi - la naiba! Canini alungiţi care străluceau mult prea
aproape de gâtul ei.
O mână îi apucă braţele, ca o menghină de oţel; Lorcan o
folosi pe cealaltă ca să îi împingă capul în zidul ud de
cărămidă, atât de tare, încât îi zgârie obrazul.
 Crezi că a fost amuzant?
 A meritat să încerc, nu-i aşa?
Mirosea a sânge - a sânge îngrozitor şi nefiresc, de Valg. El
îi împinse mai mult faţa în zid. Corpul lui era o forţă
neclintită, lipită de ea.
  Te voi ucide!
 Ah, apropo de asta, spuse ea, şi îşi mişcă încheietura
mâinii doar cât el să simtă cuţitul pe care îl scosese în
momentul în care îi simţise atacul - oţelul care se proptea
acum în vintrele lui. Pare mult să trăieşti o veşnicie fără
partea preferată a corpului.
 Îţi voi rupe gâtul înainte să te poţi mişca.
Ea apăsă mai tare cuţitul.
 Îţi asumi un risc mare, nu-i aşa?
O clipă, Lorcan rămase nemişcat, împingând-o în
continuare în zid, cu forţa celor cinci secole de antrenament
mortal. Apoi, aerul rece îi atinse gâtul şi spatele. Până când
se întoarse, Lorcan era la câţiva paşi distanţă.
În întuneric, ea abia distingea trăsăturile sculptate în
granit, dar îşi amintea suficiente lucruri din acea zi în
Doranelle ca să ghicească faptul că, pe sub glugă, chipul
nemilos îi era livid.
 Sincer, spuse ea, rezemându-se de zid, sunt puţin
surprinsă că ai căzut în capcană. Probabil că mă crezi cu
adevărat proastă.
 Unde este Rowan? întrebă el, dispreţuitor. Hainele lui
negre şi mulate, ranforsate cu metal negru pe antebraţe şi
umeri, păreau să înghită lumina slabă. Încă îţi încălzeşte
patul?
Ea nu voia să afle cum de ştia Lorcan asta.
 Nu ăsta e rolul tuturor masculilor atrăgători, aşa ca
tine? Ea îl măsură din priviri, notând nenumăratele arme
vizibile şi ascunse. Masiv - era la fel de masiv ca Rowan şi
Aedion. Şi total neimpresionat de ea. I-ai ucis pe toţi? Erau
doar trei, după numărătoarea mea.
 Erau şase şi unul dintre acei demoni din piatră,
ticăloaso, şi ştiai asta.
Aşadar, găsise un mod de a ucide unul dintre câinii Wyrd.
Interesant - şi util.
 Ştii, m-am cam săturat să mi se spună aşa. Ai crede că
cinci secole ţi-au oferit suficient timp să născoceşti ceva mai
creativ.
  Vino mai aproape şi îţi voi arăta cam ce pot face cinci
secole.
 Ce-ar fi să-ţi arăt ce se întâmplă când îmi biciuieşti
prietenii, laş ticălos?
Violenţa dansă pe trăsăturile lui brutale.
 Ai gura cam mare pentru cineva care nu mai poate face
niciun truc cu foc!
 Ai gura cam mare pentru cineva care ar trebui să fie
atent la împrejurimi!
Cuţitul lui Rowan se înclină pe gâtul lui Lorcan, înainte ca
el să poată clipi.
Ea se întrebase cât timp urma să-i ia ca să o găsească.
Probabil că el se trezise din clipa în care trăsese pătura.
 Începe să vorbeşti! îi ordonă Rowan lui Lorcan.
Lorcan îşi apucă sabia - o armă puternică şi frumoasă, de
care ea nu se îndoia că pusese capăt multor vieţi, pe câmpuri
de luptă din lărâmuri îndepărtate.
 Nu vrei să începi lupta asta chiar acum.
 Dă-mi un motiv bun să nu te omor! spuse Rowan.
 Dacă mor, Maeve îi va oferi ajutor regelui Adarlanului,
împotriva ta.
 Pe naiba! replică Aelin.
 Ţine-ţi prietenii aproape şi duşmanii şi mai aproape,
nu-i aşa? zise Lorcan.
Încet, Rowan îi dădu drumul şi se îndepărtă. Toţi trei îşi
supravegheară reciproc mişcările, până ce Rowan ajunse
lângă Aelin, rânjind spre Lorcan. Agresiunea emanată de
prinţul Fae era suficientă ca să o agite.
 Ai făcut o greşeală fatală, îi spuse Lorcan lui Aelin, în
clipa în care i-ai arătat reginei mele viziunea ta despre cheie.
El îşi îndreptă ochii negri spre Rowan. Iar tu. Prostule! Să te
aliniezi - să te legi de o regină muritoare. Ce vei face, Rowan,
când ea va îmbătrâni şi va muri? Ce vei face când va fi atât de
bătrână încât să-ţi fie mamă? Veţi mai împărţi acelaşi pat,
veţi mai...
 Destul, rosti încet Rowan.
 Ea nu lăsă să se vadă emoţiile care o străbăteau, nu
îndrăzni nici măcar să se gândească la ele, de frică să nu i le
miroasă Lorcan.
Lorcan râse.
 Crezi că ai învins-o pe Maeve? Ea ţi-a permis să pleci
din Doranelle - amândurora v-a permis.
Aelin căscă.
 Sincer, Rowan, nu ştiu cum de l-ai suportat atâtea
secole. Cinci minute şi deja mor de plictiseală.
 Ai grijă, fato! o avertiză Lorcan. Poate că nu mâine,
poate că nu într-o săptămână, dar, cândva, vei face un pas
greşit. Iar eu voi aştepta.
 Serios - voi, masculii Fae, şi cuvântările voastre
dramatice! Ea se întoarse ca să plece, o mişcare pe care o
putea face doar pentru că prinţul stătea între ei. Privi însă
înapoi, peste umăr, renunţând să mai pretindă că era
amuzată sau plictisită. Nu voi uita niciodată, nici măcar
pentru o clipă, ce i-ai făcut în acea zi, în Doranelle, îi spuse
ea lui Lorcan, lăsând acel calm criminal să se ridice suficient
de mult la suprafaţă, încât ştiu că nu mai era nimic uman în
ochii ei. Existenţa ta jalnică este ultima pe lista mea de
priorităţi, dar într-o zi, Lorcan... Ea schiţă un zâmbet. Într-o
zi, voi veni să revendic şi acea datorie. Consideră seara asta
un avertisment.

~
 Ai avut o noapte plină, Prinţeso? rosti mieros Rowan,
cu vocea lui profundă, pe când Aelin tocmai descuiase uşa
depozitului.
Deschise uşa, iar ei doi se strecurară în depozitul aproape
complet întunecat, luminat doar de o lampă din apropierea
scărilor din spate. Ea trase uşa glisantă din spatele ei şi o
încuie.
 Plină, dar plăcută.
 Va trebui să te străduieşti mai mult să te furişezi pe
lângă mine, spuse Rowan, cu un mârâit.
  Tu şi Aedion sunteţi nişte nesuferiţi. Slavă zeilor că
Lorcan nu îl văzuse pe Aedion - că nu îi mirosise originile!
Eram în perfectă siguranţă. Era o minciună. Nici măcar nu
fusese sigură că Lorcan va apărea sau va cădea în mica ei
capcană.
Rowan îi atinse uşor obrazul, iar durerea pulsă.
 Eşti norocoasă că nu a făcut decât să te zgârie. Data
viitoare când pleci pe ascuns, să te lupţi cu Lorcan, să-mi
spui înainte.
 N-am să-ţi spun nimic. Este treaba mea şi...
 Nu este doar treaba ta, nu acum. Mă vei lua şi pe mine
data viitoare.
 Data viitoare când mă voi furişa, spuse ea nervoasă,
dacă te voi prinde că mă urmăreşti, ca o dădacă prea
protectoare, te voi...
 Ce vei face? El se apropie destul de mult încât să
respire acelaşi aer cu ea, dezvelindu-şi dinţii.
În lumina lămpii, ea îi văzu clar ochii, iar el îi văzu pe ai ei,
în timp ce ea rosti, în minte: „Nu ştiu ce voi face, ticălosule,
dar îţi voi lace viaţa un iad pentru asta.“
El mârâi, iar sunetul îi mângâie pielea, ea citind cuvintele
nespuse din privirea lui. „Nu mai fi atât de încăpăţânată! E
vreo tentativă de a te agăţa de independenţa ta?“
„Şi ce dacă este? replică ea. Lasă-mă să fac lucrurile astea
de una singură.”
 Nu pot să-ţi promit asta, spuse el, sub lumina slabă,
care-i mângâia pielea bronzată şi tatuajul elegant.
Ea îl lovi în biceps - rănindu-se mai mult pe ea decât pe el.
 Doar pentru că eşti mai bătrân şi mai puternic, nu
înseamnă că ai dreptul să îmi dai ordine.
 Tocmai datorită acestor lucruri pot să fac orice doresc.
Ea scoase un sunet ascuţit şi se întinse să-l ciupească de
coaste, iar el o apucă de mână, strângând-o puternic,
trăgând-o un pas mai aproape de el. Ea îşi înclină capul pe
spate, ca să-l privească. Pentru o clipă, singuri în depozit,
doar cu lăzile care le ţineau companie, ea îi studie chipul,
ochii verzi, maxilarul puternic. Nemuritor. Neînduplecat. Plin
de putere.
 Brută.
 Alintato.
Ea râse.
 Chiar l-ai atras pe Lorcan în canalizare, cu una dintre
acele creaturi?
 A fost o capcană atât de uşoară, încât chiar sunt
dezamăgită că a căzut în ea.
Rowan chicoti.
 Nu încetezi să mă surprinzi.
 Te-a rănit. Nu voi ierta niciodată asta.
 Mulţi oameni m-au rănit. Dacă îi vei vâna pe toţi, vei
avea o viaţă ocupată.
Ea nu zâmbi.
 Ce a spus el - despre mine, că voi îmbătrâni...
 Nu! Nu începe cu asta! Du-te la culcare!
 Şi tu?
El se uită cu atenţie la uşa depozitului.
 Nu m-ar mira dacă Lorcan ţi-ar întoarce favorul pe care
i l-ai tăcut în seara asta. El uită şi iartă chiar mai puţin decât
tine. Mai ales când cineva îl ameninţă că îi taie bărbăţia.
 Cel puţin i-am spus că ar fi o mare greşeală, zise ea cu
un rânjet diabolic. Am fost tentată să spun „mică”.
Rowan râse, cu un zâmbet în privire.
 Atunci, cu siguranţă ai fi fost moartă.
 CAPITOLUL 37

În temniţe ţipau oameni.

Ştia asta, pentru că demonul îl forţase să se plimbe pe
acolo, pe lângă fiecare celulă şi scaun de tortură. Credea că
era posibil să-i cunoască pe unii prizonieri, dar nu îşi
amintea numele lor; nu îşi amintea niciodată numele lor,
când bărbatul de pe tron îi ordona demonului să fie martor la
interogatoriul lor. Demonul era bucuros să se supună. Zi de
zi.
Regele nu le punea niciodată întrebări. Unii dintre ei
plângeau, alţii ţipau, iar alţii rămâneau tăcuţi. Chiar
sfidători. Cu o zi în urmă, unul dintre ei - tânăr, frumos,
cunoscut - îl recunoscuse şi îl implorase. Implorase milă,
insistând că nu ştia nimic, şi plânsese.
Dar el nu putea face nimic, chiar dacă îi privea suferind,
chiar dacă odăile se umpleau cu mirosul cărnii arse şi al
sângelui cu iz de cupru. Demonul savura asta, devenind mai
puternic în fiecare zi în care cobora acolo şi le inhala durerea.
El adăuga suferinţa lor amintirilor care îi ţineau companie
şi-l lăsa pe demon să îl ducă înapoi în temniţele agoniei şi ale
disperării în fiecare zi.
 CAPITOLUL 38

Aelin nu îndrăzni să se întoarcă în canalizare - nu înainte

de a fi sigură că Lorcan nu era în zonă, iar Valgii nu pândeau
pe acolo.
În noaptea următoare, luau toţi cina pe care Aedion o
gătise din ce găsise prin bucătărie, când uşa de la intrare se
deschise, iar Lysandra intră cu un salut vesel, care îi făcu pe
toţi să-şi lase armele pe care le apucaseră.
 Cum faci asta? întrebă Aedion, în timp ce ea defilă prin
bucătărie.
 Ce mâncare dizgraţioasă! fu tot ce spuse Lysandra,
privind peste umărul lui Aedion pâinea, legumele murate,
ouăle reci, fructele, carnea uscată şi restul de produse de
patiserie. Poate vreunul dintre voi să gătească?
Aelin, care furase struguri din farfuria lui Rowan, pufni.
 Se pare că micul dejun este singura masă la care ne
pricepem. Iar el - întinse degetul mare spre Rowan - ştie să
gătească doar carne pe un băţ, deasupra unui foc.
Lysandra o înghionti pe Aelin pe bancă şi se strecură până
în capăt. Rochia ei albastră semăna cu mătasea lichidă,
atunci când se întinse după nişte pâine.
 Jalnic - complet jalnic, pentru nişte lideri atât de
stimaţi şi de impresionanţi.
Aedion se sprijini cu braţele pe masă.
 Dar simte-te ca acasă, te rog!
Lysandra sărută aerul dintre ei.
 Bună, Generale! Mă bucur să te văd sănătos.
Aelin s-ar fi mulţumit să stea şi să privească - până ce
Lysandra îşi întoarse ochii verzi şi oblici spre Rowan.
 Nu cred că am făcut cunoştinţă alaltăieri. Maiestatea
Sa a avut ceva urgent să-mi spună.
Aruncă o privire de pisică şireată în direcţia lui Aelin.
Rowan, aşezat în dreapta lui Aedion, îşi înclină capul într-
o parte.
 Ai nevoie de prezentare?
 Zâmbetul Lysandrei se lărgi.
 Îmi plac colţii tăi, spuse ea dulce.
Aelin se înecă cu un bob de strugure. Bineînţeles că
Lysandrei îi plăceau.
Rowan schiţă un rânjet care, de obicei, o făcea pe Aelin să
o ia la fugă.
 Îi studiezi ca să-i poţi imita atunci când îmi vei imita
forma ca un Therian veritabil?
Aelin rămase cu furculiţa în aer.
 Pe naiba! exclamă Aedion.
Tot amuzamentul dispăru de pe chipul curtezanei.
Therian. Pe toţi zeii! Ce era magia focului, a vântului sau a
gheţii, în comparaţie cu un metamorf? Therienii: spioni, hoţi
şi asasini capabili să ceară orice preţ pentru serviciile lor;
urgia Curţilor din toată lumea, atât de temuţi, încât fuseseră
vânaţi aproape până la exterminare, chiar înainte ca
Adarlanul să interzică magia.
Lysandra smulse o boabă de strugure, o studie, iar apoi se
uită la Rowan.
 Poate că te studiez doar ca să ştiu unde să-mi înfig
colţii, dacă îmi voi mai primi vreodată darurile înapoi.
Rowan râse.
Asta explica atât de multe. „Noi două suntem doar animale
sălbatice în piei de om.“
Lysandra îşi îndreptă atenţia spre Aelin.
 Nimeni nu ştie asta. Nici măcar Arobynn. Chipul îi era
sever. O provocare şi o întrebare se citea în acei ochi.
Secrete - şi Nehemia păstrase secrete faţă de ea. Aelin nu
spuse nimic.
Gura Lysandrei se strânse, când se întoarse spre Rowan.
 De unde ai ştiut?
El ridică din umeri, chiar dacă Aelin simţi că era atent la
ea şi ştia că putea ghici emoţiile care o săgetau.
 Am întâlnit câţiva Therieni, cu secole în urmă. Mirosiţi
la fel.
Lysandra se mirosi.
 Aşadar, asta era, şopti Aedion.
 Lysandra o privi din nou pe Aelin.
 Spune ceva!
Aelin ridică o mână.
 Lasă-mi o clipă. Un moment să facă deosebire între
două prietene - între prietena pe care o iubise şi care o
minţise de fiecare dată, şi prietena pe care o urâse şi care îşi
ţinuse secretele pentru ea... o urâse până ce dragostea şi ura
se întâlniseră în mijloc, unite prin pierdere.
 Câţi ani aveai când ai aflat? întrebă Aedion.
 Eram mică - cinci sau şase ani. Ştiam de atunci că
trebuie să mă ascund de toată lumea. Nu îl am de la mama,
aşa că, probabil, tata a avut darul. Ea nu vorbea niciodată
despre el. Nici nu părea să-i ducă dorul.
Dar - interesant cuvântul pe care îl alesese.
 Ce s-a întâmplat cu ea? întrebă Rowan.
Lysandra ridică din umeri.
 Nu ştiu. Aveam şapte ani când m-a bătut, apoi m-a
alungat de acasă. Pentru că locuiam aici - în acest oraş -, iar
în acea dimineaţă, pentru prima dată, am făcut greşeala să
mă transform în prezenţa ei. Nu mai ţin minte de ce, dar îmi
amintesc de faptul că m-am speriat atât de tare, încât m-am
transformat într-o pisică, fix în faţa ei.
 Rahat! rosti Aedion.
 Aşadar, eşti un Therian în toată regula, spuse Rowan.
 Ştiam de multă vreme ce sunt. Chiar înainte de acel
moment, ştiam că mă pot transforma în orice creatură. Dar
magia era interzisă aici. Şi nimeni, din niciun regat, nu avea
încredere în Therieni. Cum puteau să aibă? Râse încet. După
ce m-a dat afară, am rămas pe străzi. Eram atât de săraci,
încât nu conta prea mult, dar mi-am petrecut două zile
plângând pe pragul uşii. M-a ameninţat că mă reclamă
autorităţilor, aşa că am fugit şi nu am mai văzut-o niciodată.
Când m-am întors acasă, după câteva luni, plecase - se
mutase.
 Pare o persoană minunată, zise Aedion.
 Lysandra nu o minţise. Nehemia o minţise, păstrase
secrete vitale. Ce era Lysandra... Erau chit: la urma urmelor,
nici ea nu îi spusese Lysandrei că era regină.
 Cum ai supravieţuit? întrebă în cele din urmă Aelin,
relaxându-şi umerii. Un copil de şapte ani pe străzile
Riftholdului nu are deseori parte de un final fericit.
O scânteie apăru în ochii Lysandrei, iar Aelin se întrebă
dacă îi aşteptase reacţia, dacă îi aşteptase ordinele.
 Mi-am folosit abilităţile. Câteodată eram om; uneori,
purtam pielea altor copii ai străzii, care aveau o poziţie
superioară în găştile lor; alteori, deveneam o pisică
vagaboandă, sau un şobolan, sau un pescăruş. Apoi am
învăţat că, dacă mă făceam mai drăguţă - dacă mă făceam
mai frumoasă - când cerşeam bani, îi primeam mult mai
repede. Purtam una dintre acele feţe frumoase în ziua în care
magia a dispărut. Şi, de atunci, am rămas aşa.
 Deci, faţa asta, întrebă Aelin, nu este faţa ta reală? Nu
e corpul tău adevărat?
 Nu. Şi ce mă omoară este că nu-mi amintesc cum arăta
chipul meu real. Acesta e pericolul transformării - uiţi cum
arăţi cu adevărat, pentru că memoria ghidează
transformarea. Îmi amintesc că eram o fată obişnuită, dar...
nu-mi amintesc dacă aveam ochii albaştri, gri sau verzi; nu-
mi amintesc forma nasului sau a bărbiei mele. Şi era şi
corpul unui copil. Nu ştiu cum aş arăta acum, ca femeie.
 Iar asta era forma în care te-a reperat Arobynn, câţiva
ani mai târziu, spuse Aelin.
Lysandra confirmă din cap şi culese o scamă invizibilă de
pe rochia ei.
 Dacă magia va fi din nou eliberată, te-ai teme de un
Therian?
Atât de atent spusă, atât de bine formulată, ca şi când nu
ar fi fost cea mai importantă întrebare dintre toate.
Aelin ridică din umeri şi îi mărturisi adevărul.
 Aş fi invidioasă pe un Therian. Mi-ar fi foarte folositor
să mă pot transforma în orice mi-aş dori. Ea se gândi la asta.
Un Therian ar fi un aliat puternic. Şi un prieten şi mai
distractiv.
 Ar conta pe un câmp de luptă, odată cu eliberarea
magiei, spuse Aedion, gânditor.
 Preferai o formă anume? întrebă Rowan, simplu.
Rânjetul Lysandrei era viclean.
 Îmi plăcea orice avea gheare şi colţi foarte, foarte mari.
Aelin îşi stăpâni râsul.
 Există un motiv în spatele acestei vizite, Lysandra, sau
vrei doar să îmi agiţi prietenii?
Tot amuzamentul dispăru când Lysandra ridică un sac din
catifea, în care părea să se afle o cutie mare.
 Ce mi-ai cerut. Cutia făcu un zgomot surd când aceasta
puse sacul pe masa uzată de lemn.
Aelin trase sacul spre ea, chiar dacă bărbaţii ridicară din
sprâncene şi adulmecară subtil cutia dinăuntru.
 Mulţumesc.
 Mâine, Arobynn îţi va spune să-i dai ce i-ai promis,
noaptea viitoare. Fii pregătită! spuse Lysandra.
 Bun. Era greu să nu îşi afişeze emoţiile.
Aedion se aplecă în faţă, privind între ele.
 El aşteaptă să i-l livreze doar Aelin?
 Nu - voi toţi, cred.
 Este o capcană? întrebă Rowan.
 Probabil, într-un fel sau altul, răspunse Lysandra. Vrea
să-l livraţi şi să rămâneţi la cină.
 Demoni şi cină, spuse Aelin. O combinaţie minunată.
Doar Lysandra zâmbi.
 Ne va otrăvi? întrebă Aedion.
Aelin râcâi zonă murdară de pe masă.
 Otrăvirea nu face parte din stilul lui Arobynn. Dacă ar
umbla la mâncare, ar adăuga droguri care să ne paralizeze,
cât timp ne-ar muta unde ar vrea. Îi place controlul, adăugă
ea, încă fixând masa cu privirea, nevoind să vadă expresiile
de pe chipul lui Rowan sau al lui Aedion. Durerea şi frica, da
- dar puterea este ceea ce îl face să se simtă bine.
 Chipul Lysandrei îşi pierduse blândeţea, ochii îi erau reci
şi atenţi - o reflexie a ochilor lui Aelin, fără îndoială. Singura
persoană care putea înţelege, care învăţase tot pe pielea ei
exact cât de departe ajungea acea sete de control.
Aelin se ridică de pe scaun.
 Te conduc până la trăsură.

~
Ea şi Lysandra se opriră printre teancurile de lăzi din
depozit.
 Eşti pregătită? întrebă Lysandra, încrucişându-şi
braţele.
Aelin încuviinţă.
 Nu sunt sigură că aş putea vreodată răzbuna ce a făcut
el... ce au făcut cu toţii. Dar va trebui să fie suficient. Nu mai
am timp.
Lysandra îşi ţuguie buzele...
 Nu voi mai putea risca să vin aici până când nu se
termină totul.
 Mulţumesc - pentru tot.
 S-ar putea să mai aibă nişte aşi în mânecă. Să fii
pregătită.
 Şi tu.
 Nu eşti... supărată că nu ţi-am spus?
 Secretul tău te-ar putea ucide la fel de uşor ca al meu,
Lysandra. M-am simţit doar... Nu ştiu. Sincer, m-am întrebat
dacă am greşit cu ceva, dacă am făcut ceva care să te
determine să nu ai destulă încredere în mine şi să-mi spui.
 Am vrut să o fac - muream de nerăbdare să o fac.
Aelin o crezu.
 Ţi-ai asumat un risc legat de gardienii Valg pentru
mine - pentru Aedion, în ziua în care l-am salvat, zise Aelin.
Probabil că ar fi extrem de încântat dacă ar afla că există un
Therian în oraş. Şi, în acea seară la Gropi, când se tot
întorsese cu spatele la Valg şi se ascunsese în spatele lui
Arobynn... O făcuse ca să nu fie observată. Trebuie să fii
nebună.
 Aelin, ştiam pentru ce luptai încă de dinainte de a şti
cine erai... A meritat.
 Ce? Gâtul i se strânse.
 O lume în care oameni ca mine nu trebuie să se
ascundă. Lysandra se întoarse, dar Aelin o apucă de mână.
Lysandra schiţă un zâmbet. În vremuri ca astea, aş fi preferat
să fi avut, în schimb, abilităţile tale.
 Ai face schimbul ăsta, dacă ai putea? Peste vreo două
nopţi, aşa...
Lysandra dădu încet drumul mâinii ei.
 M-am gândit la asta în fiecare zi de când a murit
Wesley. Aş face-o, bucuroasă. Dar nu mă deranjează dacă o
faci tu. Tu nu vei ezita. Asta mă consolează cumva.

~
Invitaţia sosi printr-un derbedeu stradal, la ora zece, în
dimineaţa următoare.
Aelin se holbă la plicul de culoare crem de pe masa din
faţa şemineului, cu sigiliul imprimat cu pumnale încrucişate,
din ceară roşie. Aedion şi Rowan priviră peste umărul ei,
examinând cutia care îl însoţea. Ambii bărbaţi adulmecară -
şi se încruntară.
 Miroase a migdale, spuse Aedion.
Ea scoase cartea de vizită. O invitaţie oficială la cina de a
doua zi, la ora opt - pentru ea şi doi invitaţi - şi o cerere
pentru favoarea pe care i-o datora. Ea nu mai avea răbdare.
Dar, tipic pentru Arobynn, nu era de-ajuns să-i arunce
demonul în pragul uşii. Nu - trebuia să i-l dea în condiţiile
lui. Cina era suficient de târziu în zi încât să-i dea timp să
fiarbă în suc propriu.
La finalul invitaţiei, era o notă, scrisă elegant şi, totuşi,
eficient. „Un dar - şi unul pe care sper că îl vei purta mâine
seară.“ Ea aruncă biletul pe masă şi flutură o mână spre
Aedion şi Rowan să deschidă cutia, în timp ce merse spre
fereastră şi privi spre castel. Strălucea orbitor în soarele
dimineţii, licărind ca şi când ar fi fost făcut din perle, aur şi
argint.
Panglica alunecă, apoi se auzi zgomotul surd al deschiderii
capacului cutiei, şi...
 Ce naiba este asta?
Ea privi peste umăr. Aedion ţinea în mâini un recipient
mare de sticlă, plin cu un lichid de culoarea chihlimbarului.
 Ulei parfumat de corp, rosti ea.
 De ce vrea să te dai cu el? întrebă Aedion, prea încet.
Ea privi din nou pe fereastră. Rowan se apropie şi se aşeză
pe fotoliul din spatele ei, ca o forţă constantă în spatele ei.
 Este doar o altă mişcare în jocul pe care îl jucăm, spuse
Aelin.
Trebuia să se ungă pe piele cu el. Cu parfumul lui. Ea îşi
spuse că se aşteptase la asta, dar...
 Îl vei folosi? întrebă Aedion, supărat.
 Mâine, singurul nostru ţel este să luăm Amuleta din
Orynth de la el. Dacă sunt de acord să mă dau cu uleiul, nu
va mai şti ce să creadă.
 Nu înţeleg.
 Invitaţia este o ameninţare, răspunse Rowan în locul ei.
Ea îl simţea la câţiva centimetri distanţă, era conştientă de
mişcările lui la fel de mult ca şi de ale ei. Doi însoţitori - el
ştie câţi suntem aici, ştie cine eşti tu.
 Şi tu? întrebă Aedion.
Materialul cămăşii scârţâi pe pielea lui Rowan când ridică
din umeri.
 Probabil că şi-a dat seama, până acum, că sunt Fae.
Gândul la Rowan înfruntându-l pe Arobynn şi la ce ar fi
putut încerca Arobynn să facă...
 Şi cum rămâne cu demonul? întrebă Aedion. Se
aşteaptă să i-l aducem îmbrăcaţi de gală?
 E un alt test. Dar, da.
 Aşadar, când mergem să prindem un comandant Valg?
Aelin şi Rowan priviră unul la celălalt.
 Tu rămâi aici, îi spuse ea lui Aedion.
 Rămân pe naiba!
 Ea arătă spre coastele lui.
 Dacă nu ai fi fost o pacoste şi nu ţi-ai fi rupt copcile
când te-ai antrenat cu Rowan, ai fi putut veni. Dar încă eşti
în convalescenţă, iar eu nu voi risca să-ţi expun rănile la
mizeria din canalizare, doar ca să te simţi tu bine în pielea ta.
Nările lui Aedion fremătară, în timp ce îşi stăpâni nervii.
 Vei înfrunta un demon...
 Voi avea grijă de ea, spuse Rowan.
 Pot să am singură grijă de mine, izbucni ea. Mă duc să
mă îmbrac. Luă costumul de unde îl lăsase la uscat, pe un
fotoliu, în faţa ferestrelor deschise.
Aedion oftă în spatele ei.
 Te rog - ai grijă de tine! Putem avea încredere în
Lysandra?
 Vom afla mâine, răspunse ea. Avea încredere în
Lysandra - altfel, nu ar fi lăsat-o în preajma lui Aedion -, dar
Lysandra nu ar fi avut cum să ştie dacă Arobynn se folosea
de ea.
Rowan ridică din sprâncene.
„Eşti bine?“
Ea încuviinţă.
„Vreau doar să treacă aceste două zile şi să se termine.”
 Asta va fi mereu ceva ciudat, mormăi Aedion.
 Obişnuieşte-te! îi spuse ea, ducând costumul în
dormitor. Hai să mergem să vânăm un demon drăguţ şi
mititel!
 CAPITOLUL 39

 Este cât se poate de mort, spuse Aelin, împingând cu

piciorul partea superioară a rămăşiţelor câinelui Wyrd.
Rowan, ghemuindu-se deasupra unei bucăţi inferioare,
confirmă cu un hârâit.
 Lorcan nu o ia pe ocolite, nu? întrebă ea, examinând
intersecţia din canalizare, urât mirositoare şi pătată de sânge.
Abia dacă mai rămăsese ceva din căpitanii Valg sau din
câinele Wyrd. În câteva clipe, Lorcan îi masacrase pe toţi, ca
şi când ar fi fost nişte vite. Pe toţi zeii.
 Probabil că Lorcan şi-a petrecut tot timpul imaginându-
şi că fiecare dintre creaturile astea erai tu, spuse Rowan,
ridicându-se şi ţinând un braţ cu gheare. Pielea ca piatra
seamănă cu o armură, dar înăuntru este doar carne. O
adulmecă şi mârâi dezgustat.
 Foarte bine. Şi mulţumesc, Lorcan, pentru că ai
descoperit asta pentru noi. Se îndreptă spre Rowan, luând de
la el braţul greu şi îl flutură spre prinţ, cu degetele înţepenite
ale creaturii.
 Încetează! şuieră el.
Ea mai agită puţin degetele monstrului.
 Ar fi bune să te scarpini pe spate.
Rowan se încruntă.
 Enervantule, zise ea şi aruncă braţul pe toracele
câinelui Wyrd. Acesta ateriză cu un zgomot surd şi piatra se
auzi pocnind. Aşadar, Lorcan poate să doboare un câine
Wyrd. Rowan pufni la numele pe care îl inventase ea. Şi,
imediat ce este doborât, se pare că aşa rămâne. Este bine de
ştiut.
Rowan o privi precaut.
 Această capcană nu a fost menită doar să-i trimită un
mesaj lui Lorcan, nu-i aşa?
 Creaturile astea sunt păpuşile regelui, spuse ea,
aşadar, Maiestatea Sa Imperială ştie acum cum arată şi cum
miroase Lorcan şi suspectez că nu va fi foarte bucuros să
aibă un războinic Fae în oraşul lui. Mda, pariez că Lorcan
este urmărit acum de alţi şapte câini Wyrd care, fără îndoială,
trebuie să regleze conturile în numele regelui şi al fratelui lor
căzut.
Rowan scutură din cap.
 Nu ştiu dacă să te sugrum sau să te strâng în braţe.
 Cred că sunt mulţi care simt acelaşi lucru. Ea scrută
canalul transformat în osuar. Aveam nevoie ca Lorcan să-şi
îndrepte atenţia în altă parte, în seara asta şi mâine. Şi
trebuie să ştiu dacă aceşti câini Wyrd pot fi ucişi.
 De ce? El vedea prea multe.
Încet, ea îi întâlni privirea.
 Pentru că am de gând să folosesc îndrăgita lor intrare
în canalizare ca să intru în castel - şi să arunc în aer turnul
cu ceas, chiar sub nasul lor.
Rowan chicoti răutăcios.
 Aşa vei elibera magia. De îndată ce Lorcan va ucide
ultimul câine Wyrd, vei intra.
 Chiar ar fi trebuit să mă ucidă, având în vedere
multitudinea de probleme care îl vânează acum prin oraş.
Rowan îşi arătă dinţii cu un zâmbet sălbatic.
 A meritat-o.

~
Cu gluga pe cap, înarmată şi mascată, Aelin se rezemă de
zidul de piatră al clădirii abandonate, în timp ce Rowan se
învârti în jurul comandantului Valg legat în mijlocul camerei.
 V-aţi semnat condamnarea la moarte, viermilor! spuse
creatura din corpul gardianului.
Aelin ţâţâi.
 Probabil că nu ai fost un demon foarte bun, dacă ai fost
capturat atât de uşor.
Fusese, într-adevăr, o glumă. Aelin alesese cea mai mică
patrulă, condusă de cel mai blând comandant. Ea şi Rowan
atacaseră patrula chiar înainte de miezul nopţii, într-o parte
liniştită a oraşului. Abia ucisese două gărzi înainte ca restul
să fie ucişi de mâna lui Rowan, iar când comandantul
încercase să fugă, războinicul Fae îl prinsese într-o clipă.
Să-l lase inconştient fusese o chestiune de moment. Cea
mai grea parte fusese să-i târâie corpul de-a lungul
mahalalei, în clădire şi să-l coboare în pivniţă, unde îl
înlănţuiseră de un scaun.
 Nu sunt un demon, rosti bărbatul printre dinţi, ca şi
când fiecare cuvânt l-ar fi ars.
Aelin îşi încrucişă braţele. Rowan, care le ţinea pe Goldryn
şi pe Damaris, se roti în jurul bărbatului, ca un uliu care se
apropia de pradă.
 Atunci, pentru ce este inelul? întrebă ea.
El respiră - uman, chinuit.
 Ca să ne înrobească - să ne corupă.
—Şi?
 Vino mai aproape şi s-ar putea să-ţi spun. Vocea lui se
schimbă atunci, devenind mai profundă şi mai rece.
 Cum te numeşti? întrebă Rowan.
 Voi, oamenii, nu puteţi să ne pronunţaţi numele sau să
ne vorbiţi limba, răspunse demonul.
 Voi, oamenii, nu puteţi să ne pronunţaţi numele, îl
imită ea. Din nefericire, am mai auzit asta. Aelin râse încet în
timp ce creatura din bărbat clocoti. Care este numele tău -
numele tău adevărat?
Bărbatul se agită, cu o mişcare smucită şi violentă, care îl
făcu pe Rowan să se apropie. Ea monitoriză cu atenţie bătălia
dintre cele două fiinţe din acel corp.
 Stevan, spuse el, în cele din urmă.
 Stevan, repetă ea. Ochii bărbatului erau limpezi, aţintiţi
asupra ei. Stevan, rosti ea din nou, mai tare.
 Linişte, izbucni demonul.
 De unde eşti, Stevan?
 Destul cu... Melisande.
 Stevan, repetă ea. Nu funcţionase în ziua evadării lui
Aedion - nu fusese suficient atunci, dar acum... Ai o familie,
Stevan?
  Sunt morţi. Toţi. Aşa cum vei fi şi tu. El se îndreptă, se
înmuie, se îndreptă, se înmuie.
 Poţi să scoţi inelul?
 Niciodată, spuse creatura.
 Poţi să te întorci, Stevan? Dacă inelul dispare?
Un tremur îi lăsă capul atârnând, între umeri.
 Nu vreau, chiar dacă aş putea.
 De ce?
 Lucrurile - lucrurile pe care le-am făcut eu, pe care le-
am făcut noi... I-a plăcut să privească atunci când i-am ucis,
când i-am sfârtecat.
Rowan nu îl mai înconjură, oprindu-se lângă ea. În ciuda
măştii lui, ea aproape vedea expresia de pe chipul său -
dezgustul şi mila.
 Spune-mi despre prinţii Valg, zise Aelin.
Atât demonul, cât şi omul, tăcură.
 Spune-mi despre prinţii Valg, îi ordonă ea.
 Ei sunt întuneric, sunt glorie, sunt eterni.
 Stevan, spune-mi. Există unul aici - în Rifthold?
—Da.
 În ce corp locuieşte?
 În trupul Prinţului moştenitor.
 Este şi prinţul acolo, aşa cum eşti şi tu?
 Nu l-am văzut niciodată - n-am vorbit niciodată cu el.
Dacă - dacă este un prinţ în el... Nu mai rezist, nu suport
acest lucru. Dacă este un prinţ... prinţul l-ar fi distrus, l-ar fi
folosit şi subjugat.
Dorian, Dorian...
 Te rog! şopti bărbatul, cu o voce atât de goală şi de
blândă în comparaţie cu cea a creaturii din el. Te rog, pune-i
capăt! Nu mai rezist.
 Mincinosule! exclamă ea. I-ai cedat.
 N-am avut de ales, rosti bărbatul, gâfâind. Au venit în
casele noastre, la familiile noastre. Au spus că inelele făceau
parte din uniformă, aşa că a trebuit să le purtăm. Îl străbătu
un fior, iar ceva antic, rece, îi zâmbi. Ce eşti tu, femeie? Îşi
linse buzele. Lasă-mă să te gust! Spune-mi ce eşti!
 Aelin studie inelul negru de pe degetul lui. Cain - cândva,
cu luni şi secole în urmă, Cain luptase cu creatura din el.
Fusese o zi, în holurile castelului, în care el păruse urmărit,
bântuit. Ca şi când, în ciuda inelului...
 Eu sunt moartea, spuse ea categoric. Dacă o vrei.
Bărbatul se înmuie, demonul dispărând.
 Da, oftă el. Da.
 Ce îmi oferi în schimb?
 Orice, şopti bărbatul. Te rog!
Ea se uită la mâna şi la inelul lui şi căută în buzunar.
 Atunci, ascultă cu atenţie.

~
Aelin se trezi udă de transpiraţie şi înfăşurată în
cearşafuri, cuprinsă de teamă ca într-un pumn. Îşi impuse să
respire, să clipească - să se uite la camera scăldată în lumina
lunii, să-şi întoarcă privirea şi să-l vadă pe Prinţul Fae
dormind lângă ea. Era în viaţă - nu torturat sau mort.
Totuşi, întinse o mână peste marea de pături dintre ei şi îi
atinse umărul gol. Muşchi tari ca piatra, acoperiţi de piele
moale precum catifeaua. Era adevărat.
Făcuseră ceea ce trebuiau să facă, iar comandantul Valg
era închis în altă clădire, pregătit şi aşteptând seara
următoare, când aveau să-l ducă, la Breaslă, împlinindu-i, în
sfârşit, favoarea lui Arobynn. Dar cuvintele demonului îi
răsunau în minte. Iar apoi, se amestecau cu vocea prinţului
Valg, care se folosise de gura lui Dorian ca de a unei păpuşi.
„Voi distruge tot ce iubeşti”. O promisiune.
Aelin oftă, atentă să nu-l deranjeze pe Prinţul Fae care
dormea lângă ea. Pentru o clipă, îi fu greu să-şi retragă mâna
care îi atingea braţul - pentru o clipă, fu tentată să-i mângâie
rotunjimea muşchilor.
Dar mai avea un lucru de făcut în seara asta. Prin urmare,
îşi retrase mâna.
Iar de data asta el nu se trezi când ea se furişă afară din
cameră.
 ~
Era aproape ora patru dimineaţa când ea se strecură
înapoi în dormitor, cu cizmele în mâini. Reuşise să facă doi
paşi - doi paşi foarte grei, extenuaţi - înainte ca Rowan să i se
adreseze, din pat.
 Miroşi a cenuşă.
Ea păşi în continuare, până ce aruncă cizmele în dressing,
se schimbă în prima cămaşă pe care o găsi şi se spălă pe faţă
şi pe gât.
 Am avut nişte treburi, spuse ea, urcându-se în pat.
 Ai fost mai discretă de data asta. Mânia care mocnea în
el era aproape suficient de fierbinte încât să treacă prin
pături.
 De data asta nu a fost un risc prea mare. Era o
minciună. Una mare. Pur şi simplu, avusese noroc.
 Şi presupun că nu îmi vei spune decât atunci când vei
vrea?
Ea se sprijini de perne.
 Nu te supăra pentru că m-am furişat mai bine decât
tine.
Mârâitul lui răsună prin saltea.
 Nu este o glumă.
Ea îşi închise ochii; mâinile îi erau ca de plumb.
 Ştiu.
 Aelin...
Ea deja adormise.

~
Rowan nu era supărat. Nu, supărarea nu acoperea nici
măcar o fracţiune din ce simţea el.
Furia încă îl domina în dimineaţa următoare, când se trezi
înaintea ei şi se strecură în dressing, ca să-i examineze
hainele. Praful, metalul, fumul şi mirosul de transpiraţie îi
gâdilară nasul, iar pe materialul negru zări dungi de
murdărie şi cenuşă. Doar câteva pumnale stăteau împrăştiate
în apropiere - Goldryn şi Damaris nu fuseseră mutate din
locul în care le pusese el pe podea, noaptea trecută. Nici
urmă de miros de Lorcan sau de Valg. Niciun miros de sânge.
Aelin fie nu îşi dorise să rişte să piardă vechile săbii într-o
luptă, fie nu voise o greutate în plus.
Ea era întinsă pe pat când el ieşi, cu maxilarul încleştat.
Nici măcar nu se obosise să poarte una dintre acele cămăşi
de noapte ridicole. Probabil că fusese atât de extenuată încât
nu se deranjase cu altceva în afară de cămaşa aia
supradimensionată. Cămaşa lui, observă el cu o satisfacţie
masculină.
Era imensă pentru ea. Era atât de uşor să uite cât de mică
era ea, în comparaţie cu el! Cât de muritoare! Şi cât de
inconştientă de controlul pe care el trebuia să-l exercite în
fiecare zi, în fiecare oră, ca să o ţină la distanţă, ca să se
abţină să o atingă!
El se încruntă la ea înainte de a ieşi din dormitor. În
munţi, ar fi pus-o să alerge, să taie copaci ore întregi sau să
lucreze mai mult în bucătărie.
Acest apartament era prea mic, prea plin de bărbaţi
obişnuiţi să li se facă pe plac şi o regină obişnuită în acelaşi
stil. Mai rău, o regină hotărâtă să păstreze secrete. El mai
avusese de-a face cu tineri conducători: Maeve îl trimisese la
destule Curţi străine, pe care el ştia cum să le supună. Dar
Aelin...
Ea îl dusese să vâneze demoni. Şi totuşi, această sarcină,
orice ar fi făcut ea, necesita ca până şi el să rămână
neinformat.
Rowan umplu ibricul, concentrându-se asupra tuturor
mişcărilor - doar ca să se abţină să nu-l arunce pe fereastră.
 Pregăteşti micul dejun? Ce domestic eşti! Aelin se
sprijini de tocul uşii, impertientă ca întotdeauna.
 Nu ar trebui să dormi ca valiza-n gară, având în vedere
cât de ocupată ai fost azi-noapte?
 Am putea să nu ne certăm înainte de a bea prima mea
ceaşcă de ceai?
Cu un calm magistral, el puse ibricul pe foc.
  Atunci, după ceai?
Ea îşi încrucişă braţele, în lumina soarelui ce-i atingea
umărul halatului ei albastru-deschis. Regina lui era o
creatură care iubea luxul. Şi totuşi - totuşi nu-şi cumpărase
nimic nou în ultimul timp. Ea oftă, plecându-şi umerii uşor.
Mânia care îi clocotea prin vene şovăi. Şi şovăi din nou
când ea îşi muşcă buza.
 Trebuie să vii cu mine astăzi.
 Unde trebuie să mergi? întrebă el. Ea privi spre masă,
spre cuptor. La Arobynn? El nu uitase nicio secundă unde
aveau să meargă în acea seară - ce trebuia să înfrunte ea.
Ea scutură din cap, apoi ridică din umeri.
 Nu - adică, da, vreau să vii în seara asta, dar... Mai
trebuie să fac ceva. Şi vreau să o fac astăzi, înainte de a se
întâmpla totul.
El aşteptă, abţinându-se să meargă spre ea, să îi ceară
mai multe informaţii. Asta îşi promiseseră reciproc: spaţiu, ca
să se ocupe de propriile vieţi nefericite - să afle cum să le
împărtăşească. Pe el nu-l deranja. În majoritatea timpului.
Ea îşi frecă sprâncenele cu degetul mare şi cel arătător,
apoi îşi îndreptă umerii - umerii acoperiţi cu mătase, care
purtau o povară pe care el ar fi făcut orice ca să o uşureze - şi
îşi ridică bărbia.
— Trebuie să vizitez un mormânt.

Nu avea o rochie neagră potrivită pentru jelit, dar Aelin se

gândi că Sam oricum ar fi preferat să o vadă îmbrăcată în
ceva strălucitor şi frumos. Aşadar, purtă tunica de culoarea
ierbii de primăvară, cu manşetele mânecii din catifea aurie.
Viaţa, se gândi ea mergând prin micul şi drăguţul cimitir de
deasupra râului Avery. Hainele pe care ar fi vrut Sam ca ea să
le poarte îi aminteau de viaţă.
Cimitirul era gol, pietrele de mormânt şi iarba erau bine
întreţinute, iar stejarii înalţi înfrunzeau. O briză care venea
dinspre râul sclipitor agită frunzele şi îi zburli părul desprins,
care era acum din nou auriu ca mierea.
Rowan rămăsese aproape de mica poartă de fier, rezemat
de unul dintre stejari, ca să nu fie observaţi de trecătorii de
pe strada liniştită a oraşului. Dacă ar fi fost reperaţi, hainele
lui negre şi armele l-ar fi făcut să pară doar o gardă de corp.
Plănuise să vină singură, dar în dimineaţa asta se trezise
şi pur şi simplu... avusese nevoie de el.
Iarba nouă îi amortiza fiecare pas printre pietrele palide de
mormânt, scăldate în lumina soarelui. Ea luă pietricele de pe
drum, aruncându-le pe cele diforme şi aspre, păstrându-le pe
acelea care străluceau cu mici bucăţi de cuarţ sau culoare.
Adună o mână plină până ce se apropie de ultimul rând de
morminte, de la marginea râului mare şi tulbure, care curgea
leneş pe lângă cimitir.
Era un mormânt frumos - simplu, curat - şi o piatră pe
care scria:
SAM CORTLAND
CEL IUBIT
Arobynn îl lăsase gol, nemarcat. Dar Wesley îi explicase în
scrisoare cum chemase un cioplitor în piatră. Ea se apropie
de mormânt, citind inscripţia de nenumărate ori.
Cel iubit - nu doar de ea, ci de mulţi oameni. Sam. Sam al
ei.
Pentru o clipă, fixă cu privirea iarba, piatra albă. Pentru o
clipă, văzu chipul frumos zâmbindu-i, strigându-i, iubind-o.
Deschise pumnul cu pietricele şi luă trei dintre cele mai
frumoase - două pentru anii de când îi fusese luat, una
pentru ce făcuseră ei împreună. Atentă, le puse pe partea de
sus a pietrei de mormânt.
Apoi, se sprijini de piatră, strângându-şi picioarele sub ea,
şi îşi sprijini capul de piatra netedă şi rece.
 Bună, Sam, şopti ea în briza râului.
Nu mai spuse nimic pentru o vreme, mulţumită să fie
aproape de el, chiar şi aşa. Soarele îi încălzea părul, un sărut
cald pe scalp. O urmă a Malei, poate, chiar şi aici.
Începu să vorbească, încet şi succint, povestindu-i lui Sam
ce i se întâmplase în urmă cu zece ani, spunându-i despre
ultimele nouă luni. Când termină, îşi ridică privirea la
frunzele de stejar, care foşneau deasupra capului, şi îşi trecu
degetele prin iarba moale.
  Îmi este dor de tine, zise ea. În fiecare zi mi-e dor de
tine. Şi mă întreb ce ai fi crezut despre toate astea. Ce ai fi
crezut despre mine. Cred - cred că ai fi fost un rege minunat.
De fapt, cred că oamenii te-ar fi plăcut mai mult decât pe
mine. Gâtul i se strânse. Nu ţi-am spus niciodată - ce am
simţit. Dar te-am iubit şi cred că o parte din mine s-ar putea
să te iubească întotdeauna. Poate că erai perechea mea, iar
eu nu am ştiut asta niciodată. Poate că-mi voi petrece toată
viaţa gândindu-mă la asta. Poate că te voi vedea din nou în
Viaţa de Apoi, iar atunci voi fi sigură. Dar, până atunci...
până atunci îmi va fi dor de tine şi îmi doresc să fi fost aici.
Nu avea să-şi ceară scuze, nici să spună că era vina ei.
Pentru că el nu murise din cauza ei. Iar în seara asta... În
seara asta, urma să plătească acea datorie.
Ea îşi şterse faţa cu mâneca şi se ridică în picioare.
Soarele îi uscă lacrimile. Ea mirosi pinul şi zăpada înainte să-
l audă, iar când se întoarse, Rowan stătea la câţiva metri
distanţă, fixând cu privirea piatra de mormânt din spatele ei.
 El era...
 Ştiu ce însemna pentru tine, spuse încet Rowan şi
întinse mâna. Nu ca să o ia pe a ei, ci pentru o piatră.
Ea venise aici pentru a-şi deschise pumnul şi căută
printre pietricele, până ce găsi una - netedă şi rotundă, de
mărimea unui ou de colibri. Cu o blândeţe care îi frânse
inima, el o puse pe piatra de mormânt, lângă pietricelele ei.
 Îl vei ucide pe Arobynn în seara asta, nu-i aşa? întrebă
el.
 După cină. Când va pleca la culcare. Mă voi întoarce la
Breaslă şi voi termina treaba.
Ea venise aici pentru a-şi aminti de ce exista acel
mormânt între ei şi de ce avea acele cicatrice pe spate.
 Şi Amuleta din Orynth?
 Este sfârşitul jocului, dar şi o distracţie.
Lumina soarelui dansa pe râul Avery, aproape orbitoare.
 Eşti pregătită să o faci?
Ea privi din nou piatra de mormânt şi iarba care ascundea
sicriul de dedesubt.
 Nu am de ales.
 CAPITOLUL 40

Elide petrecu două zile făcând muncă de voluntariat la

bucătărie, aflând unde şi când mâncau spălătoresele şi cine
le aducea mâncarea. După două-trei zile, bucătarul-şef avu
destulă încredere în ea încât, când se oferi voluntară să ducă
pâinea în sala de mese, el nu avu nimic împotrivă.
Nimeni nu observă când presără otravă peste câteva chifle.
Aripa Conducătoare jurase că nu avea să le ucidă - ci doar să
le îmbolnăvească pe spălătorese timp de câteva zile. Şi poate
că era egoistă să pună propria supravieţuire pe primul loc,
dar Elide nu ezită când aruncă pudra galbenă pe câteva
chifle, amestecând-o cu făina care le acoperea.
Elide însemnă o chiflă anume, ca să se asigure că avea să
i-o dea spălătoresei pe care o observase cu câteva zile înainte,
dar celelalte urmau să fie date celorlalte spălătorese, la
întâmplare.
La naiba - era foarte probabil să ardă etern pe tărâmul lui
Hellas pentru asta. Dar se putea gândi la osânda ei după ce
ar fi scăpat şi ar fi fost foarte departe, dincolo de Continentul
Sudic.
Elide intră şchiopătând în sala de mese zgomotoasă, o
oloagă tăcută, cu încă o tavă cu mâncare. Se îndreptă spre
masa lungă, încercând să nu lase greutatea pe picior, când se
aplecă de nenumărate ori, ca să pună chiflele pe farfurii.
Spălătoresele nici măcar nu se deranjară să-i mulţumească.
A doua zi, ştirea că o treime din spălătorese erau bolnave
făcu zarvă în Breaslă. Probabil că puiul de la cină fusese de
vină, ziseseră ele. Sau carnea de oaie. Sau supa, pe care o
mâncaseră doar câteva dintre ele. Bucătarul îşi ceruse scuze
- iar Elide încercase să nu îi ceară scuze acestuia, când îi
văzuse groaza din privire.
Spălătoreasa-şefa păru chiar uşurată când Elide intră şi
se oferi să ajute. Femeia îi spuse să aleagă orice post şi să
înceapă munca. Perfect.
Totuşi, sentimentul de vinovăţie îi apăsa pe umeri când se
îndreptă direct spre locul de muncă al acelei femei.
 Munci toată ziua şi aşteptă ca hainele însângerate să
sosească.

~
Când sosiră, în cele din urmă, nu mai erau pline de atât
de mult sânge ca înainte, ci de o substanţă care semăna cu
voma. Elide aproape vomită când le spălă pe toate. Şi le
stoarse. Şi le uscă. Şi le călcă. Dură ore întregi.
Noaptea cădea când împături ultima haină, încercând să-
şi oprească degetele din tremurat. Totuşi, se duse la
spălătoreasa-şefa.
 Ar... ar trebui să le duc înapoi? spuse ea încet, ca o
biată fată speriată.
Femeia rânji. Elide se întrebă dacă cealaltă spălătoreasă
fusese trimisă acolo drept pedeapsă.
 Pe acolo e o scară care te va duce la nivelurile
subterane. Spune-le gărzilor că o înlocuieşti pe Misty. Du
hainele la a doua uşă de pe stânga şi lasă-le afară. Femeia se
uită la lanţurile lui Elide.
 Încearcă să fugi, dacă poţi.

~
Lui Elide i se întoarse stomacul pe dos înainte să ajungă la
gărzi.
Dar ei nici măcar nu o luară la întrebări când recită ce o
învăţase spălătoreasa-şefa.
Ea coborî în întunericul scării în spirală. Temperatura
coborî odată cu nivelul. Apoi, auzi gemetele. Gemete de
durere, de groază, de disperare.
Ţinu coşul cu haine la piept. O torţă pâlpâia în faţă. Pe toţi
zeii, era frig acolo.
Scările se lăţeau în partea de jos, evazându-se în pantă şi
dezvăluind un hol lat, luminat cu torţe şi flancat cu
nenumărate uşi de fier. Gemetele veneau din spatele lor.
A doua uşă de pe stânga. Era scobită cu ceea ce păreau a
fi urme de gheare, care împingeau din interior.
 Erau gărzi acolo - gărzi şi oameni ciudaţi care patrulau
înainte şi înapoi, deschizând şi închizând uşile. Genunchii lui
Elide se clătinară. Nimeni nu o opri.
Ea puse coşul de rufe în faţa celei de-a doua uşi şi bătu
încet la uşă. Fierul era atât de rece, încât o ustură pielea.
— Haine curate, spuse ea spre uşă. Era absurd. În acest
loc, cu aceşti oameni, ei încă insistau să aibă haine curate.
Trei dintre gărzi se opriră ca să privească. Ea se prefăcu a
nu-i observa - simulând că se retrăgea încet, ca un iepure
fricos. Simulă că îşi prinse piciorul rănit în ceva şi alunecă.
Dar durerea care îi cuprinse piciorul fu reală când căzu,
lanţurile lovind-o şi trăgând de ea. Podeaua era rece ca uşa
din fier.
Niciunul dintre gardieni nu o ajută să se ridice.
Ea şuieră, apucându-se de gleznă, câştigând cât de mult
timp putu, inima bătându-i cu putere.
Apoi, uşa se deschise.

~
Manon o privi pe Elide cum vomită de nenumărate ori.
O santinelă Cioc-negru o găsise ghemuită într-un colţ al
unui hol, tremurând, cu o baltă de urină sub ea. Auzind că
servitoarea era acum proprietatea lui Manon, santinela o
târâse până aici.
Asterin şi Sorrel stăteau împietrite în spatele lui Manon
când fata vomită din nou în găleată - doar fiere şi scuipat de
data asta - şi îşi ridică, în cele din urmă, capul.
 Raportează, rosti Manon.
 Am văzut camera, spuse răguşită Elide.
Vrăjitoarele rămaseră nemişcate.
 Ceva a deschis uşa ca să ia rufele, iar eu am văzut
camera.
Cu ochii ei ageri, probabil că văzuse prea multe.
 Spune-mi tot, rosti Manon, rezemându-se de stâlpul
patului. Asterin şi Sorrel zăboveau lângă uşă, asigurându-se
că nu asculta nimeni.
 Elide rămase pe podea, cu piciorul răsucit într-o parte.
Dar ochii care îi întâlniră pe cei ai lui Manon scânteiară cu
un temperament de foc, pe care fata îl dezvăluia arareori.
 Creatura care a deschis uşa era un bărbat frumos - un
bărbat cu păr blond şi cu un colier în jurul gâtului. Dar nu
era om. Nu avea nimic uman în privire. Unul dintre prinţi -
sigur asta era. Eu-eu m-am prefăcut că am căzut, ca să
câştig timp să văd cine a deschis uşa. Când m-a văzut la
pământ, mi-a zâmbit - iar întunericul a ieşit din el... Ea se
îndreptă spre găleată şi se aplecă deasupra acesteia, dar nu
vomită. Am reuşit să mă uit pe lângă el, în camera din spatele
lui, spuse ea, după încă o clipă. Se holbă la Manon, apoi la
Asterin şi Sorrel. Ai zis că urma să li se... implanteze ceva.
 Da, zise Manon.
 Ştii de câte ori?
 Poftim? şopti Asterin.
 Ştii, continuă Elide, cu vocea oscilându-i de furie sau
de frică, de câte ori trebuia să li se implanteze urmaşi, înainte
de a li se da drumul?
În mintea lui Manon se lăsă liniştea.
 Continuă.
Chipul lui Elide era alb ca moartea, ceea ce-i făcea pistruii
să arate ca nişte pete de sânge uscate.
 Din ce am văzut, fiecare a născut cel puţin un copil. Şi
deja sunt pe cale să nască un altul.
 E imposibil, spuse Sorrel.
 Şi copiii de vrăjitoare? şopti Asterin.
Elide chiar vomită din nou de data asta.
Când termină, Manon se stăpâni suficient încât să i se
adreseze.
 Povesteşte-mi despre copiii vrăjitoarelor.
 Nu sunt copii de vrăjitoare. Nu sunt copii, spuse Elide,
acoperindu-şi faţa cu mâinile ca şi când ar fi vrut să-şi scoată
ochii. Sunt creaturi. Sunt demoni. Pielea lor este ca diamantul
negru, iar ei - au aceste râturi, cu dinţi. Colţi. Au deja colţi. Şi
nu ca ai voştri. Ea îşi coborî mâinile. Au dinţi de piatră
neagră. Nu seamănă deloc cu voi.
 Dacă Sorrel şi Asterin erau îngrozite, nu se dădeau de gol.
 Şi Picioarele-galbene? întrebă Manon.
 Le-au înlănţuit de mese. De altare. Şi suspinau. Îl
implorau pe bărbat să le lase să plece. Dar ele... sunt foarte
aproape de a naşte. Apoi, am fugit. Am fugit de acolo cât de
repede am putut şi... o, pe toţi zeii. O, pe toţi zeii! Elide începu
să plângă.
Încet, Manon se întoarse spre Aghiotantă şi Locţiitoare.
Sorrel era palidă, furia citindu-i-se în ochi. Asterin întâlni
însă privirea lui Manon - cu o furie pe care Manon nu o mai
văzuse vreodată îndreptată spre ea.
 Tu le-ai permis să facă asta.
Manon îşi scoase ghearele.
 Acestea sunt ordinele mele. Aceasta este misiunea
noastră.
 Este o monstruozitate! strigă Asterin.
Elide se opri din plâns. Şi se îndreptă spre siguranţa
şemineului.
Apoi, lacrimi - lacrimi - apărură în ochii lui Asterin.
Manon mârâi.
 Vi s-au înmuiat inimile? Vocea ar fi putut fi cea a
bunicii ei. Nu suportaţi...
 Tu le-ai permis să facă asta! strigă Asterin.
Sorrel se băgă în faţa lui Asterin.
 Relaxează-te!
Asterin o împinse pe Sorrel cu atâta violenţă, încât
Aghiotanta lui Manon se prăbuşi pe masa de toaletă. Înainte
ca Sorrel să-şi revină, Asterin era la câţiva centimetri de
Manon.
 Tu i-ai dat vrăjitoarele. I-ai dat vrăjitoare!
Manon lovi, prinzând-o de gât pe Asterin. Asterin o apucă
însă de braţ, băgându-şi unghiile de fier atât de puternic,
încât curse sânge. Pentru o clipă, sângele lui Manon picurând
pe podea fu singurul sunet. Asterin ar fi trebuit să-şi piardă
viaţa pentru că vărsase sângele succesoarei.
Lumina străluci pe pumnalul lui Sorrel când se apropie,
gata să il înfigă în spinarea lui Asterin, dacă Manon i-ar fi
ordonat să o facă. Manon ar fi putut jura că mâna lui Sorrel
tremura.
Manon întâlni ochii negri, cu picăţele aurii, ai lui Asterin.
 Nu pui la îndoială. Nu ceri. Nu mai eşti Locţiitoare.
Vesta te va înlocui. Tu...
Se auzi un râs spart şi aspru.
 Nu ai de gând să faci nimic în legătură cu asta, nu-i
aşa? Nu le vei elibera. Nu vei lupta pentru ele. Pentru noi.
Pentru că, după aceea, ce ar spune Bunica? De ce nu ţi-a
răspuns la scrisori, Manon? Câte ai trimis până acum?
Unghiile de fier ale lui Asterin intrară mai adânc, tăind
carnea. Manon acceptă durerea.
—Mâine-dimineaţă la micul dejun îţi vei primi pedeapsa,
spuse Manon printre dinţi şi o împinse pe Locţiitoare,
trimiţând-o pe Asterin, clătinându-se, spre uşă. Manon îşi
lăsă mâna însângerată pe lângă corp. Trebuia să o bandajeze
curând. Sângele - de pe palma ei, de pe degetele ei - părea
atât de familiar...
 Dacă încerci să le eliberezi, dacă faci un gest prostesc,
Asterin Cioc-negru, continuă Manon, următoarea pedeapsă
pe care o vei primi va fi propria execuţie.
Asterin râse din nou, fără bucurie.
 Te-ai fi supus chiar dacă ar fi fost clanul Cioc-negru
acolo, nu-i aşa? Loialitate, supunere, brutalitate - asta te
caracterizează.
 Pleacă de aici cât încă mai poţi să mergi! spuse încet
Sorrel. Asterin se întoarse spre Locţiitoare şi o urmă de
suferinţă licări pe chipul ei.
Manon clipi. Acele sentimente...
Asterin se întoarse pe călcâie şi plecă, trântind uşa în
urma ei.

~
Elide reuşise să îşi limpezească mintea înainte să se ofere
să-i cureţe şi să-i bandajeze braţul lui Manon. Ce văzuse
astăzi, în camera asta şi în cea de la subsol...
 „Tu le-ai permis să facă asta.” Ea nu o condamna pe
Asterin, chiar dacă o şocase să o vadă pe vrăjitoare
pierzându-şi complet controlul. Niciodată nu văzuse vreuna
reacţionând altfel decât cu răceală şi amuzament, indiferenţă
sau furie sângeroasă.
Manon nu scosese niciun cuvânt de când îi spusese lui
Sorrel să plece, să o urmeze pe Asterin şi să o împiedice să
facă ceva foarte prostesc. Ca şi când salvarea acelor vrăjitoare
Picioare-galbene ar fi fost ceva prostesc. Ca şi când acel gen
de compasiune ar fi fost nesăbuită.
Manon se holba în gol când Elide termină de pus alifia şi
întinse mâna după bandaje. Înţepăturile erau adânci, dar nu
suficient de rele încât să necesite copci.
— Merită regatul tău destrămat toate astea? îndrăzni Elide
să întrebe.
Acei ochi de culoarea aurului topit se îndreptară spre
fereastra întunecată.
 Nu mă aştept ca un om să înţeleagă cum este să fii un
nemuritor fără patrie. Să fii blestemat la un exil etern.
Cuvinte reci şi distante.
 Regatul meu a fost cucerit de regele Adarlanului şi
toată lumea la care ţineam a fost executată, spuse Elide.
Unchiul meu mi-a furat titlul şi pământurile tatălui meu şi
cea mai bună şansă a mea de a fi in siguranţă constă în
navigarea spre celălalt capăt al lumii. Înţeleg cum este să îţi
doreşti - să speri.
 Nu este speranţă. Este supravieţuire.
Elide înfăşură încet bandajul în jurul antebraţului
vrăjitoarei.
 Speranţa pentru patria ta te ghidează, te face să te
supui.
 Şi viitorul tău? Tot vorbeşti despre speranţă, dar pari
resemnată să fugi. De ce nu te întorci în regatul tău - ca să
lupţi?
Poate că lucrurile îngrozitoare pe care le văzuse astăzi îi
dădură curajul să spună ce avea pe suflet.
  Acum zece ani, părinţii mei au fost ucişi. Tatăl meu a
fost executat pe un eşafod, în faţa a mii de oameni. Dar
mama... Mama a murit apărând-o pe Aelin Galathynius,
moştenitoarea tronului Terrasenului. Ea i-a dat ocazia lui
Aelin să fugă. Ei au urmat-o pe Aelin spre râul îngheţat, unde
au spus că trebuie să fi căzut şi să se fi înecat. Dar Aelin avea
magia focului. Ar fi putut supravieţui frigului. Iar Aelin...
Aelin nu m-a plăcut niciodată cu adevărat şi nu s-a jucat cu
mine din cauză că eram foarte timidă, dar... nu i-am crezut
niciodată când mi-au zis că a murit. Din ziua aceea, mi-am
spus că ea a scăpat şi că încă este acolo, aşteptând.
Crescând, devenind mai puternică, astfel încât să poată veni
într-o zi şi să salveze Terrasenul. Iar tu eşti inamica mea -
pentru că, dacă se va întoarce, va lupta cu tine. Dar, timp de
zece ani, până când am venit aici, l-am suportat pe Vernon
pentru ea. Sperând că ea a scăpat, iar sacrificiul mamei mele
nu a fost în zadar. M-am gândit că, într-o zi, Aelin va veni să
mă salveze - că îşi va aminti că am existat şi că mă va salva
din acel turn. Iată, marele ei secret, pe care nu îndrăznise să-
l spună nimănui, nici măcar dădacei ei. Chiar dacă... chiar
dacă nu a venit, chiar dacă sunt acum aici, nu pot renunţa la
asta. Şi cred că de aceea te supui. Pentru că în fiecare zi din
viaţa ta nefericită şi îngrozitoare ai sperat că vei ajunge acasă.
Elide termină de înfăşurat bandajul şi se retrase. Manon o
fixa acum cu privirea.
 Dacă această Aelin Galanthynius ar fi, într-adevăr, în
viaţă, ai încerca să fugi la ea? Ai lupta alături ea?
 Aş lupta cu toate puterile ca să ajung la ea. Dar există
limite pe care nu le-aş încălca. Deoarece nu cred că aş putea
să dau faţa cu ea dacă... dacă nu aş putea să suport ceea ce
am făcut.
Manon nu zise nimic. Elide se îndepărtă, îndreptându-se
spre baie, ca să se spele pe mâini.
 Crezi că monştrii sunt născuţi sau făcuţi? spuse Aripa
Conducătoare, din spatele ei.
Din ce văzuse astăzi, ar fi spus că unele creaturi erau rele
din naştere. Dar ce o întrebase Manon era...
  Nu eu sunt cea care trebuie să răspundă la întrebarea
asta, spuse Elide.
 CAPITOLUL 41

Uleiul stătea pe marginea căzii, strălucind precum

chihlimbarul, în lumina după-amiezii.
Goală, Aelin stătea în faţa lui, incapabilă să întindă mâna
spre sticlă. Asta voia Arobynn - să se gândească la el când s-
ar fi dat cu ulei pe fiecare centimetru al pielii. Ca sânii,
coapsele şi gâtul ei să miroasă ca migdalele - ca parfumul
ales de el. Parfumul lui, deoarece ştia că un mascul Fae
venise să stea împreună cu ea, iar toate semnele indicau
faptul că erau destul de apropiaţi încât mirosul să conteze
pentru Rowan.
Ea închise ochii, pregătindu-se.
 Aelin! rosti Rowan prin uşă.
 Sunt bine, răspunse ea. Doar câteva ore. Apoi, totul
avea să se schimbe.
Ea deschise ochii şi întinse mâna spre ulei.

~
Fu necesar doar un semn din bărbie pentru ca Rowan să îl
facă pe Aedion să-l urmeze pe acoperiş. Aelin încă era în
camera ei, îmbrăcându-se, dar Rowan nu mergea departe.
Avea să îi audă pe inamici cu mult înainte ca ei să aibă şansa
să intre în apartament.
În ciuda faptului că Valgii umblau prin oraş, Riftholdul era
una dintre cele mai blânde capitale pe care le întâlnise -
oamenii fiind, în mare parte, înclinaţi să evite problemele.
Poate că din frica de a fi remarcaţi de monstrul care locuia în
castelul acela îngrozitor de cleştar. Dar Rowan tot urma să fie
în gardă - aici, în Terrasen, sau oriunde altundeva ar fi ajuns.
Aedion stătea acum pe un scăunel, pe care unul dintre ei
îl adusese aici la un moment dat. Fiul lui Gavriel - o surpriză
şi un şoc de fiecare dată când îi vedea chipul sau îi simţea
mirosul. Rowan nu se putu abţine să se întrebe dacă Aelin
trimisese câinii Wyrd după Lorcan nu doar ca să-l împiedice
să o urmărească şi să deschidă calea pentru eliberarea
magiei, ci şi ca să îl ţină departe de Aedion, ca să nu îi
detecteze descendenţa.
Aedion îşi încrucişă picioarele cu o graţie leneşă care,
probabil, îl ajuta să îşi ascundă viteza şi puterea în faţa
oponenţilor.
 Îl va ucide în seara asta, nu-i aşa?
 După cină şi după orice altceva plănuieşte Arobynn să
îi facă acelui comandant Valg. Se va întoarce şi îl va ucide.
Doar un prost ar fi crezut că Aedion rânjea doar pentru că
era amuzat.
 Bravo ei!
 Şi dacă decide să-l cruţe?
 Este decizia ei.
Un răspuns inteligent.
 Dar dacă ne-ar spune să ne ocupăm noi de asta?
 Atunci sper că mă vei însoţi la vânătoare, Prinţe.
Încă un răspuns inteligent şi ceea ce aşteptase să audă.
 Şi când va sosi clipa? întrebă Rowan.
 Tu ai depus jurământul de sânge, răspunse Aedion, iar
în ochii lui nu se zări nicio umbră de provocare - doar
adevărul spus de un războinic altuia. Eu îl voi ucide pe
Arobynn.
 Mi se pare corect.
Furie pură licări pe chipul lui Aedion.
 Nu va fi rapid şi nu va fi curat. Acel bărbat are foarte,
foarte multe datorii de plătit înainte de a-şi găsi sfârşitul.
Până când apăru Aelin, bărbaţii vorbeau în bucătărie, deja
îmbrăcaţi. Pe strada din faţa apartamentului, comandantul
Valg era înlănţuit, legat la ochi şi încuiat în cufărul trăsurii
pe care o adusese Nesryn.
Aelin îşi îndreptă umerii şi expiră, eliberând nodul din
piept, traversă camera, cu fiecare pas avansând prea repede
spre plecarea lor inevitabilă.
Aedion, stând în faţa ei îmbrăcat cu o tunică de un verde
închis, fu primul care observă. El fluieră încet.
  Ei bine, dacă încă nu m-ai speriat până acum, cu
siguranţă o faci acum.
Rowan se întoarse spre ea. El rămase complet nemişcat,
examinându-i rochia.
Catifeaua neagră i se mula pe toate formele, înainte de a i
se aduna la picioare, dezvăluind fiecare respiraţie uşoară, în
timp ce privirea lui Rowan se plimbă peste corpul ei. În jos,
apoi în sus - spre părul pe care îl pieptănase pe spate, cu doi
piepteni în formă de aripi de liliac, ce se ridicau deasupra
fiecărei laturi a capului ei, ca o coroană antică; spre faţa pe
care o păstrase în mare parte curată, în afară de un pic de
kohl de-a lungul pleoapei superioare şi a buzelor de un roşu
închis, pe care le colorase cu migală.
Cu greutatea arzătoare a atenţiei lui Rowan asupra ei, se
întoarse ca să le arate spatele - dragonul auriu care se căţăra
pe corpul ei. Ea privi peste umăr la timp ca să-i vadă privirea
lui Rowan alunecând in jos, unde zăbovi. Încet, privirea lui se
ridică spre a ei. Iar ea ar fi putut jura că acea poftă - o poftă
lacomă - licărea acolo.
 Demoni şi o cină, zise Aedion, lovindu-l pe umăr pe
Rowan. Ar trebui să plecăm.
Verişorul ei trecu pe lângă ea, făcându-i semn cu ochiul.
Când ea se întoarse spre Rowan, încă uimit, pe chip îi
rămăsese doar calm.
 Ai spus că vrei să mă vezi în rochia asta, rosti ea un pic
răguşit.
 Nu mi-am dat seama că efectul va fi atât de... El
scutură din cap. Îi cercetă chipul, părul, pieptenii. Arăţi ca...
 O regină?
 Regina ticăloasă care scuipă foc, aşa cum îţi spun
nenorociţii ăia.
Ea chicoti, fluturând o mână spre el: jacheta mulată de
culoare neagră care îi etala umerii puternici, tonurile argintii
care se asortau cu părul lui, frumuseţea şi eleganţa hainelor
care făceau un contrast fermecător cu tatuajul de pe partea
laterală a feţei şi a gâtului.
 Nici tu nu arăţi prea rău, Prinţe.
 O afirmaţie modestă. El arăta... ea nu se putea opri din
privit, aşa de bine arăta.
 Se pare, spuse el, mergând spre ea şi oferindu-i braţul,
că amândoi ne-am aranjat frumos.
Ea îi zâmbi şiret când îl luă de braţ, mirosul migdalelor
învăluindu-se din nou în jurul ei.
 Nu-ţi uita mantia! Te vei simţi vinovat dacă bietele
muritoare vor arde când te vor vedea.
 Aş spune acelaşi lucru, dar cred că ţi-ar plăcea să-i vezi
pe bărbaţi arzând când vei trece pe lângă ei.
Ea îi făcu cu ochiul, iar râsul lui îi răsună prin oase şi
sânge.
 CAPITOLUL 42

Porţile de la intrarea Breslei Asasinilor erau deschise, iar

aleea de pietriş şi peluza tunsă erau luminate de lămpi din
sticlă care licăreau, însăşi proprietatea din piatră deschisă la
culoare era strălucitoare, frumoasă şi primitoare.
Aelin le povestise la ce să se aştepte în trăsură, pe drumul
încoace, dar, când se opriră la treptele de la intrare, se uită la
cei doi masculi înghesuiţi împreună cu ea şi îi avertiză din
nou.
 Fiţi în gardă şi ţineţi-vă gurile! Mai ales cu
comandantul Valg. Indiferent de ce auziţi sau vedeţi, ţineţi-vă
gurile! Fără prostii teritoriale iraţionale!
Aedion chicoti.
 Aminteşte-mi să-ţi spun mâine cât de fermecătoare eşti!
Dar ea nu avea chef să râdă.
Nesryn sări de pe locul birjarului şi deschise uşa trăsurii.
Aelin ieşi, lăsându-şi mantia înăuntru, şi nu îndrăzni să se
uite la casa de peste drum - la acoperişul unde Chaol şi
câţiva rebeli le ofereau întăriri, în caz că lucrurile ar fi mers
foarte, foarte prost.
Se afla la jumătatea treptelor din marmură când uşile
sculptate de stejar se deschiseră, inundând pragul cu lumină
aurie. Nu valetul era cel care stătea acolo, zâmbindu-i cu
dinţi prea albi.
 Bine ai venit acasă! spuse mieros Arobynn. El le făcu
semn să intre în holul cavernos de la intrare. Şi bun-venit şi
prietenilor tăi! Aedion şi Nesryn ocoliră trăsura, spre cufărul
din spate. Sabia banală a verişorului ei era scoasă, când
deschiseră compartimentul şi scoaseră silueta înlănţuită, cu
glugă.
 Cadoul tău, rosti Aelin, în timp ce ei îl ridicară în
picioare. Comandantul Valg se zbătu şi se clătină în mâinile
lor, când îl conduseră spre casă, gluga de pe capul său
legănându-se dintr-o parte în alta. De sub materialul
nefinisat, se auzi încet un şuierat.
 Aş fi preferat uşa de serviciu pentru invitatul nostru,
spuse ferm Arobynn. Era îmbrăcat în verde - verdele
Terrasenului, deşi majoritatea ar fi presupus că alesese
culoarea pentru a o echilibra cu părul său castaniu-roşcat.
Un mod de a-i induce în eroare în ceea ce privea intenţiile lui,
apartenenţa sa. Nu purta nicio armă la vedere şi doar
blândeţea se citi în ochii lui argintii, când îşi întinse mâinile
spre ea, ca şi când Aedion n-ar fi tras cu ea un demon pe
treptele de la intrare. În spatele lor, Nesryn conduse trăsura
afară.
Aelin îl simţi pe Rowan enervându-se, îi simţi dezgustul lui
Aedion, dar nu se gândi la asta. Îl luă de mâini pe Arobynn -
mâini uscate, calde şi bătătorite.
El îi strânse uşor degetele, privindu-i chipul.
 Arăţi încântător, dar nu mă aşteptam la altceva. Nu ai
nici măcar o vânătaie, după ce l-ai prins pe invitatul nostru.
Impresionant. El se aplecă mai aproape, mirosind. Şi miroşi
divin. Mă bucur că darul meu ţi-a folosit.
Cu coada ochiului, ea îl văzu pe Rowan îndreptându-se şi
ştiu că alunecase într-un calm criminal. Nici Rowan şi nici
Aedion nu aveau arme la vedere, în afară de singura sabie pe
care vărul ei o scosese acum - dar ştia că amândoi erau
înarmaţi pe sub haine şi că Rowan i-ar fi rupt gâtul lui
Arobynn şi dacă doar s-ar fi uitat urât la ea.
Simplul gând o făcu să-i zâmbească lui Arobynn.
 Arăţi bine, spuse ea. Presupun că deja îi cunoşti pe
însoţitorii mei.
El se întoarse spre Aedion, care era ocupat să-şi înfigă
sabia în coastele comandantului, ca să-i amintească să se
mişte în continuare.
 Nu am avut plăcerea de a-l cunoaşte pe vărul tău.
Ea ştia că Arobynn examina fiecare detaliu, în timp ce
Aedion se apropie, împingând prizonierul înaintea lui;
încercând să găsească o slăbiciune, ceva pe care să-l
folosească în avantajul lui. Aedion înaintă, comandantul Valg
împiedicându-se de prag.
 Te-ai însănătoşit, Generale, spuse Arobynn. Sau ar
trebui să-ţi spun „Maiestate”, în onoarea descendenţei tale
din familia Ashryver? Cum preferi, desigur.
Atunci, ea îşi dădu seama că Arobynn nu plănuia să-l lase
pe demon - şi pe Stevan - să părăsească această casă în
viaţă.
Peste umăr, Aedion îi rânji leneş lui Arobynn.
 Nu-mi pasă cum îmi spui. Îl împinse pe comandantul
Valg mai departe. Numai ia-mi creatura de pe cap!
Arobynn zâmbi direct, netulburat - calculase ura lui
Aedion. Cu o încetineală deliberată, se întoarse spre Rowan.
 Pe tine nu te cunosc, rosti gânditor Arobynn, fiind
nevoit să-şi înalţe capul pentru a-i vedea chipul lui Rowan. Se
dădu în spectacol măsurându-l din priviri pe Rowan. A trecut
o veşnicie de când n-am mai văzut un Fae. Nu-mi amintesc
să fi fost atât de masivi.
Rowan înaintă în holul de la intrare, fiecare pas dantelat
cu putere şi moarte, oprindu-se lângă ea.
 Poţi să-mi spui Rowan. Asta este tot ce trebuie să ştii.
El îşi înclină capul într-o parte, ca un prădător care îşi evalua
prada. Mulţumesc pentru ulei, adăugă el. Aveam pielea un
pic uscată.
Arobynn clipi - era singurul semn de surprindere pe care
şi-l permitea.
Ei îi luă o clipă să analizeze ce spusese Rowan şi să-şi dea
seama că mirosul de migdale nu venise doar dinspre ea. Şi el
se dăduse cu uleiul.
Arobynn îşi îndreptă atenţia spre Aedion şi comandantul
Valg.
 A treia uşă pe stânga - du-l la subsol. Foloseşte a patra
celulă.
Aelin nu îndrăzni să-şi privească verişorul, în timp ce îl
târâia pe Stevan. Nu era nici urmă de alţi asasini - nu se
zărea niciun servitor. Orice plănuise Arobynn... nu voia
niciun martor.
 Arobynn îl urmă pe Aedion, cu mâinile în buzunare.
Dar Aelin rămase o clipă pe hol, privindu-l pe Rowan.
Sprâncenele îi erau ridicate şi ea îi citi cuvintele în ochi şi
în postură. „Nu a spus niciodată că doar tu trebuie să-l
foloseşti.”
Gâtul i se strânse şi scutură din cap.
„Ce?“ păru el să întrebe.
„Tu...“ scutură ea din nou, din cap. „Uneori mă surprinzi.”
„Bun. Nu mi-ar plăcea să te plictiseşti.”
Fără să vrea, în ciuda lucrurilor care aveau să urmeze, ea
zâmbi, în timp ce Rowan o luă de mână şi o strânse.
Când ea se întoarse ca să se îndrepte spre temniţe,
zâmbetul îi dispăru când îl văzu pe Arobynn privindu-i.

~
Rowan nu mai avea mult până să-i rupă gâtul Regelui
Asasinilor, în timp ce acesta îi conduse la subsol, în temniţe.
Rămase cu un pas în urma lui Aelin, când coborâră pe scările
spiralate din piatră, mirosul urât de mucegai, şi sânge, şi
rugină devenind mai puternic la fiecare pas. El fusese
torturat suficient şi torturase şi el ca să ştie ce era acest loc.
Să ştie ce fel de antrenament primise Aelin aici.
O fată - fusese o fată când ticălosul cu păr roşu aflat la
câţiva paşi în faţă o adusese aici şi o învăţase cum să taie
oameni, cum să-i ţină în viaţă cât timp făcea asta, cum să îi
facă să ţipe şi să implore. Cum să-i ucidă. Nicio parte a ei nu-
l dezgusta, nimic nu-l speria, dar gândul la ea în acest loc, cu
aceste mirosuri, în acest întuneric...
Cu fiecare treaptă, umerii lui Aelin părură să coboare,
părul păru să îi devină mat, iar pielea, mai palidă. Aici îl
văzuse ea ultima dată pe Sam, îşi dădu el seama. Iar
stăpânul ei ştia asta.
— Folosim acest loc pentru majoritatea întâlnirilor noastre
- este mai greu să tragi cu urechea sau să fii prins nepregătit,
spuse Arobynn, fără să se adreseze cuiva în mod special. Deşi
mai are şi alte întrebuinţări, cum veţi vedea curând. El
deschise uşă după uşă, iar lui Rowan i se păru că Aelin le
număra, aşteptând, până când...
— Intrăm? întrebă Arobynn, gesticulând spre uşa celulei.
Rowan îi atinse cotul. Pe toţi zeii, autocontrolul lui era
probabil inexistent în seara asta; nu înceta să îşi inventeze
scuze ca să o atingă. Iar această atingere era esenţială.
Privirea ei o întâlni pe a lui, întunecată şi rece. „Spune doar
un cuvânt şi este mort, iar apoi putem să întoarcem casa cu
susul în jos, ca să căutăm amuleta.”
Ea scutură din cap când intrară în celulă, iar el înţelese
destul de bine. „Nu încă, nu încă.”

~
Ea aproape că se împiedicase pe treptele spre temniţe şi
doar gândul la amuletă, doar căldura războinicului Fae din
spatele ei fură cele care o făcură să înainteze şi să coboare în
subsolul din piatră.
Nu avea să uite niciodată această cameră. Încă îi bântuia
visele. Masa era goală, dar ea îl vedea acolo, distrus şi
aproape de nerecunoscut, mirosul de gloriella agăţându-i-se
de corp. Sam fusese torturat în feluri pe care nici nu le aflase
înainte de a citi scrisoarea lui Wesley. Cea mai groaznică
tortură fusese la cererea lui Arobynn. Cerută ca pedeapsă
pentru că Sam o iubea - pedeapsă pentru că îi atinsese
bunurile lui Arobynn.
Arobynn intră în cameră, cu mâinile în buzunar. Mirosul
ascuţit al lui Rowan îi spuse suficiente despre felul în care
mirosea locul.
În ce cameră întunecată şi rece îi puseseră corpul lui Sam.
În ce cameră întunecată şi rece vomitase ea, iar apoi zăcuse
lângă el pe acea masă, ore întregi, nedorind să-l părăsească.
Cameră în care Aedion îl înlănţuia acum pe Stevan, de
perete.
— Ieşiţi afară! le ceru ferm Arobynn lui Rowan şi lui
Aedion, care înţepeniră. Voi doi puteţi aştepta sus. Nu avem
nevoie de distracţii inutile. Şi nici invitatul nostru.
  Peste cadavrul meu! izbucni Aedion. Aelin îi aruncă o
privire tăioasă.
 Lysandra vă aşteaptă în salon, spuse Arobynn foarte
politicos, cu ochii aţintiţi asupra Valgului cu glugă, înlănţuit
de perete. Mâinile înmănuşate ale lui Stevan trăgeau de
lanţuri, şuieratul lui neîncetat crescând cu o violenţă
impresionantă. Ea vă va ţine companie. În scurt timp, vom
lua cina.
Rowan o privea pe Aelin foarte atent. Ea dădu uşor din
cap. Rowan îi întâlni privirea lui Aedion - şi generalul se uită
la el.
Sincer, dacă ar fi fost în altă parte, ea ar fi tras un scaun
ca să privească această bătălie pentru dominaţie. Din fericire,
Aedion se întoarse spre scări. O clipă mai târziu, ei dispărură.
Arobynn se îndreptă spre demon şi îi scoase gluga de pe
cap.
Ochii negri şi plini de furie îi priviră şi clipiră, scrutând
camera.
 Poţi alege calea mai grea sau mai uşoară, spuse
Arobynn.
Stevan zâmbi.

~
Aelin îl ascultă pe Arobynn interogându-l pe demon,
cerându-i să spună ce era, de unde venise, ce voia regele.
După treizeci de minute şi câteva tăieturi, demonul spunea
tot şi orice.
 Cum te controlează regele? insistă Arobynn.
Demonul râse.
 Nu-i aşa că ai vrea să ştii?
Arobynn se întoarse pe jumătate spre ea, ridicându-şi
pumnalul, sângele negru prelingându-se pe lamă.
 Vrei să faci onorurile? Acest lucru este în beneficiul
tău, la urma urmelor.
Ea se încruntă la rochie.
 Nu vreau să mi-o pătez cu sânge.
 Arobynn rânji şi tăie cu pumnalul pectoralul bărbatului.
Demonul ţipă, acoperind răpăitul sângelui pe pietre.
 Inelul, gâfâi el după o clipă. Toţi avem inele. Arobynn se
opri, iar Aelin îşi înălţă capul. Stânga - mâna stângă, indică
ea.
Arobynn scoase mănuşa bărbatului, dezvăluind inelul
negru.
 Cum?
 Şi el are un inel - îl foloseşte ca să ne controleze. Inelul
intră şi nu mai iese. Facem ce ne spune, orice ne-ar spune.
 De unde are inelele?
 Le-a făcut, nu ştiu. Pumnalul se apropie. Jur! Purtăm
inelele, iar el ne face o tăietură pe braţe - linge sângele ca să
fie în el, iar apoi ne poate controla după bunul plac. Sângele
ne conectează.
 Şi ce plănuieşte să facă cu voi toţi, acum că îmi
invadaţi oraşul?
 Îl căutăm pe general. Nu voi - nu voi spune că este aici.
Sau că ea este aici, jur. În rest - în rest, nu ştiu. Privirea lui o
întâlni pe a ei - întunecată, rugătoare.
 Ucide-l! îi spuse ea lui Arobynn. Este o povară.
 Te rog, îngăimă Stevan, privind-o în continuare în ochi.
Ea îşi întoarse privirea.
 Se pare că nu mai are ce să-mi spună, rosti gânditor
Arobynn.
Rapid ca o viperă, Arobynn se repezi spre el, iar Stevan
ţipă atât de tare încât o durură urechile când Arobynn îi tăie
degetul - şi inelul pe care îl ţinea - cu o singură mişcare
brutală.
 Mulţumesc, făcu Arobynn, acoperind ţipetele lui
Stevan, iar apoi îi tăie gâtul bărbatului.
Aelin se dădu din calea stropilor de sânge, privindu-l în
ochi pe Stevan, în timp ce lumina păli din privirea lui. Când
sângele curse mai încet, ea se încruntă la Arobynn.
 Ai fi putut să-l ucizi şi apoi să-i tai degetul.
  Dar asta n-ar mai fi fost deloc distractiv. Arobynn ridică
degetul însângerat şi scoase inelul. Ţi-ai pierdut setea de
sânge?
 Aş arunca inelul în Avery, dacă aş fi în locul tău.
— Cu inelele astea, regele înrobeşte oamenii. Plănuiesc să
îl studiez pe acesta cât de bine pot. Bineînţeles că aşa era. El
puse inelul în buzunar şi îşi înclină capul spre uşă. Acum că
suntem chit, dragă... mergem să mâncăm?
Făcu un efort să dea din cap, cu trupul lui Stevan, încă
sângerând, atârnat pe perete.

~
Aelin era aşezată la dreapta lui Arobynn, aşa cum fusese
întotdeauna. Se aşteptase ca Lysandra să fie în faţa ei, dar, în
schimb, curtezana era lângă ea. Fără îndoială, asta trebuia
să-i reducă opţiunile la două: să-şi înfrunte vechea rivală sau
să vorbească cu Arobynn. Ceva de genul ăsta.
O salutase pe Lysandra, care le ţinuse companie lui
Aedion şi lui Rowan în salon, perfect conştientă că Arobynn
era în spatele ei, în timp ce dădu mâna cu Lysandra,
înmânându-i subtil un bilet pe care îl ţinuse ascuns în rochie
toată seara. Biletul dispăru până când Aelin se aplecă pentru
a-i săruta obrazul curtezanei, sărutul cuiva care nu era
încântat să facă asta.
Arobynn îl aşezase pe Rowan în stânga lui, cu Aedion
lângă războinic. Cei doi curteni ai ei erau separaţi de masă,
ca să nu poată ajunge la ea şi să o lase neprotejată faţă de
Arobynn. Niciunul nu întrebase ce se întâmplase în temniţă.
— Trebuie să spun, rosti gânditor Arobynn, în timp ce
primul fel - supă de roşii şi busuioc, din legumele crescute în
sera din spate - fu luat de servitori tăcuţi, care fuseseră
chemaţi, acum că se ocupaseră de Stevan. Aelin îi recunoscu
pe unii, deşi ei nu se uitară la ea. Nu se uitaseră niciodată la
ea, nici măcar când locuise acolo. Ştia că ei nu ar fi îndrăznit
să şoptească un cuvânt despre cine mânca la masă în seara
asta. Nu cu Arobynn drept stăpân. Sunteţi un grup cam
tăcut. Sau protejata mea v-a speriat?
 Aedion, care urmărise fiecare lingură pe care ea o luase
din acea supă, ridică o sprânceană.
—Vrei să facem conversaţie după ce tocmai ai interogat şi
ai măcelărit un demon?
Arobynn flutură o mână.
 Mi-ar plăcea să aud mai multe despre voi toţi.
 Ai grijă! îi spuse ea prea încet lui Arobynn.
Regele Asasinilor îndreptă tacâmurile de lângă farfuria lui.
 Nu ar trebui să-mi pese de cei cu care locuieşte
protejata mea?
 Nu ţi-a păsat cu cine locuiam când m-ai expediat în
Endovier.
El clipi încet.
 Asta crezi că am făcut?
Lysandra înţepeni lângă ea. Arobynn observă mişcarea -
aşa cum observa fiecare mişcare.
 Lysandra îţi poate spune adevărul: am luptat din
răsputeri să te eliberez din acea închisoare, zise el. Mi-am
pierdut jumătate din oameni în această încercare, toţi
torturaţi şi ucişi de rege. Sunt surprins că prietenul tău,
căpitanul, nu ţi-a spus asta. Ce păcat că în scara asta stă de
pază pe acoperiş. Părea că nu rata nimic.
Arobynn se uită la Lysandra - aşteptând.
 Ştii, el chiar a încercat, şopti ea, înghiţând în sec. Luni
de zile.
O spuse atât de convingător, încât Aelin ar fi putut să o
creadă.
Printr-o minune, Arobynn nu ştia că femeia se întâlnise cu
ei în secret. Era un miracol - sau isteţimea Lysandrei.
 Plănuieşti să-mi spui de ce ai insistat să rămânem la
cină? îl întrebă Aelin, tărăgănat, pe Arobynn.
 Cum altfel aş putea să te văd? Mi-ai fi aruncat pur şi
simplu creatura pe prag şi ai fi plecat. Şi am aflat atât de
multe - atât de multe lucruri pe care le-am putea folosi,
împreună. Fiorul care coborî pe spinarea ei era real. Deşi,
trebuie să spun, noua ta persoană este mai potolită.
Presupun că, pentru Lysandra, este un lucru bun. Mereu se
uită la gaura pe care ai făcut-o în peretele de la intrare, când
i-ai aruncat pumnalul spre cap. Am lăsat-o acolo, ca pe o
mică amintire a cât de mult ne lipseşti tuturor.
Rowan o privea, ca o viperă gata să atace. Dar sprâncenele
lui se împreunară puţin, ca şi când ar fi întrebat: „Chiar ai
aruncat un pumnal spre capul ei?“
Arobynn începu să vorbească despre o vreme în care Aelin
se certase cu Lysandra şi se rostogoliseră pe scări, zgâriindu-
se şi urlând ca pisicile, aşa că Aelin se mai uită la Rowan o
clipă. „Eram un pic furioasă.”
„Încep să o admir pe Lysandra tot mai mult. Probabil că a
fost o încântare să aibă de-a face cu Aelin la şaptesprezece
ani.”
Ea se luptă cu buzele care îi zvâcneau. „Aş da bani mulţi
ca să o văd pe Aelin la şaptesprezece ani întâlnindu-l pe
Rowan la aceeaşi vârstă.”
Ochii lui verzi străluciră. Arobynn încă vorbea. „Rowan cel
de şaptesprezece ani nu ar fi ştiut ce să-ţi facă. Abia dacă
vorbea cu femeile care nu făceau parte din familia lui.”
„Mincinosule - nu cred asta nici măcar o secundă.”
„Este adevărat. L-ai fi scandalizat cu pijamalele tale - chiar
şi cu rochia pe care o porţi acum.”
Ea îşi trecu zgomotos limba peste dinţi. „Probabil că l-ar fi
scandalizat şi mai mult să afle că nu port lenjerie intimă pe
sub rochie.”
Masa zornăi când Rowan o lovi cu genunchiul.
Arobynn se opri, dar continuă când Aedion îl întrebă ce îi
spusese demonul.
„Cred că nu vorbeşti serios”, păru să spună Rowan.
„Ai văzut vreun loc în care ar putea să le ascundă această
rochie? S-ar vedea toate liniile şi pliurile.”
Rowan scutură subtil din cap, ochii lui dansând cu o
lumină pe care ea doar recent o văzuse - şi o preţuise. „Îţi
place să mă şochezi?”
Ea nu se putu abţine să zâmbească. „Cum altfel aş putea
amuza un nemuritor capricios?”
Rânjetul lui îi distrase destul atenţia încât îi luă o clipă să
observe liniştea şi că toată lumea îi fixa cu privirea -
aşteptând. Ea îl privi pe Arobynn, al cărui chip era o mască
de piatră.
 M-ai întrebat ceva?
În ochii lui argintii se citea doar o mânie calculată - care,
cândva, ar fi făcut-o să implore milă.
 Am întrebat, spuse Arobynn, dacă te-ai distrat în
ultimele zile, distrugând proprietăţile în care am investit şi
asigurându-te că niciunul dintre clienţii mei nu va mai vrea
să discute cu mine.
 CAPITOLUL 43

Aelin se rezemă de spătarul scaunului. Chiar şi Rowan o

fixa acum cu privirea, surprins şi supărat. Lysandra simula
bine şocul şi confuzia - chiar dacă ea îi dăduse detaliile lui
Aelin, care îi făcuse planul mult mai bun şi mai complex
decât atunci când Aelin îl scrisese pe acea corabie.
 Nu ştiu despre ce vorbeşti, spuse ea schiţând un
zâmbet.
 Da? Arobynn îşi învârti vinul în pahar. Vrei să-mi spui
că, atunci când ai distrus complet Bolţile, nu a fost o mişcare
împotriva investiţiei mele în acea proprietate - şi a părţii mele
lunare din profiturile lor? Nu te preface că a fost doar o
răzbunare pentru Sam.
 Au apărut oamenii regelui. N-am avut de ales decât să
lupt pentru viaţa mea. După ce îi condusese direct de la
docuri spre sala plăcerii, desigur.
 Şi presupun că a fost un accident faptul că a fost
deschisă caseta de valori, astfel încât conţinutul să poată fi
înşfăcat de mulţime.
Funcţionase - funcţionase atât de spectaculos, încât ea era
surprinsă că Arobynn rezistase atât de mult fără să-i sară la
gât.
 Ştii cum sunt vagabonzii. Un strop de haos şi se
transformă în animale cu spume la gură.
Lysandra dădu înapoi; un rol excelent al unei femei care
era martoră la o trădare.
 Într-adevăr, zise Arobynn. Şi mai ales vagabonzii din
spaţiile de la care primesc o sumă frumoasă în fiecare lună,
corect?
—Aşadar, ne-ai invitat pe mine şi pe prietenii mei aici în
seara asta ca să mă acuzi? Iar eu credeam că voi deveni
vânătorul tău personal de Valgi.
 Te-ai deghizat intenţionat în Hinsol Cormac, unul
dintre cei mai loiali clienţi şi investitori ai mei, când l-ai
eliberat pe verişorul tău, izbucni Arobynn. Ochii lui Aedion se
măriră puţin. Aş putea spune că a fost o coincidenţă, doar că
un martor spune că l-a strigat pe nume pe Cormac la
petrecerea prinţului, iar Cormac i-a făcut semn din mână.
Martorul i-a spus şi regelui asta - că l-a văzut pe Cormac în-
dreptându-se spre Aedion chiar înainte de explozii. Şi ce
coincidenţă ca, exact în ziua în care Aedion a dispărut, două
trăsuri, care aparţineau afacerii mele şi a lui Cormac, au
dispărut - trăsuri despre care apoi Cormac le-a zis tuturor
clienţilor şi partenerilor mei că le-am lolosit eu, ca să-l duc pe
Aedion în siguranţă când eu l-am eliberat pe general în acea
zi, deoarece se pare că eu am devenit un nenorocit de
simpatizant al rebelilor, mergând prin oraş la orice oră din zi.
Ea îndrăzni să îl privească pe Rowan, al cărui chip
rămăsese inexpresiv în mod intenţionat, dar, oricum, citi
cuvintele în el. „Vulpe vicleană şi isteaţă.”
„Şi tu care credeai că m-am vopsit roşcată doar din
vanitate.”
„Nu o să mă mai îndoiesc niciodată de tine.”
Ea se întoarse spre Arobynn.
 Nu am ce face dacă ai tăi clienţi preţioşi se întorc
împotriva ta la cel mai mic semn de pericol.
 Cormac a fugit din oraş şi continuă să-mi împroaşte
numele cu noroi. Este o minune că regele nu a venit să mă
ducă la castel.
 Dacă îţi faci griji că pierzi bani, ai putea oricând să
vinzi casa, presupun. Sau să renunţi la serviciile Lysandrei.
Arobynn şuieră, iar Rowan şi Aedion întinseră întâmplător
mâinile sub masă, după armele lor ascunse.
 Cât ar costa, dragă, să nu mai fii o aşa pacoste?
Iată-le. Cuvintele pe care ea îşi dorise să le audă, motivul
pentru care fusese atât de atentă să nu îl distrugă complet, ci
doar să-l enerveze suficient de mult. Ea îşi curăţă unghiile.
— Câteva lucruri, cred.

Salonul era supradimensionat şi făcut pentru petreceri de

douăzeci sau treizeci de persoane, cu tot cu scaune, canapele
şi şezlonguri. Aelin se tolăni pe un fotoliu din faţa şemineului,
iar Arobynn în faţa ei, furia încă dansându-i în ochi.
 Ea îi simţi pe Rowan şi pe Aedion în holul de afară,
supraveghind fiecare cuvânt şi respiraţie. Se întrebă dacă
Arobynn ştia că ei nu îi ascultaseră ordinul de a rămâne în
salon; se îndoia de asta. Ei erau mai discreţi decât leoparzii.
Dar nici ea nu-i voia acolo - nu înainte de a termina ce
trebuia să facă.
Ea îşi încrucişă picioarele, dezvăluind pantofii simpli din
catifea neagră pe care îi purta şi picioarele ei goale.
 Aşadar, toate astea au fost o pedeapsă - pentru o crimă
pe care nu am comis-o, rosti în sfârşit Arobynn.
Ea îşi trecu un deget peste cotiera fotoliului.
 În primul rând, Arobynn, hai să nu mai minţim!
 Presupun că le-ai spus prietenilor tăi adevărul?
 Curtea mea ştie totul despre mine. Şi ştiu şi ce ai făcut
tu.
 Te-ai dat drept victimă, nu-i aşa? Uiţi că nu au fost
necesare prea multe încurajări ca să iei cuţitele în mâini.
 Sunt ceea ce sunt. Dar asta nu şterge faptul că ai ştiut
foarte bine cine eram când m-ai găsit. Mi-ai luat colierul
familiei şi mi-ai zis că oricine va veni să mă caute va sfârşi
ucis de inamicii mei. Ea nu îndrăzni să respire precipitat, nu
îl lăsă să se gândească prea mult la ce îi spunea, în timp ce
continuă. Ai vrut să mă transformi în arma ta personală - de
ce?
 De ce nu? Eram tânăr şi mânios, iar ticălosul de rege
tocmai îmi cucerise regatul. Am crezut că aş putea să-ţi dau
uneltele necesare pentru supravieţuire, ca într-o zi să-l
învingi. De aceea te-ai întors, nu-i aşa? Sunt surprins că tu şi
căpitanul nu l-aţi ucis încă - nu asta vrea, nu din cauza asta
a încercat să lucreze cu mine? Sau revendici acea crimă
pentru tine?
 Tu chiar te aştepţi să cred că ţelul tău final era ca eu să
îmi răzbun familia şi să-mi revendic tronul?
 Ce ai fi devenit fără mine? O prinţesă răsfăţată şi
temătoare. Dragul tău verişor te-ar fi închis într-un turn şi ar
fi aruncat cheia. Eu ţi-am dat libertatea - ţi-am dat abilitatea
de a doborî bărbaţi ca Aedion Ashryver cu câteva lovituri. Şi
tot ce primesc pentru asta este dispreţ.
Ea îşi strânse pumnul, simţind greutatea pietricelelor pe
care le dusese în acea dimineaţă la mormântul lui Sam.
 Aşadar, ce îmi mai pregăteşti, O, Puternică Regină? Să
te scutesc de probleme şi să-ţi spun cum mi-ai mai putea fi
un spin în coaste?
 Ştii că datoria nu e nici pe departe plătită.
 Datorie? Pentru ce? Pentru că am încercat să te eliberez
din Endovier? Şi, când asta nu a funcţionat, am făcut tot ce
am putut. I-am mituit pe gardieni şi pe oficiali cu bani din
propria vistierie ca să nu te rănească iremediabil. În tot acest
timp, am încercat să găsesc moduri de a te scoate de acolo -
timp de un an.
Minciuni şi adevăr, aşa cum o învăţase întotdeauna. Da, el
mituise oficialii şi gărzile ca să se asigure că avea să mai fie
funcţională când urma să o elibereze el, în cele din urmă. Dar
scrisoarea lui Wesley îi explicase în detaliu cam cât de mic
fusese efortul lui Arobynn, de îndată ce devenise clar că ea se
îndrepta spre Endovier. Cum îşi ajustase el planurile -
îmbrăţişând ideea că minele aveau să-i distrugă sufletul.
 Şi cum rămâne cu Sam? şopti ea.
 Sam a fost ucis de un sadic, pe care garda mea inutilă
de corp l-a convins să-l ucidă. Ştii că nu puteam permite ca
acest lucru să rămână nepedepsit, nu când aveam nevoie ca
noul Stăpân al Crimei să lucreze în continuare pentru noi.

~
Adevăr şi minciună, minciună şi adevăr. Ea scutură din
cap şi privi spre fereastră, protejata mereu confuză şi
contradictorie, care credea cuvintele otrăvite ale lui Arobynn.
 Spune-mi ce trebuie să fac pentru a te face să înţelegi,
rosti el. Ştii de ce te-am pus să prinzi acel demon? Ca să
putem avea informaţii. Ca noi doi să luptăm contra regelui, să
aflăm ce ştie. De ce crezi că te-am lăsat în acea cameră?
Împreună - vom doborî acel monstru împreună, înainte de a
purta toţi acele inele. Prietenul tău, căpitanul, poate să ni se
alăture, gratis.
 Te aştepţi să cred ce îmi spui?
 M-am gândit mult la relele pe care ţi le-am făcut,
Celaena.
 Aelin! izbucni ea. Numele meu este Aelin. Iar tu poţi să
începi să-mi dovedeşti că te-ai îndreptat dându-mi înapoi
nenorocita de amuletă. Apoi, mai poţi să-mi dovedeşti dându-
mi resursele tale - lăsându-mă să mă folosesc de oamenii tăi,
ca să obţin ce-mi trebuie.
Ea îşi văzu rotiţele minţii viclene şi reci mişcându-se.
 În ce scop?
Nici vorbă de amuletă - nu negase că o avea.
 Vrei să detronezi regele, şopti ea, ca şi când nu ar fi
vrut ca să audă cei doi masculi Fae de dincolo de uşă. Atunci,
hai să detronăm regele. Dar o facem cum spun eu. Căpitanul
şi Curtea mea nu se implică.
 Ce am de câştigat din asta? Ştii, trăim vremuri
periculoase. Uite, chiar azi, unul dintre principalii
comercianţi de opiu a fost prins de oamenii regelui şi ucis. Ce
păcat; a scăpat de măcelul din Piaţa Umbrelor doar ca să fie
prins cumpărând mâncare la câteva străzi distanţă.
Alte prostii care să îi atragă atenţia.
 Nu îi voi spune nimic regelui despre locul ăsta - despre
felul în care lucrezi şi cine sunt clienţii tăi, spuse ea. Şi nu voi
menţiona demonul din temniţa ta, cu sângele lui, care este
acum o pată permanentă. Ea schiţă un zâmbet. Am încercat,
sângele lor nu se spală.
 Ameninţări, Aelin? Dar dacă te ameninţ şi eu? Dacă
menţionez gărzii regelui că generalul dispărut şi Căpitanul
Gărzii ei vizitează frecvent un anumit depozit? Dacă scap
informaţia că un războinic Fae rătăceşte prin oraşul lui? Sau,
mai rău, că inamicul său de moarte trăieşte în mahala?
 Atunci, presupun că va fi o cursă spre palat. Din
nefericire, căpitanul are oameni postaţi lângă porţile
castelului, cu mesaje la ei, gata să primească semnalul ca să
le trimită chiar în seara asta.
  Va trebui să ieşi în viaţă de aici ca să dai acel semnal.
 Mă tem că semnalul este ca noi să nu ne întoarcem.
Niciunul.
Din nou, acea privire fixă şi rece.
 Cât de crudă şi nemiloasă ai devenit, draga mea. Dar
vei deveni şi o tirană? Poate că ar trebui să le pui inele pe
degete adepţilor tăi.
El băgă mâna în tunică. Ea îşi păstră postura relaxată
când un lanţ de aur străluci în jurul degetelor lui lungi şi
albe, apoi un zăngănit, apoi...
Amuleta era exact aşa cum şi-o amintea ea. O ţinuse cu
mâini de copil ultima dată şi cu ochi de copil văzuse ultima
dată acea faţetă albastră precum cerul, cu un cerb de fildeş şi
o stea aurie între coarne. Cerbul nemuritor al Malei,
Aducătoarea-Focului, adus în aceste ţinuturi chiar de
Brannon şi eliberat în Pădurea Oakwald. Amuleta străluci în
mâinile lui Arobynn, când o scoase de la gât.
A treia şi ultima cheie Wyrd.
Îi făcuse pe înaintaşii ei regi şi regine puternice; făcuse
Terrasenul de neatins, o forţă atât de mortală încât nicio alta
nu îi încălcase graniţele. Până când ea căzuse în râul Florine
în acea seară - până ce acest bărbat îi luase amuleta de la
gât, iar o armată cuceritoare sosise peste ei. Iar Arobynn se
ridicase din poziţia lui de mic stăpân local al asasinilor, ca să
se încoroneze ca rege de necontestat al Breslei lor.
Poate că puterea şi influenţa lui proveneau doar din acel
colier - colierul ei - pe care el îl purtase în toţi aceşti ani.
 M-am cam ataşat de el, spuse Arobynn când i-l
înmână.
El ştiuse că ea avea să i-l ceară în seara asta, dacă l-a
purtat. Poate că plănuise să i-l ofere în tot acest timp, doar ca
să-i câştige încrederea - sau ca să o facă să nu-i mai
însceneze clienţii şi să-i întrerupă afacerile.
Făcu un efort să nu afişeze nicio emoţie când întinse mâna
spre el. Degetele ei atinseră lanţul din aur, iar ea îşi dori,
atunci şi acolo, să nu fi auzit vreodată de el, să nu-l fi atins,
să nu fi fost în aceeaşi cameră cu el. „Nu este bine, cântă
sângele ei, suspinară oasele ei. Nu este bine, nu este bine, nu
este bine.“
Amuleta era mai grea decât părea - şi caldă, de la corpul
lui sau de la puterea fără margini care era înăuntru.
Cheia Wyrd. Pe toţi zeii.
El i-o dăduse foarte rapid, foarte uşor. Cum de Arobynn
nu o simţise, nu o observase... Poate îţi trebuia magie în vene
ca să o simţi. Poate că... pe el nu îl chema aşa cum o chema
acum pe ea, puterea-i brută atingându-i simţurile ca o pisică
ce se freca de picioarele ei. Cum de mama ei, tatăl ei - oricare
dintre ei - nu o simţise niciodată?
Aproape că ieşi din încăpere chiar atunci. Totuşi, îşi puse
Amuleta din Orynth în jurul gâtului, greutatea acesteia
devenind şi mai mare - o forţă care îi apăsa pe oase,
întinzându-se prin sângele ei precum cerneala în apă. „Nu
este bine.”
 Mâine dimineaţă, spuse ea cu răceală, noi doi vom
vorbi din nou. Adu cei mai buni oameni ai tăi sau pe oricine
te slugăreşte în ziua de azi. Iar apoi vom face un plan. Ea se
ridică de pe scaun, cu genunchii tremurând.
 Mai ai şi alte cereri, Maiestate?
 Crezi că nu-mi dau seama că eşti în avantaj? Ea îşi
impuse să îşi calmeze venele, inima. Ai fost de acord să mă
ajuţi mult prea uşor. Dar îmi place acest joc. Să-l jucăm în
continuare.
El îi răspunse zâmbind ca un şarpe.
Fiecare pas spre uşă era un efort de voinţă, forţându-se să
nu se gândească la chestia care bătea între sânii ei.
 Dacă ne trădezi, Arobynn, adăugă ea, oprindu-se în
faţa uşii, voi face ca tot ceea ce i s-a făcut lui Sam să pară o
binecuvântare, în comparaţie cu ce îţi voi face eu ţie.
 Ai învăţat trucuri noi în ultimii câţiva ani, nu-i aşa?
Ea rânji, examinându-l în detaliu fix în acest moment:
strălucirea părului său roşcat, umerii laţi şi talia îngustă,
cicatricele de pe mâini şi acei ochi argintii, care luceau a
provocare şi triumf. Probabil că aveau să-i bântuie visele
până la ultima ei suflare.
  Încă ceva, rosti Arobynn.
Făcu un efort să ridice o sprânceană, în timp ce el se
apropie destul de mult încât să o sărute, să o îmbrăţişeze.
Dar el nu făcu decât să o apuce de mână, mângâindu-i palma
cu degetul mare.
 Mă voi bucura să te am din nou, spuse el mieros.
Apoi, mai repede decât ar fi putut ea să reacţioneze, el îi
puse inelul din piatră Wyrd pe deget.
 CAPITOLUL 44

Pumnalul ascuns pe care îl scosese Aelin zăngăni pe

podeaua de lemn, în clipa în care piatra neagră şi rece
alunecă pe pielea ei. Ea clipi văzând inelul, linia de sânge
care apăruse pe mâna ei, sub unghia ascuţită de la degetul
mare al lui Arobynn, în timp ce îi ridică mâna spre gură şi o
atinse cu limba.
Sângele îi era pe buzele lui când se ridică.
Ce linişte era în mintea ei, chiar şi acum. Chipul îi
împietri; inima încetă să-i mai bată.
 Clipeşte, îi ordonă el.
Ea clipi.
 Zâmbeşte.
Zâmbi.
 Spune-mi de ce te-ai întors.
 Ca să-l ucid pe rege; ca să-l ucid pe prinţ.
Arobynn se aplecă mai aproape, atingându-i nasul cu
gâtul.
 Spune-mi că mă iubeşti.
 Te iubesc.
 Numele - rosteşte-mi numele când îmi spui că mă
iubeşti.
 Te iubesc, Arobynn Hamel.
Respiraţia lui îi încălzi pielea, când el râse pe gâtul ei, apoi
o sărută pe umăr.
 Cred că îmi va plăcea asta.
El se retrase, admirându-i chipul inexpresiv, trăsăturile ei,
acum goale şi străine.
 Ia trăsura mea. Du-te acasă şi dormi. Nu spune
nimănui despre asta; nu le arăta prietenilor tăi inelul. Iar
mâine, vino aici după micul dejun. Avem planuri, noi doi.
Pentru regatul nostru şi pentru Adarlan.
Ea se holbă, aşteptând.
 Înţelegi?
—Da.
 El îi ridică din nou mâna şi sărută inelul din piatră Wyrd.
 Noapte bună, Aelin, şopti el, atingând-o pe spate cu
mâna, în timp ce o izgoni afară.

~
Rowan tremura, stăpânindu-şi furia când luară trăsura lui
Arobynn spre casă, fără ca ei să vorbească. El auzise fiecare
cuvânt rostit în acea cameră. La fel şi Aedion. El văzuse
atingerea finală a lui Arobynn, gestul tipic al unui bărbat
convins că avea o nouă jucărie strălucitoare care să îl amuze.
Totuşi, Rowan nu îndrăzni să apuce mâna lui Aelin ca să
vadă inelul.
Ea nu se mişcă; nu vorbi. Doar stătu acolo şi fixă cu
privirea peretele trăsurii. O păpuşă perfectă, stricată şi
ascultătoare.
„Te iubesc, Arobynn Hamel.“
Fiecare minut era o agonie, dar prea mulţi ochi îi priveau -
prea mulţi, chiar şi când ajunseră, în sfârşit, la depozit şi
coborâră. Aşteptară ca trăsura lui Arobynn să plece, înainte
ca Rowan şi Aedion să o flancheze pe regină, când ea se
strecură în depozit şi urcă scările.
Draperiile din casă erau deja trase, câteva lumânări
rămânând aprinse. Flăcările străluciră pe dragonul auriu
brodat pe spatele acelei rochii remarcabile, iar Rowan nu
îndrăzni să respire când ea nu făcu decât să stea acolo, în
mijlocul camerei. Un sclav care aştepta ordine.
— Aelin? rosti Aedion cu vocea răguşită.
Aelin îşi ridică mâinile şi se întoarse. Ea scoase inelul.
— Aşadar, asta voia. Sincer, mă aşteptam la ceva mai
grandios.

~
Aelin aruncă inelul pe măsuţa din spatele canapelei.
Rowan se încruntă văzându-l.
— Nu a verificat şi cealaltă mână a lui Stevan?
 — Nu, răspunse ea, încercând încă să şteargă groaza
trădării din mintea ei. Încercând să ignore ceea ce îi atârna la
gât, abisul de putere care o chema neîncetat...
— Unul din voi trebuie să-mi explice acum, izbucni
Aedion. Verişorul ei era palid, iar ochii îi erau atât de măriţi,
încât partea albă străluci când se uită la inel, la Aelin, apoi
iar la inel.
Se stăpânise în timpul călătoriei cu trăsura, rămânând
păpuşa în care Arobynn credea că se transformase. Ea
traversă camera, păstrându-şi braţele pe lângă corp, ca să
evite să arunce cheia Wyrd de perete.
— Îmi pare rău, spuse ea. Nu puteai să ştii...
— Aş fi putut şti. Chiar crezi că nu-mi pot ţine gura?
— Până aseară nu a ştiut nici Rowan, izbucni ea.
În adâncul abisului, vui tunetul.
O, pe toţi zeii, o, pe toţi zeii...
— Asta ar trebui să mă facă să mă simt mai bine?
Rowan îşi încrucişă braţele.
— Da, având în vedere că ne-am certat din cauza asta.
Aedion scutură din cap.
— Doar... explică-mi.
Aelin ridică inelul. Concentrată. Putea să se concentreze
asupra acestei conversaţii, până când ar fi putut să ascundă
în siguranţă amuleta. Aedion nu avea de unde să ştie ce
ducea ea, ce armă revendicase în seara asta.
—În Wendlyn, a fost un moment în care Narrok... s-a
întors. Când m-a avertizat. Şi mi-a mulţumit pentru că l-am
ucis. Aşadar, am ales comandantul Valg care părea să aibă
cel mai mic control asupra corpului uman, cu speranţa că
omul ar putea fi acolo înăuntru, dorindu-şi să se căiască,
într-un fel. Să se căiască pentru ceea ce îl determinase
demonul să facă, sperând să moară ştiind că făcuse un lucru
bun.
 De ce?
Era un efort să vorbească normal.
 Ca să pot să-i ofer îndurarea morţii şi să-l eliberez de
Valg, dacă i-ar fi dat lui Arobynn toate informaţiile greşite. L-
a păcălit pe Arobynn să creadă că un strop de sânge putea să
controleze inelele - şi că inelul purtat de el era cel real. Ea
ridică inelul. De fapt, tu mi-ai dat ideea. Lysandra cunoaşte
un bijutier foarte bun şi a făcut un fals. Inelul adevărat l-am
tăiat de pe degetul comandantului Valg. Dacă Arobynn i-ar fi
scos cealaltă mănuşă, ar fi văzut că îi lipsea un deget.
 Ai fi avut nevoie de câteva săptămâni ca să plănuieşti
toate astea...
Aelin încuviinţă.
 Dar de ce? De ce să pierzi timp cu aşa ceva? De ce să
nu îl ucizi pe nenorocit, pur şi simplu?
Aelin lăsă jos inelul.
 Trebuia să ştiu.
 Ce să ştii? Că Arobynn este un monstru?
 Că nu mai poate fi salvat. Am ştiut, dar... A fost ultimul
lui test. Ca să se dea de gol.
Aedion şuieră.
 El te-ar fi transformat în paiaţa lui personală - ţi-a
atins...
 Ştiu ce a atins şi ce voia să facă. Încă simţea acea
atingere. Nu era nimic în comparaţie cu greutatea groaznică
ce apăsa pe pieptul ei. Îşi frecă degetul mare pe tăietura
coagulată de pe cealaltă mână. Aşadar, acum ştim.
O mică parte din ea îşi dorea să nu fi ştiut.

~
Încă îmbrăcaţi elegant, Aelin şi Rowan se holbară la
amuleta de pe masa joasă, aflată în faţa şemineului întunecat
din dormitor.
O scosese în clipa în care intrase în cameră - Aedion ieşise
pe acoperiş, ca să stea de pază - şi se trântise pe canapea, cu
faţa spre masă. Rowan se aşezase lângă ea o clipă mai târziu.
Pentru un minut, nu spuseră nimic. Amuleta strălucea, în
lumina celor două lumânări pe care le aprinsese Rowan.
 Voiam să îţi cer să te asiguri că nu era un fals; că
Arobynn nu a schimbat-o cumva, rosti Rowan în cele din
urmă, privind fix cheia Wyrd. Dar o simt - o strălucire din ce
este în chestia aia.
Ea îşi sprijini antebraţele pe genunchi, catifeaua neagră a
rochiei mângâind-o uşor.
 Probabil că, în trecut, oamenii au presupus că senzaţia
venea de la magia celui care o purta, zise ea. La mama mea,
la Brannon... nu s-ar fi observat niciodată.
 Iar tatăl şi unchiul tău? Ai spus că aveau puţină magie,
mai deloc.
Cerbul de fildeş părea să se holbeze la ea, steaua
nemuritoare dintre coarne licărind ca aurul topit.
 Dar aveau prezenţă. Ce loc mai bun să ascunzi acest
lucru, dacă nu la gâtul unui nobil galant?
Rowan se încordă când ea întinse mâna spre amuletă şi o
întoarse pe dos cât de repede putu. Metalul era cald, iar
suprafaţa nezgâriată, în ciuda mileniilor care trecuseră de
când fusese făcută.
Acolo, exact aşa cum îşi amintise, erau gravate trei semne
Wyrd.
 Ai vreo idee ce înseamnă? întrebă Rowan, venind atât
de aproape încât o atinse cu coapsa lui. Ea se mişcă doi
centimetri, dar simţea în continuare căldura pe care o emana
trupul lui.
 N-am văzut niciodată...
 Acela, spuse Rowan, arătând spre primul semn. L-am
văzut pe acela. Ardea pe fruntea ta în acea zi.
 Semnul lui Brannon, şopti ea. Semnul bastardului - al
celui fără nume.
 Nimeni din Terrasen nu a căutat vreodată
însemnătatea acestor simboluri?
 Dacă au făcut-o, nu a fost niciodată dezvăluită - sau au
scris-o în evidenţele personale, care erau depozitate în
Librăria din Orynth. Ea îşi muşcă buza. A fost unul dintre
primele locuri pe care le-a prădat regele Adarlanului.
 Poate că bibliotecarii au scos mai întâi pe ascuns
dovezile conducătorilor - poate că au fost norocoşi.
Inima ei se strânse puţin.
 — Poate. Nu vom şti până când nu ne vom întoarce în
Terrasen. Cu piciorul, ea bătu uşor covorul. Trebuie să
ascund asta. Era o scândură slăbită în dressingul din camera
ei, sub care ascundea bani, arme şi bijuterii. Pentru moment,
era o ascunzătoare bună. Iar Aedion nu avea să-i pună
întrebări, deoarece oricum nu ar fi putut risca să poarte
obiectul în public, nici măcar pe sub haine - nu înainte de a
se întoarce în Terrasen. Ea fixă amuleta cu privirea.
— Aşadar, fă-o! spuse el.
— Nu vreau să o ating.
— Dacă ar fi fost atât de uşor de declanşat, înaintaşii tăi
şi-ar fi dat seama ce era.
— Ridic-o tu! se încruntă ea.
Îi îi aruncă o privire.
Ea se aplecă, fără să se gândească la nimic în timp ce
ridică amuleta de pe masă. Rowan înţepeni, ca şi când şi-ar fi
adunat puterile, în ciuda siguranţei lui.
Cheia era o piatră de moară în mâinile ei, dar acel
sentiment iniţal de nedreptate, al unui abis al puterii... Era
liniştit. Dormita.
Ea se mişcă rapid, trăgând covorul din dressing şi dând la
o parte scândura slăbită din podea. Simţi că Rowan se
apropia în spatele ei, privind peste umărul ei, acolo unde
stătea în genunchi, în micul compartiment.
Ridicase amuleta ca să o lase în micul spaţiu, când un fir
se smuci în ea - nu, nu un fir, ci... un vânt, ca şi când o forţă
ar fi curs din Rowan în ea, ca şi când legătura lor ar fi fost o
fiinţă vie, iar ea putea să simtă cum era să fie el...
Aruncă amuleta în compartiment. Se auzi doar un zgomot
surd, oprindu-se.
 Ce este? întrebă Rowan.
Ea se răsuci să-l privească.
 Am simţit - te-am simţit.
 Cum?
Aşa că îi spuse - cum alunecase esenţa lui în ea, despre
sentimentul că îi purtase pielea, chiar dacă doar pentru o
clipă.
El nu păru prea bucuros.
  Acest gen de abilitate ar putea fi o unealtă utilă, mai
târziu.
 Gândire tipică de războinic, spuse el.
El ridică din umeri. Zeilor, cum de îşi gestiona greutatea
propriei puteri? Putea să sfărâme oase chiar şi fără magie,
putea să dărâme toată această clădire cu câteva lovituri bine
plasate.
Ea ştiuse - desigur că ştiuse -, dar să o simtă... Cel mai
puternic Fae pur-sânge în viaţă. Pentru un om obişnuit, era
la fel de străin ca un Valg.
 Dar cred că ai dreptate: nu poate acţiona pur şi simplu
orbeşte, doar pentru că vreau eu, rosti ea în cele din urmă.
Altfel, înaintaşii mei ar fi ras Orynthul de pe faţa pământului
când s-ar fi supărat. Cred că aceste lucruri ar putea fi neutre
în mod natural; purtătorul este cel care ghidează felul în care
sunt folosite. În mâinile unuia cu inima curată, ar fi doar
benefică. Aşa a prosperat Terrasenul.
Rowan pufni când ea aşeză la loc scândura de lemn,
lovind-o cu podul palmei.
 Crede-mă că înaintaşii tăi nu au fost chiar nişte sfinţi!
El îi oferi o mână ca să se ridice, iar ea încercă să nu se
holbeze când o apucă. Dură, bătătorită, de nestrivit - aproape
imposibil de ucis. Dar o apucă blând, cu grija rezervată doar
celor pe care îi preţuia şi proteja.
 Nu cred că vreunul dintre ei era asasin, spuse ea dând
drumul mâinii lui. Cheile pot corupe o inimă deja întunecată
sau pot amplifica una pură. Nu ştiu ce se întâmplă cu inimile
care sunt undeva la mijloc.
 Faptul că te îngrijorezi îmi spune destule despre
intenţiile tale.
Ea păşi peste tot, ca să se asigure că niciun scârţâit al
scândurilor nu avea să dezvăluie ascunzătoarea. Tunetul vui
deasupra oraşului.
 Voi pretinde că acesta nu este un semn prevestitor,
mormăi ea.
 Succes cu asta! El o înghionti cu cotul, când intrară din
nou în dormitor. Vom supraveghea lucrurile şi, dacă mi se va
părea că te îndrepţi spre Tărâmul întunecat, promit să te
aduc înapoi la lumină.
 Amuzant. Micul ceas de pe noptiera ei sună, iar tunetul
vui din nou prin Rifthold. O furtună care se mişca repede.
Bun - poate că avea să-i limpezească şi mintea.
Se duse la cutia adusă de Lysandra şi scoase celălalt
obiect.
 Bijutierul Lysandrei, spuse Rowan, este o persoană
foarte talentată.
Aelin ridică replica amuletei. Ea reţinuse mărimea,
culoarea şi greutatea aproape perfect. O puse pe masa de
toaletă ca pe o bijuterie aruncată.
 În caz că întreabă cineva unde este.

~
Ploaia torenţială se domoli într-una măruntă, înainte ca
ceasul să sune ora unu; cu toate acestea, Aelin nu coborâse
de pe acoperiş.
Urcase acolo ca să preia atribuţiile lui Aedion, se pare - iar
Rowan aşteptase până ce se făcuse miezul nopţii şi după
aceea. Chaol venise să-i dea raportul lui Aedion despre
mişcările oamenilor lui Arobynn, dar plecase în jur de ora
douăsprezece. Rowan se săturase de aşteptat.
Ea stătea în ploaie, cu faţa spre vest - nu spre castelul
strălucitor din dreapta ei, nu spre marea din spate, ci spre
oraş.
Pe el nu-l deranja că ea îi privise în suflet. Voia să-i spună
că nu-i păsa ce ştia despre el, atâta timp cât nu o îndepărta -
şi i-ar fi spus şi înainte, dacă nu ar fi fost atât de distras de
felul în care arăta în seara asta.
Lumina lămpii licări în pieptenii din părul ei şi de-a lungul
dragonului de pe rochie.
 Îţi vei strica rochia dacă stai aici, în ploaie, zise el.
Ea se întoarse spre el pe jumătate. Ploaia îi întinsese
creionul kohl pe faţă, iar pielea îi era la fel de palidă ca burta
unui peşte. Privirea din ochii ei - vină, mânie, agonie - îl lovi
ca un pumn în stomac. Ea se întoarse din nou spre oraş.
  Oricum nu aveam de gând să o mai port.
 Ştii că mă pot ocupa eu de asta în această noapte, rosti
el, venind lângă ea, dacă nu vrei să o faci tu. Şi, după ce
încercase acel ticălos să-i facă, după ce plănuise el să îi facă...
El şi Aedion nu aveau de gând să-i curme prea rapid viaţa lui
Arobynn.
Ea privi peste oraş, spre Breasla Asasinilor.
 I-am spus Lysandrei că poate să o facă ea.
 De ce?
Ea se îmbrăţişă strâns.
 Pentru că, mai mult decât mine, mai mult decât tine
sau decât Aedion, Lysandra merită să fie cea care îl ucide.
Era adevărat.
 Va avea nevoie de ajutorul nostru?
Ea scutură din cap, aruncând stropi de ploaie de pe
piepteni şi şuviţele umede, care se deprinseseră.
 Chaol a plecat într-acolo, ca să se asigure că totul
merge bine.
Rowan îşi permise să se uite un moment la ea - la umerii
relaxaţi, la bărbia ridicată, la cât de strâns îşi ţinea coatele, la
nasul cârn în lumina străzii, la linia subţire a gurii.
 Pare greşit să-mi doresc în continuare să fi existat o
altă cale, spuse ea. Respiră neregulat; aerul se aburi în faţa
ei. A fost un om rău, şopti ea. Avea de gând să mă
înrobească, să mă folosească pentru a cuceri Terrasenul,
poate să se proclame rege - poate să fie tatăl copilului...
Tremură atât de violent, încât lumina sclipi pe auriul rochiei
ei. Dar, de asemenea, el... Îi datorez viaţa mea. În tot acest
timp am crezut că va fi o uşurare, o bucurie să-l ucid. Dar nu
simt decât un gol. Şi oboseală.
Ea era ca gheaţa când el îi cuprinse talia cu un braţ,
lipind-o de el. Doar de data asta - doar de data asta, avea să-
şi permită să o ţină aproape. Dacă i s-ar fi cerut să o elimine
pe Maeve, şi, în schimb, ar fi făcut-o unul dintre cadrele sale
- dacă Lorcan ar fi făcut-o - ar fi simţit acelaşi lucru.
Ea se răsuci uşor, ca să îl privească şi, cu toate că încerca
să le ascundă, el văzu frica şi vina din privirea ei.
  Mâine trebuie să-l vânezi pe Lorcan. Să vezi dacă a
îndeplinit mica sarcină pe care i-am dat-o.
Dacă ucisese câinii Wyrd. Sau dacă fusese ucis de ei.
Astfel încât să poată elibera, în sfârşit, magia.
Pe toţi zeii! Lorcan era duşmanul lui acum. El alungă
acest gând.
 Şi dacă este necesar să-l eliminăm?
El îi privi gâtul înălţându-se, când înghiţi.
 Atunci, tu hotărăşti, Rowan. Fă cum vrei!
El îşi dori să-i fi zis ce să facă, dar faptul că îl lăsa să
aleagă, că respecta suficient trecutul lor încât să-i permită să
ia acea decizie...
 Mulţumesc.
Ea îşi sprijini capul de pieptul lui, iar vârfurile pieptenilor
în formă de aripi de liliac îl străpunseră, iar Rowan îi scoase,
pe rând, din părul ei. Aurul era alunecos şi rece în mâinile
lui.
 Vreau să-i vinzi. Şi să arzi rochia asta, şopti ea, în timp
ce el le admira măiestria.
 Cum vrei, spuse el, punând pieptenii în buzunar.
Totuşi, ce păcat! Duşmanii tăi ar fi căzut în genunchi dacă te-
ar fi văzut vreodată îmbrăcată aşa.
Şi el aproape îngenunchease când o văzuse prima dată,
ceva mai devreme, în seara aceea.
Ea pufni într-un râs care ar fi putut fi un suspin şi îşi
înfăşură braţele în jurul taliei lui, ca şi când ar fi vrut să-i
fure căldura. Părul ud i se desfăcu, iar parfumul ei - de
iasomie, şi lămâiţă, şi tăciuni aprinşi - se ridică deasupra
mirosului de migdale, mângâindu-i nasul, simţurile.
Rowan rămase cu regina lui în ploaie, sorbindu-i parfumul
şi lăsând-o să-i fure căldura oricât timp ar fi avut nevoie.

~
Ploaia se domoli într-o burniţă, iar Aelin se mişcă din locul
în care o ţinea Rowan. Din locul în care stătuse, absorbindu-i
forţa, gândindu-se. Ea se întoarse uşor, ca să-i studieze liniile
puternice ale chipului, pomeţii poleiţi de ploaie şi de lumina
din stradă. În cealaltă parte a oraşului, într-o cameră pe care
o cunoştea prea bine, Arobynn sângera sau era mort, spera
ea. Un gând sec - dar care deschidea, în sfârşit, un zăvor.
Rowan îşi întoarse capul spre ea, ploaia picurându-i din
părul argintiu. Trăsăturile i se îmblânziră puţin, liniile dure
devenind mai îmbietoare - chiar mai vulnerabile.
— Spune-mi la ce te gândeşti, murmură el.
 Mă gândeam că, data viitoare când voi mai vrea să te
tulbur, nu va trebui decât să-ţi spun cât de rar port lenjerie
intimă.
Pupilele i se măriră.
 Există un motiv pentru care să faci asta, Prinţesă?
 Există vreun motiv pentru care nu aş face-o?
El îşi puse mâna pe talia ei, degetele încordându-i-se o
dată, ca şi când s-ar fi gândit dacă să îi dea drumul.
 Mi-e milă de ambasadorii străini care vor avea de-a face
cu tine.
Ea rânji, liniştită şi nepăsătoare. Văzând temniţa în seara
asta, îşi dăduse seama că era obosită. Era sătulă de moarte,
şi de aşteptare, şi să-şi ia rămas-bun. Ridică o mână, ca să îi
cuprindă faţa lui Rowan.
Pielea lui era foarte netedă, iar oasele-i de dedesubt -
foarte puternice şi elegante.
Ea aşteptă ca el să se retragă, dar Rowan nu făcu decât să
o fixeze cu privirea - uitându-se în ea, aşa cum făcea
întotdeauna. Erau mai mult decât prieteni. Ea ştia asta de
mai multă vreme decât voia să recunoască. Atentă, îşi trecu
degetul mare peste pometele lui, faţa lucindu-i din cauza
ploii.
Dorinţa o lovi ca o piatră. Fusese o proastă să se ferească,
să o nege, tocmai când o parte din ea o striga în fiecare
dimineaţă în care întindea orbeşte mâna spre jumătatea goală
a patului.
Îşi ridică şi cealaltă mână spre faţa lui, iar privirea sa o
fixă pe a ei, respirând neregulat în timp ce urmări liniile
tatuajului de-a lungul tâmplei sale.
 El îi strânse uşor talia, degetele mari atingându-i partea de
jos a toracelui. Făcu un efort să nu se arcuiască la atingerea
lui.
 Rowan, îi şopti ea numele ca o rugăminte. Îşi coborî
degetele pe obrazul tatuat şi...
Mai repede decât putu ea vedea, el îi apucă o mână, apoi
pe cealaltă, depărtându-le de faţa lui şi mârâind uşor. Lumea
se deschise în jurul ei, rece şi nemişcată.
El îi dădu drumul mâinilor ca şi când ar fi fost în flăcări,
îndepărtându-se, cu o privire monotonă şi lipsită de viaţă în
ochii verzi, cum nu mai văzuse de ceva timp. Nici nu reuşi să
spună ceva înainte ca el să vorbească.
 Nu face asta. Nu mă atinge aşa.
Urechile îi vuiră, faţa i se aprinse, iar ea înghiţi cu greu.
 Îmi pare rău.
O, pe toţi zeii!
El avea peste trei sute de ani. Era nemuritor. Iar ea - ea...
 Nu am vrut să... Se retrase un pas, spre uşa din
cealaltă parte a acoperişului. Îmi pare rău, repetă ea. Nu a
fost nimic.
 Bun, spuse el, îndreptându-se şi el către uşă. Bine.
Rowan nu mai spuse nimic în timp ce coborî scările.
Singură, ea îşi frecă faţa udă, înlăturând urmele uleioase ale
cosmeticelor.
„Nu mă atinge aşa!“ O linie clară în nisip. O linie - pentru
că el avea trei sute de ani şi era nemuritor, şi îşi pierduse
partenera perfectă, iar ea era... Ea era tânără, fără experienţă
şi carranamul şi regina lui, iar el nu voia nimic mai mult.
Dacă nu ar fi fost atât de nesăbuită, atât de inconştientă,
poate că şi-ar fi dat seama de asta, ar fi înţeles că, deşi îi
văzuse privirea strălucind de poftă - de poftă pentru ea - asta
nu însemna că voia să acţioneze. Nu însemna că nu avea să
se urască pentru asta.
O, pe toţi zeii!
Ce făcuse?

~
 Ploaia care aluneca pe ferestre arunca umbre şerpuite pe
podeaua de lemn, pe pereţii vopsiţi ai dormitorului lui
Arobynn.
Lysandra le privea deja de ceva timp, ascultând ritmul
constant al furtunii şi respiraţia bărbatului care dormea
lângă ea. Complet inconştient. Dacă era să o facă, trebuia o
facă acum - când somnul lui era cel mai profund, iar ploaia
acoperea majoritatea sunetelor. O binecuvântare de la Temis,
Zeiţa Lucrurilor Sălbatice, care avusese grijă de ea când
fusese Theriană, şi care nu uita niciodată de animalele lumii,
închise în cuşti.
Trei cuvinte - atât era scris pe biletul pe care i-l strecurase
Aelin mai devreme; un bilet încă ascuns în buzunarul secret
al lenjeriei ei scoase.
„Este al tău.“ Ea ştia că era un dar - un dar de la regina
care nu avea altceva de dăruit unei prostituate fără nume, cu
o poveste tristă.
Lysandra se întoarse într-o parte, fixând cu privirea
bărbatul gol care dormea la câţiva centimetri distanţă, cu
părul roşcat împrăştiat pe faţă.
El nu bănuise niciodată cine îi dăduse lui Aelin detalii
despre Cormac. Dar acesta fusese întotdeauna şiretlicul ei cu
Arobynn - pielea pe care o purtase încă din copilărie. Nu
crezuse niciodată altceva despre comportamentul ei
înfumurat şi anost, niciodată nu se deranjase să o facă. Dacă
ar fi făcut-o, nu ar fi ţinut un cuţit sub pernă şi nu ar fi lăsat-
o să doarmă în acest pat, cu el.
Nu fusese blând în seara asta, iar ea ştia că avea să-i
apară o vânătaie pe antebraţ, în locul în care o apucase prea
strâns. Victorios, elegant, un rege sigur de coroana sa, nici
măcar nu observase.
La cină, ea îi văzuse expresia de pe chip când îi zărise pe
Aelin şi Rowan zâmbindu-şi. Toate împunsăturile şi poveştile
lui Arobynn nu reuşiseră să îşi găsească ţinta în seara asta
deoarece Aelin fusese prea atentă la Rowan ca să îl audă.
Ea se întrebă dacă regina ştia. Rowan ştia. Aedion ştia. Şi
Arobynn ştia. El înţelesese că, dacă era cu Rowan, ei nu îi
mai era frică de el; cu Rowan, Arobynn era acum complet
inutil. Irelevant.
„Este al tău.“
După plecarea lui Aelin, de îndată ce încetase să mai
meargă ţanţoş prin casă, convins de faptul că o stăpânea
complet pe regină, Arobynn îşi chemase oamenii.
Lysandra nu auzise planurile, dar ştia că Prinţul Fae avea
să fie prima lui ţintă. Rowan urma să moară - Rowan trebuia
să moară. Citise asta în ochii lui, când Arobynn îi privise pe
regină şi pe prinţul ei ţinându-se de mână, zâmbindu-şi în
ciuda lucrurilor îngrozitoare din jurul lor.
Lysandra băgă o mână sub pernă când se strecură lângă
Arobynn, lipindu-se de el. El nu se mişcă; continuă să respire
profund şi constant. El nu avusese niciodată probleme cu
somnul. În noaptea în care îl ucisese pe Wesley, dormise ca
valiza în gară, fără să fie conştient de momentele în care nici
măcar voinţa ei de fier nu reuşise să îi împiedice lacrimile
tăcute să cadă.
Ea avea să găsească din nou acea dragoste - într-o zi. Şi
avea să fie profundă şi neaşteptată, începutul, şi sfârşitul, şi
eternitatea, genul de iubire care ar fi putut schimba istoria şi
lumea.
Mânerul micului pumnal era rece în mâna ei, iar când
Lysandra se întoarse din nou, îl trase după ea.
Fulgerul străluci pe lamă, licărind argintiu.
Pentru Wesley. Pentru Sam. Pentru Aelin.
Şi pentru ea. Pentru copilul care fusese, pentru fata de
şaptesprezece ani din seara Licitaţiei, pentru femeia care
devenise, cu inima frântă şi rana invizibilă încă sângerând.
Fu foarte uşor să se ridice şi să-i taie gâtul lui Arobynn.
 CAPITOLUL 45

Bărbatul legat de masă ţipă când demonul îşi trecu

mâinile peste pieptul lui gol, unghiile intrându-i în piele şi
lăsând dâre de sânge in urmă.
„Ascultă-l! şopti prinţul demon. Ascultă muzica pe care o
creează!”
Dincolo de masă, se afla bărbatul care de obicei stătea pe
tronul de cleştar.
 Unde se ascund rebelii? întrebă el.
 Nu ştiu, nu ştiu! ţipă bărbatul.
Demonul îşi trecu din nou unghiile peste pieptul
bărbatului. Era sânge peste tot.
„Nu da înapoi, laşule! Priveşte, savurează!”
Corpul - care, cândva ar fi putut fi al lui - îl trădase
complet. Demonul îl ţinea strâns, forţându-l să privească, în
timp ce propriile-i mâini apucară un dispozitiv cu aspect
sinistru, potrivindu-l pe faţa bărbatului şi începând să-l
strângă.
 Răspunde-mi, rebelule! ordonă bărbatul încoronat.
Bărbatul ţipă când masca se strânse.
Poate că şi el ar fi început să ţipe - poate că ar fi început
să-l implore pe demon să se oprească.
„Laşule - om laş. Nu îi guşti durerea, frica?”
O gusta, iar demonul vârî în el fiecare strop de încântare
pe care o simţea. Dacă ar fi putut să vomite, ar fi făcut-o. Aici
nu exista aşa ceva. Aici, nu era nicio scăpare.
— Te rog, imploră bărbatul de pe masă. Te rog! Dar
mâinile lui nu se opriră.
Iar bărbatul continuă să ţipe.
 CAPITOLUL 46

Acea zi, hotărî Aelin, era condamnată să se ducă naibii, şi

nu avea niciun folos să încerce măcar să o salveze - nu având
în vedere ce trebuia să facă în continuare.
Înarmată până în dinţi, încercă să nu stăruiască asupra
cuvintelor lui Rowan din seara precedentă, cât merseră cu
trăsura prin oraş. Dar le auzi la fiecare bătaie a copitelor
cailor, tot aşa cum le auzise toată noaptea, când rămăsese
trează în pat, încercând să-i ignore prezenţa. „Nu mă atinge
aşa.“
Se aşeză cât de departe putu de Rowan, aproape să atârne
peste fereastra trăsurii. Vorbise cu el, desigur - distant şi
rapid - iar el îi dăduse răspunsuri trunchiate. Călătoria
fusese minunată. Aedion, înţelept, nu pusese nicio întrebare.
Ea avea nevoie de o minte limpede, neîndurătoare, pentru
a suporta următoarele câteva ore.
Arobynn era mort. Vestea că Arobynn fusese găsit ucis
venise în urmă cu o oră. Tern, Harding şi Mullin, cei trei
asasini care preluasem controlul Breslei şi al proprietăţii
până ce aveau să se lămurească lucrurile, îi ceruseră să vină
imediat.
Ea ştia ce se întâmplase de seara trecută, desigur. Să i se
confirme era o uşurare - că Lysandra o făcuse şi
supravieţuise, dar...
Mort.
Trăsura trase în faţa Breslei Asasinilor, dar Aelin nu se
mişcă. Liniştea căzu, în timp ce ei îşi ridicară privirea spre
casa din piatră deschisă la culoare, ce se contura deasupra.
Dar Aelin închise ochii, respirând adânc.
„O ultimă dată - trebuie să mai porţi masca asta, o ultimă
dată, iar apoi, poţi să o îngropi pe Celaena Sardothien pentru
totdeauna.”
 Ea deschise ochii, îşi îndreptă umerii şi îşi ridică bărbia,
chiar dacă restul corpului ei deveni fluid, cu graţia unei
feline.
Aedion privi uimit, iar ea ştiu că faţa ei nu mai semăna
deloc cu cea a verişoarei pe care o cunoscuse. Se uită la el,
apoi la Rowan, şi un zâmbet crud i se lăţi pe chip, când se
înclină pentru a deschide uşa trăsurii.
- Nu-mi staţi în cale! le spuse ea.
Ieşi din trăsură. Mantia îi fâlfâia în vântul de primăvară, în
timp ce urcă repede pe treptele Breslei şi deschise cu piciorul
uşile de la intrare.
 CAPITOLUL 47

 Ce naiba s-a întâmplat? exclamă Aelin, când uşile de la

intrarea în Breasla Asasinilor bubuiră în spatele ei. Aedion şi
Rowan o urmară, ambii ascunşi sub glugi groase.
Holul din faţă era gol, dar o sticlă se sparse în salonul
închis, iar apoi...
Trei bărbaţi, unul înalt, unul scund şi slab şi unul
monstruos de musculos, intrară în hol. Harding, Tern şi
Mullin. Ea le rânji - mai ales lui Tern. El era cel mai mic, cel
mai bătrân şi cel mai viclean, şeful micului lor grup. Probabil
că el sperase ca ea să-l fi ucis pe Arobynn în acea seară, când
se întâlniseră în Bolţi.
 Începe să vorbeşti, şuieră ea.
Tern îşi depărtă picioarele.
 Doar dacă vorbeşti şi tu.
Aedion mârâi încet, când cei trei asasini îi măsurară din
priviri pe însoţitorii ei.
 Nu băgaţi în seamă câinii de pază, izbucni ea,
atrăgându-le din nou atenţia asupra ei. Explicaţi-mi.
Se auzi un suspin înăbuşit în salonul din spatele
bărbaţilor, iar ea se uită peste umerii înalţi ai lui Mullin.
 Ce caută târfele astea două aici?
Tern se încruntă.
 Pentru că Lysandra a fost cea care s-a trezit ţipând,
lângă corpul lui.
Degetele i se transformară în gheare.
 Aşa deci? şopti ea, cu o asemenea furie în priviri, că
până şi Tern se dădu la o parte când intră în salon.
Lysandra era tolănită pe fotoliu, cu o batistă pe faţă.
Clarisse, matroana ei, stătea în spatele scaunului, cu faţa
palidă şi încordată. Sângele pătase pielea Lysandrei şi îi
încâlcise părul, iar unele pete udaseră halatul subţire din
mătase care abia îi ascundea goliciunea.
Lysandra se îndreptă cu o smucitură, cu ochii roşii şi faţa
pătată.
  Nu eu am făcut-o - jur că nu eu am făcut-o...
Un joc spectaculos.
 De ce naiba ar trebui să te cred? întrebă Aelin. Tu eşti
singura care are acces în camera lui.
Clarisse, cu părul blond şi care îmbătrânea graţios pentru
o femeie la patruzeci de ani, ţâţâi.
 Lysandra nu i-ar fi făcut niciodată rău lui Arobynn. De
ce ar fi facut-o, când el făcea atât de multe ca să-i plătească
datoriile?
Aelin îşi înălţă capul spre matroană.
 Ţi-am cerut părerea, Clarisse?
Pregătiţi să acţioneze violent, Rowan şi Aedion rămaseră
tăcuţi, deşi ea ar fi putut jura că un şoc licări în ochii lor
umbriţi. Bun. Aelin îşi îndreptă atenţia asupra asasinilor.
 Arătaţi-mi unde l-aţi găsit. Acum.
Tern o privi lung, gândindu-se la fiecare cuvânt al ei. „Un
efort curajos, gândi ea, să încerce să arate că ştiu mai multe
decât ar trebui.” Asasinii îi arătară scările, vizibile prin uşile
deschise ale salonului.
 În camera lui. I-am mutat corpul la parter.
 L-aţi mutat înainte de a putea studia locul faptei?
 Ţi s-a spus doar din amabilitate, zise Harding, cel înalt
şi tăcut.
„Şi ca să vedeţi dacă am făcut-o eu.“
Ea plecă din salon, arătând cu degetul în spatele ei spre
Lysandra şi Clarisse.
 Dacă vreuna din ele încearcă să fugă, îi indică ea lui
Aedion, spintecă-le!
Rânjetul lui Aedion străluci sub glugă, mâinile lui plutind
în raza de acţiune a cuţitelor de luptă.
Dormitorul lui Arobynn era o baie de sânge. Şi nu se
prefăcu atunci când se opri în prag, clipind la patul îmbibat
cu sânge şi la balta de sânge de pe podea. Ce îi făcuse
Lysandra?
Ea îşi încleştă mâinile ca să nu tremure, conştientă că cei
trei asasini din spatele ei ar fi putut să o vadă. Ei îi
supravegheau fiecare respiraţie şi clipire şi înghiţitură.
  Cum?
Mullin hârâi.
—Cineva i-a tăiat gâtul şi l-a lăsat să se înece în propriul
sânge.
Li i se întoarse stomacul pe dos - cu adevărat. Părea că
Lysandra nu se mulţumise să îl ucidă rapid.
—Acolo, spuse ea şi nu mai reuşi să vorbească. Încercă în
continuare. Este o urmă în balta de sânge.
 Cizme, rosti Tern, de lângă ea. Mari - probabil ale unui
bărbat. Aruncă o privire spre picioarele subţiri ale lui Aelin.
Apoi, îi studie picioarele lui Rowan din locul în care prinţul se
ivi în spatele ei, cu toate că probabil le examinase deja.
Ticălosul. Desigur, urmele lăsate intenţionat de Chaol erau
făcute de cizme diferite de cele purtate de ei.
—Nu s-a umblat la încuietoare, spuse ea, atingând uşa. Şi
ferestrele?
—Du-te şi verifică! ordonă Tern.
Ar fi trebuit să meargă prin sângele lui Arobynn ca să
ajungă acolo.
—Spune-mi odată, zise ea încet. Cu grijă.
—Încuietoarea este distrusă din exterior, rosti Harding, iar
Tern aruncă o privire spre el.
Ea se retrase în întunericul rece al holului. Rowan rămase
tăcut la distanţă, descendenţa lui Fae încă nedetectată sub
acea glugă – şi avea să rămână aşa atât timp cât nu îşi
deschidea gura ca să-şi dezvăluie caninii alungiţi.
 Nu a raportat nimeni ceva nelalocul lui? întrebă Aelin.
Tern ridică din umeri.
 A fost o furtună. Criminalul probabil a aşteptat până
atunci ca să-l ucidă. El o privi din nou lung, violenţa
răutăcioasă dansând în ochii lui negri.
 De ce nu o spui pur şi simplu, Tern? De ce nu mă
întrebi unde am fost noaptea trecută?
 Ştim unde ai fost, spuse Harding, venind în spatele lui
Tern. Nimic bun nu se citea pe chipul lui lung şi amabil.
Oamenii noştri te-au văzut acasă toată noaptea. Ai fost pe
acoperişul casei, iar apoi ai mers la culcare.
 Întocmai cum plănuise ea.
 Îmi spui detaliile astea pentru că ţi-ar plăcea să-ţi
vânez oamenii şi să-i elimin? răspunse dulce Aelin. Pentru că,
după ce voi lămuri încurcătura asta, exact asta plănuiesc să
fac.
Mullin pufni brusc pe nas şi aruncă o privire spre
Harding, dar nu spuse nimic. El întotdeauna vorbea puţin -
era perfect pentru treburile murdare.
 Nu te atingi de oamenii noştri, iar noi nu ne atingem de
ai tăi, zise Tern.
 Nu fac înţelegeri cu asasini ticăloşi de mâna a doua,
zise ea şi rânji spre el, în timp ce o luă pe hol, trecând pe
lângă fosta ei cameră, şi coborî scările, urmată de Rowan. Îi
făcu semn din cap lui Aedion când intră în salon. Acesta
rămase pe poziţie, vigilent, încă zâmbind ca un lup. Lysandra
nu se mişcase un centimetru. Tu poţi să pleci, îi spuse ea.
Lysandra îşi ridică rapid privirea.
 Ce? se miră Tern.
Aelin îi arătă uşa.
 De ce l-ar omorî târfele astea două însetate de bani pe
cel mai important client al lor? La drept vorbind, rosti ea
peste umăr, cred că voi trei aţi avea mai mult de câştigat.
Înainte de a începe să răspundă, Clarisse tuşi cu
subînţeles.
 Da? mârâi Aelin.
Chipul lui Clarisse era palid, dar ea îşi ţinu capul ridicat
când vorbi.
 Dacă îmi dai voie, Stăpânul Băncii va fi curând aici, ca
să citească testamentul lui Arobynn. El... Ea îşi şterse ochii,
portretul perfect al suferinţei. Arobynn m-a informat că
apărem în document. Am vrea să rămânem aici până ce se
citeşte.
Aelin rânji.
 Sângele lui Arobybnn nici nu s-a uscat pe acel pat, iar
voi deja vă năpustiţi asupra moştenirii. Nu ştiu de ce sunt
surprinsă. Poate că v-am considerat nevinovate prea devreme,
dacă sunteţi atât de nerăbdătoare să luaţi tot ce v-a lăsat.
 Clarisse păli din nou, iar Lysandra începu să tremure.
—Te rog, Celaena! imploră Lysandra. Nu am facut-o –
niciodată nu aş...
Cineva bătu la uşa de la intrare.
Aelin îşi băgă mâinile în buzunare.
 Ca să vezi. Ce sincronizare bună!

~
Stăpânul Băncii păru că era pe cale să vomite văzând-o pe
Lysandra acoperită cu sânge, dar apoi oftă cumva uşurat
când o zări pe Aelin. Lysandra şi Clarisse stăteau acum în
fotolii identice, în vreme ce Stăpânul luă loc în spatele
micului birou din faţa ferestrelor înalte cu arcadă, Tern şi
acoliţii lui dând târcoale ca vulturii. Aelin se rezemă de zidul
de lângă tocul uşii, cu braţele încrucişate, Aedion stând în
stânga ei, iar Rowan, în dreapta.
Cât timp Stăpânul continuă la nesfârşit cu scuzele şi
condoleanţele, ea îi simţi privirea lui Rowan. El se apropie un
pas, ca şi când ar fi voit să-şi atingă braţul de al ei. Ea se feri
din calea lui.
Rowan încă o fixa cu privirea când Stăpânul deschise un
plic sigilat şi îşi drese vocea. El rosti nişte cuvinte din
jargonul legal şi îşi oferi din nou condoleanţele, pe care
nenorocita de Clarisse avusese îndrăzneala să le accepte ca şi
când ar fi fost văduva lui Arobynn.
Apoi, citi o listă lungă a bunurilor lui Arobynn - investiţiile
lui în afaceri, proprietăţile şi averea imensă şi scandaloasă
rămasă în contul lui. Clarisse saliva practic pe covor, dar cei
trei asasini ai lui Arobynn, grijulii, nu afişară nicio expresie.
 Este dorinţa mea, citi Stăpânul, ca singurul beneficiar
al întregii mele averi, al bunurilor şi al proprietăţilor să fie
moştenitoarea mea, Celaena Sardothien.
Clarisse se întoarse pe scaun, mai rapid decât o viperă.
 Poftim?
 Pe naiba, rosti Aedion, fără să gândească.
Aelin se holbă la Stăpân, cu gura uşor deschisă, mâinile
căzându-i moi pe lângă corp.
  Mai spune asta o dată! şopti ea.
Stăpânul zâmbi nervos.
 Totul - întreaga avere, ţi-o lasă ţie. Ei bine, în afară
de... această sumă pe care i-o lasă doamnei Clarisse, pentru
a-şi achita datoriile. El îi arătă hârtia lui Clarisse.
 Este imposibil, şopti ea. El mi-a promis că eram trecută
în testament.
 Şi eşti, completă Aelin, desprinzându-se de perete ca să
privească, peste umărul lui Clarisse, cifra mică. Nu fi lacomă
acum!
 Unde sunt copiile? întrebă Tern. Le-ai studiat? El ocoli
grăbit masa, ca să cerceteze testamentul.
Stăpânul tresări şi ridică hârtia - semnată de Arobynn şi
complet legală.
 Am verificat copiile din seiful nostru în această
dimineaţă. Toate sunt identice, toate sunt datate de acum trei
luni.
Când ea era în Wendlyn. Aelin se apropie.
 Aşadar, în afară de acea sumă minusculă pentru
Clarisse... toate acestea - această casă, Breasla, celelalte
proprietăţi, averea lui - sunt toate ale mele?
Stăpânul dădu din nou din cap, adunându-şi deja hârtiile.
 Felicitări, domnişoară Sardothien.
Încet, ea îşi întoarse capul spre Clarisse şi Lysandra.
 Ei bine, în cazul acesta... Îşi arătă dinţii, într-un
zâmbet răutăcios. Plecaţi naibii de pe proprietatea mea,
lipitoare curviştine ce sunteţi!
Stăpânul se înecă.
Lysandra nu se putu mişca destul de repede, în timp ce se
grăbi spre uşă. Clarisse totuşi rămase aşezată.
 Cum îndrăzneşti... începu matroana.
 Cinci, făcu Aelin, ridicând cinci degete. Coborî unul şi
se întinse spre pumnal cu cealaltă mână. Patru. Încă unul.
Trei.
Clarisse îşi mişcă fundul din cameră, agitându-se după
Lysandra, care suspina.
 Apoi, Aelin privi la cei trei asasini. Mâinile le atârnau moi
pe lângă corp, afişându-şi furia, şocul şi - destul de înţelept -
ceva care semăna cu frica.
 Voi l-aţi ţinut pe Sam, în timp ce Arobynn m-a bătut
măr, iar apoi nu aţi ridicat un deget ca să îl opriţi pe Arobynn
când l-a bătut şi pe el, rosti ea încet. Nu ştiu ce rol aţi avut în
moartea lui, dar nu voi uita niciodată sunetul vocilor voastre
în faţa uşii dormitorului meu, când mi-aţi dat detalii despre
casa lui Rourke Farran. A fost uşor pentru voi trei? Să mă
trimiteţi în casa acelui sadic, ştiind ce i-a făcut lui Sam şi ce
voia să-mi facă şi mie? Aţi urmat ordinele sau aţi fost mai
mult decât bucuroşi să vă oferiţi voluntari?
Stăpânul se dăduse înapoi pe scaun, încercând să se facă
pe cât de invizibil posibil, într-o cameră plină cu asasini
profesionişti.
Tern zâmbi oarecum.
 Nu ştim despre ce vorbeşti.
 Păcat! Poate că aş fi vrut să ascult nişte scuze mărunte.
Se uită la ceasul de pe şemineu. Luaţi-vă hainele şi plecaţi
naibii de aici! Chiar acum!
Ei clipiră.
 Cum? se miră Tern.
 Luaţi-vă hainele! repetă ea, accentuând fiecare cuvânt.
Plecaţi naibii de aici! Chiar acum!
 Asta este casa noastră, replică Harding.
 Nu mai este. Ea îşi curăţă unghiile. Corectează-mă
dacă greşesc, Stăpâne, zise ea mieros, iar bărbatul se făcu
mic la atenţia acordată. Casa şi tot ce e aici îmi aparţine.
Tern, Harding şi Mullin nu şi-au achitat datoriile faţă de
bietul Arobynn, aşadar, deţin tot ce au ei aici - până şi
hainele lor. Mă simt generoasă, aşa că îi voi lăsa să le
păstreze, pentru că gusturile lor sunt, oricum, îngrozitoare.
Dar armele lor, lista de clienţi, Breasla... Toate acestea sunt
ale mele. Eu decid cine rămâne şi cine pleacă. Şi deoarece
aceştia trei au crezut că este potrivit să mă acuze de uciderea
stăpânului meu, eu spun că sunt excluşi. Dacă încearcă să
mai lucreze din nou în acest oraş, pe acest continent, atunci,
după lege şi după legile Breslei, am dreptul să îi vânez şi să îi
tai în bucăţele. Ea flutură din gene. Sau mă înşel?
Stăpânul înghiţi zgomotos.
 Ai dreptate.
Tern făcu un pas spre ea.
 Nu poţi - nu poţi face asta.
 Pot şi o fac. Regina Asasinilor sună atât de frumos, nu-i
aşa? Flutură mâna spre uşă. Plecaţi.
Harding şi Mullin intenţionară să plece, dar Tern îşi
întinse mâinile, oprindu-i.
 Ce naiba vrei de la noi?
 Sincer, nu m-ar deranja să vă văd pe toţi trei spintecaţi
şi cu intestinele atârnând, dar cred că aceste covoare foarte
frumoase, care acum sunt ale mele, s-ar murdări.
 Nu ne poţi arunca, pur şi simplu, afară. Ce vom face?
Unde vom merge?
 Am auzit că iadul este deosebit de frumos în perioada
asta a anului.
 Te rog - te rog! făcu Tern, respirând precipitat.
Ea îşi vârî mâinile în buzunare şi cercetă camera.
 Presupun... Scoase un sunet preocupat. Presupun că
aş putea sa vă vând casa, pământul şi Breasla.
 Ticăloaso..., începu Tern, dar Harding păşi în faţă. Cât?
 La cât au fost evaluate Breasla şi proprietatea,
Stăpâne?
Stăpânul semăna cu un om care mergea la spânzurătoare,
când deschise din nou dosarul şi găsi suma. Astronomică,
scandaloasă, imposibil de plătit de cei trei.
Harding îşi trecu o mână prin păr. Tern se făcuse extrem
de mov la faţă.
 Înţeleg că nu aveţi atâţia bani, spuse Aelin. Păcat!
Voiam să v-o ofer la valoarea nominală - fără scumpiri.
Ea voi să se întoarcă, dar Harding deschise iar gura.
 Aşteaptă! Dar dacă am plăti împreună - noi trei şi
ceilalţi. Astfel încât am deţine toţi casa şi Breasla.
Ea se opri.
  Banii sunt bani. Nu-mi pasă de unde-i luaţi, atâta
vreme cât îmi sunt daţi. Ea îşi înclină capul spre Stăpân. Ai
putea face actele azi? Cu condiţia ca ei să vină cu banii,
desigur.
 Este o nebunie, îi şopti Tern lui Harding.
Harding scutură din cap.
 Taci, Tern! Doar taci!
 Eu..., făcu Stăpânul. Eu - le pot pregăti în trei ore. Aţi
avea timp suficient ca să dovediţi că dispuneţi de fonduri
suficiente?
Harding dădu din cap.
 Îi vom găsi pe ceilalţi şi le vom spune.
Ea îi zâmbi Stăpânului şi celor trei bărbaţi.
 Felicitări pentru noua voastră libertate. Le arătă uşa.
Şi, deoarece sunt stăpâna casei încă trei ore... ieşiţi afară.
Duceţi-vă şi găsiţi-vă prietenii, adunaţi-vă banii, iar apoi staţi
pe trotuar, ca nişte gunoaie ce sunteţi, până ce se întoarce
Stăpânul.
Ei se supuseră cu înţelepciune, Harding prinzându-l de
mână pe Tern, ca să-l împiedice să facă un gest vulgar. După
ce Stăpânul Băncii plecă, asasinii vorbiră cu toţi colegii lor şi
toţi locuitorii casei se încolonară afară, unul câte unul, chiar
şi servitorii. Ei nu-i păsa cum interpretau vecinii acest lucru.
Curând, în afară de ea, de Aedion şi de Rowan, nu mai
rămăsese nimeni în imensa şi frumoasa casă.
Ei o urmară în tăcere, în timp ce ea ieşi pe uşă, spre
nivelurile de mai jos şi coborî în întuneric, să-şi vadă
stăpânul pentru ultima dată.

~
Rowan nu ştia ce să creadă. Ea devenise un vârtej de ură,
şi furie, şi violenţă. Şi niciunul dintre aceşti asasini săraci nu
fuseseră surprinşi - nici măcar nu clipiseră din cauza
comportamentului ei. Din chipul palid al lui Aedion, el ştiu că
generalul se gândea la acelaşi lucru, contemplând anii pe
care ea îi petrecuse fiind acea creatură rea şi neînduplecată.
Celaena Sardothien - asta fusese ea atunci şi asta devenise
astăzi.
El ura acest lucru. Ura faptul că nu putea ajunge la ea
când era acea persoană. Ura că se răstise la ea cu o seară în
urmă, că atingerea mâinilor ei îl făcuse să intre în panică.
Acum, ea îl izolase complet. Persoana care devenise astăzi nu
era bună, nu era veselă.
El o urmă în temniţe, unde lumânările luminau calea spre
camera în care era ţinut corpul stăpânului ei. Ea încă
mergea, cu mâinile în buzunare, fără să-i pese că Rowan
trăia, respira sau exista. „Nu este real, îşi zise el. E un joc.“
Dar îl evitase din seara precedentă, iar astăzi chiar se
eschivase de atingerea lui când îndrăznise să întindă mâna
spre ea. Asta fusese ceva real.
Ea intră pe uşa deschisă, în aceeaşi cameră în care zăcuse
Sam. Părul roşcat se revărsa de sub un cearşaf alb, care
acoperea corpul gol de pe masă, iar ea se opri în faţa lui.
Apoi, se întoarse spre Rowan şi Aedion.
Îi fixă cu privirea, aşteptând. Aşteptă ca ei să...
Aedion înjură.
 Ai schimbat testamentul, nu-i aşa?
Ea schiţă un zâmbet glacial, cu ochii umbriţi.
 Ai zis că aveai nevoie de bani pentru o armată, Aedion.
Aşadar, iată banii tăi - toţi, fiecare monedă pentru Terrasen.
Măcar atât ne datora Arobynn. În seara în care am luptat în
Gropi, am fost acolo doar pentru că i-am contactat pe
proprietari cu câteva zile înainte şi le-am spus să încerce
discret să-l facă pe Arobynn să investească. El a muşcat
momeala - nici măcar nu a pus la îndoială sincronizarea.
Dar am vrut să mă asigur că avea să câştige repede înapoi
banii pe care i-a pierdut când am distrus Bolţile. Ca să nu ne
lipsească nicio monedă datorată nouă.
La naiba.
Aedion scutură din cap.
 Cum - cum naiba ai făcut asta?
Ea deschise gura, dar Rowan i-o luă înainte.
  S-a furişat la bancă - în toate acele ocazii când a ieşit
pe ascuns afară, în mijlocul nopţii, rosti el încet. Şi a folosit
toate acele întâlniri din timpul zilei cu Stăpânul Băncii ca să
înţeleagă mai bine amplasamentul, unde erau ţinute
lucrurile. Femeia asta, regina asta a lui... Un fior familiar îi
trecu repede prin sânge. Ai ars originalele?
Ea nici măcar nu se uită la el.
 Clarisse ar fi fost o femeie foarte bogată, iar Tern ar fi
devenit Regele Asasinilor. Şi ştii ce aş fi primit eu? Amuleta
din Orynth. Asta era tot ce-mi lăsa mie.
 Aşa ai ştiut că o avea cu adevărat - şi unde o ţinea,
spuse Rowan. Citind testamentul.
Ea ridică din nou din umeri, alungând şocul şi admiraţia
pe care el nu şi le putu ascunde. Alungându-l pe el.
Aedion îşi frecă faţa.
 Nici măcar nu ştiu ce să spun. Ar fi trebuit să-mi spui,
ca să nu mă port ca un prost cu gura căscată.
 Surpriza ta trebuia să fie autentică; nici măcar
Lysandra nu ştia despre testament. Un răspuns atât de
distant - închis şi greu. Rowan voia să o scuture, să-i ceară
să-i vorbească, să-l privească. Dar nu era complet sigur de ce
ar fi făcut el dacă nu l-ar fi lăsat să se apropie, dacă s-ar fi
retras din nou, în timp ce Aedion îi privea.
Aelin se întoarse din nou spre corpul lui Arobynn şi
îndepărtă cearşaful de pe faţa lui, dezvăluind rana zimţată de
pe gâtul palid.
Lysandra îl ciopârţise.
Faţa lui Arobynn fusese aranjată într-o expresie calmă,
dar, după cât sânge văzuse Rowan în dormitorul lui, bărbatul
fusese complet treaz când se înecase în propriul sânge.
Aelin se uită la fostul ei stăpân, neafişând nicio emoţie, în
afară de uşoara încordare a gurii.
 Sper că zeul întunecat îţi va găsi un loc special în
ţinutul lui, vorbi ea şi un fior coborî pe spinarea lui Rowan, la
tonul întunecat al vocii ei.
Ea întinse o mână în spate, spre Aedion.
 Dă-mi sabia ta.
 Aedion scoase Sabia din Orynth şi i-o înmână. Aelin îşi
coborî privirea spre sabia înaintaşilor ei, examinând-o în
mâini. Când o ridică deasupra capului, doar o hotărâre de
gheaţă se citi în acei ochi extraordinari. O regină care făcea
dreptate.
Apoi, ridică sabia tatălui ei şi îi tăie capul lui Arobynn.
Acesta se rostogoli într-o parte, cu un zgomot surd, iar ea îi
zâmbi încruntată cadavrului.
— Doar ca să mă asigur, fu tot ce spuse.
PARTEA A DOUA
Regina luminii
 CAPITOLUL 48

A doua zi de dimineaţă, Manon o bătu pe Asterin în sala în

care se servea micul dejun, după izbucnirea ei privind grupul
de vrăjitoare Picioare-galbene. Nimeni nu întrebă de ce;
nimeni nu îndrăzni să o facă.
Trei lovituri separate. Asterin nici măcar nu tresări.
După ce Manon termină, vrăjitoarea nu făcu decât să o
fixeze cu privirea, în timp ce sângele albastru îi ţâşnea din
nasul spart. Fără să zâmbească. Fără să rânjească sălbatic.
Apoi, Asterin plecă.
Restul Celor Treisprezece le supravegheară cu atenţie.
Vesta, acum Locţiitoarea lui Manon, păru că dorea să se
grăbească după Asterin, dar Sorrel făcu un semn din cap,
care o încremeni pe vrăjitoarea cu păr roşcat.
Manon se purtă ciudat tot restul zilei. Îi spusese lui Sorrel
să-şi ţină gura în privinţa vrăjitoarelor Picioare-galbene, dar
se întreba dacă ar fi trebuit să-i zică lui Asterin să facă
acelaşi lucru. Ezită, gândindu-se la asta.
„Tu le-ai permis să facă asta.“
Cuvintele continuară să danseze în mintea lui Manon,
împreună cu acel scurt şi moralizator discurs pe care Elide îl
rostise în seara precedentă. „Speranţă. Ce prostii!”
Vorbele încă dansau în clipa în care Manon intră încet în
camera de consiliu a ducelui, la mai mult de douăzeci de
minute după ce fusese chemată.
 Îţi face plăcere să mă jigneşti cu întârzierea ta sau nu
eşti în stare să îţi dai seama cât este ceasul? întrebă ducele
din scaunul său. Vernon şi Kaltain stăteau la masă, primul
zâmbind afectat, iar ea privind în gol, în faţă. Nici urmă de
foc-umbră.
 Sunt nemuritoare, replică Manon, ocupând un loc în
partea opusă lor, în vreme ce Sorrel stătea de pază lângă uşi,
iar Vesta, afară, pe hol. Pentru mine, timpul nu înseamnă
nimic.
 Eşti uşor impertinentă astăzi, spuse Vernon. Îmi place.
 Manon îi aruncă o privire rece.
 Muritorule, în dimineaţa asta am ratat micul dejun.
Dacă aş fi în locul tău, aş avea grijă.
Lordul zâmbi.
Ea se lăsă pe spate în scaun.
 De ce m-ai chemat acum?
 Am nevoie de un alt sabat de vrăjitoare.
Manon nu afişă nicio expresie.
 Dar ce s-a întâmplat cu vrăjitoarele Picioare-galbene pe
care le ai deja?
 Îşi revin şi, în curând, vor putea să primească vizitatori.
Mincinosul!
 Un sabat Cioc-negru de această dată, insistă ducele.
 De ce?
 Pentru că vreau unul, iar tu îmi vei face rost, iar asta e
tot ceea ce trebuie să ştii.
„Tu le-ai permis să facă asta.“ Simţea privirea lui Sorrel în
ceafa.
 Nu suntem nişte târfe de care oamenii tăi să se
folosească.
 Sunteţi făpturi sacre, zise ducele. Este o onoare să fiţi
alese.
 Cred că doar un bărbat ar putea să presupună asta.
Se văzu sclipirea unor dinţi îngălbeniţi.
 Alege-ţi cele mai puternice vrăjitoare şi trimite-le jos!
 Va trebui să mă gândesc o vreme la asta.
 Fă-o repede sau le voi alege chiar eu.
„Tu le-ai permis să facă asta.“
— Şi, între timp, spuse ducele, ridicându-se din scaunul
lui cu o mişcare rapidă şi fermă, pregăteşte-le pe Cele
Treisprezece! Am o sarcină pentru tine.

~
Manon pluti pe un vânt iute şi aspru, forţându-l pe
Abraxos în ciuda norilor care se adunau, în ciuda furtunii
care izbucni în jurul Celor Treisprezece. Să iasă. Trebuia să
iasă, să-şi amintească vântul care îi muşca faţa, să simtă
viteza şi puterea nelimitate.
Chiar dacă adrenalina aventurii era uşor diminuată de
călăreaţa din faţa ei, al cărei trup fragil era încotoşmănat
împotriva elementelor.
Fulgerele scindară cerul atât de aproape, încât Manon
simţi gustul eterului, iar Abraxos viră, avântându-se în
ploaie, nori şi vânt. Kaltain nici măcar nu tresări. Ceilalţi
bărbaţi care călăreau cu restul Celor Treisprezece izbucniră
în strigăte.
Tunetul se sparse, iar lumea amorţi odată cu sunetul. Nici
măcar urletul lui Abraxos nu se auzi în urechile-i surde.
Acoperirea perfectă pentru ambuscada lor.
„Tu le-ai permis să facă asta.“
Ploaia care-i uda mănuşile se transformă în sânge cald,
lipicios.
Abraxos prinse un curent ascendent şi se înălţă atât de
repede, încât lui Manon i se făcu rău la stomac. O ţinu strâns
pe Kaltain, cu toate că femeia era legată cu hamuri. Ea nu
reacţionă în niciun fel.
Ducele Perrington, care călărea cu Sorrel, se transformă
într-un nor de întuneric în vederea periferică a lui Manon, în
clipa în care plutiră peste canioanele Colţilor Albi, pe care le
cartografiaseră cu atenţie în toate aceste săptămâni.
Triburile sălbatice nu aveau să-şi dea seama ce se
întâmplă decât prea târziu.
Ea ştia că nu exista nicio modalitate prin care să scape de
asta - nicio cale să o evite.
Manon continuă să zboare prin inima furtunii.

~
Când ajunseră în dreptul satului, camuflat de pietre şi de
zăpadă, Sorrel coborî suficient de aproape încât Kaltain să îl
audă pe Perrington vorbind.
 Casele. Dă foc tuturor caselor.
 Manon îi aruncă o privire ducelui, apoi se uită la greutatea
de lângă ea.
 Să aterizăm...
 De aici, ordonă ducele, iar chipul îi deveni grotesc de
blând când îi vorbi lui Kaltain. Fă-o acum, animăluţule.
Dedesubt, o mică siluetă feminină se strecură dintr-un
cort masiv. Se uită în sus, ţipând. Flăcările întunecate -
focul-umbră - o înghiţiră din cap până-n picioare. Vântul îi
purtă strigătul până la Manon. Apoi, se auziră şi alte urlete,
revărsându-se în clipa în care focul ticălos învălui caii şi
casele sătenilor.
 Tuturor, Kaltain, spuse ducele peste vânt. Continuă să
dai târcoale, Aripă Conducătoare!
Sorrel întâlni privirea încremenită a lui Manon. Aceasta se
uită rapid în altă parte şi-l întoarse pe Abraxos în jurul
defileului în care cei din trib îşi ridicaseră taberele. Printre
aceştia erau rebeli; Manon ştia pentru că ea însăşi îi
urmărise.
Focul-umbră nimicea tabăra. Oamenii cădeau la pământ,
ţipând, rugându-se în limbi pe care Manon nu le înţelegea.
Din cauza durerii, unii leşinau, iar alţii mureau. Caii loveau
cu copitele şi nechezau nişte sunete atât de nenorocite, că
până şi Manon înţepeni.
Apoi, dispăru. Kaltain se lăsă în braţele lui Manon gâfâind,
icnind şi respirând răguşit.
 A terminat, îi spuse Manon ducelui.
Iritarea pâlpâi pe chipul lui cioplit în granit. El se uită la
oamenii alergând de colo-colo, încercând să-i ajute pe cei care
plângeau sau care erau în stare de inconştienţă - sau morţi.
Caii fugeau în toate părţile.
 Aterizează, Aripă Conducătoare, şi nimiceşte totul.
În orice altă zi, o bună vărsare de sânge i-ar fi făcut
plăcere. Dar, la comanda lui... Cercetase acest trib pentru el.
„Tu le-ai permis să facă asta.”
Manon îi zbieră ordinul lui Abraxos, dar coborârea
balaurului era lentă - ca şi când i-ar fi dat timp să se
răzgândească. Kaltain tremura în braţele lui Manon, aproape
în convulsii.
 Ce ai păţit? o întrebă Manon pe femeie, gândindu-se
dacă ar trebui să însceneze un accident la al cărui final
femeia să-şi rupă gâtul pe stânci.
Kaltain nu îi răspunse, dar trupul îi era înţepenit, ca şi
când ar fi lost îngheţat, în ciuda blănii în care fusese învelită.
Prea mulţi ochi - le priveau prea mulţi ochi pentru ca
Manon să o omoare. Şi, dacă era atât de valoroasă pentru
duce, Manon nu se îndoia că acesta avea să ia una - sau pe
toate - din Cele Treisprezece, drept pedeapsă.
 Grăbeşte-te, Abraxos, spuse ea, iar balaurul îşi luă
avânt, cu un mârâit. Ea ignoră nesupunerea şi dezaprobarea
din sunetul scos.
Aterizară pe o porţiune întinsă din marginea muntelui, iar
Manon o lăsă pe Kaltain în grija lui Abraxos, în vreme ce ea
se îndreptă, prin lapoviţă şi ninsoare, spre satul intrat în
panică.
Cele Treisprezece o urmară în tăcere. Nu se uită la ele; o
parte din ea nu îndrăznea să vadă ce expresii ar fi afişat.
Sătenii se opriră în clipa în care le văzură pe vrăjitoare stând
în vârful stâncii care se întindea dincolo de valea în care îşi
construiseră casele.
Manon o scoase pe Spintecă-Vânt. Apoi, ţipetele începură
să se audă din nou.
 CAPITOLUL 49

Până la jumătatea după-amiezii, Aelin semnase toate

documentele pe care i le adusese Stăpânul Băncii,
abandonase Breasla noilor ei proprietari îngrozitori, iar
Aedion încă nu înţelesese tot ce făcuse ea.
Caleaşca îi lăsă la marginea mahalalelor, iar ei rămaseră
în umbre, în drum spre casă, tăcuţi şi nevăzuţi. Cu toate
acestea, în clipa în care ajunseră la depozit, Aelin continuă să
se îndrepte spre râul de la câteva cvartale distanţă, fără să
spună niciun cuvânt. Rowan dădu să o urmeze, dar Aedion îi
tăie calea.
Probabil că îşi dorea să moară, pentru că Aedion chiar
ridică uşor din sprâncene când se uită la Prinţul Fae, înainte
ca el să o urmeze, plimbându-se pe stradă. Cu o seară în
urmă, mulţumită ferestrei deschise de la dormitorul său, îi
auzise certându-se pe acoperiş. Nici măcar acum nu ştia,
sincer, dacă vorbele lui Rowan îl amuzau sau îl înfuriau - „Nu
mă atinge aşa“ - când era clar că prinţul-războinic simţea
contrariul. Dar Aelin - pe toţi zeii, Aelin încă încerca să-şi dea
seama ce şi cum.
Ea mergea pe stradă cu paşi hotărâţi şi nervoşi.
 Dacă ai venit după mine ca să mă dojeneşti - of! oftă
ea. Presupun că nu pot să te conving să te întorci.
 Doar când va îngheţa iadul, drăguţă, spuse Aedion.
Ea îşi dădu ochii peste cap şi îşi continuă drumul.
Merseră în tăcere cvartal după cvartal, până când ajunseră la
râul de un maroniu strălucitor. O pasarelă pietruită, lungă,
veche şi murdară se întindea de-a lungul marginii râului. Mai
jos, stâlpii abandonaţi şi dărâmaţi erau tot ce mai rămăsese
dintr-un doc antic.
Ea se uită fix la apa noroioasă, încrucişându-şi braţele.
Reflectându-se în suprafaţa calmă, lumina după-amiezii era
aproape orbitoare.
 Spune odată! ordonă ea.
 Astăzi - modul în care te-ai comportat astăzi... nu a
fost chiar o mască.
  Te deranjează? M-ai văzut linşându-i pe oamenii
regelui.
 Mă deranjează că oamenii pe care i-am întâlnit azi nici
măcar nu au clipit în faţa ta. Mă deranjează că ai fost aşa
multă vreme.
 Ce vrei să îţi spun? Vrei să îmi cer scuze?
 Nu - pe toţi zeii. Eu doar... Se exprima greşit. Ştii că
atunci când am fost în acele tabere de război, când am
devenit general... şi eu am permis liniilor să fie neclare. Dar
eram încă în Nord, încă acasă, printre oamenii noştri. În
schimb, tu ai venit aici şi a trebuit să creşti alături de acei
nenorociţi şi... Îmi doresc să fi fost aici. Îmi doresc, într-un
fel, ca Arobynn să mă fi găsit şi pe mine, să ne fi crescut pe
amândoi.
 Erai mai mare. Nu l-ai fi lăsat niciodată pe Arobynn să
ne ia. În clipa în care ar fi fost neatent, m-ai fi luat şi ai fi
fugit.
Era adevărat - foarte adevărat, dar...
 Persoana care ai fost astăzi şi acum câţiva ani -
persoana aceea nu a avut parte nici de bucurie, nici de
dragoste.
 În numele zeilor, Aedion, am avut. Nu am fost pe deplin
un monstru.
 Totuşi, am vrut să ştii toate aceste lucruri.
 Pentru că te simţi vinovat că eu am devenit o asasină,
în vreme ce tu ai suferit în taberele de război şi pe câmpurile
de luptă?
 Pentru că nu am fost acolo. Pentru că a trebuit să-i
confrunţi pe acei oameni singură. Ai născocit acest plan de
una singură şi nu ai avut încredere în noi, adăugă el. Ai luat
asupra ta povara de a obţine acei bani. Aş fi putut să găsesc o
cale - pe toţi zeii, m-aş fi însurat cu orice prinţesă sau
împărăteasă bogată m-ai fi rugat, dacă mi-ar fi promis
oameni şi bani.
 Niciodată nu te voi vinde ca pe un rob, se răsti ea. Şi
acum avem suficienţi cât să plătim pentru o armată, nu-i
aşa?
  Da. Şi încă cum. Dar nu asta contează, Aelin, spuse el
trăgând aer în piept. Ideea este că - ar fi trebuit să fiu acolo,
atunci, dar sunt aici, acum. Lasă-mă să te ajut cu această
povară.
Ea îşi înclină capul pe spate, savurând briza care venea
dinspre râu.
 Şi ce ţi-aş putea cere vreodată, din ce n-aş putea face
eu?
 Asta-i problema. Da, cele mai multe lucruri poţi să le
faci şi singură. Asta nu înseamnă că trebuie să le faci.
 De ce ţi-aş risca viaţa? Rosti cuvintele sacadat.
Ah. Ah.
 Pentru că încă sunt mai neînsemnat decât tine.
 Nu şi pentru mine. Vorbele ei abia erau mai mult decât
o şoaptă.
Aedion îi atinse spatele cu mâna, nereuşind să-i dea o
replică.
Chiar dacă lumea se năruia în jurul lor, faptul că o auzea
spunând asta, că stătea aici, lângă ea - era un vis.
Ea nu rosti nimic, aşa că el reuşi să se adune şi să
vorbească.
 Ce vom face, mai exact?
Ea îi aruncă o privire.
 Am de gând să eliberez magia, să-l înfrâng pe rege şi
să-l omor pe Dorian. Ordinea ultimelor două lucruri de pe
listă poate fi inversată, în funcţie de cum decurge totul.
Inima lui se opri.
 Poftim?
 Ce nu-ţi este clar?
Totul. Fiecare parte nenorocită a planului. Nu se îndoia că
avea să se ţină de cuvânt - chiar şi în privinţa uciderii
prietenului ei. Dacă Aedion ar fi obiectat, ea nu ar fi făcut
decât să-l mintă, să-l înşele şi să-l păcălească.
 Ce, când şi cum? întrebă el.
 Rowan se ocupă de prima etapă.
 Parcă mi-ai zice: „Am mai multe secrete, pe care ţi le voi
dezvălui când voi avea chef să te sperii de moarte.”
 Însă răspunsul ei zâmbitor îi arătă că nu avea să o scoată
la capăt cu ea. Nu era sigur dacă asta îl fermeca sau îl
dezamăgea.

~
Când Aelin se întoarse câteva ore mai târziu,
murmurându-i „ Noapte bună” lui Aedion, înainte de a se
strecura în camera ei, Rowan era pe jumătate adormit, în pat.
Nici măcar nu aruncă o privire în direcţia lui când îşi dădu
jos armele şi le lăsă grămadă pe masa din faţa şemineului în
care nu ardea focul.
Eficientă, rapidă, silenţioasă. Fără să scoată niciun sunet.
 Am fost să-l vânez pe Lorcan, spuse el. I-am simţit
mirosul în preajma oraşului, dar nu l-am văzut.
 Atunci, a murit? Un alt pumnal ajunse, zdrăngănind,
pe masă.
 Mirosul era proaspăt. Dacă nu a murit acum o oră, e
încă în viaţă.
 Bine, răspunse ea cu simplitate, când intră în
dressingul deschis, ca să se schimbe. Sau, pur şi simplu, ca
să evite să-l mai privească.
Ieşi după câteva momente, într-o cămăşuţă de noapte, iar
mintea lui o luă razna. Ei bine, se pare că întâlnirea lor
anterioară o umpluse de ruşine - dar nu destul de mult încă
să poarte ceva mai respectabil în pat.
Mătasea roz îi atârna pe talie şi îi alunecă peste şolduri în
clipa în care se apropie de pat, dezvăluindu-i lungimea
glorioasă a picioarelor goale, încă subţiri şi bronzate, după tot
timpul pe care îl petrecuseră împreună în aer liber, în această
primăvară. O danteluţă de culoare galben-deschis îi
înfrumuseţa decolteul adânc, iar când ca se aplecă să se urce
în pat, el încercă - blestemat să fie, chiar încercă - să nu se
uite la rotunjimea fină a sânilor ei.
Presupunea că loviturile de bici din Endovier îi jupuiseră
orice urmă de jenă. Cu toate că îi făcuse tatuaje peste cele
mai multe dintre cicatricele de pe spate, marginile acestora
rămăseseră. La fel şi coşmarurile - când încă mai tresărea şi
aprindea o lumânare ca să alunge bezna în care o băgaseră,
memoria puţurilor neluminate pe care le folosiseră drept
pedeapsă. Inima lui de foc, închisă în întuneric.
Le datora o vizită supraveghetorilor din Endovier.
Aelin avea tendinţa de a-i pedepsi pe toţi care îl răniseră,
dar nu părea să-şi dea seama că şi el - şi Aedion - ar fi putut
avea de încheiat nişte socoteli, în numele ei. Şi, pentru că era
nemuritor, avea o răbdare infinită în ceea ce îi privea pe acei
monştri.
Îi simţi parfumul când ea îşi desfăcu părul şi se ghemui în
grămada de perne. Acel miros îl aprinsese dintotdeauna,
fusese mereu o chemare şi o provocare. Îl zguduise atât de
puternic, după ce fusese îngheţat secole întregi încât, la
început, o urâse. Însă acum... acum, acel parfum îl
înnebunea.
Amândoi erau, într-adevăr, al naibii de norocoşi că, în
prezent, ea nu putea să îşi asume forma Fae şi să miroasă tot
ce îi fierbea lui în sânge. Şi aşa îi fusese destul de greu să-i
ascundă asta până acum. Privirile cu înţeles ale lui Aedion îi
spuneau destule despre ce detectase verişoara lui.
El o mai văzuse goală înainte - de câteva ori. Şi, pe toţi
zeii, da, existaseră unele momente în care se gândise la asta,
dar se stăpânise, învăţase să-şi controleze foarte bine acele
gânduri inutile. Ca atunci când ea gemuse din cauza brizei pe
care i-o trimisese în timpul sărbătorii Beltane - arcuirea
gâtului ei, întredeschiderea buzelor, sunetul pe care îl
scosese...
Acum, ea stătea întinsă pe-o parte, cu spatele la el.
 În legătură cu noaptea trecută, spuse acesta printre
dinţi.
 Este în regulă. A fost o greşeală.
„Uită-te la mine! Întoarce-te şi uită-te la mine!”
Dar ea rămase cu spatele la el, în vreme ce lumina lunii
mângâia mătasea adunată în scobitura taliei sale, peste
şoldul ei înclinat.
Sângele i se încălzi.
 Nu am vrut să mă răstesc la tine, spuse el.
  Ştiu că nu ai vrut. Trase pătura în sus, ca şi când i-ar
fi simţit privirea stăruind asupra acelui loc moale şi
ademenitor dintre gât şi umăr - unul dintre puţinele locuri de
pe trupul ei care nu era marcat de cicatrice sau cerneală. Nici
măcar nu ştiu ce s-a întâmplat, dar au fost câteva zile
ciudate, aşa că hai să nu mai discutăm despre asta, bine?
Trebuie să dorm.
El se gândi dacă să-i spună că nu era în regulă.
 Bine, zise el.
După câteva clipe, ea chiar adormi.
El se rostogoli pe spate şi se uită la tavan, punându-şi o
mână sub cap. Trebuia să clarifice situaţia - trebuia să o facă
măcar să se uite din nou la el, ca să poată încerca să-i explice
că nu fusese pregătit. Îşi atinsese tatuajul care povestea ceea
ce făcuse şi cum o pierduse pe Lyria... Nu fusese pregătit
pentru ce simţise în acel moment. Nu dorinţa îl cutremurase.
Era doar faptul că... Aelin îl înnebunise în ultimele câteva
săptămâni şi, cu toate acestea, nu se gândise la cum ar fi fost
ca ea să se uite la el cu interes.
Nu era deloc aşa cum fusese cu iubitele din trecut: chiar şi
când avusese grijă de ele, nu-i păsase cu adevărat. Cu ele, nu
se gândise niciodată la acea piaţă de flori. Nu îşi amintise
niciodată că era în viaţă şi atingea o altă femeie, în timp ce
Lyria - Lyria era moartă. Măcelărită.
Şi Aelin... Dacă ar fi format un cuplu şi ei i s-ar fi
întâmplat ceva... Gândul îl lăsă fără suflare. Aşadar, trebuia
să clarifice totul - trebuia să-şi dea seama şi ce era cu el, şi ce
voia de la ea.
Chiar dacă ar fi fost un chin.

~
— Peruca asta este oribilă, şuieră Lysandra, mângâindu-şi
capul, în vreme ce ea şi Aelin îşi făcură drum cu coatele prin
brutăria aglomerată, aflată de-a lungul unui şir de docuri mai
frumoase. Îmi provoacă mâncărimi.
 Linişte! îi şuieră şi Aelin. Trebuie să o porţi doar câteva
minute, nu pentru toată viaţa.
 Lysandra deschise gura, voind să se mai plângă, însă doi
domni care ţineau nişte cutii cu produse de panificaţie se
apropiară şi dădură apreciativ din cap, în direcţia lor. Atât
Lysandra, cât şi Aelin se îmbrăcaseră cu cele mai frumoase şi
dantelate rochii, ca două femei bogate care se plimbau după-
amiaza prin oraş, ambele supravegheate de câte două gărzi de
corp.
Rowan, Aedion, Nesryn şi Chaol se sprijineau de stâlpii de
lemn ai docului, afară, urmărindu-le discret, prin fereastra
mare de sticlă a magazinului. Purtau haine şi glugi negre şi
două blazoane diferite - ambele false, procurate din
ascunzătoarea Lysandrei, la care apela când se întâlnea cu
clienţi secretoşi.
 Aceea, şopti Aelin, făcându-şi loc prin mulţimea de la
prânz, fixând-o cu privirea pe femeia care părea a fi cea mai
necăjită, din spatele tejghelei. Potrivit lui Nesryn, cel mai bun
moment pentru a veni aici era când muncitorii erau prea
ocupaţi ca să mai fie, într-adevăr, atenţi la clienţii lor şi când
voiau să scape de ei, cât mai repede posibil. Câţiva domni le
făcură loc să treacă, iar Lysandra le gânguri mulţumirile ei.
Aelin îi atrase atenţia femeii din spatele tejghelei.
 Ce vă pot oferi, domnişoară? Politicoasă, dar deja
măsurându-i din cap până-n picioare pe clienţii care se
înghesuiau în spatele Lysandrei.
 Vreau să vorbesc cu Nelly, răspunse Aelin. Trebuia să-
mi facă o plăcintă cu mure.
Femeia miji ochii. Un zâmbet triumfător îi străbătu chipul
lui Aelin. Femeia oftă şi se grăbi pe uşa de lemn, permiţând
să se vadă o frântură din haosul brutăriei din spatele
acesteia. Reveni după o clipă, aruncându-i lui Aelin o privire
care-i spunea „Vine imediat” şi îndreptându-se imediat către
un alt client.
În regulă. Aelin se sprijini de unul dintre pereţi şi-şi
încrucişă braţele. Apoi, şi le coborî. O domnişoară nu aştepta
în acea poziţie.
 Aşadar, Clarisse nu ştie? întrebă Aelin în şoaptă,
supraveghind uşa brutăriei.
  Nu, răspunse Lysandra. Şi toate lacrimile pe care le-a
vărsat au fost pentru propriile pierderi. Ar fi trebuit să vezi
cum s-a înfuriat când am urcat în trăsură cu acele câteva
monede. Nu ţi-e teamă să devii o ţintă?
 Sunt o ţintă din ziua în care m-am născut, spuse Aelin.
Dar voi pleca în curând şi, oricum, nu voi mai fi niciodată
Celaena.
Lysandra mormăi uşor.
—Ştii că aş fi putut să fac asta pentru tine şi singură.
 Da, dar două domnişoare care pun întrebări sunt mai
puţin suspecte decât una. Lysandra îi aruncă o privire cu
înţeles. Aelin oftă. Este greu, recunoscu ea. Să nu mai deţii
controlul.
 Nu am de unde să ştiu.
 Ei bine, nu mai ai mult până îţi vei plăti datoriile, nu-i
aşa? Curând, vei fi liberă.
Ridică nonşalant din umeri.
 Nu chiar. De când a fost exclusă din testamentul lui
Arobynn, Clarisse ne-a mărit şi mai mult datoriile. Se pare că
a cumpărat ceva în avans, iar acum trebuie să plătească.
Pe toţi zeii - nici măcar nu luase în considerare asta! Nici
măcar nu se gândise la ce ar fi putut să însemne pentru
Lysandra şi pentru celelalte fete.
 Îmi pare rău pentru orice povară suplimentară pe care
trebuie sa o înduraţi.
 Pentru că i-am văzut chipul lui Clarisse când a fost citit
testamentul, voi mai îndura bucuroasă câţiva ani.
Era o minciună şi amândouă ştiau asta.
 Îmi pare rău, repetă Aelin. Evangeline mi s-a părut că e
bine şi fericită, adăugă ea, pentru că nu mai avea ce să-i
ofere, în afară de părerile de rău. Aş putea să mă interesez
dacă există vreo cale să o luăm cu noi când vom pleca...
 Şi să târâi o fată de unsprezece ani prin regate şi într-
un posibil război? Nu cred. Evangeline va rămâne cu mine.
Nu trebuie să-mi faci promisiuni.
 Cum te simţi? întrebă Aelin. După noaptea trecută.
 Lysandra observă trei tinere chicotind când trecură pe
lângă un tânăr chipeş.
 Bine. Nu prea-mi vine să cred că am scăpat, dar... Ne-
am descurcat amândouă, presupun.
 Regreţi că ai facut-o?
 Nu. Regret... Regret că nu am apucat să-i zic ce cred cu
adevărat despre el. Regret că nu i-am spus ce am făcut cu
tine - ca să-i citesc şocul şi trădarea în privire. Am facut-o
atât de rapid şi a trebuit să-i ţintesc gâtul, iar după aceea m-
am întors pe partea cealaltă şi am ascultat - până la final,
dar... Ochii verzi îi erau umbriţi. Ai fi vrut să o faci tu?
—Nu.
Şi astfel încheiară subiectul.
Ea se uită la rochia în nuanţe de şofran şi smarald a
prietenei sale.
 Rochia asta ţi se potriveşte. Îşi mişcă bărbia spre
pieptul Lysandrei. Şi faci minuni şi în cazul lor. Săracii
bărbaţi de aici, nu se pot abţine să se uite.
 Crede-mă, nu este o binecuvântare să ai sâni mai mari.
Tot timpul mă doare spatele. Lysandra se încruntă la sânii ei
plini. De îndată ce îmi voi recăpăta puterile, chestiile astea
vor fi primele care vor dispărea.
Aelin chicoti. Lysandra urma să-şi recapete puterile de
îndată ce acel turn cu ceas avea să dispară. Încercă să nu se
gândească prea mult la asta.
 Vorbeşti serios?
 Dacă nu ar fi fost Evangeline, cred că m-aş transforma
în ceva cu gheare şi colţi şi aş trăi în sălbăticie pentru
totdeauna.
 Gata cu luxul?
Lysandra luă o scamă de pe mâneca lui Aelin.
 Bineînţeles că-mi place luxul - crezi că nu iubesc
rochiile şi bijuteriile? Dar la urma urmei... sunt înlocuibile.
Am ajuns să preţuiesc mai mult oamenii din viaţa mea.
 Evangeline e norocoasă să te aibă.
 Nu mă refeream doar la ea, spuse Lysandra şi îşi
muşcă buza plină. Tu - sunt recunoscătoare că te am pe tine.
 Aelin ar fi putut să-i răspundă, să-i spună ceva prin care
să-i transmită, în mod adecvat, licărul de căldură din inima
ei, dacă o femeie slabă şi şatenă nu ar fi ieşit pe uşa
bucătăriei. Nelly. Aelin se împinse de la perete şi se îndreptă
în grabă spre tejghea, urmată de Lysandra.
 Ai venit să mă vezi pentru o plăcintă? întrebă Nelly.
Lysandra zâmbi frumos, apropiindu-se.
 Se pare că furnizorul nostru de plăcinte a dispărut
odată cu Piaţa Umbrelor. Vorbea atât de încet, încât Aelin
abia o auzea. Se zvoneşte că ştii unde este.
Ochii albaştri ai lui Nelly părură îngroziţi.
 Nu ştiu nimic despre asta.
Aelin îşi plasă delicat săculeţul pe tejghea, sprijinindu-se
astfel încât ceilalţi clienţi şi muncitori să nu o vadă în clipa în
care îl împinse spre Nelly, asigurându-se că monedele
răsunară. Monede grele.
 Vrem foarte, foarte mult să mâncăm... plăcintă, zise
Aelin, lăsând să i se vadă disperarea. Spune-ne doar unde a
plecat!
 Nimeni nu a scăpat cu viaţă din Piaţa Umbrelor.
Bun. Întocmai cum le asigurase Nesryn, Nelly nu vorbea
cu uşurinţă. Ar fi părut prea suspect ca Nesryn să o întrebe
pe Nelly de vânzătorul de opiu, dar două femei insipide,
extrem de bogate? Nimeni nu s-ar fi gândit că e ceva în
neregulă.
Lysandra lăsă un alt săculeţ cu monede pe tejghea. Unul
dintre muncitori se uită în direcţia lor.
 Am vrea să dăm o comandă, spuse curtezana.
Muncitoarea îşi concentră din nou atenţia asupra clientei
sale, neimpresionată. Lysandra îi zâmbi ca o felină.
 Aşadar, Nelly, spune-ne de unde să o luăm.
Din spate, cineva îi rosti numele lui Nelly, iar Nelly se uită
printre ele, oftând.
 Au ieşit prin canale, şopti ea, aplecându-se în faţă.
 Am auzit că şi paznicii erau acolo, spuse Aelin.
 Nu destul de departe, în jos. Câţiva s-au dus în
catacombele de dedesubt. Încă se ascund acolo. Luaţi-vă
gărzile, dar nu le permiteţi să-şi poarte sigiliile. Nu este un loc
pentru cei bogaţi.
În catacombe. Aelin nu auzise niciodată de catacombele de
sub canale. Interesant. Cu paşi mari, Nelly se întoarse înapoi
în brutărie. Aelin se uită la tejghea. Ambii săculeţi cu bani
dispăruseră.
Ele se strecurară neobservate din brutărie şi merseră în
ritmul celor patru gărzi de corp.
 Ei bine? murmură Nesryn. Am avut dreptate?
 Tatăl tău ar trebui să o concedieze pe Nelly, răspunse
Aelin. Dependenţii de opiu sunt nişte angajaţi groaznici.
 Face pâine bună, zise Nesryn şi apoi reveni lângă
Chaol, care mergea în urma lor.
 Ce aţi aflat? ceru să ştie Aedion. Şi vrei să-mi explici de
ce ai avut nevoie să afli informaţii despre Piaţa Umbrelor?
 Răbdare! făcu Aelin. Se întoarse spre Lysandra. Ştii,
pun pariu că bărbaţii de pe aici nu ar mai mârâi dacă te-ai
transforma într-un leopard-fantomă şi ai mârâi şi tu la ei.
Lysandra ridică din sprâncene.
 Într-un leopard-fantomă?
Aedion înjură.
 Fă-mi o favoare şi nu te transforma niciodată în aşa
ceva.
 Ce sunt animalele astea? întrebă Lysandra.
Rowan chicoti în barbă şi se apropie mai mult de Aelin. Ea
încercă să-l ignore. Abia dacă îşi vorbiseră toată dimineaţa.
Aedion scutură din cap.
 Diavoli acoperiţi cu blană. Trăiesc la înălţime, în munţii
Staghorn şi, în timpul iernii, coboară şi vânează şeptelul. Unii
mari ca nişte urşi. Şi mai răi. Şi, după ce termină cu
animalele din gospodării, ne vânează pe noi.
Aelin o atinse pe Lysandra pe umăr.
 Par a fi genul tău de animale.
 Sunt albi şi gri, aşa că e greu să-i deosebeşti de stânci
şi zăpadă, continuă Aedion. Îţi dai seama că te urmăresc abia
când te uiţi fix în ochii lor, de un verde deschis... Zâmbetul îi
pieri când Lysandra îl ţintui cu ochii ei verzi şi îşi înclină
capul.
Deşi nu voia, Aelin râse.

~
— Spune-ne de ce suntem aici! zise Chaol când Aelin se
urcă pe o grindă de lemn căzută, din abandonata Piaţă a
Umbrelor. Lângă ea , Rowan ţinea în sus o torţă, luminând
ruinele - şi trupurile carbonizate. Lysandra se întorsese la
bordel, escortată de Nesryn; Aelin se schimbase rapid în
costumul ei, pe alee, şi ascunsese rochia în spatele unei lăzi
aruncate, rugându-se să nu i-o fure nimeni înainte să se
întoarcă.
—Taci o clipă! ceru Aelin, analizând mental tunelurile.
Rowan îi aruncă o privire, iar ea ridică o sprânceană. „Ce
este?“
— Ai mai fost aici înainte, zise Rowan. Ai venit să cercetezi
ruinele. „De aceea miroseai şi tu a cenuşă.'1
— Serios, Aelin? întrebă Aedion. Tu nu dormi niciodată?
Acum o privea şi Chaol, cu toate că poate o făcea doar
pentru a evita să se uite la cadavrele împrăştiate pe holuri.
— Ce căutai aici în noaptea în care mi-ai întrerupt
întâlnirea cu Brullo şi Ress?
Aelin studie tăciunii celor mai vechi tarabe, petele de
funingine, mirosurile. Se opri în dreptul unui magazin ale
cărui produse erau acum doar cenuşă şi bucăţi sucite de
metal.
 Iată-ne! zise ea şi se îndreptă cu paşi mari către
standul cioplit în stâncă, ale cărui pietre erau negre, arse.
 Miroase a opiu, se încruntă Rowan.
Aelin dădu uşor cu piciorul peste pământul acoperit de
cenuşă, lovind zgura şi resturile. Trebuia să fie undeva - ah!
împrăştie şi mai multă cenuşă, până când aceasta îi murdări
cizmele negre şi costumul. În cele din urmă, o piatră mare şi
diformă apăru sub picioarele ei, cu o gaură uzată lângă
margine.
  Ştiaţi că, în afară de opiu, se zvonea că acest bărbat
vindea focul-iadului?
Rowan îi aruncă o privire tăioasă.
Focul-iadului - aproape imposibil de obţinut sau de făcut,
mai ales pentru că era atât de letal. Un singur cazan ar fi
putut să distrugă jumătate din zidul de apărare al unui
castel.
 Desigur, nu mi-a spus niciodată despre asta, continuă
Aelin, indiferent cât de des am venit aici. A pretins că nu îl
avea; totuşi, avea unele dintre ingrediente prin magazin -
toate foarte rare -, aşadar... Trebuie să existe o rezervă pe
aici.
Ea trase trapa de piatră şi dezvălui o scară, care cobora în
întuneric. Niciunul dintre bărbaţi nu vorbi când duhoarea din
canale se răspândi în jur.
Aelin se ghemui, alunecând pe prima treaptă, iar Aedion
se încordă, dar, chibzuit, nu zise nimic în legătură cu faptul
că hotărâse să coboare prima. Întunericul cu miros de fum o
învălui când continuă să coboare, până ce lovi cu picioarele
piatra netedă. În ciuda apropierii lor de râu, aerul era uscat.
Rowan coborî după aceea, îndreptându-şi torţa către pietrele
antice, dezvăluind un tunel cavernos - şi cadavre.
Erau mai multe cadavre, unele doar nişte movile
întunecate în depărtare, sfârtecate de demonii Valg. Spre
Avery, în dreapta, erau mai puţine. Probabil că anticipaseră o
ambuscadă la gura râului şi plecaseră în cealaltă direcţie -
condamnându-se singuri.
Neaşteptând ca Aedion sau Chaol să coboare, Aelin începu
să meargă prin tunel, cu Rowan tăcut ca o umbră lângă ea -
uitându-se, ascultând. În clipa în care uşa de piatră gemu
deasupra lor, închizându-se, ea vorbi în întuneric.
 Când oamenii regelui au incendiat acest loc, dacă focul
ar fi atins acea rezervă... Probabil că Rifthold nu ar mai fi
existat. Cel puţin nu mahalalele şi, probabil, nici alte cartiere.
 Pe toţi zeii din ceruri! murmură Chaol, la câţiva paşi în
spate.
 Aelin se opri în dreptul a ceea ce părea un grătar obişnuit,
în podeaua canalului. Însă nicio apă nu curgea dedesubt şi
doar aerul plin de praf pluti în sus, spre ea.
 Aşa ai de gând să arunci în aer turnul cu ceas - cu
focul-iadului, spuse Rowan, ghemuindu-se lângă ea. Dădu să
o prindă de cot, în clipa în care ea se aplecă spre grătar, dar
nu reuşi. Aelin l-am văzut în acţiune, l-am văzut distrugând
oraşe. Poate să topească oameni, literalmente.
 Bun. Atunci, ştim că funcţionează.
Aedion pufni, uitându-se în jos, în bezna de sub grătar.
 Şi ce? Crezi că îşi păstra rezerva acolo, jos? În cazul în
care avea o părere profesionistă despre focul-iadului, o ţinea
pentru el.
 Aceste canale erau prea publice, dar trebuia să o ţină
aproape de piaţă, răspunse Aelin, smulgând grătarul. Acesta
cedă, iar mirosul lui Rowan o învălui când acesta se aplecă
să-l dea la o parte.
 Acolo miroase a praf şi a oase, zise Rowan. Gura i se
strâmbă.
 Dar tu bănuiai deja asta.
 Asta ai vrut să afli de la Nelly - unde se ascundea, zise
Chaol de la câţiva metri distanţă. Ca să ţi-l poată vinde.
Aelin aprinse o bucată de lemn de la torţa lui Rowan. Cu
grijă, o poziţionă chiar sub marginea găurii din faţa ei, iar
flacăra lumină până la o adâncime de aproximativ trei metri
caldarâmul de dedesubt.
Un vânt suflă din spate, spre gaură. În aceasta. Ea puse
flacăra deoparte şi se aşeză pe marginea găurii, cu picioarele
atârnând în bezna de dedesubt.
 Ceea ce Nelly nu ştie încă e că, de fapt, negustorul de
opiu a fost prins în urmă cu două zile. Oamenii regelui l-au
ucis pe loc. Ştii, uneori chiar cred că Arobynn nu ştia dacă
vrea să mă ajute cu adevărat sau nu. Faptul că el îi
menţionase acest lucru, nonşalant, în timpul cinei, o făcuse
să se gândească, să plănuiască.
 Aşadar, acum, rezerva lui din catacombe e nepăzită,
murmură Rowan.
Ea privi în bezna de dedesubt.
 Cine o găseşte, o păstrează, spuse ea şi sări.
 CAPITOLUL 50

 Cum au păstrat secret acest loc nenorociţii aceia? şopti

Aelin, intorcându-se către Chaol.
Toţi patru stăteau în capătul unei scări mici; dincolo de ei,
spaţiul cavernos era luminat de pâlpâirea aurie a torţelor pe
care le ţineau Aedion şi Rowan.
Chaol clătina din cap, cercetând spaţiul. Nu se zărea nici
urmă de saprofagi, slavă zeilor!
 Legenda spune că Piaţa Umbrelor a fost construită pe
oasele zeului adevărului.
 Ei bine, partea cu oasele e corectă.
În fiecare perete, erau aranjate cu măiestrie cranii şi oase
şi toţi pereţii, chiar şi tavanul, fuseseră construite din ele.
Până şi podeaua din capătul scărilor era presărată cu oase de
diverse mărimi şi forme.
— Nu sunt nişte catacombe obişnuite, spuse Rowan,
lăsând jos torţa. Acesta a fost un templu.
Într-adevăr, în spaţiul imens se aflau altare, bănci şi chiar
un bazin cu o oglindire întunecată. Şi mai multe se întindeau
departe, în umbre.
— Scrie ceva pe oase, zise Aedion, păşind pe trepte şi pe
podeaua de oase.
Aelin avu o grimasă.
— Ai grijă! exclamă Rowan când Aedion se îndreptă spre
cel mai apropiat perete.
Verişoara lui ridică leneşă o mână, făcându-i semn să îl
lase în pace.
 Scrie în toate limbile şi toate cuvintele sunt scrise de
mâini diferite, se miră Aedion, ţinând torţa sus, în timp ce se
mişca de-a lungul peretelui. Ascultaţi ce scrie aici: „Sunt o
mincinoasă. Sunt o hoaţă. I-am furat soţul surorii mele şi am
râs când am facut-o.“ Făcu o pauză. Apoi, citi în gând şi
altceva. Nimic din ce scrie aici... Nu cred că aceştia au fost
oameni buni.
 Aelin cercetă cu atenţie templul din oase.
 Ar trebui să ne mişcăm repede, spuse ea.
 Al naibii de repede. Aedion, ocupă-te de peretele acela;
Chaol, du-te în centru; Rowan, în dreapta! Eu mă voi uita în
spate. Aveţi grijă pe unde vă ţineţi torţele! Dacă, fără să vrea,
ar fi pus o torţă în apropierea focului-iadului, ar fi avut
nevoie de ajutorul zeilor. Ea coborî treptele, una câte una.
Apoi şi pe ultima, ajungând pe podeaua din oase. O străbătu
un fior şi, din instinct, aruncă o privire spre Rowan. Chipul
lui încordat îi dezvălui tot ce avea nevoie să ştie.
 Acesta este un loc malefic, spuse el, cu toate acestea.
Chaol trecu pe lângă ei cu paşi mari şi cu sabia scoasă.
 Atunci, hai să găsim rezerva asta de focul-iadului şi să
ieşim!
Corect.
Peste tot în jurul lor, orbitele goale ale craniilor din pereţi,
din structuri şi din stâlpii din centrul încăperii păreau să îi
privească.
 Se pare că acest zeu al adevărului, spuse Aedion, din
dreptul peretelui pe care îl cerceta, a fost, mai degrabă, un
Devorator de Păcate. Ar trebui să citiţi câteva dintre lucrurile
pe care le-au scris oamenii - lucrurile oribile pe care le-au
făcut. Cred că acesta era locul în care trebuiau să fie
îngropaţi şi să-şi mărturisească păcatele pe oasele altor
păcătoşi.
 Nu e de mirare că nimeni nu voia să vină aici, mormăi
Aelin, înaintând cu paşi mari în întuneric.
Templul se continua la nesfârşit, iar ei găsiră provizii, însă
nici urmă de saprofagi sau de alţi locuitori. Droguri, bani,
bijuterii, toate ascunse în interiorul craniilor şi într-unele
dintre criptele din oase de pe podea. Însă focul-iadului nu se
zărea pe nicăieri. Singurele sunete care se auzeau erau cele
ale paşilor lor prudenţi pe podeaua de oase.
Aelin se aventură din ce în ce mai departe în beznă.
Curând, Rowan părăsi partea lui de templu şi o urmă,
explorând alcovurile şi micile holuri care se ramificau în
întunericul liniştit.
  Limbajul, îi spuse Aelin. E din ce în ce mai vechi, cu cât
mergem înapoi. Mă refer la modul în care sunt scrise
cuvintele.
Din locul în care deschisese cu grijă un sarcofag, Rowan
se întoarse în direcţia ei. Ea se îndoia că un om obişnuit ar fi
fost în stare sa mute lespedea de deasupra.
 Unii chiar şi-au datat mărturisirile. Tocmai am văzut
una de acum şapte sute de ani.
 Eu sunt chiar tânăr, prin comparaţie.
El îi zâmbi crispat. Ea se uită repede în altă parte.
Podeaua din oase scoase un zgomot când păşi către ea.
 Aelin!
Ea simţi un nod în gât, uitându-se îngrozită la un os
cioplit, din apropierea capului ei. „Când aveam douăzeci de
ani, am ucis un om de plăcere şi nu am mărturisit nimănui,
niciodată unde l-am îngropat. I-am păstrat osul degetului
într-un sertar.” Data era de acum nouă sute de ani. Nouă
sute...
Aelin cercetă întunericul. Dacă Piaţa Umbrelor exista de
pe vremea lui Gavin, atunci acest loc trebuia să fi fost
construit înainte sau cam în aceeaşi perioadă.
Zeul adevărului... O extrase pe Damaris din teaca din
spate.
 Ce e? întrebă Rowan, tensionat.
Ea examină lama perfectă.
—Sabia Adevărului. Aşa îi spuneau lui Damaris. Legenda
spune că purtătorul - Gavin - vedea adevărul când o mânuia.
— Şi?
 Mala a binecuvântat-o pe Brannon, iar ea a
binecuvântat-o pe Goldryn. Privi în întuneric. Şi dacă a
existat un zeu al adevărului - un Devorator de Păcate? Dacă
l-a binecuvântat pe Gavin, împreună cu această sabie?
Rowan privea acum spre bezna antică.
 Crezi că Gavin a folosit acest templu.
Aelin cântări sabia măreaţă în mâini.
 Ce păcate ai mărturisit, Gavin? şopti ea în întuneric.
 ~
Pătrunseră adânc în tuneluri, atât de adânc, încât în clipa
în care strigătul triumfător al lui Aedion - „Am găsit-o!“ -
ajunse la urechile lui Aelin şi ale lui Rowan, ea abia îl auzi. Şi
nu-i prea păsă.
Nu când ajunse în dreptul peretelui din spate - peretele
din spatele altarului spaţiului care fusese, fără îndoială,
templul iniţial. Aici, oasele aproape se sfărâmau din cauza
vechimii, iar scrisul era aproape imposibil de citit. Peretele
din spatele altarului era din piatră pură - marmură albă - şi
acoperit de semne Wyrd, sculptate.
Şi, în mijloc, se afla o imagine gigantică a Ochiului Elenei.
Frig. Era atât de frig acolo, încât suflau nori de aburi, care se
amestecau între ei.
— Oricine ar fi fost acest zeu al adevărului, nu a fost un
zeu binevoitor, murmură Rowan, ca şi când s-ar fi străduit să
nu-l audă cei morţi.
Nu; cu un templu construit din oasele ucigaşilor, ale
hoţilor şi ale altora mai răi, ea se îndoia că acest zeu se
numărase printre cei preferaţi de oameni. Nu era de mirare că
fusese dat uitării.
Aelin se apropie de piatră. În mâna ei, Damaris deveni de
gheaţă - degetele i se răsfirară rigid, iar ea scăpă sabia pe
podeaua altarului şi se feri. Sabia se izbi de oase ca un tunet.
Într-o clipă, Rowan ajunse lângă ea, cu sabia scoasă.
Peretele de piatră din faţa lor gemu. Începu să se deplaseze,
iar simbolurile se rotiră, modificându-se. Îşi aminti cuvintele:
„Doar cu Ochiul poate cineva să vadă corect”.
 Sincer, spuse Aelin în clipa în care peretele încetă, în
cele din urmă, să se rearanjeze, în vecinătatea săbiei. Un nou
şir complicat de semne Wyrd se formase. Nu ştiu de ce aceste
coincidenţe continuă să mă surprindă.
 Poţi să citeşti? întrebă Rowan. Aedion îi strigă, iar
Rowan îi răspunse, spunându-le amândurora să vină.
Aelin privea fix la semnele sculptate.
 S-ar putea să dureze o vreme.
  Fă-o! Nu cred că am găsit acest loc din întâmplare.
Aelin se cutremură. Nu - nimic nu se petrecea din
întâmplare. Nu când era vorba despre Elena şi cheile Wyrd.
Răsuflă aşadar adânc şi începu.
 Scrie... despre Elena şi Gavin, spuse ea. Primul panou
de aici - şi arătă spre un şir de simboluri - îi descrie drept
primii regi ai Adarlanului, descrie cum au fost împerecheaţi.
Apoi... se întoarce în trecut. La război.
Paşii răsunară şi lumina pâlpâi când Aedion şi Chaol
ajunseră lângă ei. Chaol fluieră.
 Am un sentiment rău în legătură cu asta, spuse
Aedion. Se încruntă la imaginea gigantică a Ochiului, apoi la
cea de la gâtul lui Aelin.
 Faceţi-vă comozi! zise ea. Aelin mai citi câteva rânduri,
descifrând şi decodând. Atât de dificil - semnele Wyrd erau
atât de al naibii de dificil de citit. Descrie războaiele cu
demonii Valgi care au fost lăsaţi aici după Primul Război şi...
Mai citi o dată rândul. „Şi, de această dată, Valgii au fost
conduşi...” Sângele îi îngheţă. „De unul dintre cei trei regi - de
regele care a rămas închis aici, după ce poarta a fost sigilată.
Se spune că a te uita la un rege - la un rege Valg, înseamnă
să priveşti...” Clătină din cap. Nebunie? Disperare? Nu ştiu
acel simbol. El putea să ia orice formă, dar acum li se înfăţişa
ca un bărbat chipeş, cu ochi aurii. Ochii regilor Valg. Ea
examină cu atenţie următorul panou. Nu îi ştiau adevăratul
nume, aşa că l-au numit Erawan, Regele întunecat.
 Atunci Elena şi Gavin s-au luptat cu el, colierul tău
magic le-a salvat pielea, iar Elena l-a strigat pe numele lui
adevărat, atrăgându-i suficient de mult atenţia pentru ca
Galvin să-l ucidă, spuse Aedion.
 Da, da, zise Aelin fluturând o mână. Dar - nu.
 Nu? întrebă Chaol.
Aelin citi mai departe, iar inima i se opri o secundă.
 Ce este? ceru Rowan să ştie, ca şi când urechile lui de
Fae i-ar fi auzit bătăile încete ale inimii.
Ea înghiţi cu greu, trecându-şi un deget tremurând pe sub
un şir de simboluri.
  Aceasta... Aceasta este mărturisirea lui Gavin. De pe
patul său de moarte.
Niciunul din ei nu vorbi.
Vocea îi tremură când rosti:
 Nu l-au ucis, rosti ea, cu voce tremurândă. Nu cu
sabia, cu focul, cu apa sau cu orice ar fi putut să-l omoare pe
Erawan sau să-i distrugă trupul. Ochiul... Aelin atinse
colierul cu mâna; metalul era cald. Ochiul l-a stăpânit. Doar
pentru scurt timp. Nu - nu l-a stăpânit. Ci... l-a adormit?
 Am un sentiment foarte, foarte rău în legătură cu asta,
spuse Aedion.
 „Aşa că i-au construit un sarcofag din fier şi dintr-un
fel de piatră indestructibilă. Şi l-au aşezat într-un mormânt
sigilat, sub un munte - într-o criptă atât de întunecată... atât
de întunecată încât nu pătrundeau nici aerul, nici lumina. Pe
labirintul de uşi, citi ea în continuare, au pus simboluri care
nu puteau fi descifrate de niciun hoţ, de nicio cheie sau
forţă.”
 Vrei să spui că nu l-au ucis pe Erawan, zise Chaol.
Ea îşi aminti că Gavin fusese eroul din copilărie al lui
Dorian. Şi că povestea fusese o minciună. Elena o minţise...
 Unde l-au îngropat? întrebă Rowan în şoaptă.
 L-au îngropat... Mâinile îi tremurară atât de tare, încât
le lăsă pe lângă corp. L-au îngropat în Munţii Negri şi au
construit o fortăreaţă peste mormânt, astfel încât familia
nobilă care locuia deasupra să-l poată păzi pentru totdeauna.
 În Adarlan nu există Munţii Negri, spuse Chaol.
Lui Aelin i se uscă gura.
 Rowan, zise ea încet. Cum spui „Munţii Negri“ în Limba
Veche?
O pauză, urmată de o respiraţie slabă.
 Morath, răspunse Rowan.
Ea se întoarse către ei, cu ochii mari. Pentru o clipă, nu
făcură decât să se holbeze unii la alţii.
 Care sunt şansele, întrebă ea, ca regele să-şi trimită
forţele la Morath din întâmplare?
  Care sunt şansele, replică Aedion, ca ilustrul nostru
rege să fi dobândit o cheie care poate descuia orice uşă -
chiar şi o uşă dintre lumi - şi ca mâna lui dreaptă să deţină,
întâmplător, chiar locul în care este îngropat Erawan?
 Regele este nebun, rosti Chaol. Dacă plănuieşte să-l
trezească pe Erawan...
 Cine spune că nu a făcut-o deja? întrebă Aedion.
Aelin se uită la Rowan, care afişa o expresie sumbră.
„Dacă există un rege Valg în lumea aceasta, trebuie să ne
mişcăm repede. Să punem mâna pe cheile Wyrd şi să-i
alungăm pe toţi înapoi, în gaura lor de iad.“
Ea dădu aprobator din cap.
 Totuşi, de ce acum? Are cheile de cel puţin un deceniu.
De ce să-l aducă acum pe Valg?
 Ar avea sens, răspunse Chaol, dacă ar face-o
anticipând trezirea lui Erawan. Ca să aibă o armată pregătită,
pe care el să o conducă.
Aelin respira superficial.
 Solstiţiul de vară e peste zece zile. Dacă apelăm la
magie în timpul solstiţiului, când soarele e cel mai puternic, e
foarte posibil ca şi puterea mea să fie mai mare. Se întoarse
către Aedion.
 Spune-mi că ai găsit o cantitate mare de focul-iadului.
Mişcarea capului său nu fu atât de liniştitoare pe cât sperase
ea.
 CAPITOLUL 51

Manon şi Cele Treisprezece stăteau în jurul unei mese,

într-o cameră aflată în adâncul barăcilor vrăjitoarelor.
 Ştiţi de ce v-am chemat aici, spuse Manon.
Niciuna dintre ele nu răspunse; niciuna nu se aşeză. Nu
prea vorbiseră cu ea de când măcelăriseră tribul acela, în
munţii Colţul Alb. Şi apoi, astăzi - mai multe veşti. Mai multe
cereri.
 Ducele mi-a cerut să aleg un alt sabat. Un sabat Cioc-
negru.
Tăcere.
 Mi-ar plăcea să vă aud sugestiile.
Ele nu se uitară în ochii ei. Nu rostiră niciun cuvânt.
Manon scrâşni din dinţii de fier.
 Îndrăzniţi să mă sfidaţi?
Sorrel îşi drese gâtul, concentrându-se asupra mesei.
 Pe tine niciodată, Manon. Dar sfidăm dreptul viermelui
aceluia de om de a se folosi de corpurile noastre ca şi când ar
fi ale lui.
 Marea voastră Vrăjitoare a dat ordine care vor fi
ascultate.
 La fel de bine ai putea să le numeşti pe Cele
Treisprezece, replică Asterin, singura dintre ele care o privea
direct pe Manon. Încă avea nasul umflat şi vânăt din cauza
bătăii. Pentru că am prefera o asemenea soartă, decât să le
numim pe surorile noastre.
 Şi voi toate sunteţi de acord cu asta? Doriţi să daţi
naştere unor demoni, până când vă veţi distruge trupurile?
 Facem parte din clanul Cioc-negru, zise Asterin, cu
bărbia ridicată. Nu suntem sclavele nimănui şi nu vom fi
folosite ca atare. Şi, dacă preţul pe care trebuie să-l plătim e
să nu ne mai întoarcem niciodată în Pustiuri, atunci aşa să
fie.
 Niciuna dintre celelalte nu se clinti. Se întâlniseră toate -
discutaseră despre asta în prealabil. Despre ce să-i spună. Ca
şi când ar fi fost nevoie să o ia cu binişorul.
 Aţi mai stabilit şi altceva în mica voastră şedinţă de
consiliu?
 Există nişte... lucruri, Manon, rosti Sorrel. Lucruri pe
care trebuie să le auzi.
Trădare - asta era ceea ce muritorii numeau „trădare”.
 Nu dau doi bani pe ce aţi îndrăznit, voi, proastelor, să
credeţi că trebuie să aud. Nu trebuie să vă aud spunând
decât „Da, Aripă Conducătoare”. Şi numele unui blestemat de
sabat.
 Alege singură unul, izbucni Asterin.
Vrăjitoarele se mişcară. Asta nu făcea parte din plan, nu-i
aşa? Manon merse apăsat în jurul mesei, către Asterin,
trecând pe lângă celelalte vrăjitoare, care nu îndrăzniră să se
întoarcă, pentru a o privi.
 Din momentul în care ai intrat în această Breaslă, nu
ai fost bună de nimic. Nu-mi pasă dacă ai zburat lângă mine
un secol - te voi ucide ca pe o javră lătrătoare ce eşti...
 Fă-o, şuieră Asterin. Rupe-mi gâtul. Bunica ta va fi
mândră că, în cele din urmă, ai făcut-o.
Sorrel era în spatele lui Manon.
 E o provocare? zise Manon prea calmă.
Ochii negri punctaţi cu auriu ai lui Asterin dansară.
 Este o...
Dar uşa se deschise şi se închise.
Un tânăr cu păr auriu era acum în cameră, colierul său
din piatră neagră strălucind în lumina torţelor.
El nu ar fi trebuit să intre.
Vrăjitoarele fuseseră peste tot, iar Manon trimisese
santinele din alt sabat ca să păzească holurile, astfel încât
niciunul dintre oamenii ducelui să nu le ia prin surprindere.
Ca una, Cele Treisprezece se întoarseră către tânărul
chipeş. Şi, ca una, tresăriră când el le zâmbi, iar un val de
întuneric le izbi. Un întuneric fără sfârşit, dincolo de care nici
măcar Manon nu putea să vadă şi...
 Şi Manon se afla din nou în faţa acelei vrăjitoare Crochan,
cu un pumnal în mână.
„Ne e milă de voi... pentru ceea ce le faceţi copilelor
voastre... Le forţaţi să ucidă şi să rănească, şi să urască,
până când nu le mai rămâne nimic din voi în interior. De
aceea eşti aici, Manon, plânsese vrăjitoarea Crochan. Din
cauza ameninţării pe care ai reprezentat-o pentru acel
monstru căruia îi spui bunică, în clipa în care ai ales mila şi
ai salvat viaţa rivalei tale.“
Manon scutură violent din cap, clipind. Apoi, imaginea
dispăru. Rămăsese doar întunericul şi Cele Treisprezece, care
strigau una la cealaltă, care se luptau şi...
Elide spusese că un tânăr cu părul auriu se aflase în acea
cameră, cu vrăjitoarele Picioare-galbene.
Manon începu să umble prin întuneric, mişcându-se prin
cameră cu ajutorul amintirii şi al mirosului. Câteva dintre
Cele Treisprezece erau în apropiere; unele se sprijineau cu
spatele de pereţi. Iar duhoarea nelumească a bărbatului, a
demonului din el...
Mirosul o învălui, iar Manon o scoase pe Spintecă-Vânt.
Apoi, el era acolo, chicotind în clipa în care cineva -
Ghislaine - începu să ţipe. Până atunci, Manon nu auzise acel
sunet. Nu o auzise niciodată pe vreuna dintre ele ţipând de...
de teamă. Şi de durere.
Manon se repezi într-o fugă oarbă şi îl dărâmă la pământ.
Fără sabie - nu voia să-l execute cu sabia. Lumina trosni în
jurul ei, iar ea îi văzu chipul frumos şi acel colier.
 Aripă Conducătoare, rânji el, cu un glas care nu era din
această lume.
Manon îl ţinea cu mâinile de gât, strângându-l, unghiile ei
sfâşiindu-i pielea.
 Ai fost trimis aici? dori ea să ştie.
Ochii ei îi întâlniră pe ai lui - iar intenţiile criminale din
aceştia se potoliră.
 Pleacă, şuieră el.
Manon nu făcu ce i se ceruse.
 Ai fost trimis aici? urlă ea.
 Tânărul se ridică în capul oaselor, dar Asterin era acolo,
ţinându-i picioarele nemişcate.
 Fă-l să sângereze, zise ea, din spatele lui Manon.
Creatura continuă să se zbată. Şi, în întuneric, unele
dintre Cele Treisprezece încă ţipau în agonie şi teroare.
 Cine te-a trimis? urlă Manon.
Ochii lui se transformară - devenind albaştri, clari.
 Omoară-mă, rosti el, cu vocea unui tânăr. Te rog - te
rog, omoară-mă. Roland - numele meu era Roland. Spune-i...
Apoi, întunericul se răspândi din nou în ochii lui,
împreună cu panica pură, cauzată de orice ar fi văzut pe
chipul lui Manon şi în al lui Asterin, peste umărul ei.
Demonul din bărbat ţipă.
 Pleacă!
Auzise şi văzuse destul. Manon strânse mai tare, unghiile
ei de fier sfâşiind carnea şi muşchii muritorului. Negru,
sângele rău mirositor îi unse mâna, iar ea se înfipse mai tare
în el, până când ajunse la os şi i-l tăie, capul lui căzând cu
un zgomot surd pe podea. Manon ar fi putut să jure că oftase.
Întunericul se risipi, iar Manon fu imediat în picioare,
sângele curgându-i de pe mâini, în vreme ce ea analiza răul
făcut. Ghislaine plângea în hohote într-un colţ, toată culoarea
dispărându-i din pielea măslinie. Thea şi Kaya erau
amândouă plânse şi tăcute, două iubite care se uitau una la
cealaltă cu gura căscată. Şi Edda şi Briar, ambele ei Umbre,
amândouă născute şi crescute în întuneric... se sprijineau în
mâini şi în genunchi, vomitând. Chiar în dreapta gemenelor-
demon cu ochi verzi, Faline şi Fallon.
Restul Celor Treisprezece erau nevătămate. Încă roşii la
faţă, unele suspinând din cauza valului de furie şi energie,
dar... erau bine. Doar unele dintre ele fuseseră vizate? Manon
se uită la Asterin - la Sorrel, la Vesta, la Lin şi la Imogen.
Apoi, la cele care fuseseră secătuite. Toate îi întâlniră privirea
de această dată. „Pleacă“, ţipase demonul - ca şi când ar fi
fost surprins şi speriat. După ce se uitase în ochii ei.
 Cele care fuseseră afectate... ochii lor aveau culori
obişnuite. Erau căprui, albaştri şi verzi. Dar cele care nu
fuseseră... Aveau ochi negri, împestriţaţi cu auriu.
Iar când el o privise pe Manon în ochi... Ochii aurii
fuseseră întotdeauna apreciaţi printre vrăjitoarele Cioc-negru.
Ea nu se întrebase niciodată de ce.
Însă acum nu era momentul. Nu când sângele care
duhnea îi înmuia pielea.
— Acesta a fost un memento, spuse Manon, iar vocea ei
ricoşă sec de pietre. Ieşi din cameră. Le lăsă singure. Scăpaţi
de cadavru!

~
Manon aşteptă până când Kaltain rămase singură, plutind
în sus, pe una dintre scările uitate, în spirală, din Morath,
înainte să se năpustească asupra ei.
Femeia nu clipi în clipa în care Manon o ţintui la perete,
înfigându-şi unghiile de fier în umerii ei dezgoliţi şi lipsiţi de
culoare.
 De unde vine focul-umbră?
Ochii negri şi goi îi întâlniră pe ai ei.
 De la mine.
 De ce de la tine? Ce fel de magie este? Putere Valg?
Manon se uită cu atenţie la colierul de la gâtul delicat al
femeii.
Kaltain afişă un zâmbet frânt.
 A fost al meu - de la început. Apoi, a fost... contopit cu
o altă sursă. Şi acum este puterea fiecărei lumi, a fiecărei
vieţi.
Prostii. Manon o împinse mai tare în piatra întunecată.
 Cum îţi dai jos colierul acela?
 Nu poate fi dat jos.
Manon îşi arătă dinţii.
 Şi ce vrei să faci cu noi? Să ne pui coliere?
  Vor regi, şopti Kaltain, ochii strălucindu-i cu o
încântare ciudată, bolnavă. Regi puternici. Nu pe voi.
Alte aiureli. Manon mârâi - dar, apoi, o mână delicată îi
atinse încheietura mâinii. Şi o arse. O, pe toţi zeii, o ardea, iar
oasele i se topeau, unghiile ei de fier se transformaseră în
minereu topit, iar sângele îi fierbea...
Manon se îndepărtă de Kaltain şi, doar ţinând-o de
încheietura mâinii, îşi dădu seama că rănile nu erau
adevărate.
 Te voi omorî, şuieră Manon.
Dar focul-umbră dansa în vârful degetelor lui Kaltain chiar
şi când chipul femeii nu mai afişa nicio expresie. Fără un
cuvânt, ca şi când nu ar fi făcut nimic, Kaltain urcă scările şi
dispăru.
Singură pe casa scării, Manon îşi legănă braţul, ecoul
durerii reverberându-i încă prin oase. Măcelărirea acelui trib
cu Spintecă-Vânt fusese un gest plin de milă, îşi zise în sinea
ei.
 CAPITOLUL 52

După ce părăsiră templul Devoratorului de Păcate, Chaol

se miră de cât de ciudat era să lucreze cu Aelin şi cei de la
Curtea ei. Cât de ciudat era să nu se certe deloc cu ea.
Având în vedere cât de multe erau de făcut, nici măcar nu
ar fi trebuit să meargă cu ei. Jumătate dintre rebeli plecaseră
din Rifthold, din ce în ce mai mulţi fugind în fiecare zi, iar cei
care rămâneau încercau să se mute în alt oraş. Îi ţinuse sub
control cât putuse de mult, bazându-se pe Nesryn să-l
susţină ori de câte ori începeau să aducă vorba despre
trecutul lui comun cu regele. Încă dispăreau oameni, încă
erau executaţi - încă mai salvau, cât de des puteau, oameni
de pe eşafodurile pe care urmau să fie măcelăriţi. Avea să
continue să facă asta până când ar fi rămas singurul rebel
din oraş; avea să rămână să-i ajute, să-i protejeze. Dar dacă
ceea ce aflaseră despre Erawan era adevărat...
Zeii să îi ajute pe toţi.
Înapoi pe strada din oraş, el se întoarse la timp ca să-l
vadă pe Rowan oferindu-se să o ajute pe Aelin să iasă din
canale. Ea păru să ezite, dar îi apucă mâna care o cuprinse
pe a ei. Formau o echipă puternică, de nezdruncinat. Prinţul
Fae o ridică şi o ajută să stea în picioare. Niciunul nu-i dădu
celuilalt drumul imediat.
Chaol aşteptă chinul şi freamătul geloziei, aşteptă ca fierea
acesteia să-l înţepe. Dar nu se întâmplă nimic. Simţi doar o
urmă de uşurare că, poate... că Aelin îl avea pe Rowan.
Poate că îşi plângea singur de milă, hotărî el.
Se auziră nişte paşi, iar ei toţi încremeniră, cu armele
scoase, tocmai când...
 Vă caut de o oră, spuse Nesryn, ieşind în grabă din
umbrele aleii. Ce se... Le observă chipurile sumbre. Lăsaseră
focul-iadului acolo jos, ascuns într-un sarcofag, ca să fie în
siguranţă - şi ca să evite să fie toţi topiţi, în cazul în care
lucrurile ar fi luat o întorsură groaznică.
 Chaol era surprins că Aelin îi permisese să ştie atât de
multe - cu toate că nu îi povestise cum plănuise să intre în
castel.
„Spune-le lui Ress, şi Brullo, şi celorlalţi să stea naibii
departe de turnul cu ceas“, fusese singurul ei avertisment.
Aproape că îi ceruse să-i spună ce planuri avea pentru ceilalţi
nevinovaţi din castel, dar... Fusese bine. Să aibă parte de o
după-amiază fără certuri, fără să-l urască nimeni. Să simtă
că făcea parte din grupul lor.
 Te voi pune la curent mai târziu, îi zise Chaol. Însă
Nesryn era palidă la faţă. Ce s-a întâmplat?
Aelin, Rowan şi Aedion se apropiară încet de ei, cu acea
tăcere nefirească şi nemuritoare.
Nesryn îşi îndreptă umerii.
 Am primit veşti de la Ren. A avut o mică problemă la
graniţă, dar este bine. Are un mesaj pentru tine - pentru noi.
Îşi dădu pe spate o şuviţă din părul brunet. Mâna îi tremură
uşor.
Chaol se pregăti, se luptă cu impulsul de a-i apuca braţul.
 Regele, continuă Nesryn, a strâns o armată jos, în
Morath, sub supravegherea Ducelui Perrington. Paznicii Valg
din jurul Riftholdului sunt primii. Se îndreaptă şi mai mulţi
spre noi.
Aşadar, soldaţi pedeştri Valg. Părea că Morath ar fi putut
să fie, la fel de bine, primul sau ultimul lor câmp de luptă.
Aedion îşi înclină capul, Lupul încarnat.
 Câţi sunt?
 Prea mulţi, răspunse Nesryn. Nu am reuşit să-i
numărăm pe toţi. Unii sunt campaţi în interiorul munţilor
care înconjoară tabăra de război - nu ies niciodată toţi,
niciodată la vedere. Dar e o armată mai mare decât orice a
adunat până acum.
Lui Chaol i se umeziră palmele din cauza transpiraţiei.
 Şi, mai mult decât atât, zise Nesryn, cu voce răguşită,
regele are acum o cavalerie aeriană de vrăjitoare Dinţi-de-fier
- o oaste de trei mii de capete - care s-au antrenat în secret în
Trecătoarea Ferian, să călărească balaurii pe care regele a
reuşit, cumva, să-i creeze şi să îi crească.
Pe toţi zeii!
Aelin îşi înălţă capul, uitându-se la peretele din cărămidă
ca şi când ar fi putut să vadă armata aeriană acolo, mişcarea
dezvăluindu-i şirul de cicatrice din jurul gâtului.
Dorian - aveau nevoie de Dorian pe tron. Trebuia să pună
capăt acestei situaţii.
 Eşti sigură? întrebă Aedion.
Rowan o privea fix pe Nesryn, cu faţa unui războinic rece
şi calculat şi, totuşi - totuşi, reuşise cumva să se apropie de
Aelin.
— Am pierdut mulţi spioni ca să obţinem aceste
informaţii, rosti Nesryn gâtuit.
Chaol se întrebă câţi dintre ei îi fuseseră prieteni.
Aelin vorbi cu o voce hotărâtă şi dură.
—Doar ca să mă asigur că am înţeles bine: acum ne
confruntăm cu trei mii de vrăjitoare Dinţi-de-fier, însetate de
sânge şi călare pe balauri. Şi cu o oaste de soldaţi mortali,
care se adună în sudul Adarlanului şi care, probabil, vor rupe
orice alianţă dintre Terrasen şi regatele sudice.
Lăsând Terrasenul de izbelişte. „Spune-o, o imploră Chaol
în tăcere. Spune că ai nevoie de Dorian - liber şi în viaţă.”
—Melisande ar putea să se unească cu noi, căzu pe
gânduri Aedion. Îl ţintui pe Chaol cu o privire evaluatoare -
cu privirea unui general. Crezi că tatăl tău ştie de balauri şi
de vrăjitoare? Anielle este cel mai apropiat oraş de
Trecătoarea Ferian.
Sângele îi îngheţă în vene. De aceea îşi dorise atât de mult
tatăl lui să-l aducă acasă? Anticipă următoarea întrebare a
lui Aedion, înainte ca generalul să vorbească.
 Nu poartă un inel negru, zise Chaol. Dar mă îndoiesc
de faptul că ar fi un aliat agreabil - asta dacă s-ar deranja să
se alieze cu tine.
 Ne vom gândi la toate acestea, spuse Rowan, dacă va fi
cazul să străpungem liniile sudice. Pe toţi zeii, chiar discutau
despre asta! Războiul - războiul se apropia. Şi era posibil ca
nu toţi să supravieţuiască.
  Deci, ce mai aşteaptă? întrebă Aedion, mergând de
colo-acolo. De ce nu atacă acum?
Vocea lui Aelin era calmă - rece.
 Pe mine. Mă aşteaptă să fac o mişcare.
Niciunul dintre ei nu o contrazise.
Alungându-şi roiul de gânduri, Chaol vorbi încordat.
 Altceva?
Nesryn băgă mâna în tunică şi scoase o scrisoare. I-o
înmână lui Aedion.
 De la mâna ta dreaptă. Toţi îşi fac griji pentru tine.
 În josul străzii este o tavernă. Lasă-mă cinci minute şi
îţi voi da un răspuns, zise Aedion, îndepărtându-se deja.
Nesryn îl urmă, făcându-i semn cu capul lui Chaol, în tăcere.
 Ne vedem acasă, le spuse generalul, peste umăr, lui
Rowan şi lui Aelin, gluga lui grea ascunzându-i trăsăturile
care l-ar fi putut da de gol.
Întâlnirea luă sfârşit.
Dar, din senin, Aelin vorbi.
 Mulţumesc.
Nesryn se opri, ştiind, cumva, că regina vorbise cu ea.
Aelin îşi duse o mână în dreptul inimii.
 Pentru tot ce rişti - mulţumesc.
Privirea lui Nesryn licări când îi zise „Trăiască regina!”
Însă Aelin deja se întorsese.
Nesryn îi întâlni privirea lui Chaol, care îi urmă pe ea şi pe
Aedion.
O armată indestructibilă, poate condusă de Erawan, dacă
regele din Adarlan ar fi fost suficient de nebun încât să-l
trezească. O armată care ar fi putut să strivească orice
rezistenţă umană.
Dar... dar poate că nu, dacă ei s-ar fi aliat cu cei care
foloseau magia. Şi dacă aceştia ar mai fi vrut să se deranjeze
să le salveze lumea, după tot ce pătimiseră.

~
  Vorbeşte-mi! îi ceru Rowan din spate, în vreme ce Aelin
mergea furioasă pe străzi.
Nu putea. Nu putea să-şi formuleze gândurile, darămite
cuvintele.
Câţi spioni şi rebeli îşi pierduseră vieţile ca să obţină acele
informaţii? Şi cât de groaznic urma să fie când ea avea să
trimită oamenii la moarte - când va trebui să-şi privească
soldaţii măcelăriţi de acei monştri? Chiar dacă Elena o
ajutase în seara asta, conducându-l, cumva, pe acel negustor
de opiu la templul Devoratorului de Păcate, ca ei să-l
găsească, nu îi era recunoscătoare, în mod deosebit.
 Aelin, rosti Rowan, destul de încet încât să-l audă doar
ea şi şobolanii de pe alee.
Abia îi supravieţuise Babei Picioare-galbene. Cum ar fi
putut cineva să supravieţuiască unei armate de vrăjitoare
antrenate în luptă?
El o apucă de cot, forţând-o să se oprească.
 Vom înfrunta asta împreună, îi şopti el, ochii
strălucindu-i puternic, iar caninii lucindu-i. Aşa cum am
făcut-o în trecut. Indiferent de cum s-ar sfârşi.
Ea tremură - tremură ca o laşă blestemată - şi se smulse
din strânsoarea lui, îndepărtându-se în grabă. Nici măcar nu
ştia unde ducea - ştia doar că trebuia să meargă, să găsească
o cale prin care să se orânduiască, să orânduiască lumea,
înainte de a se opri din mers; altfel, nu avea să se mai mişte
niciodată.
Balauri. Vrăjitoare. O armată nouă, şi mai mare. Aleea o
înghesui, îngustându-se la fel de mult ca unul dintre acele
tuneluri înfundate din canale.
 Vorbeşte-mi! repetă Rowan, mergând la o distanţă
respectabilă în urma ei.
Ea cunoştea aceste străzi. Câteva cvartale mai jos, avea să
găsească una dintre intrările canalizării Valg. Poate că avea
să sară înăuntru şi să-i hăcuiască pe câţiva. Să afle ce ştiau
despre Erawan, Regele întunecat, şi dacă încă mai dormea
sub acel munte. Poate că nici măcar nu avea să se mai
sinchisească să le pună întrebări.
 O mână mare şi puternică o apucă de cot, trăgând-o lângă
un trup musculos de bărbat. Însă mirosul nu era al lui
Rowan.
Şi cuţitul de la gâtul ei, lama ţinută atât de apăsat încât îi
înţepă şi-i despică pielea...
 Te duci undeva, Prinţesă? îi şopti Lorcan la ureche.

~
Rowan crezuse că ştia ce înseamnă frica. Crezuse că ar fi
putut înfrunta orice pericol, cu mintea limpede şi cu sânge
rece.
Până în clipa în care Lorcan apăru din umbre, atât de
repede încât Rowan nici măcar nu-i simţise mirosul, şi-i puse
lui Aelin cuţitul la gât.
 Dacă te mişti, mori, mârâi Lorcan la urechea lui Aelin.
Dacă vorbeşti, mori. Ai înţeles?
Aelin nu răspunse nimic. Dacă ar fi dat din cap, lama i-ar
fi tăiat gâtul. Sângele strălucea deja chiar deasupra
claviculei, umplând aleea cu mirosul specific.
Numai mirosul îl făcu pe Rowan să alunece într-un calm
glacial, ucigaş.
 Ai înţeles? sâsâi Lorcan, înghesuind-o suficient încât
sângele să-i curgă un pic mai repede. Cu toate acestea, ea tot
nu spuse nimic, ascultându-i ordinul. Bun. Mă gândeam eu.
Lumea încetini şi se lărgi în jurul lui Rowan, cu o claritate
de cristal, dezvăluind toate pietrele clădirilor, strada,
dărâmăturile şi gunoaiele din preajma lor. Ceva care să-i
ofere un avantaj, ceva ce ar fi putut folosi drept armă. Dacă
ar fi avut magia, până acum ar fi sufocat aerul din plămânii
lui Lorcan, ar fi spulberat scuturile de întuneric ale lui
Lorcan doar cu o jumătate de gând. Dacă ar fi avut magia, s-
ar fi înconjurat cu un scut de la bun început, pentru ca
această ambuscadă să nu fi avut loc niciodată.
Privirea lui Aelin o întâlni pe a lui. Frică - ce strălucea
acolo era frică reală.
 Ea ştia că se afla într-o poziţie compromisă. Amândoi ştiau
că, indiferent de cât de repede s-ar fi mişcat el sau ea,
tăietura lui Lorcan avea să fie şi mai rapidă.
Lorcan îi zâmbi lui Rowan, cu gluga-i întunecată dată
acum jos.
Fară îndoială, pentru ca Rowan să vadă fiecare scânteie de
triumf din ochii negri ai lui Lorcan.
 Nu-ţi găseşti cuvintele, Prinţe?
 De ce? fu tot ce reuşi Rowan să întrebe. Fiecare acţiune
şi fiecare plan posibil erau insuficiente, nu-i permiteau să se
apropie. Se întrebă dacă Lorcan îşi dădea seama că, dacă ar fi
ucis-o, Lorcan însuşi ar fi fost următorul. Apoi, Maeve. Şi
poate întreaga lume, de ciudă.
Lorcan îşi întinse capul ca să se uite la faţa lui Aelin. Ea
miji ochii.
—Unde este cheia Wyrd?
Aelin se încordă, iar Rowan îşi dori ca ea să nu vorbească,
să nu-l ironizeze pe Lorcan.
—Nu o avem, zise Rowan. Furia - furia nesfârşită,
cataclismică - clocotea în el.
Era exact ceea ce îşi dorea Lorcan. Întocmai cum Rowan
fusese martor când războinicul semi-Fae le manipulase
inamicii, secole de-a rândul. Aşa că Rowan îşi potoli furia.
Sau, cel puţin, încercă.
—Aş putea să-ţi rup gâtul atât de uşor! spuse Lorcan,
atingându-i uşor cu nasul partea laterală a gâtului.
Aelin înţepeni.
Posesivitatea din acea singură atingere îl orbi pe Rowan cu
o furie mortală. Făcu un efort să o potolească din nou, la
următoarea replică a lui Lorcan.
 Eşti mult mai bună când nu deschizi gura aia hidoasă,
îi murmură Lorcan pe piele.
 Nu avem cheia, repetă Rowan. Avea să-l măcelărească
pe Lorcan aşa cum doar nemuritorii învăţau şi le plăcea să o
facă: încet, maliţios, creativ. Suferinţa lui Lorcan urma să fie
groaznică.
  Dacă ţi-aş spune că lucrăm pentru aceeaşi echipă? zise
Lorcan.
 Ţi-aş spune că Maeve lucrează doar pentru o singură
echipă: a ei.
 Nu Maeve m-a trimis aici.
Rowan aproape auzea cuvintele pe care Aelin se străduia
să nu le rostească. „Mincinosule. Mincinosul naibii.”
 Atunci, cine a facut-o?
 Am plecat singur.
 Dacă suntem de aceeaşi parte, atunci lasă-ţi jos cuţitul
nenorocit, mârâi Rowan.
Lorcan chicoti.
 Nu vreau să o aud pe prinţesă pălăvrăgind. Ceea ce am
de spus e valabil pentru amândoi.
Rowan aşteptă, profitând de fiecare secundă pentru a
evalua şi reevalua împrejurimile, şansele. În cele din urmă,
Lorcan nu mai ţinu cuţitul atât de strâns. De pe gât, sângele
lui Aelin îi alunecă pe costum.
 Când i-ai dat lui Maeve acel inel, ai făcut cea mai mare
greşeală din viaţa ta scurtă şi patetică de muritoare.
Prin calmul letal, Rowan simţi cum se albi la faţă.
 Ar fi trebuit să ştii mai bine, zise Lorcan, încă
strângând-o pe Aelin de mijloc. Ar fi trebuit să ştii că nu era
vreo proastă sentimentală, care tânjea după dragostea
pierdută. Avea multe lucruri de la Athril - de ce i-ar fi vrut
inelul? Inelul şi nu pe Goldryn?
 Nu mai tergiversa şi spune-ne despre ce este vorba!
 Dar mă distrez atât de bine!
Rowan îşi ţinu atât de ferm mânia sub control, încât
aproape că se înecă din cauza acesteia.
 Inelul nu era o moştenire de familie de la Athril, explică
Lorcan. L-a ucis pe Athril. Voia cheile şi inelul, el a refuzat şi
ea l-a ucis. Cât s-au luptat, Brannon le-a furat, a ascuns
inelul cu Goldryn şi a adus cheile aici. Nu te-ai întrebat
niciodată de ce inelul se afla în acea teacă? O sabie de vânat
demoni - şi un inel, pereche.
  Dacă Maeve vrea să omoare demoni, spuse Rowan, nu
ne vom plânge.
 Inelul nu îi omoară. Conferă imunitate împotriva puterii
lor. Un inel forjat chiar de Mala. Când Athril îl purta, Valgii
nu puteau să-l rănească.
Aelin deschise şi mai mult ochii, mirosul fricii ei
transformându-se în ceva mai profund decât teama de
vătămarea corporală.
 Purtătorul acelui inel nu va trebui să se teamă
niciodată că va fi înrobit de piatra Wyrd, continuă Lorcan,
zâmbind la teroarea care îi acoperea mirosul. I-ai înmânat
propria-ţi imunitate.
 Asta nu explică de ce ai plecat.
Lorcan se încruntă.
 Şi-a măcelărit iubitul pentru inel, pentru chei. Acum,
că sunt d i n nou pe tabla de joc, va face lucruri multe mai
rele ca să le obţină. Şi, de îndată ce le va avea... Regina mea
se va transforma într-o zeiţă.
 Şi? Cuţitul era încă prea aproape de gâtul lui Aelin ca
să rişte să-l atace.
 Asta o va distruge.
Furia lui Rowan se temperă.
Plănuieşti să pui mâna pe chei - ca să nu ajungă la ele.
 Plănuiesc să distrug cheile. Dă-mi cheia ta Wyrd, zise
Lorcan, dcsfăcând pumnul pe care-l ţinuse pe abdomenul lui
Aelin, iar eu îţi voi da inelul.
Negreşit, în palma lui strălucea un inel de aur cunoscut.
 Nu ar trebui să fii în viaţă, zise Rowan. Dacă ai fi furat
inelul şi ai fi fugit, ea te-ar fi omorât până acum. Era o
capcană. O capcană simpatică, inteligentă.
 Mă mişc repede.
Lorcan chiar fugise din Wendlyn. Totuşi, asta nu dovedea
nimic.
 Ceilalţi...
 Niciunul dintre ei nu ştie. Crezi că am încredere că nu
vor spune nimic?
 Jurământul de sânge face trădarea imposibilă.
  De dragul ei fac asta, zise Lorcan. O fac pentru că nu
vreau să văd cum regina mea se transformă într-un demon.
În această privinţă, dau ascultare jurământului.
Aelin se agita acum, iar Lorcan închise din nou inelul în
pumn.
 Eşti un prost, Rowan. Tu te gândeşti doar la următorii
câţiva ani, la următoarele decade. Ceea ce fac eu e de dragul
secolelor. Pentru eternitate. Maeve îi va trimite pe ceilalţi, să
ştii. Să te vâneze. Să vă ucidă pe amândoi. Fie ca această
seară să îţi aducă aminte de vulnerabilitatea ta. Nu vei
cunoaşte niciodată pacea, nici măcar pentru o clipă. Şi chiar
dacă nu o vom ucide pe Aelin a Focului-Sălbatic... o va face
timpul.
Rowan ignoră cuvintele.
Lorcan se uită la Aelin, părul negru mişcându-i-se.
 Mai gândeşte-te la asta, Prinţesă. Ce valorează
imunitatea, într-o lume în care duşmanii tăi aşteaptă să te
încătuşeze, în care o singură greşeală ar însemna să devii
sclava lor, pentru vecie?
Aelin îşi arătă dinţii.
Lorcan o împinse, iar Rowan se mişca deja, năpustindu-se
în direcţia ei.
Ea se răsuci, lamele încorporate în costumul ei strălucind,
eliberate.
Însă Lorcan nu mai era acolo.

~
După ce hotărî că tăieturile de pe gâtul ei erau superficiale
şi că nu era în pericol să moară din cauza lor, Rowan nu îi
mai adresă niciun cuvânt în drum spre casă.
Dacă Lorcan avea dreptate... Nu, nu avea drepate. Era un
mincinos, iar târgul era clar un truc al lui Maeve.
Cât merseră, Aelin îşi ţinu o batistă la gât şi, până să
ajungă la apartament, sângele se coagulase. Din fericire,
Aedion era deja în pat.
 Cu paşi mari, Rowan se îndreptă direct spre dormitorul
lor. Ea îl urmă înăuntru, dar el ajunse la baie şi, în linişte,
închise uşa în urma lui. O secundă mai târziu, apa se auzi
curgând. Umplea cada.
Se descurcase să o ascundă, iar mânia lui fusese... ea nu
văzuse niciodată pe cineva atât de mânios. Dar, cu toate
acestea, îi văzuse teroarea întipărită pe chip. Fusese suficient
cât să o facă să-şi stăpânească frica proprie, când sângele
începu să-i clocotească în vene. Şi încercase - pe toţi zeii,
încercase - să scape din strânsoare, dar Lorcan... Rowan
avusese dreptate. Fără magia ei, nu îi putea face faţă.
El ar fi putut să o ucidă.
În ciuda regatului ei, în ciuda tuturor lucrurilor pe care le
mai avea de făcut, nu reuşise să se gândească decât la frica
din privirea lui Rowan. Şi ar fi fost păcat dacă nu ar fi aflat
niciodată... dacă nu i-ar fi spus niciodată...
Aelin îşi curăţă gâtul în bucătărie, spălă cei câţiva stropi
de sânge de pe costumul ei şi îl atârnă în camera de zi, ca să
se usuce, apoi scoase una dintre cămăşile lui Rowan şi se
urcă în pat.
Abia dacă auzea apa stropind. Poate că doar stătea în
cadă, uitându-se în gol, cu acea expresie goală, pe care o
afişase de când Lorcan îi luase cuţitul de la gât. Minutele se
scurseră, iar ea îi strigă noapte bună lui Aedion, al cărui
răspuns reverberă prin pereţi.
Apoi, uşa de la baie se deschise, un val de aburi se undui
afară, iar Rowan apăru cu un prosop care îi atârna pe
şolduri. Ea se uită la abdomenul lui musculos, la umerii
puternici, dar... Dar privirea lui era goală...
Ea atinse patul.
 Vino aici.
El rămase pe loc, uitându-se la gâtul ei rănit.
 Amândoi suntem experţi în a evita să vorbim, aşa că
hai să cădem de acord să discutăm acum, ca doi oameni
echilibraţi, rezonabili.
Nu o privi când se îndreptă spre pat şi se prăbuşi lângă ea,
întinzându-se peste pături. Nici măcar nu-l mustră că udase
cearşafurile - nici nu-i spuse că ar fi putut să piardă jumătate
de minut, ca să se îmbrace.
 Se pare că zilele noastre de distracţie s-au terminat,
rosti ea, rezemându-şi capul în pumn şi uitându-se în jos, la
el. Rowan se uită, indiferent, la tavan. Vrăjitoare, lorzi
întunecaţi, Regine Fae... Dacă scăpăm vii din asta, îmi voi lua
o lungă şi frumoasă vacanţă.
Privirea lui era rece.
 Nu mă ignora, şopti ea.
 Niciodată, murmură el. Nu asta... Se frecă la ochi cu
degetul mare şi cu cel arătător. Te-am dezamăgit în seara
asta. Vorbele îi erau o şoaptă în întuneric.
 Rowan...
 S-a apropiat suficient încât să te omoare. Dacă ar fi fost
un alt duşman, ar fi putut să o facă. Patul se cutremură în
clipa în care el oftă zgomotos şi-şi luă mâna de pe ochi.
Emoţia pură din jur o făcea să-şi muşte buzele. Niciodată -
niciodată nu o lăsa să vadă acele lucruri. Te-am dezamăgit.
Am jurat să te protejez şi, în seara asta, am dat greş.
 Rowan, este în regulă...
 Nu este în regulă. Cu o mână caldă, o prinse de umăr.
Ea îl lăsă să o întoarcă pe spate şi se trezi cu el pe jumătate
deasupra ei, privind-o în ochi. Peste al ei, trupul lui era o
forţă puternică şi imensă a naturii, dar ochii lui - panica încă
i se citea în privire. Ţi-am trădat încrederea.
 Nu ai făcut aşa ceva. Rowan, i-ai spus că nu îi vei da
cheia.
El inspiră, pieptul umflându-i-se.
 I-aş fi dat-o. Pe toţi zeii, Aelin - m-a păcălit şi nici
măcar nu şi-a dat seama. Ar fi putut să mai aştepte încă un
minut şi i-aş fi zis, cu sau fără inel. Erawan, vrăjitoarele,
regele, Maeve... pe toţi i-aş înfrunta. Dar să te pierd... Îşi lăsă
capul în jos şi închise ochii, respiraţia lui încălzindu-i gura
lui Aelin. În seara asta te-am dezamăgit, murmură el cu o
voce răguşită. Îmi pare rău.
Mirosul lui de pin şi zăpadă o învălui. Ar trebui să se
îndepărteze de el. „Nu mă atinge aşa.“
 Şi, cu toate acestea, era acolo; mâna îi era un semn pe
umărul ei gol, trupul său aproape acoperindu-l pe al ei.
 Nu trebuie să îţi pară rău, şopti ea. Rowan, am
încredere în tine.
El aprobă printr-un semn din cap, aproape imperceptibil.
—Mi-a fost dor de tine, rosti calm, privindu-i când gura,
când buzele. Când am fost în Wendlyn, am minţit când am
spus că nu mi-a lost dor. Din clipa în care ai plecat, mi-a fost
atât de dor, încât mi-am ieşit din minţi. M-am bucurat de
pretextul de a-l urmări pe Lorcan aici, doar ca să te văd din
nou. Şi în seara asta, când ţi-a ţinut cuţitul la gât... Căldura
degetului său cu bătături înflori în ea, când trasă o linie peste
tăietura de pe gâtul ei. M-am tot gândit la faptul că s-ar putea
să nu afli niciodată că mi-a fost dor de tine, despărţiţi fiind
doar de un ocean. Dar, dacă moartea ne-ar despărţi... te-aş
găsi. Nu-mi pasă de câte reguli aş încălca. Chiar dacă ar
trebui să pun mâna pe toate trei cheile şi să deschid o poartă,
te-aş găsi din nou. Întotdeauna.
Ea clipi, ca să nu o mai usture ochii, în timp ce el se
întinse şi-i luă mâna, pe care i-o ghidă către obrazul lui
tatuat. Făcu un efort ca să-şi aducă aminte cum să respire,
să se concentreze asupra altui lucru, nu asupra pielii lui
netede şi calde. El continuă să o privească m timp ce ea îi
atinse uşor pometele ascuţit. Savurând fiecare atingere, îi
mângâie chipul, acel tatuaj, uitându-se la el încontinuu,
chiar dacă el o dezbrăca din priviri.
Părea să-i tot spună „Îmi pare rău.“
Îl ţintui cu privirea când nu îi mai atinse faţa şi, uşor,
asigurându-se că el înţelegea fiecare pas, îşi lăsă capul pe
spate până când îşi arcui gâtul dezgolit în faţa lui.
 Aelin, şopti el. Nu îi rosti numele ca pe o mustrare sau
ca pe un avertisment, ci... ca pe o implorare. Parcă o implora.
Îşi coborî capul spre gâtul ei expus şi zăbovi la foarte mică
distanţă.
Ea îşi arcui şi mai mult gâtul, o invitaţie tăcută. Rowan
scoase un geamăt uşor şi-i atinse pielea cu dinţii. Ca să-i
sfâşie gâtul, nu ar fi fost nevoie decât de o muşcătură, de o
mişcare. Caninii lui alungiţi alunecară de-a lungul cărnii ei -
cu blândeţe, cu precizie. Ea înşfacă cearşafurile, ca să nu îşi
treacă degetele peste spatele lui gol şi să-l tragă mai aproape.
El se sprijini într-o mână lângă capul ei, jucându-se cu
degetele în părul lui Aelin.
 Pe nimeni altcineva, şopti ea. Nu aş lăsa pe nimeni
altcineva să se apropie de gâtul meu. Să îi arate era singura
metodă prin care ar fi înţeles acea încredere, într-un mod pe
care numai partea Fae, partea prădătoare din el, avea să îl
priceapă. Pe nimeni altcineva, repetă ea.
El scoase un alt geamăt slab, răspuns, şi confirmare, şi
cerere, geamăt care răsună în ea. Cu grijă, acoperi cu dinţii
locul în care sângele ei zvâcnea şi bolborosea, respirând
fierbinte pe pielea ei.
Ea închise ochii, fiecare simţ concentrându-se asupra
acelei senzaţii, asupra dinţilor şi a gurii de pe gâtul ei, asupra
puternicului trup care tremura din cauza reţinerii, peste al ei.
O atinse uşor cu limba.
Scoase un mic zgomot, care ar fi putut să fie un geamăt,
un cuvânt sau numele lui. El se cutremură şi se retrase,
aerul rece sărutându-i gâtul. Sălbăticia - sălbăticia pură
strălucea în acei ochi. Apoi, cu atenţie şi cu neruşinare, îi
cercetă trupul, nările umflându-i-se delicat, când mirosi exact
ceea ce dorea ea.
Aelin începu să respire mai greu când el se forţă să o
privească - flămând, fatal, de neînduplecat.
 Nu încă, spuse el dur, respirând neregulat. Nu acum.
 De ce? Făcu un efort să îşi aducă aminte cum să
vorbească, mai ales când el se uita la ea aşa. Ca şi când ar fi
putut să o mănânce de vie. Căldura îi făcu inima să bată mai
tare.
 Nu vreau să mă grăbesc cu tine - vreau să îţi
descopăr... fiecare centimetru. Iar acest apartament are pereţi
foarte, foarte subţiri. Aelin, nu vreau să fim auziţi atunci când
te voi face să gemi, adăugă el în clipa în care se aplecă din
nou, trecând cu buzele peste tăietura de la baza gâtului ei.
O, pe Wyrd! Avea probleme. Nişte probleme date naibii. Şi
când îi rostea numele aşa...
  Asta schimbă lucrurile, rosti ea, abia reuşind să
vorbească.
 Lucrurile au început să se schimbe de ceva vreme. Ne
vom descurca.
Se întrebă cât de mult ar fi reuşit să-şi respecte hotărârea
de a aştepta, dacă şi-ar fi înălţat capul ca să-l sărute, dacă i-
ar fi mângâiat spatele. Dacă l-ar fi atins mai jos decât atât.
Dar... Balauri. Vrăjitoare. Armată. Erawan. Respiră greoi.
 Dormi, mormăi ea. Ar trebui să dormim.
El înghiţi din nou, îndepărtându-se uşor de ea şi, cu paşi
mari, se duse spre şifonier, ca să se îmbrace. Sincer, se
străduia din răsputeri să nu sară după el şi să-i smulgă
prosopul acela blestemat.
Poate că ar fi trebuit să-l trimită pe Aedion să stea în altă
parte. Doar pentru o noapte. Şi, apoi, ar fi ars în iad pentru
totdeauna, deoarece ar fi fost cea mai egoistă şi groaznică
persoană din toate timpurile.
Se forţă să se întoarcă cu spatele la şifonier, neavând
încredere că ar fi putut să se uite la Rowan fără să facă o
prostie imensă.
O, avea nişte probleme date naibii.
 CAPITOLUL 53

„Bea“, îl convinse prinţul demon, cu o voce drăgăstoasă.

„Savurează.”
Prizonierul plângea în hohote pe podeaua celulei din
temniţă, în timp ce teama, durerea şi amintirile îl părăseau.
Prinţul demon le inhală ca şi când ar fi fost opiu.
„Delicioase.”
Era delicios.
El se urî, se blestemă.
Însă disperarea pe care o simţea bărbatul, în clipa în care
cele mai urâte amintiri îl sfâşiară în bucăţi... era ameţitoare.
Era putere; era viaţă.
Oricum, nu mai avea nimic şi pe nimeni. Dacă va avea
ocazia, va găsi o cale să-i pună capăt. Deocamdată, aceasta
era eternitatea, aceasta era naşterea, moartea, renaşterea.
Aşa că el îi bău durerea, teama şi tristeţea.
Şi învăţă să-i placă.
 CAPITOLUL 54

Manon se uită cu ochi mari la scrisoarea pe care tocmai i-

o adusese, tremurând, mesagerul. Elide îşi dădea silinţa să
pară că nu observă fiecare mişcare a ochilor lui Manon de-a
lungul paginii, însă îi era greu să nu se holbeze când
vrăjitoarea mârâia la fiecare cuvânt pe care îl citea.
Elide, care stătea întinsă pe patul ei de paie, în vreme ce
focul deja se stingea, gemu din cauza durerii simţite când se
ridică. Găsise o ploscă din piele cu apă în cămară şi chiar îl
întrebase pe bucătar dacă putea să o ia, pentru Aripa
Conducătoare. Acesta nu îndrăznise să obiecteze. Sau să îi
poarte pică pentru cei doi săculeţi cu nuci pe care îi luase tot
„pentru Aripa Conducătoare”. Era mai bine decât nimic.
Ascunsese totul sub patul ei, iar Manon nu observase. Căruţa
cu provizii urma să sosească în orice moment. La plecare,
Elide avea să fie în căruţă. Şi nu va mai avea niciodată de-a
face cu acest întuneric.
Din grămada de buşteni, Elide luă doi şi-i puse pe foc,
ridicând un val de scântei. Era pe cale să se întindă din nou,
când Manon îi vorbi, de la birou.
—În trei zile, voi pleca însoţită de Cele Treisprezece.
—Unde? îndrăzni Elide să întrebe. Judecând după violenţa
cu care Aripa Conducătoare citise scrisoarea, nu într-un loc
plăcut.
—Spre o pădure din Nord. La... Manon făcu o pauză şi
traversă încăperea cu paşi uşori, dar hotărâţi, se apropie de
vatră şi azvârli scrisoarea înăuntru. Voi lipsi cel puţin două
zile. Dacă aş fi în locul tău, m-aş ascunde în acest timp.
Gândindu-se la ce ar fi putut însemna, mai exact, ca
protecţia Aripii Conducătoare să se afle la mii de kilometri
depărtare, Elide îşi simţi stomacul strângându-se. Dar nu
avea sens să-i spună asta lui Manon. Nu i-ar fi păsat, chiar
dacă o revendicase pe Elide ca pe una de-ale ei. Oricum, nu
însemna nimic. Ea nu era o vrăjitoare. Curând, avea să
evadeze. Se îndoia că cineva de aici chiar s-ar fi gândit, de
două ori, la dispariţia ei.
 — Mă voi ascunde, spuse Elide.
Poate în partea din spate a unei căruţe, care avea să iasă
din Morath şi să se îndrepte spre libertate.

~
Avu nevoie de trei zile întregi ca să se pregătească pentru
întâlnire.
În scrisoarea Matroanei nu citise nimic despre creşterea şi
măcelărirea vrăjitoarelor. De fapt, era ca şi când bunica ei nu
ar fi primit niciunul dintre mesajele lui Manon. Odată
întoarsă din această mică misiune, Manon avea să-i ia la
întrebări pe solii Breslei. Pe îndelete. Dureros.
Cele Treisprezece aveau să zboare spre coordonatele din
Adarlan - fix în mijlocul regatului, chiar în agitaţia din
interiorul pădurii Oakwald - şi să ajungă cu o zi înainte de
întâlnirea aranjată, pentru a stabili un perimetru sigur.
Regele din Adarlan urma să vadă, în sfârşit, arma pe care
o construise bunica ei şi, aparent, voia să o cerceteze cu
atenţie şi pe Manon. Îl aducea şi pe fiul său cu el, cu toate că
Manon se îndoia că o făcea ca să-i păzească spatele, aşa cum
moştenitorii îşi protejau Matroanele. Nu-i prea păsa de nimic
din toate acestea. Aproape că-şi dorise să-i spună bunicii ei
că era o întâlnire prostească, inutilă. O pierdere de timp
pentru ea.
Măcar urma să-l vadă pe rege, cel care dădea acele ordine
de distrugere a vrăjitoarelor de transformare a copiilor
acestora în monştri.
Cel puţin avea să-i poată spune personal bunicii ei despre
asta - şi poate chiar să o vadă pe Matroană sfârtecându-l pe
rege, odată ce ar fi aflat adevărul despre faptele lui.
Manon urcă în şa, iar Abraxos ieşi pe stâlp, obişnuindu-se
cu cea mai nouă armură pe care o făurise fierarul aerian - în
sfârşit, destul de uşoară ca balaurii să se poată descurca şi,
acum, gata să fie testată în această călătorie. Vântul o
muşcă, dar ea îl ignoră. Tot aşa cum le ignorase şi pe Cele
Treisprezece.
Asterin nu vorbea cu ea - şi niciuna dintre vrăjitoare nu
mai vorbise nimic despre prinţul Valg, pe care ducele îl
trimisese la ele. Fusese un test, să vadă cine avea să
supravieţuiască şi să-i aducă aminte de ce era în joc. Tot aşa
cum şi dezlănţuirea focului-umbră asupra acelui trib fusese
un test.
Încă nu putea să aleagă un sabat. Şi nu urma să o facă;
nu înainte de a vorbi cu bunica ei. Dar se îndoia că ducele
avea să mai aştepte mult.
Privi povârnişul, armata din ce în ce mai mare, care se
răspândea peste munţi şi văi ca un covor de întuneric şi foc -
cu mult mai mulţi soldaţi ascunşi în subteran. Umbrele ei îi
raportaseră chiar în acea dimineaţă că zăriseră nişte creaturi
zvelte, cu aripi şi cu trăsături umane diforme, care se înălţau
în cerul nopţii - prea rapide şi prea abile pentru a fi urmărite
- înainte de a dispărea în norii grei şi de a nu se mai întoarce.
Majoritatea ororilor din muntele Morath încă nu se arătaseră,
suspecta Manon. Se întrebă dacă avea să le comande şi pe
acestea.
Simţi privirea Celor Treisprezece, care aşteptau semnalul.
Manon îşi înfipse călcâiele în coastele lui Abraxos şi căzură
liber, în aer.

~
Cicatricea de pe braţ o durea. O durea mereu - mai intens
decât colierul, decât frigul, decât mâinile ducelui asupra ei,
mai intens decât orice i se făcuse vreodată. Doar focul-umbră
era o alinare.
Odată, crezuse că se născuse pentru a fi regină. De atunci,
învăţase că se născuse pentru a fi o bestie. Ducele îi pusese
chiar şi un colier, ca unui câine, şi vârâse un prinţ demon în
ea. O vreme, îl lăsase să câştige, cuibărindu-se atât de bine în
interiorul ei, încât prinţul ajunsese să uite că ea era acolo. Iar
ea aşteptase.
 Îşi petrecuse timpul în acel cocon de întuneric, lăsându-l
să creadă că dispăruse, lăsându-i să facă ce voiau cu
învelişul ei muritor. În acel cocon, focul-umbră începuse să
pâlpâie, să o alimenteze, să o hrănească. Cu mult timp în
urmă, când era mică şi pură, flăcări de aur i se aprinseseră în
vârfurile degetelor, secrete şi ascunse. Apoi, dispăruseră, aşa
cum dispăruseră toate lucrurile bune. Acum, reveniseră -
renăscute în acea carcasă întunecată, devenite foc-fantomă.
Prinţul din ea nu observase când începuse să-l
ciugulească. Puţin câte puţin, furase bucăţele din creatura
nepământeană care îi luase trupul pentru pielea ei, de care se
folosea ca să facă lucruri atât de groaznice. Creatura
observase în ziua în care luase o muşcătură mai mare -
destul de mare încât ţipase în agonie.
Înainte de a putea spune cuiva, se năpustise asupra
creaturii, sfâşiind-o şi nenorocind-o cu focul ei umbră, până
când nu mai rămaseră decât urmele răutăţii, până când nu
mai rămase decât şoapta unui gând. Focul - creaturii nu îi
plăcea focul de niciun fel.
De câteva săptămâni, se afla aici. Aşteptând din nou.
Învăţând despre flacăra din venele ei - cum sângera în chestia
din braţul ei şi reapărea ca foc-umbră. Uneori, chestia îi
vorbea, în limbi pe care ea nu le auzise niciodată şi care poate
nici nu existaseră vreodată.
Încă purta colierul la gât şi îi lăsa să îi dea ordine, să o
atingă, să o rănească. Curând - foarte curând, urma să-şi
găsească adevăratul scop şi atunci avea să-şi urle mânia la
lună.
Uitase numele care îi fusese dat, dar asta nu conta.
Acum, avea un singur nume: Moartea, devoratoarea
lumilor.
 CAPITOLUL 55

Aelin credea cu tărie în fantome. Doar că nu credea că îşi

făceau apariţia, de obicei, în timpul zilei.
Rowan îi atinse umărul cu mâna, chiar înainte de răsăritul
soarelui. Se uită o singură dată la chipul lui încordat,
făcându-şi curaj.
— Cineva a intrat cu forţa în depozit.
Rowan ieşise din cameră, înarmat şi pregătit să verse
sânge, înainte ca Aelin să apuce să-şi ia propriile arme. Zei
din ceruri - se mişca precum vântul! Ea încă îi simţea caninii
pe gât, scrâşnindu-i pe piele, apăsând uşor...
Îl urmă aproape în tăcere, găsindu-l împreună cu Aedion,
în faţa uşii apartamentului, cu săbiile în mâini, ambii având
spatele musculos şi plin de cicatrice, rigid. Ferestrele - erau
cea mai bună cale de scăpare, în cazul unei ambuscade.
Ajunse lângă cei doi bărbaţi fix când Rowan deschise uşor
uşa, pentru a dezvălui bezna din casa scării.
Prăbuşită grămadă, Evangeline plângea cu hohote pe
palierul scării, cu faţa plină de cicatrice, extrem de palidă şi
cu ochii ei ca de citrin îngroziţi, uitându-se în sus, la Rowan
şi la Aedion. Sute de kilograme de muşchi letali şi dinţi
dezgoliţi...
Aelin îşi făcu loc pe lângă ei, coborând scările câte două şi
câte trei, până când ajunse la fată. Era curată - nu avea nicio
zgârietură.
— Eşti rănită?
Scutură din cap, lumina lumânării aduse de Rowan
reflectându-se în părul ei roşcat-auriu. Casa scării se
cutremură la fiecare pas al lui şi al lui Aedion.
 Spune-mi, gâfâi Aelin, rugându-se în tăcere ca situaţia
să nu fi fost atât de gravă pe cât părea. Spune-mi tot.
 Au luat-o, au luat-o, au luat-o.
 Cine? întrebă Aelin, dându-i părul pe spate,
întrebându-se dacă ar fi intrat în panică în cazul în care ar fi
luat-o în braţe.
  Oamenii regelui, şopti Evangeline. Au venit cu o
scrisoare de la Arobynn. Au spus că au aflat despre arborele
genealogic al Lysandrei din testamentul lui Arobynn.
Inima lui Aelin încetă să mai bată. Situaţia era mai gravă -
mult mai gravă decât se aşteptase...
 Au zis că e o Theriană. Au luat-o şi aveau de gând să
mă ia şi pe mine, dar ea s-a luptat cu ei şi mi-a spus să fug,
iar Clarisse nu a vrut să ne ajute...
 Unde au dus-o?
Evangeline suspină.
 Nu ştiu. Lysandra mi-a spus să vin aici dacă se
întâmplă vreodată ceva; mi-a zis să îţi spun să fugi...
Nu putea să respire, nu putea să gândească. Rowan
îngenunche lângă ele şi o luă în braţe pe fată, ridicând-o,
mâna lui atât de mare aproape acoperindu-i ceafa. Evangeline
îşi îngropă faţa în pieptul lui tatuat, iar Rowan murmură
sunete de alinare. Peste capul fetei, el îi întâlni privirea lui
Aelin. „Trebuie să ieşim din casa asta în zece minute - până
când ne vom da seama dacă te-a trădat şi pe tine.“
Ca şi când l-ar fi auzit, Aedion trecu pe lângă ei,
îndreptându-se către fereastra depozitului prin care, cumva,
Evangeline se strecurase. Părea că Lysandra o învăţase
câteva lucruri pe cea pe care o avea în grijă.
Aelin îşi frecă faţa şi se sprijini cu o mână de umărul lui
Rowan, când se ridică, simţindu-i pielea caldă şi fină cu
degetele ei bătătorite.
 Tatăl lui Nesryn. Îl vom ruga pe el să aibă grijă de ea
astăzi.
Arobynn făcuse asta. Un ultim as din mânecă. Ştiuse.
Despre Lysandra - despre prietenia lor. Nu-i plăcea să-şi
împartă bunurile.
La un nivel mai jos, Chaol şi Nesryn năvăliră în depozit,
iar Aedion aproape ajunsese la ei, înainte ca aceştia să-şi dea
seama că el era acolo.
Aveau mai multe veşti. Unul dintre oamenii lui Ren îi
contactase în urmă cu câteva momente: a doua zi, urma să
aibă loc o întâlnire în Oakwald, între rege, Dorian, şi Aripa
Conducătoare a cavaleriei sale aeriene.
Cu predarea unui nou prizonier pentru Morath.
 Trebuie să o scoateţi prin tuneluri! le ordonă Aelin lui
Chaol şi lui Nesryn, când coborî în viteză scările. Chiar acum.
Sunteţi oameni; la început, nu vă vor observa. Sunteţi
singurii care pot să pătrundă în acel întuneric.
Chaol şi Nesryn se priviră reciproc.
Aelin se apropie de ei.
 Trebuie să o scoateţi de aici chiar acum!
Pentru o clipă, simţi că nu se mai afla în depozit. Pentru o
clipă, stătea în picioare intr-un frumos dormitor, în faţa unui
pat însângerat şi a cadavrului întins pe acesta, făcut bucăţi.
Chaol îşi întinse mâinile.
— Ar fi mai bine să profităm de timpul pe care-l avem ca
să organizăm o ambuscadă.
Sunetul vocii sale... Cicatricea de pe faţa lui era evidentă
în lumina slabă. Aelin îşi încleştă degetele într-un pumn,
înfigându-şi unghiile - unghiile care îi zgâriaseră chipul - în
palmă.
— E posibil să o folosească pe post de hrană, reuşi ea să
spună.
În spatele ei, Evangeline suspină. Dacă ar fi făcut-o pe
Lysandra să îndure ce îndurase Aelin când se luptase cu
prinţul Valg...
—Vă rog, zise ea, pierzându-şi vocea când rosti cuvântul.
Atunci, Chaol observă la ce se uitase ea. Se albi la faţă, cu
gura deschisă.
Însă Nesryn se întinse după mâna ei, degetele-i subţiri,
bronzate şi reci atingând palmele ude ale lui Aelin.
 O vom aduce înapoi. O vom salva. Împreună.
Chaol nu făcu decât să o privească pe Aelin, îndreptându-
spatele.
 Aşa ceva nu se va mai întâmpla niciodată, spuse el.
Ea voia să-l creadă.
 CAPITOLUL 56

Câteva ore mai târziu, pe podeaua unui han dărăpănat,

din partea opusă Riftholdului, Aelin se uita la o hartă pe care
marcaseră locul întâlnirii - cam la opt sute de metri de
templul lui Temis. Micuţul templu se afla chiar în interiorul
ascunzişului din Oakwald, situat deasupra unei bucăţi
impozante de piatră, în mijlocul unei văi adânci. La templu se
putea ajunge doar mergând pe cele două poduri suspendate
de fiecare parte a văii care, de-a lungul anilor, îl cruţaseră de
a fi invadat de armatele inamice. Probabil că pădurea
înconjurătoare era goală, iar dacă balaurii ar fi zburat până
acolo, cu siguranţă ar fi ajuns sub mantia întunericului, cu o
noapte înainte. Adică în noaptea aceasta.
Aelin, Rowan, Aedion, Nesryn şi Chaol stăteau în jurul
hărţii, ascuţindu-şi şi lustruindu-şi săbiile, în timp ce
recapitulau planul. Pe Evangeline o lăsaseră în grija tatălui
lui Nesryn, împreună cu mai multe scrisori pentru Terrasen
şi cei din Bane - iar brutarul nu le pusese nicio întrebare.
Doar îşi sărutase fiica cea mică pe obraz şi-i anunţă că el şi
Evangeline aveau să coacă plăcinte speciale pentru
întoarcerea lor.
Asta dacă s-ar fi întors.
 Dar dacă poartă un colier sau un inel? întrebă Chaol,
din partea cealaltă a micului lor cerc.
 Atunci, îşi va pierde capul sau un deget, zise Aedion,
sec.
Aelin îi aruncă o privire.
 Nu vei hotărî asta fără să mă consulţi.
 Şi cum rămâne cu Dorian? întrebă Aedion.
Chaol se holbă la hartă de parcă ar fi vrut să o găurească.
 Nu e decizia mea, zise Aelin, încordată.
Privirea lui Chaol o fulgeră.
 Nu te atingi de el.
 Să-i aducă pe toţi în preajma unui prinţ Valg era un risc
teribil, dar...
 Ne vom picta cu semne Wyrd. Toţi. Ca să ne protejăm
împotriva prinţului.
În cele zece minute de care avuseseră nevoie ca să-şi ia
armele, hainele şi proviziile din apartamentul din depozit, ea
îşi amintise să-şi ia cărţile cu semne Wyrd, care se aflau
acum pe măsuţa din faţa singurei ferestre din încăpere.
Închiriaseră trei camere, pentru o noapte: una pentru Aelin şi
Rowan, una pentru Aedion şi cealaltă pentru Chaol şi Nesryn.
Cu moneda de aur pe care i-o trântise hangiului pe tejghea le
putea închiria pentru cel puţin o lună. Şi îi putea cumpăra şi
tăcerea.
 Îl eliminăm pe rege? întrebă Aedion.
 Nu atacăm, răspunse Rowan, până când nu suntem
siguri că-l vom putea omorî pe rege şi neutraliza pe prinţ, cu
riscuri minime. Să o scoatem pe Lysandra din căruţa aceea e
cel mai important.
 De acord, consimţi Aelin.
Aedion îl fixă cu privirea pe Rowan.
 Când plecăm?
Faptul că el cedase în faţa Prinţului Fae o miră pe Aelin.
 Nu vreau ca balaurii sau vrăjitoarele să ne simtă, zise
Rowan, ca un comandant care se pregăteşte pentru câmpul
de luptă. Vom ajunge chiar înainte ca întâlnirea să înceapă -
destul de devreme încât să găsim poziţii avantajoase de
pândă şi să le localizăm cercetaşii şi santinelele. Vrăjitoarele
au un simţ al mirosului dezvoltat şi riscăm să fim descoperiţi.
Ne vom mişca repede.
Ea nu putea să hotărască dacă era sau nu uşurată.
Ceasul bătu ora prânzului. Nesryn se ridică în picioare.
 Voi comanda masa de prânz.
Chaol se ridică şi se întinse.
 Te voi ajuta să o aduci aici.
Într-adevăr, într-un loc ca acesta, nu avea cine să le aducă
mâncarea din bucătărie în cameră. Cu toate că, într-un
asemenea loc, Chaol ar fi putut foarte bine să coboare ca să o
supravegheze pe Faliq, presupunea Aelin. Bun.
De îndată ce ei plecară, Aelin luă unul dintre cuţitele lui
Nesryn şi începu să-l lustruiască: era un pumnal decent, dar
nu grozav. Dacă ar fi supravieţuit zilei următoare, poate că îi
va cumpăra unul mai bun, drept mulţumire.
 Păcat că Lorcan e un ticălos psihopat! spuse ea. Ne-ar
fi prins bine ajutorul lui mâine.
Rowan avu o grimasă.
 Ce va face când va afla despre moştenirea lui Aedion?
Aedion lăsă jos pumnalul pe care îl ascuţea.
 Îi va păsa măcar?
După ce termină de lustruit o jumătate de sabie scurtă,
Rowan tăcu o pauză.
 Lui Lorcan s-ar putea nici să nu-i pese - sau s-ar putea
ca Aedion să i se pară interesant. Dar, cel mai probabil, îl va
interesa cum existenţa lui Aedion poate fi folosită împotriva
lui Gavriel.
Aelin se uită la vărul ei, al cărui păr auriu părea acum a fi
o dovadă mai vie a legăturilor lui cu Gavriel, decât cu ea.
 Vrei să-l cunoşti? Probabil că deschisese acest subiect
doar ca să nu se gândească la a doua zi.
El ridică din umeri.
 Aş fi curios, dar nu mă grăbesc. Doar dacă nu are de
gând să-şi aducă cadrele aici, ca să ne ajute în luptă.
 Cât eşti de pragmatic! Se uită la Rowan, care îşi făcea
iar de lucru cu sabia.
 Am putea să-i convingem să ne ajute, în ciuda spuselor
lui Lorcan?
Ei îi ajutaseră o dată - în timpul atacului asupra fortăreţei
Mistward.
 Puţin probabil, răspunse Rowan, continuând să
privească lama. Cu excepţia cazului în care Maeve hotărăşte
că a-ţi trimite ajutor e următoarea mişcare din jocul ei,
oricare ar fi acela. Poate că va vrea să se alieze cu tine, ca să-l
ucidă pe Lorcan pentru trădarea lui. El căzu pe gânduri. Unii
Fae care locuiau aici ar putea să fie încă în viaţă - şi ascunşi
pe undeva. Poate că ar putea fi - sau au fost deja antrenaţi.
 Nu m-aş baza pe asta, spuse Aelin. Pe cei din Neamul
Mititelelor i-am văzut şi simţit în Oakwald. Dar pe Fae... Nici
urmă de ei pe aici. Nu îl privi pe Rowan, dar, în schimb,
începu să cureţe ultima sabie neascuţită a lui Chaol. Regele i-
a nimicit cu simţ de răspundere. Pun pariu că
supravieţuitorii, dacă există, sunt blocaţi în formele lor
animaliere.
O suferinţă cunoscută o învălui din nou pe Aelin.
 Ne vom da seama de asta mai târziu.
Asta dacă aveau să supravieţuiască destul încât să o facă.

~
În restul zilei şi până seara târziu, Rowan puse la cale un
plan de acţiune, cu aceeaşi eficienţă la care ea se aşteptase şi
pe care o preţuia, însă acum nu i se părea liniştitoare - nu
când pericolul era atât de mare şi totul ar fi putut să se
schimbe în câteva minute. Nu când poate că Lysandra nu mai
putea fi salvată.
 Ar trebui să dormi, spuse Rowan, vocea lui profundă
huruind peste pat şi de-a lungul pielii ei.
 Patul este plin de cocoloaşe, zise Aelin. Urăsc hanurile
ieftine.
Râsul lui slab răsună în întunericul din camera aproape
întunecată. Ea baricadase uşa şi fereastra, ca să îi alerteze în
privinţa oricărui intrus, dar cu tărăboiul care se auzea din
taverna ca vai de lume de la parter, le-ar fi fost greu să audă
pe cineva venind pe hol. Mai ales când unele camere erau
închiriate cu ora.
 O vom lua înapoi, Aelin.
Patul era mult mai mic decât al ei - destul de mic încât îi
atinse umărul cu al ei, când se întoarse. Îl găsi deja cu faţa la
ea şi ochii strălucind în întuneric.
 Nu mai pot să îngrop încă un prieten.
 Nu o vei face.
  Rowan, dacă ţi s-ar întâmpla vreodată ceva...
 Nu, şopti el. Nici măcar nu o spune. Am discutat destul
despre asta seara trecută.
Ridică o mână - ezită, apoi îi dădu pe spate o şuviţă care îi
căzuse peste chip. Degetele lui bătătorite îi zgâriară pometele,
apoi îi mângâiară urechea.
Era o prostie să pornească pe acest drum, când toţi ceilalţi
bărbaţi din viaţa ei o răniseră, într-un fel sau altul,
întâmplător sau nu.
Chipul lui nu afişa nimic blând sau dulce. Doar privirea
strălucitoare a unui animal de pradă.
 Când ne vom întoarce, aminteşte-mi să-ţi dovedesc că
te-ai inşelat în privinţa tuturor lucrurilor la care tocmai te-ai
gândit.
Ea ridică o sprânceană.
—Da?
El îi zâmbi viclean, împiedicând-o să mai gândească. Era
exact ce îşi dorea el - să-i distragă atenţia de la ororile zilei
următoare.
 Te voi lăsa chiar să hotărăşti cum ţi-o voi spune: cu
cuvinte - se uită rapid la gura ei - sau cu dinţii şi limba mea.
Un fior îi străbătu sângele, vărsându-i-se în inimă. Nu era
corect - nu era corect deloc să o tachineze aşa.
 Hanul acesta mizerabil este destul de zgomotos, rosti
ea, îndrăznind să-şi lase o mână să alunece peste pectoralii
lui goi şi apoi până la umărul lui. Se minună de puterea de
sub palma ei. El se înfioră, dar îşi ţinu mâinile pe lângă corp,
încleştate şi cu articulaţiile albe.
 Păcat că Aedion ar putea încă să ne audă prin perete.
Cu unghiile, îl zgârie uşor pe claviculă, marcându-l,
revendicându-l, înainte să se aplece şi să-şi lipească buzele
de adâncitura de la baza gâtului său. Pielea lui era atât de
fină, de ademenitoare.
 Aelin, gemu el.
Asprimea din vocea lui o făcu să-şi strângă degetele de la
picioare.
  Păcat, murmură ea, lângă gâtul lui. El mârâi, iar ea
chicoti uşor când se rostogoli înapoi şi închise ochii,
respirând mult mai uşor decât până atunci. Avea să treacă de
ziua de mâine, indiferent de ce s-ar fi întâmplat. Nu era
singură - nu când îi avea lângă ea pe Rowan şi pe Aedion.
Zâmbea când salteaua se mişcă, când auzi paşii echilibraţi
care se îndreptară spre dulap şi când sunetele stropilor
umplură încăperea, în clipa în care Rowan îşi turnă peste el
un ulcior cu apă rece.
 CAPITOLUL 57

— Îi miros, şopti Aedion aproape imperceptibil, când se

strecurară printre tufişuri, fiecare dintre ei îmbrăcaţi în verde
şi maro, ca să nu fie văzuţi în pădurea deasă. El şi Rowan
mergeau cu câţiva paşi în faţa lui Aelin, cu săgeţile uşor
întinse în arcuri, alegând calea cu ajutorul auzului şi
mirosului lor puternic.
Dacă ar fi putut să se transforme într-o Fae, ar fi putut să
dea o mână de ajutor, în loc să rămână în urmă, cu Chaol şi
Nesryn, dar... „Nu e un gând util“, îşi spuse în sinea ei.
Trebuia să se descurce cu ce avea la îndemână.
Chaol cunoştea cel mai bine pădurea, deoarece venise aici
la vânătoare cu Dorian de nenumărate ori. Le indicase o cale
cu o seară înainte, dar cedase conducerea celor doi războinici
Fae şi simţurilor lor impecabile. Paşii îi erau siguri pe
frunzele şi muşchii de sub cizmele lor, tras la faţă, dar calm.
Concentrat.
Bun.
Trecură atât de în linişte printre copacii din Oakwald,
încât păsările nu se opriră din ciripit. Pădurea lui Brannon.
Pădurea ei.
Se întrebă dacă locuitorii acesteia ştiau ce sânge îi curgea
prin vene şi dacă se ascunseseră de ororile de aici. Se întreba
dacă, într-un fel sau altul, aveau să o ajute pe Lysandra la
momentul oportun.
Rowan se opri la trei metri în faţă şi arătă spre trei stejari
impunători. Ea se opri brusc, ciulindu-şi urechile şi
cercetând cu atenţie pădurea. Auziră mârâituri şi răgete ale
unor fiare care păreau mult prea mari şi zgomot de aripi de
piele care zgâriau piatra.
Făcându-şi curaj, se grăbi spre locul în care Rowan şi
Aedion aşteptau lângă stejari, iar vărul ei arătă spre cer,
pentru a-i indica următoarea lor mişcare. Aelin luă copacul
din centru, abia mişcând o frunză sau o crenguţă când se
căţără. Rowan aşteptă până când ea ajunse pe o creangă mai
de sus, înainte să o urmeze - cam tot la fel de repede pe cât o
făcuse ea, observă Aelin cu un strop de îngâmfare. Aedion luă
copacul din dreapta, Chaol şi Nesryn urcându-se în cel din
stânga. Continuară toţi să se caţăre, la fel de uşor ca nişte
şerpi, până când nu mai văzură pământul din cauza frunzelor
şi reuşiră să zărească mica poiană din faţă.
Pe toţi zeii!
Balaurii erau imenşi. Imenşi, nărăvaşi şi... acelea de pe
spatele lor chiar erau nişte şei.
 Pe coadă au ghimpi otrăviţi, îi şopti Rowan la ureche.
Cu nişte aripi atât de mari, probabil că zboară sute de
kilometri într-o zi.
El ştia mai bine, presupuse ea.
Doar treisprezece balauri se aflau la sol, în poiană. Cel mai
mic dintre ei stătea întins pe burtă, cu botul îngropat într-o
movilă de flori sălbatice. Pe coadă îi străluceau ghimpi de fier,
nu de os, cicatricele îi acopereau trupul ca dungile unei
pisici, iar aripile... ea cunoştea materialul grefat acolo.
Mătase de păianjen. Atât de multă mătase probabil costase o
avere.
Toţi ceilalţi balauri erau obişnuiţi, capabili să sfâşie un om
în jumătate dintr-o singură muşcătură. Luptând şi împotriva
unui singur balaur, aveau să moară în doar câteva momente.
Dar în faţa unei armate puternice, de trei mii de balauri?
Panica se instală.
Eu sunt Aelin Ashryver Galathynius...
 Aceea - pun pariu că e Aripa Conducătoare, spuse
Rowan, arătându-i acum femeile adunate la marginea pajiştii.
Nu femei. Vrăjitoare.
Toate erau tinere şi frumoase, cu părul şi pielea în toate
culorile şi nuanţele. Dar, chiar şi de la distanţă, o văzu pe cea
pe care i-o arătase Rowan. Părul ei era ca lumina vie a lunii,
iar ochii, ca aurul lustruit. Era cea mai frumoasă persoană pe
care Aelin o văzuse vreodată. Şi cea mai înfiorătoare.
Se mişca mândră, aşa cum doar un nemuritor putea să o
facă, presupuse Aelin, cu mantia-i roşie biciuind în urma ei,
hainele din piele pentru zbor lipindu-i-se de trupul suplu. O
armă vie - asta era Aripa Conducătoare.
 Aripa Conducătoare se plimba prin tabără, inspectând
balaurii şi dând ordine pe care urechile de om ale lui Aelin nu
le auzeau. Celelalte douăsprezece vrăjitoare păreau să-i
urmărească fiecare mişcare, de parcă ea ar fi fost axa lumii
lor, iar două dintre ele o urmau îndeaproape. Adjunctele ei.
Aelin se luptă să-şi menţină echilibrul pe creanga groasă.
Orice armată ar fi strâns cei din Terrasen, ar fi fost anihilată.
Împreună cu prietenii din jurul ei. Erau toţi atât de terminaţi!
Rowan îi atinse talia cu o mână, ca şi când ar fi auzit
refrenul care răsuna în ea, cu fiecare bătaie a inimii ei.
 Ai omorât-o pe una dintre Matroanele lor, îi murmură
la ureche, aproape şoptit. Poţi să-i omori subalternele.
Poate că da. Sau poate că nu, având în vedere modul în
care se mişcau şi interacţionau cele treisprezece vrăjitoare din
poiană. Alcătuiau un grup brutal, bine unit. Nu păreau a fi
genul care luau prizonieri. Dacă ar fi facut-o, probabil că i-ar
fi mâncat.
Urma oare să o ducă pe Lysandra în zbor la Morath, odată
ajuns furgonul-închisoare? Dacă da...
 Lysandra nu trebuie să se apropie la mai mult de zece
metri de balauri. Dacă ar fi fost obligată să-l încalece pe unul
dintre ei, atunci ar fi fost deja prea târziu.
—De acord, murmură Rowan. Din nord se apropie nişte
cai. Şi mai multe aripi, din vest. Să mergem!
Aşadar, Matroana. Probabil caii erau cel al regelui şi cei
care trăgeau furgonul-închisoare. Şi al lui Dorian.
De îndată ce coborâră şi se furişară din nou prin pădure,
îndreptându-se către poiană, Aedion păru pregătit să le rupă
gâturile vrăjitoarelor.
Nesryn puse o săgeată în arc în clipa în care se strecură în
tufiş, ca să îi acopere, cu o privire gravă - pregătită pentru
orice. Măcar unul dintre ei era pregătit.
Aelin îl urmă pe Chaol.
 Să nu te mişti, indiferent de ce vei vedea sau vei auzi.
Înainte să acţionăm, trebuie să-l evaluăm pe Dorian. Un
singur prinţ Valg e letal.
  Ştiu, spuse el, refuzând să o privească în ochi. Poţi să
ai încredere în mine.
 Am nevoie să te asiguri că Lysandra scapă. Cunoşti
pădurea aceasta mai bine decât oricare dintre noi. Să o duci
într-un loc sigur!
Chaol dădu aprobator din cap.
 Promit.
Ea nu se îndoia de asta. Nu după iarna aceasta. Întinse o
mână, se opri - apoi îl atinse pe umăr.
 Nu-l voi atinge pe Dorian, spuse ea. Jur.
Ochii lui de bronz străluciră.
 Mulţumesc.
Continuară să se mişte.
Aedion şi Rowan îi făcură să se întoarcă în zona pe care o
cercetaseră mai devreme, către un morman de bolovani cu
destule tufişuri încât să se ghemuiască fără să fie văzuţi şi să
observe tot ce se întâmpla în poiană.
Încet, ca nişte fantome încântătoare dintr-un tărâm al
iadului, vrăjitoarele îşi făcură apariţia.
Vrăjitoarea cu părul alb se îndreptă cu paşi mari ca să
întâmpine o altă femeie, cu părul negru, care nu putea fi
decât Matroana Clanului Cioc-negru. În spatele Matroanei,
un grup de vrăjitoare trăgeau un furgon mare şi acoperit,
asemănător celui pe care vrăjitoarele Picioare-galbene îl
parcaseră, demult, în faţa palatului de cleştar. Probabil că
balaurii îl căraseră în zbor. Părea obişnuit - vopsit cu negru,
albastru şi galben - dar Aelin simţea că nu voia să ştie ce era
înăuntru.
Apoi, sosi suita regală.
Nu ştia unde să se uite: la regele Adarlanului sau la micul
şi mult prea cunoscutul furgon-închisoare din mijlocul
călăreţilor...
Sau la Dorian, care călărea alături de tatăl lui, cu colierul
negru în jurul gâtului şi cu un chip care nu afişa nicio
expresie umană.
 CAPITOLUL 58

Manon Cioc-negru ura această pădure.

Copacii erau nefiresc de apropiaţi - atât de apropiaţi, încât
fuseseră nevoite să lase balaurii în urmă, ca să-şi croiască
drum spre poiană, la o jumătate de kilometru de templul în
ruine. Cel puţin oamenii nu fuseseră destul de proşti încât să
aleagă templul ca loc de întâlnire. Nu era situat într-o poziţie
sigură, iar valea era prea expusă ochilor curioşilor. Cu o zi în
urmă, Manon şi Cele Treisprezece cercetaseră toate poienile
pe o rază de un kilometru, evaluându-le în funcţie de cât erau
de vizibile, de accesibile şi de acoperite şi, în cele din urmă, o
aleseseră pe aceasta. Destul de aproape de locul în care
regele le ceruse, la început, să se întâlnească - dar o zonă
mult mai protejată. Regula numărul unu care trebuia
respectată atunci când aveau de-a face cu muritorii: să nu-i
lase niciodată pe ei să aleagă locaţia exactă.
Mai întâi, bunica ei şi sabatul care o escorta merseră pe el
printre copaci, dinspre locul în care aterizaseră, urmate de un
furgon acoperit care, fără îndoială, transporta arma pe care
ea o crease.
O cercetă pe Manon cu o privire aspră.
— Să taci şi să nu ne stai în cale! Să nu vorbeşti
neîntrebată! Nu-mi face probleme sau îţi voi rupe gâtul! spuse
ea.
Atunci, mai târziu. Avea să-i vorbească bunicii despre
Valgi mai târziu.
Regele întârzie, iar detaşamentul lui făcu destule zgomote
nenorocite când traversă pădurea, încât Manon îi auzi pe toţi
cu cinci minute înainte ca masivul cal negru de război al
regelui să apară pe cotitura aleii. Ceilalţi călăreţi plutiră în
spatele lui, ca o umbră întunecată.
Mirosul Valgilor îi lunecă pe piele. Aduseseră cu ei un
furgon-închisoare, în care se afla un prizonier ce urma să fie
transferat la Morath. După cum mirosea, era femeie - şi
ciudată. Până acum, nu mai dăduse peste acest miros: nu era
nici Valg, nici Fae şi nici om în întregime. Interesant.
 Dar Cele Treisprezece erau războinice, nu curiere. Cu
mâinile la spate, Manon aşteptă, în timp ce bunica ei se
îndreptă spre rege, supraveghindu-i anturajul alcătuit din
oameni şi Valgi, cât timp ei cercetară cu atenţie poiana.
Bărbatul care se afla cel mai aproape de rege nici nu se
sinchisi să se uite în jur. Ochii lui de safir o ţintuiră pe
Manon.
Ar fi fost frumos, dacă nu ar fi purtat acel colier negru în
jurul gâtului şi dacă faţa-i perfectă nu ar fi afişat o răceală
cumplită. El îi zâmbi lui Manon, ca şi cum ar fi ştiut ce gust
avea sângele ei.
Ea îşi înăbuşi impulsul de a-şi dezgoli dinţii şi se
concentră asupra Matroanei, care acum se oprise în faţa
regelui muritor. Ce duhneau aceşti oameni. Cum de nu se
strâmba bunica ei, când stătea în faţa lor?
— Maiestatea Voastră, zise bunica ei, cu mantiile-i negre
ca noaptea lichidă, dând aproape imperceptibil din cap.
Manon îşi înghiţi vorbele de protest. Niciodată - bunica ei
niciodată nu se înclinase sau nu făcuse vreo plecăciune şi
nici măcar nu dăduse din cap în faţa altui conducător, nici
măcar în faţa celorlalte Matroane.
Manon îşi ascunse indignarea când, cu o mişcare
puternică, regele descălecă.
—Mare Vrăjitoare, zise el, înclinându-şi capul nu destul
încât să-l plece, dar suficient cât să-i arate o urmă de
recunoaştere. O sabie masivă îi atârna la şold. Avea haine
negre şi bogate, iar faţa lui...
Era încarnarea cruzimii. Nu era acea cruzime rece şi
vicleană, pe care Manon şi-o perfecţionase şi care îi făcea
plăcere, ci o cruzime brutală, esenţială; ca aceea care îi
trimisese pe toţi acei oameni să-i spargă casele, cu gândul că
era necesar să-i dea o lecţie.
Acesta era bărbatul în faţa căruia ar fi trebuit să facă
plecăciuni. În faţa căruia bunica ei îşi coborâse capul o
fracţiune de centimetru.
Cu o mână ale cărei degete aveau vârfuri de fier, bunica
făcu un gest în spatele ei, iar Manon îşi ridică bărbia.
  Ţi-o prezint pe nepoata mea, Manon, moştenitoarea
Clanului Cioc-negru şi Aripa Conducătoare a cavaleriei tale
aeriene.
Manon făcu un pas înainte, îndurând privirea regelui, care
o zgâria. Tânărul cu păr brunet, care călărise lângă el,
descălecă graţios, încă rânjindu-i. Ea îl ignoră.
 Le faci un mare serviciu oamenilor tăi, Aripă
Conducătoare, spuse regele, cu o voce ca de granit.
Manon nu făcu decât să se uite la el, pe deplin conştientă
că Matroana îi judeca fiecare mişcare.
 Nu ai de gând să spui nimic? voi regele să ştie, ridicând
din sprâncenele-i groase - una avea o cicatrice.
 Mi s-a zis să-mi ţin gura, zise Manon. Ochii bunicii ei
se aprinseră. Sau poate preferi să cad în genunchi şi să mă
umilesc.
O, cu siguranţă avea să plătească al naibii de mult pentru
acea replică. Bunica ei se întoarse către rege.
 Este o arogantă, dar nu vei găsi o războinică mai
eficientă. Însă regele zâmbea - cu toate că zâmbetul nu i se
reflecta în privire.
 Nu cred că te-ai ploconit vreodată pentru ceva, Aripă
Conducătoare.
În schimb, Manon îi zâmbi pe jumătate, arătându-şi
dinţii de fier. Pentru ca, văzându-i, tânărul lui tovarăş să facă
pe el.
 Noi, vrăjitoarele, nu ne naştem să ne ploconim în faţa
oamenilor. Regele chicoti deloc vesel şi se întoarse către
bunica ei, care îşi strânsese degetele cu vârfuri de fier, ca şi
când şi le-ar fi imaginat în jurul gâtului lui Manon.
 Matroano, ai ales-o bine pe Aripa Conducătoare, spuse
el, şi apoi îi arătă furgonul pe care era vopsit steagul clanului
Dinţi-de-fier. Să vedem ce mi-ai adus! Sper că e ceva la fel de
impresionant - şi că a meritat aşteptarea.
Bunica ei rânji, dezvăluindu-şi dinţii de fier, care
începuseră să ruginească în unele locuri, iar Manon simţi un
fior de gheaţă traversându-i coloana.
 Pe aici.
 Cu pieptul înainte şi capul sus, Manon aşteptă în dreptul
scărilor furgonului, pentru a-i urma pe Matroană şi pe rege
înăuntru, dar bărbatul - mult mai înalt şi mai masiv decât ea,
de aproape - se încruntă când o văzu.
 Fiul meu poate să-i ţină companie Aripii Conducătoare.
Şi gata - fu ignorată când regele şi bunica lui dispărură
înăuntru. Aparent, nu trebuia să vadă această armă. Cel
puţin nu printre primii, chiar dacă era Aripa Conducătoare.
Manon inspiră şi se calmă.
Jumătate dintre Cele Treisprezece încercuiră furgonul,
pentru siguranţa Matroanei, în timp ce celelalte se
împrăştiară, pentru a-i supraveghea pe cei din grupul regelui,
din jurul lor. Cunoscându-şi locul şi ştiind că nu le făceau
faţă Celor Treisprezece, membrele escortei Matroanei se
retraseră la marginea pădurii. Paznici cu uniforme negre le
supravegheau pe toate, unii înarmaţi cu suliţe, alţii cu
arbalete, alţii cu săbii impresionante.
Prinţul se sprijinea acum de un stejar noduros.
Observând-o, îi zâmbi leneş.
Era destul. Chiar dacă era fiul regelui, ei nu-i păsa câtuşi
de puţin. Manon traversă poiana, urmată de Sorrel. Nervoasă,
dar păstrând distanţa.
Nimeni nu putea să îi audă, când Manon se opri la câţiva
paşi distanţă de prinţul moştenitor.
 Bună, prinţişorule, toarse ea.

~
Pământul continua să alunece de sub picioarele lui Chaol
atât de mult, încât luă un pumn de pământ doar ca să-şi
amintească unde era şi că totul era adevărat, şi nu vreun
coşmar.
Dorian. Prietenul său; nevătămat, dar - dar nu era Dorian.
După cum îi zâmbea prinţul acelei vrăjitoare frumoase, cu
părul alb, nu semăna deloc cu Dorian. Avea acelaşi chip, dar
sufletul care privea din acei ochi de safir nu fusese creat în
această lume.
 Chaol strânse pământul şi mai tare. Fugise. Fugise de
Dorian şi permisese să se întâmple asta. Nu fugise plin de
speranţă, ci plin de prostie.
Aelin avusese dreptate. Ar fi dat dovadă de milă dacă l-ar fi
omorât.
Cu regele şi Matroana ocupaţi... Chaol aruncă o privire
spre furgon şi apoi spre Aelin, care era întinsă pe burtă în
tufiş, cu un pumnal scos. Ea dădu rapid din cap în direcţia
lui, cu gura strânsă. Acum. Dacă aveau de gând să acţioneze
ca să o elibereze pe Lysandra, ar fi trebuit să o facă acum.
Şi pentru Nehemia, pentru prietena care dispăruse sub
colierul cu piatră Wyrd, nu avea să stea pe gânduri.

~
Demonul antic şi crud care se ghemuia în interiorul lui
începu să se agite în clipa în care vrăjitoarea cu părul alb se
îndreptă spre el.
Se mulţumise să îşi bată joc de la distanţă. „Unul din noi,
unul de-al nostru”, îi şuieră demonul. „Noi l-am făcut, aşa că
îl vom lua.”
Cu fiecare pas cu care se apropia, părul ei liber strălucea
ca lumina lunii pe suprafaţa apei. Dar demonul începu să se
lupte, când soarele se reflectă în ochii ei.
„Nu prea aproape, zise demonul. Nu lăsa puiul de
vrăjitoare să se apropie prea mult. Ochii regilor Valg...“
 Bună, prinţişorule! salută ea, cu o voce mieroasă şi
plină de moarte glorioasă.
 Bună, pui de vrăjitoare! răspunse el.
Iar cuvintele erau ale lui. Pentru o clipă, fu atât de uimit,
încât clipi. El clipi. Demonul din el se retrase, zgâriindu-i
pereţii minţii. „Ochii regilor Valg, ochii stăpânilor noştri, îi
ţipă. Nu te atinge de ea!“
 Ai vreun motiv pentru care-mi zâmbeşti, întrebă ea, sau
zâmbetul tău înseamnă că vrei să mori?
„Nu-i vorbi!”
 Lui nu-i păsa. Să fie acesta doar un alt vis, un alt coşmar?
L-ar lăsa pe acest monstru nou şi încântător să-l înghită cu
totul. În afară de aici şi acum, nu avea nimic.
 Am nevoie de un motiv ca să-i zâmbesc unei femei
frumoase?
 Nu sunt o femeie. Unghiile ei de fier străluciră când îşi
încrucişă braţele. Şi tu... Îl mirosi. Eşti om sau demon?
 Sunt un Prinţ, zise el. Asta era chestia din el; nu-i
aflase niciodată numele.
„Nu-i vorbi!”
El îşi înclină capul.
 Nu am fost niciodată cu o vrăjitoare.
Să-i rupă gâtul pentru asta. Să-i pună capăt zilelor.
Nişte colţi de fier îi apărură pe deasupra dinţilor, când
zâmbi mai larg.
 Eu am fost cu mulţi oameni. Sunteţi toţi la fel. Aveţi
acelaşi gust. Îl privi de parcă ar fi fost următoarea ei masă.
 Te provoc, reuşi el să spună.
Ea miji ochii, auriul acestora strălucind ca jăraticul viu. El
nu mai văzuse niciodată o fiinţă atât de frumoasă.
Această vrăjitoare fusese creată din întunericul dintre
stele.
 Nu cred, Prinţe, replică ea, cu vocea profundă ca miezul
nopţii. Îl mirosi din nou, iar nasul i se încreţi uşor. Dar ce
culoare va avea sângele tău, roşu sau negru?
 Va avea culoarea pe care ţi-o doreşti.
„Îndepărtează-te, pleacă.” Prinţul demon din interiorul lui
se smuci atât de tare, încât el făcu un pas. Dar nu ca să se
îndepărteze. Ci în direcţia vrăjitoarei cu părul alb.
Ea râse grav, maliţios.
 Cum te numeşti, Prinţe?
Numele lui. Nu ştia care era.
Ea întinse mâinile, unghiile-i de fier sclipind în lumina
împestriţată a soarelui. Demonul ţipă atât de tare în capul
lui, încât se întrebă dacă urechile aveau să-i sângereze.
Fierul zăngăni când ea îi zgârie colierul din jurul gâtului.
Mai sus - dacă l-ar fi tăiat mai sus...
  Eşti ca un câine, murmură ea. Legat de stăpânul tău.
Îşi trecu un deget de-a lungul colierului, iar el se
cutremură - de frică, de plăcere, anticipând cum unghiile ei i-
ar sfâşia gâtul.
 Cum te numeşti. Un ordin, nu o întrebare, iar ochii ei
de aur pur îi întâlniră pe ai lui.
 Dorian, şopti el.
„Nu ai niciun nume, numele tău îmi aparţine”, şuieră
demonul şi un val din ţipătul acelei femei din rasa umană îl
îndepărtă.

~
Ghemuită în tufiş, la doar şase metri de furgonul-
închisoare, Aelin îngheţă.
„Dorian.” Era imposibil. Nu exista nicio şansă, nu când
glasul lui Dorian era atât de gol, de pustiit, dar...
Lângă ea, Chaol avea ochii mari. Auzise mişcarea uşoară?
Aripa Conducătoare îşi înclină capul, mâna-i cu vârfurile
degetelor de fier încă atingând colierul din piatră Wyrd.
 Dorian, vrei să te omor?
Lui Aelin îi îngheţă sângele în vene.
Chaol se încordă, atingându-şi sabia. Aelin îl apucă de
partea din spate a tunicii, un gest tăcut, menit să-i aducă
aminte de planul lor. Ea nu avea nicio îndoială că, dincolo de
poiană, săgeata lui Nesryn era deja îndreptată, cu o precizie
letală, spre gâtul Aripii Conducătoare.
 Vreau să-mi faci multe lucruri, zise Prinţul, privind-o
pe vrăjitoare din cap până-n picioare.
Umanitatea dispăruse din nou. Îşi imaginase totul. Modul
în care acţionase regele... Acela era un om care avea control
deplin asupra fiului său, încrezător că, în interior, nu se
dădea nicio luptă.
Un râs slab, lipsit de bucurie, apoi Aripa Conducătoare
dădu drumul colierului lui Dorian. Mantia-i roşie pluti în
jurul ei, pe un vânt-fantomă, când făcu un pas înapoi.
 Vino şi găseşte-mă din nou, Prinţe, şi mai vedem.
 Un prinţ Valg sălăşluia în Dorian - dar lui Aelin nu-i
sângera nasul în prezenţa lui, iar întunericul ceţos apăruse în
jur. Îi oprise regele puterile pentru ca fiul lui să poată amăgi
lumea din jurul lui? Sau acea luptă încă se dădea în mintea
Prinţului?
Acum - trebuia să se mişte acum, câtă vreme Matroana şi
regele erau în acel furgon vopsit.
Rowan îşi duse mâinile la gură şi dădu semnalul cu
strigătul unei păsări, atât de natural, încât niciunul dintre
paznici nu se mişcă. Dar, dincolo de poiană, Aedion şi Nesryn
îl auziră şi înţeleseră.
Ea nu ştia cum de reuşiseră, dar, un minut mai târziu,
balaurii din sabatul Marii Vrăjitoare zbierară alarmaţi, iar
copacii se cutremurară din cauza sunetelor. Toţi paznicii şi
toate santinelele se întoarseră în direcţia larmei, departe de
furgonul-închisoare.
Era fix distragerea de care avea nevoie Aelin. Îşi petrecuse
două săptămâni într-unul dintre acele furgoane. Ştia mica
fereastră cu bare, balamalele şi încuietorile. Şi, din fericire,
Rowan ştia exact cum să scape de cei trei paznici care
staţionau la uşa din spate, fără să scoată un sunet.
Nu îndrăzni să respire prea zgomotos, în timp ce urcă cele
câteva trepte spre uşa din spate a furgonului, îşi scoase trusa
cu şperacle şi se apucă de treabă. O privire aici, o mişcare a
vântului... Gata - încuietoarea se deschise, iar ea împinse
uşor uşa, pregătindu-se să audă balamalele scârţâind. Din
mila vreunui zeu, uşa nu făcu niciun zgomot, iar balaurii
continuară să zbiere.
Lysandra stătea ghemuită intr-un colţ îndepărtat, plină de
sânge şi murdară, cu scurta ei cămaşă de noapte ruptă şi cu
picioarele-i goale zgâriate. Nu purta niciun colier. Şi niciun
inel.
Aelin se abţinu să plângă de uşurare şi-şi flutură degetele,
ca să-i spună curtezanei să se grăbească...
Fără să facă aproape niciun zgomot, Lysandra trecu în
fugă pe lângă ea, chiar în mantia maro şi verde, pe care
Rowan o ţinea întinsă. După două secunde, coborî treptele şi
ajunse în desiş. După încă un moment, paznicii morţi se
aflau în furgon, cu uşa încuiată. Aelin şi Rowan se strecurară
înapoi în pădure, printre zbieretele balaurilor.
Lysandra tremura în locul în care stătea în genunchi în
desiş, în faţa lui Chaol, care îi cerceta rănile. El îi şopti lui
Aelin că era în regulă şi o ajută pe curtezană să se ridice în
picioare, înainte de a o împinge şi mai adânc în pădure.
Totul le luase mai puţin de două minute - şi, slavă zeilor,
pentru că, o clipă mai târziu, uşa vopsită a furgonului se
deschise, iar Matroana şi regele ieşiră grăbiţi, ca să vadă de
ce se auzeau zgomote.
La mică distanţă de Aelin, Rowan supraveghea fiecare pas
al inimicilor, fiecare respiraţie. Ceva se mişcă rapid lângă ea,
iar Aedion şi Nesryn apărură acolo, murdari şi gâfâind, dar în
viaţă. Rânjetul lui Aedion pieri când se uită în urmă, la
poiana din spatele lor.
Regele se îndrepta spre mijlocul poienii, cerând
răspunsuri. Măcelar nenorocit!
Şi, pentru o clipă, se trezi din nou în Terrasen, la masa la
care se lua cina în castelul familiei sale, unde regele mâncase
mâncarea familiei ei, le băuse vinul cel mai bun, iar apoi
încercase să-i facă mintea ţăndări.
Privirea lui Aedion o întâlni pe a ei, trupul tremurându-i
din cauza înfrânării - îi aştepta ordinul.
Ştia că ar fi putut să ajungă să regrete, dar Aelin scutură
din cap. Nu aici - nu acum. Erau prea multe variabile şi prea
mulţi jucători angrenaţi în joc. O aveau pe Lysandra. Era
timpul să plece.
Regele îi ceru fiului său să încalece şi le dădu ordine
celorlalţi, în vreme ce Aripa Conducătoare se îndepărtă de
prinţ cu o graţie nonşalantă, letală. Matroana aşteptă dincolo
de poiană, cu mantiile ei negre şi voluminoase ondulându-se,
în ciuda faptului că nu se mişca.
Aelin se rugă ca ea şi însoţitorii ei să nu se întâlnească
niciodată cu Matroana - cel puţin nu fără o armată în spatele
lor.
Orice ar fi văzut regele în acel furgon vopsit, fusese destul
de important încât nu riscaseră să menţioneze detalii despre
asta în scrisori.
 Dorian încălecă; pe chip i se citeau răceala şi pustiirea.
„Mă voi întoarce după tine“, îi promisese ea. Nu se gândise
că avea să o facă în acest fel.
Cei din grupul regelui părăsiră locul cu o tăcere şi
eficienţă stranie, aparent fără să ştie că trei dintre oamenii lor
lipseau. Duhoarea Valgilor se risipi când ei dispărură,
îndepărtată de un vânt proaspăt, ca şi când însăşi pădurea
Oakwald ar fi vrut să şteargă orice urmă.
Îndreptându-se în direcţia opusă, vrăjitoarele intrară în
pădure, trăgând furgonul după ele cu o forţă neomenească,
până când doar Aripa Conducătoare şi bunica ei înfiorătoare
rămaseră în poiană.
Lovitura fu dată atât de rapid, încât Aelin nu o văzu. Până
şi Aedion tresări. Plesnitura reverberă prin pădure, iar faţa
Aripii Conducătoare se mişcă într-o parte, pentru a dezvălui
patru şiroaie de sânge albastru care îi curgeau acum pe
obraz.
 Proastă impertinentă! şuieră Matroana. Zăbovind lângă
copaci, frumoasa locotenentă cu păr auriu observa fiecare
mişcare a Matroanei - atât de intens, încât Aelin se întrebă
dacă avea să sară la gâtul acesteia. Vrei să mă coste tot ce
am?
 Bunico, ţi-am trimis scrisori...
 Ţi-am primit scrisorile plângăcioase. Şi le-am ars.
Trebuie să respecţi ordinele. Crezi că tăcerea mea nu a fost
intenţionată? Fă aşa cum spune ducele!
 Cum poţi să permiţi aceste...
O altă lovitură - alte patru linii sângerând pe faţa
vrăjitoarei.
 Îndrăzneşti să te îndoieşti de mine? Te crezi la fel de
bună ca o Mare Vrăjitoare, acum că eşti Aripa Conducătoare?
 Nu, Matroană. Renunţase la tonul încrezut şi
batjocoritor de mai devreme; în voce i se simţea doar furia
calmă şi mortală. O criminală din naştere şi prin formare.
Însă ochii aurii i se întoarseră către furgonul vopsit - o
întrebare tăcută.
 Matroana se apropie atât de mult, încât ar fi putut să-i
sfâşie gâtul nepoatei sale cu dinţii ei de fier ruginiţi.
 Întreabă-mă, Manon! întreabă-mă ce este în acel
furgon!
Vrăjitoarea cu părul auriu de lângă copaci era dreaptă ca o
vergea.
Însă Aripa Conducătoare - Manon - lăsă capul în jos.
 Îmi vei spune când va fi necesar.
 Du-te şi te uită! Să vedem dacă respectă standardele
nepoatei mele.
Acestea fiind spuse, Matroana intră cu paşi mari în
pădure, al doilea sabat de vrăjitoare aşteptând-o acum.
Manon Cioc-negru nu-şi şterse sângele albastru care îi
curgea pe faţă, când urcă scările furgonului, oprindu-se pe
prag doar pentru o secundă, înainte de a intra în bezna de
dincolo.
Era un semn la fel de bun ca oricare altul că trebuiau să
plece naibii de acolo. Cu Aedion şi Nesryn păzindu-le spatele,
Aelin şi Rowan se grăbiră spre locul în care Chaol şi Lysandra
îi aşteptau. Nu avea să-i omoare pe rege şi pe Dorian fără
magie. Nu-şi dorea moartea - nici pentru ea, nici pentru
prietenii ei.
O găsi pe Lysandra în picioare, sprijinindu-se cu o mână
de un copac, respirând greoi şi cu ochii mari.
Chaol dispăruse.
 CAPITOLUL 59

Demonul prelua controlul în momentul în care omul care

purta colierul se întoarse. Îl aruncase înapoi în acel puţ al
amintirilor până când el fu cel care ţipa din nou, până când el
fu cel mărunt, distrus şi fragmentat.
Dar vedea în continuare acei ochi aurii.
„Vino şi găseşte-mă din nou, Prinţe!“
O promisiune - o promisiune a morţii, a eliberării.
„Vino şi găseşte-mă din nou!“
În curând, cuvintele nu se mai auziră, înghiţite de ţipete,
şi sânge, şi de degetele demonului, care îi scormonea mintea.
Însă nu şi ochii - şi nici acel nume.
Manon.
„Manon.“

~
Chaol nu putea să-i permită regelui să-l ducă pe Dorian
înapoi la castel. Ar fi putut să nu mai aibă niciodată şansa
aceasta. Trebuia să o facă acum. Trebuia să îl ucidă.
Chaol se mişcă prin tufişuri cât de discret putu, cu sabia
scoasă, pregătindu-se. Un pumnal în ochi - un pumnal şi
apoi...
Din faţă se auziră vorbe, însoţite de foşnetul frunzelor şi al
pădurii.
Chaol se apropie de grup, începând să se roage şi să
implore iertare - pentru ceea ce era pe cale să facă şi pentru
că fugise. Îl va ucide pe rege mai târziu; să fie acea crimă
ultima. Însă aceasta avea să fie crima care îl va distruge.
Scoase pumnalul, înclinându-şi braţul. Dorian se aflase
chiar în spatele regelui. O lovitură, pentru a-l da pe Prinţ jos
de pe cal, apoi o rotire a săbiei, şi totul ar fi putut să se
termine. Aelin şi ceilalţi ar fi putut să facă faţă urmărilor; el
ar fi fost deja mort.
 Printre copaci, Chaol ajunse într-un câmp, simţind
pumnalul în mână ca pe o greutate arzătoare.
Nu grupul regelui era cel care stătea în iarba înaltă şi în
lumina soarelui. Treisprezece vrăjitoare şi balaurii lor se
întoarseră către el. Şi zâmbiră.

~
Aelin fugi printre copaci, Rowan găsindu-l pe Chaol doar
după miros.
Dacă ar fi murit din cauza lui, dacă ar fi fost răniţi din
cauza lui...
O lăsaseră pe Lysandra în grija lui Nesryn, poruncindu-le
să se îndrepte spre pădurea de dincolo de valea din apropiere,
în care se afla templul, şi să aştepte sub o grămadă de pietre.
Înainte de a o grăbi pe Lysandra printre copaci, Nesryn o
apucase strâns de braţ pe Aelin şi-i ceruse „Adu-l înapoi!”
Aelin nu făcuse decât să dea aprobator din cap, înainte de
a pleca în fugă.
Rowan era ca un fulger printre copaci, mult mai rapid
decât ea, acum când era blocată în acest trup. Aedion îl urma
îndeaproape. Ea fugea cât de repede putea, dar... În
depărtare, cărarea îşi schimba direcţia, iar Chaol alesese
drumul greşit. Unde naiba se dusese Chaol?
Abia dacă putea să respire suficient de repede. Apoi,
lumina pătrunse printr-un spaţiu dintre copaci - cealaltă
parte a poienii întinse.
Rowan şi Aedion stăteau în picioare la câţiva metri
distanţă, în iarba care se legăna, cu săbiile scoase - dar
descurajaţi. O secundă mai târziu, ea văzu de ce.
La mai puţin de zece metri de ei, lui Chaol îi curgea sânge
din buză pe bărbie, în vreme ce vrăjitoarea cu părul alb îl
ţinea lângă ea, unghiile-i de fier fiind adânc înfipte în gâtul
lui. Dincolo de ei, furgonul-închisoare era deschis, lăsând să
se vadă cei trei soldaţi morţi din interior. Văzându-i pe Rowan
şi pe Aedion mai întâi, iar apoi pe ea, toate cele douăsprezece
vrăjitoare din spatele Aripii Conducătoare rânjiră încântate.
  Cu ce avem de-a face? întrebă Aripa Conducătoare, cu
o lumină ucigaşă în ochii ei aurii. Spioni? Salvatori? Unde ai
dus-o pe prizoniera noastră?
Chaol se luptă, iar ea îşi înfipse unghiile şi mai adânc. El
înţepeni. Un firicel de sânge i se scurse pe gât şi apoi pe
tunică.
O, zeilor. Gândeşte - gândeşte, gândeşte, gândeşte.
Aripa Conducătoare îşi întoarse privirea de un aur ars
către Rowan.
 Nu am mai văzut fiinţe ca tine de ceva vreme, spuse
gânditoare Aripa Conducătoare.
 Dă-i drumul! exclamă Rowan.
Zâmbetul lui Manon dezvălui un şir de dinţi de fier,
sfâşietori de carne, aproape, mult prea aproape de gâtul lui
Chaol.
 Nu primesc ordine de la Fae nenorociţi.
 Lasă-l să plece! rosti Rowan prea încet. Sau va fi ultima
greşeală pe care o faci, Aripă Conducătoare.
Pe câmpul din spatele lor, balaurii se agitau, dând din
cozi, scuturându-şi aripile.
Vrăjitoarea cu părul alb se uită la Chaol, care respira
greoi.
 Regele nu este prea departe. Poate că ar trebui să te
predau lui. Tăieturile de pe obrajii ei, acoperite de cruste
albastre, semănau cu vopseaua brutală de război. Va fi furios
când va afla că i-ai furat prizoniera. Poate-l vei face să se
liniştească, băiete.
Aelin şi Rowan se priviră reciproc înainte ca ea să vină
lângă el, scoţând-o pe Goldryn.
 Dacă vrei să-i oferi regelui o recompensă, atunci ia-mă
pe mine, zise Aelin.
 Nu face asta, icni Chaol.
Vrăjitoarea şi toate cele douăsprezece santinele ale sale îşi
îndreptară acum atenţia letală şi nemuritoare asupra lui
Aelin.
Aelin o scăpă pe Goldryn în iarbă şi-şi ridică mâinile.
Aedion mârâi un avertisment.
  De ce m-aş deranja? întrebă Aripa Conducătoare. Poate
că vă vom duce pe toţi regelui.
Aedion îşi ridică uşor sabia.
 Poţi să încerci.
Aelin se apropie cu grijă de vrăjitoare, cu mâinile încă
ridicate.
 Dacă te vei lupta cu noi, tu şi însoţitoarele tale veţi
muri. Aripa Conducătoare o privi de sus în jos.
 Cine eşti. Era un ordin - nu o întrebare.
 Aelin Galathynius.
Surpriza - şi poate şi altceva, ceva necunoscut lui Aelin -
străluci în ochii aurii ai Aripii Conducătoare.
 Regina din Terrasen.
Aelin făcu o plecăciune, neîndrăznind să îşi ia ochii de la
vrăjitoare.
 La dispoziţia ta.
Doar un metru o despărţea de moştenitoarea Cioc-negru.
Vrăjitoarea îi aruncă o privire tăioasă lui Chaol, apoi se uită
la Aedion şi la Rowan.
— Ei sunt Curtea ta?
— De ce îţi pasă?
Aripa Conducătoare îl studie din nou pe Aedion.
— Este fratele tău?
— E vărul meu, Aedion. Aproape la fel de frumos ca mine,
nu-i aşa? Vrăjitoarea nu zâmbi.
Însă Aelin era acum destul de aproape, atât de aproape
încât stropii sângelui lui Chaol pătau iarba din faţa vârfurilor
cizmelor ei.

~
Regina Terrasenului.
Elide nu sperase în zadar.
Chiar dacă tânăra regină călca non-stop pământul şi
iarba, incapabilă să stea nemişcată, în timp ce se târguia
pentru viaţa bărbatului.
 În spatele ei, războinicul Fae observa şi cea mai mică
mişcare. El era mortal - el era cel de care trebuia să se
ferească.
Trecuseră cincizeci de ani de când se luptase cu un
războinic Fae. Se culcase cu el, apoi luptase împotriva lui. El
îi sfărâmase oasele braţului.
Ea îl făcuse bucăţi. Dar el fusese tânăr, arogant şi fără
prea multă experienţă în luptă.
Acest bărbat... Ar fi putut, la fel de bine, să omoare cel
puţin câteva dintre Cele Treisprezece, dacă ea ar fi îndrăznit
să se atingă de-un fir de păr de-al reginei. Şi mai era şi cel cu
părul auriu - la fel de mare ca bărbatul Fae, dar care afişa
aroganţa strălucitoare şi sălbăticia cruntă a verişoarei lui.
Dacă l-ar fi lăsat să trăiască, ar fi putut să cauzeze probleme.
Regina continua să-şi mişte piciorul în iarbă. Nu avea cum
să aibă mai mult de douăzeci de ani. Şi, totuşi, se mişca
precum o războinică - sau o făcuse, până când începuse să se
tot agite. Dar se opri, ca şi când ar fi înţeles că gestul îi trăda
nervii, lipsa de experienţă. Vântul bătea în direcţia greşită, iar
Manon nu îşi dădea seama de cât de înfricoşată era, cu
adevărat, regina.
— Ei bine, Aripă Conducătoare?
Avea regele să-i pună un colier în jurul gâtului, aşa cum îi
pusese şi Prinţului? Sau urma să o omoare? Nu conta. Avea
să fie un trofeu care l-ar fi bucurat pe rege.
Manon îl împinse pe căpitan, trimiţându-l împiedicându-
se în direcţia reginei. Aelin întinse un braţ, dându-l într-o
parte - în spatele ei. Manon şi regina se uitară fix una la
cealaltă.
În ochii ei, pe chipul ei simpatic, de muritoare, nu se citea
teama. Deloc. I-ar fi făcut mai multe probleme decât merita.
Oricum, Manon avea lucruri mai importante la care să se
gândească. Bunica ei era de acord. Era de acord cu
înmulţirea şi distrugerea vrăjitoarelor. Manon trebuia să
zboare spre cer, să se piardă in nori şi vânt pentru câteva ore.
Zile. Săptămâni.
 Astăzi nu mă interesează prizonierii sau să mă lupt,
spuse Manon.
 Regina Terrasenului îi zâmbi.
— Bun.
Manon se întoarse, poruncindu-le Celor Treisprezece să se
urce pe balaurii lor.
 Presupun că asta te face mai inteligentă decât Baba
Picioare-galbene, continuă regina.
Manon se opri, privind drept înainte, fără să vadă iarba,
cerul sau copacii.
Asterin se învârti.
 Ce ştii tu de Baba Picioare-galbene?
Regina chicoti uşor, în ciuda avertismentului mârâit al
războinicului Fae.
Încet, Manon privi peste umăr.
Regina îşi dădu la o parte reverele tunicii, dezvăluind un
colier de cicatrice subţiri, în clipa în care vântul îşi schimbă
direcţia.
Mirosul - de fier, de piatră şi de ură pură - o lovi pe Manon
în faţă ca o piatră. Fiecare vrăjitoare din clanul Dinţi-de-fier
cunoştea mirosul care însoţea mereu acele cicatrice: era al
unei Ucigaşe de vrăjitoare. Poate că, în schimb, Manon avea
să se piardă în sânge şi distrugere.
—Eşti moartă! făcu Manon şi îşi luă avânt.
Dar se lovi de un zid invizibil.
Apoi, îngheţă complet.
 Fugiţi, zise Aelin, smulgând-o pe Goldryn şi
îndreptându-se cu viteză spre copaci.
Aripa Conducătoare era îngheţată pe loc, iar santinelele ei
făcură ochii mari când se grăbiră să ajungă la ea.
Sângele de muritor al lui Chaol nu avea să mai întreţină
vraja mult timp.
 Spre vale, zise Aedion, fără să se mai uite înapoi la
locul din care fugi, alături de Chaol, către templu.
Se repeziră printre copaci, în vreme ce vrăjitoarele erau
încă în poiană, încercând să rupă vraja care o prinsese în
capcană pe Aripa lor Conducătoare.
 Tu, spuse Rowan alergând lângă ea, eşti o femeie foarte
norocoasă.
  Să-mi mai spui asta o dată, când vom scăpa de aici,
gâfâi ea, sărind peste un copac prăbuşit.
Un urlet de furie făcu păsările să se împrăştie din copaci,
iar Aelin fugi mai repede. O, Aripa Conducătoare era
supărată. Foarte, foarte supărată. Aelin nu crezuse nicio clipă
că vrăjitoarea avea să-i lase să scape fără luptă. Fusese
nevoită să câştige oricât timp ar fi putut.
Copacii se răriră, dezvăluind o bucată stearpă de pământ,
care dădea spre valea adâncă şi spre templul cocoţat pe
bucata de stânca din centru. De cealaltă parte, Oakwald se
întindea în depărtare.
Conectat doar cu două poduri de lemn şi lanţuri, era
singura cale prin care se putea traversa valea. Şi cu frunzişul
des al pădurii Oakwald, care împiedica balaurii să treacă, era
singura modalitate de a scăpa de vrăjitoarele care, fără
îndoială, îi urmăreau pe jos.
 Grăbiţi-vă! strigă Rowan, când se îndreptară spre
ruinele templului.
Templul era atât de mic, încât nici măcar preotesele nu
locuiseră acolo. Singurele obiecte decorative de pe insula de
piatră erau cinei stâlpi, mâncaţi de vreme şi un acoperiş cu
boltă, care se prăbuşea.
Nu exista nici măcar un altar - sau unul care să fi
supravieţuit de-a lungul secolelor. Aparent, oamenii
renunţaseră la Temis cu mult înainte de sosirea regelui din
Adarlan.
Ea se rugă ca podurile de pe fiecare parte...
Aedion se opri brusc în faţa primului pod; Chaol era la
zece metri distanţă în spatele lui, urmat de Aelin şi Rowan.
 Liber! spuse Aedion.
Înainte ca ea să-l poată avertiza, el traversă în forţă. Podul
trepidă şi se legănă, dar rezistă - rezistă chiar dacă inima ei
nenorocită se opri. Apoi, Aedion ajunse pe insula-templu, un
stâlp subţire de piatră, sculptat de râul învolburat care
curgea, la adâncime mare, dedesubt. Cu mâna, îi făcu semn
lui Chaol să vină.
 Pe rând, le ordonă el.
 Dincolo de el, aştepta cel de-al doilea pod.
Chaol trecu în grabă printre stâlpii de piatră care flancau
intrarea spre primul pod, lanţurile subţiri de fier din părţile
laterale scârţâind în clipa în care podul se legănă. El îşi
menţinu poziţia verticală, zburând spre templu mai repede
decât îl văzuse ea vreodată fugind în toate acele dimineţi în
care făcea exerciţii, pe domeniile castelului.
Apoi, Aelin şi Rowan ajunseră în dreptul coloanelor.
 Nici măcar să nu încerci să te opui, şuieră Rowan şi o
împinse în faţa lui.
Pe zeii din ceruri, sub ei era o prăpastie nemiloasă.
Mugetul râului abia se auzea.
Dar fugi - fugi pentru că Rowan aştepta şi pentru că
vrăjitoarele treceau printre copaci cu iuţeală de Fae. Podul se
cutremură şi se legănă când ea traversă în grabă scândurile
vechi de lemn. În faţă, Aedion trecuse în siguranţă cel de-al
doilea pod, spre partea cealaltă, iar Chaol îl traversa şi el
acum, cu paşi mari. Mai repede - trebuia să meargă mai
repede. Sări ultimii câţiva metri, pe stânca pe care se afla
templul.
În frunte, Chaol ieşi de pe al doilea pod şi-şi scoase sabia,
când i se alătură lui Aedion, pe panta ierboasă de dincolo. În
arcul acestuia din urmă, se afla o săgeată - îndreptată către
copacii din spatele ei. Aelin urcă grăbită cele câteva scări spre
platforma goală pe care era templul. Întregul spaţiu circular
abia măsura mai mult de nouă metri în diametru, fiind
mărginit, pe toate părţile, de un povârniş abrupt - şi de
moarte.
Se pare că Temis nu ierta uşor.
Ea se întoarse, ca să privească în urmă. Rowan traversa
podul în fugă, atât de repede, încât podul abia se mişca,
dar... Aelin înjură. Aripa Conducătoare ajunsese la stâlpi,
aruncându-se peste aceştia şi sărind prin aer, pentru a
ateriza la o treime din lungimea podului. Până şi săgeata lui
Aedion, trasă ca avertisment, ajunse departe, aceasta
înfigându-se acolo unde orice muritor ar fi trebuit să aterizeze.
Dar nu o vrăjitoare. Drăcia naibii.
 — Fugi, îi urlă Rowan lui Aelin, dar ea îşi palmă cuţitele de
luptă, îndoindu-şi genunchii, în timp ce...
În timp ce o săgeată trasă de locotenentul cu păr auriu o
ţinti pe Aelin, din cealaltă parte a văii. Aelin se întoarse
pentru a o evita, doar ca să întâlnească o a doua săgeată,
trimisă de vrăjitoarea care se afla deja acolo, anticipându-i
mişcarea.
Un perete de muşchi se izbi de ea, acoperind-o şi
împingând-o către pietre.
Şi săgeata vrăjitoarei se înfipse direct în umărul lui
Rowan.
 CAPITOLUL 60

Pentru o clipă, lumea se opri.

Rowan se trânti peste pietrele templului, sângele
împrăştiindu-i-se pe stânca învechită.
Ţipătul lui Aelin răsună în adâncul văii.
Însă apoi el se ridică din nou, alergă şi-i urlă să fugă. Sub
săgeata întunecată care îi ieşea prin umăr, sângele îi păta
deja tunica, pielea. Dacă s-ar fi aflat cu un centimetru mai în
spate, i-ar fi nimerit inima.
La mai puţin de patruzeci de paşi în josul podului, Aripa
Conducătoare se apropia de ei.
Aedion făcu să plouă cu săgeţi asupra santinelelor ei cu o
precizie inumană, ţinându-le la distanţă, lângă pădure.
Aelin îi cuprinse mijlocul lui Rowan cu un braţ şi
traversară în viteză pietrele templului, el albindu-se la faţă pe
măsură ce sângele ţâşnea din rană. Ea ar fi putut încă să ţipe
sau să plângă în hohote - însă o linişte apăsătoare domnea în
sinea ei.
Pentru inima ei - săgeata fusese menită pentru inima ei.
Iar el încasase acea săgeată pentru ea. Calmul ucigător se
răspândi în ea precum chiciura. Avea să le ucidă pe toate.
Încet.
Ajunseră în dreptul celui de-al doilea pod fix când barajul
de săgeţi al lui Aedion se destrămă, tolba fiindu-i, fără
îndoială, golită.
Ea îl împinse pe Rowan pe scânduri.
— Fugi! îi spuse.
— Nu.
 Fugi!
Vocea cu care i se adresase era una pe care nu o auzise
niciodată folosind-o - vocea unei regine - una însoţită de o
smucitură oarbă a jurământului de sânge, care îi lega.
 Furia îi fulgeră lui Rowan în ochi, dar trupul i se mişcă de
parcă l-ar fi vrăjt. Traversă podul împleticindu-se, tocmai
când...
Aelin se răsuci, o scoase pe Goldryn şi se aplecă fix în
clipa în care sabia Aripii Conducătoare se îndreptă spre capul
ei.
Aceasta lovi piatra, făcând stâlpul să geamă, dar Aelin se
mişca deja - nu spre cel de-al doilea pod, ci înapoi spre
primul, pe partea vrăjitoarelor. Acolo unde celelalte vrăjitoare,
fără săgeţile lui Aedion care să le împiedice, ieşeau acum,
alergând din adăpostul pădurii.
 Tu! mârâi Aripa Conducătoare, atacând din nou.
Aelin se rostogoli - chiar prin sângele lui Rowan - evitând,
încă o dată, lovitura fatală. Ajunse în picioare fix în faţa
primului pod şi, lovind cu Goldryn de două ori, rupse
lanţurile.
Vrăjitoarele se opriră brusc la buza văii, în clipa în care
podul se prăbuşi, blocându-le acolo.
Aerul din spatele ei se mişcă, iar Aelin se deplasă - dar nu
suficient de repede.
În clipa în care vrăjitoarea o tăie, sfâşiindu-i haina şi
carnea de pe partea superioară a braţului, ea strigă. Se
răsuci, ridicând-o pe Goldryn pentru a doua lovitură.
Oţelul întâlni oţel şi scoase scântei.
Sângele lui Rowan era la picioarele ei, pătând pietrele
templului.
Aelin Galathynius se uită la Manon Cioc-negru peste
săbiile lor încrucişate şi scoase un mârâit grav, maliţios.

~
Regină, salvatoare, inamică, lui Manon nu-i păsa. Urma să
o omoare pe femeie. Legile lor o cereau, onoarea i-o cerea.
Chiar dacă nu o măcelărise pe Baba Picioare-galbene,
Manon ar fi ucis-o doar din cauza acelei vrăji pe care o
folosise ca să o îngheţe pe loc. Asta făcuse cu picioarele. O
vrajă murdară, folosind sângele bărbatului.
Şi acum, avea să moară.
 Spintecă-Vânt se lipi de sabia reginei. Însă Aelin nu se
dădu în lături.
 Te voi face bucăţele, şuieră ea.
În spatele lor, Cele Treisprezece se adunară pe marginea
văii, izolate. O fluierătură de-a lui Manon le făcu pe jumătate
să-şi caute balaurii. Nu mai apucă să fluiere şi a doua oară.
Mai rapidă decât avea un om dreptul să fie, regina întinse
un picior şi o împinse pe Manon în spate, făcând-o să se
poticnească. Aelin nu ezită; învârti sabia şi se năpusti asupra
ei.
Manon devie lovitura, dar Aelin trecu pe lângă ea şi o
ţintui la pământ, lovind-o cu capul de pietre, care erau
umede din cauza sângelui războinicului Fae. Pete de
întuneric îi întunecară vederea.
Manon trase aer în piept pentru a doua fluierătură - cea
menită să o oprească pe Asterin, cu săgeţile ei. Pumnul
reginei o lovi pe Manon în faţă şi o întrerupse. Negrul îi
întunecă şi mai mult vederea - dar ea se răsuci, se răsuci cu
fiecare fărâmă de putere nemuritoare, iar ele se rostogoliră pe
podeaua templului. Dincolo de ele, se vedea hăul, şi apoi...
O săgeată şuieră chiar spre spatele expus al reginei, în
clipa în care ea ateriză peste Manon.
Manon se răsuci din nou şi, în schimb, săgeata lovi
stâlpul. O aruncă pe Aelin de pe ea, dar regina fu imediat în
picioare, agilă ca o pisică.
 Este a mea, îi urlă Manon lui Asterin, peste vale.
Regina râse, răguşit şi rece, mergând în cerc în jurul lui
Manon, care se ridică în picioare.
De cealaltă parte a văii, cei doi bărbaţi îl ajutau pe
războinicul Fae rănit să coboare de pe pod, iar războinicul cu
păr auriu se pregătea să...
 Să nu îndrăzneşti, Aedion! îl avertiză Aelin şi ridică o
mână în direcţia bărbatului.
El îngheţă la jumătatea podului. Faptul că îi asculta
ordinele întru totul era impresionant, recunoscu Manon.
 Chaol, fii atent la el, urlă regina.
 Apoi, privind-o pe Manon în ochi, Aelin îşi băgă sabia
puternică în teaca de pe spate, rubinul imens de pe mâner
strălucind în lumina amiezii.
 Săbiile sunt plictisitoare, zise regina şi apucă două
cuţite de luptă. Manon o puse în teaca ei de pe spate pe
Spintecă-Vânt. Îşi scutură încheieturile mâinilor, scoţându-şi
unghiile de fier. Îşi trosni maxilarul, iar colţii îi coborâră.
 Într-adevăr.
Regina se uită la unghii şi la dinţi, apoi rânji.
Sincer - era păcat că Manon trebuia să o omoare.

~
Manon Cioc-negru se năpusti asupra ei, la fel de rapid şi
de mortal ca o viperă.
Aelin sări înapoi, ferindu-se de fiecare lovitură puternică a
acelor unghii de fier letale, care îi vizau gâtul, faţa, pântecele.
În spate, tot mai în spate, încercuind stâlpii.
Balaurii aveau să sosească în orice moment.
Aelin o împunse cu pumnalele, iar vrăjitoarea se dădu
într-o parte, doar ca să îi zgârie gâtul, cu unghiile.
Aelin se răsuci, dar unghiile îi atinseră pielea. Sângele îi
încălzi gâtul şi umerii. Vrăjitoarea era incredibil de rapidă. Şi
o luptătoare dată naibii.
Însă Rowan şi ceilalţi trecuseră de cel de-al doilea pod.
Acum, şi ea trebuia să ajungă acolo.
Manon Cioc-negru fandă în stânga şi tăie în dreapta.
Aelin se feri şi se rostogoli într-o parte.
Stâlpul se cutremură în clipa în care unghiile de fier
scobiră patru linii adânci în piatră.
Manon şuieră. Aelin reuşi să-i înfigă pumnalul în şira
spinării; vrăjitoarea întinse rapid o mână şi apucă lama.
Sângele albastru ţâşni, dar vrăjitoarea ţinu lama până când
aceasta se rupse în trei bucăţi în mâna ei.
Pe zeii din ceruri.
Aelin avu inspiraţia să ţintească în jos cu celălalt pumnal,
dar vrăjitoarea era deja acolo - iar strigătul lui Aedion îi
răsună în urechi, în momentul în care Manon o lovi cu
genunchiul în burtă.
Inspiră şuierând, dar Aelin nu dădu drumul pumnalului,
chiar dacă vrăjitoarea o izbi de un alt stâlp.
Coloana de piatră se zgudui din cauza loviturii, iar Aelin
îşi sparse capul, agonia arcuindu-se în ea, dar...
O tăietură, îndreptată direct spre faţa ei.
Aelin se feri.
Din nou, impactul făcu piatra să se cutremure.
Aelin inspiră greoi. Să se mişte - trebuia să se mişte, uşor
ca apa unui râu, uşor ca vântul carranam-ului ei, sângerând
şi rănit, de partea cealaltă.
Stâlp după stâlp, se retrase, rostogolindu-se, aplecându-se
şi ferindu-se.
Manon lovi cu putere şi tăie, izbind fiecare stâlp, o forţă a
naturii în adevăratul sens al cuvântului.
Apoi, o luă de la capăt, stâlpii absorbind loviturile care ar
fi trebuit să-i nenorocească faţa şi gâtul. Aelin merse mai
încet, lăsând-o pe Manon să creadă că obosise, că era din ce
în ce mai stângace...
- De-ajuns, laşo, sâsâi Manon, intenţionând să o doboare
pe Aelin la pământ.
Însă Aelin se învârti în jurul unui stâlp şi pe marginea
subţire a rocii sterpe de dincolo de platforma templului, chiar
în clipa în care Manon se izbi de coloană.
Stâlpul gemu, se legănă - şi se răsturnă într-o parte,
lovind stâlpul de alături, izbindu-se amândoi de pământ şi
spărgându-se. Împreună cu acoperişul boltit.
Manon nici măcar nu avu timp să se ferească atunci când
marmura se prăbuşi peste ea.
Una dintre puţinele vrăjitoare rămase pe cealaltă parte a
văii ţipă.
Aelin fugea deja, chiar în clipa în care insula de piatră
începu să se cutremure, de parcă străvechea forţă care avea
grijă ca templul să nu se prăbuşească ar fi dispărut odată cu
prăbuşirea acoperişului.
La naiba. Aelin se îndreptă în viteză spre cel de-al doilea
pod, praful şi resturile de piatră arzându-i ochii şi plămânii.
 Insula se zdruncină cu o crăpătură asurzitoare, atât de
violent, încât Aelin se împiedică. Dar în depărtare erau stâlpii
şi podul, Aedion care o aştepta pe partea cealaltă - cu braţul
întins, facându-i semn.
Insula se clătină din nou - mai mult şi mai puternic de
această dată. Urma să se prăbuşească sub ele.
Ceva pâlpâi în albastru şi alb, pânza roşie fulgeră, fierul
licări...
O mână şi un umăr, prinzându-se de o coloană căzută.
Încet şi dureros, Manon făcu un efort să se ridice pe o
lespede de marmură, cu faţa acoperită de praf alb, sânge
albastru curgându-i pe tâmplă.
De cealaltă parte a văii, complet izolată, vrăjitoarea cu
părul auriu era în genunchi. „Manon!”
„Nu cred că te-ai ploconit vreodată pentru ceva, Aripă
Conducătoare”, spusese regele.
Dar acolo era o vrăjitoare Cioc-negru în genunchi,
implorându-i pe zeii la care se închinau; acolo, Manon Cioc-
negru se lupta să se ridice, în vreme ce insula pe care se afla
templul se prăbuşea.
Aelin făcu un pas pe pod.
Asterin - aşa o chema pe vrăjitoarea cu părul auriu. Ea o
strigă din nou pe Manon, rugând-o să se ridice, să
supravieţuiască.
Insula se cutremură. Podul care mai rămăsese - podul
către prietenii ei, către Rowan, către siguranţă - încă rezista.
Aelin îl mai simţise înainte: un fir în lume, un curent care
o lega de altcineva. Îl simţise într-o noapte, cu ani în urmă,
şi-i dăduse bani unei tinere tămăduitoare ca să plece naibii
de pe acest continent. Simţise zvâcnitura - şi hotărâse să
tragă înapoi.
Simţea iar acea zvâcnitură - spre Manon, ale cărei braţe se
înmuiară când se prăbuşi pe piatră. Inamica ei - noua ei
adversară, care i-ar fi omorât pe ea şi pe Rowan, dacă ar fi
avut ocazia. Încarnarea unui monstru. Dar, poate că, din
când în când, monştrii erau nevoiţi să aibă grijă unul de
celălalt.
 Fugi! urlă Aedion de pe cealaltă parte a văii.
 Şi fugi. Aelin fugi spre Manon, sărind peste pietrele căzute,
sfâşiindu-şi gleznele pe mormanele de moloz.
Insula se zguduia cu fiecare pas al ei, iar lumina soarelui
ardea, ca şi cum Mala ar fi susţinut insula cu fiecare fărâmă
de putere pe care zeiţa ar fi putut să o invoce în acest ţinut.
Apoi, Aelin ajunse deasupra lui Manon Cioc-negru, iar
vrăjitoarea îi aruncă o privire plină de ură. Aelin îndepărtă, pe
rând, pietrele care îi acopereau trupul, insula cutremurându-
se sub ele.
 Eşti o luptătoare prea bună ca să te omor, şopti Aelin,
apucând-o de sub umeri pe Manon cu un braţ şi ridicând-o.
Stânca se legănă spre stânga - dar rezistă. O, zeilor. Dacă
mor din cauza ta, te voi bate măr în iad.
Ar fi putut jura că vrăjitoarea râse spart când se ridică în
picioare, aproape o greutate moartă în braţele lui Aelin.
 Tu - ar trebui să mă laşi să mor, scrâşni Manon când
traversară şchiopătând dărâmăturile.
 Ştiu, ştiu, gâfâi Aelin, braţul ei tăiat durând-o din
cauza greutăţii vrăjitoarei pe care o sprijinea. Se grăbiră pe
cel de-al doilea pod, stânca templului legănându-se în
dreapta - întinzând bine podul în urma lor, peste pantă şi
peste râul strălucitor care curgea jos de tot.
Scrâşnind din dinţi, Aelin o trase pe vrăjitoare, iar Manon
începu să fugă împleticindu-se. Aedion rămase între stâlpii de
pe cealaltă parte a văii, cu braţul încă întins spre ea - iar cu
celălalt ridică sabia, pregătit pentru sosirea Aripii
Conducătoare. Stânca din spatele lor gemu.
Erau la jumătatea drumului - nu le aştepta decât un salt
al morţii. Manon tuşi sânge albastru pe stinghiile de lemn.
— La ce naiba sunt bune bestiile voastre, dacă nu pot să
vă salveze de la aşa ceva? se răsti Aelin.
Insula se mişcă înapoi, în cealaltă direcţie, iar podul se
întinse - o, la naiba - la naiba, urma să se rupă. Alergară mai
repede, până când ea văzu degetele întinse ale lui Aedion şi
albul ochilor săi.
Atât de tare crăpă piatra, încât o asurzi. Apoi, urmară
zdruncinătura şi întinderea podului, când insula începu să se
facă praf, alunecând într-o parte...
 Aelin sări ultimii câţiva paşi, apucând mantia roşie a lui
Manon în clipa în care lanţurile podului se rupseră. Şipcile de
lemn căzură, dar ele făceau deja saltul. Aelin gemu, când se
izbi de Aedion. Se răsuci ca să-l vadă pe Chaol înşfăcând-o pe
Manon şi târând-o către buza văii, în timp ce mantia ei
sfâşiată şi plină de praf flutura în vânt.
Când Aelin se uită în spatele vrăjitoarei, templul
dispăruse.

~
Manon icni să respire, concentrându-se asupra respiraţiei
ei, asupra cerului senin.
Oamenii o lăsară întinsă între stâlpii de piatră ai podului.
Regina nici măcar nu se deranjase să-şi ia la revedere. Se
repezise, pur şl simplu, către războinicul Fae rănit, rostindu-i
numele ca pe o rugăciune. Rowan.
Manon privise în sus, la timp ca să o vadă pe regină
căzând în genunchi în faţa războinicului rănit, în iarbă,
cerând răspunsuri de la bărbatul cu păr şaten - Chaol - care
apăsa cu mâna rana făcută de săgeată în umărul lui Rowan,
pentru a opri sângerarea. Umerii reginei tremurau.
„Inimă de foc“, murmură războinicul Fae. Manon s-ar fi
uitat în continuare, dacă nu ar fi tuşit sânge pe iarba
strălucitoare şi dacă nu ar fi leşinat.
Când se trezi, ei dispăruseră. Trecuseră doar câteva
minute - pentru că, apoi, auzi bubuitul aripilor şi mugetul lui
Abraxos. Asterin şi Sorrel erau acolo, grăbindu-se să ajungă
la ea, înainte ca balaurii să fi aterizat.
Regina Terrasenului îi salvase viaţa. Manon nu ştia ce să
înţeleagă din asta. Pentru că, acum, îi datora viaţa inamicei
sale.
Şi mai ales deoarece tocmai aflase cât de mult voiau
bunica ei şi regele Adarlanului să îi distrugă.
 CAPITOLUL 61

Drumul înapoi prin Oakwald fu cea mai lungă călătorie

din viaţa mizerabilă a lui Aelin. Nesryn scosese săgeata din
umărul lui Rowan, iar Aedion găsise nişte ierburi pe care să
le mestece şi să le împingă în rana deschisă, pentru a opri
sângerarea.
Însă Rowan tot se sprijinea de Chaol şi de Aedion, în timp
ce se grăbeau prin pădure. Nu aveau unde să se ducă. În
capitală, în tot acest regat de rahat, ea nu avea unde să ducă
un mascul Fae rănit.
Lysandra era palidă şi tremura, dar îşi îndreptase umerii
şi se oferise să-i ajute să-l care pe Rowan, când unul din ei ar
fi obosit. Niciunul nu acceptă. Când, în cele din urmă, Chaol
o rugă pe Nesryn să-i ia locul, Aelin îi zări tunica şi mâinile
pline de sânge - de sângele lui Rowan - şi aproape că vomită.
Mai lent - fiecare pas era mai lent, odată ce forţa lui
Rowan slăbea.
 Trebuie să se odihnească, rosti Lysandra cu blândeţe.
Aelin se opri, stejarii falnici înghesuindu-se în jurul ei.
Ochii lui Rowan erau pe jumătate închişi, iar faţa îi era
palidă. Nici măcar nu putea să-şi ridice capul. Ar fi trebuit să
o lase pe vrăjitoare să moară.
 Nu putem pur şi simplu să ridicăm o tabără în mijlocul
pădurii, spuse Aelin. Are nevoie de o tămăduitoare.
 Ştiu unde putem să-l ducem, rosti Chaol.
Ea se uită la căpitan. Ar fi trebuit să o lase pe vrăjitoare
să-l omoare.
Chaol îi evită privirea cu înţelepciune şi se întoarse cu faţa
spre Nesryn.
 La casa de la ţară a tatălui tău - bărbatul care o are în
grijă e însurat cu o moaşă.
Nesryn strânse din buze.
 Nu e o tămăduitoare, dar - da. Ar putea să ne ajute.
 Înţelegeţi că, dacă bănuiesc că au de gând să ne
trădeze, vor muri? întrebă Aelin foarte încet. Era adevărat şi
poate că în ochii lui Chaol părea un monstru, dar ei nu îi
păsa.
 Ştiu, zise Chaol.
Nesryn nu făcu decât să dea aprobator din cap, încă
sigură şi calmă.
 Atunci, ia-o înainte! rosti Aelin cu o voce goală. Şi
roagă-te să-şi poată ţine gurile.

~
Un lătrat frenetic şi vesel îi întâmpină, trezindu-l pe
Rowan din starea de leşin în care se aflase în timpul ultimilor
câţiva kilometri, până la mica fermă de piatră. În tot acest
timp, Aelin abia respirase.
Dar, în ciuda ei, în ciuda rănilor lui Rowan, când Fleetfoot
se grăbi spre ei prin iarba înaltă, Aelin zâmbi uşor. Căţeluşa
sări pe ea, lingând-o, scheunând şi dând din coada-i aurie şi
acoperită de puf.
Abia când atinse blana strălucitoare a lui Fleetfoot îşi
dădu seama de cât de murdare şi de pline de sânge îi erau
mâinile.
Aedion se încruntă când preluă toată greutatea lui Rowan,
în reme ce Chaol şi Nesryn se îndreptară în fugă spre casa
mare de piatră, puternic luminată, în întunericul care se
lăsase complet în jurul lor. Bun. Mai puţini ochi care să-i
vadă ieşind din Oakwald şi traversând câmpurile abia arate.
Lysandra încercă să îl ajute pe Aedion, dar el o refuză din
nou. Ea spuse ceva printre dinţi şi îl ajută oricum.
Fleetfoot dansă în jurul lui Aelin, apoi îi observă pe
Aedion, pe Lysandra şi pe Rowan şi deveni mai atentă. „Sunt
prieteni”, îi spuse ea căţeluşei. Crescuse foarte mult de când
Aelin o văzuse ultima dată. Nu era sigură de ce o surprindea
asta, când şi viaţa ei se schimbase.
Asigurarea lui Aelin păru destul de bună pentru Fleetfoot,
care tropăi înainte, însoţindu-i până la uşa de lemn, care se
deschisese pentru a le prezenta o moaşă înaltă şi cu o privire
serioasă care, după ce se uită la Rowan, îngheţă.
 Un cuvânt. Un singur cuvânt blestemat care ar fi sugerat
că ar fi putut să-i toarne, şi ar fi fost moartă.
— Cine i-a pus lichenul acela pe rană i-a salvat viaţa,
spuse femeia. Aduceţi-l înăuntru - trebuie să curăţăm rana,
înainte de orice altceva.

Martei, soţia îngrijitorului casei, îi luă câteva ore să cureţe,

să dezinfecteze şi să panseze rănile lui Rowan. „A fost
norocos, atât de norocos că săgeata nu i-a lovit ceva vital!” ,
tot spunea ea.
În afară de a căra vasele cu apă însângerată, Chaol nu ştia
ce altceva să facă.
Aelin stătea pe un scăunel de lângă patul din camera de
oaspeţi a casei elegante şi confortabile şi urmărea fiecare
mişcare a Martei.
Chaol se întreba dacă Aelin ştia că era plină de sânge. Că
arăta chiar mai rău decât Rowan. Gâtul îi era rănit, pe faţă
avea sânge uscat, obrazul îi era lovit, iar mâneca stângă a
tunicii, sfâşiată, lăsa să se vadă o tăietură gravă. În plus,
praful, murdăria şi sângele albastru al Aripii Conducătoare o
acopereau din cap până-n picioare.
Însă Aelin nu se mişca de pe scaun, bând doar apă şi
mârâind dacă Marta se uita ciudat la Rowan.
Cumva, Marta trecea peste asta.
Când moaşa termină, se întoarse cu faţa la regină.
Neştiind pe cine găzduia, Marta i se adresă.
— Ai două opţiuni: fie te duci să te speli la cişmeaua de
afară, fii stai cu porcii toată noaptea. La cât eşti de murdară,
dacă îl atingi o singură dată, ai putea să-i infectezi rănile.
Aelin se uită peste umăr la Aedion, care se sprijinea de
peretele din spatele ei. El clătină aprobator din cap, în tăcere.
Avea să aibă grijă de Rowan. Aelin se ridică şi ieşi din
cameră.
 Acum, mă voi ocupa de cealaltă prietenă a voastră, zise
Marta şi se grăbi spre locul în care Lysandra adormise în
încăperea de alături, ghemuită pe un pat îngust. La etaj,
Nesryn se ocupa de angajaţi - asigurându-se că nu aveau să
sufle nicio vorbă. Dar observase urma de bucurie de pe
chipurile acestora în momentul sosirii lor: Nesryn şi familia
Faliq le câştigaseră loialitatea cu mult timp în urmă.
După două minute, Chaol se duse după Aelin. Stelele
străluceau, iar luna plină era aproape orbitoare. Vântul nopţii
şoptea prin iarbă, abia auzindu-se din cauza zgomotului
produs de apa de la robinet. O găsi pe regină ghemuită în faţa
acestuia, cu apa curgându-i peste faţă.
 Îmi pare rău, rosti el.
Ea îşi frecă faţa şi ridică maneta până când curse mai
multă apă.
 Am vrut doar să-l omor, continuă Chaol. Ai avut
dreptate - în tot acest timp, ai avut dreptate. Dar am vrut să o
fac eu. Nu am ştiut că... Îmi pare rău.
Ea dădu drumul manetei şi se întoarse ca să se uite la el.
 Astăzi i-am salvat viaţa inamicei mele, spuse. Se ridică
şi-şi şterse apa de pe faţă. Şi, cu toate că era mai înalt decât
ea, se simţi mai mic în clipa în care Aelin îl privi. Nu doar
Aelin. Regina Aelin Ashryver Galathynius îl fixa cu privirea,
îşi dădu el seama.
 Au încercat să-i ţintească inima lui... Rowan. Şi, cu
toate acestea, eu am salvat-o.
 Ştiu, spuse el. Ţipătul ei din clipa în care săgeata
trecuse prin Rowan... Îmi pare rău, repetă el.
Ea se uită la stele - spre Nord. Chipul îi era de gheaţă.
—Chiar l-ai fi ucis, dacă ai fi avut ocazia?
—Da, şopti Chaol. Eram pregătit pentru asta.
Ea se întoarse încet către el.
 O vom face - împreună. Vom elibera magia şi, după
aceea, vom merge acolo şi-i vom pune capăt împreună.
 Nu vei insista să stau deoparte?
 Cum pot să-ţi refuz ultimul cadou pentru el?
 Aelin...
Umerii ei se lăsară uşor.
 Nu te condamn. Dacă Rowan ar fi avut acel colier în
jurul gâtului, aş fi făcut acelaşi lucru.
În timp ce ea pleca, vorbele ei îl loviră în plex. Acum câteva
săptămâni, el îi spusese că era un monstru. Crezuse asta şi-
şi permisese ca asta să fie un scut împotriva gustului amar al
dezamăgirii şi al tristeţii.
Fusese un prost.

~
Îl mutară pe Rowan înainte de răsărit. Mulţumită darului
nemuririi care încă îi mai curgea prin vene, se vindecase
destul de bine încât să meargă pe picioarele lui, aşa că ei
părăsiră acea frumoasă casă de ţară, înainte ca personalul să
se trezească. Aelin îşi luă rămas-bun doar de la Fleetfoot,
care dormise ghemuită lângă ea în noaptea lungă în care îl
veghease pe Rowan.
Apoi plecară, Aelin şi Aedion susţinându-l pe Rowan, ale
cărui braţe atârnau peste umerii lor, în timp ce se grăbeau să
ajungă de cealaltă parte a dealurilor.
Ceaţa dimineţii îi învălui când intrară în Rifthold pentru
ultima dată.
 CAPITOLUL 62

Manon nu se sinchisi să pară încântată când îl făcu pe

Abraxos să se trântească la pământ, în faţa grupului regelui.
Caii nechezară şi se agitară când Cele Treisprezece zburară în
cerc deasupra poienii în care zăriseră grupul.
 Aripă Conducătoare! spuse regele din şaua calului său,
deloc deranjat. Lângă el, fiul lui - Dorian - se crispă.
Se crispă aşa cum o făcuse creatura blondă în Morath,
când le atacase.
 Voiai ceva? întrebă regele cu răceală. De ce arăţi ca şi
cum eşti la jumătatea drumului spre regatul lui Hellas?
Manon descălecă de pe Abraxos şi se îndreptă către rege şi
fiul lui. Prinţul se uită la şaua sa, având grijă să nu îi
întâlnească privirea.
 În pădurile tale sunt rebeli, răspunse ea. Ţi-au luat
micuţa prizonieră din furgon şi au încercat să mă atace pe
mine şi pe Cele Treisprezece. I-am măcelărit pe toţi. Sper că
nu te superi. Ţi-au lăsat trei dintre oameni morţi, în furgon -
deşi se pare că nu le-ai observat lipsa.
—Ai venit tocmai până aici ca să-mi spui asta? întrebă,
simplu, regele.
—Am venit până aici ca să-ţi spun că, atunci când mă
confrunt cu rebelii tăi, cu inamicii tăi, nu mă interesează
prizonierii. Şi Cele Treisprezece nu sunt o caravană, care să-i
transporte după bunul tău plac. Ea se apropie de calul
prinţului.
 Dorian, zise ea. Un ordin şi o provocare.
Ochii de safir o priviră. Nici urmă de întuneric din altă
lume. Doar un om, prins înăuntru.
Ea se uită la rege.
 Ar trebui să-ţi trimiţi fiul la Morath. Ar fi un loc pe
placul lui.
Înainte ca regele să poată să-i răspundă, Manon se
întoarse la Abraxos. Plănuise să-i povestească regelui despre
Aelin. Despre rebelii care-şi spuneau Aedion, Rowan şi Chaol.
Dar... ei erau oameni şi nu puteau să călătorească rapid - nu
dacă erau răniţi. Îi era datoare cu viaţa inamicei sale.
Manon urcă în şaua lui Abraxos.
 Poate că bunica mea e Mare Vrăjitoare, îi zise ea
regelui, dar eu sunt călare în fruntea armatelor.
Regele chicoti.
 Eşti nemiloasă. Cred că te plac, Aripă Conducătoare.
 Arma făcută de bunica - oglinzile. Chiar ai de gând să
le foloseşti cu focul-umbră?
Un avertisment se citi pe faţa rumenă şi încordată a
regelui. Copiile din furgon erau o fracţiune din dimensiunea a
ceea ce descriau planurile bătute în cuie pe perete: turnuri de
luptă uriaşe, care puteau fi transportate, înalte de treizeci de
metri, ale căror interioare erau îmbrăcate cu oglinzile sacre
ale Străbunelor. Oglinzi care, cândva, fuseseră folosite ca să
construiască, să distrugă şi să repare. Acum, aveau să fie
amplificatoare, reflectând şi multiplicând orice putere ar fi
ales regele să dezlănţuie, până când aceasta ar fi devenit o
armă care ar fi putut fi îndreptată către orice ţintă. Dacă
puterea ar fi fost focul-umbră al lui Kaltain...
 Pui prea multe întrebări, Aripă Conducătoare, spuse
regele.
 Nu-mi plac surprizele, fu singura ei replică. Cu excepţia
acestui lucru - acesta fusese o surpriză.
Arma nu era destinată câştigării gloriei, triumfului sau
dragostei de luptă. Ci exterminării. Unui măcel pe scară
largă, care nu ar fi implicat multe lupte. Orice armată care s-
ar fi opus, ar fi fost lipsită de apărare, chiar şi Aelin şi
războinicii ei.
Faţa regelui se făcea mov de nerăbdare.
Însă Manon deja se îndrepta către ceruri, Abraxos bătând
puternic din aripi. Se uită la prinţ până când tot ce mai văzu
fu o urmă de păr negru. Şi se întrebă cum era să fii captiv în
acel trup.

~
 Elide Lochan aşteptă căruţa cu alimente. Care însă nu
sosi. Întârzie o zi; întârzie două. De teamă că ar fi ajuns când
ar fi aţipit, nici nu prea dormi. Când se trezi în cea de-a treia
zi, cu gura uscată, se grăbi, ca de obicei, să coboare şi să
ajute la bucătărie. Munci până când piciorul aproape îi cedă.
Apoi, chiar înainte de apusul soarelui, nechezatul cailor,
zăngănitul roţilor şi strigătele oamenilor ricoşară din pietrele
întunecate ale podului lung al Breslei.
Elide se strecură din bucătărie înainte să fie văzută,
înainte ca bucătarul să-i dea altceva de făcut. Sui scările cât
de repede putu cu lanţul ei, având inima în gât. Ar fi trebuit
să îşi ţină lucrurile la parter, ar fi putut să găsească o
ascunzătoare.
Sus, şi mai sus, în turnul lui Manon. În fiecare dimineaţă,
îşi umpluse plosca din piele cu apă şi adunase câteva
alimente într-o desagă. Elide deschise uşa camerei lui Manon,
îndreptându-se către patul sub care ea îşi ţinea proviziile.
Dar Vernon era înăuntru. Stătea pe marginea patului lui
Manon, de parcă ar fi fost al său.
— Pleci undeva, Elide?
 CAPITOLUL 63

 Unde naiba ai putea tu să pleci? întrebă Vernon când

se ridică, elegant ca o pisică.
Panica îi curse prin vene. Căruţa - căruţa...
 Acesta a fost planul, de la bun început? Să te ascunzi
printre vrăjitoare şi apoi să fugi?
Elide merse cu spatele către uşă. Vernon plescăi.
 Ştim amândoi că nu are sens să fugi. Şi că Aripa
Conducătoare nu va sosi prea curând.
Lui Elide îi tremur ară genunchii. O, zeilor!
 Dar e frumoasa şi deşteaptă mea nepoată - sau vreun
fel de vrăjitoare? O întrebare atât de importantă. El o apucă
de cot, ţinând în mână un cuţitaş. Nu putu să facă nimic
împotriva tăieturii de pe braţ care o înţepă, a sângelui roşu
care curse. Se pare că nu eşti o vrăjitoare.
 Sunt o vrăjitoare Cioc-negru. Nu avea să se plece în
faţa lui, nu avea să se umilească.
Vernon îi dădu târcoale.
 Păcat că toate sunt în nord şi că nu pot certifica asta.
„Luptă, luptă, luptă, îşi auzi sângele cântând - nu-l lăsa să
te prindă-n cuşcă. Mama ta a murit luptându-se. A fost
vrăjitoare, tu eşti vrăjitoare şi nu te dai bătută - nu te dai
bătută...”
Vernon se năpusti asupra ei, prea rapid ca să-l evite cu
lanţurile ei, prinzând-o cu o mână de sub braţ, iar cu cealaltă
o trânti cu capul de lemn, atât de tare, încât trupul ei, pur şi
simplu - înlemni.
Doar de asta avu nevoie - de pauza asta stupidă - ca să-i
prindă celălalt braţ şi să i le ţină pe amândouă strâns cu o
mână, iar cu cealaltă o apucă de gât destul de puternic încât
să o doară, să o facă să-şi dea seama că unchiul ei se
antrenase, odată, la fel ca tatăl ei.
 Vii cu mine.
 Nu. Cuvântul era o şoaptă.
 O ţinu şi mai strâns, răsucindu-i braţele până când
acestea urlară de durere.
 Nu ştii ce trofeu eşti? Ce ai putea să faci?
O trase înapoi, deschizând uşa. Nu - nu avea de gând să-l
lase să o ia, nu avea... Dar ţipatul nu ar fi ajutat-o cu nimic.
Nu într-o Breaslă plină de monştri. Nu într-o lume în care
nimeni nu-şi aducea aminte că exista şi nu se deranja să-i
pese. Ea se potoli, iar el interpretă asta ca pe o acceptare
tacită. Când o împinse în casa scării, îi simţi zâmbetul în
ceafa.
 În venele tale curg sângele Cioc-negru şi generoasa
magie a familiei noastre. O trase în jos, pe scări, iar ea simţi
fierea arzându-i gâtul. Nimeni nu venea după ea - pentru că
nu aparţinea nimănui. Vrăjitoarele nu au magie, nu ca noi.
Dar tu, care eşti rezultatul unirii celor două ramuri... Vernon
o apucă şi mai strâns de braţ, chiar acolo unde o tăiase, iar
ea ţipă. Sunetul răsună în jos, slab şi gol, pe scările de piatră.
Aduci o mare onoare casei tale, Elide.

~
Vernon o lăsă într-o celulă îngheţată, din temniţă.
Era întuneric. Nu se auzea nimic, în afară de apa care
picura undeva.
Tremurând, Elide nu-şi găsi cuvintele ca să-l implore pe
Vernon, când o aruncă înăuntru.
— Ţi-ai făcut-o cu mâna ta, să ştii, în momentul în care te-
ai aliat cu vrăjitoarea aceea şi mi-ai confirmat că sângele lor
curge prin venele tale, spuse el. O studie, dar ea se uita cu
atenţie la detaliile celulei - la orice, la orice ar fi putut să o
ajute să iasă. Nu găsi nimic. Te las aici până când vei fi
pregătită. Oricum, mă îndoiesc de faptul că cineva îşi va da
seama că lipseşti.
Trânti uşa, iar întunericul o înghiţi cu totul.
Ea nici măcar nu se sinchisi să încerce mânerul.

~
 Ducele o chemă pe Manon chiar în clipa în care puse
piciorul în Morath.
Solul tremura în arcada care dădea spre mansardă şi abia
reuşi să spună ceva când văzu sângele, mizeria şi praful care
încă o acopereau pe Manon.
Se gândise să scrâşnească din dinţi către el, pentru că
tremura ca un prost molâu, dar era secătuită, capul îi bubuia
şi orice mişcare, în afară de cele de bază, necesita prea multă
concentrare.
Niciuna dintre Cele Treisprezece nu îndrăznise să spună
ceva despre bunica ei - despre faptul că fusese de acord cu
împerecherea.
Urmată îndeaproape de Sorrel şi de Vesta, Manon deschise
larg uşile spre camera de consiliu a ducelui, lăsând lemnul
trântit să spună exact ceea ce credea despre faptul că fusese
chemată imediat.
Ducele - care o avea alături doar pe Kaltain - îi aruncă o
privire.
 Explică-mi de ce... arăţi aşa.
Manon deschise gura.
Dacă Vernon ar fi auzit că Aelin Galathynius era în viaţă -
dacă ar fi bănuit, pentru o clipită, că Aelin s-ar fi simţit
datoare faţă de mama lui Elide, pentru că-i salvase viaţa, ar fi
putut foarte bine să-şi omoare nepoata.
 Rebelii ne-au atacat. I-am ucis pe toţi.
Ducele aruncă un dosar cu hârtii pe masă. Acestea
atinseră sticla şi alunecară, întinzându-se în formă de
evantai.
 Luni întregi mi-ai cerut explicaţii. Ei bine, iată-le.
Rapoarte despre duşmanii noştri, despre ţintele mai mari pe
care trebuie sâ le doborâm... Maiestatea Sa îţi trimite cele mai
bune urări.
Manon se apropie.
 Tot el l-a trimis şi pe prinţul demon în barăcile mele, ca
să ne atace? Se holbă la gâtul ducelui, întrebându-se cât de
uşor s-ar fi rupt pielea aspră.
Gura lui Perrington se strâmbă într-o parte.
  Roland nu mai era util. Cine să aibă grijă de el mai
bine, dacă nu Cele Treisprezece?
 Nu mi-am dat seama că trebuie să fim călăii tăi. Chiar
ar fi trebuit să-i rupă gâtul pentru ce încercase să facă. Lângă
el, Kaltain era absentă, o carcasă. Dar acel foc-umbră... L-ar
fi invocat, dacă ducele ar fi fost atacat?
 Ia loc şi citeşte hârtiile, Aripă Conducătoare.
Nu aprecie ordinul şi, ca să i-o spună, scoase un mârâit,
dar se aşeză. Şi citi. Rapoarte despre Eyllwe, Melisande,
Fenharrow, Deşertul Roşu şi Wendlyn. Şi despre Terrasen.
Potrivit raportului, Aelin Galathynius - crezută moartă
mult timp - apăruse în Wendlyn şi învinsese patru dintre
prinţii Valgi, inclusiv un general letal, din armata regelui. Cu
ajutorul focului.
„Aelin avea magia focului, spusese Elide. Ar fi putut
supravieţui frigului.“ Dar - dar asta însemna că magia... Că
magia încă funcţiona în Wendlyn. Şi nu aici. Manon ar f i
pariat pe o mare parte din aurul ţinut în rezervele Breslei
Cioc-negru că din cauza bărbatului din faţa ei şi a regelui din
Rifthold - se întâmpla asta.
Apoi, citi un raport despre Prinţul Aedion Ashryver, fostul
general al Adarlanului, rudă cu familia Ashryver din
Wendlyn, în care scria că fusese arestat pentru trădare.
Pentru că se asociase cu rebelii, forţe necunoscute îl
scăpaseră de la execuţie, cu doar câteva săptămâni în urmă.
Posibili suspecţi: Lordul Ren Allsbrook din Terrasen... Şi
Lordul Chaol Westfall din Adarlan, care îl slujise cu loialitate
pe rege, în calitate de Căpitan al Gărzii, până când îşi unise
forţele cu Aedion în primăvară şi fugise din castel, în ziua
capturării lui Aedion. Ei suspectau că nu ajunsese departe -
şi că avea să încerce să-l elibereze pe Prinţul Moştenitor,
prietenul lui de o viaţă. Să îl elibereze.

Prinţul o tachinase, o provocase - de parcă ar fi încercat să

o facă să-l omoare. Iar Roland implorase să fie ucis.
Dacă Aedion şi Chaol erau acum amândoi cu Aelin
Galathynius, lucrând toţi împreună... Nu fuseseră în pădure
ca să spioneze. Ci ca să-l salveze pe Prinţ. Şi pe acea
prizonieră, oricine ar fi fost ea. Măcar salvaseră un prieten.
Ducele şi regele nu ştiau. Nu ştiau cât de aproape fuseseră
de toate ţintele lor sau cât de aproape de a-l prinde pe Prinţ
ajunseseră inamicii lor.
De aceea venise căpitanul în fugă. Venise să-l omoare pe
Prinţ - singura milă pe care credea că ar fi putut să i-o ofere.
Rebelii nu ştiau că omul era încă înăuntru.
 Ei bine? întrebă ducele. Ai vreo întrebare?
 Mai trebuie să-mi explici de ce e necesară arma pe care
o construieşte bunica mea. O asemenea unealtă ar putea fi
catastrofală. Dacă nu există magie, atunci cu siguranţă nu
merită să folosim acele turnuri pentru a o ucide pe Regina
Terrasenului.
 Mai bine să fim foarte pregătiţi decât surprinşi. Avem
control deplin asupra turnurilor.
Cu o unghie de fier, Manon bătu în masa de sticlă.
 Acestea sunt informaţii esenţiale, Aripă Conducătoare.
Continuă să îţi dovedeşti valoarea, şi vei primi mai multe.
Să îşi dovedească valoarea? În ultima vreme, nu făcuse
nimic în această direcţie, cu excepţia - cu excepţia faptului
că-l nimicise pe unul dintre prinţii lui demon şi că măcelărise
acel trib din munţi, fără niciun motiv. Un fior de furie o
străbătu. Aşadar, faptul că-l trimisese pe prinţ în barăci nu
fusese un mesaj, ci un test. Să vadă dacă ar fi rezistat
împotriva lui şi dacă s-ar fi supus în continuare.
 Ai ales un sabat pentru mine?
Manon se forţă să ridice nepăsătoare din umeri.
 Am aşteptat să văd cine s-a comportat cel mai bine, cât
am fost plecată. Va fi recompensa lor.
 Ai timp până mâine.
Manon îl privi de sus.
 După ce voi pleca din această cameră, voi face o baie şi
voi dormi o zi întreagă. Dacă tu sau micii tăi demoni mă veţi
deranja mai devreme, vei afla cât de mult îmi place să mă joc
de-a călăul. Voi lua o hotărâre după aceea, a doua zi.
  Nu cumva eviţi să iei o decizie, nu-i aşa, Aripă
Conducătoare?
 De ce ar trebui să mă deranjez să fac favoruri
sabaturilor care nu le merită? Manon nu îşi permise nicio
secundă să se gândească la ce îi lăsa Matroana să facă pe
aceşti oameni. În timp ce adună dosarele, i le împinse în
braţe lui Sorrel şi ieşi cu paşi mari.
Tocmai ajunsese în dreptul scărilor către turnul ei, când o
zări pe Asterin sprijinindu-se de arcadă, curăţându-şi
unghiile de fier.
Sorrel şi Vesta îşi ţinură respiraţia.
 Ce s-a întâmplat? voi Manon să ştie, scoţându-şi şi ea
unghiile.
Faţa lui Asterin era masca plictiselii eterne.
 Trebuie să stăm de vorbă.

~
Zbură spre munţi împreună cu Asterin, iar ea o lăsă pe
verişoara ei să conducă - îl lăsă pe Abraxos să urmărească
femela de un albastu precum cerul a lui Asterin, până când
se îndepărtară de Morath. Poposiră pe un mic platou acoperit
cu flori sălbatice mov şi portocalii, ale cărui ierburi şuierau în
vânt. Abraxos practic grohăia de bucurie, iar Manon, care era
la fel de epuizată pe cât îi era de grea mantia roşie, nu se
deranjă să-l certe.
Îşi lăsară balaurii pe câmp. Vântul de munte era
surprinzător de calm, ziua era frumoasă, iar cerul plin de nori
mari şi pufoşi. Ea le ordonase lui Sorrel şi Vestei să rămână
în urmă, în ciuda protestelor lor. Dacă lucrurile ajunseseră în
punctul în care nu aveau încredere ca Asterin să rămână
singură cu ea... Manon nu voia să se gândească la asta.
Poate că de aceea fusese ea de acord să vină. Poate că era
din cauza strigătului pe care Asterin îl scosese de pe cealaltă
parte a văii. Semănase atât de mult cu strigătul moştenitoarei
Sânge-albastru, Petrah, când balaurul ei fusese făcut bucăţi.
Cu ţipătul mamei lui Petrah, când Petrah şi balaurul ei,
Keelie, se rostogoliseră în neant.
 Asterin se îndreptă spre marginea platoului, florile
sălbatice legănându-i-se pe lângă gambe, hainele-i negre de
călărie strălucind în soarele puternic. Îşi despleti părul,
scuturând valurile aurii, apoi îşi scoase sabia şi pumnalele şi
le lăsă să cadă zgomotos la pământ.
 Am nevoie să asculţi şi să nu spui nimic, îi zise lui
Manon, când aceasta veni lângă ea.
Îi cerea mult moştenitoarei, însă cererea ei nu ascundea
nicio provocare, nicio ameninţare. Iar Asterin nu îi vorbise
niciodată aşa. Aşadar, Manon dădu aprobator din cap.
Asterin se uită dincolo de munţi - aici atmosfera era atât
de vibrantă, acum că erau departe de întunericul din Morath.
O adiere înmiresmată bătu printre ele, ciufulindu-i buclele lui
Asterin, până când semănară cu un răsărit de soare.
 Când aveam douăzeci şi opt de ani, am fost la
vânătoare de vrăjitoare Crochan într-o vale, chiar la vest de
Colţul Alb. Mai aveam de mers o sută şaizeci de kilometri
până la următorul sat şi, când s-a stârnit o furtună, nu am
vrut să aterizez. Aşa că am încercat să depăşesc furtuna pe
mătura mea, am încercat să zbor peste ea. Dar furtuna s-a
înteţit şi s-a tot înălţat. Nu ştiu dacă din cauza fulgerelor sau
a vântului dar, deodată, am căzut. Am reuşit să controlez
mătura destul de mult încât să aterizez, dar impactul a fost
brutal. Înainte să leşin, ştiam că mi-am rupt braţul în două
locuri, că mi-am sucit de tot glezna şi că mătura mea era
spulberată.
În urmă cu peste optzeci de ani - asta se întâmplase cu
mai bine ele optzeci de ani în urmă, iar Manon nu aflase
niciodată. Fusese plecată într-o misiune personală - unde
anume, nu îşi amintea acum. Toţi acei ani, în care vânase
vrăjitoare Crochan, erau acum ceaţă.
— Când m-am trezit, eram în coliba unui om, iar mătura
mea, făcută bucăţi, era lângă pat. Bărbatul care m-a găsit mi-
a spus că m-a văzut căzând din cer, când se îndrepta călare
spre casă, prin furtună. Era un vânător tânăr - probabil vâna
animale exotice, de aceea avea o colibă în adâncul sălbăticiei.
Dacă aş fi avut putere, cred că l-aş fi ucis, chiar dacă aş fi
facut-o doar pentru că-i voiam resursele. Dar, vreme de
câteva zile, cât timp mi s-au sudat oasele, mi-am tot pierdut
şi mi-am tot recăpătat cunoştinţa şi, când m-am trezit din
nou... m-a hrănit suficient, până când nu l-am mai perceput
ca pe ceva de mâncare. Sau ca pe o ameninţare.
Se lăsă o tăcere îndelungată.
Am stat acolo cinci luni. Nu am vânat nicio vrăjitoare
Crochan. L-am ajutat să vâneze, am găsit lemn de esenţă tare
şi am început să-mi cioplesc o mătură nouă şi... Amândoi
ştiam ce eram, ce era el. Că eu eram bătrână şi că el era om.
Dar, în momentul acela, eram de-o seamă şi nu ne păsa. Aşa
că am stat cu el până când ordinele m-au trimis înapoi la
Breasla Cioc-negru. Şi i-am spus... i-am spus că mă voi
întoarce când voi putea.
Manon abia putea să gândească, abia putea să respire din
cauza liniştii din capul ei. Nu auzise nimic despre asta. Nici
măcar o şoaptă. Faptul că Asterin şi-ar fi ignorat îndatoririle
sacre... Că a trăit cu acel om...
Eram însărcinată de o lună când am ajuns înapoi la
Breasla Cioc-negru. Lui Manon îi tremurară genunchii. Tu nu
mai erai aici - erai plecată în următoarea ta misiune. Nu am
povestit nimănui, nu până când am ştiut că pruncul va
supravieţui primelor luni de sarcină.
Nu era ceva neobişnuit, deoarece multe vrăjitoare îşi
pierdeau copiii în acea perioadă. Era un miracol în sine ca
pruncul să depăşească acel prag.
 Dar au trecut trei luni, apoi patru. Şi, când nu am mai
putut să ascund sarcina, i-am mărturisit bunicii tale. Ea a
fost încântată şi mi-a ordonat să stau în pat în Breaslă,
pentru ca nimic să nu ne supere pe mine sau pe puiul din
pântecele meu. I-am spus că voiam să ies, dar m-a refuzat.
Ştiam foarte bine că nu trebuia să-i spun că voiam să mă
întorc în acea colibă, în pădure. Ştiam că l-ar fi ucis. Aşa că
am rămas luni întregi în turn, o prizonieră răsfăţată. Chiar ai
venit în vizită, de două ori, dar nu ţi-a spus că eram acolo. Nu
înainte de a naşte, spunea ea.
Se auzi o respiraţie adâncă, neregulată. Nu era neobişnuit
ca vrăjitoarele să le protejeze prea mult pe cele însărcinate. Şi
Asterin ar fi fost apreciată, dat fiind faptul că era înrudită cu
Matroana.
 Am făcut un plan. De îndată ce mi-aş fi revenit după
naştere, în clipa în care nu aş mai fi fost supravegheată, aş fi
luat fetiţa şi i-aş fi arătat-o tatălui ei. Credeam că o viaţă în
pădure, liniştită şi paşnică, ar fi fost mai bună pentru copilul
meu decât vărsarea de sânge Credeam că, poate, ar fi fost mai
bună... pentru mine. Asterin abia rosti ultimele două cuvinte.
Manon nu reuşi să se convingă să se uite la verişoara ei.
 Am născut. Când a ieşit, fetiţa aproape că m-a rupt în
două. Credeam că asta se întâmpla din cauză că era o
luptătoare, o adevărată Cioc-negru. Şi eram mândră. Chiar
dacă ţipam şi sângeram, eram atât de mândră de ea.
Asterin amuţi şi, în cele din urmă, Manon o privi.
Lacrimile se rostogoleau pe faţa verişoarei ei, strălucind în
soare,
 S-a născut moartă, şopti Asterin, în vânt, închizând
ochii. Am aşteptat să aud acel strigăt de triumf, dar s-a auzit
doar tăcerea.
Tăcere şi, apoi, bunica ta... Deschise ochii. Bunica ta m-a
lovit. M-a bătut. Iar şi iar. Nu voiam decât să-mi văd fetiţa,
dar, în schimb, ea a ordonat să fie arsă. A refuzat să mă lase
să o văd. Eram o ruşine pentru fiecare vrăjitoare de până
atunci; eram de vină pentru un prunc anormal; le-am
dezonorat pe vrăjitoarele Cioc-negru; am dezamăgit-o. A tot
ţipat la mine, şi când am plâns în hohote, ea... ea...
Manon nu ştia unde să se uite, ce să facă cu braţele. Un
copil născut mort era cea mai mare tristeţe - şi ruşine a unei
vrăjitoare. Dar pentru bunica ei...
Asterin îşi descheie vesta şi o lăsă să-i alunece de pe
umeri, în flori. Îşi scoase cămaşa şi pe cea de dedesubt, până
când pielea ei aurie străluci în lumina soarelui, dezgolindu-şi
sânii plini şi grei. Asterin se întoarse, iar Manon căzu în
genunchi, în iarbă.
Acolo, marcate pe abdomenul lui Asterin, litere dure şi
maliţioase formau un singur cuvânt: „NECURATĂ”.
  M-a însemnat. Le-a pus să încălzească fierul în acelaşi
foc în care a ars copilul meu şi m-a însemnat chiar ea. Mi-a
zis că nu mai trebuie să încerc vreodată să concep un alt
Cioc-negru. Că majoritatea bărbaţilor vor vedea cuvântul şi
vor fugi.
Optzeci de ani. Optzeci de ani ascunsese asta. Dar Manon
o văzuse dezbrăcată... Nu. Nu o văzuse. Nu de zeci de ani.
Când erau mai mici, da, dar...
 Ruşinată, nu am spus nimănui. Sorrel şi Vesta... Sorrel
ştia pentru că a fost în acea cameră. Sorrel s-a luptat pentru
mine. A implorat-o pe bunica ta, dar ea i-a rupt braţul şi a
dat-o afară. Dar după ce Matroana m-a aruncat în zăpadă şi
mi-a zis să mă târăsc undeva şi să mor, Sorrel m-a găsit. A
luat-o pe Vesta şi m-au dus în ascunzişul ei, în adâncul
munţilor şi, în secret, au avut grijă de mine în lunile în care...
în care nu am putut să cobor din pat. Apoi, într-o zi, m-am
trezit, pur şi simplu, şi am hotărât să lupt. M-am antrenat.
Mi-am vindecat trupul. Am devenit puternică - mai puternică
decât înainte. Şi nu m-am mai gândit la ce s-a întâmplat.
După o lună, am plecat să vânez vrăjitoare Crochan şi m-am
întors la Breaslă cu trei inimi de-ale lor într-o cutie. Dacă
bunica ta era surprinsă că nu am murit, nu a arătat-o. Erai
acolo, când m-am întors în acea noapte. Ai închinat un pahar
în cinstea mea şi ai declarat că erai mândră să ai o
Aghiotantă atât de pricepută.
Încă în genunchi, cu pantalonii uzi de la pământul reavăn,
Manon se holbă la semnul hidos, făcut cu fierul.
 Nu m-am mai întors niciodată la vânător. Nu ştiam
cum să-i explic însemnul. Cum să-i spun despre bunica ta
sau să-mi cer scuze. Mă temeam că m-ar fi tratat ca bunica
ta. Aşa că nu m-am mai întors niciodată. Gura îi tremură. O
dată la câţiva ani, zburam pe deasupra colibei, doar... doar ca
să văd. Îşi şterse faţa. Nu s-a însurat. Şi, chiar şi la
bătrâneţe, îl vedeam uneori stând pe acel pridvor din faţă. De
parcă aştepta pe cineva.
Ceva... ceva se rupea şi provoca dureri în pieptul lui
Manon, prăbuşindu-se.
 Asterin se aşeză printre flori şi începu să se îmbrace.
Plângea în tăcere, dar Manon nu ştia dacă ar fi trebuit să-i
spună ceva. Nu ştia cum să o aline, cum să o liniştească.
 Nu mi-a mai păsat, rosti Asterin în cele din urmă. De
nimic. După aceea, totul era o glumă, o emoţie puternică şi
nimic nu mă speria.
Acea sălbăticie, acea ferocitate neîmblânzită... Nu erau
născute dintr-o inimă liberă, ci dintr-una care cunoscuse
disperarea atât de profund, încât singura metodă de a o
depăşi era să trăiască intens, violent.
 Dar mi-am spus - spuse Asterin, terminând de încheiat
nasturii de la vestă - că-mi voi dedica toată viaţa să fiu
Aghiotanta ta. Să te slujesc pe tine. Nu pe bunica ta. Pentru
că ştiam că bunica ta m-a ascuns de tine cu un motiv. Cred
că ştia că ai fi luptat pentru mine Şi orice a văzut bunica ta în
tine, de a înfricoşat-o... Merita să aştept. Să slujesc. Aşa că
asta am făcut.
Ziua aceea, în care Abraxos ajunsese la Răscruce, când
Cele Treisprezece păruseră pregătite să lupte, în cazul în care
bunica ei ar fi ordonat să o omoare...
Asterin îi întâlni privirea.
 Sorrel, Vesta şi cu mine ştim de multă vreme de ce e
capabilă bunica ta. Nu am spus niciodată nimic, pentru că ne
temeam că, dacă ai fi ştiut, te-ar fi pus în pericol. În ziua în
care ai salvat-o pe Petrah, în loc să o laşi să cadă... Nu ai fost
singura care a înţeles de ce te-a făcut bunica ta să o
măcelăreşti pe acea Crochan. Asterin clătină din cap. Te
implor, Manon. Nu-i lăsa pe bunica ta şi pe aceşti oameni să
ne ia vrăjitoarele şi să le folosească aşa. Nu îi lăsa să ne
transforme progeniturile în monştri. Ce au făcut deja... Te
implor să mă ajuţi să repar lucrurile.
Manon înghiţi cu greu, cu dureri în gât.
 Dacă îi vom sfida, vor veni după noi şi ne vor omorî.
 Ştiu. Toate ştim. Asta am vrut să îţi spunem seara
trecută.
Manon se uită la cămaşa verişoarei sale, de parcă ar fi
putut să vadă însemnul de dedesubt.
 —De asta te-ai purtat aşa.
—Nu sunt destul de proastă încât să pretind că nu am o
slăbiciune pentru progeniturile vrăjitoarelor.
Acesta era motivul pentru care bunica ei insistase, de zeci
de ani, ca Asterin să fie retrogradată.
—Nu cred că este o slăbiciune, recunoscu Manon şi se uită
peste umăr la locul în care Abraxos adulmeca florile sălbatice.
Vei fi numită Aghiotantă din nou.
Asterin îşi înclină capul.
—Îmi pare rău, Manon.
—Nu ai pentru ce să îţi pară rău. Bunica a mai tratat şi pe
altele a ş a ? îndrăzni ea să adauge.
—Nu din Cele Treisprezece. Doar din alte clanuri.
Majoritatea au murit după ce bunica ta le-a alungat.
Şi lui Manon nu i se spusese asta niciodată. Fusese
minţită. Manon privi spre vest, dincolo de munţi. „Speranţa”,
îi zisese Elide - pentru un viitor mai bun. Pentru un cămin.
Nu ascultare, brutalitate sau disciplină. Ci speranţă.
 Trebuie să acţionăm cu atenţie.
Asterin clipi, stropii aurii din ochii ei negri strălucind.
 Ce pui la cale?
 Ceva foarte prostesc, presupun.
 CAPITOLUL 64

Rowan abia dacă îşi amintea ceva din călătoria chinuitoare

înapoi spre Rifthold. După ce traversaseră pe ascuns zidurile
oraşului şi aleile ca să ajungă la depozit, fusese atât de
epuizat încât adormise imediat ce se întinsese pe saltea.
Se trezi în acea noapte - sau în următoarea? - cu Aelin şi
Aedion stând de vorbă pe marginea patului.
 Solstiţiul e peste şase zile; până atunci, trebuie să
punem totul la punct, îi spunea ea verişorului ei.
 Deci ai de gând să-i rogi pe Ress şi pe Brullo să lase,
pur şi simplu, uşa din spate deschisă, ca să poţi să te
strecori înăuntru?
 Nu gândi aşa simplist. Intenţionez să intru pe uşa din
faţă.
Desigur că asta avea de gând să facă. Rowan gemu,
simţindu-şi limba uscată şi grea.
Ea se întoarse către el, aproape aruncându-se pe pat.
 Cum te simţi? îi atinse fruntea cu palma, să vadă dacă
avea febră. Pari în regulă.
 Sunt bine, mormăi el. Braţul şi umărul îl dureau. Dar
îndurase e l lucruri mai rele. Faptul că pierduse sânge îl
făcuse să leşine - mai mult sânge decât pierduse vreodată, cel
puţin, atât de repede, din cauză că magia îi era înăbuşită. Se
uită la Aelin. Era palidă şi trasă la faţă, o vânătaie îi săruta
pometele şi patru zgârieturi îi marcau gâtul.
Avea de gând să o măcelărească pe acea vrăjitoare. O şi
spuse, iar Aelin zâmbi.
 Dacă ai chef să fii violent, atunci presupun că te simţi
bine. Însă avea o voce groasă, iar ochii îi străluceau. El îşi
întinse braţul nevătămat ca să-i prindă una din mâini şi o
strânse uşor. Te rog să nu mai faci asta niciodată, şopti ea.
 Data viitoare, le voi ruga să nu mai tragă cu săgeţi în
tine - sau în mine.
Gura i se strânse şi tremură, iar ea îşi sprijini fruntea de
braţul care nu îi era rănit. El îşi ridică celălalt braţ, simţind
cum durerea arzătoare îl traversă, când îi mângâie părul. În
câteva locuri, încă era murdar de praf şi sânge. Probabil că
nu se sinchisise să facă baie, în mod corespunzător.
Aedion îşi drese vocea.
 Ne-am gândit la un plan ca să eliberăm magia - şi să-i
ucidem pe rege şi pe Dorian.
 Spune-mi-l mâine, zise Rowan, simţind deja o nouă
durere de cap. Simplul gând de a le explica, din nou, cât de
distructiv fusese focul-umbră de fiecare dată când îl văzuse
folosit, mai distructiv decât s-ar fi aşteptat cineva, îl făcu să
vrea să se culce la loc. Pe toţi zeii, fără magia lui... Oamenii
erau remarcabili. Să poată supravieţui fără să se bazeze pe
magie... Trebuia să le recunoască meritele.
Aedion căscă - era cea mai zgomotoasă tentativă de a
căsca pe care o auzise Rowan vreodată - şi se scuză.
 Aedion, zise Rowan, iar generalul se opri în prag.
Mulţumesc.
 Oricând, frate, spuse el, apoi plecă.
Aelin se uita undeva între ei, cu buzele strânse din nou.
 Ce e? întrebă el.
Ea clătină din cap.
 Eşti prea drăguţ când eşti rănit. Este tulburător.
Aproape tulburător fusese să-i vadă, acum, lacrimile
strălucindu-i în ochi. Dacă magia ar fi fost deja eliberată,
acele vrăjitoare ar fi fost cenuşă în clipa în care îl atinsese
săgeata.
 Du-te şi fă o baie, mârâi el. Nu am de gând să dorm
lângă tine, cât timp eşti plină de sângele vrăjitoarei.
Ea se uită la unghiile ei, pe care încă se vedeau urme
uşoare de praf şi de sânge albastru.
 Of. Le-am spălat deja de zece ori. Se ridică de pe locul
ei de la marginea patului.
 De ce? întrebă el. De ce ai salvat-o?
Ea îşi trecu o mână prin păr. Odată cu mişcarea,
pansamentul alb din jurul părţii superioare a braţului i se
zări prin cămaşă. Îşi înăbuşi impulsul de a-i cere să-l vadă,
de a evalua personal rana - şi de a o trage aproape de el.
  Pentru că vrăjitoarea aceea cu părul auriu, Asterin...
răspunse Aelin. I-a strigat numele lui Manon aşa cum l-am
strigat eu pe al tău.
Rowan încremeni. Regina lui se uită la podea, ca şi când
şi-ar fi amintit momentul.
 Cum să omor pe cineva care înseamnă totul pentru
altcineva? Chiar dacă e inamica mea. Ridică uşor din umeri.
Credeam că erai pe moarte. Mi se părea că era de rău-augur
să o las să moară de ciudă. Şi..., pufni ea, să cadă într-o vale
părea o moarte destul de jalnică pentru cineva care luptă atât
de spectaculos.
Rowan zâmbi, sorbind-o din priviri: faţa palidă, serioasă;
hainele murdare; rănile. Cu toate acestea, stătea dreaptă şi
îşi ţinea bărbia ridicată.
 Mă faci să mă simt mândru că te slujesc.
Ea zâmbi uşor, dar îi dădură lacrimile.
 Ştiu.

~
— Arăţi ca naiba, îi spuse Lysandra lui Aelin. Apoi, îşi
aminti de Evangeline, care se uită la ea cu ochi mari, şi
tresări. Îmi pare rău.
Evangeline împături din nou şerveţelul pe care îl avea în
poală, cu graţia unei mici regine.
 Spuneai că nu trebuie să folosesc un astfel de limbaj -
şi, cu toate acestea, tu înjuri.
 Am voie să înjur, zise Lysandra când Aelin se abţinu să
zâmbească, pentru că sunt mai mare şi ştiu când e cel mai
eficient. Şi, acum, prietena noastră chiar arată ca naiba.
Evangeline îşi ridică privirea spre Aelin, părul ei roşcat-
auriu strălucind în lumina soarelui dimineţii, care pătrundea
prin fereastra de la bucătărie.
 Lysandra, tu arăţi şi mai rău dimineaţa.
Aelin se strădui să nu râdă.
 Ai grijă, Lysandra. Ai de-a face cu un drac împieliţat.
Lysandra se uită lung la tânăra ei pupilă.
  Dacă ai terminat de mâncat tartele, curăţă-ne farfuriile,
Evangeline, şi du-te pe acoperiş şi trezeşte-i pe Aedion şi pe
Rowan.
 Ai grijă cu Rowan, adăugă Aelin. Încă se reface. Dar
pretinde că nu e aşa. Bărbaţii se enervează dacă faci tam-
tam.
Cu o sclipire răutăcioasă în priviri, Evangeline se îndreptă
spre uşa de la intrare. Aelin ascultă, ca să se asigure că fata
chiar se ducea la etaj, apoi se întoarse către prietena ei.
 Când va mai creşte, va fi o adevărată pacoste.
Lysandra oftă.
 Crezi că nu ştiu asta? Are unsprezece ani şi e deja o
tirană. Spune mereu „De ce?“ şi „Aş prefera să nu“, „De ce, de
ce, de ce“ şi „Nu, nu mi-ar plăcea să ascult de sfaturile tale
bune, Lysandra. Îşi frecă tâmplele.
 O tirană, dar una curajoasă, spuse Aelin. Nu cred că
exista multe fete de unsprezece ani care ar face ce a făcut ea,
ca să te salveze. Umflătura se micşorase, dar vânătăile încă îi
marcau chipul Lysandrei, iar mica tăietură de lângă buză
încă era de un roşu aprins. Şi nu cred că există multe fete de
nouăsprezece ani care să lupte din toate puterile ca să salveze
un copil. Lysandra se uită în jos, la masă. Îmi pare rău, zise
Aelin. Chiar dacă Arobynn a pus asta la cale - îmi pare rău.
 Ai venit după mine, rosti Lysandra atât de încet, încât
abia se auzi. Voi toţi - aţi venit după mine. Lui Nesryn şi lui
Chaol le povestise în detaliu cum îşi petrecuse noaptea într-o
temniţă ascunsă, de sub străzile oraşului; rebelii deja
scotoceau prin canale, în căutarea temniţei. În rest, nu îşi
amintea prea multe, deoarece fusese legată la ochi şi îi
puseseră un căluş. Se întrebase dacă a-i pune pe deget un
inel cu piatră Wyrd ar fi fost cea mai rea parte. Frica aceea
avea să o bântuie pentru o vreme.
 Credeai că nu vom veni după tine?
 În afară de Sam şi de Wesley, nu am avut niciodată
prieteni cărora să le pese de mine. Cei mai mulţi oameni i-ar
fi lăsat să mă ia - s-ar fi dezis de mine ca de o altă târfă.
 M-am gândit la asta.
 — Da?
Aelin scoase din buzunar o bucată de hârtie împăturită şi
o împinse pe masă.
 Este pentru tine. Şi pentru ea.
 Nu avem nevoie... Privirea Lysandrei căzu pe sigiliul de
ceară. Un şarpe în cerneală neagră: sigiliul lui Clarisse. Ce e
asta?
 Deschide-l.
Uitându-se când la hârtie, când la ea, Lysandra rupse
sigiliul şi citi textul. „Eu, Clarisse DuVency, declar prin
prezenta că toate datoriile...“ Hârtia începu să-i tremure în
mâini.
„Că toate datoriile Lysandrei şi ale lui Evangeline sunt
acum achitate în întregime. Cât mai curând posibil, vor putea
să primească Semnul libertăţii lor.“
Hârtia flutură pe masă, când Lysandra nu mai reuşi să o
ţină în mâini. Îşi înălţă capul ca să se uite la Aelin.
 O! exclamă Aelin, înlăcrimată. Te urăsc pentru că eşti
atât de frumoasă, chiar şi atunci când plângi.
 Ştii cât de mulţi bani...
 Credeai că te voi lăsa să rămâi sclava ei?
 Eu nu... Nu ştiu ce să îţi spun. Nu ştiu cum să îţi
mulţumesc...
 Nu trebuie să-mi mulţumeşti.
Lysandra îşi acoperi faţa cu mâinile şi plânse în hohote.
 Îmi pare rău dacă mai voiai să faci pe nobila şi să mai
înduri încă un deceniu, începu Aelin.
Lysandra nu făcu decât să plângă mai aprig.
 Dar trebuie să înţelegi că nici în ruptul capului nu
aveam de gând să plec fără...
 Taci, Aelin! ceru Lysandra, cu faţa încă acoperită. Doar
taci! Îşi coborî mâinile, cu chipul acum umflat de plâns şi
pătat de lacrimi.
Aelin oftă.
 O, slavă zeilor. Poţi să fii şi hidoasă când plângi.
Lysandra izbucni în râs.
 ~
După ce Aghiotanta ei îi dezvălui rana invizibilă, Manon şi
Asterin rămaseră în munţi toată ziua şi noaptea următoare.
Prinseră capre de munte pentru ele şi balaurii lor şi le prăjiră
în acea noapte, cât se gândiră foarte bine la ce ar putea să
facă.
Când Manon aţipi, în cele din urmă, ghemuită lângă
Abraxos, cu o pătură de stele deasupra capului, îşi simţi
capul mai limpede, cum nu se întâmplase de luni întregi. Şi,
cu toate acestea, ceva îi stingheri somnul. Când se trezi, îşi
dădu seama. Un fir desprins din războiul de ţesut al Zeiţei cu
Trei Feţe.
— Eşti gata? întrebă Asterin, încălecând pe balaurul de un
albastru deschis şi zâmbind - chiar zâmbea.
Manon nu văzuse niciodată acel zâmbet. Se întrebă câţi
oameni îl văzuseră. Se întrebă dacă ea însăşi zâmbise
vreodată aşa. Manon se uită spre nord.
— Trebuie să mă ocup de ceva. Când îi explică Aghiotantei
ei, Asterin nu ezită să-i spună că avea să o însoţească.
Aşadar, se opriră lângă Morath suficient de mult încât să
ia provizii. Lui Sorrel şi lui Vesta le comunicară doar detaliile
importante şi le instruiră să îi spună ducelui că fusese
chemată undeva departe.
Într-o oră erau deja în aer, zburând rapid pe deasupra
norilor, ca să nu fie văzute. Zburară kilometri întregi. Manon
nu îşi dădea seama de ce acel fir se tot smucea, de ce i se
părea ceva atât de urgent, dar mână grozav, pe tot drumul
spre Rifthold.

~
Patru zile. Patru zile îşi petrecuse Elide în această temniţă
îngheţată şi mizerabilă.
Era atât de frig încât nu putea să doarmă, iar mâncarea pe
care i o azvârleau nu era comestibilă. Teama o ţinea în priză,
îndemnând-o să verifice uşa, să-i urmărească pe paznici ori
de câte ori o deschideau, să cerceteze cu atenţie holurile din
spatele lor. Nu aflase nimic folositor.
Patru zile - şi Manon nu venise după ea. Nicio vrăjitoare
Cioc-negru nu venise. Nu ştia de ce se aştepta la asta. La
urma urmelor, Manon o forţase să spioneze acea cameră.
Încercă să nu se gândească la ce ar fi putut să o aştepte
acum. Încercă, dar nu reuşi. Se întrebă dacă, odată moartă,
şi-ar fi amintit cineva măcar numele ei. Dacă l-ar fi cioplit
undeva.
Ştia răspunsul. Şi ştia că nimeni nu venea după ea.
 CAPITOLUL 65

Rowan era mai obosit decât ar fi recunoscut faţă de Aelin

sau de Aedion şi, în agitaţia întocmirii planurilor, abia dacă
apucase să petreacă un moment singur cu regina. Avusese
nevoie de două zile de odihnă şi de somn profund, înainte să
îşi revină şi să poată să-şi facă exerciţiile de antrenament,
fără să gâfâie.
După ce îşi termina rutina de seară, era atât de epuizat
când se băgă, împleticindu-se, în pat, încât adormea înainte
ca Aelin să termine de făcut baie. Nu, în toţi aceşti ani, nu le
recunoscuse sufîcient meritele oamenilor.
Ar fi fost al naibii de uşurat să-şi recapete magia - dacă
planul lor ar fi funcţionat. Luând în considerare că foloseau
focul-iadului, lucrurile ar fi putut să meargă foarte, foarte
prost. Chaol nu reuşise, încă, să se vadă cu Ress sau cu
Brullo, dar încercase zilnic să le trimită mesaje. Părea că
adevărata problemă era faptul că mai bine de jumătate dintre
rebeli fugiseră de îndată ce mai mulţi soldaţi Valg îşi făcuseră
apariţia în oraş. Trei execuţii pe zi era noua regulă: la răsărit,
la prânz şi la apus. Cei care folosiseră magia, rebelii, cei care
erau suspectaţi că sunt simpatizanţii rebelilor - Chaol şi
Nesryn reuşiseră să-i salveze pe câţiva, dar nu pe toţi.
Croncănitul ciorilot se auzea, acum, pe toate străzile.
Simţind mirosul unui mascul în cameră, Rowan se trezi
din somn. Îşi scoase cuţitul de sub pernă şi se ridică încet în
capul oaselor.
Aelin dormea lângă el, respirând profund şi regulat şi
îmbrăcată, din nou, cu una dintre cămăşile lui. O parte
primară din el mârâi satisfăcut când o văzu, ştiind că era
învăluită în mirosul lui.
Rowan se ridică în picioare, păşind uşor, în timp ce studie
încăperea, având cuţitul la îndemână. Însă mirosul nu era
înăuntru. Plutea de undeva de afară.
 Rowan se apropie de fereastră şi se uită afară. Pe strada
de mai jos nu era nimeni; nu era nimeni pe acoperişurile
vecine.
Ceea ce însemna că Lorcan trebuia să fie pe acoperiş.

~
Fostul lui comandant aştepta, cu braţele încrucişate pe
pieptul lat. Îl cercetă încruntat pe Rowan, observându-i
bandajele şi trunchiul gol.
 Ar trebui să-ţi mulţumesc pentru că ţi-ai pus
pantalonii? întrebă Lorcan, cu o voce aproape la fel de uşoară
ca o briză nocturnă.
 Nu voiam să te simţi prost, răspunse Rowan,
sprijinindu-se de uşa acoperişului.
Lorcan pufni în râs.
 Te-a zgâriat regina ta cu ghearele sau te-a rănit una
dintre bestiile pe care le-a trimis după mine?
 Mă întrebam cine va câştiga, în cele din urmă - tu sau
câinii Wyrd.
Îşi arătă, rapid, dinţii.
 I-am măcelărit pe toţi.
 De ce ai venit aici, Lorcan?
 Crezi că nu ştiu că moştenitoarea Malei, Aducătoarea-
Focului, plănuieşte ceva pentru solstiţiul de vară, în două
zile? Proştilor, v-aţi gândit la oferta mea?
O întrebare atent formulată, menită să dezvăluie ceea ce
Lorcan doar bănuise.
 În afară de a bea primul vin de vară şi de a fi o pacoste,
nu cred că are alte planuri.
 Aşadar, de aceea plănuieşte căpitanul să stabilească o
întâlnire cu paznicii, la palat?
 De unde să ştiu eu ce face el? Cândva, băiatul îl slujea
pe rege.
 Asasini, târfe, trădători - ce companie plăcută ai zilele
astea, Rowan.
  Mai bine decât să fiu un câine în lesa unui stăpân
psihopat.
 Asta credeai despre noi? În toţi acei ani în care am
lucrat împreună, în care am ucis bărbaţi şi ne-am culcat cu
femei, împreună? Nu te-am auzit niciodată plângându-te.
 Nu mi-am dat seama că trebuia să mă plâng de ceva.
Eram la fel de orb ca şi tine.
 Şi, apoi, o prinţesă focoasă a intrat vijelios în viaţa ta şi
ai hotărât să te schimbi pentru ea, nu-i aşa? Îi zâmbi crud. I-
ai spus despre Sollemere?
 Ştie tot.
 Serios? Presupun că trecutul ei o face să înţeleagă mai
bine ororile pe care le-ai comis în numele reginei noastre.
 În numele reginei tale. Lorcan, ce anume, mai exact, te
irită la Aelin? Faptul că nu îi este frică de tine sau faptul că
am plecat de lângă tine, pentru ea?
Lorcan pufni.
 Indiferent de ce puneţi la cale, nu va funcţiona. Veţi
muri toţi
Era foarte probabil.
 Nu ştiu la ce te referi, răspunse Rowan.
 Îmi datorezi mai mult decât răspunsul acesta de tot
rahatul.
 Ai grijă, Lorcan, altfel va părea că îţi pasă de altcineva
mai mult decât de tine. Fiind un bastard părăsit, care
crescuse de mic pe străzile lăturalnice din Doranelle, Lorcan
îşi pierduse acea abilitate cu secole înainte ca Rowan să se fi
născut. Totuşi, nu-l compătimise niciodată pentru asta. Nu
când Lorcan fusese binecuvântat de însuşi Hellas în toate
celelalte privinţe.
Lorcan scuipă pe acoperiş.
 Aveam de gând să mă ofer să-ţi duc hoitul înapoi la
muntele tău iubit, ca să fii îngropat lângă Lyria, după ce voi
termina cu cheile. Acum, te voi lăsa să putrezeşti aici. Lângă
micuţa ta prinţesă.
El încercă să ignore lovitura, gândul la acel mormânt din
vârful muntelui său.
  Mă ameninţi?
 De ce m-aş deranja? Dacă voi chiar puneţi ceva la cale,
nu va fi nevoie să o omor - poate să facă asta şi singură.
Poate că regele îi va pune unul dintre acele coliere. Aşa cum a
procedat şi cu fiul lui.
Un fior de groază îl străbătu atât de profund, încât lui
Rowan i se întoarse stomacul pe dos.
 Ai grijă ce spui, Lorcan.
—Pun pariu că Maeve ar oferi bani buni pentru ea. Şi,
dacă ea pune mâna pe acea cheie Wyrd... Poţi să-ţi imaginezi
la fel de bine ca mine ce fel de putere va avea atunci Maeve.
Mai grav - era mult mai grav decât şi-ar fi putut imagina,
dacă Maeve nu şi-ar fi dorit-o pe Aelin moartă, ci înrobită. Cu
o armă fără limite într-o mână şi cu moştenitoarea Malei,
Aducătoarea-Focului, în cealaltă. Nimeni şi nimic nu ar fi
avut cum să o oprească.
Lorcan îi simţi ezitarea, îndoiala. Aurul străluci în mâna
lui.
— Mă cunoşti, Prinţe. Ştii că sunt singurul capabil să
găsească şi să distrugă acele chei. Lasă-ţi regina să se ocupe
de armata care se adună în sud - lăsă-mi mie această
sarcină. Când Lorcan i-l întinse, aurul păru să strălucească
în lumina lunii. Orice ar plănui, va avea nevoie de inel. Altfel,
poţi să-ţi iei rămas-bun. Ochii lui Lorcan erau globuri de
gheaţă neagră. Toţi ştim cât de bine te-ai descurcat când i-ai
spus asta Lyriei.
Rowan îşi ţinu furia în frâu.
— Jură!
Lorcan zâmbi, ştiind că el câştigase.
 Jură că acest inel asigură imunitatea în faţa Valgilor, şi
ţi-o voi da! spuse Rowan şi scoase Amuleta lui Orynth din
buzunar.
Lorcan se concentră imediat asupra amuletei, asupra
ciudăţeniei nelumeşti pe care o radia, şi jură. O lamă fulgeră
şi, apoi, mirosul sângelui lui Lorcan umplu aerul. Îşi încleştă
pumnul, ridicându-l.
  Jur pe sângele meu şi pe onoarea mea că nu te înşel în
această privinţă. Puterea inelului este reală.
Rowan privi sângele picurând pe acoperiş. Un strop; doi;
trei.
Poate că Lorcan era un şmecher, dar Rowan nu-l văzuse
niciodată încălcând un jurământ. Cuvântul său era legătura
lui; fusese dintotdeauna o monedă pe care o preţuia.
Amândoi se mişcară în acelaşi timp, azvârlind amuleta şi
inelul în spaţiul dintre ei. Rowan prinse inelul şi îl băgă rapid
în buzunar, dar Lorcan nu făcu altceva decât să se holbeze la
amuleta din mâinile lui, cu o privire întunecată.
Rowan evită impulsul de a-şi ţine respiraţia şi tăcu.
Lorcan îşi puse lănţişorul la gât şi ascunse amuleta în
cămaşă.
 Veţi muri toţi. Când vă veţi pune planul în aplicare sau
în războiul care va urma.
 Dacă distrugi acele chei, spuse Rowan, poate că nu va
mai avea loc niciun război.
Era speranţa unui nebun.
 Va fi un război. Acum, e prea târziu să-l împiedici.
Păcat că acel inel nu vă va ajuta să nu fiţi bătuţi în cuie pe
zidurile castelului.
Imaginea îi trecu prin faţa ochilor - şi era înrăutăţită de
faptul că văzuse şi făcuse asta chiar el.
 Ce s-a întâmplat cu tine, Lorcan? Ce s-a întâmplat în
viaţa ta mizerabilă, de ai ajuns aşa? Nu-i ceruse niciodată să-
i spună toată povestea, nu îi păsase de asta. Până acum, nu
îl deranjase. Înainte, stătea lângă Lorcan şi-i tachina pe
sărmanii proşti care îndrăzneau să le sfideze regina. Eşti un
bărbat mai bun decât atât.
 Sunt? Încă îmi slujesc regina, chiar dacă ea nu vede
asta. Cine a fost cel care a abandonat-o prima dată când o
drăguţă fiinţă omenească şi-a desfăcut picioarele...
 De ajuns.
Însă Lorcan dispăruse.
Rowan aşteptă câteva minute înainte de coborî scările, tot
învârtind inelul în buzunar.
 Când intră, Aelin era trează în pat, ferestrele erau închise,
draperiile erau trase şi focul era stins în şemineu.
 Ei bine? rosti Aelin, abia auzindu-se din cauza
păturilor care foşniră când el se urcă lângă ea.
Ochii lui obişnuiţi cu întunericul îi permiseră să vadă
palma zgâriată pe care i-o întinse, când îi dădu inelul. Ea şi-l
puse pe degetul mare, îşi flutură degetele şi se încruntă când
nu se întâmplă nimic deosebit. El se abţinu să râdă.
 Cât de furios va fi Lorcan atunci când va deschide, în
cele din urmă, amuleta, când va găsi înăuntru inelul
comandantului Valg şi îşi va da seama că i-ai dat un fals?
murmură Aelin când se întinseră faţă în faţă.

~
Demonul distruse barierele rămase între sufletele lor de
parcă ar fi fost din hârtie, până când rămase doar una,
carcasa micuţă a unei identităţi.
Nu-şi amintea să se fi trezit, să fi dormit sau să fi mâncat.
Într-adevăr, momentele în care chiar era acolo, privind cu
ochii lui, erau foarte puţine. Doar când prinţul demon se
hrănea cu prizonierii din temniţe - când îi permitea să se
hrănească, să bea alături de el - doar atunci el putea să iasă
la suprafaţă.
Controlul pe care îl avusese în acea zi...
Ce zi?
Nu îşi aducea aminte de momentul în care demonul nu
fusese în el. Şi, cu toate acestea...
„Manon.“
Un nume.
„Nu te gândi la ea - nu te gândi la ea.“ Demonul ura acel
nume. Manon.
„Destul. Nu vorbim despre ele, despre descendentele
regilor noştri.”
Despre cine să vorbească?
„Bun.”
 ~
 Eşti pregătit pentru mâine? îl întrebă Aelin pe Chaol, în
vreme ce stăteau pe acoperişul apartamentului ei, uitându-se
către castelul de cleştar. În lumina soarelui care apunea, era
inundat de auriu, portocaliu şi rubiniu - de parcă ar fi fost
deja în flăcări.
Chaol se ruga să nu se ajungă la asta, dar...
 Cât se poate de pregătit.
Încercase să nu pară prea ezitant, prea precaut, când
sosise în urmă cu câteva minute, ca să mai verifice, pentru
ultima dată, planul pentru a doua zi, iar Aelin insistase să
vină cu ea, aici. Singur.
Ea purta o cămaşă albă, lejeră, băgată într-o pereche de
pantaloni maro strâmţi, avea părul desfăcut şi nici măcar nu
se deranjase să se încalţe. El se întrebă ce ar crede oamenii ei
despre o regină desculţă
Aelin se sprijini cu braţele de balustrada acoperişului,
încrucişându-şi gleznele.
 Ştii că nu aş pune inutil viaţa nimănui în pericol, spuse
ea.
 Ştiu. Am încredere în tine.
Ea clipi, iar el se ruşină când văzu că era şocată.
 Regreţi că ţi-ai sacrificat libertatea ca să mă aduci în
Wendlyn? îl întrebă.
 Nu, răspunse el, surprins să afle că era adevărat.
Indiferent de ceea ce s-a întâmplat între noi, am fost un prost
că l-am slujit pe rege. Îmi place să cred că, într-o zi, aş fi
plecat.
Trebuia să-i spună asta - trebuise să i-o spună din
momentul întoarcerii ei.
 Cu mine, zise ea, cu o voce aspră. Ai fi plecat cu mine -
când eram doar Celaena.
 Dar nu ai fost niciodată doar Celaena şi ştiu că, în
sinea ta, ştiai asta, chiar înainte de tot ce s-a întâmplat.
Acum înţeleg.
 Ea îl studie cu ochii unei persoane mult mai mare de
nouăsprezece ani.
 Chaol, eşti acelaşi care erai înainte de a-ţi încălca
jurământul faţă de tatăl tău.
Nu era sigur dacă asta era sau nu o insultă. Presupunea
că o merita, după câte făcuse şi spusese.
 Poate că nu mai vreau să fiu acea persoană, replică el.
Acea persoană - inutilă, prostesc de loială - pierduse totul.
Prietenul, femeia pe care o iubea, poziţia, onoarea. Pierduse
totul, şi doar din vina lui. Îmi pare rău, spuse el. De Nehemia
- de tot. Nu era de-ajuns. Nu avea să fie niciodată.
Însă ea îi zâmbi sumbru, uitându-se la cicatricea aproape
vindecată de pe obrazul lui.
 Îmi pare rău că te-am rănit şi că, apoi, am încercat să
te ucid. Se întoarse din nou către castelul de cleştar. Încă îmi
este greu să mă gândesc la ce s-a întâmplat în iarna aceasta.
Dar, până la urmă, sunt recunoscătoare că m-ai trimis la
Wendlyn şi că am făcut acel târg cu tatăl tău. Închise ochii şi
inspiră superficial. Când îi deschise, soarele îi umplu cu aur
lichid. Chaol se pregăti. Pentru mine, a însemnat ceva. Ce a
fost între noi. Mai mult decât atât, prietenia ta a însemnat
ceva pentru mine. Nu ţi-am zis niciodată cine eram cu
adevărat pentru că eu nu am fost în stare să înfrunt acel
adevăr. Îmi pare rău dacă ceea ce ţi-am spus în acea zi, la
docuri - că te-aş fi ales -, te-a făcut să te gândeşti că mă voi
întoarce şi că totul se va rezolva. Lucrurile s-au schimbat. Eu
m-am schimbat.
Aşteptase această conversaţie de săptămâni bune, de luni
întregi - şi se aşteptase să ţipe, să se plimbe de colo-colo sau
să o ignore, însă doar calmul îi curgea prin vene, un calm
constant, împăciuitor.
 Meriţi să fii fericită, spuse el. Şi vorbea serios. Merita
fericirea pe care adesea i-o citea pe chip când Rowan era prin
preajmă - merita râsetele crude pe care le împărtăşea cu
Aedion, alinarea pe care i-o aducea Lysandra şi tachinările
acesteia. Merita fericirea, poate mai mult decât oricine
altcineva.
 Ea aruncă o privire peste umărul lui - acolo unde silueta
subţire a lui Nesryn stătea în pragul uşii de pe acoperiş, unde
aşteptase de câteva minute.
 Şi tu meriţi, Chaol.
 Ştii că eu şi ea nu...
 Ştiu. Dar ar trebui. Faliq - Nesryn este o femeie bună.
Vă meritaţi unul pe celălalt.
 Asta presupunând că o interesez câtuşi de puţin.
În acei ochi, străluci o privire cunoscătoare.
 O interesezi.
Chaol aruncă din nou o privire spre Nesryn, care se uita la
râu. El zâmbi uşor.
 Promit că o voi face rapid şi nedureros, rosti, apoi,
Aelin. Pentru Dorian.
El abia reuşi să respire.
 Mulţumesc. Dar - dacă te-aş ruga să... Nu putea să o
spună.
 Atunci, lovitura e a ta. Nu trebuie decât să o zici. Ea
mângâie Ochiul Elenei, piatra albastră a acestuia strălucind
în lumina apusului. Chaol, nu privim în urmă. Uitatul în
urmă nu ajută pe nimeni şi cu nimic. Putem doar să mergem
înainte.
Iat-o, regina care se gândea la el, o viitoare conducătoare
în devenire. Şi asta îl lăsa fără suflare, pentru că îl făcea să se
simtă atât de ciudat de tânăr - când ea părea, acum, atât de
bătrână.
 Şi dacă mergem înainte doar ca să întâlnim şi mai
multă durere şi disperare? întrebă el. Dacă mergem înainte
doar ca să sfârşim oribil?
Aelin se uită spre nord, de parcă ar fi putut să vadă tot
drumul până la Terrasen.
 Atunci, nu acela este sfârşitul.

~
 Au mai rămas doar douăzeci. Sper că vor fi pregătiţi
mâine, mormăi Chaol în barbă când el şi Nesryn părăsiră
adunarea sub acoperire a unor rebeli, care avusese loc într-
un han dărăpănat, de lângă docurile de pescuit. Chiar şi în
han, berea ieftină nu reuşise să acopere duhoarea de peşte
care se răspândea din intestinele încă împrăştiate pe
scândurile de lemn de afară şi din mâinile negustorilor de
peşte, care se aflau în tavernă.
 Mai bine să fi fost doi - şi vor fi, spuse Nesryn, păşind
uşor pe doc, în timp ce plimbau de-a lungul malului râului.
Felinarele din bărcile ancorate lângă pasarelă se mişcau în
sus şi in jos şi se legănau în curent; de dincolo de Avery,
sunetul slab al muzicii răzbătea din una dintre frumoasele
case de pe malurile râului. Era o petrecere din ajunul
solstiţiului de vară.
Odată, acum foarte multă vreme, el şi Dorian merseseră la
acele petreceri, facându-şi apariţia la câteva într-o singură
noapte. Nu-i plăcuseră niciodată, se dusese doar ca să aibă
grijă de Dorian, dar... Ar fi trebuit să-i placă. Ar fi trebuit să
savureze fiecare secundă cu prietenul lui. Nu-şi dăduse
niciodată seama cât de preţioase erau clipele liniştite.
Dar - dar nu avea să se gândească la asta, la ce avea de
făcut a doua zi. De la ce urma să-şi ia rămas-bun.
Merseră în tăcere, până când Nesryn coti pe o stradă
laterală şi se îndreptă spre un mic templu de piatră, mărginit
de două depozite din piaţă. Piatra gri era măcinată de vreme,
iar coloanele care flancau intrarea erau decorate cu diverse
scoici şi bucăţi de coral. Lumina aurie se revărsa din interior,
dezvăluind un spaţiu deschis, rotund, în centrul căruia se
afla o fântână simplă.
Nesryn urcă cele câteva trepte şi aruncă o monedă în coşul
acoperit de lângă un stâlp.
 Vino cu mine!
Şi poate că o însoţise din cauză că nu voia să stea singur
în apartamentul lui şi să se gândească la ce urma să se
întâmple a doua zi, poate că o făcuse pentru că, oricât de
inutil ar fi fost să viziteze un templu, nu era un lucru rău.
Chaol o urmă înăuntru.
La ora aceea, templul Zeului Mării era gol. Uşa mică din
spate era încuiată. Până şi preoţii şi preotesele plecaseră la
culcare pentru câteva ore, înainte de a se trezi în zori, când
marinarii şi pescarii aveau să-şi ofere darurile, să se roage
sau să ceară să fie binecuvântaţi, înainte de a pleca odată cu
soarele.
Două felinare de coral decolorat de soare atârnau din
tavanul boltit, făcând plăcile de sidef de deasupra să
sclipească precum suprafaţa mării. Nesryn luă loc pe una
dintre cele patru bănci dispuse de-a lungul pereţilor arcuiţi -
o bancă pentru fiecare direcţie în care ar fi putut să
călătorească un marinar. Ea alesese sudul.
 Pentru Continentul Sudic? întrebă Chaol, aşezându-se
lângă ea, pe lemnul neted.
Nesryn se uită la mica fântână, bolborositul apei fiind
singurul sunet care se auzea.
 Am fost de câteva ori acolo. De două ori, când eram
mică, în vizită la rude; o dată ca să o îngropăm pe mama.
Toată viaţa ei am surprins-o uitându-se către sud. De parcă
ar fi putut să-l vadă.
 Credeam că doar tatăl tău se trage de acolo.
 Aşa este. Dar ea s-a îndrăgostit de acel loc; spunea că
acolo se simţea ca acasă mai mult decât aici. Tatăl meu nu a
fost niciodată de acord cu ea, indiferent de cât de multe ori l-
a implorat să se mute înapoi.
 Îţi doreşti să o fi făcut?
Îşi întoarse către el ochii negri ca noaptea.
 Niciodată nu am simţit că aş avea o casă. Nici aici, nici
în Milas Agia.
 Oraşul-zeilor, spuse el, amintindu-şi de lecţiile de
istorie şi de geografie pe care le învăţase pe de rost.
Mult mai frecvent, i se spunea pe celălalt nume - Antica -
şi era cel mai mare oraş din Continentul Sudic, căminul unui
imperiu măreţ, în toată puterea cuvântului, care pretindea că
fusese construit de mâinile zeilor. În plus, era şi casa celor
din Torre Cesme, cei mai huni tămăduitori muritori din lume.
Nu ştiuse că familia lui Nesryn locuise chiar în acel oraş.
 Unde crezi că te-ai putea simţi ca acasă? întrebă el.
Nesryn îşi sprijini braţele de genunchi.
  Nu ştiu, recunoscu ea, rotindu-şi capul ca să se uite la
el. Ai vreo idee?
„Meriţi să fii fericit”, îi zisese Aelin mai devreme, în acea
seară.
O scuză şi un brânci pe uşă afară, presupunea el.
Nu voia să irosească momentele liniştite. Aşa că se întinse
după mâna ei, alunecând mai aproape de ea şi
întrepătrunzându-şi degetele cu ale ei. Pentru o clipă, Nesryn
se uită la mâinile lor, apoi se ridică.
 Poate că, odată ce toate acestea... odată ce totul se va
sfârşi, ne vom putea da seama de asta, rosti Chaol răguşit.
Împreună.
 Promite-mi! şopti ea, cu buzele tremurându-i. Într-
adevăr, avea lacrimi în ochii pe care-i închise suficient încât
să se stăpânească. Nesryn Faliq, mişcată până la lacrimi.
Promite-mi că vei ieşi din acel castel mâine! repetă ea,
uitându-se la mâinile lor.
Se întrebase de ce îl adusese aici. Zeul Mării şi Zeul
Jurămintelor. Îşi strânseră mâinile.
Lumina aurie se undui pe suprafaţa apei din fântâna
Zeului Mării, iar Chaol rosti în gând o rugăciune.
 Îţi promit.

~
Rowan era în pat, testându-şi nonşalant umărul stâng,
rotindu-l cu grijă. Făcuse eforturi mari azi, în timpul
antrenamentului, iar acum durerea îi zvâcnea în muşchi.
Aelin era în dressingul ei, pregătindu-se de culcare - tăcută,
aşa cum fusese toată ziua şi toată seara.
Cu două urne cu focul-iadului ascunse acum într-o clădire
abandonată, la un cvartal distanţă, toţi ar fi trebuit să fie
precauţi. Un singur mic accident, şi ar fi fost incineraţi de
nici cenuşa nu ar mai fi rămas din ei.
Însă el se asigurase că asta nu era problema ei. A doua zi,
el şi Aedion aveau să care urnele prin reţeaua de tuneluri de
canalizare, până în castel.
 Aelin urmărise câinii Wyrd până la intrarea lor secretă -
cea care dădea direct în turnul cu ceas - şi, acum că îl
păcălise pe Lorcan să-i omoare pe toţi pentru ea, el şi Aedion
urmau să poată intra fără probleme ca să plasese cazanele,
să pună fitilurile şi să-şi folosească viteza Fae, pentru a ieşi
naibii de acolo, înainte ca turnul să explodeze.
Apoi, Aelin... Aelin şi căpitanul aveau să-şi joace rolul, cel
mai periculos dintre toate. Mai ales că nu reuşiseră să
trimită, în prealabil, un mesaj la palat.
Iar Rowan nu avea să fie acolo, ca să o ajute. Recapitulase
planul cu ea de nenumărate ori. Lucrurile ar fi putut să
meargă prost atât de uşor dar, cu toate acestea, ea nu păruse
agitată în timpul cinei, însă el o cunoştea îndeajuns de bine
încât să vadă furtuna care se agita în adâncul ei, să-i simtă
electricitatea chiar şi din celălalt capăt al încăperii.
Rowan îşi roti din nou umărul, iar sunetul uşor al paşilor
se auzi pe covor.
 M-am gândit, începu Rowan, apoi uită tot ce avea de
gând să spună când se ridică brusc în capul oaselor.
Aelin se sprijini de uşă, îmbrăcată într-o cămaşă de noapte
aurie.
Era de un auriu metalic - aşa cum îi ceruse el.
Ar fi putut să fie pictată pe ea, la cât de strâns îi îmbrăţişa
fiecare rotunjime şi adâncitură, la cum dezvăluia totul. Arăta
ca o flacără vie. El nu ştia unde să se uite, ce voia să atingă
mai întâi.
 Dacă îmi amintesc bine, tărăgănă ea vorbele, cineva mi-
a cerut să-i aduc aminte să-mi demonstreze că mă înşel în
privinţa ezitărilor mele. Cred că aveam două opţiuni:
cuvintele sau limba şi dinţii.
Un mârâit profund bubui în pieptul lui.
 Aşa am spus?
Făcu un pas, iar mireasma dorinţei ei îl lovi ca o cărămidă
în faţă. Avea de gând să-i rupă cămaşa de noapte în bucăţi.
Nu îi păsa de cât de spectaculoasă era; îi dorea pielea goală.
  Nici măcar să nu-ţi treacă prin cap! spuse ea, făcând
un alt pas, la fel de fluidă ca metalul topit. Lysandra mi-a
împrumutat-o.
Bătăile inimii îi răsunară în urechi. Dacă s-ar fi mişcat un
centimetru, s-ar fi aflat peste ea, ar fi luat-o în braţe şi ar fi
început să descopere ce o făcea pe Moştenitoarea Focului să
se încingă cu adevărat. Dar se dădu jos din pat, riscând totul
cu un singur pas, savurând priveliştea picioarelor ei goale;
rotunjimea sânilor şi sfârcurile întărite, în ciuda nopţii calde
de vară; nodul din gât, când înghiţi.
 Ai zis că lucrurile s-au schimbat - că ne vom descurca.
Era rândul ei să-l provoace să mai facă un pas. Şi încă unul.
Nu am de gând să-ţi cer nimic din ce nu eşti pregătit sau
dispus să-mi oferi.
Îngheţă când ea se opri direct în faţa lui, dându-şi capul
pe spate ca să-i cerceteze atent chipul, în vreme ce parfumul
ei îl învălui, trezindu-l. Pe toţi zeii, mirosul acela. Din
momentul în care o muşcase de gât în Wendlyn, din clipa în
care îi gustase sângele şi ezitase în faţa chemărilor focului
sălbatic ce îi fierbea în vene, se gândise doar la asta.
 Aelin, meriţi mai mult decât atât - pe cineva mai bun
decât mine. De ceva vreme voise să-i spună asta.
Ea nici măcar nu tresări.
 Nu-mi spune ce merit şi ce nu merit. Nu-mi vorbi
despre ziua de mâine, despre viitor, despre nimic.
El o luă de mână; degetele-i erau reci - tremurând uşor.
„Ce vrei să-ţi spun, Inimă de Foc?“
Ea se uită la mâinile lor împreunate şi la inelul de aur, de
pe degetul ei mare. El îi strânse uşor degetele. Când îşi înălţă
capul, ochii îi străluciră.
 Spune-mi că vom trece peste ziua de mâine. Spune-mi
că vom supravieţui războiului. Spune-mi... Înghiţi cu greu.
Spune-mi că, de-ar fi să ne ruinez pe toţi, vom arde în iad
împreună.
 Nu vom ajunge în iad, Aelin, răspunse el. Dar, oriunde
ne vom duce, vom merge împreună.
 Gura îi tremură puţin, iar ea îi dădu drumul mâinii, doar
ca să şi-o sprijine pe-a ei de pieptul lui.
 Doar o dată, zise ea. Vreau să te sărut doar o dată.
Toate gândurile îl părăsiră.
 O zici de parcă nu te-ai aştepta să o faci din nou.
Teama care pâlpâi în ochii ei îi dezvălui destule - îi
dezvălui că, la cină, bravase în mare parte, pentru ca Aedion
să nu-şi piardă calmul.
 Ştiu care sunt şansele.
 Dintotdeauna ne-a plăcut să dăm naibii şansele.
Ea încercă şi nu reuşi să zâmbească. El se aplecă,
cuprinzându-i talia cu o mână, simţind dantela şi mătasea
netedă, trupul ei cald şi ferm de sub acestea.
 Chiar şi când nu vom fi mâine unul lângă celălalt, îţi
voi fi alături la fiecare pas, îi şopti el la ureche. Şi la fiecare
pas după aceea - oriunde te-ai îndrepta.
Ea trase aer în piept, tremurând, iar el se retrase suficient
încât să nu-i simtă respiraţia. Degetele îi tremurară când îi
atinse gura, iar Rowan aproape că îşi pierdu controlul.
 Ce mai aştepţi? întrebă el, rostind cuvintele aproape
gutural.
 Nenorocitule, murmură ea şi îl sărută.
Gura ei era atât de caldă şi de catifelată, iar el se abţinu să
geamă.
Trupul îi înţepeni - întreaga lui lume încremeni - la şoapta
acelui sărut, răspunsul unei întrebări pe care o pusese de
secole. Îşi dădu seama că o fixa cu privirea abia atunci când
ea se retrase uşor. O strânse şi mai mult de mijloc.
 Încă o dată, şopti el.
Ea alunecă din strânsoarea lui.
 Dacă trecem şi de ziua de mâine, vei primi restul.
El nu ştia dacă să râdă sau să urle.
 Încerci să mă mituieşti să supravieţuiesc?
În cele din urmă, ea îi zâmbi. Şi, la naiba, bucuria liniştită
de pe chipul ei îl ucidea. Ieşiseră împreună din întuneric,
durere şi disperare. Încă nu ieşiseră de tot. Aşa că, acel
zâmbet... Îl făcea să-şi piardă minţile de fiecare dată când îl
vedea şi îşi dădea seama că era pentru el.
Rowan rămase nemişcat în mijlocul camerei, în vreme ce
Aelin se urcă în pat şi suflă în lumânări. El o fixă cu privirea
prin întuneric.
 Rowan, mă faci să vreau să trăiesc. Nu să
supravieţuiesc; nu să exist. Să trăiesc.
El rămase mut de uimire. Mai ales acum, când vorbele ei îl
loviră mai puternic şi mai profund decât orice sărut.
Aşadar, se urcă în pat şi o ţinu strâns toată noaptea.
 CAPITOLUL 66

În zori, Aelin se aventură să cumpere ceva de mâncare

pentru micul dejun, de la vânzătorii din piaţa principală a
mahalalelor. Soarele încălzea deja străzile liniştite şi i se făcu
rapid cald sub mantie şi glugă. Măcar era senin; măcar acea
părticică din zi mersese bine. În ciuda ciorilor care
croncăneau peste cadavrele din pieţele de execuţie.
Sabia-i de la şold atârna greu. Curând, avea să o rotească
în aer. Prea curând urma să-l înfrunte pe omul care-i
omorâse familia şi-i înrobise regatul. Prea curând avea să-i ia
viaţa prietenului ei.
Poate că măcar nici nu avea să părăsească vie castelul.
Sau poate că va ieşi purtând un colier negru, dacă Lorcan i-a
trădat. Totul era pregătit; fiecare capcană posibilă fusese
luată în considerare; fiecare armă fusese ascuţită.
În ziua precedentă, Lysandra şi Evangeline se duseseră să
li se îndepărteze oficial tatuajele şi, apoi, să-şi adune lucrurile
din bordel. Acum, stăteau într-un han de lux din cealaltă
parte a oraşului, pentru care plătiseră cu micile economii ale
Lysandrei, puse deoparte de ani de zile. Curtezana îşi oferise
de nenumărate ori ajutorul, dar Aelin îi ordonase să plece
naibii din oraş şi să se îndrepte spre casa de la ţară a lui
Nesryn. Curtezana o avertiză să fie atentă, o sărută pe ambii
obraji şi plecă alături de fetiţă - radiind amândouă, libere
amândouă. Acum, ar fi trebuit să fie pe drum.
Aelin cumpără o pungă cu produse de patiserie şi nişte
plăcinte cu carne, abia fiind atentă la piaţa din jurul ei, deja
animată de petrecăreţii care se treziseră devreme pentru a
sărbători solstiţiul. Erau mai puţin discreţi decât în ceilalţi
ani, dar, având în vedere execuţiile, nu îi învinuia.
 Domnişoară?
Ea înţepeni, voind să apuce sabia - însă îşi dădu seama că
vânzătorul de plăcinte încă îşi aştepta gologanii.
 El tresări şi se retrase câţiva paşi, în spatele căruciorului
de lemn.
 Îmi pare rău, mormăi ea, punându-i monedele în mâna
întinsă.
Bărbatul îi zâmbi precaut.
 Se pare că toată lumea e un pic sperioasă în dimineaţa
asta.
Ea se întoarse pe jumătate.
 Alte execuţii?
Vânzătorul îi făcu semn cu bărbia spre o stradă care ieşea
din piaţă.
 Nu ai văzut mesajul de pe drum încoace? Ea dădu
rapid din cap, dezaprobator. El îi arătă. Aelin crezuse că
mulţimea de la colţ se uita la vreun artist ambulant. E cel
mai ciudat lucru. Nimeni nu a înţeles ce este. Se spune că e
scris cu ceva care seamănă cu sângele, dar este mai închis la
culoare...
Aelin se îndrepta deja spre strada pe care i-o arătase
bărbatul, luându-se după gloata care se înghesuia să vadă
vernisajul.
Cu greu, îşi făcu loc prin mulţime, trecând pe lângă
petrecăreţii curioşi, vânzătorii şi paznicii de rând din piaţă,
până când toţi cotiră într-o alee înfundată, luminată puternic.
Mulţimea se adunase la capătul zidului din piatră
deschisă la culoare, murmurând şi punându-şi întrebări. „Ce
înseamnă? “ „Cine a scris asta?“ „Nu sună a bine, mai ales în
ziua solstiţiului.” „Sunt mai multe şi toate spun acelaşi lucru,
chiar în apropierea fiecărei pieţe mari din oraş.“
Aelin îşi făcu loc printre oameni, cu un ochi pe arme şi pe
pungă în cazul în care vreunui hoţ de buzunare i-ar fi venit o
idee proastă şi, apoi...
Mesajul fusese scris cu litere negre uriaşe, duhoarea pe
care o emanau fiind, aproape sigur, cea de sânge Valg, ca şi
când cineva cu unghii foarte, foarte ascuţite ar fi sfârtecat
unul dintre paznici şi l-ar li folosit pe post de găleată cu
vopsea.
 Aelin se întoarse pe călcâie şi fugi. Se grăbi pe străzile
pline de agitaţie ale oraşului şi prin mahalale, alee după alee,
până când ajunse la casa dărăpănată a lui Chaol şi deschise
uşa, strigându-l.
Mesajul de pe zid era o singură propoziţie. Plata unei
datorii de-o viaţă.
O singură propoziţie, doar pentru Aelin Galathynius; o
propoziţie care schimba totul:

UCIGAŞĂ DE VRĂJITOARE...
OMUL ESTE ÎNCĂ ÎN EL.
 CAPITOLUL 67

Aelin şi Chaol îi ajutară pe Rowan şi pe Aedion să care cele

doua urne cu focul-iadului în canale, în tăcere şi abia
respirând.
Acum, stăteau în întunericul rece şi urât mirositor, pe
culoarul pietruit, neîndrăznind să aprindă o flacără, cu cele
două cazane de lângă ei. Oricum, cu vederea lor Fae, Aedion
şi Rowan nu ar fi avut nevoie de o torţă.
Rowan dădu mâna cu Chaol, urându-i noroc. Când prinţul
Fae se întoarse spre Aelin, ea nu se uită la el, ci la colţul rupt
al mantiei lui - de parcă s-ar fi agăţat de vreun obstacol de
demult şi s-ar fi făcut ferfeniţă. Continuă să privească bucata
ruptă în timp ce îl îmbrăţişă - rapid, strâns, inspirându-i
parfumul poate pentru ultima dată. Mâinile lui zăboviră pe
trupul ei, ca şi când ar fi vrut să o mai ţină o clipă, dar ea se
întoarse spre Aedion.
Ochii casei Ashryver îi întâlniră pe ai ei, iar Aelin îi atinse
faţa care semăna atât de bine cu a ei.
 Pentru Terrasen, îi spuse ea.
 Pentru familia noastră.
 Pentru Marion.
 Pentru noi.
Încet, Aedion îşi scoase sabia şi îngenunche, ridicând
Sabia din Orynth şi ţinând capul plecat.
 Zece ani de umbre, dar până aici. Aprindeţi întunericul,
Maiestate.
Lacrimile nu-şi aveau loc în inima ei, nu avea de gând să
plângă. Aelin luă sabia tatălui ei, greutatea acesteia fiind o
nouă confirmare, puternică şi de neînduplecat.
Aedion se ridică, reluându-şi locul lângă Rowan.
 Ea se uită la ei, la cei trei masculi care însemnau totul -
mai mult decât orice altceva. Apoi zâmbi cu ultimele fărâme
de curaj, de disperare şi de speranţă pentru strălucirea acelui
viitor glorios.
— Haideţi să facem cerul să se cutremure!
 CAPITOLUL 68

Trăsura în care se afla Lysandra îşi făcea loc pe străzile

aglomerate ale oraşului. Dura de trei ori mai mult decât de
obicei să traverseze fiecare cvartal, din cauza mulţimilor care
se îndreptau spre pieţe şi scuaruri, ca să sărbătorească
solstiţiul. Nimeni nu ştia ce avea să se întâmple sau cine era
cea care traversa oraşul.
În mănuşile de mătase, palmele Lysandrei erau
transpirate. Evangeline, somnoroasă din cauza căldurii de
dimineaţă, dormea uşor, cu capul sprijinit de umărul
Lysandrei.
Ar fi trebuit să plece noaptea trecută, dar... Trebuia să îşi
ia la revedere.
Petrecăreţi îmbrăcaţi în culori vii trecură pe lângă trăsură,
împingându-se, iar vizitiul le strigă să se dea la o parte din
stradă. Toţi îl ignorară. Pe toţi zeii, dacă Aelin îşi dorea să fie
în centrul atenţiei, alesese ziua perfectă pentru asta.
Când se opriră într-o intersecţie, Lysandra se uită pe
geam. Din stradă se vedea clar palatul de cleştar, orbitor în
soarele dimineţii; turnurile sale cu vârf ascuţit păreau nişte
suliţe care străpungeau cerul fără nori.
 Am ajuns? mormăi Evangeline.
Lysandra îi mângâie braţul.
 Mai durează un pic, micuţo.
Şi începu să se roage - să se roage Malei, Aducătoarea
Focului, a cărei sărbătoare începuse atât de calm şi de
strălucitor, şi lui Temis, care nu uita niciodată de fiinţele
prizoniere ale lumii.
Dar ea nu se mai afla într-o cuşcă. Pentru Evangeline, ar fi
putut să rămână în această trăsură şi ar fi putut să
părăsească oraşul. Chiar dacă asta ar fi însemnat să-şi lase
prietenii în urmă.

~
 Greutatea pe care o ţinea delicat în mâini îl făcu pe Aedion
să scrâşnească din dinţi. Urma să fie o călătorie a naibii de
lungă până la castel. Mai ales când urmau să traverseze
canalele navigabile şi peste bucăţi sfărâmate de piatră, care îi
făceau să-şi piardă echilibrul Fae.
Însă pe aici veniseră câinii Wyrd. Chiar dacă Aelin şi
Nesryn nu le-ar fi spus, în detaliu, pe unde să meargă,
duhoarea care persista le-ar fi îndrumat paşii.
— Ai grijă! rosti Rowan peste umăr, ridicând mai sus
cazanul pe care îl căra şi înconjurând o bucată de piatră
instabilă. Aedion se abţinu să răspundă în faţa comenzii
evidente. Dar nu avea cum să dea vina pe Prinţ. O singură
alunecare, şi ar fi riscat ca diferitele substanţe să se amestece
înăuntru.
Cu câteva zile în urmă, neavând încredere în calitatea
substanţelor din Piaţa Umbrelor, Chaol şi Aedion găsiseră un
hambar abandonat în afara oraşului ca să testeze o urnă de
zece ori mai mică decât cele pe care le cărau acum.
Mersese prea bine. Când se grăbiseră înapoi spre Rifthold,
înainte ca privirile curioşilor să-i surprindă, focul se vedea de
la kilometri distanţă.
Aedion se cutremură când se gândi la ce ar fi putut să facă
un cazan atât de mare - ca să nu mai spună de două - dacă
nu ar fi lost atenţi. Dar, până în clipa în care ar fi aranjat
mecanismele de declanşare şi ar fi aprins fitilurile, s-ar fi aflat
foarte, foarte departe... Ei bine, Aedion se ruga ca el şi Rowan
să fie destul de rapizi.
Intrară intr-un tunel de canalizare atât de întunecat, că
până şi el avu nevoie de un moment să se obişnuiască.
Rowan continuă, pur şi simplu, să meargă. Erau al naibii de
norocoşi că Lorcan omorâse acei câini Wyrd, eliberându-le
calea. Al dracului de norocoşi că Aelin fusese destul de fără
scrupule şi de inteligentă încât să-l păcălească pe Lorcan să
lucreze pentru ei.
Nu se opri să se gândească la ce ar fi putut să se întâmple
dacă lipsa de scrupule şi inteligenţa nu i-ar fi fost de folos
astăzi.
 Merseră pe alt tunel, duhoarea fiind sufocantă acum.
Modul în care Rowan inspiră rapid era singurul semn al
dezgustului pe care îl simţea şi el. Poarta. Porţile de fier erau
la pământ, dar Aedion putea încă să descifreze inscripţiile
gravate pe acestea. Erau semne Wyrd. Şi antice. Poate că,
odată, aceasta fusese calea pe care Gavin o folosise pentru a
vizita templul Devoratorului de Păcate, fără să fie văzut.
Duhoarea nelumească a creaturilor îi ameţi simţurile lui
Aedion, iar el se opri, cercetând întunericul tunelului care se
întrezărea. Aici nu mai era apă. Dincolo de porţi, o alee
pietroasă şi ca vai de lume, care părea mai veche decât toate
pe care le văzuseră până atunci, urca spre bezna de
nepătruns.
 Ai grijă pe unde calci, spuse Rowan, scrutând tunelul.
Sunt numai pietre fărâmicioase şi moloz.
 Văd la fel de bine ca tine, zise Aedion, de această dată
incapabil să se abţină să nu-i răspundă. Îşi roti umărul,
manşeta tunicii alunecându-i şi dezvăluind semnele Wyrd pe
care Aelin îi instruise să şi le picteze cu propriul sânge pe
trunchi, braţe şi picioare.
 Să mergem! fu singura replică a lui Rowan, care târa
după el cazanul, de parcă nu ar fi cântărit nimic.
Aedion se gândi dacă să se stropşească la el, dar... poate
că de aceea Prinţul războinic îi tot dădea avertismente
stupide. Ca să-l enerveze îndeajuns încât să-l distragă - şi,
poate, să se distragă şi pe el - de la ce se întâmpla deasupra
lor. De la ceea ce cărau.
Acestea erau Vechile Orânduiri - să aibă grijă de regina şi
de regatul lor - dar şi unul de celălalt. La naiba, era aproape
suficient încât să-l facă să vrea să-l îmbrăţişeze pe nenorocit.
Aşa că Aedion îl urmă pe Rowan dincolo de porţile de fier.
Şi în catacombele castelului.

~
Lanţurile lui Chaol zăngăneau, iar cătuşele îi răneau deja
pielea, în vreme ce Aelin îl trăgea pe străzile aglomerate, cu
un pumnal gata să-l străpungă în coaste. O singură stradă îi
despărţea de gardul de fier care înconjura dealul pe care se
afla castelul.
Mulţimile treceau pe lângă ei, fără să observe bărbatul
legat cu lanţuri din mijlocul lor sau pe femeia ascunsă sub
gluga neagră, care îl trăgea tot mai aproape de castelul de
cleştar.
 Îţi aduci aminte planul? murmură Aelin, ţinându-şi
capul plecat şi pumnalul în coasta lui.
 Da, şopti el. Era singurul cuvânt pe care reuşi să-l
rostească.
Dorian era încă acolo - încă rezista. Asta schimba totul. Şi
nimic.
Mulţimile se potoliră în apropierea gardului, ca şi când s-
ar fi temut de gărzile în uniforme negre, care sigur
supravegheau intrarea. Primul obstacol pe care aveau să-l
întâlnească.
Aelin înţepeni aproape imperceptibil şi se opri atât de
brusc, încât Chaol aproape intră în ea.
 Chaol...
Mulţimea se întoarse, iar el văzu gardul castelului. De
barele înalte de fier forjat atârnau cadavre.
Cadavre în uniforme roşii cu auriu.
 Chaol...
Dar acesta se mişca deja, iar ea înjură şi merse cu el,
prefâcându-se a-l conduce de lanţuri, ţinând pumnalul lipit
de coastele lui.
El nu ştia cum de nu auzise ciorile croncănind, în vreme
ce se înfruptau din carnea moartă, legată de-a lungul fiecărui
stâlp de fier. Nu observase din cauza mulţimii. Sau poate că
se obişnuise cu croncănitul care se auzea în fiecare colţ al
oraşului.
Oamenii lui. Şaisprezece dintre ei. Cei mai apropiaţi
tovarăşi, gărzile lui cele mai fidele.
Gulerul de la uniforma primului era descheiat, lăsând să
se vadă un piept marcat de crestături, tăieturi şi însemne.
Ress. Cât timp îl torturaseră - îi torturaseră pe toţi bărbaţii?
De când îl salvaseră pe Aedion?
 Se strădui să se gândească la ultima dată în care luaseră
legătura. Se gândise că nu-i mai văzuse pentru că nu voiau
să iasă în evidenţă. Nu pentru că - pentru că erau...
Chaol îl observă pe bărbatul atârnat lângă Ress.
Brullo nu mai avea ochi, din cauza torturii sau a ciorilor.
Mâinile îi erau umflate şi răsucite - şi îi lipsea o parte din
ureche.
Chaol nu auzea şi nu simţea nimic. Era un mesaj, dar nu
pentru Aelin Galathynius sau pentru Aedion Ashryver. Era
vina lui. A lui.
El şi Aelin nu îşi vorbiră când se apropiară de porţile de
fier, moartea acelor bărbaţi urmărindu-i încă. Fiecare pas era
un efort. Fiecare pas era prea rapid.
Era vina lui.
 Îmi pare rău, murmură Aelin, împingându-l mai
aproape de porţi, unde gărzile în uniforme negre îi
supravegheau, într-adevăr, pe toţi cei care treceau pe stradă.
Îmi pare atât de rău...
 Planul, rosti el, cu o voce tremurândă. Îl schimbăm.
Acum.
 Chaol...
El îi zise ce trebuia să facă personal. După ce termină de
vorbit, ea îşi şterse lacrimile şi îl apucă de mână.
 Mă voi asigura că nu va fi în zadar, îi spuse ea.
Lacrimile dispărură când se desprinseră de mulţime, doar
caldarâmul liber despărţindu-i de acele porţi familiare.
Acasă - aceasta fusese, cândva, casa lui.
El nu recunoscu gărzile care stăteau de veghe la porţile pe
care, odinioară, le apărase atât de mândru, porţile prin care
trecuse cu niciun an în urmă, cu o asasină nou eliberată din
Endovier, ale cărei lanţuri erau legate de şaua lui.
Acum, ea îl conducea în lanţuri prin acele porţi, o asasină
pentru ultima dată. Păşea mândră şi se mişca graţios spre
gărzile care îşi scoteau săbiile şi ale căror inele negre
înghiţeau lumina soarelui.
Celaena Sardothien se opri la o distanţă considerabilă şi
îşi ridică bărbia.
 — Spuneţi-i Maiestăţii sale că i s-a întors Campionul - şi
că i-a adus un cadou dat naibii.
 CAPITOLUL 69

Mantia neagră a lui Aelin flutură în urma ei, când îl

conduse pe fostul Căpitan al Gărzii prin holurile strălucitoare
ale palatului. Ascunsă la spate, ţinea sabia tatălui ei,
mânerul acesteia fiind înfăşurat în pânză neagră. Niciuna
dintre cele zece gărzi care îi escortau nu se deranjase să-i ia
armele.
De ce să o fi făcut, când Celaena Sardothien se întorsese
cu câteva săptămâni mai devreme, şi încă loială regelui şi
coroanei?
Era atât de multă linişte pe holuri. Până şi Curtea Reginei
era închisă şi tăcută. Se zvonise că regina fusese izolată în
munţi după salvarea lui Aedion şi că-şi luase cu ea jumătate
din oamenii de la Curte. Restul dispăruseră şi ei, fie ca să
scape de căldura tot mai mare a verii - fie de ororile care
ajunseseră să le conducă regatul.
Chaol tăcea, cu toate că se prefăcea de minune a părea
furios, ca un om urmărit, disperat să găsească o cale spre
libertate. Pe chip nu se citea nimic din devastarea pe care o
afişase în clipa în care-şi văzuse oamenii spânzuraţi de porţi.
Se smuci în lanţuri, iar ea se apropie.
— Nu cred, Căpitane, toarse ea. Chaol nu catadicsi să-i
răspundă.
Gărzile se uitară la ea. Semne Wyrd, scrise cu sângele lui
Chaol, o acopereau pe sub haine, mirosul de om al acestuia
mascând cu succes orice urmă a moştenirii ei pe care, altfel,
Valgii ar fi putut să o identifice. În acest grup erau doar doi
demoni - o mică binecuvântare.
Aşa că urcară sus, tot mai sus, în castelul de cleştar.
Holurile păreau prea luminoase ca să găzduiască atâta
răutate. Cele câteva slugi pe lângă care trecură îşi ascunseră
privirea şi se grăbiră. Fugise toată lumea după salvarea lui
Aedion?
Făcu un efort să nu se uite prea mult la Chaol în clipa în
care se apropiară de uşile masive roşii şi aurii de cleştar,
deschise deja pentru a dezvălui podeaua de marmură stacojie
a camerei de consiliu a regelui.
Deja deschise, pentru a-l arăta pe rege, aşezat pe tronul
lui de cleştar. Şi pe Dorian, care stătea în picioare lângă el.

~
Feţele lor. Erau feţe care îl făceau să i se strângă inima.
„Jigodie umană!“, şuieră demonul.
Femeia - îi recunoscu faţa când îşi dădu jos gluga
întunecată şi îngenunche în faţa estradei pe care stătea el.
— Maiestate, rosti ea. Avea părul mai scurt decât îşi
amintea.
Nu - nu îşi amintea. El nu o cunoştea.
Şi omul în lanţuri de lângă ea, plin de sânge şi murdar...
Ţipete, vânt, şi...
„Suficient”, se răsti demonul.
Însă chipurile lor... Nu cunoştea acele chipuri. Nu îi păsa.

~
Regele Adarlanului, ucigaşul familiei ei, distrugătorul
regatului ei, stătea tolănit în tronul lui de cleştar.
— Interesantă întorsătură a lucrurilor, nu-i aşa,
Campionule?
Ea zâmbi, sperând că preparatele cosmetice pe care şi le
tamponase în jurul ochilor aveau să mascheze turcoazul şi
auriul irişilor ei a că acel blond cenuşiu în care îşi vopsise
părul avea să ascundă nuanţa aproape identică a pletelor lui
Aedion.
 Maiestatea Voastră, vreţi să auziţi o poveste
interesantă?
 Are legătură cu faptul că duşmanii mei din Wendlyn
sunt morţi?
 O, cu asta şi cu multe, multe altele!
 Atunci, de ce nu am fost anunţat?
 Degetul de pe inelul lui părea să absoarbă lumina. Însă ea
nici nu vedea, nici nu simţea aici cheile Wyrd, aşa cum
simţise prezenţa celei din amuletă.
Chaol era palid şi se tot uita la podeaua încăperii.
Aici se întâmplase totul. Aici o omorâseră pe Sorscha. Şi îl
înrobiseră pe Dorian. Era locul în care, demult, ea îşi
vânduse sufletul regelui, sub un nume fals, numele unei laşe.
 Nu mă învinuiţi din cauza solilor ineficienţi! răspunse
ea. Am trimis vorbă cu o zi înainte să plec. Scoase două
obiecte din mantie şi se uită peste umăr la gărzi, făcând semn
din bărbie spre Chaol. Păziţi-l!
Se îndreptă cu paşi mari spre tron şi-i întinse mâna
regelui. El se înclină în faţă, duhnind... A Valg. A om. A fier. A
sânge.
Ea îi lăsă cele două inele în palmă. Clinchetul metalului pe
metal fu singurul sunet.
 Inelele-sigiliu ale Regelui şi ale Prinţului Moştenitor din
Wendlyn. Le-aş fi adus capetele, dar... cei de la imigrări pot fi
atât de enervanţi.
Regele apucă unul dintre inele, cu faţa împietrită.
Bijutierul Lysandrei reuşise, încă o dată, să imite de minune
blazonul Wendlynului şi, apoi, să facă inelele să capete
patină, până când ajunseseră să pară nişte bijuterii vechi de
familie.
 Şi unde erai tu, când Narrok a atacat Wendlynul?
 Trebuia să fiu în altă parte, în loc să-mi vânez prada?
Ochii negri ai regelui se adânciră în ai ei.
 I-am omorât când am putut, continuă ea încrucişându-
şi braţele, atentă la lamele ascunse în costumul ei. Îmi cer
iertare că nu am făcut din asta un spectacol de amploare, aşa
cum doreaţi. Poate data viitoare.
Dorian nu se clintise deloc, trăsăturile fiindu-i împietrite
deasupra colierului din jurul gâtului.
 Şi cum de ai ajuns să-l înlănţuieşti pe Căpitanul Gărzii
mele? Chaol nu facea nimic altceva decât să se uite la Dorian,
iar ea nu credea că faţa lui rugătoare şi tulburată era o
mască.
  Mă aştepta la docuri, ca un câine cuminte. Când am
văzut că nu purta uniformă, l-am făcut să mărturisească tot.
Toate micile lui conspiraţii.
Regele se uită la căpitan.
 Chiar aşa?
Aelin evită impulsul de a verifica ceasul cu pendulă din
colţul îndepărtat al camerei sau poziţia soarelui, de dincolo de
fereastra din tavan şi până la podea. Timp. Trebuia să mai
câştige ceva timp. Dar, până acum, totul mersese bine.
 Mă întreb cine a conspirat mai mult: căpitanul sau tu,
Campionule, zise regele, căzut pe gânduri, rezemându-se de
tronul lui. Sau ar trebui să-ţi spun Aelin?
 CAPITOLUL 70

Locul acesta mirosea ca moartea, ca iadul, ca spaţiile

întunecate dintre stele.
Secolele de antrenament îl ajutau pe Rowan să păşească
încet, să se concentreze asupra greutăţii letale pe care o căra,
în vreme ce el şi generalul se strecurau prin pasajul vechi şi
uscat.
Cărarea ascendentă de piatră fusese scobită de gheare
brutale, spaţiul atât de întunecat încât până şi Rowan vedea
cu greu. Generalul îl urma îndeaproape, fără să scoată niciun
sunet, în afară de momentele în care pietricelele îi alunecau,
ocazional, de sub cizme.
Aelin ar fi trebuit să fie în castel, căpitanul servindu-i
drept bilet de intrare în sala tronului. Doar câteva minute în
plus, dacă ei calculaseră corect, şi ar fi putut să-şi aprindă
povara mortală şi să iasă naibii de acolo.
După aceea, avea să fie lângă ea, plin de magia pe care
urma să o folosească pentru a-l sufoca pe rege. Şi, apoi, avea
să îi facă plăcere să o privească arzându-l de viu. Încet. Cu
toate că ştia că satisfacţia lui nu s-ar fi comparat cu ceea ce
ar fi simţit generalul. Cu ceea ce ar fi simţit fiecare copil din
Terrasen.
Trecură printr-o uşă solidă de fier, care fusese dată pe
spate de parcă nişte mâini cu gheare uriaşe ar fi rupt-o din
ţâţâni. Culoarul de dincolo era din pietre netede.
Aedion inspiră în acelaşi moment în care Rowan simţi o
durere de cap, chiar între ochi.
Pietrele Wyrd.
Aelin îl avertizase în privinţa turnului - că piatra îi cauzase
dureri de cap, dar asta... Ea fusese om atunci.
Era de nesuportat, ca şi cum propriul lui sânge s-ar fi
retras în faţa pietrei malefice. Aedion înjură, iar Rowan făcu
la fel.
 Însă în zidul din faţă se afla o spărtură largă şi, dincolo de
aceasta, aer liber. Neîndrăznind să respire prea tare, Rowan
şi Aedion se strecurară prin spărtură.
O cameră mare şi rotundă, flancată de opt uşi de fier
deschise, îi întâmpină. Era partea inferioară a turnului cu
ceas, în cazul în care calculele lor erau corecte.
Întunericul din cameră era aproape de nepătruns, dar
Rowan nu îndrăzni să aprindă torţa pe care o adusese.
Aedion mirosi ceva umed. Umed pentru că... Sângele se
prelingea pe buza şi bărbia lui Rowan. Îi curgea sânge din
nas.
 Grăbeşte-te, şopti el, lăsând jos cazanul, în capătul
celălalt al încăperii.
Doar câteva minute.
Aedion poziţionă cazanul său cu focul-iadului vizavi de cel
al lui Rowan, la intrarea în cameră. Cu capul bubuindu-i,
Rowan îngenunche, durerea agravându-se cu fiecare
zvâcnire. Continuă să se mişte, învingând durerea, puse firul
pentru fitile şi-l conduse către locul în care Aedion stătea
ghemuit. Singurul sunet era al sângelui care le picura din
nas pe podeaua neagră de piatră.
 Mai repede! ordonă Rowan, iar Aedion mârâi uşor -
nemaifiind dispus să se lase enervat cu avertismente care să-i
distragă atenţia. Nu avea chef să-i spună generalului că
încetase să mai facă asta cu minute în urmă.
Rowan îşi scoase sabia şi se îndreptă către uşa pe care
intraseră. Aedion merse cu spatele spre el, desfăşurând
fitilele îmbinate, în acest timp. Trebuiau să fie destul de
departe înainte să poată să le aprindă, altfel aveau să se facă
scrum.
În gând, el se rugă Malei ca Aelin să tragă de timp - şi ca
regele să fie prea concentrat asupra asasinei şi a căpitanului
încât să se mai gândească să trimită pe cineva la subsol.
Aedion ajunse în dreptul lui, desfăşurând centimetru după
centimetru de fitil, firul fiind o dungă albă în întuneric.
Cealaltă nară a lui Rowan începu să sângereze. Pe toţi zeii,
cum mirosea aici. Cât era de murdar şi cum duhnea a
moarte. El abia putea să gândească. Era ca şi când capul i-ar
fi fost strâns cu o menghină.
Ei se retraseră în tunel, acel fitil fiind singura lor speranţă
şi salvare.
Ceva îi picură pe umăr. Îi sângera o ureche.
Se şterse cu mâna liberă.
Însă pe mantie nu era sânge.
Rowan şi Aedion înţepeniră când un mârâit grav umplu
pasajul.
Apoi, ceva se mişcă pe tavan. Şapte creaturi.
Aedion scăpă mosorul şi-şi scoase sabia.
O bucată de ţesătură - gri, mică, uzată - căzu din fălcile
creaturii care era agăţată de tavanul de piatră. Mantia lui -
era colţul care-i lipsea.
Lorcan minţise.
Nu omorâse câinii Wyrd rămaşi.
Doar le dăduse ceva impregnat cu mirosul lui Rowan.

Aelin Ashryver Galathynius se întoarse către Regele

Adarlanului
 Celaena, Lillian, Aelin, vorbi ea tărăgănat, nu-mi prea
pasă cum vrei să-mi spui.
Niciuna dintre gărzile din spatele lor nu se mişcă.
Simţea privirea lui Chaol asupra ei, simţea atenţia
neobosită a prinţului Valg din interiorul lui Dorian.
 Credeai că nu pot să mă uit în mintea fiului meu şi să-l
întreb ce ştie, ce a văzut în ziua în care vărul tău a fost
salvat? întrebă regele, rânjind ca un lup.
Nu ştiuse şi, cu siguranţă, nu plănuise să se dea de gol
aşa.
 Sunt surprinsă că ţi-a luat atât de mult timp să îţi dai
seama pe cine ai primit pe uşa din faţă. Sincer, sunt un pic
dezamăgită.
 Asta ar putea spune şi oamenii tăi, despre tine. Cum
era, Prinţesă, să te urci în pat cu fiul meu? Cu duşmanul tău
de moarte? Dorian nici măcar nu clipi. Ai terminat-o cu el din
cauză că te simţeai vinovată sau pentru că ţi-ai câştigat un
loc în castelul meu şi nu mai aveai nevoie de el?
  Simt, cumva, o grijă părintească?
Se auzi un râs grav.
 Căpitane, ce-ar fi să nu te mai prefaci captiv în cătuşele
acelea şi să vii mai aproape?
Chaol înţepeni. Însă Aelin îi făcu un semn discret din cap.
Regele nu se deranjă să se uite la gărzi când ordonă
„Ieşiţi!“.
Gărzile plecară, închizând uşa în urma lor. Uşa masivă de
cleştar gemu când se închise, iar podeaua se cutremură.
Cătuşele lui Chaol zdrăngăniră la pământ, iar el îşi flexă
încheieturile.
 Ce trădătoare nenorocită locuia în casa mea! Şi când
mă gândesc la faptul că, odată, te-am pus în lanţuri - că era
cât pe ce să fii executată şi că nici măcar nu am ştiut ce
trimit în Endovier. Regina Terrasenului - sclava şi Campionul
meu. Regele îşi desfăcu pumnul, ca să se uite la cele două
inele din palma sa. Le aruncă. Acestea ajunseră pe podeaua
de marmură roşie, cu un sunet slab. Păcat că acum îţi lipsesc
flăcările, Aelin Galathynius.
Aelin dădu la o parte pânza de pe mânerul săbiei tatălui ei
şi scoase Sabia din Orynth.
 Unde sunt cheile Wyrd?
 Cel puţin eşti directă. Dar ce-mi vei face dacă nu îţi voi
spune, moştenitoare a Terrasenului?
El îi făcu semn lui Dorian, iar prinţul coborî treptele
estradei, oprindu-se pe ultima.
Timp - ea avea nevoie de timp. Turnul era încă în picioare.
—Dorian, rosti Chaol încet.
Prinţul nu răspunse. Regele chicoti.
 Astăzi nu mai fugi, Căpitane?
Chaol se uită la rege şi o scoase pe Damaris - darul primit
de la Aelin.
Regele bătu cu degetul braţul tronului.
 Ce ar spune nobilii oameni ai Terrasenului, dacă ar şti
că Aelin a Focului Sălbatic are un trecut atât de sângeros?
Dacă ar şti că mi-a oferit serviciile ei? La ce ar mai spera dacă
ar şti că până şi prinţesa lor, demult pierdută, e coruptă?
  Cu siguranţă îţi place să te auzi vorbind, nu-i aşa?
Degetul regelui înţepeni pe braţul tronului.
 Recunosc, nu ştiu cum de nu mi-am dat seama. Eşti
aceeaşi copilă răsfăţată care se plimba prin castelul ei. Iar eu
credeam că te-am ajutat. În acea zi, ţi-am citit gândurile,
Aelin Galathynius. Îţi iubeai căminul şi regatul, dar îţi doreai
atât de mult să fii obişnuită, îţi doreai atât de mult să fii
liberă, să scapi de coroană, chiar şi atunci. Te-ai răzgândit?
Acum zece ani, ţi-am oferit libertatea pe tavă şi, totuşi, ai
ajuns să fii o sclavă. Amuzant.
Timp, timp, timp. Lasă-l să vorbească...
 Atunci aveai elementul surpriză, replică Aelin. Dar
acum ştim ce putere ai.
 Chiar aşa? Înţelegi preţul cheilor? Ce trebuie să devii,
ca să foloseşti una?
Ea strânse şi mai puternic Sabia din Orynth.
 Ai vrea să ne confruntăm, Aelin Galathynius? Să vezi
daca vrăjile pe care le-ai învăţat, dacă tomurile pe care le-ai
furat de la mine te vor ajuta? Prinţeso, acestea sunt mici
trucuri, în comparaţie cu puterea brută a cheilor.
 Dorian, rosti Chaol din nou. Prinţul continuă să o
fixeze cu privirea, un zâmbet flămând făcându-şi apariţia pe
buzele-i senzuale.
 Lasă-mă să-ţi demonstrez! spuse regele. Aelin îşi adună
curajul, iar stomacul i se strânse. El arătă spre Dorian.
Îngenunchează.
Prinţul căzu în genunchi. Ea îşi ascunse tresărirea în clipa
în care oasele loviră marmura. Regele se încruntă. Un
întuneric începu să se formeze, frângându-se din rege ca
nişte fulgere.
 Nu, şopti Chaol, făcând un pas în faţă. Aelin îl apucă
pe căpitan de braţ, înainte să poată să facă vreun gest
incredibil de prostesc.
Un lujer întunecat îl lovi pe Dorian în spate, iar el se arcui,
gemând.
 Aelin Galathynius, sunt multe lucruri pe care nu le ştii,
zise regele, acel întuneric familiar crescând. Lucruri pe care
poate doar moştenitoarea lui Brannon Galathynius ar fi putut
să le ştie.
A treia cheie Wyrd.
 Nu ai îndrăzni, făcu Aelin. Gâfâind, prinţul stătea cu
gâtul întins, în timp ce întunericul îl biciuia. O dată - de două
ori. Lovituri de bici.
Ea cunoştea acea durere.
 Este fiul tău - moştenitorul tău.
 Prinţesă, uiţi că am doi fii, spuse regele.
Dorian ţipă când simţi pe spate o altă lovitură a biciului
întunecat. Fulgere negre îi învăluiră dinţii expuşi.
Ea se repezi - dar fu aruncată înapoi tocmai de semnele
Wyrd pe care şi le pictase pe corp. Un zid invizibil din acea
durere neagră îl înconjura acum pe Dorian, care ţipa la
nesfârşit.
Ca o bestie scăpată din lanţ, Chaol se aruncă în zid,
răcnind numele lui Dorian, sângele curgându-i de pe manşeta
hainei cu fiecare încercare. Încă o dată. Încă o dată. Încă o
dată.
Dorian plângea cu hohote, iar întunericul care îi ieşea din
gură îi î ncătuşa mâinile, îi însemna spatele, gâtul... Apoi,
dispăru. Prinţul căzu la podea, cu pieptul umflat.
Chaol se opri la jumătatea loviturii, respirând greoi şi tras
la faţă.
—Ridică-te! porunci regele.
Dorian se ridică în picioare, colierul lui negru strălucind
când îşi umflă pieptul.
„Delicios”, spuse demonul din interiorul prinţului. Aelin
simţi cum fierea îi ardea gâtul.
 Te rog! îi zise Chaol răguşit împăratului, iar inima ei
crăpă când auzi cuvântul, când simţi agonia şi disperarea.
Eliberează-l! Cu orice preţ. Îţi dau orice.
 Mi-ai da-o pe fosta ta iubită, Căpitane? Nu văd niciun
folos în a pierde o armă, dacă nu câştig o alta în schimb.
Regele flutură din mână spre ea. Mi-ai distrus generalul şi pe
trei dintre prinţii mei. Cred că sunt câţiva Valgi care şi-ar dori
să te sfâşie cu ghearele, pentru asta - care s-ar bucura foarte
mult de şansa de a aluneca în trupul tău. Mi se pare corect.
Aelin îndrăzni să arunce o privire spre fereastră. Soarele
era mai sus.
 Ai venit în casa familiei mele şi i-ai omorât pe toţi în
somn, spuse Aelin. Ceasul cu pendulă începu să bată ora
douăsprezece. După o secundă, se auzi zăngănitul mizerabil
şi inexact al turnului cu ceas.
 Corect e să te distrug şi eu, îi spuse ea regelui făcând
un pas către uşi.
De sub costum, scoase Ochiul Elenei. Piatra albastră
strălucea precum o mică stea.
Nu era doar un mijloc de apărare împotriva răului.
Ci o cheie în sine, care ar fi putut fi folosită pentru a
deschide mormântul lui Erawan.
Regele mări ochii şi se ridică de pe tronul lui.
 Fato, tocmai ai făcut greşeala vieţii tale.
Poate că avea dreptate.
Sunetele clopotelor anunţau ora prânzului.
Cu toate acestea, turnul cu ceas era încă în picioare.
 CAPITOLUL 71

Rowan îşi roti sabia, iar câinele Wyrd se retrase, urlând

când lama străpunse piatra şi carnea fragedă de dedesubt.
Însă nu suficient încât să-l ţină la pământ, să-l omoare. Un
alt câine Wyrd sări. Acolo unde se avântau, Rowan lovea.
Unul lângă altul, el şi Aedion fuseseră împinşi la perete,
îndepărtându-se metru cu metru de pasaj - tot mai departe
de mosorul de fitil, pe care Aedion fusese forţat să-l scape.
Se auzi un zgomot jalnic şi zăngănitor.
În intervalul dintre zăngănituri, Rowan lovi fără milă doi
câini Wyrd diferiţi, lovituri care ar fi spintecat majoritatea
creaturilor.
Turnul cu ceas. Era amiază. Câinii Wyrd îi mânau înapoi,
ferindu-se de lovituri care i-ar fi omorât, ţinându-se departe
de ei. Ca să-i împiedice să ajungă la fitil.
Rowan înjură şi se avântă să atace trei câini dintr-odată,
flancat de Aedion. Câinii Wyrd rămaseră pe poziţii.
La amiază, îi promisese el lui Aelin. De îndată ce soarele ar
fi atins punctul cel mai înalt de solstiţiu, ei ar fi trebuit să
arunce în aer turnul. Se auzi ultimul zăngănit al turnului cu
ceas. Amiaza venise şi plecase.
Şi Inima lui de Foc, regina lui, era în castelul de deasupra
lor - având la dispoziţie doar antrenamentul şi inteligenţa ei
de muritoare ca să rămână în viaţă. Poate că nu pentru mult
timp.
Gândul atât de oribil şi de scandalos îl făcu pe Rowan să-
şi urle furia, mai tare decât ţipetele fiarelor. Urletul avu un
preţ: fratele său. O creatură trecu în viteză pe lângă colegul
lui Rowan, sărind, iar Aedion urlă un blestem şi se retrase,
clătinându-se. Rowan simţi mirosul sângelui lui Aedion
înainte să-l vadă.
Probabil că acel sânge de semi-Fae trebuie să fi fost ca o
chemare la cină pentru câinii Wyrd. Patru dintre aceştia
săriră ca unul la general, boturile dezvăluindu-le dinţii de
piatră, sfârtecători de carne. Ceilalţi trei se întoarseră către
Rowan, iar el nu avea ce să facă pentru a pune mâna pe acel
fitil.
Pentru a o salva pe regina care-i ţinea inima în mâinile-i
acoperite de cicatrice.

~
La câţiva paşi în faţa lui, Chaol o privi pe Aelin
îndreptându-se cu spatele către uşile de cleştar, aşa cum
plănuiseră după ce-şi văzuse oamenii morţi.
Atenţia regelui era concentrată asupra Ochiului Elenei de
la gâtul ei. Ea şi-l scoase, ţinându-l cu o mână sigură.
 Asta căutai, nu-i aşa? Săracul Erawan, închis în micul
lui mormânt de atât de mult timp!
Era un efort să-şi menţină poziţia, în vreme ce Aelin se tot
retrăgea.
 Unde l-ai găsit? clocoti regele.
Aelin ajunse la Chaol, atingându-se de el în semn de
alinare, mulţumire şi rămas-bun, apoi trecu mai departe.
 Se pare că strămoaşa ta nu era de acord cu hobby-urile
tale. Să ştii că noi, femeile Galathynius, facem front comun.
Pentru prima dată în viaţa lui, Chaol văzu cum regelui îi
pică faţa
 Şi strămoaşa aia nebună ţi-a spus ce se întâmplă dacă
foloseşti şi cheia pe care o ai deja? spuse apoi bărbatul.
Ea se afla atât de aproape de uşi!
 Dă-i drumul Prinţului sau voi distruge asta chiar aici,
iar Erawan va rămâne acolo unde este. Strecură lănţişorul în
buzunarul ei.
 Prea bine, răspunse regele. Se uită la Dorian, care nu
dădea niciun semn că îşi amintea propriul nume, în ciuda a
ceea ce scrisese vrăjitoarea pe zidurile din oraşul lor. Du-te!
Ia-o!
Întunericul se ridică din Dorian, scurgându-se ca sângele
în apă, iar pe Chaol îl apucă o durere de cap în clipa în care...
Aelin fugi, explodând prin uşile de cleştar.
Mai rapid decât ar fi trebuit să fie, Dorian fugi după ea,
gheaţa acoperind podeaua, camera. Frigul îi tăie respiraţia.
Însă Dorian nu se uită nici măcar o dată în direcţia lui,
înainte să dispară.
Regele coborî o treaptă pe estradă, respiraţia
transformându-i-se în aburi în faţă.
Chaol îşi ridică sabia, menţinându-şi poziţia între uşile
deschise şi cuceritorul continentului lor.
Regele mai făcu un pas.
 Alte gesturi eroice? Nu te plictiseşti niciodată,
Căpitane?
Chaol nu cedă.
 Mi-ai omorât oamenii. Şi pe Sorscha.
 Şi pe mulţi alţii.
Încă un pas. Peste umărul lui Chaol, regele se uită la holul
pe care dispăruseră Aelin şi Dorian.
 Asta se termină acum, spuse Chaol.

~
Prinţii Valg fuseseră mortali în Wendlyn. Dar când se aflau
în trupul lui Dorian, cu magia lui...
Aelin se grăbi pe holuri, flancată de ferestre de cleştar, cu
marmura sub picioare - înconjurată doar de aerul liber.
Şi, în spatele ei, urmărind-o ca o furtună neagră, era
Dorian.
Gheaţa se răspândea din el, chiciura acoperind ferestrele.
Aelin ştia că, în momentul în care gheaţa ar fi atins-o, nu
ar mai fi putut să alerge.
Datorită hărţilor lui Chaol, memorase toate holurile şi
toate scările. Se forţă mai mult, rugându-se ca el să tragă de
timp pentru ea, se apropie de o scară îngustă şi se avântă,
urcând treptele câte două, câte trei.
Gheaţa crăpa de-a lungul cleştarului chiar în urma ei, iar
frigul îi ciupea călcâiele.
Mai repede - mai repede.
Urca din ce în ce mai sus. Era trecut de ora amiezii. Dacă
ceva rău se întâmplase cu Rowan şi cu Aedion... Ajunse în
partea de sus a scărilor, iar gheaţa făcu palierul atât de
alunecos, încât ea patină, ducându-se într-o parte, căzând...
Cu o mână, se prinse de podea, gheaţa sfâşiindu-i pielea.
Se izbi într-un zid de cleştar şi se puse din nou pe picioare,
apoi fugi din nou, gheaţa înconjurând-o.
Mai sus - trebuia să ajungă mai sus.
Iar Chaol îl confrunta pe rege...
Nu îşi permise să se gândească la asta. Suliţe de gheaţă
ieşiră din ziduri, aproape lovindu-i coastele.
Respiraţia îi ardea gâtul.
- Ţi-am zis eu, se auzi din spate vocea unui mascul care
nu gâfâia deloc. Gheaţa se împrăştia ca pânzele de păianjen
pe ambele părţi. Ţi-am spus că vei regreta că mi-ai cruţat
viaţa. Că voi distruge tot ceea ce iubeşti.
Ea ajunse în dreptul unui pod acoperit de cleştar, care se
întindea între două dintre cele mai înalte turle. Podeaua era
atât de transparentă, încât vedea fiecare centimetru din saltul
către pământul care se afla mult, mult mai jos.
Chiciura acoperi ferestrele, care trosneau...
Cleştarul explodă, iar ea scoase un strigăt nebun când
acesta îi sfâşie spatele.
Aelin coti într-o parte, spre fereastra acum spartă în
cadrul prea mic de fier, şi spre hăul de dincolo.
Şi se aruncă pe fereastră.
 CAPITOLUL 72

Simţi aerul luminos, vântul şuierându-i în urechi, apoi...

Aelin ateriza un etaj mai jos, pe podul liber de cleştar,
genunchii trosnindu-i din cauza impactului, şi se rostogoli.
Tăieturile de pe spate şi de pe braţe, acolo unde bucăţile de
cleştar pătrunseră direct prin costumul ei, îi făcură trupul să
ţipe în agonie, dar ea deja se îndrepta spre uşa turnului, de la
celălalt capăt al podului.
Se uită la timp ca să-l vadă pe Dorian aruncându-se fix
prin spaţiul pe care-l crease ea, cu ochii aţintiţi asupra ei.
Aelin deschise uşa, în clipa în care se auzi bubuitul căderii
lui Dorian pe pod.
Trânti uşa în spatele ei, închizând-o, dar nici măcar asta
nu împiedică frigul din ce în ce mai intens.
Doar un pic mai departe.
Aelin alergă pe scara în spirală a turnului, suspinând pe
jumătate printre dinţii încleştaţi.
Rowan. Aedion. Chaol. Chaol...
Uşa se spulberă din balamale la baza turlei, iar frigul
exploda înăuntru, lăsând-o fără suflare.
Dar Aelin ajunsese în vârful turnului. Dincolo de acesta,
un alt pod din cleştar, fragil şi gol, se întindea departe, către
una dintre celelalte turle.
Era încă umbrit, în vreme ce soarele se strecura de
cealaltă parte a clădirii, cele mai de sus turnuri ale castelului
de cleştar înconjurând-o şi sufocând-o, ca o cuşcă de
întuneric.
Aelin ieşise şi îl luase şi pe Dorian cu ea. Chaol trăsese de
timp pentru ea, într-o ultimă încercare de a-şi salva prietenul
şi regele.
Când dăduse năvală în casa lui în această dimineaţă,
suspinând şi râzând, ea îi explicase ce scrisese Aripa
Conducătoare, cum îi plătise vrăjitoarea pentru că îi salvase
viaţa. Dorian era încă acolo, încă lupta.
Ea plănuise să-i omoare pe amândoi în acelaşi timp, pe
rege şi pe Prinţ, iar el fusese de acord să o ajute, să încerce
să-l convingă pe Dorian să-şi recapete umanitatea, să-l
convingă pe Prinţ să lupte. Până în momentul în care îşi
văzuse oamenii spânzuraţi de porţi.
Acum, vorbitul nu-l interesa.
Dacă Aelin ar fi avut o şansă - orice şansă - de a-l elibera
pe Dorian de acel colier, ar fi avut nevoie ca regele să dispară
din peisaj. Chiar de ar fi costat-o răzbunarea familiei şi a
regatului ei.
Chaol era bucuros să încheie socotelile în numele ei - şi al
multor altora.
Regele se uită la sabia lui Chaol, apoi la faţa lui, şi râse.
— Mă vei ucide, Căpitane? Cât de dramatic!
Scăpaseră. Aelin îl scosese pe Dorian afară, cacealmaua ei
fiind atât de perfectă că până şi Chaol crezuse că Ochiul din
mâinile ei era cel real, după felul în care îl înclinase în soare,
astfel încât piatra albastră să strălucească. Nu ştia unde îl
pusese pe cel adevărat. Dacă l-o fi purtat măcar.
Tot - tot ce făcuseră, tot ce pierduseră şi toate pentru care
luptaseră. Totul era pentru acest moment.
Regele continuă să se apropie, iar Chaol îşi ţinu sabia în
faţa lui, fără să se retragă.
Pentru Ress. Pentru Brullo. Pentru Sorscha. Pentru
Dorian. Pentru Aelin, şi Aedion, şi familia lor, pentru miile
masacrate în acele lagăre de muncă. Şi pentru Nesryn - pe
care o minţise, care ar fi aşteptat o întoarcere care nu ar fi
avut loc, pentru timpul pe care nu aveau să îl petreacă
împreună. Acela era singurul lui regret.
Un val de întuneric îl lovi, iar Chaol făcu un pas înapoi,
împleticindu-se, semnele de protecţie furnicându-i pielea.
 Ai pierdut, gâfâi Chaol. Sângele uscat i se desprindea
pe piele, pe sub haine, provocându-i mâncărimi.
Un alt val de întuneric, identic cu acela care îl lovise pe
Dorian - şi căruia Dorian nu reuşise să îi facă faţă. Atunci,
Chaol îl simţi: zvâcnirea agoniei nesfârşite, şoapta durerii ce
avea să vină.
Regele se apropie. Chaol îşi ridică sabia şi mai sus.
 Protecţiile tale cedează, băiete.
Chaol zâmbi, simţind sânge în gură.
  Bine că oţelul rezistă mai mult.
Soarele care pătrundea prin ferestre îi încălzea spatele lui
Chaol - ca într-o îmbrăţişare, ca şi când l-ar fi alinat. De
parcă ar fi vrut să-i spună că era timpul.
„Mă voi asigura că nu va fi în zadar”, îi promisese Aelin.
Trăsese de timp pentru ea.
Un val de întuneric se înălţă în spatele regelui, absorbind
toată lumina din încăpere.
Chaol îşi întinse larg braţele, în clipa în care întunericul îl
lovi, îl zdrobi, îl distruse până când nu mai rămase decât
lumină - o lumină care ardea albastră, caldă şi primitoare.
Aelin şi Dorian scăpaseră. Asta era suficient.
El întâmpină durerea fără teamă.
 CAPITOLUL 73

Urma să o omoare.
El voia asta.
Faţa ei, faţa aceea...
Se apropie de femeie, traversând pas cu pas podul îngust
şi umbrit, sub turnurile care străluceau cu o lumină
orbitoare.
Braţele îi erau pline de sânge, iar ea se îndepărta de el
gâfâind, cu mâinile întinse în faţă şi inelul de aur sclipind pe
degetul ei. Acum, putea să îi simtă mirosul - sângele puternic
şi nemuritor care-i curgea prin vene.
— Dorian, rosti ea.
El nu ştia acel nume.
Şi avea de gând să o omoare.
 CAPITOLUL 74

Timp. Avea nevoie să mai tragă de timp sau să-l fure, câtă
vreme podul era încă umbrit, cât soarele se mişca încet, încet.
 Dorian, repetă Aelin.
 Îţi voi scoate măruntaiele, zise demonul.
Gheaţa se răspândea de-a lungul podului. Bucăţile de
cleştar din spatele ei se mişcau şi se rupeau în ea, cu fiecare
pas cu care se retrăgea spre uşa turnului.
Turnul cu ceas încă nu explodase.
Iar regele nu sosise încă.
 Tatăl tău este acum în camera lui de consiliu, spuse ea,
luptându-se cu durerea îngrozitoare. Este cu Chaol - cu
prietenul tău - şi probabil că l-a omorât deja.
 Foarte bine.
 Chaol, zise Aelin, cu o voce spartă. Piciorul îi alunecă
pe o porţiune de gheaţă, iar totul se înclină în timp ce îşi
recăpătă echilibrul. Ideea că ar putea cădea pe pământul aflat
la sute de metri mai jos o lovi în stomac, însă ea continuă să
se uite la Prinţ, chiar şi când agonia îi traversă iar trupul.
 Chaol. Te-ai sacrificat. I-ai lăsat să-ţi pună colierul - ca
el să poată să iasă.
 Îl voi lăsa să-ţi pună şi ţie un colier şi apoi ne vom
putea juca.
Ea lovi uşa turnului, căutând zăvorul. Însă era acoperit de
gheaţa
Apucă gheaţa, privind spaţiul dintre prinţ şi soarele care
începuse să se vadă de după turn. Zece paşi o mai
despărţeau de Dorian.
Ea se răsuci înapoi.
 Sorscha - numele ei era Sorscha, iar ea te-a iubit. Ai
iubit-o. Şi ei au luat-o de lângă tine.
Cinci paşi.
Chipul acela nu avea nicio trăsătură umană, nicio
amintire nu se citea în acei ochi de safir.
 Aelin începu să plângă, chiar dacă sângele îi curgea din
nas, din cauza apropierii lui.
 M-am întors pentru tine. Aşa cum ţi-am promis.
Un pumnal de gheaţă apăru în mâna lui, iar vârful său
mortal sclipi ca o stea în lumina soarelui.
 Nu-mi pasă, răspunse Dorian.
Ea îşi vârî o mână între ei, ca şi când ar fi putut să-l
împingă, apucându-i strâns una din mâini. Îi simţi pielea atât
de rece atunci când el o folosi pe cealaltă, ca să-i înfigă
cuţitul în coaste.

~
În clipa în care creatura se izbi de el, trântindu-l la
pământ, lui Rowan îi ţâşni sângele din gură.
Patru erau morţi, dar mai erau trei între el şi fitil.
Aedion răcnea de furie şi de durere, menţinându-şi poziţia,
ţinânilu-i pe ceilalţi trei la distanţă, cât timp Rowan îşi
recuperă sabia...
Creatura se rostogoli departe de el.
Cele trei fiare se adunară din nou, înnebunite de sângele
Fae, care acoperea acum pasajul. Sângele lui. Sângele lui
Aedion. Generalul era deja palid la faţă, din cauza sângelui
pierdut. Nu aveau să mai reziste prea mult timp.
Dar el trebuia să arunce în aer acel turn.
Ca şi când ar fi avut o singură minte, un singur trup, cei
trei câini Wyrd se năpustiră asupra lor, despărţindu-i pe el şi
pe Aedion, unul sărind spre general, iar ceilalţi doi, către el...
Rowan căzu când fălcile de piatră îi prinseră piciorul.
Osul se rupse, iar întunericul năvăli înăuntru...
Urlă în faţa beznei care însemna moartea.
Rowan împlântă adânc în ochiul creaturii cuţitul, tocmai
când a doua fiară se năpusti asupra braţului său întins.
Dar ceva masiv se izbi în creatură şi aceasta scheună când
fu aruncată în zid. Cea moartă fu împinsă la o parte după o
fracţiune de secundă şi, apoi...
Şi apoi apăru Lorcan cu săbiile scoase, sfâşiind bestiile
rămase cu un strigăt de luptă.
 În clipa în care Rowan se ridică în picioare, echilibrându-
se, răcni din cauza durerii pe care o simţea în partea
inferioară a piciorului. Aedion se ridicase deja, cu faţa plină
de sânge, dar cu o privire limpede.
Una dintre creaturi se repezi asupra lui Aedion, iar Rowan
îşi azvârli cuţitul de luptă - îl azvârli chiar în gura căscată a
câinelui Wyrd, care căzu la pământ, la mai puţin de douăzeci
de centimetri de picioarele generalului.
Lorcan era un vârtej de oţel, iar furia lui, de neegalat.
Rowan scoase celălalt cuţit, pregătindu-se să îl arunce...
Tocmai când Lorcan străpunse craniul bestiei cu sabia.
Tăcere - o tăcere de mormânt se lăsă în tunelul plin de
sânge.
Şchiopătând şi legănându-se, Aedion se grăbi spre fitilul
aflat la douăzeci de paşi distanţă. Încă era ataşat de mosor.
— Acum! răcni Rowan. Nu îi păsa dacă nu reuşeau să
iasă. Din punctul lui de vedere...
O durere fantomatică, neplăcută şi brutal de violentă, îi
străpunse coastele. Genunchii i se înmuiară. Nu era cauzată
de o rană proprie, ci de rana altcuiva.
„Nu.“
„Nu, nu, nu, nu, nu.“
Urla, răcnea, când se repezi spre ieşirea din pasaj - când
simţi acea agonie, acel frig.
Lucrurile merseseră foarte, foarte prost.
El mai reuşi să facă un pas înainte ca piciorul să-i cedeze,
doar acea legătură invizibilă, tensionată şi fragilă
împiedicându-l să-şi piardă cunoştinţa. Un trup masiv şi plin
de sânge se izbi de al lui, un braţ apucându-i mijlocul şi
ridicându-l.
 Fugi, prostule! şuieră Lorcan, trăgându-l de lângă fitil.
Aplecat peste acesta, lui Aedion nu-i tremurară mâinile
însângerate când apucă şi lovi cremenele. O dată. De două
ori. Apoi, o scânteie şi o flacără luminară întunericul.
Ei fugiră ca apucaţii.
 Mai repede! exclamă Lorcan, iar Aedion îi prinse din
urmă şi-l luă pe Rowan de celălalt braţ, suplimentând cu
forţa şi viteza lui.
 De-a lungul pasajului. Dincolo de porţile de fier stricate, în
canale.
Prea puţin timp şi spaţiu îi despărţeau de turn. Şi Aelin...
Legătura dintre ei se întinse mai mult, subţiindu-se. „Nu.“
Aelin...
Auziră înainte să simtă. Tăcere totală, ca şi când lumea s-
ar fi oprit. Urmată de un bubuit puternic.
 Mişcă-te! zise Lorcan, un ordin urlat, care îl făcu pe
Rowan să se supună orbeşte, aşa cum făcuse secole la rând.
Apoi, vântul - un vânt uscat şi usturător, care îi jupui
pielea.
Apoi, o lumină puternică.
Apoi, căldură - o căldură ce îl făcu pe Lorcan să înjure,
împingându-i într-o firidă. Tunelurile se cutremurară; lumea
se cutremură.
Tavanele se prăbuşiră.
Când praful şi molozul se aşezară, deşi trupul lui Rowan
cânta de durere, bucurie şi putere, calea spre intrarea în
castel era blocată.
Şi, în spatele lor, în bezna din canale, erau o sută de
comandanţi şi de soldaţi Valg, înarmaţi şi zâmbitori.

~
Duhnind a sânge Valg până la regatul lui Hellas, Manon şi
Asterin se avântară spre continent, înapoi către Morath,
când...
Un vânt uşor, un fior în lume, o tăcere.
Asterin strigă, balaurul ei cotind în dreapta, ca şi când
cineva ar fi tras de frâie. Abraxos scheună la rându-i, dar
Manon nu făcu decât să privească pământul de dedesubt,
unde păsările zburau din calea sclipirii care părea să treacă
în grabă...
Din calea magiei care acum se răspândea prin lume,
liberă.
Întunericul să o îmbrăţişeze.
„Magie.”
 Indiferent de ce se întâmplase, de cum fusese eliberată, lui
Manon nu-i păsa.
Acea greutate umană, muritoare, dispăru. Forţa o
traversă, acoperindu-i oasele ca o armură. Invincibilă,
nemuritoare, de neoprit.
Manon îşi înclină capul pe spate, îşi întinse larg braţele şi
urlă.

~
în Breaslă era haos. Vrăjitoarele şi oamenii alergau,
strigau. Magia.
Magia era liberă.
Imposibil.
Dar ea o simţea, în ciuda colierului de la gât şi a cicatricei
de pe braţ Dezlănţuirea unei fiare puternice din ea.
A unei fiare care torcea în faţa focului-umbră.
Aelin se târî departe de uşa pătată cu sângele ei, departe
de prinţul Valg, care râse când ea se ţinu de coaste şi
traversă lent podul, lăsând o pată de sânge în urma ei.
Soarele încă se zărea lângă acel turn.
 Dorian, rosti ea, împingându-şi picioarele în sticlă, cu
sângele curgându-i din degetele îngheţate, încălzindu-i-le.
Adu-ţi aminte!
Prinţul Valg o urmă, zâmbind uşor când ea căzu pe burtă,
în mijlocul podului. Turnurile umbrite ale castelului de
cleştar se iviră în jurul ei - un mormânt. Mormântul ei.
 Dorian, adu-ţi aminte, icni ea. Aproape că o lovise în
inimă.
 Mi-a spus să te aduc, dar poate că, mai întâi, mă voi
distra. Două cuţite şi cu lame curbate îi apărură în mâini.
Soarele începu să se vadă chiar deasupra turnului.
 Adu-ţi aminte de Chaol! îl imploră ea. Adu-ţi aminte de
Sorscha! Adu-ţi aminte de mine!
Un bubuit zgudui castelul, de undeva din cealaltă parte a
clădirii. Apoi, se simţi un vânt puternic, un vânt uşor, un
vânt minunat, ca şi când ar fi purtat cântecul inimii lumii.
 Ea închise ochii pentru o clipă şi îşi apăsă coastele cu
mâna, inspirând.
 Vom reuşi să ne întoarcem, spuse Aelin, apăsându-şi şi
mai tare rana, până când sângerarea se opri, până când îi
curseră doar lacrimile. Dorian, vom reuşi să depăşim această
pierdere - să ieşim din acest întuneric. Vom reuşi să ne
întoarcem, iar eu m-am întors pentru tine.
Acum plângea, plângea în vreme ce acel vânt nu mai
bătea, iar rana i se închidea.
Prinţul ţinea pumnalele mai relaxat.
Şi, pe degetul lui, inelul de aur al lui Athril strălucea.
 Luptă! gâfâi ea. Soarele se apropie. Luptă! Vom reuşi să
ne întoarcem.
Din ce în ce mai puternic, inelul de aur vibră pe degetul
lui.
Clătinându-se, Prinţul făcu un pas înapoi, iar chipul i se
schimonosi.
 Vierme de om ce eşti!
Fusese prea preocupat să o înjunghie ca să observe inelul
pe care i-l strecurase pe deget, când îl apucase de mână, ca şi
când ar fi vrut să-l împingă.
 Dă-l jos! mârâi el, încercând să-l atingă - şi şuierând de
parcă l-ar fi ars. Dă-l jos!
Gheaţa înaintă, îndreptându-se către ea, rapidă ca razele
soarelui care acum se zăreau între turnuri, refractându-se
din toţi parapeţii de cleştar şi din pod, umplând castelul cu
lumina glorioasă a Malei, Aducătoarea Focului.
Podul - acest pod, pe care ea şi Chaol îl aleseseră în acest
scop, pentru acest singur moment din punctul culminant al
solstiţiului - se afla chiar în mijloc.
Lumina o lovi şi îi umplu inima cu forţa unei stele care
explodează.
Cu un răcnet, prinţul Valg trimise un val de gheaţă spre
ea, în dreptând suliţele şi lăncile spre pieptul ei.
Aşa că Aelin îşi întinse mâinile spre prinţ, spre prietenul ei
şi, cu toată puterea, îşi aruncă magia asupra lui.
 CAPITOLUL 75

Focul, lumina, întunericul şi gheaţa erau acolo.

Dar femeia - femeia care era la jumătatea podului îşi
întinse mâinile, când se ridică în picioare.
Nu curgea sânge din locul în care o înjunghiase gheaţa.
Prin materialul negru al costumului ei se zărea doar pielea
netedă şi curată. Vindecată - de magie.
El era înconjurat de atât de mult foc şi de atât de multă
lumină care îl trăgeau!
„Vom reuşi să ne întoarcem”, spunea ea. De parcă ar fi
ştiut ce era acest întuneric, ce orori existau. „Luptă.”
O lumină ardea pe degetul lui - o lumină care crăpa în
interiorul său. O lumină care lăsa o urmă în beznă.
„Adu-ţi aminte!” spunea ea.
Flăcările ei îl sfâşiau, iar demonul ţipa. Însă nu îl răneau.
Flăcările ei nu făceau decât să ţină demonul la distanţă.
„Adu-ţi aminte!”
O rază de lumină în întuneric. O uşă întredeschisă.
„Adu-ţi aminte.”
Ignorând ţipetele demonului, el făcu un efort - se forţă şi
privi prin ochii acestuia. Prin ochii lui.
Şi o văzu pe Celaena Sardothien stând în faţa lui.

~
Aedion scuipă sânge pe moloz. Rowan abia reuşi să nu
leşine, când se rezemă de peştera din spatele lor, în vreme ce
Lorcan încercă să-şi croiască drum printre atacurile
luptătorilor Valg.
Tot mai mulţi apărură din tuneluri, înarmaţi şi însetaţi de
sânge, alertaţi de explozie.
Epuizaţi şi incapabili să-şi invoce complet magia atât de
curând, nici măcar Rowan şi nici Lorcan nu aveau să
reuşească să-i ţină ocupaţi pe Valgi pentru mult timp.
 Lui Aedion îi mai rămăseseră două cuţite. Ştia că nu
aveau să iasă vii din aceste tuneluri.
Soldaţii intrară ca un val fără sfârşit, cu privirile goale
luminate de setea de sânge.
Până şi aici Aedion auzea oamenii care ţipau pe străzi, fie
din cauza exploziei, fie din cauza magiei care, revenind, le
inunda regatul. Vântul acela... niciodată nu mirosise aşa
ceva, niciodată nu avea să o mai facă.
Dărâmaseră turnul. Reuşiseră. Acum, regina lui urma să
se afle în posesia magiei. Poate că acum ar fi avut o şansă.
Aedion îl evisceră pe comandantul Valg aflat cel mai
aproape de el, iar sângele negru al acestuia îi împroşcă
mâinile, apoi îi atacă pe cei doi care interveniră să-l
înlocuiască.
În spatele lui, Rowan respira prea greu. Prea chinuit.
Magia prinţului, care se scurgea odată cu sângele pierdut,
începuse să se piardă acum ceva vreme, nemaifiind în stare
să-i sufoce pe soldaţi. Acum era doar un vânt rece care îi
împingea, ţinându-i pe cei mai mulţi la distanţă.
Aedion nu recunoscuse magia lui Lorcan atunci când
aceasta explodase din el, sub forma unor curenţi de aer
întunecaţi, aproape in vizibili. Dar, acolo unde lovea, soldaţii
cădeau. Şi nu se mai ridicau.
Acum, nici pe Lorcan nu-l mai ajuta magia.
Aedion abia putea să-şi ridice mâna în care ţinea sabia.
Un pic mai mult; doar câteva minute în plus, în care să-i ţină
ocupaţi pe aceşti soldaţi, pentru ca regina lui să nu fie
distrasă de nimic.
Cu un geamăt de durere, Lorcan fu înconjurat de şase
soldaţi şi împins în întuneric.
Aedion tot lovi cu sabia până când nu mai rămase niciun
Valg în faţa lui, până când îşi dădu seama că soldaţii se
retrăseseră zece metri şi se regrupaseră.
Un front puternic de soldaţi pedeştri Valg, al căror număr
se întindea departe, în beznă, îl priveau, ţinându-şi săbiile.
Aşteptând ordinul. Prea mulţi. Erau prea mulţi ca să scape.
 Prinţe, a fost o onoare, îi spuse Aedion lui Rowan.
Singurul răspuns al lui Rowan fu o răsuflare aspră.
 Comandantul Valg ieşi în faţă, cu sabia scoasă. Undeva
înapoi în canal, soldaţii începură să ţipe. Lorcan - egoistul
acela nenorocit - probabil că reuşise, până la urmă, să treacă
printre ei. Şi să fugă.
 Atacaţi la semnul meu! ordonă comandantul, al cărui
inel negru sclipi când ridică o mână.
Aedion păşi în faţa lui Rowan, chiar dacă avea să fie un
gest inutil. Oricum urmau să-l ucidă pe Rowan de îndată ce
el ar fi murit. Dar măcar avea să moară luptând, apărându-şi
fratele. Măcar atât să fi făcut.
Oamenii încă ţipau pe strada de deasupra - răcnind orbiţi
de teroare, sunetele panicii lor auzindu-se din ce în ce mai
aproape şi mai tare.
 Pregătiţi-vă, le zise comandantul spadasinilor săi.
Aedion luă o gură de aer - una dintre ultimele, îşi dădu el
seama. Rowan se îndreptă cât de mult putu, brav în faţa
morţii care îi făcea acum semn, iar Aedion ar fi putut să jure
că îl auzise pe Prinţ şoptind numele lui Aelin. Mai mulţi
soldaţi strigară în spate; unii din faţă se întoarseră să vadă de
ce intraseră în panică cei din urma lor.
Lui Aedion nu-i păsa. Nu când aveau în faţă un rând de
săbii, care străluceau ca dinţii unei fiare puternice.
Comandantul îşi coborî mâna.
Care îi fu smulsă de un leopard-fantomă.

~
Pentru Evangeline, pentru libertatea ei, pentru viitorul ei.
Unde se năpustea Lysandra, sfâşiind cu ghearele şi colţii,
soldaţii mureau.
Reuşise să străbată jumătate din oraş înainte să coboare
din acea trăsură. Îi spusese lui Evangeline să se ducă la casa
de la ţară a lui Faliq, să fie o fată ascultătoare şi să rămână în
siguranţă. Lysandra traversase în viteză două străzi spre
castel, nepăsându-i că nu avea cum să-i ajute prea mult în
luptă, când vântul o izbise, iar un cântec sălbatic începuse
să-i facă sângele să fiarbă.
 Apoi, scăpase de pielea de om, de acea carcasă muritoare,
şi alergase, urmărind mirosul prietenilor ei.
Soldaţii din canalizare ţipau când ea îi sfâşia - o moarte
pentru fiecare zi în iad, o moarte pentru copilăria de care ea
şi Evangeline fuseseră lipsite. Ea era furie, era mânie, era
răzbunare.
În clipa în care ea sări în spatele unei santinele şi-i scoase
şira spinării, Aedion şi Rowan erau cu spatele la dărâmături,
cu feţele pline de sânge şi cu gura căscată.
O, îi plăcea acest trup.
Mai mulţi soldaţi se grăbiră în canalizare, iar Lysandra se
învârti spre ei, dăruindu-se în întregime bestiei a cărei formă
o avea. Deveni întruparea morţii.
Când nu mai rămase niciunul, când sângele îi îmbibă
blana deschisă la culoare - sânge care avea un gust oribil - ea
se opri.
— Palatul, icni Rowan, din locul în care se prăbuşise pe
pietre, Aedion presând cu mâna rana pe care războinicul Fae
o avea la picior. Rowan îi arătă canalul deschis din spatele
lor, presărat cu sânge închegat. Du-te la regină!
Un ordin şi o rugăminte.
Lysandra dădu din capul acoperit cu blană, sângele
dezgustător curgându-i de pe bot şi, cu colţii acoperiţi de
cheaguri de sânge negru, se avântă în direcţia din care
venise.
Oamenii ţipară când văzură leopardul-fantomă care alerga
pe stradă, iute ca o săgeată, ferindu-se de caii care nechezau
şi de căruţe.
Castelul de cleştar apăru la orizont, învăluit pe jumătate
de ruinele fumegânde ale turnului cu ceas, iar lumina - focul
- explodând între turnurile acestuia. „Aelin.“
Aelin era încă în viaţă şi lupta din răsputeri.
Porţile de fier ale castelului se iviră în faţă, presărate cu
cadavre aflate în putrefacţie.
Focul şi întunericul se izbeau unul de celălalt deasupra
castelului, iar oamenii arătau într-acolo în linişte. Lysandra
alergă spre porţi, iar mulţimea o observă, în cele din urmă,
învălmăşindu-se, ţipând şi dându-se din calea ei. Îi eliberară
drumul, chiar până la intrarea deschisă.
În faţa căreia se aflau treizeci de paznici Valg, înarmaţi cu
arbalete, pregătiţi să tragă. Toţi îşi îndreptară armele către ea.
Treizeci de paznici cu săgeţi - şi, dincolo de ei, un drum liber
spre castel. Spre Aelin.
Lysandra sări. Paznicul aflat cel mai aproape trase o
săgeată care se îndreptă, unduindu-se, spre pieptul ei.
Ştia, datorită simţurilor de leopard, că avea să o
nimerească.
Cu toate acestea, Lysandra nu încetini. Nu se opri.
Pentru Evangeline. Pentru viitorul ei. Pentru libertatea ei.
Pentru prietenii care veniseră după ea.
Săgeata se apropie de inima ei.
Şi, în aer, fu spulberată de o alta.
Lysandra ateriză pe faţa paznicului şi i-o sfâşie cu
ghearele.
O singură trăgătoare de elită putea să aibă o asemenea
precizie.
Lysandra urlă şi se transformă într-o furtună a morţii
năpustindu-se asupra paznicilor aflaţi în apropiere, în vreme
ce ceilalţi fură acoperiţi de o ploaie de săgeţi.
Când Lysandra îndrăzni să se uite, o făcu la timp ca să o
vadă pe Nesryn Faliq scoţând o altă săgeată, de pe acoperişul
învecinat, flancată de rebelii ei, şi trăgând-o direct în ochiul
singurului paznic aflat între Lysandra şi castel.
— Du-te! strigă Nesryn, peste mulţimea intrată în panică.
Flăcările şi noaptea se războiau în cele mai înalte turle, iar
pământul se cutremura.
Lysandra alerga deja pe aleea şerpuită, în pantă, dintre
copaci.
Nu existau decât iarba, copacii şi vântul.
Nu exista decât acest corp puternic şi elegant, inima ei de
Therian care ardea, strălucea şi cânta cu fiecare pas, cu
fiecare curbă de care trecea graţioasă, grăbită şi liberă.
Din ce în ce mai rapid, fiecare mişcare a trupului acelui
leopard era o bucurie, în vreme ce regina ei se lupta acolo
sus, sus de tot, pentru regatul ei şi pentru lumea lor.
 CAPITOLUL 76

Aelin gâfâi, luptându-se împotriva durerii crunte de cap.

Prea curând; primise prea multă putere, prea curând. Nu
avusese timp să o acceseze în mod sigur, coborând în spirală
în adâncimile ei.
Faptul că se transformase în Fae nu o ajutase - ci îl făcuse
pe Valg să miroasă şi mai rău.
Dorian era în genunchi, zgâriindu-şi mâna acolo unde
inelul continua să strălucească, însemnându-i pielea.
El trimise întunericul asupra ei de nenumărate ori - şi, de
fiecare dată, ea îl îndepărtă cu un zid de flăcări. Dar sângele i
se încălzea.
 Încearcă, Dorian! îl imploră, simţindu-şi limba ca de
hârtie în gura aspră.
 Te voi ucide, căţea Fae!
Un râs slab se auzi în spatele ei.
Aelin se întoarse pe jumătate - neîndrăznind să stea cu
spatele la niciunul dintre ei, chiar dacă asta însemna să se
expună căderii libere.
Regele Adarlanului stătea în pragul uşii, în celălalt capăt
al podului.
Chaol...
 Ce efort nobil din partea căpitanului! Să încerce să
tragă de timp pentru tine, ca să încerci să-l salvezi pe fiul
meu.
Ea încercase - încercase, dar...
 Pedepseşte-o! şuieră demonul, din celălalt capăt al
podului.
 Răbdare! Dar regele înţepeni când văzu inelul de aur,
care ardea pe degetul lui Dorian. Acea faţă aspră şi sălbatică
se înăspri. Ce ai făcut?
Dorian se zbătu, tremurând, şi scoase un ţipăt care îi
asurzi urechile Fae.
 Aelin scoase sabia tatălui ei.
 L-ai ucis pe Chaol, spuse ea sec.
 Băiatul nu m-a nimerit nici măcar o dată. Văzând
Sabia din Orynth, rânji. Mă îndoiesc de faptul că tu o vei face.
Dorian amuţi.
 L-ai omorât, mârâi Aelin.
Regele se apropie, cu paşi care răsunau pe podul de
cleştar.
 Singurul meu regret este că m-am grăbit, răspunse
regele.
Ea făcu un pas înapoi - doar unul.
Regele o scoase pe Nothung.
 Totuşi, cu tine nu mă voi grăbi.
Apoi...
 Ce ai spus?
Dorian.
Vocea era răguşită, spartă. Regele şi Aelin se întoarseră
spre prinţ, însă ochii lui Dorian, care ardeau ca stelele, erau
aţintiţi asupra tatălui său.
 Ce ai spus. Despre Chaol.
Regele se răsti.
 Taci!
 Tu l-ai omorât. Nu era o întrebare.
Lui Aelin începură să-i tremure buzele, iar ea coborî
adânc, adânc în sinea ei.
 Şi dacă am făcut-o? întrebă regele, ridicând din
sprâncene.
 L-ai omorât pe Chaol?
Lumina de pe mâna lui Dorian ardea şi ardea... Însă
colierul era tot la gâtul lui.
— Tu, izbucni regele - şi Aelin îşi dădu seama că se referea
la ea când o suliţă de întuneric se îndreptă în direcţia ei atât
de repede, prea repede...
Întunericul se spulberă de un zid de gheaţă.

~
 Dorian.
Numele lui era Dorian. Dorian Havilliard şi era Prinţul
Moştenitor al Adarlanului.
Şi Celaena Sardothien - Aelin Galathynius, prietena lui...
se întorsese pentru el. Cu vechea sabie în mâini, ea se
întoarse cu faţa la el.
— Dorian? şopti ea.
Demonul din el ţipa şi implora, sfâşiindu-l, încercând să
se târguiască.
Un val negru se izbi de scutul de gheaţă pe care el îl
ridicase între prinţesă şi tatăl lui. Curând - curând, regele
avea să îl spargă.
Dorian îşi ridică mâinile spre colierul de piatră Wyrd - era
rece, neted şi zăngănea.
„Nu o face“, ţipă demonul. „Nu o face!“
Aelin începu să plângă în clipa în care Dorian apucă
strâns colierul de piatră neagră din jurul gâtului. Şi, urlându-
şi mâhnirea, furia şi durerea, îl rupse.
 CAPITOLUL 77

Colierul de piatră Wyrd se sparse în două - crăpând de-a

lungul unei fisuri cât un fir de păr, prin care pătrunsese
puterea inelului.
Dorian gâfâia, iar sângle îi curgea din nas, dar...
 Aelin, icni el, iar vocea era a lui. El era.
Ea alergă, băgând în teacă Sabia din Orynth, ajungând
lângă el când zidul de gheaţă explodă sub un ciocan de
întuneric.
Puterea regelui se năpusti în valuri asupra lor, iar Aelin o
îndepărtă cu o singură mână. Un scut de foc prinse viaţă, iar
întunericul fu împins înapoi.
 Niciunul din voi nu va pleca de aici în viaţă, spuse
regele, vocea lui aspră unduindu-se prin foc.
Dorian se sprijini de ea, iar Aelin îşi strecură o mână în
jurul taliei lui, ca să-l susţină.
Simţea o durere în stomac şi sângele îi zvâcnea. Nu putea
să reziste, nu atât de nepregătită, chiar dacă soarele era încă
la apogeu, de parcă Mala însăşi l-ar fi făcut să mai întârzie un
pic, pentru a amplifica darurile cu care deja o înzestrase pe
Prinţesa Terrasenului
 Dorian, rosti Aelin, simţind cum durerea îi cobora pe
şira spinării când epuizarea se apropia.
El întoarse capul, încă privind cu un ochi zidul de flăcări
pâlpâitoare. Câtă durere, suferinţă şi furie în acei ochi!
Totuşi, dincolo de toate acestea - era o scânteie de energie. De
speranţă.
Aelin îi întinse mâna - o întrebare, o ofertă şi o
promisiune.
 Pentru un viitor mai bun, spuse ea.
 Te-ai întors, zise el, de parcă acesta ar fi fost un
răspuns. Se luară de mână.
Aşadar, lumea se sfârşea.
Şi începea următoarea.
 ~
Erau infiniţi.
Erau începutul şi sfârşitul; erau eternitatea.
Regele, care stătea în faţa lor, privi cu uimire cum scutul
din flăcări se stinse ca să-i dezvăluie pe Aelin şi pe Dorian
ţinându-se de mână, strălucind ca nişte zei nou-născuţi, în
vreme ce magia lor se împletea.
— Eşti al meu, se înfurie bărbatul. El se transformă în
întuneric; se învălui cu puterea pe care o avea, de parcă ar fi
fost doar răutatea purtată de un vânt întunecat.
Îi lovi, îi înghiţi.
Dar ei se ţinură mai strâns unul de celălalt, trecut,
prezent şi viitor; pâlpâind între un hol antic dintr-un castel
de munte, situat deasupra Orynthului, un pod suspendat
între turnurile de cleştar, şi un alt loc, perfect şi ciudat, în
care fuseseră făuriţi din praf de stele şi lumină.
Un zid de întuneric îi făcu să se retragă. Însă nu reuşi să-i
înghită.
Întunericul se opri să-şi tragă sufletul.
Ei erupseră.

~
În clipa în care lumina soarelui se revărsă de dincolo de
Aedion, Rowan clipi.
Soldaţii pătrunseseră din nou în sistemul de canalizare,
chiar şi după ce Lysandra le salvase pieile. Lorcan se
întorsese în grabă, însângerat, şi le spusese că drumul spre
ieşire era închis şi că, acum, canalul prin care intrase
Lysandra, era plin de inamici.
Eficient ca pe un câmp de luptă, Rowan îşi lecuise piciorul
cât putuse de bine, cu puterea rămasă. Cât timp se
bandajase, oasele şi pielea vindecându-i-se atât de repede
încât să-l facă să urle de durere, Aedion şi Lorcan croiseră o
cale printre dărâmături, tocmai în momentul în care canalul
se umpluse de zgomotele soldaţilor care intrau în grabă. Se
întorseseră pe domeniile castelului, unde dăduseră peste altă
dărâmătură. Aedion începuse să dea la o parte ce era în
partea de sus, strigând şi răcnind la pământ, de parcă asta ar
fi fost de-ajuns încât să-l mute.
Dar acum era o gaură. Doar de asta avea nevoie Rowan.
Rowan se transformă, agonia străbătându-i piciorul când
membrele i se preschimbară în aripi şi gheare. Eliberă un
strigăt asurzitor şi furios. Un şoim cu coadă albă trecu prin
mica deschizătură, pe lângă Aedion.
Rowan nu zăbovi cercetând împrejurimile. Ei se aflau
undeva în grădinile castelului, iar castelul de cleştar se zărea
dincolo de orizont. Mirosul fumului ruinelor turnului cu ceas
îi înăbuşi simţurile.
Lumina care explodă din cele mai înalte turnuri ale
castelului fu atât de strălucitoare încât, pentru un moment, îl
orbi.
„Aelin.“
În viaţă. Trăia. Dădu din aripi, dirijând vântul cu magia
rămasă, zburând din ce în ce mai repede. Trimise un alt vânt
în direcţia turnului cu ceas, făcând fumul să se îndrepte
către râu, departe de ei.
Rowan înconjură colţul castelului.
Ceea ce văzu îl lăsă fără cuvinte.

~
Regele Adarlanului răcni când Aelin şi Dorian îi sfărâmară
puterea. Împreună, înlăturaseră toate vrăjile, tot răul pe care
îl subjugase şi manipulase după voia sa.
Infinită - puterea lui Dorian era infinită.
Ei erau plini de lumină, de foc, de lumină stelară şi soare.
Se lăsară inundaţi de aceasta când spulberară şi ultima
fărâmă de putere a regelui şi îi îndepărtară întunericul,
arzându-l până când nu mai rămase nimic.
Regele căzu în genunchi, podul de cleştar cutremurându-
se din cauza impactului.
Aelin îi dădu drumul mâinii lui Dorian. Golul rece o
inundă atât de violent, încât şi ea căzu pe podeaua de cleştar,
inspirând adânc, revenindu-şi, aducându-şi aminte cine era.
 Dorian se uita la tatăl lui: bărbatul care îl distrusese, care
îl înrobise.
 Băiatul meu, şopti regele, cu o voce pe care ea nu o
auzise niciodată.
Dorian nu reacţionă.
Regele îşi ridică privirea spre fiul său şi, cu ochi mari,
strălucitori, repetă.
 Băiatul meu.
Apoi, regele se uită la ea, care stătea în genunchi şi cu
gura căscată la el.
 Aelin Galathynius, ai venit, până la urmă, să mă
salvezi?
 CAPITOLUL 78

Aelin Galathynius îl fixă cu privirea pe cel care îi

măcelărise familia, poporul, continentul.
 Nu-i asculta minciunile! spuse Dorian sec şi fără vlagă.
Aelin se uită cu atenţie la mâna regelui, la locul în care
inelul întunecat fusese spulberat. Acolo rămăsese doar o
bucată de piele palidă.
 Cine eşti? întrebă ea încet.
Om - din ce în ce mai mult, regele semăna cu... un om.
Părea mai blând.
Regele se întoarse către Dorian, întinzându-şi palmele
mari.
 Tot ce am făcut - a fost ca să te feresc. De el.
Aelin încremeni.
 Am găsit cheia, continuă regele, pe nerăsuflate. Am
găsit cheia şi am adus-o în Morath. Şi el... Perrington. Eram
tineri, iar el m-a dus sub Breaslă, ca să-mi arate cripta, chiar
dacă era interzis. Dar eu am deschis-o cu cheia... Lacrimi,
lacrimi adevărate şi limpezi îi curseră pe chipul rumen. Am
deschis-o şi el a venit; i-a luat trupul lui Perrington şi... Se
uită la mâna lui goală. O privi tremurând. L-a lăsat pe
favoritul său să mă ia pe mine.
 Suficient, spuse Dorian.
Inima lui Aelin se opri o clipă.
 Erawan este liber, şopti ea. Şi, mai mult decât atât -
Erawan era Perrington. Însuşi Regele întunecat o bruscase,
locuise în acest castel cu ea - şi nu aflase niciodată, datorită
norocului, Destinului sau protecţiei Elenei, că ea era aici. Nici
ea nu ştiuse - nu-l depistase. Pe toţi zeii, Erawan o obligase
să facă o plecăciune în acea zi în Endovier, şi niciunul din ei
nu mirosise sau nu îşi dăduse seama ce era celălalt.
Regele dădu din cap, lacrimile curgându-i pe tunică.
 Ochiul - cu Ochiul ai fi putut să-l închizi la loc...
Felul în care o privise regele când îi arătase colierul...
Văzuse o unealtă a salvării, nu a distrugerii.
  Cum a fost posibil să se afle în interiorul lui Perrington
în tot acest timp, fără să observe nimeni? întrebă Aelin.
 Poate să se ascundă intr-un corp ca un melc în cochilia
lui. Dar faptul că îşi camuflează prezenţa îi înăbuşă abilităţile
de a-i simţi pe alţii - pe tine, de exemplu. Şi acum te-ai întors
- te-ai alăturat jucătorilor jocului neterminat. Ramura
Galathynius - şi Havilliard, pe care le-a urât atât de mult în
tot acest timp. Acesta e motivul pentru care ne-a vizat
familiile.
 Mi-ai măcelărit regatul, reuşi ea să spună. În noaptea
morţii părinţilor ei, în cameră simţise acel miros... Mirosul de
Valg. Ai măcelărit milioane de oameni.
 Am încercat să-l opresc. Cu o mână, regele se sprijini
de pod, de parcă ar fi încercat să nu se prăbuşească sub
greutatea ruşinii care îi învăluia cuvintele. Puteau să te
găsească doar bazându-se pe magia ta, şi îi voiau pe cei mai
puternici pentru ei. Şi când te-ai născut... Trăsăturile-i aspre
se strâmbară când i se adresă din nou lui Dorian.
Erai atât de puternic - atât de preţios. Nu am putut să-i
las să te ia. M-am împotrivit suficient de mult timp.
 De ce? întrebă Dorian răguşit.
Aelin se uită la fumul purtat de vânt spre râul din
depărtare.
 Ca să comande construirea turnurilor, răspunse ea, şi
să folosească acea vrajă pentru a alunga magia. Şi, acum că
eliberaseră magia... deţinătorii magiei aveau să fie mirosiţi de
toţi demonii Valg din Erilea.
Regele icni, cutremurându-se.
 Dar el nu ştia cum am făcut-o. Credea că magia a
dispărut pentru că am fost pedepsiţi de zeii noştri şi nu ştia
de ce au fost construite turnurile. În tot acest timp, mi-am
folosit puterea ca să ascund asta de el - de ei. Toată puterea
mea - de aceea nu m-am putut împotrivi demonului, nu l-am
putut opri când... când făcea acele lucruri. Am păstrat
informaţiile în siguranţă.
  E un mincinos, replică Dorian, întorcându-se pe
călcâie. Vocea îi era nemiloasă. Eu tot am putut să-mi
folosesc magia - nu m-a protejat deloc. Ar spune orice.
„Ca să ne bântuie gândurile multă vreme, cei răi ne vor
spune orice“, o avertizase Nehemia.
 Nu am ştiut, rosti regele. Probabil că, din cauză că mi-
am folosit sângele ca să fac vraja, cei din neamul meu au fost
imuni. A fost o greşeală. Îmi pare rău. Îmi pare rău. Băiatul
meu - Dorian...
 Nu ai dreptul să-i spui aşa, se răsti Aelin. Ai venit în
casa mea şi mi-ai ucis familia.
 Am venit să te găsesc. Am venit pentru ca tu să-l scoţi
din mine cu focul! suspină regele. Aelin a Focului-Sălbatic. Am
încercat să te oblig să o faci. Dar mama ta te-a lovit, iar tu ai
leşinat înainte să poţi să mă omori, iar demonul... După
aceea, demonul s-a dedicat exterminării neamului tău,
pentru ca niciun foc să nu-l poată scoate vreodată din mine.
Lui Aelin îi îngheţă sângele în vene. Nu - nu, nu putea să
fie adevărat, nu putea să aibă dreptate.
 Tot ce-am făcut a fost pentru ca să te găsesc, îi spuse
regele. Ca să poţi să mă salvezi - ca să poţi, într-un final, să
mă omori. Te rog. Fă-o.
Regele plângea acum, iar trupul său părea să se
şubrezească puţin câte puţin, obrajii scobindu-i-se, mâinile
subţiindu-i-se.
Ca şi cum forţa lui vitală chiar ar fi fost legată de prinţul
demon din interiorul lui - ca şi când unul nu ar fi putut
exista fără celălalt.
 Chaol trăieşte, murmură regele printre mâinile lui
descărnate, coborându-le ca să-şi dezvăluie ochii roşii, deja
lăptoşi din cauza vârstei. Distrus, dar nu l-am ucis. Era
înconjurat de o lumină. L-am lăsat în viaţă.
Ea suspină. Sperase, încercase să-i ofere o şansă să
supravieţuiască...
 Eşti un mincinos, spuse Dorian din nou, cu o voce
rece. Atât de rece. Şi meriţi asta. Lumina apăru în vârful
degetelor lui Dorian.
 Aelin îi şopti numele, încercând să-şi revină, să-şi adune
gândurile. Demonul din rege nu o vânase din cauza
ameninţării pe care o reprezenta Terrasenul - ci a focului din
venele ei. Din cauza focului care putea să-i ucidă pe amândoi.
În clipa în care Dorian se îndreptă către tatăl lui, ea ridică
o mână. Trebuia să-i pună mai multe întrebări, trebuia să
afle mai multe...
Prinţul Moştenitor îşi dădu capul pe spate, spre cer, şi
răcni strigătul de luptă al unui zeu.
Apoi, castelul de cleştar se sparse.
 CAPITOLUL 79

Podul explodă sub ea, iar lumea se transformă în cioburi

de sticlă zburătoare. Aelin plonjă în aer, turnurile
prăbuşindu-se în jurul ei.
Îşi proiectă magia într-un cocon, care arse prin sticlă, în
vreme ce ea căzu, căzu şi căzu.
Oamenii ţipau - ţipau când Dorian distruse castelul
pentru Chaol, pentru Sorscha şi trimise un val grăbit de
cleştar către oraşul situat mai jos.
Aelin căzu tot mai mult, pământul ridicându-se, clădirile
din jurul ei dărâmându-se, lumina strălucind atât de
puternic pe toate bucăţile...
Aelin îşi stoarse şi ultima picătură de magie când castelul
se prăbuşi, valul letal de cleştar năvălind spre Rifthold.
Focul-sălbatic se îndreptă spre porţi, se luă la întrecere cu
vântul, împotriva morţii.
Şi, în clipa în care valul de cleştar crestă porţile de fier,
trecând prin cadavrele legate acolo de parcă ar fi fost din
hârtie, un zid de foc apăru în faţa acestuia, înălţându-se
către cer, lăţindu-se. Oprindu-l.
Un vânt brutal şi neiertător o izbi, oasele durând-o când fu
propulsată în sus, nu în jos. Ei nu îi păsa - nu când
renunţase la toată magia ei, la toată fiinţa ei, ca să susţină
bariera de flăcări, care acum proteja Riftholdul. Câteva
secunde în plus, apoi, putea să moară.
Vântul o biciui, părând să-i urle numele. Valuri de cleştar
şi resturi se izbiră de focul ei sălbatic.
Dar ea avu grijă ca zidul de flăcări să ardă în continuare -
pentru Teatrul Regal. Şi pentru florăresele din piaţă. Pentru
sclavi, curtezane şi familia Faliq. Pentru oraşul care îi oferise
bucurie şi durere, moarte şi renaştere, pentru oraşul care îi
dăduse muzică, Aelin menţinu acel zid de flăcări care ardeau
puternic.
 Printre bucăţile de cleştar, se scurgea sânge - sânge care
sfârâia pe micul ei cocon de flăcări, duhnind a întuneric şi
durere. Vântul continuă să bată până când mătură sângele
întunecat.
Cu toate acestea, Aelin menţinu scutul în jurul oraşului,
respectă ultima promisiune făcută lui Chaol.
„Mă voi asigura că nu va fi în zadar.“
Rezistă până când pământul se ridică să o întâlnească...
Şi ea ateriză uşor în iarbă.
Apoi, întunericul o izbi în ceafă.

~
Lumea era atât de strălucitoare.
Aelin Galathynius gemu când se împinse pe coate, moviliţa
de iarbă de sub ea rămânând neatinsă şi vibrantă. Un
moment - îşi pierduse cunoştinţa un singur moment.
Îşi înălţă capul, simţindu-şi craniul pulsând când îşi dădu
la o parte părul din ochi şi se uită la ce făcuse. La ce făcuse
Dorian.
Castelul de cleştar nu mai exista. Rămăsese castelul de
piatră, pietrele cenuşii ale acestuia încălzindu-se în soarele
amiezii.
Şi, acolo unde o cascadă de cleştar şi de dărâmături ar fi
trebuit să distrugă oraşul, strălucea un zid imens şi opac.
Era un zid de cleştar, a cărui margine superioară era curbată
ca şi când ar fi fost, într-adevăr, coama unui val.
Castelul de cleştar nu mai era. Regele era mort. Şi
Dorian...
Aelin se ridică, braţele-i înmuindu-se sub ea. Acolo, la mai
puţin de un metru, Dorian era întins pe iarbă, cu ochii
închişi. Însă respira.
Lângă el, ca şi când un zeu binevoitor chiar avusese grijă
de ei, zăcea Chaol. Chipul îi era plin de sânge, dar respira. Nu
văzu alte răni.
Ea începu să tremure. Se întrebă dacă observase când îi
strecurase adevăratul Ochi al Elenei în buzunar, în clipa în
care ieşise din sala tronului.
 Mirosul de pin şi de zăpadă o lovi, iar ea îşi dădu seama
cum de supravieţuiseră ei căderii.
Aelin se ridică în picioare, clătinându-se.
Dealul spre oraş fusese distrus, iar copacii, felinarele şi
vegetaţia, spulberate de cleştar. Nu voia să ştie ce păţiseră
oamenii care se aflaseră pe acolo - sau în castel.
Se forţă să meargă. Spre zid. Spre panica din oraşul de
dincolo de acesta. Spre noua lume, care îi făcea semn.
Două miresme se împletiră, apoi, simţi o a treia. O
mireasmă sălbatică, ciudată, care aparţinea tuturor lucrurilor
şi niciunuia.
Dar, când coborî dealul spre oraş, Aelin nu se uită nici la
Aedion, nici la Rowan, nici la Lysandra. Fiecare pas era un
efort, fiecare respiraţie, o încercare de a nu ceda, de a rezista
aici şi acum, în faţa a ceea ce trebuia făcut.
Aelin se apropie de falnicul zid de cleştar, care separa
acum castelul de oraş, care separa moartea de viaţă. Împinse
un berbec din flăcări albastre prin acesta.
Mai multe ţipete se auziră când flacăra mistui cleştarul,
formând o arcadă. Oamenii de dincolo, care plângeau şi se
ţineau unii de ceilalţi, îşi ţineau capetele în mâini sau îşi
acopereau gurile, tăcură când ea păşi prin uşa pe care o
crease.
Spânzurătorile încă se aflau acolo, dincolo de zid. Eşafodul
era singura suprafaţă ieşită în relief. Mai bine decât nimic.
Aelin urcă pe platforma de măcelărit, cei de la Curtea ei
urmând-o. Rowan şchiopăta, dar ea nu îşi permise să se uite
cu atenţie la el, să-l întrebe dacă era în regulă. Nu încă. Când
ajunse la marginea platformei, Aelin îşi îndreptă spatele,
afişând o expresie gravă şi fermă.
 Regele vostru este mort, zise ea. Mulţimea se agită.
Prinţul vostru trăieşte.
 Trăiască Dorian Havilliard! strigă cineva din josul
străzii. Nimeni nu îi urmă exemplul.
 Numele meu este Aelin Ashryver Galathynius, spuse ea.
Şi sunt Regina Terrasenului. Mulţimea murmură; câţiva
privitori se îndepărtară de platformă. Prinţul vostru este în
doliu. Până când va fi pregătit, oraşul îmi aparţine. Tăcere
absolută. Dacă veţi comite jafuri, dacă vă veţi răscula, dacă
veţi cauza şi cea mai mică problemă, zise ea, uitându-se în
ochii unora, vă voi găsi şi vă voi transforma în cenuşă. Ridică
o mână, iar flăcările dansară în vârfurilor degetelor ei. Dacă
vă veţi revolta împotriva noului vostru rege, dacă veţi încerca
să-i luaţi castelul atunci, acest zid - îl arătă cu mâna arzândă
- se va transforma în cleştar topit şi vă va inunda străzile,
casele şi gâturile.
Aelin îşi ridică bărbia, gura transformându-i-se într-o linie
dură şi neiertătoare, în timp ce cercetă mulţimea care umplea
străzile, oamenii care se înghesuiau să o vadă pe ea, să-i vadă
urechile Fae şi caninii alungiţi, flăcările care-i pâlpâiau în
jurul degetelor.
 V-am omorât regele. Imperiul lui nu mai există. Sclavii
voştri sunt acum oameni liberi. Dacă vă prind că mai ţineţi
sclavi, dacă aud că sunt captivi într-una dintre gospodăriile
voastre, sunteţi morţi. Dacă aud că biciuiţi sau încercaţi să
vindeţi un sclav, sunteţi morţi. Aşa că vă sugerez să le
spuneţi asta prietenilor voştri, familiilor şi vecinilor. Vă
propun să vă comportaţi ca nişte oameni inteligenţi şi
chibzuiţi. Şi vă sfătuiesc să vă purtaţi cât mai frumos posibil,
până când regele vostru va fi pregătit să vă întâmpine, iar
atunci, jur pe coroana mea că el va fi cel care va conduce
oraşul. Dacă vreunul dintre voi are vreo problemă cu asta, se
poate adresa curtenilor mei. Făcu semn în spatele ei. Rowan,
Aedion şi Lysandra - plini de sânge, bătuţi şi murdari -
rânjiră ca nişte diavoli. Sau puteţi să discutaţi cu mine,
spuse Aelin, cu flăcările pâlpâindu-i pe mână.
Nu se auzi niciun cuvânt. Se întrebă dacă respirau sau
nu.
Lui Aelin nu-i păsa. Coborî de pe platformă, trecu prin
poarta pe care o făcuse şi străbătu tot drumul dinspre dealul
sterp, către castelul de piatră.
La scurt timp după ce intră pe uşile de stejar, se prăbuşi
în genunchi şi plânse.
 CAPITOLUL 80

Elide petrecuse atât de mult timp în temniţă, încât

pierduse noţiunea timpului.
Dar simţise acea undă în lume, ar fi putut să jure că
auzise vântul cântându-i numele, că auzise strigăte de panică
- şi apoi, nimic.
Nimeni nu îi explică ce era şi nimeni nu veni. Nimeni nu
venea după ea.
Se întrebă cât de mult avea să mai aştepte Vernon, înainte
să o dea uneia dintre acele creaturi. Încercă să numere
mesele, ca să-şi dea seama de trecerea timpului, dar
mâncarea pe care o primea era aceeaşi şi la micul dejun, şi la
cină, iar ora meselor se tot schimba... De parcă ei ar fi vrut ca
ea să nu mai ştie cât era ceasul. Ca şi când ar fi vrut ca ea să
devină una cu întunericul din temniţă astfel încât, atunci
când ar fi venit după ea, să fie bucuroasă, disperată să vadă
iar soarele.
Uşa de la celula ei se deschise, iar ea se ridică în picioare,
clătinându-se, în clipa în care Vernon se strecură înăuntru.
El lăsă uşa întredeschisă în urma lui, iar ea clipi când lumina
torţei îi înţepă ochii. Holul de piatră de dincolo era pustiu.
Probabil că nu venise însoţit de paznici. Ştia cât de inutil ar fi
fost pentru ea să fugă.
— Mă bucur să văd că te hrănesc. Totuşi, mirosul lasă de
dorit.
Ea refuză să se simtă ruşinată din această cauză. Mirosul
era cea mai mică grijă a ei.
Elide se lipi de zidul de piatră rece şi neted. Poate că, dacă
ar fi avut noroc, ar fi reuşit să-i pună lanţul în jurul gâtului.
 Mâine, voi trimite pe cineva să te spele. Vernon dădu să
se întoarcă, de parcă inspecţia lui ar fi luat sfârşit.
 De ce? reuşi ea să întrebe. De când nu mai vorbise,
avea deja o voce răguşită.
El se uită peste umărul lui firav.
 Acum, că magia s-a întors...
Magie. Asta fusese acea undă.
  Vreau să aflu ce dormitează în sângele tău - în sângele
nostru. Ducele este şi mai curios să vadă ce va ieşi din asta.
 Te rog! spuse ea. Voi dispărea! Nu te voi mai deranja
niciodată! Perranthul este al tău - doar al tău. Ai câştigat.
Numai lasă-mă să plec!
Vernon plescăi.
 Îmi place când mă implori. Aruncă o privire în holul de
dincolo şi pocni din degete. Cormac.
Apăru un tânăr. Era un om de o frumuseţe
nepământeană, cu un chip perfect sub părul roşcat, însă
privirea din ochii lui verzi era rece şi distantă.
Înspăimântătoare. În jurul gâtului avea un colier negru,
întunericul se scurse din el în forma unor lujeri. Şi, când
ochii lui îi întâlniră pe ai ei...
Amintirile o zdruncinară, amintiri oribile despre un picior
care se rupsese lent, despre anii de teroare, despre...
 Ţine-l în frâu! se răsti Vernon. Sau mâine nu vei mai
avea cu ce te distra.
Tânărul cu păr roşcat absorbi întunericul, iar amintirile
dispărură.
Elide vomită ce mâncase ultima dată, pe pietre.
Vernon chicoti.
 Elide, nu fi atât de dramatică! O mică incizie, câteva
copci, şi vei fi perfectă.
Prinţul demon îi zâmbi.
 După aceea, vei fi dată în grija lui, ca să fim siguri că
totul va merge aşa cum trebuie. Dar, cu magia atât de
puternică pe care o ai în sânge, cum ar putea să fie altfel?
Poate că le vei eclipsa pe acele Picioare-galbene. După prima
dată, cugetă Vernon, poate că Maiestatea Sa te va folosi şi
pentru experimentele sale. Cunoscutul care l-a vândut a scris
că lui Cormac îi plăcea să se joace cu tinerele, când trăia în
Rifthold.
O, zeilor! O, zeilor!
 De ce? stărui ea. De ce?
Vernon ridică din umeri.
 Pentru că pot.
 Ieşi din celulă, luându-l pe prinţul demon - cel promis ei -
cu el.
De îndată ce uşa se închise, Elide se aruncă spre aceasta,
zgâlţâind mânerul, trăgând până când metalul îi răni mâinile,
implorându-l pe Vernon, implorând pe oricine să o audă, să
îşi aducă aminte de ea.
Însă nu era nimeni.

Manon era mai mult decât pregătită să ajungă, în sfârşit,

în pat. După tot ce se întâmplase... Spera că tânăra regină
mai zăbovea prin preajma Riftholdului şi că înţelesese
mesajul.
Era zarvă pe holurile Breslei, pline cu soli care evitau să se
uite la ea. Orice ar fi fost, nu îi păsa. Voia să facă baie, apoi
să doarmă. Zile în şir.
Când avea să se trezească, urma să-i spună lui Elide ce
aflase despre regina ei. Ultima parte a datoriei pe care trebuia
să o plătească, după ce Aelin îi salvase viaţa.
Manon îşi făcu loc, prin mulţime, spre camera ei. Patul de
fân al lui Elide era aranjat, iar camera era curată. Probabil că
fata se ascundea pe undeva, spionând pe oricine i-ar fi părut
a fi de cel mai mare ajutor.
La jumătatea drumului spre baie, Manon simţi mirosul.
Sau lipsa acestuia. Mirosul lui Elide era vechi - trecut. Ca şi
cum nu ar fi fost acolo de zile întregi.
Manon se uită la foc. Nu era jăratic. Întinse mâna. Nici
urmă de căldură. Manon cercetă camera cu atenţie. Nu erau
semne că s-ar fi dat o luptă. Dar...
În clipa următoare, Manon ieşi pe uşă şi se îndreptă spre
parter. Făcu trei paşi apoi începu să fugă. Coborî treptele câte
două şi câte trei şi sări ultimii trei metri pe palier, impactul
răspândindu-i-se în picioare, acum puternice, extraordinar de
puternice, acum că magia revenise.
Dacă Vernon voia să profite, ca să se răzbune pentru că i-
o luase pe Elide, o făcuse cât fusese ea plecată. Şi, dacă
magia exista în sângele lui Elide, împreună cu cel al
vrăjitoarelor Dinţi-de-fier... Întoarcerea acesteia ar fi putut să
trezească ceva.
 „Vor regi“, îi spusese Kaltain în acea zi.
Manon fugi hol după hol, scară după scară, unghiile ei de
fier scânteind când se apuca de colţuri, ca să cotească.
Servitorii şi paznicii se fereau din calea ei.
După câteva momente, ajunse la bucătării, arătându-şi
dinţii de fier. Toţi amuţiră când sări treptele, îndreptându-se
direct către bucătarul-şef.
 Unde este?
Chipul roşcovan al bărbatului se albi.
 C-cine?
 Fata - Elide. Unde este?
Lingura bucătarului zdrăngăni la podea.
 Nu ştiu; nu am văzut-o de zile bune, Aripă
Conducătoare. Uneori, se oferă să ajute la spălătorie aşa că,
poate...
Manon ieşea deja în grabă.
Spălătoreasa-şefă, o namilă arogantă, pufni şi spuse că nu
o văzuse pe Elide şi că, probabil, oloaga primise ceea ce
merita. Manon o lăsă ţipând pe jos, cu patru zgârieturi adânci
pe faţă.
Manon se repezi să urce scările şi să traverseze un pod de
piatră deschis între cele două turnuri, simţind sub cizme
piatra neagră şi netedă. Tocmai ajunsese în partea cealaltă,
când o femeie strigă „Aripă Conducătoare!”, din direcţia
opusă.
Manon se opri atât de brusc, încât aproape se izbi de zidul
turnului. Când se întoarse, o femeie îmbrăcată într-o rochie
făcută în casă alerga după ea, duhnind a săpun şi detergent
folosit în spălătorie. Femeia luă câteva guri de aer şi pielea ei
închisă la culoare se înroşi. Trebui să-şi sprijine mâinile pe
genunchi ca să răsufle, dar apoi îşi înălţă capul şi vorbi.
 Una dintre spălătorese se întâlneşte cu un gardian care
lucrează în temniţele Breslei. Ea a spus că Elide e încuiată
acolo. Nimeni în afară de unchiul ei nu are voie să o vadă. Nu
ştiu ce plănuiesc să facă, dar nu are cum să fie ceva bun.
 Care temniţe? Aici, existau trei - împreună cu
catacombele în care le ţineau pe vrăjitoarele Picioare-galbene.
  Nu ştia. Doar atât i-a zis. Câteva dintre noi, fetele, am
încercat să - să vedem dacă putem să facem ceva, dar...
 Să nu spui nimănui că ai vorbit cu mine! Manon se
întoarse. Trei temniţe, trei posibilităţi.
 Aripă Conducătoare! spuse tânăra femeie. Manon se
uită peste umăr. Femeia îşi duse o mână în dreptul inimii. Îţi
mulţumesc.
Manon nu îşi permise să se gândească la recunoştinţa
spălătoresei sau la ce însemna pentru acei oameni slabi şi
neajutoraţi să se gândească să încerce să o salveze pe Elide
pe cont propriu. Nu se gândi la faptul că sângele femeii ar fi
fost apos sau că ar fi avut gustul fricii.
Manon o luă la fugă - nu spre temniţă, ci spre barăcile
vrăjitoarelor.
Către Cele Treisprezece.
 CAPITOLUL 81

Unchiul lui Elide trimise două servitoare ca să o spele

bine, amândouă cărând găleţi cu apă. Ea încercă să se lupte
când o dezbrăcară, dar femeile erau ziduri de fier. Îşi dădu
seama că, orice fel de sânge Cioc-negru i-ar fi curs prin vene,
trebuia să fie din cel diluat. Când rămase goală în faţa lor, ele
aruncară apa pe ea şi o atacară cu periile şi săpunurile fără
să ezite, nici măcar când o spălară peste tot, nici măcar când
le ţipă să se oprească.
O ofrandă pentru sacrificiu; un miel dus la tăiere.
Tremurând, slăbită din cauza efortului de a se lupta cu
ele, Elide abia mai avu putere să se împotrivească atunci
când o pieptănară, trăgând-o atât de tare de păr încât îi
dădură lacrimile. Îi lăsară pletele libere şi o îmbrăcară cu un
halat verde, simplu. Fără nimic altceva pe dedesubt.
Elide le imploră la infinit. Dar parcă ar fi fost surde. Când
plecară, ea încercă să se strecoare pe uşa celulei, după ele.
Paznicii o împinseră înapoi, râzând.
Elide se retrase până ce atinse cu spatele zidul celulei.
Fiecare minut o aducea mai aproape de ultima ei clipă.
Să se impună. Avea de gând să se impună. Era o vrăjitoare
Cioc-negru, iar mama ei fusese una în secret şi niciuna dintre
ele nu urma să cedeze fără să se împotrivească. Avea să-i
forţeze să-i scoată măruntaiele, să o omoare înainte să poată
să o atingă, înainte să poată implanta acea piatră în
interiorul ei, înainte să dea naştere acelor monştri...
Uşa se deschise. Apărură patru paznici.
 Prinţul aşteaptă în catacombe.
Elide căzu în genunchi, iar cătuşele zăngăniră.
 Vă rog! Vă rog!
 Acum.
Doi dintre ei intrară în celulă, iar ea nu putu să se lupte
cu mâinile care o apucară de sub braţe şi o târâră spre uşă.
Îşi răni picioarele goale pe piatră, în timp ce lovi şi se zbătu
să se elibereze, în ciuda lanţului. Din ce în ce mai aproape, o
traseră ca pe un cal nărăvaş spre uşa deschisă a celulei.
 Cei doi paznici care aşteptau râseră pe înfundate, cu ochii
aţintiţi pe partea fluturândă a halatului, care se dădu într-o
parte când se mişcă, dezvăluindu-i coapsele, pântecele,
permiţându-le să vadă tot. Elide plânse, cu toate că ştia că
lacrimile nu aveau cum să o ajute. Ei nu făcură nimic altceva
decât să râdă, devorând-o din priviri...
Până când o mână cu unghii strălucitoare de fier trecu
prin gâtul unuia dintre ei, străpungându-l întru totul. Paznicii
îngheţară, cel de la uşă pierzându-se cu firea când văzu jetul
de sânge... Ţipă când o mână îi tăie ochii în fâşii, iar o alta îi
nimici beregata. Ambii paznici se prăbuşiră la pământ,
lăsând-o pe Manon Cioc-negru să se vadă în spatele lor.
Sângele îi curgea pe mâini, pe antebraţe. Şi ochii aurii ai
lui Manon străluciră ca doi cărbuni aprinşi când se uită la cei
doi care o ţineau strâns pe Elide. Când îi zări halatul
desfăcut. Ei îi dădură drumul lui Elide ca să-şi ia armele, iar
ea căzu pe podea.
 Sunteţi morţi deja, spuse Manon.
Şi, apoi, se mişcă. Elide nu ştia dacă era magie, dar în
viaţa ei nu mai văzuse pe nimeni mişcându-se aşa, de parcă
ar fi fost un vânt fantomatic.
Cu o strânsoare brutală, Manon frânse gâtul primului
paznic. În clipa în care cel de-al doilea se avântă spre ea, iar
Elide se dădu la o parte, Manon râse - râse şi se îndepărtă
învârtindu-se, ajungând îndărătul lui, ca să-şi înfigă mâna în
spatele acestuia, în corpul lui. Ţipătul său strident răsună în
celulă. Carnea se rupse, dezvăluind o coloană de oase albe -
şira spinării - pe care ea o apucă şi o frânse în două,
mărunţind-o cu unghiile.
Elide tremură - în faţa bărbatului căzut la pământ, distrus
şi plin de sânge, şi în faţa vrăjitoarei care stătea deasupra lui,
însângerată şi gâfâind. Vrăjitoarea care venise după ea.
— Trebuie să fugim, zise Manon.

~
Manon ştia că salvarea lui Elide avea să fie o declaraţie - şi
ştia că mai erau şi alţii care i s-ar fi alăturat.
 Dar haosul izbucnise deja în Breaslă, când ea alerga
grăbită să le cheme pe Cele Treisprezece. Sosiseră veşti.
Regele Adarlanului era mort. Răpus de Aelin Galathynius. Îi
spulberase castelul de cleştar, îşi folosise focul pentru a cruţa
oraşul de un val mortal de cleştar şi îl declarase pe Dorian
Havilliard rege al Adarlanului. Ucigaşa de vrăjitoare o făcuse.
Oamenii intraseră în panică; până şi vrăjitoarele aşteptau
răspunsuri de la ea. Ce aveau să facă acum, că regele muritor
nu mai era? Unde aveau să se ducă? Erau libere să nu mai
respecte târgul făcut?
Mai târziu - Manon urma să se gândească la asta mai
târziu. Acum, trebuia să acţioneze.
Aşadar, le găsi pe Cele Treisprezece şi le ordonă să
înşeueze balaurii şi să se pregătească.
Trei temniţe.
„Grăbeşte-te, Cioc-negru, îi şopti vocea blândă şi ciudată a
unei femei, voce care era bătrână, tânără şi înţeleaptă în
acelaşi timp. Te afli într-o cursă împotriva pieirii.”
Manon ajunsese la cea mai apropiată temniţă, urmată de
Asterin, Sorrel şi Vesta, în spatele cărora se aflau gemenele-
demon cu ochii verzi. Oamenii începură să moară - rapid şi
sângeros. Nu avea rost să stea la discuţii - nu când bărbaţii le
priveau o dată şi îşi scoteau armele.
În temniţă erau rebeli din toate regatele, care le rugară să
îi omoare când le văzură, iar lui Manon i se întoarse stomacul
pe dos din cauza chinurilor de nedescris în care se aflau. Însă
Elide nu era acolo. Cercetaseră temniţa, Faline şi Fallon mai
zăbovind ca să se asigure că nu rataseră nimic.
În cea de-a doua temniţă erau şi mai mulţi rebeli. De
această dată, Vesta fu cea care se uită peste tot.
„Mai repede, Cioc-negru, o imploră acea voce feminină
înţeleaptă, de parcă doar cu atât ar fi putut să o ajute. Mai
repede...” Manon fugi de-i scăpărară călcâiele.
Cea de-a treia temniţă se afla deasupra catacombelor şi
era atât de bine păzită, încât sângele negru se transformă
într-o ceaţă în jurul lor, când îşi făcură loc printre rânduri şi
rânduri de soldaţi.
 Nici măcar una. Nu avea să le mai permită să mai ia o
singură femeie.
Sorrel şi Asterin se aruncară asupra soldaţilor, croind o
cale pentru ea. Asterin îi smulse cu dinţii beregata unuia în
vreme ce, cu unghiile, îl sfârtecă pe un altul. Sângele negru
ţâşni din gura lui Asterin când arătă spre scările din faţă şi
urlă „Du-te!“.
Aşadar, Manon le lăsă în urmă pe Aghiotantă şi pe
Locţiitoare, urcând scările. Trebuia să existe o intrare secretă
din temniţe în catacombe, trebuia să existe o metodă
silenţioasă de a o transporta pe Elide...
„Grăbeşte-te, Cioc-negru!“, tună vocea înţeleaptă.
Şi, când un vânt uşor suflă la picioarele lui Manon, ca şi
când ar fi putut să o facă să se grăbească, îşi dădu seama că
o zeiţă se uita peste umărul ei, o stăpână a înţelepciunii.
Care, probabil, o veghease pe Elide întreaga ei viaţă, mută
fără magie, dar care, acum că magia era liberă...
Manon ajunse la cel mai de jos nivel al temniţei, cu doar
un etaj deasupra catacombelor. Şi, într-adevăr, la capătul
holului, găsi o uşă deschisă care dădea spre o scară pe care
se cobora.
Între ea şi scară se aflau doi paznici care râdeau pe
înfundate în faţa uşii deschise a unei celule, în vreme ce o
tânără femeie le implora mila.
Plânsul lui Elide - acea fată cu un calm de oţel şi cu un
spirit ager, care nu îşi plânsese niciodată de milă, ci doar îşi
înfruntase soarta cu o hotărâre sumbră - fu cel care o scoase
cu totul pe Manon din sărite.
Îi omorî pe paznicii de pe hol. Văzu de ce râseseră: fata era
prinsă între alţi doi paznici, cu halatul dat la o parte şi cu
goliciunea dezvăluită, cu tot piciorul acela distrus...
Bunica ei le vânduse oamenilor acestora.
Ea era o Cioc-negru; nu era sclava nimănui. Nu era iapa
de prăsilă a nimănui. Şi nici Elide nu era.
Mânia îi era un cântec în sânge, iar Manon rosti doar
„Sunteţi deja morţi“, înainte de a se năpusti asupra lor. După
ce aruncă şi trupul ultimului paznic la pământ, plină de
sânge negru şi albastru, Manon se uită la fata de pe podea.
 Elide îşi trase halatul verde, tremurând atât de tare încât
Manon crezu că avea să vomite. Simţea mirosul de vomă în
celulă. O ţinuseră aici, în acest loc mizerabil.
 Trebuie să fugim, zise Manon.
Elide încercă să se ridice, dar nu reuşi să stea nici în
genunchi.
Manon se îndreptă către ea, ajutând-o pe fată să se pună
pe picioare, lăsându-i o urmă de sânge pe antebraţ. Elide se
clătină, iar Manon se uită la vechiul lanţ din jurul gleznelor.
Cu o lovitură a unghiilor ei de fier, îl rupse. Avea să-i scoată
cătuşele mai târziu.
 Acum, spuse Manon, împingând-o pe Elide pe hol.
Mai mulţi soldaţi strigau din direcţia din care venise ea,
iar ţipetele de luptă ale lui Asterin şi ale lui Sorrel răsunau în
jos, pe scări. Dar, în spatele lor, din catacombele de
dedesubt... Erau mai mulţi bărbaţi - Valg - curioşi să vadă ce
era cu zarva aceea, care se auzea de deasupra.
Dacă ar fi băgat-o pe Elide în mijlocul încăierării, ar fi
putut să o ucidă, dar, dacă soldaţii din catacombe ar fi atacat
din spate... Mai rău, dacă veniseră cu unul dintre prinţii lor...
Regret. Ceea ce simţise în noaptea în care o omorâse pe
Crochan fusese regret. Regret, şi vină, şi ruşine, pentru că
acţionase din supunere oarbă, pentru că fusese o laşă când
vrăjitoarea Crochan îşi ţinuse capul sus şi îi spusese
adevărul.
„V-au făcut monştri. V-au făcut, Manon. Şi ne pare rău de
voi.“
Ascultând povestea lui Asterin, simţise regret. Pentru că
nu fusese demnă de încredere. Şi pentru ceea ce permisese să
li se întâmple acelor Picioare-galbene.
Nu voia să îşi imagineze ce ar fi putut să simtă dacă Elide
ar fi murit din cauza ei. Sau, mai rău.
Brutalitate. Disciplină. Supunere.
A lupta pentru cele care nu puteau să se apere singure nu
i se părea a fi o slăbiciune. Chiar dacă nu erau vrăjitoare
adevărate. Chiar dacă, pentru ea, nu însemnau nimic.
— Va trebui să ne luptăm ca să ieşim de aici, îi spuse
Manon lui Elide.
 Dar fata se uita cu gura căscată la uşa celulei, cu ochii
larg deschişi.
Acolo, în rochia care plutea în jurul ei ca noaptea lichidă,
era Kaltain.

CAPITOLUL 82

Elide o ţintui cu privirea pe tânăra cu părul brunet.

 Şi Kaltain se uită la ea în acelaşi fel.
Manon scoase un mârâit, avertizând-o.
 Dacă nu vrei să mori, dă-te naibii din drum.
 Ei vin acum. Ca să afle de ce ea nu a ajuns încă, spuse
Kaltain, cu părul desfăcut şi cu faţa palidă şi suptă.
Manon o apucă pe Elide de braţ, cu o mână însângerată,
lipicioasă şi umedă, şi o trase către uşă. Acel singur pas,
faptul că avea libertate de mişcare, fără acel lanţ... Elide
aproape că plânse în hohote. Însă auzi lupta din faţă. În
spatele lor, din casa întunecată a scării din celălalt capăt al
holului, mai mulţi bărbaţi se apropiau grăbiţi, de undeva de
mult mai jos.
Kaltain se dădu la o parte, când Manon o împinse.
 Aşteaptă, rosti Kaltain. Vor întoarce Breasla cu susul în
jos în căutarea voastră. Chiar dacă vă veţi lua zborul, vor
trimite călăreţi după voi şi se vor folosi de oamenii tăi
împotriva ta, Cioc-negru.
Manon îi dădu drumul lui Elide, care abia îndrăzni să
respire.
 Cât a trecut de când ai distrus demonul din acel colier,
Kaltain? întrebă vrăjitoarea.
Se auzi un râs uşor, spart.
 O vreme.
 Ducele ştie?
 Vasalul meu întunecat vede ceea ce vrea să vadă. Se
uită la Elide. Epuizarea, deşertăciunea, tristeţea şi furia
dansau împreună în ochii acesteia.
 Scoate-ţi halatul şi dă-mi-l mie.
Elide făcu un pas înapoi.
—Ce?
Manon se uită pe rând la amândouă.
 Nu poţi să-i păcăleşti.
 Ei văd ceea ce vor să vadă, spuse Kaltain.
Bărbaţii care veneau din ambele părţi se apropiau din ce
în ce mai mult, cu fiecare bătaie neregulată a inimii.
 Este o nebunie, şopti Elide. Nu va funcţiona niciodată.
 Scoate-ţi halatul şi dă-i-l, îi ordonă Manon. Fă-o acum.
 Nu avea cum să nu se supună. Aşa că Elide ascultă,
roşind la propria-i goliciune, încercând să se acopere.
Kaltain îşi lăsă, simplu, rochia neagră să-i alunece de pe
umeri. Aceasta se undui pe pământ. Trupul ei - ce îi făcuseră
trupului ei, vânătăile pe care le avea, cât era de slabă...
Kaltain se înfăşură în halat, cu chipul din nou împietrit.
Elide îmbrăcă rochia al cărei material era oribil de rece,
când ar fi trebuit să fie cald.
Kaltain îngenunche în faţa unuia dintre paznicii morţi - o,
pe toţi zeii, acolo zăceau cadavre - şi atinse gaura din gâtul
paznicului, îşi întinse sângele pe chip, pe gât, pe braţe şi pe
halat. Îşi trecu mâna prin păr, trăgându-l în faţă,
ascunzându-şi figura, până când se văzură doar petele de
sânge, îşi aduse umerii înainte, până când... Până când
Kaltain arătă ca Elide. „Aţi putea fi surori”, zisese Vernon.
Acum, ar fi putut fi gemene.
 Te rog, vino cu noi! şopti Elide.
Kaltain râse uşor.
 Pumnalul, Cioc-negru.
Manon scoase un pumnal.
Kaltain îl împlântă adânc în hidoasa umflătură cicatrizată
de pe braţul ei.
 Caută în buzunarul tău, fato, îi spuse Kaltain. Elide
băgă mâna în buzunarul rochiei şi scoase o bucată de
material închis la culoare, destrămat şi rupt pe margini, de
parcă ar fi fost smuls din ceva.
Elide o întinse doamnei, în vreme ce Kaltain îşi atinse
braţul şi scoase de acolo o frântură strălucitoare de piatră
neagră, fără ca durerea să-i traverseze chipul frumos şi plin
de sânge. Sângele roşu al lui Kaltain picură de pe piatră. Cu
atenţie, doamna o aşeză pe bucata de material din mâna lui
Elide, înfăşurând degetele fetei în jurul ei.
Un zgomot surd, ciudat şi slab răzbi prin Elide când apucă
ciobul.
 Ce e asta? întrebă Manon, adulmecând subtil.
Kaltain îi strânse degetele lui Elide.
  Găseşte-o pe Celaena Sardothien. Dă-i asta. Doar ei.
Nimănui altcuiva. Spune-i că tu poţi să deschizi orice uşă,
dacă ai cheia. Şi spune-i să-şi aducă aminte de ce mi-a
promis - că-i va pedepsi pe toţi. Când te va întreba de ce, să îi
zici că am spus că nu m-au lăsat să aduc mantia pe care mi-
a dat-o, dar că am păstrat o bucată din ea. Ca să-mi
amintesc de promisiunea pe care mi-a făcut-o. Ca să îmi aduc
aminte să o răsplătesc, pentru o mantie caldă într-o temniţă
rece.
Kaltain se îndepărtă.
 Putem să te luăm cu noi, încercă Elide din nou.
Un zâmbet uşor, plin de ură.
 Nu mă interesează să trăiesc. Nu după ce au făcut. Nu
cred că trupul meu ar putea să supravieţuiască fără puterea
lor. Kaltain pufni în râs. Cred că asta îmi va face plăcere.
Manon o trase pe Elide lângă ea.
 Vor vedea că nu mai eşti în lanţuri...
 Vor fi morţi înainte să-şi dea seama, spuse Kaltain. Vă
sugerez să fugiţi.
Manon nu puse întrebări, iar Elide nu avu timp să-i
mulţumească, înainte ca vrăjitoarea să o apuce şi să fugă
amândouă.

~
Ea era o lupoaică. Era moartea, devoratoarea lumilor.
Paznicii o găsiră ghemuită în celulă, tremurând la vederea
măcelului. Nu puseră întrebări, nu se uitară de două ori la ea
înainte să o târâie în josul holului şi spre catacombe.
Câte ţipete se auzeau aici. Câtă teroare şi disperare. Dar
ororile de sub ceilalţi munţi erau mai cumplite. Mult mai
cumplite. Păcat că nu avea să aibă ocazia să îi cruţe şi pe cei
de acolo, să îi măcelărească şi pe ei.
Fără acea fărâmă de putere din interiorul ei, care
construia, devora şi nimicea lumile, era un vid, un gol.
O numise darul lui preţios, cheia lui. Îi promisese o poartă
vie. Zisese că, în curând, avea să o adauge şi pe a doua. Şi,
apoi, o va găsi pe a treia. Pentru ca regele din el să poată
conduce din nou.
Ei o conduseră într-o cameră în mijlocul căreia se afla o
masă. Era acoperită de un cearşaf alb, iar bărbaţii priviră
cum o împinseră pe masă - pe altar. O legară cu lanţuri.
Din cauza sângelui de pe ea, nu observară nici tăietura de
pe braţul ei, nici faptul că avea faţa altei persoane.
Unul dintre bărbaţi înaintă cu un cuţit curat, ascuţit şi
strălucitor.
- Va dura doar câteva minute.
Kaltain îi zâmbi. Îi zâmbi larg, acum că o aduseseră în
măruntaiele acestei văgăune.
Bărbatul se opri.
Un tânăr cu păr roşcat intră în încăpere, duhnind din
cauza cruzimii născute în inima lui de om şi amplificată de
demonul din el. Îngheţă când o văzu. Deschise gura.
Kaltain Rompier îşi dezlănţui focul-umbră asupra tuturor.
Nu era fantoma focului-umbră, pe care o obligaseră să îl
folosească pentru a ucide - motivul pentru care o abordaseră
prima dată, pentru care o minţiseră când o invitaseră în acel
castel de cleştar - ci adevăratul foc-umbră. Focul pe care îl
alimentase după revenirea magiei - o flacără aurie, devenită
acum neagră.
Camera se făcu scrum.
Kaltain îşi dădu jos lanţurile ca şi când ar fi fost nişte
pânze de păianjen şi se ridică. Ieşind din cameră, îşi dădu
halatul jos. Lasă-i să vadă ce i se făcuse, trupul pe care îl
distruseseră.
Făcu doi paşi pe hol, înainte ca ei să o observe şi să vadă
flăcările negre pe care le emana. Moartea, devoratoarea
lumilor. Holul se transformă în praf negru.
Se îndreptă spre camera din care ţipetele se auzeau cel
mai tare, în care strigătele femeilor treceau prin uşa de fier.
Fierul nu se încălzi, nu se supuse magiei ei. Aşa că topi o
arcadă, prin pietre. Monştrii, vrăjitoarele, bărbaţii şi demonii
se zăpăciră.
Kaltain pluti în cameră, întinzându-şi larg braţele, şi se
transformă în foc-umbră, deveni libertate şi triumf, o
promisiune şuierată într-o temniţă de sub un castel de
cleştar:
„Pedepseşte-i pe toţi!“
Dădu foc leagănelor. Dădu foc monştrilor din acestea.
Dădu foc bărbaţilor şi prinţilor-demon. Şi, apoi, dădu foc
vrăjitoarelor, care o priviră cu recunoştinţă în ochi şi
îmbrăţişară flacăra întunecată. Kaltain dezlănţui şi ultimul
foc-umbră, privind în sus tavanul, spre un cer pe care nu
avea să-l mai vadă vreodată.
Distruse toate zidurile şi toate coloanele. Dărâmând şi
prăbuşind totul în jurul lor, Kaltain zâmbi şi, în cele din
urmă, se transformă pe ea în cenuşă.

~
Manon fugi. Însă Elide era atât de înceată - atât de
dureros de înceată cu piciorul acela.
În cazul în care Kaltain şi-ar fi dezlănţuit focul-umbră
înainte ca ele să iasă...
Manon o apucă pe Elide şi o ridică pe un umăr, rochia cu
mărgele tăindu-i mâna lui Manon când urcă grăbită scările.
Elide nu scoase niciun cuvânt în clipa în care Manon
ajunse pe palierul temniţei şi le văzu pe Asterin şi pe Sorrel
omorându-i pe ultimii soldaţi.
 Fugiţi! urlă ea.
Erau pline de sânge negru, dar aveau să trăiască.
Din ce în ce mai sus, se repeziră afară din temniţe, chiar şi
când Elide se transformă într-o povară afectată de sfidarea
pură a morţii care venea sigur spre ele dinspre nivelurile de
mai jos.
Clădirea se cutremură...
„Mai repede!”
Aghiotanta ei ajunse la uşile uriaşe ale temniţei şi se izbi
în acestea, deschizându-le. Manon şi Sorrel trecură; Asterin
le sigilă, cu o lovitură. În cel mai bun caz, aveau să întârzie
flacăra o secundă.
Din ce în ce mai sus, către cuib.
Un alt cutremur şi o bubuitură...
 Ţipete şi căldură...
Zburau de-a lungul holurilor, de parcă zeul vântului le-ar
fi împins călcâiele.
Ajunseră la baza turnului cuibului. Restul Celor
Treisprezece se adunaseră pe scară, aşteptând.
 Spre ceruri, ordonă Manon când urcară pe rând scările,
Elide fiind acum atât de grea, încât crezu că urma să o scape.
Doar câţiva metri le mai despărţeau de partea de sus a
turnului, unde sperau că balaurii erau înşeuaţi şi pregătiţi.
Erau.
Manon se repezi către Abraxos şi o împinse pe fata care
tremura în şa. Ea se urcă în spatele ei, iar Cele Treisprezece
încălecară pe balaurii lor. Cuprinzând-o cu braţele pe Elide,
Manon îşi înfipse călcâiele în coastele lui Abraxos.
 Zboară, acum! răcni ea.
Abraxos sări prin deschizătură, înălţându-se, iar Cele
Treisprezece săriră împreună cu ei, în zgomot de aripi bătând
puternic şi sălbatic...
Morathul explodă.
Flacăra neagră erupse, distrugând pietrele şi metalul,
înălţându-se din ce în ce mai mult. Oamenii strigară şi apoi
tăcură, topindu-se până şi pietrele.
Aerul vui şi explodă în urechile lui Manon, iar ea o acoperi
pe Elide în aşa fel încât căldura exploziei îi arse uşor doar
spatele ei.
Turnul ars al cuibului se dărâmă în urma lor.
Explozia le făcu să se rostogolească, dar Manon o apucă
bine pe fată, strângând şaua cu coapsele în clipa în care
vântul uscat suflă pe lângă ele.
Abraxos urlă, întorcându-se şi avântându-se către rafală.
Când Manon îndrăzni să se uite, o treime din Morath era
ruină care ardea mocnit.
Acolo unde, odată, fuseseră catacombele - unde acele
Picioare- galbene fuseseră torturate şi distruse, unde
născuseră monştri - nu mai rămăsese nimic.
 CAPITOLUL 83

Aelin dormi trei zile.

Trei zile, în vreme ce Rowan rămase lângă patul ei,
vindecându-şi pe cât posibil piciorul, cât timp îşi recuperă
puterile.
 Aedion preluă controlul asupra castelului, închizându-i pe
paznicii care supravieţuiseră. Cei mai mulţi dintre ei fuseseră
omorâţi în furtuna de cleştar declanşată de prinţ, aflase
Rowan cu deosebită încântare. Printr-un miracol, Chaol
supravieţuise - probabil datorită Ochiului Elenei, pe care ei îl
găsiseră ascuns în buzunarul lui. Nu era greu de ghicit cine îl
pusese acolo. Dar Rowan se întreba sincer dacă, la trezire,
căpitanul nu şi-ar fi dorit să nu fi supravieţuit, totuşi.
Întâlnise destui soldaţi care simţeau asta.
După ce Aelin îi potolise atât de spectaculos pe oamenii
din Rifthold, îl găsiseră pe Lorcan aşteptând lângă uşile care
dădeau spre castelul de piatră. Regina nici măcar nu îl
observase când căzuse în genunchi şi începuse să plângă
până când Rowan o luase în braţe, şchiopătând uşor, şi o
purtase pe holurile cuprinse de nebunie, cu servitorii ferindu-
se din calea lor, în vreme ce Aedion îi conduse spre vechile ei
camere.
Nu se puteau duce în altă parte. Era mai bine să se
stabilească în fosta cetate a inamicului decât să se retragă în
apartamentul din depozit.
O slujnică pe nume Philippa fu rugată să aibă grijă de
prinţ, care îşi pierduse cunoştinţa ultima dată când îl văzuse
Rowan - când plonjase spre pământ, iar vântul lui Rowan îi
împiedicase căderea.
El nu ştia ce se întâmplase în castel. Printre lacrimi, Aelin
nu-i spusese nimic.
Aelin ieşise înainte ca Rowan să ajungă în apartamentul ei
imens şi nu se mişcase nici când acesta lovi cu piciorul uşa
închisă. Durerea îi mistuise piciorul, vindecarea superficială
abia închizând rana, însă lui nu îi păsa. De îndată ce o
aşezase pe Aelin pe pat, îi simţise din nou mirosul lui Lorcan
şi se întorsese, mârâind.
Dar cineva era deja în faţa lui Lorcan, blocând drumul
războinicului spre odaia reginei. Lysandra.
 Pot să te ajut? spusese dulce curtezana. Rochia îi era
făcută bucăţi, iar ea era plină de sânge roşu şi negru, dar îşi
ţinea capul ridicat şi spatele drept. Ajunsese până la etajele
superioare ale castelului de piatră, înainte ca acela de cleştar,
de deasupra, să explodeze. Şi nu părea să vrea să plece
curând.
Rowan proiectase un scut de aer aspru în jurul camerei lui
Aelin, iar Lorcan se uitase nepăsător, de sus, la Lysandra, cu
faţa împroşcată de sânge.
 Afară din calea mea, Theriano!
Lysandra ridicase o mână delicată - iar Lorcan se oprise.
Ea îşi apăsase stomacul cu cealaltă mână, albindu-se la faţă.
 Ai uitat să spui „te rog“, spuse ea, zâmbind.
Lorcan o privise.
 Nu am timp de aşa ceva. Voi să o ocolească, să o
împingă într-o parte.
Lysandra vomitase sânge negru peste el.
Rowan nu ştiuse dacă să râdă sau să se retragă în clipa în
care Lysandra, gâfâind, se holbase la Lorcan şi la sângele de
pe gâtul şi pieptul lui. Încet, mult prea încet, Lorcan se
privise.
Ea îşi acoperise gura cu o mână.
 Îmi pare - foarte rău...
Lorcan nici măcar nu se dăduse la o parte când Lysandra
vomită din nou pe el, sângele negru şi mizeria ajungând
acum pe războinic şi pe podeaua de marmură. Ochii negri ai
lui Lorcan licăriseră.
Rowan hotărâse să le facă amândurora o favoare şi li se
alătură în anticameră, închizând uşa de la dormitorul reginei
în spatele lui şi ocolind balta de sânge, fiere şi mizerie.
Lysandrei îi venise iar să vomite şi, cuminte, se îndreptase
spre ceea ce părea a fi o baie, dincolo de foaier.
Părea că toţi oamenii şi demonii pe care îi distrusese îi
dăduseră peste cap stomacul ei de om. Sunetele pe care le
scoase se prelinseră pe sub uşa de la baie.
 Ai meritat-o, spusese Rowan.
Lorcan nici măcar nu clipise.
 Astea sunt mulţumirile pe care le primesc?
Rowan se sprijinise de perete, încrucişându-şi braţele şi
evitând să-şi lase greutatea pe piciorul care i se vindeca.
  Ştiai că vom încerca să folosim acele tuneluri şi, totuşi,
ne-ai minţit că javrele Wyrd erau moarte. Ar trebui să-ţi rup
gâtul.
 Dă-i drumul! Încearcă!
Rowan rămăsese sprijinit de uşă, calculând fiecare
mişcare a fostului său comandant. Să se lupte, aici şi acum,
ar fi fost prea periculos, având în vedere că, în camera din
spatele lui, se afla regina lui, leşinată.
 Nu mi-ar fi păsat, dacă ar fi fost vorba doar despre
mine. Dar, când m-ai lăsat să cad în capcană, ai pus în
pericol viaţa reginei mele...
 Se pare că s-a descurcat foarte bine...
—...şi viaţa unui frate de la Curtea mea.
Lorcan îşi strânsese buzele - uşor.
 De asta ai venit să ne ajuţi, nu-i aşa? spusese Rowan.
L-ai văzut pe Aedion când am părăsit apartamentul.
 Nu ştiam că fiul lui Gavriel se va afla în acel tunel, cu
tine. Mi-am dat seama când era prea târziu.
Desigur, Lorcan nu i-ar fi avertizat niciodată în privinţa
capcanei dacă ar fi aflat că Aedion avea să fie acolo. Lorcan
nu ar fi recunoscut nici într-o mie de ani că greşise.
 Nu ştiam că îţi pasă.
 Gavriel încă e fratele meu, zise Lorcan, cu ochi
scânteietori. Dacă i-aş fi lăsat fiul să moară, mi-aş fi pierdut
onoarea în faţa lui.
O făcuse doar pentru onoare, pentru legătura de sânge
dintre ei - nu ca să salveze acest continent. Aceeaşi legătură
perversă îl îndemna acum să distrugă cheile, înainte ca
Maeve să poată intra în posesia lor. Rowan nu avea nicio
îndoială că Lorcan voia să o facă, chiar dacă, mai târziu,
Maeve urma să-l ucidă pentru asta.
 Ce faci aici, Lorcan? Nu ai obţinut ce-ai vrut?
O întrebare sinceră - şi un avertisment. Bărbatul era acum
în apartamentul reginei sale, mai aproape decât ar fi ajuns
vreodată oamenii de la Curtea ei. În mintea lui, Rowan
începuse numărătoarea inversă. Treizeci de secunde i se
păreau multe. Apoi, avea să-l arunce afară pe Lorcan.
  Nu s-a terminat, spusese războinicul. Nici pe departe.
Rowan se încruntase.
 Ameninţări deşarte? Dar Lorcan nu făcuse altceva
decât să ridice din umeri şi să plece, plin de voma Lysandrei,
şi nu se uitase înapoi, înainte să dispară pe hol.
Asta se întâmplase cu trei zile în urmă. De atunci, Rowan
nu-l mai văzuse sau mirosise pe Lorcan. Din fericire,
Lysandra încetase să-şi mai verse măruntaiele - sau pe ale
altcuiva. Theriana revendicase o cameră de partea cealaltă a
holului, între două încăperi în care Prinţul Moştenitor şi
Chaol încă mai dormeau.
După ce făcuseră Aelin şi Prinţul Moştenitor, după magia
pe care o exercitaseră atât singuri, cât şi împreună, nu era de
mirare că dormeau de trei zile.
Totuşi, asta îl înnebunea pe Rowan. Trebuia să-i spună
atât de multe lucruri - deşi, probabil, doar să o întrebe cum
naiba fusese înjunghiată în coaste. Se vindecase singură, iar
el nici măcar nu ar fi ştiut, dacă nu ar fi văzut tăieturile de pe
spatele, braţele şi părţile laterale ale costumului ei negru de
asasin.
Când tămăduitoarea o cercetase pe regina care dormea,
descoperise că Aelin se vindecase prea repede, prea cu
disperare - şi că îşi cicatrizase rana în jurul unor cioburi de
sticlă din spate. Văzând-o pe tămăduitoare cum o dezbrăcă
şi, apoi, deschizând cu grijă zecile de răni mici, ca să scoată
cioburile, aproape că îi veni să dărâme pereţii. Aelin dormi în
tot acest timp, ceea ce el presupuse că era o binecuvântare,
având în vedere cât de adânc trebuia să „sape“ tămă-
duitoarea, ca să scoată cioburile.
„E norocoasă că nu i-au atins ceva vital”, spusese femeia.
Odată scoase toate, Rowan îşi folosise magia slabă ca să îi
vindece lent - atât de lent, la naiba - rănile. I se stricase
tatuajul de pe spate. Trebuia să i-l refacă, după ce avea să îşi
revină. Şi să o înveţe mai multe despre vindecarea pe câmpul
de luptă. Asta dacă avea să se mai trezească vreodată.
Stând pe un scaun lângă patul ei, Rowan îşi scoase
cizmele şi îşi masă uşor piciorul care încă îl mai durea.
Aedion tocmai terminase de dat un raport privind starea
actuală a castelului. Trei zile mai târziu, generalul tot nu
vorbise despre ceea ce se întâmplase - că fusese dispus să-şi
dea viaţa pentru a-l proteja pe Rowan de soldaţii Valg
pedeştri sau că regele Adarlanului era mort. În privinţa
primului lucru, Rowan îi mulţumise în singurul mod pe care
îl ştia: oferindu-i lui Aedion unul dintre propriile sale
pumnale, făurite de unul dintre cei mai buni fierari din
Doranelle. La început, Aedion refuzase, insistând că nu avea
nevoie de mulţumiri, dar, de atunci, îl purtase mereu cu el.
Cât despre cea de-a doua chestiune... Rowan întrebase, o
singură dată, ce părere avea generalul despre faptul că regele
era mort. Aedion îi spusese, pur şi simplu, că îşi dorea ca
nenorocitul să fi suferit mai mult, dar că îi convenea că era
mort. Rowan se întreba dacă vorbea serios, dar Aedion urma
să îi vorbească atunci când avea să fie pregătit. Magia nu
putea să vindece toate rănile. Rowan ştia asta prea bine. Dar
se vindecau. În cele din urmă.
Şi rănile castelului şi ale oraşului - şi acelea aveau să se
vindece. Rămăsese pe câmpuri de luptă după încetarea
crimelor, pe pământul încă îmbibat cu sânge, şi trăise să
vadă cicatricele oamenilor şi ale ţinutului vindecându-se
încet, deceniu după deceniu.
Tot aşa avea să se vindece şi Riftholdul.
Chiar dacă cel mai recent raport al lui Aedion privind
castelul era sumbru. Cei mai mulţi slujitori, împreună cu
câţiva curteni, supravieţuiseră, dar părea că destui dintre cei
care rămăseseră la Curte - curteni despre care Aedion aflase
că erau nişte nenorociţi uneltitori, fără valoare - muriseră. Ca
şi cum prinţul ar fi făcut curat în castel.
Acest gând îl făcu pe Rowan să se cutremure, uitându-se
la uşile pe care plecase Aedion. Prinţul Moştenitor avea o
putere extraordinară. Rowan nu mai văzuse niciodată aşa
ceva. Trebuia să găsească o cale să o exerseze - să o
stăpânească - sau să rişte să îl distrugă.
Şi Aelin - acea nebună extraordinară - riscase enorm
unindu-şi puterea cu a lui. Magia brută a prinţului putea să
îmbrace orice formă. Aelin ar fi putut să se mistuie într-o
secundă.
 Rowan întoarse capul şi o privi.
Şi o văzu pe Aelin făcând acelaşi lucru.

~
 Salvez lumea, zise Aelin greoi, şi totuşi, când mă
trezesc, descopăr că eşti nervos.
 Am salvat-o cu toţii, în grup, spuse Rowan, de pe un
scaun din apropiere. Şi sunt nervos din douăzeci de motive
diferite, iar majoritatea au legătură cu faptul că ai luat cele
mai nesăbuite hotărâri pe care...
 Dorian, izbucni ea. Dorian e...
 Este bine. Doarme. Doarme de când ai adormit şi tu.
 Chaol...
 Doarme. Îşi revine. Dar e în viaţă.
O greutate i se luă de pe umeri. Şi, apoi... se uită la prinţul
Fae şi îşi dădu seama că nu era rănit, că se afla în vechea ei
cameră, că nu erau în lanţuri şi că nu purtau coliere şi că
regele... Vorbele regelui de dinainte să moară...
 Inimă-de-foc, murmură Rowan, ridicându-se de pe
scaun, dar ea scutură din cap. Din cauza mişcării, îşi simţi
capul zvâcnind.
Inspiră ca să se liniştească, ştergându-se la ochi. Pe toţi
zeii, o durea braţul, o durea spatele, o dureau coastele...
 Fără lacrimi, spuse ea. Fără plânsete. Îşi coborî mâinile
spre pături. Povesteşte-mi tot.
Ceea ce şi făcu. Îi spuse despre focul-iadului, despre câinii
Wyrd şi despre Lorcan. Şi, apoi, despre organizarea şi
vindecările din ultimele trei zile, despre faptul că Lysandra îi
speria pe toţi, transformându-se într-un leopard-fantomă ori
de câte ori unul dintre curtenii lui Dorian întrecea măsura.
 Dacă nu poţi să vorbeşti despre asta, spuse Rowan,
după ce termină, nu...
 Trebuie să vorbesc despre asta. Cu el - chiar dacă
numai cu el. Cuvintele se rostogoliră, iar ea nu plânse când îi
explică ceea ce spusese regele, ce afirmase. Ceea ce făcuse
Dorian. În tot acest timp, Rowan o ascultă atent, tras la faţă.
Trei zile? întrebă ea, în cele din urmă.
Rowan încuviinţă dând solemn din cap.
 Singurul mod prin care l-am împiedicat pe Aedion să
distrugă mobila a fost să-l distrag, să-l las să se ocupe de
castel.
Îi întâlni ochii verzi, el deschise din nou gura, iar ea
scoase un mic zgomot.
 Înainte să mai vorbim şi despre altceva... Se uită la
uşă. Trebuie să mă ajuţi să ajung la baie. Altfel, voi face pe
mine.
Rowan izbucni în râs.
Când se ridică, îi aruncă o privire răutăcioasă, mişcarea
facând-o să simtă agonia, epuizând-o. În afară de lenjeria de
corp cu care o îmbrăcase cineva, nu mai purta nimic altceva,
dar presupunea că era destul de decentă. Oricum o văzuse
dezbrăcată.
Rowan o ajută chicotind încă, lăsând-o să se sprijine de el,
în vreme ce ea încerca să-şi folosească picioarele - inutile,
care tremurau ca ale unui pui de cerb nou-născut. Dură atât
de mult să facă trei paşi, încât nu obiectă când el o luă în
braţe şi o duse până la baie. Ea mârâi când încercă să o aşeze
pe vasul de toaletă, iar el se îndepărtă cu mâinile întinse, cu
ochii licărindu-i, de parcă i-ar fi spus: „Poţi să mă învinuieşti
că am încercat? Ai fi putut să cazi înăuntru.”
El mai râse o dată când citi obscenităţile din privirea ei şi,
după ce termină, ea reuşi să se ridice şi să facă trei paşi până
la uşă, înainte ca el să o ia din nou în braţe. Nu şchiopăta, îşi
dădu ea seama - din fericire, piciorul lui era aproape
vindecat. Îl cuprinse cu braţele, îşi lipi faţa de gâtul lui când o
cără spre pat şi îi mirosi parfumul. În clipa în care voi să o
lase jos, se agăţă de el, o rugăminte tăcută.
Aşa că Rowan se aşeză pe pat, ţinând-o în poală, îşi
întinse picioarele şi îşi făcu loc printre şirurile de perne.
Pentru o clipă, tăcură.
 Aşadar, asta era camera ta. Şi acela era pasajul secret,
spuse el apoi.
 Acum foarte multă vreme, când era o cu totul altă
persoană.
 Nu pari impresionat.
 După toate poveştile tale, mi se pare atât de...
obişnuită.
 Majoritatea lumii nu ar considera că acest castel e unul
obişnuit.
Un râs uşor îi încălzi părul. Ea îi atinse pielea gâtului cu
nasul.
 Credeam că eşti pe moarte, spuse el dur.
Îl ţinu mai strâns, chiar dacă asta îi cauză dureri de spate.
 Eram.
 Te rog să nu mai faci asta niciodată.
Fu rândul ei să pufnească în râs.
 Data viitoare, îl voi ruga pe Dorian să nu mă înjunghie.
Însă Rowan se retrase, cercetându-i chipul.
 Am simţit când a făcut-o - am simţit fiecare secundă.
Mi-am ieşit din minţi.
Cu un deget, ea îi mângâie obrazul.
 Credeam că ţi s-a întâmplat şi ţie ceva - credeam că
erai mort sau rănit. Şi faptul că nu am putut să vin după tine
m-a ucis.
 Când va mai fi nevoie să salvăm lumea, o vom face
împreună.
Ea zâmbi uşor.
 S-a făcut.
El îşi mişcă braţul, ca să poată să-i dea părul pe spate.
Degetele îi zăboviră de-a lungul maxilarului ei.
 Şi tu mă faci să vreau să trăiesc, Aelin Galathynius,
spuse el. Nu să exist - ci să trăiesc. Îi cuprinse obrazul şi
inspiră adânc - ca şi cum, în ultimele trei zile, s-ar fi gândit la
fiecare cuvânt de nenumărate ori. Am petrecut secole
rătăcind prin lume, din imperii şi regate până în pustiuri, fără
să mă aşez undeva, fără să mă opresc - nici măcar pentru o
clipă. Am privit întotdeauna spre orizont, între- bându-mă
mereu ce mă aştepta dincolo de următorul ocean, peste
următorul munte. Dar cred... cred că, în tot acel timp, în
toate acele secole, te-am căutat doar pe tine.
Îi şterse o lacrimă, iar Aelin se uită la Prinţul Fae care o
ţinea - la prietenul ei, care călătorise alături de ea prin
întuneric, disperare, gheaţă şi foc. Nu ştia care din ei se
mişcase primul, dar gura lui Rowan o acoperi pe a ei, iar
Aelin îl apucă de cămaşă, trăgându-l mai aproape,
revendicându-l aşa cum o revendică el.
O strânse mai tare în braţe, dar cu grijă - atât de atent la
rănile care o dureau. Îi atinse limba cu a lui, iar ea deschise
gura. Fiecare mişcare a buzelor era o şoaptă a ceea ce urma
să vină odată ce aveau să se vindece amândoi: şi o
promisiune.
Sărutul fu unul lent - şi prelung. De parcă ar fi avut tot
timpul din lume la dispoziţie.
Ca şi cum ar fi fost singurii de pe pământ.

~
Dându-şi seama că uitase să-i spună lui Rowan despre
scrisoarea pe care o primise de la legiunea Bane, Aedion
Ashryver intră în camerele lui Aelin la timp ca să vadă că era
trează - în cele din urmă, trează, şi cu faţa ridicată spre a lui
Rowan. Ei stăteau pe pat, Aelin în poala lui Rowan,
războinicul Fae ţinând-o în braţe şi uitându-se la ea aşa cum
merita să fie privită. Şi, când se sărutară profund, fără să
ezite...
Rowan nici măcar nu se uită în direcţia lui Aedion înainte
ca un vânt să treacă prin cameră, trântindu-i lui Aedion uşa
în faţă. Înţelese aluzia.
Un miros feminin straniu, mereu schimbător, îl lovi, iar
Aedion o descoperi pe Lysandra sprijinindu-se de uşa din hol.
Lacrimile îi străluceau în ochi, chiar dacă zâmbea. Ea se uită
la uşa închisă a dormitorului, ca şi când încă ar fi putut să-i
vadă pe prinţ şi pe regină înăuntru.
 Asta, spuse ea mai mult ca pentru sine. Asta am de
gând să găsesc şi eu într-o zi.
  Un războinic Fae superb? întrebă Aedion, mişcându-se
uşor.
Lysandra chicoti, ştergându-şi lacrimile, şi îi aruncă o
privire cu înţeles, înainte de a se îndepărta.

~
Aparent, inelul de aur al lui Dorian dispăruse - şi Aelin
ştia exact cine o lovise la ceafă, leşinând o scurtă perioadă de
timp, în vreme ce castelul se prăbuşea.
Nu ştia de ce Lorcan nu o omorâse, dar nu îi păsa în mod
deosebit - nu când el dispăruse de mult. Presupunea că nu
promisese niciodată să nu fure inelul înapoi. Deşi nici nu îi
pusese să verifice dacă Amuleta din Orynth nu era un fals.
Păcat că nu avea să fie acolo, să-i vadă faţa când urma să-şi
dea seama de asta.
Gândul fu suficient încât să o facă pe Aelin să zâmbească
a doua zi, în ciuda uşii în faţa căreia se afla - în ciuda celui
care o aştepta în spatele acesteia.
Rowan zăbovea în capătul holului, păzind singura intrare
sau ieşire. Făcu un semn cu capul în direcţia ei şi, chiar de la
distanţă, ea îi citi cuvintele în privire: „Sunt chiar aici. Strigă-
mă şi vin.“
Ea îşi dădu ochii peste cap. „Eşti o bestie arogantă şi
teritorială!”
Nu mai ştia cât timp se sărutaseră, cât timp se pierduse în
el. Dar, apoi, îi luase mâna şi i-o aşezase pe pieptul ei, iar el
mârâise într-un fel care o făcuse să-şi îndoaie degetele de la
picioare şi să-şi arcuiască spatele... după care tresărise în
faţa durerii care încă licărea în trupul ei.
El se retrăsese şi, când ea încercase să îl convingă să
continue, îi spusese că nu îl interesa să se culce cu o invalidă
şi că, de vreme ce aşteptaseră atât de mult timp, putea să se
calmeze şi să mai aştepte. Până când avea să poată ţine pasul
cu el, adăugase cu un rânjet periculos.
Aelin alungă gândul, uitându-se încă o dată în direcţia lui
Rowan, expiră adânc şi apăsă mânerul.
 El stătea lângă fereastra care dădea spre grădinile
distruse, în care servitorii se străduiau să repare pagubele
catastrofale pe care le cauzase.
— Bună, Dorian! zise ea.

CAPITOLUL 84

Dorian Havilliard se trezise singur, într-o cameră pe care

nu o recunoştea.
Dar era liber, chiar dacă avea gâtul pătat de o porţiune de
piele palidă.
 Pentru o vreme, stătuse întins în pat, ascultând. Nu se
auzeau ţipete. Nici plânsete. Doar câteva păsări, care ciripeau
într-o doară la fereastră; soarele de vară pătrundea înăuntru
şi... era tăcere. Pace.
Îşi simţea capul atât de gol. Se simţea atât de golit. Îşi
dusese chiar o mână în dreptul inimii, să vadă dacă mai
bătea.
Restul era o ceaţă - şi se pierdu în ea, în loc să se
gândească la acel gol. Făcu baie, se îmbrăcă şi vorbi cu
Aedion Ashryver, care se uită la el de parcă ar fi avut trei
capete şi care, aparent, era acum responsabil cu securitatea
castelului.
Chaol era în viaţă, dar încă se recupera, îi spuse generalul.
Nu era încă treaz - şi, poate că era un lucru bun, deoarece
Dorian nu ştia cum avea să dea ochii cu prietenul lui, cum
avea să îi explice totul. Cu toate că cea mai mare parte era
alcătuită din frânturi de amintiri, din fragmente despre care
ştia că urmau să-l distrugă şi mai mult, dacă le-ar fi pus
vreodată cap la cap.
Câteva ore mai târziu, Dorian era încă în acel dormitor,
facându-şi curaj să cerceteze ceea ce făcuse. Castelul pe care
îl distrusese; oamenii pe care îi omorâse. Văzuse zidul:
dovada puterii inamicei sale... şi îndurarea.
Nu a inamicei sale. Ci a lui Aelin.
 Bună, Dorian, spuse ea.
Când uşa se închise în urma ei, el se întoarse de la
fereastră. Aelin zăbovi lângă uşă, într-o tunică de un albastru
intens şi auriu, descheiată cu o graţie neglijentă la gât, cu
părul până la umeri liber, cu cizmele-i maro uzate. Dar
poziţia ei, felul în care stătea neclintită... Îl privea o regină.
El nu ştia ce să spună. De unde să înceapă.
Se îndreptă spre locul în care stătea el.
 Cum te simţi?
Până şi felul în care vorbea era uşor diferit. Deja auzise ce
le spusese oamenilor lui, ameninţările pe care le făcuse şi
ordinea pe care o ceruse.
  Bine, reuşi el să spună. Magia se mişca adânc în sinea
lui, dar abia era mai puternică decât o şoaptă, de parcă ar fi
fost pe terminate. De parcă ar fi fost la fel de goală ca el.
 Nu cumva te ascunzi aici, nu-i aşa? întrebă ea,
cufundându-se într-unul dintre scaunele joase de pe covorul
drăguţ, bogat ornamentat.
 Oamenii tăi m-au adus aici, ca să poată să mă
supravegheze, zise el, rămânând lângă fereastră. Nu ştiam că
aveam voie să plec. Poate că era un lucru bun - având în
vedere ce îl obligase demonul să facă.
 Poţi să pleci oricând doreşti. E castelul tău - regatul
tău.
 Este? îndrăzni el să întrebe.
 Acum tu eşti regele Adarlanului, spuse ea încet, dar nu
cu blândeţe. Desigur că este.
Tatăl lui era mort. Nu mai rămăsese nici măcar un
cadavru care să dezvăluie ce făcuseră în acea zi.
Aelin declarase public faptul că îl omorâse, dar Dorian ştia
că el îi curmase viaţa tatălui său, când spulberase castelul. O
făcuse pentru Chaol şi pentru Sorscha, iar el ştia că ea îşi
asumase crima pentru că, dacă le-ar fi spus oamenilor lui...
dacă le-ar fi spus oamenilor lui că Dorian îşi ucisese tatăl...
 Tot trebuie să fiu încoronat, spuse el în cele din urmă.
Tatăl lui spusese nişte lucruri atât de nebuneşti în acele
ultime momente; lucruri care schimbau totul şi nimic.
Lăsându-se pe spate în scaun, ea îşi încrucişă picioarele,
însă chipul ei nu trăda nimic familiar.
 O spui de parcă speri să nu se întâmple.
Dorian îşi înăbuşi impulsul de a-şi atinge gâtul pentru a
se convinge că acel colier nu mai exista şi îşi încleştă mâinile
la spate.
 Merit să fiu rege, după tot ce am făcut? După tot ce s-a
întâmplat?
 Doar tu poţi să răspunzi la această întrebare.
 Crezi ce a spus el?
Aelin ţâţâi.
 Nu ştiu ce să cred.
  Perrington se va război cu mine - cu noi. Faptul că sunt
rege nu-i va opri armata.
 Ne vom descurca. Expiră. Dar încoronarea ta ca rege e
primul pas.
Dincolo de fereastră, ziua era senină, luminoasă. Lumea
se sfârşise şi începuse din nou şi totuşi, nimic nu se
schimbase. Soarele tot avea să răsară şi să apună,
anotimpurile tot aveau să treacă, fără să le pese dacă el era
liber sau înrobit, prinţ sau rege, fără să le pese cine era în
viaţă şi cine murise. Lumea avea să-şi urmeze cursul. Într-un
fel, nu părea corect.
 Ea a murit, spuse el cu o voce aspră, simţind cum
camera îl zdrobea. Din cauza mea.
Cu o mişcare graţioasă, Aelin se ridică şi se îndreptă spre
locul în care el stătea lângă fereastră, doar ca să-l tragă pe
canapea, lângă ea.
 Va dura o vreme. Şi s-ar putea să nu mai fie niciodată
cum a fost. Dar tu... Îl apucă de mână, de parcă nu ar fi
folosit acele mâini ca să o rănească şi să o mutileze, să o
înjunghie. Vei învăţa să-i faci faţă şi să înduri. Dorian, ceea
ce s-a întâmplat nu a fost din vina ta.
 Ba da. Am încercat să te ucid. Şi ce i s-a întâmplat lui
Chaol...
 A fost alegerea lui Chaol. El a ales să tragă de timp
pentru tine - pentru că tatăl tău era vinovat. Tatăl tău şi
prinţul Valg din el ţi-au făcut asta ţie şi lui Sorscha.
Când auzi numele, Dorian aproape că vomită. Ar fi
dezonorat-o dacă nu l-ar mai fi rostit niciodată, dacă nu ar
mai fi vorbit niciodată despre ea, dar el nu ştia dacă ar fi
putut să rostească acele două silabe fără ca o parte din el să
moară mereu, la nesfârşit.
 Ştiu că nu ai să mă crezi, continuă Aelin. Ştiu că nu vei
crede ce ţi-am spus. Ştiu - şi e în regulă. Nu mă aştept să o
faci. Când vei fi pregătit, voi fi aici.
 Eşti regina Terrasenului. Nu vei putea.
  Cine spune asta? Suntem stăpânii propriilor noastre
vieţi - noi hotărâm cum să trecem mai departe. Îl strânse de
mână. Dorian, eşti prietenul meu.
Strălucirea unei amintiri din ceaţa întunericului, a durerii
şi a fricii. „M-am întors pentru tine.“
 Amândoi v-aţi întors, spuse el.
Ea înghiţi.
 M-ai scos din Endovier. M-am gândit că aş putea să-ţi
întorc favoarea.
Dorian se uită la covor, la toate firele ţesute împreună.
 Ce fac acum? Muriseră: femeia pe care o iubise - şi
bărbatul pe care îl urâse. Îi întâlni privirea. În acei ochi
turcoaz nu se citeau nici calcule, nici răceală şi nici milă.
Doar o sinceritate neclintită, aşa cum existase încă de la
început. Ce fac acum?
 Luminează întunericul, spuse ea, înghiţând înainte.

~
Chaol Westall deschise ochii.
Lumea de apoi semăna incredibil de mult cu un dormitor
din castelul de piatră.
Măcar nu simţea nicio durere. Nu ca durerea care îl
doborâse, urmată de bezna cotropitoare şi de lumina
albastră. Şi, apoi, de nimic.
Probabil că ar fi cedat în faţa epuizării care ameninţa să-l
facă din nou să-şi piardă cunoştinţa, dar cineva - un bărbat -
respiră aspru, iar Chaol întoarse capul.
Când îl zări pe Dorian într-un scaun lângă pat, nu îşi găsi
cuvintele. Umbre vineţii îi pătau zona de sub ochi; părul îi era
nepieptănat, de parcă şi l-ar fi aranjat cu mâinile, dar -
dincolo de vesta descheiată, nu era niciun colier. Ci doar o
linie deschisă la culoare, care îi păta pielea aurie.
Şi ochii lui... Bântuiţi, dar limpezi. Vii.
Vederea lui Chaol se înceţoşă.
O făcuse. Aelin o făcuse.
Chipul lui Chaol se scofâlci.
  Nu mi-am dat seama că arăt atât de rău, spuse Dorian,
cu o voce sinceră.
Atunci, el ştiu - ştiu că demonul din interiorul prinţului
dispăruse. Chaol plânse.
Dorian se ridică de pe scaun şi căzu în genunchi, lângă
pat. Îi apucă mâna lui Chaol, strângând-o când îşi lipi
fruntea de a lui.
 Erai mort, spuse prinţul, vocea spărgându-i-se.
Credeam că erai mort.
În cele din urmă, Chaol se stăpâni, iar Dorian se retrase
suficient încât să-i cerceteze chipul.
 Cred că am fost, zise el. Ce - ce s-a întâmplat?
Aşa că Dorian îi povesti.
Aelin îi salvase oraşul. Şi îi salvase şi lui viaţa, când îi
strecurase Ochiul Elenei în buzunar.
Dorian îl strânse un pic mai tare pe Chaol de mână.
 Cum te simţi?
 Obosit, recunoscu Chaol, flexându-şi mâna liberă.
Acolo unde îl nimerise explozia, pieptul îl durea, dar, în rest...
Nu simţea nimic. Nu-şi simţea picioarele. Degetele de la
picioare.
 Tămăduitoarele care au supravieţuit, zise Dorian foarte
încet, au spus că ar trebui să fi murit. Coloana ta - cred că
tatăl meu ţi-a rupt-o în câteva locuri. Au spus că Amithy ar fi
putut să o... Mânia licări.
 Dar ea a murit.
Panica se strecură, încet şi rece. Nu putea să se mişte, nu
putea...
 Rowan ţi-a vindecat două dintre rănile de mai sus.
Altfel, ai fi fost... paralizat - Dorian se înecă atunci când rosti
cuvântul - de la gât în jos. Dar fractura de mai jos... Rowan a
spus că e prea complexă şi nu a îndrăznit să încerce să o
vindece, pentru că ar fi putut să înrăutăţească situaţia.
 Spune-mi că urmează un „dar“, reuşi Chaol să zică.
Dacă nu putea să meargă - dacă nu putea să se mişte...
  Nu vom risca să te trimitem în Wendlyn, nu când
Maeve este acolo. Dar tămăduitoarele din Torre Cesme ar
putea să o facă.
 Nu mă duc pe Continentul Sudic. Nu acum, când îl
recăpătase pe Dorian, nu acum că toţi supravieţuiseră,
cumva. Voi aştepta aici o tămăduitoare.
 Aici nu mai există tămăduitoare. Nu înzestrate cu
magie. Tatăl meu şi Perrington le-au ucis. Răceala îi licări în
ochii de safir.
Chaol ştia că ceea ce afirmase tatăl lui şi ceea ce îi făcuse
Dorian, în ciuda acestui lucru, avea să îl bântuie pe prinţ o
vreme. Nu pe prinţ - pe rege.
 Vindecătoarele din Torre Cesme ar putea fi singura ta
şansă de a merge din nou, spuse Dorian.
 Nu te părăsesc. Nu din nou.
Dorian strânse din buze.
 Chaol, nu m-ai părăsit niciodată. Scutură o dată din
cap, făcând ca lacrimile să-i alunece pe obraji. Nu m-ai
părăsit niciodată.
Chaol îi strânse mâna prietenului său.
Dorian se uită spre uşă cu o clipă înainte să se audă o
bătaie nesigură şi zâmbi uşor. Chaol se întrebă ce anume îi
permitea magia lui Dorian să detecteze.
 A venit cineva să te vadă, spuse regele, ştergându-şi
lacrimile.
Mânerul coborî încet, iar uşa se deschise, dezvăluind o
mare de păr negru precum cerneala şi un chip drăguţ,
bronzat. Nesryn îl văzu pe Dorian şi făcu o plecăciune
adâncă, părul legănându-se odată cu ea.
Dorian se ridică în picioare, făcându-i semn să înceteze.
 Poate că Aedion e noul şef al securităţii castelului, dar
domnişoara Faliq este, temporar, Căpitanul Gărzilor. Se pare
că, pentru gărzi, stilul în care conduce Aedion este... Care e
cuvântul, Nesryn?
Buzele lui Nesryn zvâcniră, dar privirea îi era aţintită
asupra lui Chaol, de parcă ar fi fost un miracol, o iluzie.
  Contradictoriu, murmură Nesryn, îndreptându-se cu
paşi mari către el, îmbrăcată cu uniforma în roşu şi auriu,
care îi venea ca o mănuşă.
 Din garda regelui nu a făcut parte niciodată o femeie,
spuse Dorian, ducându-se spre uşă. Şi, de vreme ce acum
eşti Lordul Chaol Westfall, Mâna Regelui, am nevoie de cineva
care să ocupe poziţia. Tradiţii noi, pentru o nouă domnie.
Chaol nu se mai uită la Nesryn, care îl privea mirată, ci se
holbă la prietenul lui.
 Poftim?
Însă Dorian era la uşă, deschizând-o.
 Dacă sunt obligat să fiu rege, atunci şi tu îmi vei fi
alături. Aşa că, du-te la vindecătoarele din Torre Cesme şi
vindecă-te repede, Chaol. Pentru că avem treabă de făcut.
Regele îi aruncă rapid o privire lui Nesryn. Din fericire, ai deja
un ghid cu experienţă. Apoi plecă.
Chaol se uită la Nesryn, care îşi acoperea gura cu o mână.
 Se pare că, până la urmă, voi sfârşi prin a-mi încălca
promisiunea faţă de tine, spuse el. De vreme ce eu chiar nu
pot să părăsesc acest castel.
Ea izbucni în plâns.
 Adu-mi aminte să nu mai glumesc niciodată, spuse el,
chiar dacă panica zdrobitoare şi cruntă îl cuprinse. Picioarele
lui - nu. Nu... Nu l-ar fi trimis la Torre Cesme dacă nu ar fi
ştiut că exista posibilitatea ca el să meargă din nou. Nu avea
să accepte nicio altă alternativă.
Umerii firavi ai lui Nesryn se zguduiră, în timp ce plângea.
 Nesryn, murmură el. Nesryn - te rog.
Ea alunecă pe podea, lângă patul lui, şi îşi acoperi faţa cu
mâinile.
 Când s-a dărâmat castelul, spuse ea cu o voce spartă,
am crezut că ai murit. Şi, când am văzut cleştarul
îndreptându-se către mine, am crezut că eu voi muri. Dar,
apoi, a apărut focul şi m-am rugat... M-am rugat să te fi
salvat şi pe tine.
Rowan fusese cel care făcuse asta, dar Chaol nu avea de
gând să o corecteze.
 Îşi coborî mâinile, uitându-se, în cele din urmă, la trupul
lui de sub pături.
 Te vom face bine. Ne vom duce pe Continentul Sudic şi
le voi obliga să te vindece. Am văzut ce minuni pot să facă şi
ştiu că pot să te vindece. Şi...
El se întinse după mâna ei.
 Nesryn.
 Şi acum eşti lord, continuă ea, clătinând din cap.
Adică, ai fost şi înainte, dar - acum eşti mâna dreaptă a
regelui. Ştiu că este - ştiu că noi...
 Vom găsi o soluţie, spuse Chaol.
În cele din urmă, ea îi întâlni privirea.
 Nu aştept nimic de la tine...
 Vom găsi o soluţie. S-ar putea să nu-ţi doreşti un
bărbat infirm.
Ea se retrase.
 Nu mă insulta presupunând că sunt atât de
superficială sau de nehotărâtă.
El se înecă râzând.
 Hai să avem o aventură, Nesryn Faliq!
 CAPITOLUL 85

Elide nu se putu opri din plâns când vrăjitoarele zburară

spre nord.
Nu îi păsa că zbura sau că moartea se ivea de peste tot.
Ceea ce făcuse Kaltain... Nu îndrăzni să deschidă pumnul,
de teamă ca materialul şi micuţa piatră să nu fie luate de
vânt.
La apus, aterizară undeva în Oakwald. Lui Elide nu-i păsa
nici de asta. Se întinse şi căzu într-un somn adânc, încă
îmbrăcată cu rochia lui Kaltain, ţinând strâns în mână acea
bucată de mantie.
În timpul nopţii, cineva o acoperi cu o pelerină şi, când se
trezi, găsi un rând de haine - pantaloni de zbor, o cămaşă, o
pereche de nădragi, cizme - lângă ea. Vrăjitoarele dormeau,
înconjurate de balaurii lor, o masă de muşchi şi moarte.
Niciuna dintre ele nu tresări când Elide se îndreptă cu paşi
mari spre cel mai apropiat râu, dezbrăcă rochia şi se aşeză în
apă, uitându-se la cele două bucăţi ale lanţului ei slăbit, care
se legănau în curent, până când îi clănţăniră dinţii.
După ce îmbrăcă hainele un pic mari, dar calde, Elide
ascunse fâşia de material şi piatra dinăuntru într-unul dintre
buzunarele interioare.
Celaena Sardothien. Nu mai auzise niciodată acel nume -
nu ştia de unde să înceapă căutarea. Dar ca să-şi
răscumpere datoria faţă de Kaltain...
— Nu-ţi irosi lacrimile cu ea, spuse Manon de la câţiva
paşi distanţă, ţinând în mâinile-i curate o raniţă. Probabil că,
în noaptea precedentă, se curăţase de sânge şi de murdărie.
Ştia ce făcea şi nu a fost de dragul tău.
Elide se şterse pe faţă.
 Totuşi, ne-a salvat vieţile - şi le-a curmat suferinţa
acelor vrăjitoare nefericite din catacombe.
 A făcut-o pentru ea. Ca să se elibereze. Şi avea dreptul.
După ce au făcut, avea dreptul să rupă întreaga lume
blestemată în bucăţi.
 În schimb, spulberase o treime din Morath. Manon avea
dreptate. Lui Kaltain nu îi păsase dacă scăpaseră din calea
exploziei.
 Ce facem acum?
 Noi ne întoarcem la Morath, spuse Manon simplu. Tu
nu.
Elide voi să vorbească.
 Doar până aici am putut să te aducem, fără să trezim
suspiciuni, zise Manon. Când ne vom întoarce, dacă unchiul
tău a supravieţuit, îi voi spune că, probabil, ai fost incinerată
în explozie.
Explozie în care dispăruseră şi toate dovezile legate de ce
făcuseră Manon şi Cele Treisprezece pentru a o scoate din
temniţe.
Dar să o lase aici... Lumea se deschise larg şi violent în
jurul ei.
 Unde mă voi duce? şopti Elide. Erau înconjurate de
păduri şi dealuri nesfârşite. Eu - nu ştiu să citesc şi nu am
nicio hartă.
 Du-te unde vrei, dar, dacă aş fi în locul tău, m-aş
îndrepta spre nord şi nu aş ieşi din pădure. Nu te apropia de
munţi. Mergi înainte, până ajungi în Terrasen.
Asta nu făcuse niciodată parte din plan.
 Dar - dar regele - Vernon...
 Regele Adarlanului este mort, zise Manon. Lumea se
opri. Aelin Galathynius l-a omorât şi i-a spulberat castelul de
cleştar.
Elide îşi acoperi gura cu o mână, clătinând din cap.
Aelin... Aelin...
 A fost ajutată de Prinţul Aedion Ashryver, continuă
Manon.
Elide începu să suspine.
 Şi se zvoneşte că Lordul Ren Allsbrook lucrează în
Nord, printre rebeli.
Elide îşi îngropă faţa în mâini. Apoi, simţi pe umăr o mână
dură, cu unghii de fier. O atingere uşoară.
 Speranţă, îi spuse Manon încet.
 Elide îşi coborî mâinile şi o văzu pe vrăjitoare zâmbindu-i.
Abia dacă îşi mişcă buzele, dar - era un zâmbet, blând şi
încântător. Elide se întrebă dacă Manon avea habar că
zâmbea. Dar să se ducă în Terrasen...
 Lucrurile se vor înrăutăţi, nu-i aşa? spuse Elide.
Manon încuviinţă, dând din cap aproape imperceptibil.
Sud - încă putea să se ducă în sud, să fugă foarte, foarte
departe. Acum, că Vernon o credea moartă, nimeni nu avea
să vină să o caute. Dar Aelin era în viaţă. Şi puternică. Şi,
poate că era vremea să nu mai viseze la fugă.
Să o găsească pe Celaena Sardothien - urma să o facă, să
o onoreze pe Kaltain şi darul pe care i-l făcuse, să le onoreze
pe fetele ca ele, încuiate în turnuri în care nu vorbea nimeni
în numele lor, în care nimeni nu îşi amintea de ele.
Dar Manon îşi amintise de ea.
Nu - nu avea să fugă.
 Elide, du-te spre nord, îi spuse Manon, citind hotărârea
în ochii lui Elide şi întinzându-i raniţa. Sunt în Rifthold, dar
pun pariu că nu vor mai sta mult acolo. Du-te în Terrasen şi
nu ieşi în evidenţă. Evită drumurile şi hanurile. În raniţă ai
bani, dar cheltuieşte-i cu grijă. Să minţi, să furi şi să înşeli,
dacă eşti nevoită, dar să ajungi în Terrasen. Regina ta va fi
acolo. Ţi-aş sugera să nu-i menţionezi nimic despre
moştenirea mamei tale.
Elide se gândi la asta, punându-şi raniţa pe umăr.
 Să ai sânge Cioc-negru nu mi se pare un lucru atât de
oribil, spuse ea încet.
Acei ochi aurii se apropiară.
 Nu, zise Manon. Nu, nu este.
 Cum pot să îţi mulţumesc?
 Îi eram deja datoare cuiva, rosti Manon, clătinând din
cap când Elide voi să-i pună mai multe întrebări. Vrăjitoarea
îi dădu trei pumnale, arătându-i cum să ascundă unul în
cizmă, cum să păstreze unul în raniţă şi cum să-l ţină pe
celălalt în teacă, la şold. În cele din urmă, îi porunci lui Elide
să-şi scoată cizmele, dezvăluind cătuşele pe care le strecurase
înăuntru. Manon scoase un şperaclu şi îi desfăcu lanţurile
care încă-i cuprindeau gleznele.
Aerul rece şi blând îi mângâie pielea goală, iar Elide îşi
muşcă buza, ca să nu plângă din nou, când încălţă iar
cizmele.
Printre copaci, balaurii căscau şi mormăiau, iar sunetele
Celor Treisprezece râzând zburară pe lângă ele. Manon se
uită către acestea, afişând încă o dată acel zâmbet uşor.
Când Manon se întoarse, moştenitoarea clanului de vrăjitoare
Cioc-negru vorbi din nou.
 Când va veni războiul - ceea ce se va întâmpla, dacă
Perrington a supravieţuit - ar trebui să speri că nu mă vei
mai vedea vreodată, Elide Lochan.
 Chiar şi aşa, sper că o voi face, spuse Elide. Se înclină
în faţa Aripii Conducătoare.
Şi, spre surprinderea ei, şi Manon făcu o plecăciune.
 Către Nord, îi zise Manon, iar Elide presupuse că era
felul ei de a-şi lua rămas-bun.
 Către Nord, repetă Elide şi se pierdu printre copaci.
După câteva minute, nu le mai auzea pe vrăjitoare şi pe
balaurii lor, intrând în pădurea Oakwald.
Mergând, apucă strâns curelele raniţei. Deodată,
animalele tăcură, iar frunzele foşniră şi şoptiră. O clipă mai
târziu, treisprezece umbre mari trecură pe deasupra capului
ei. Una dintre ele - cea mai mică - zăbovi, întorcându-se
pentru a doua oară, ca în semn de rămas-bun. Elide nu ştia
dacă Abraxos vedea printre coroanele copacilor, dar, oricum,
la rândul ei, îi ridică o mână. Un strigăt feroce, de bucurie, îi
răspunse şi, apoi, umbra dispăru.
Către Nord. Spre Terassen. Să lupte, nu să fugă. Spre
Aelin, şi Ren, şi Aedion - mai mare, puternică şi în viaţă.
Nu ştia cât de mult avea de mers sau cât de departe avea
să ajungă, dar avea să reuşească. Nu intenţiona să privească
înapoi.
Mergând pe sub copaci, cu pădurea bâzâind în jurul ei,
Elide apăsă cu mâna buzunarul din haina ei de piele, simţind
umflătura tare, ascunsă acolo. Şoptind, se rugă lui Anneith
să îi dea înţelepciune şi să o ghideze - şi ar fi putut să jure că
o mână caldă îi atinse fruntea, ca şi când i-ar fi răspuns. Îi
îndreptă spatele şi-i ridică bărbia.
Şchiopătând, Elide porni pe lungul drum spre casă.
 CAPITOLUL 86

 Sunt ultimele tale haine, spuse Lysandra, împingând

cu piciorul cufărul tocmai adus de una dintre slujnice.
Credeam că eu am o problemă cu cumpărăturile. Nu arunci
nimic, niciodată?
De pe sofaua de catifea din mijlocul odăii, Aelin scoase
limba.
 Îţi mulţumesc pentru că le-ai adus pe toate, spuse ea.
Nu avea rost să despacheteze hainele pe care Lysandra i le
adusese din vechiul ei apartament, tot aşa cum nu avea rost
să se întoarcă acolo. Faptul că Aelin nu se îndurase să-l lase
singur pe Dorian nu era de ajutor. Chiar dacă, în cele din
urmă, îl convinsese să iasă din acea cameră şi să se plimbe
prin jurul castelului. Arăta ca un mort viu, mai ales cu linia
aceea albă din jurul gâtului său auriu. Presupunea că avea
tot dreptul să arate aşa.
Îl aşteptase în faţa camerei lui Chaol. Auzindu-l, în sfârşit,
vorbind pe Chaol, o chemase pe Nesryn de îndată ce îşi
stăpânise lacrimile de uşurare, care ameninţaseră să o
copleşească. După ce Dorian ieşise, când se uitase la ea, iar
zâmbetul îi dispăruse, îl condusese pe rege înapoi în
dormitorul lui şi îi ţinuse companie o bună vreme.
Vina - pentru Dorian, asta avea să fie o povară la fel de
grea ca durerea sa.
Lysandra îşi puse mâinile în şolduri.
 Mai ai alte sarcini pentru mine, înainte să o recuperez
mâine pe Evangeline?
 Aelin îi datora Lysandrei mai multe decât putea să
exprime, dar... Scoase o cutiuţă din buzunar.
 Una singură, spuse Aelin, întinzând cutia Lysandrei.
Probabil că, mai târziu, mă vei urî pentru asta. Dar poţi să
începi prin a spune „da“.
 Mă ceri de soţie? Cât de neaşteptat. Lysandra luă cutia,
dar nu o deschise.
Aelin flutură o mână, inima bătându-i cu putere.
 Deschide-o!
Cu grijă şi încruntându-se, Lysandra o deschise şi, văzând
inelul, îşi înclină capul într-o parte - o mişcare specifică unei
feline.
 Aelin Galathynius, chiar mă ceri de soţie?
Aelin îşi privi prietena.
 În Nord, este un teritoriu, o bucăţică de pământ fertil
care, în trecut, a aparţinut familiei Allsbrook. Aedion m-a
informat că familia Allsbrook nu-l mai foloseşte, aşa că, de o
vreme, e neocupat. Aelin ridică din umeri. I-ar prinde bine o
stăpână.
Lysandra se albi la faţă.
 Poftim?
 Este plin de leoparzi-fantomă - de aici şi gravura de pe
inel. Dar, presupun că dacă există cineva în stare să se ocupe
de ei, tu ai fi aceea.
Lysandrei îi tremurară mâinile.
 Şi - şi simbolul cheii, de deasupra leopardului?
 E ca să îţi aducă aminte cine îţi controlează libertatea.
Tu.
Lysandra îşi acoperi gura, holbându-se la inel, apoi la
Aelin.
 Ai înnebunit?
 Probabil că asta ar crede majoritatea oamenilor. Dar, de
vreme ce familia Allsbrook a eliberat terenul, în mod oficial,
cu ani în urmă, pot să te desemnez stăpâna acestuia. Şi pe
Evangeline ca moştenitoarea ta, dacă vrei.
În afară de a o recupera pe Evangeline, prietena ei nu îi
comunicase niciun plan în ceea ce o privea pe ea sau pe
protejata ei, nu ceruse să vină cu ele, să o ia de la capăt într-
un ţinut nou, într-un nou regat. Aelin sperase că asta
însemna că ea voia să li se alăture în Terrasen, dar...
Lysandra se prăbuşi pe covor, uitându-se la cutie, la inel.
 Ştiu că va fi mult de muncă...
 Nu merit asta. Nimeni nu va dori vreodată să mă
slujească. Oamenii tăi te vor dispreţui pentru că m-ai
desemnat pe mine.
Aelin alunecă pe podea, atingându-şi genunchii de ai
prietenei sale, şi luă cutia din mâinile tremurânde ale
acesteia. Scoase inelul de aur pe care îl comandase acum
câteva săptămâni. Fusese gata abia în această dimineaţă,
când Aelin şi Rowan se strecuraseră ca să îl ia, împreună cu
adevărata cheie Wyrd.
 Nimeni nu merită asta mai mult, spuse Aelin luând-o
de mână pe prietena ei şi punându-i inelul pe deget. Nu-mi
doresc pe altcineva să-mi păzească spatele. Dacă oamenii mei
nu pot să vadă valoarea unei femei care s-a vândut ca sclavă
de dragul unui copil, care mi-a apărat Curtea fără să se
gândească la viaţa ei, atunci nu sunt oamenii mei. Şi pot să
ardă în iad.
Lysandra îşi trecu un deget peste blazonul conceput de
Aelin.
 Cum se numeşte teritoriul?
 Cum se numeşte teritoriul?
 Habar nu am, zise Aelin. „Lysandria” sună bine. La fel
şi „Lysandrius“ sau poate „Lysandraland”.
Lysandra se uită la ea uimită.
 Ai înnebunit.
 Vei accepta?
 Nu ştiu ce înseamnă să conduci un teritoriu - să fiu
stăpână.
 Ei bine, eu nu ştiu ce înseamnă să conduci un regat.
Vom învăţa împreună. Îi zâmbi conspirativ. Deci?
Lysandra se uită la inel, apoi îşi ridică privirea spre Aelin -
şi îi cuprinse gâtul cu braţele, strângând-o. Ea interpretă
gestul ca pe un răspuns afirmativ. Aelin se strâmbă din cauza
durerii surde, dar rezistă.
 Bine ai venit la Curte, Lady!

~
Sincer, în acea seară, Aelin nu-şi dorea decât să se urce în
pat, alături de Rowan. Dar, de îndată ce terminară de cinat -
prima lor masă împreună, la aceeaşi Curte - se auzi o bătaie
în uşă. Aedion răspunse înainte ca Aelin să apuce să lase jos
furculiţa.
Se întoarse urmat de Dorian, regele uitându-se la toţi.
 Voiam să văd dacă aţi mâncat...
Cu furculiţa, Aelin îi arătă scaunul liber de lângă
Lysandra.
 Stai cu noi.
 Nu vreau să vă deranjez.
 Ia loc odată, îi spuse ea noului rege al Adarlanului. În
acea dimineaţă, semnase un decret prin care elibera toate
regatele cucerite de sub conducerea Adarlanului. Ea îl
urmărise făcând asta, în vreme ce Aedion o ţinuse strâns de
mână, şi îşi dorise ca Nehemia să fi fost acolo, să vadă.
Dorian se îndreptă spre masă, amuzamentul scânteind în
acei ochi bântuiţi, de safir. Îi făcu din nou cunoştinţă cu
Rowan, care se înclină mai mult decât se aşteptase Aelin.
Apoi, i-o prezentă pe Lysandra, explicându-i cine era şi ce
devenise pentru Aelin, pentru Curtea ei.
Aedion se uită la ei, încordat şi fără să zâmbească. Privirile
li se întâlniră.
Zece ani mai târziu şi iată-i iar la o masă împreună - nu
copii, ci conducătorii propriilor teritorii. Zece ani mai târziu şi
iată-i prieteni, în ciuda forţelor care îi zdrobiseră şi îi
distruseseră.
Aelin se uită la sâmburele de speranţă care strălucea în
acea sală de mese şi ridică paharul.
 Pentru o lume nouă, spuse regina Terrasenului.
Regele Adarlanului ridică şi el paharul, în ochii lui
dansând umbre nesfârşite, dar - iată-l. Un licăr de viaţă.
  Pentru libertate.

CAPITOLUL 87

Ducele supravieţuise. La fel şi Vernon.

O treime din Morath fusese aruncată în aer, împreună cu
un număr mare de paznici, servitori, două sabaturi de
vrăjitoare şi Elide Lochan.
O pierdere importantă, dar nu la fel de devastatoare pe cât
ar fi putut să fie. Manon însăşi vărsase trei picături din
sângele ei, ca să-i mulţumească Zeiţei-cu-trei-feţe pentru
faptul că majoritatea sabaturilor fuseseră plecate să se
antreneze în acea zi.
Manon stătea în camera de consiliu a ducelui, cu mâinile
la spate, în timp ce bărbatul tuna şi fulgera. Era o piedică
imensă, le şuiera el celorlalţi adunaţi: lideri de război şi
consilieri. Reconstruirea Morathului avea să dureze luni de
zile şi, de vreme ce multe dintre proviziile lor erau incinerate,
trebuiau să-şi amâne planurile.
Zi şi noapte, oamenii mutară pietrele din grămezile
adunate peste ruinele catacombelor - căutând, Manon ştia,
trupul unei femei care nu era decât cenuşă şi piatra pe care
aceasta o avea asupra ei. Manon nu le spusese niciodată
Celor Treisprezece cine şchiopăta acum spre nord cu acea
piatră.
 Aripă Conducătoare, se răsti ducele, iar Manon îl privi
leneş. Bunica ta va sosi în două săptămâni. Vreau ca
sabaturile tale să se familiarizeze cu cele mai noi planuri de
luptă.
Ea dădu aprobator din cap.
 Desigur.
Bătălii. Urmau să se dea bătălii pentru că nici acum, chiar
dacă Dorian Havilliard era rege, ducele nu plănuia să renunţe
- nu cu această armată. Odată construite acele turnuri ale
vrăjitoarelor şi cu o altă sursă de foc-umbră, Aelin
Galathynius şi forţele ei aveau să fie spulberate.
În sinea ei, Manon spera că Elide nu avea să fie pe acele
câmpuri de luptă.
Întâlnirea consiliului se termină curând, iar Manon se opri
când trecu pe lângă Vernon, în drum spre ieşire. Îi puse o
mână pe umăr, săpându-i adânc pielea cu unghiile, iar el
scheună când ea îşi apropie dinţii de fier de urechea lui.
 Lordule, doar pentru că e moartă, să nu crezi că voi
uita ce ai încercat să îi faci.
Vernon se albi la faţă.
 Nu poţi să-mi faci nimic.
Manon îşi înfipse unghiile şi mai adânc.
 Nu, nu pot, îi toarse ea la ureche. Dar Aelin
Galathynius trăieşte. Şi am auzit că vrea să-şi ia revanşa. Îşi
retrase unghiile şi-i strânse umărul, lăsând sângele să curgă
pe tunica verde a lui Vernon, înainte să iasă din cameră.

~
 Şi acum? întrebă Asterin, când cercetară cu atenţie
noul cuib pe care îl luaseră cu forţa de la unul dintre
sabaturile mai neînsemnate. După ce va sosi bunica ta, vom
lupta în acest război?
Prin arcada deschisă, Manon se uită la cerul cenuşiu de
dincolo.
 Deocamdată, vom rămâne. Vom aştepta ca bunica mea
să aducă acele turnuri. Nu ştia ce urma să facă odată ce avea
să-şi vadă bunica. Îi aruncă o privire piezişă Aghiotantei.
Vânătorul acela, omul... Cum a murit?
 Ochii lui Asterin străluciră. Pentru o clipă, nu spuse
nimic.
 Era bătrân - foarte bătrân. Cred că, într-o zi, s-a dus în
pădure, s-a întins undeva şi nu s-a mai întors. Cred că i-ar fi
plăcut asta. Nu i-am găsit niciodată trupul.
Dar îl căutase.
 Cum era? întrebă încet Manon. Să iubeşti.
Pentru că dragoste fusese - ceea ce Asterin, poate singura
dintre toate vrăjitoarele Dinţi-de-fier, simţise, învăţase.
 Era ca şi cum mureai un pic în fiecare zi. Ca şi cum
trăiai, în acelaşi timp. Era o bucurie atât de desăvârşită, încât
era durere. M-a distrus, m-a nimicit şi m-a călit. Am urât
sentimentul, pentru că ştiam că nu pot să scap şi că mă va
schimba pentru totdeauna. Şi puiul de vrăjitoare... Am iubit-o
şi pe ea într-un mod pe care nu pot să ţi-l descriu - pot doar
să îţi spun că a fost cel mai puternic lucru pe care l-am simţit
vreodată, mai impresionant decât furia, decât dorinţa
carnală, decât magia. Zâmbi uşor. Mă mir că nu-mi ţii
discursul „Obedienţă. Disciplină. Brutalitate”.
„Făcute să fie monştri.”
 Lucrurile se schimbă, spuse Manon.
 Bun, zise Asterin. Suntem nemuritoare. Lucrurile ar
trebui să se schimbe şi des, altfel ar deveni plictisitoare.
Manon ridică din sprâncene, iar Aghiotanta ei rânji.
Manon clătină din cap şi rânji la rândul ei.
 CAPITOLUL 88

Cu Rowan care zbura în cerc deasupra castelului, ca să

vegheze, şi cu plecarea lor programată în zori, în clipa în care
ceasul bătu ora douăsprezece, Aelin hotărî să mai facă o
ultimă excursie la mormântul Elenei.
Cu toate acestea, planurile îi fură date peste cap: molozul
rezultat în urma exploziei bloca drumul spre mormânt. Îşi
petrecuse cincisprezece minute căutând o cale de acces, atât
cu mâinile, cât şi cu magia, dar fără succes. Se ruga ca Mort
să nu fi fost distrus - deşi, probabil, ciocanul în formă de
craniu s-ar fi bucurat că existenţa sa ciudată şi nemuritoare
ar fi ajuns, în cele din urmă, la final.
Aparent, Valgii dispăruseră atât din canalele din Rifthold,
cât şi din tunelurile castelului şi din catacombe, de parcă
demonii s-ar fi pierdut în noapte odată cu moartea regelui lor.
Deocamdată, Rifthold era în siguranţă.
Aelin ieşi din pasajul secret, ştergându-se de praf.
 E ridicol cât de zgomotoşi puteţi să fiţi, spuse ea. Cu
auzul ei Fae, îi detectase de câteva minute bune.
Dorian şi Chaol stăteau în faţa şemineului ei, cel din urmă
într-un scaun special cu roţi, de care făcuseră rost pentru el.
Regele se uită la urechile ei ascuţite, la caninii alungiţi şi
ridică o sprânceană.
 Arăţi bine, Maiestate. Presupunea că el nu observase
asta în acea zi pe podul de cleştar, iar până acum avusese o
înfăţişare umană. Ea rânji.
Chaol întoarse capul. Era tras la faţă, dar o scânteie de
voinţă îi strălucea pe chip. Nu avea de gând să lase această
traumă să îl distrugă.
 Întotdeauna arăt bine, spuse Aelin, scufundându-se în
fotoliul din faţa celui în care stătea Dorian.
 Ai găsit ceva interesant acolo, jos? întrebă Chaol.
Ea clătină din cap.
 M-am gândit că nu ar strica să mă mai uit o ultimă
dată. De dragul vremurilor de odinioară. Şi, poate, să-i
smulgă capul Elenei. După ce ar fi primit răspunsuri la toate
întrebările ei. Însă antica regină nu era de găsit.
Cei trei se uitară unul la celălalt şi se aşternu tăcerea.
Aelin îşi simţi gâtul arzând, aşa că se întoarse către Chaol
şi vorbi.
 Maeve şi Perrington ne respiră în ceafă, aşa că s-ar
putea să avem nevoie cât de curând de aliaţi, mai ales dacă
forţele din Morath blochează accesul spre Eyllwe. O armată
de pe Continentul Sudic ar putea să traverseze Marea îngustă
în câteva zile şi să ne ofere întăriri - să-l scoată pe Perrington
din sud, în vreme ce noi am ataca din nord. Îşi încrucişă
braţele. Aşa că te numesc Ambasadorul oficial al
Terrasenului. Nu îmi pasă ce spune Dorian. Împrieteneşte-te
cu cei din familia regală, câştigă-le simpatia, linguşeşte-i, fă
tot ce trebuie să faci. Dar avem nevoie de acea alianţă.
Chaol se uită la Dorian, cerându-i, în tăcere, permisiunea.
Regele încuviinţă, dând aproape imperceptibil din cap.
 Voi încerca. Era cel mai bun răspuns la care se putea
aştepta. Chaol băgă mâna în buzunarul tunicii şi îi aruncă
Ochiul. Ea îl prinse într-o mână. Metalul fusese deformat, dar
nu şi piatra albastră. Mulţumesc, spuse el, aspru.
  Luni de zile a avut-o asupra lui, zise Dorian când ea
băgă amuleta în buzunarul ei, dar niciodată nu a reacţionat -
nici măcar în faţa pericolelor. De ce acum?
Lui Aelin i se strânse gâtul.
 Curajul inimii, rosti ea. Odată, Elena mi-a spus că era
rar - şi să-l las să mă ghideze. Când Chaol a ales să... Nu îşi
găsea cuvintele, încercă din nou. Cred că acel curaj l-a salvat,
a făcut ca amuleta să prindă viaţă pentru el. Fusese un joc de
noroc, riscul unui nebun, dar - funcţionase.
Liniştea se aşternu iar.
 Aşadar, iată-ne, spuse Dorian.
 La capăt de drum, zise Aelin, zâmbind pe jumătate.
 Nu, rosti Chaol, încercând să zâmbească. La începutul
următorului drum.

~
În dimineaţa următoare, Aelin căscă, sprijinindu-se de
iapa ei gri, în curtea castelului.
După plecarea lui Dorian şi a lui Chaol din seara
precedentă, Lysandra intrase în camera ei şi leşinase în pat,
fără să explice de ce şi ce anume făcuse înainte de asta. Şi, de
vreme ce îşi pierduse cunoştinţa, Aelin se urcase în pat, lângă
ea. Nu ştia unde se aciuase Rowan pe timpul nopţii, dar nu
ar fi fost surprinsă să se uite pe fereastră şi să vadă un şoim
cu coadă albă cocoţat pe balustrada balconului.
În zori, Aedion dăduse buzna înăuntru, cerând să ştie de
ce nu erau pregătite să plece - să meargă acasă.
Lysandra se transformase într-un leopard-fantomă şi îl
alungase. Apoi, se întorsese, încă sub forma masivei feline şi
se întinsese din nou lângă Aelin. Reuşiseră să mai doarmă o
jumătate de oră, înainte ca Aedion să se întoarcă şi să arunce
o găleată cu apă peste ele. Avusese noroc să scape cu viaţă.
Dar el avea dreptate - nu aveau motive să mai stea în loc.
Nu când erau atât de multe de făcut în Nord, de planificat, de
îndreptat şi de supravegheat. Urmau să călătorească până la
căderea nopţii, să o ia pe Evangeline de la casa de la ţară a
lui Faliq şi apoi să se îndrepte spre Nord, sperând să nu fie
nevoiţi să se oprească, până când aveau să ajungă în
Terrasen.
Acasă. Ea se ducea acasă. Frica şi îndoiala îi întorceau
stomacul pe dos - dar bucuria se ivea la rându-i.
Se pregătiseră repede şi, tot ce mai rămăsese acum,
presupunea ea, era să-şi ia rămas-bun.
Din cauza condiţiei lui Chaol, urcatul scărilor era
imposibil, dar ea se strecurase în camera lui în acea
dimineaţă, ca să-şi ia rămas-bun - doar ca să-i găsească pe
Aedion, Rowan şi Lysandra deja acolo, stând de vorbă cu el şi
cu Nesryn. La plecare, Nesryn îi urmase, iar căpitanul o
strânsese pe Aelin de mână şi o întrebase „Pot să-l văd?“.
Ştiind la ce se referise, îşi ridicase mâinile. Panglici, pene
şi flori de foc auriu şi roşu dansaseră prin camera lui,
luminoase, pline de glorie şi elegante. Când flăcările se
stinseră, lui Chaol îi dăduseră lacrimile. „Este minunat”,
spusese în cele din urmă. Îi zâmbise şi îi lăsase un trandafir
din flăcări aurii arzând pe noptieră - unde urma să ardă, fără
să emită căldură, până când ea avea să se îndepărteze destul
de mult.
Pentru Nesryn, care plecase cu treabă, Aelin lăsase un alt
cadou: o săgeată din aur masiv, care-i fusese oferită la ultima
Yulemas, ca binecuvântare, din partea Deannei - strămoaşa
ei. Aelin se gândea că, oricum, trăgătoarea de elită avea să
iubească şi să aprecieze acea săgeată mai mult decât ar fi
făcut-o ea vreodată.
 Mai aveţi nevoie de ceva? Vă mai trebuie mâncare?
întrebă Dorian, venind lângă ea. Rowan, Aedion şi Lysandra
încălecau deja. Nu luau prea multe cu ei, doar proviziile
esenţiale. În mare parte arme, inclusiv pe Damaris, pe care
Chaol i-o dăduse lui Aedion, insistând ca vechea sabie să
rămână pe acele ţărmuri. Restul bunurilor lor aveau să fie
trimise în Terrasen.
 Cred că ne vom întrece în fiecare zi, ca să vedem cine
vânează mai bine, îi spuse Aelin lui Dorian.
Dorian chicoti. Tăcerea se aşternu, iar Aelin ţâţâi.
  Porţi aceeaşi tunică pe care ai îmbrăcat-o acum câteva
zile. Nu cred că te-am văzut vreodată cu aceleaşi haine de
două ori.
Ochii de safir licăriră.
 Cred că acum am lucruri mai importante în privinţa
cărora să-mi fac griji.
 Vei - vei fi bine?
 Am altă opţiune?
Ea îi atinse braţul.
 Să mă anunţi dacă ai nevoie de ceva. Vom ajunge în
Orynth abia peste câteva săptămâni, dar - presupun că,
acum că magia a revenit, poţi să găseşti un sol care să-mi dea
repede de veste.
 Mulţumită ţie - şi prietenilor tăi.
Peste umăr, ea se uită la ei. Toţi se străduiau să pară că
nu trăgeau cu urechea.
 Mulţumită tuturor, spuse ea încet. Şi ţie.
Dorian privi spre orizontul oraşului, spre dealurile verzi,
care se întindeau dincolo de acesta.
 Dacă acum nouă luni m-ai fi întrebat dacă aş fi
crezut... Clătină din cap. S-au schimbat atât de multe.
 Şi se vor mai schimba, spuse ea, strângându-i braţul.
Dar... Sunt lucruri care nu se vor schimba. Eu voi fi mereu
prietena ta.
El înghiţi cu greu.
 Aş vrea să o mai pot vedea, o ultimă dată. Să-i spun...
să-i spun ce era în inima mea.
 Ştie, zise Aelin, clipind din cauza lacrimilor care îi
ardeau ochii.
 Îmi va fi dor de tine, rosti Dorian. Deşi mă îndoiesc de
faptul că data viitoare ne vom întâlni în circumstanţe... atât
de civilizate. Ea încercă să nu se gândească la asta. Peste
umărul ei, el îi făcu semn să se uite la cei de la Curtea ei. Nu-
i chinui prea mult. Încearcă doar să te ajute.
Ea zâmbi. Spre surprinderea ei, un rege îi întoarse
zâmbetul.
 Să-mi trimiţi cărţile bune pe care le citeşti, spuse ea.
  Doar dacă promiţi să faci la fel.
Ea îl îmbrăţişă o ultimă dată.
 Mulţumesc - pentru tot, şopti aceasta.
Dorian o strânse în braţe, apoi se îndepărtă când Aelin
încălecă şi-şi îndemnă calul să meargă agale.
Ajunse în fruntea grupului, unde Rowan călărea un
armăsar negru şi impunător. Prinţul Fae îi surprinse privirea.
„Te simţi bine?“ Ea dădu aprobator din cap. „Nu credeam că
va fi atât de greu să-mi iau rămas-bun. Şi, cu toate care
urmează...” „Le vom înfrunta împreună. Indiferent de ce s-ar
întâmpla.”
Ea se întinse peste spaţiul dintre ei şi îl apucă strâns de
mână.
Se ţinură unul de celălalt, călărind pe cărarea stearpă,
prin poarta pe care o făcuse ea în zidul de cleştar şi pe
străzile oraşului, unde oamenii se opriră din ceea ce făceau şi
se uitară cu gura căscată, şoptiră sau se holbară.
Dar, ieşind din Rifthold, din oraşul care fusese casa, iadul
şi salvarea ei, memorând toate străzile, clădirile, chipurile şi
magazinele, toate mirosurile şi răcoarea brizei râului, ea nu
văzu niciun sclav. Nu auzi niciun bici.
Şi, când trecură pe lângă Teatrul Regal, auziră o muzică -
frumoasă, rafinată - răsunând din interior.

~
Dorian nu ştia de ce se trezise. Poate că din cauza
insectelor leneşe de vară, care se opriseră din a mai bâzâi în
timpul nopţii sau, poate din cauza vântului rece, care
pătrunsese în camera lui veche din turn, făcând perdelele să
fluture.
Lumina lunii care strălucea pe ceas arăta că era ora trei
dimineaţa. Oraşul era liniştit.
Se ridică din pat şi îşi atinse gâtul din nou - doar ca să se
asigure.
Ori de câte ori se trezea din coşmarurile sale, avea nevoie
de câteva minute ca să-şi dea seama dacă era, într-adevăr,
treaz - sau dacă era doar un vis, iar el era încă prins în
propriul trup, sclavul tatălui său şi al acelui prinţ Valg. Nici
lui Aelin, nici lui Chaol nu le spusese despre coşmaruri. O
parte din el îşi dorea să o fi făcut.
Încă nu îşi aducea aminte tot ce se întâmplase câtă vreme
purtase acel colier. Împlinise douăzeci de ani - şi nu îşi
amintea. Erau doar bucăţi şi fragmente, frânturi de groază şi
de durere. Încerca să nu se gândească la asta. Nu voia să îşi
aducă aminte. Nici asta nu le spusese lui Chaol şi lui Aelin.
Deja îi era dor de ea şi de haosul şi intensitatea celor de la
Curtea ei. Îi era dor să aibă pe cineva prin preajmă. Castelul
era prea mare, prea liniştit. Şi Chaol urma să plece peste
două zile. Nu voia să se gândească la cum avea să se simtă
când va pleca şi prietenul său.
Dorian se îndreptă spre balcon, împins de nevoia de a
simţi briza râului pe chipul lui, de a şti că totul era real şi că
era liber. Deschise uşile balconului, cu picioarele pe piatra
rece, şi se uită la terenurile ruinate. El făcuse asta. Expiră,
privind zidul de cleştar care strălucea în lumina lunii.
În vârful acestuia era cocoţată o umbră imensă. Dorian
îngheţă. Nu o umbră, ci o fiară uriaşă, care se prindea cu
ghearele de zid şi ale cărei aripi erau ascunse, strălucind slab
în lumina lunii pline. Strălucind ca părul alb al călăreţei de
pe balaur.
Chiar şi de la distanţă, ştia că ea se holba la el, părul
fluturându-i într-o parte ca o panglică din raze de lună,
purtată de briza râului.
Dorian ridică o mână, iar cu cealaltă îşi atinse gâtul. Nu
avea niciun colier.
Călăreaţa balaurului se aplecă în şa, şoptindu-i ceva
bestiei. Balaurul îşi întinse aripile masive şi lucitoare şi se
avântă în aer. Fiecare bătaie a aripilor trimise o rafală
puternică de vânt în direcţia lui.
Acesta se înălţă tot mai sus, părul fluturând în urma ei ca
un steag strălucitor, până când dispărură în noapte, iar el nu
mai auzi bătaia aripilor. Nimeni nu dădu alarma. De parcă
lumea s-ar fi oprit din a mai fi atentă, în cele câteva minute în
care ei se uitaseră unul la celălalt.
 Şi, prin amintirile sale întunecate, prin durerea,
disperarea şi teroarea pe care încercase să le uite, un nume
răsună în mintea lui.

~
Manon Cioc-negru se avântă în cerul înstelat al nopţii, cu
Abraxos cald şi agil sub ea, cu luna nespus de strălucitoare -
pântecele plin al Mamei - deasupra ei.
Nu ştia de ce se deranjase să meargă; de ce fusese
curioasă.
Dar îl văzuse pe Prinţ, fără niciun colier în jurul gâtului. Şi
îşi ridicase mâna ca să o salute - de parcă i-ar fi spus „Îmi
aduc aminte de tine“.
Vânturile îşi schimbară direcţia, iar Abraxos se lăsă purtat
de acestea, ridicându-se din ce în ce mai sus pe cer, regatul
întunecat de dedesubt pierind ca prin ceaţă.
Vânturi schimbătoare - o lume care se schimba.
Poate şi alte Treisprezece, schimbate. Şi o nouă Manon.
Dar Manon spera că toate aveau să supravieţuiască.
Spera.
 CAPITOLUL 89

Vreme de trei săptămâni, se îndreptară spre nord, evitând

drumurile principale şi satele. Nu era nevoie să anunţe că
Aelin se întorcea în Terrasen. Nu înainte de a vedea cu ochii
ei regatul şi de a şti cu ce se confrunta, atât din interior, cât
şi din ce se adunase în Morath. Nu înainte de a găsi un loc
sigur în care să ascundă lucrul măreţ şi teribil din desaga ei.
Datorită magiei sale, nimeni nu observase prezenţa cheii
Wyrd. Dar, din când în când, Rowan se uita la desagă şi îşi
înclina, întrebător, capul. De fiecare dată, îi spunea în tăcere
că era bine şi că nu observase nimic ciudat în privinţa
amuletei. Sau a Ochiului Elenei, pe care îl purta din nou la
gât. Ea se întreba dacă Lorcan chiar căuta cea de-a doua şi
de-a treia cheie, probabil acolo unde Perrington - Erawan - le
ascunsese de la bun început. Asta dacă regele nu minţise.
Simţea că Lorcan urma să înceapă să caute în Morath. Şi
se ruga ca războinicul Fae să nu ţină cont de şansele slabe şi
să iasă triumfător. Cu siguranţă, asta i-ar fi făcut viaţa mai
uşoară. Chiar dacă, într-o zi, avea să-i tragă o mamă de
bătaie pentru că îl păcălise.

~
Tot înaintând spre nord, zilele se răceau. Evangeline, din
fericire, ţinea pasul cu ei şi nu se plângea niciodată că trebuie
să doarmă pe un pat improvizat în fiecare noapte. Părea
perfect mulţumită să se ghemuiască lângă Fleetfoot, noua ei
prietenă loială şi protectoare.
Lysandra profită de călătorie ca să-şi testeze abilităţile -
uneori zburând cu Rowan, alteori alergând ca un căţel negru
şi simpatic alături de Fleetfoot sau petrecându-şi zilele în
forma leopardului-fantomă şi năpustindu-se asupra lui
Aedion ori de câte ori acesta se aştepta mai puţin.
Trei săptămâni de călătorie îngrozitoare - dar şi trei dintre
cele mai fericite săptămâni din viaţa lui Aelin. Ar fi preferat să
aibă parte de mai multă intimitate, mai ales cu Rowan, care o
tot privea într-un mod care o făcea să vrea să explodeze.
Uneori, când nimeni nu se uita la ei, el se furişa în spatele ei
şi-şi freca nasul de gâtul lui Aelin sau o trăgea cu dinţii de
ureche sau, pur şi simplu, o ţinea în braţe şi îi inspira
parfumul.
O singură noapte - doar o noapte blestemată cu el era tot
ce îşi dorea. Nu îndrăzniră să oprească la un han, aşa că ea
fu lăsată să se perpelească şi să îndure tachinările şoptite ale
Lysandrei.
Terenul deveni mai abrupt, mai deluros, iar lumea deveni
luxuriantă, verde şi strălucitoare, pietrele transformându-se
în straturi de granit zimţat.
Soarele abia răsărise, iar Aelin mergea lângă calul ei,
scutindu-l de a mai trebui să o care peste un deal deosebit de
abrupt. Mânca deja pentru a doua oară în acea zi - era deja
transpirată, murdară şi nervoasă. Magia focului se dovedise a
le fi de folos pe drum, ţinându-le de cald în nopţile răcoroase,
aprinzându-le focul şi făcându-le apa să fiarbă. Ea ar fi fost
în stare să ucidă pentru o cadă destul de mare, pe care să o
umple cu apă şi în care să se îmbăieze, dar asta putea să
aştepte.
E chiar în vârful dealului, spuse Aedion din stânga ei.
 Ce anume? întrebă ea, terminând de mâncat mărul şi
aruncând resturile în urma ei.
Lysandra, care luase forma unei ciori, croncăni indignată
când cotorul o lovi.
 Îmi pare rău, strigă Aelin.
 Lysandra cârâi şi se înălţă, Fleetfoot lătrând la ea, în
vreme ce Evangeline chicoti de pe poneiul ei zburlit.
Aedion îi arătă coama dealului din faţă.
 Vei vedea.
Aelin se uită la Rowan, care cercetase împrejurimile o
bună parte a dimineţii, luând forma unui şoim cu coadă albă.
Acum, mergea lângă ea, ghidându-şi armăsarul negru. Când
ea îi ceru informaţii, fără cuvinte, el ridică din sprâncene. „Nu
am de gând să-ţi spun.“ Ea îi aruncă o privire urâtă.
„Urâciosule.“
Rowan rânji. Dar, cu fiecare pas, Aelin calculă şi îşi dădu
seama ce zi era, şi...
Ajunseră pe culmea dealului şi se opriră. Aelin lăsă frâiele
şi, nesigură, făcu un pas, simţind iarba moale şi verde ca
smaraldul sub picioare.
Aedion o atinse pe umăr.
 Bine ai venit acasă, Aelin.
Un ţinut al munţilor falnici - Staghorn - se întindea
înaintea lor, cu văi, râuri şi dealuri; un ţinut de o frumuseţe
sălbatică, neîmblânzită.
Terrasen.
Şi mirosul - de pin şi de zăpadă... Cum de nu îşi dăduse
seama niciodată că mirosul lui Rowan era cel al Terrasenului,
al casei ei? Rowan se apropie destul încât să-i atingă uşor
umărul.
 Parcă toată viaţa am căutat acest loc, murmură el.
Într-adevăr - cu vântul care bătea rapid şi puternic între
munţii Staghorn, din depărtare, gri şi colţuroşi, cu pădurea
deasă Oakwald din stânga lor şi cu râurile şi văile care se
întindeau spre acei măreţi munţi nordici - pentru un şoim,
era paradisul. Un paradis era şi pentru ea.
 Chiar acolo, spuse Aedion, arătând spre un bolovan de
granit, ros de vreme şi sculptat cu spirale şi vârtejuri. După
ce trecem de acea piatră, vom ajunge în Terrasen.
Neîndrăznind să creadă că nu dormea încă, Aelin se
îndreptă spre piatră, fredonând Cântecul Mulţumirilor pentru
Mala, Aducătoarea-Focului, pentru că o condusese spre acest
loc, spre acest moment.
Aelin atinse piatra aspră, iar aceasta, încălzită de soare, o
furnică în semn de salut.
Apoi, trecu mai departe.
Şi, în cele din urmă, Aelin Ashryver Galathynius ajunse
acasă.

MULŢUMIRI

Cred că, până acum se ştie că nu aş funcţiona fără

sufletul meu pereche, copilotul Jaeger, şi sora mea de sânge,
Susan Dennard.
Sooz, tu eşti lumina mea în beznă. Mă inspiri şi mă
provoci nu doar să fiu o scriitoare mai bună, ci şi să fiu o
persoană mai bună. Prietenia ta îmi dă putere, şi curaj, şi
speranţă. Indiferent ce se întâmplă, indiferent ce m-ar putea
aştepta, ştiu că pot să fac faţă, că pot să suport şi să înving,
deoarece te am lângă mine. Nu există o magie mai mare decât
asta. Abia aştept să fim maiestuoşii tigri-vampiri pentru
totdeauna.
Tovarăşei mele de luptă şi admiratoarei tuturor lucrurilor
sălbatice/Theriene, Alex Bracken: cum aş putea să-ţi
mulţumesc vreodată suficient pentru că mi-ai citit această
carte (şi pe toate celelalte) de atât de multe ori? Şi cum ţi-aş
putea mulţumi suficient pentru anii de trimis e-mailuri,
pentru nenumăratele prânzuri/cafele/cine şi pentru că m-ai
susţinut întotdeauna? Nu cred că m-aş fi bucurat nici pe
jumătate de această călătorie sălbatică fără tine - şi nu cred
că aş fi supravieţuit atât de mult timp fără înţelepciunea,
bunătatea şi generozitatea ta. La cât mai multe scene în care
apar tipi fără cămaşă, scrise cu scuze superficiale!
 Aceste cărţi nu ar exista (eu nu aş exista!) fără echipele
mele dure şi muncitoare, de la Agenţia Literară Laura Dail,
CAA şi Bloomsbury din toată lumea. Aşadar, iubirea mea
eternă şi recunoştinţa se îndreaptă spre Tamar Rydzinski,
Cat Onder, Margaret Miller, Jon Cassir, Cindy Loh, Cristina
Gilbert, Cassie Homer, Rebecca McNally, Natalie Hamilton,
Laura Dail, Kathleen Farrar, Emma Hopkin, Ian Lamb, Emma
Bradshaw, Lizzy Mason, Sonia Palmisano, Erica Barmash,
Emily Ritter, Grace Whooley, Charli Haynes, Courtney Griffin,
Nick Thomas, Alice Grigg, Elise Burns, Jenny Collins, Linette
Kim, Beth Eller, Kerry Johnson şi neobosita şi minunata
echipă care se ocupă de drepturile din străinătate.
Soţului meu, Josh: fiecare zi împreună cu tine este un dar
şi o bucurie. Sunt atât de norocoasă să am un prieten atât de
iubitor, de amuzant şi de spectaculos, cu care să merg în
aventuri în jurul lumii. Şi la mai multe!
Lui Annie, cunoscută ca fiind cel mai grozav câine din
toate timpurile: îmi pare rău pentru că ţi-am mâncat atunci
toată pastrama de curcan. Să nu mai pomenim niciodată de
asta. (Şi te iubesc pentru totdeauna. Să mergem să ne
îmbrăţişăm.)
Părinţilor mei minunaţi: vă mulţumesc pentru că mi-aţi
citit toate acele basme - şi pentru că nu mi-aţi spus niciodată
că eram prea mare ca să cred în magie. Aceste cărţi există
datorită acestui lucru.
Familiei mele: ca întotdeauna, vă mulţumesc pentru
sprijinul şi dragostea nesfârşită şi necondiţionată.
Celor de la Maas Thirteen: sunteţi extraordinari. Vă
mulţumesc pentru tot sprijinul şi entuziasmul şi pentru că
aţi promovat această serie în toată lumea. Lui Louisse Ang,
Elena Yip, Jamie Miller, Alexa Santiago, Kim Podlesnik,
Damaris Cardinali şi Nicola Wilkinson: sunteţi toţi atât de
generoşi şi de minunaţi - vă mulţumesc pentru tot ceea ce
faceţi!
Lui Erin Bowman, Dan Krokos, Jennifer L. Armentrout,
Christina Hobbs şi Lauren Billings: sunteţi cei mai buni.
Vorbesc serios. Mai buni nu există. Mulţumesc Universului în
fiecare zi că sunt binecuvântată să am prieteni atât de
talentaţi, de amuzanţi, de loiali şi de minunaţi în viaţa mea.
Tuturor cititorilor seriei mele, Tronul de cleştar: nu există
suficiente cuvinte în limba engleză ca să exprim corect
profunzimea recunoştinţei mele. A fost o mare onoare să vă
cunosc la evenimentele din toată lumea şi să interacţionez
online cu atât de mulţi dintre voi. Cuvintele, ilustraţiile şi
muzica voastră mă fac să continui. Vă mulţumesc, vă
mulţumesc, vă mulţumesc pentru tot.
În cele din urmă, le mulţumesc atât de mult cititorilor
incredibili care au trimis conţinutul care să facă parte din
reclama cărţii Moştenitoarea focului:
Abigail Isaac, Aisha Morsy, Amanda Clarity, Amanda
Riddagh, Amy Kersey, Analise Jensen, Andrea Isabel
Munguia Sánchez, Anna Vogi, Becca Fowler, Beres Judit,
Brannon Tison, Bronwen Fraser, Claire Walsh, Crissie Wood,
Elena Mieszczanski, Elena NyBlom, Emma Richardson,
Gerakou Yiota, Isabel Coyone, Isabella Guzy-Kirkden,
Jasmine Chau, Kristen Williams, Laura Pohl, Linnea Gear,
Natalia Jagielska, Paige Firth, Rebecca Andrade, Rebecca
Fleath, Suzanah Thompson, Taryn Cameron şi Vera Roelofs.
„Revenirea flbi Kelin] în orlş estfc unhmestec de
răzbunare şi alianţe-surprizâ, iar JVlaâs ne prezintă acţiunea
în stilu-i cinematografie caracteristic... plin de priviri
visătoare, de tensiune sexuală clocotitoare, de răsturnări de
situaţie surprinzăfoajf; de lumi luxuriant construite şi de
schimburi de reptycijglumeţe. Mai mult decât atât, povestea
lui Aelin du ^-W^minat: ultimele capitole din acest volum
promit şi m^i multe aventuri epice, şi mai multe personaje
negatb4 care trebuie înfrânte în următoarele cărţi.“ ' ’' -<r
 SARAH J. MAAS
IMPERIUL
FURTUNILOR

Pentru Tamar, campioana mea, zână bună și cavaler în armură

strălucitoare.
Îţi mulţumesc pentru că ai crezut în această serie de la prima pagină.
AMURG

Tobele din oase răsunară peste povârnișurile crestate ale Munţilor

Negri la asfinţitul soarelui.
Din deschiderea stâncoasă în care cortul ei de război gemea bătut de
un vânt uscat, prinţesa Elena Galathynius urmărise toată după-amiaza
cum armata temutului lord traversa munţii în valuri întunecate. Soarele
dispăruse de mult, iar focurile de tabără ale inamicilor licăreau peste
munţi și văi ca o mantie de stele.
Erau atât de multe focuri acolo – în comparaţie cu partea de vale
unde se afla ea.
Nu avea nevoie de darul urechilor ei Fae ca să audă rugăciunile
tăcute și rostite ale armatei sale de oameni. În ultimele câteva ore, și ea
se rugase de câteva ori, cu toate că știa că nu aveau să primească vreun
răspuns la rugăciune.
Elena nu se gândise niciodată la locul în care ar fi putut să moară –
nu se gândise niciodată că ar fi putut să fie atât de departe de stâncile
înverzite din Terrasen. Că era posibil ca trupul să nu-ɨ fie ars, ci devorat
de bestiile îngrozitorului lord. Că ar fi putut foarte bine să nu existe niciun
semn care să spună lumii unde căzuse o prinţesă a Terrasenului. Nu
avea să existe niciun semn pentru niciunul intre ei.
— Trebuie să te odihnești, se auzi dintr-odată, în spatele ei, vocea
aspră a unui mascul ce străjuia intrarea în cort.
Elena se uită peste umăr, părul argintiu și desfăcut agăţându-se de
numeroșii solzi de piele ai armurii. Privirea întunecată a lui Gavin era
îndreptată spre cele două armate care se întindeau, spre fâșia neagră de
demarcaţie pe care nu puteau s-o încalce prea curând.
Cu tot discursul său despre odihnă, Gavin nu-și scosese armura când
intrase în cortul lor, acum câteva ore. În cele din urmă, cu hărţile în mâini,
dar deznădâjduiţi, conducătorii lui de război ieșiseră din cort, cu doar
câteva minute mai devreme. Ea le simţea frica, disperarea.
Pașii lui Gavin abia se auziră pe pământul uscat și pietruit când se
apropie de postul ei singuratic de veghe, aproape fără zgomot, mulţumită
anilor de hoinării prin sălbăticia sudului. Elena înfrunta din nou imaginea
nenumăratelor focuri inamice.
— Forţele tatălui tău ar mai avea sorţi de izbândă, spuse el cu o voce
răgușită.
Speranţă deșartă. Auzul ei de nemuritoare captase fiecare cuvânt din
orele de dezbateri aprinse din cortul aflat în spatele lor.
— Valea aceasta este acum o capcană a morţii, spuse Elena.
Însă ea îi condusese aici pe toţi.
Gavin nu răspunse.
— Nu-ţi mai face iluzii, continuă Elena, va fi scăldată în sânge.
Războinicul rămase tăcut. Pentru Gavin, era atât de neobișnuit să fie
calm. Niciun licăr al ferocităţii necontrolate nu strălucea în ochii mari, iar
părul castaniu și zburlit îi atârna pe umeri. Ea nu îşi mai amintea când
vreunul dintre ei făcuse ultima oară baie.
Gavin se întoarse spre ea cu acea apreciere sinceră pe care i-o
arătase din clipa în care îl întâlnise prima dată în sala tatălui ei în urmă
cu aproape un an. Parcă trecuse o eternitate de atunci.
Fusese un timp atât de diferit, o lume atât de diferită – când
tărâmurile erau încă pline de cântec și de lumină, când magia nu
începuse să pâlpâie în umbrele tot mai mari ale lui Erawan și ale
soldaţilor lui demonici. Ea se întreba câtă vreme avea să mai reziste.
Soarele o să răsară abia peste câteva ore, spuse Gavin mișcându-și
gâtul. Ai suficient timp să încerci să fugi.
— Ne-ar sfâșia în bucăţi înainte ca noi să eliberăm trecătorile…
— Nu „noi”. Tu. Lumina focului aruncă pe faţa lui bronzată un licăr de
ușurare. Tu singură.
— Nu-mi voi abandona oamenii. Degetele ei le atinseră pe ale lui. Și
nici pe tine.
Gavin nu se clinti.
— Nu ai cum să eviţi ziua de mâine. Și nici vărsarea de sânge. Ai
auzit ce a spus mesagerul – știu că ai auzit. E un adevărat măcel în
Anielle. Aliaţii noștri din Nord au dispărut. Armata tatălui tău este prea
mult în urma noastră. O să murim toţi înainte să răsară soarele.
— Oricum, într-o bună zi o să murim toţi.
— Nu. Gavin îi strânse mâna. Eu am să mor. Oamenii de acolo – și ei
or să moară. În luptă sau de bătrâneţe. Dar tu… Se uită la urechile ei
delicate și ascuţite, moștenite de la tatăl său. Ai putea trăi secole. Milenii.
Nu renunţa la asta pentru o luptă pierdută.
— Prefer să mor mâine decât să trăiesc o mie de ani ca o lașă.
Gavin fixă din nou valea cu privirea. Se uită la oamenii lui, ultima linie
de apărare împotriva hoardei lui Erawan.
— Treci în spatele liniilor tatălui tău, spuse el tăios, și continuă lupta
de acolo!
Ea înghiţi în sec.
— Nu ar avea niciun rost.
Întorcând încet capul, Gavin se uită la ea. Și, după toate aceste luni,
după tot acest timp, ea mărturisi:
— Puterea tatălui meu slăbește. De câteva decenii se apropie de
moarte. Cu fiecare zi, lumina Matei se stinge în el. Nu poate să-i facă faţă
lui Erawan și să câştige. Ultimele cuvinte ale tatălui ei, înainte de a o
trimite în această încercare sortită cu luni în urmă, fuseseră: „Soarele
meu apune, Elena. Trebuie să găsești o cale să te asiguri că al tău nu va
înceta să răsară.”.
Gavin se albi la faţă.
— Ai ales să-mi spui asta acum?
— Am ales să-ţi spun acum, Gavin, deoarece nici pentru mine nu mai
există nici o speranţă – fie că fug în seara asta, fie că voi lupta mâine.
Continentul o să cadă.
Gavin se mișcă spre zecile de corturi de pe afloriment. Spre prietenii
lui.
Prietenii ei.
— Niciunul dintre noi nu are cum să evite ziua de mâine, spuse el. Și
felul în care rosti cuvintele, cu vocea spartă, și strălucirea din ochii lui o
făcură să îl mai ia o dată de mână. Niciodată – nici măcar o dată în toate
aventurile lor, în toate ororile pe care le înduraseră împreună – nu îl
văzuse plângând.
— Erawan o să câştige și o să conducă ţinutul ăsta, ca pe toate
celelalte, pentru totdeauna, şopti Gavin.
Soldaţii se agitau în tabăra de dedesubt. Bărbaţi și femei şoptind,
înjurând, plângând. Elena identifică sursa groazei lor – tocmai din
cealaltă parte a văii.
Rând pe rând, ca și când o uriașă mână întunecată le-ar fi măturat,
focurile taberei stăpânului groazei se stinseră. Tobele de oase bătură mai
tare.
În sfârșit, sosise și el.
Erawan însuși venise să supravegheze ultima înfruntare a armatei lui
Gavin.
— Nu vor aștepta răsăritul, spuse Gavin, întinzând o mână
tremurândă spre teaca în care sabia Damaris îi stătea la șold.
Însă Elena îl prinse de braţ, mușchii lui tari fiind ca granitul sub
armura din piele.
Poate că zeii erau îndurători încă. Poate că sufletul înflăcărat al
mamei ei îi convinsese.
 Se uită cu atenţie la chipul sălbatic și dur al lui Gavin – la chipul pe
care ajunsese să-l preţuiască mai mult decât pe oricare altul – și spuse:
— Nu o să câştigăm lupta asta și nici războiul ăsta.
Corpul îi tremura abţinându-se să se ducă la generalii lui, dar o
respectă, ascultând-o. Amândoi învăţaseră să se respecte, chiar dacă nu
le fusese deloc ușor.
Elena îşi ridică degetele de la mâna liberă în spaţiul dintre ei. Magia
brută din venele sale dansa acum, transformându-se din foc în apă, în
lujeri răsuciţi de gheaţă sfârâitoare. Nu un abis ca al tatălui ei, ci o magie
schimbătoare și vioaie. Oferită în dar de mama ei.
— Nu o să câştigăm războiul ăsta, repetă Elena, chipul lui Gavin
strălucind în lumina puterii ei brute. Dar putem să-i amânăm
deznodământul pentru un timp. Pot să traversez valea într-o oră sau
două.
Ea îşi strânse degetele în pumn și îşi opri magia.
Gavin se încruntă.
— Elena, este o nebunie! E sinucidere! Locotenenţii lui or să te prindă
înainte să apuci să te strecori printre linii.
— Exact. Or să mă ducă direct la el, acum că a venit. Or să mă
considere un prizonier de valoare – nu asasina lui.
— Nu. Un ordin și o rugăminte.
— Ucide-l pe Erawan și bestiile lui or să intre în panică! Suficient de
mult timp pentru ca forţele tatălui meu să sosească, să se unească rapid
cu ce mai rămâne din ale noastre și să zdrobească legiunile inamice.
— Spui „ucide-l pe Erawan” ca și când ar fi o sarcină ușoară. Este un
rege Valg, Elena! Chiar dacă te duc la el, o să te subjuge voinţei lui
înainte să poţi face vreo mișcare.
Inima îi bătu mai puternic, dar spuse forţat cuvintele.
De aia… Nu-și putea stăpâni tremurul buzelor. De aia am nevoie să
vii cu mine în loc să lupţi cu oamenii tăi.
Gavin o fixă cu privirea.
— Deoarece am nevoie… Lacrimile i se prelingeau pe obraji. Am
nevoie să-i distragi. Trebuie să tragi de timp ca să trec de apărarea
interioară.
Tot așa cum prin lupta de a doua zi aveau să câştige timp.
Pentru că Erawan s-ar fi îndreptat mai întâi spre Gavin. Spre
războinicul care fusese un bastion împotriva forţelor Stăpânului
Întunericului atât de mult timp, care se luptase cu el când nimeni
altcineva nu ar fi făcut-o… Ura lui Erawan pentru prinţul uman rivaliza
doar cu cea pentru tatăl ei.
Gavin o studie îndelung, apoi întinse mâna ca să-i șteargă lacrimile.
 — Nu poate fi ucis, Elena! Ai auzit ce a șoptit oracolul tatălui tău. Ea
dădu aprobator din cap.
— Știu.
— Și chiar dacă am reuși să-l stăpânim – să-l prindem… Gavin se
gândi la cuvintele ei. Știi doar că nu facem altceva decât să îndreptăm
războiul spre altcineva – spre oricine va conduce ţinuturile astea.
— Războiul ăsta, spuse ea încet, este doar a doua mutare dintr-un
joc jucat încă din vremurile antice, de dincolo de mare.
— Îl amânăm pentru ca altcineva să-l moștenească, dacă o să fie
eliberat. Iar asta nu o să îi salveze pe soldaţii de acolo de la măcelul de
mâine.
— Dacă nu acţionăm, nu o să aibă cine să moștenească războiul
ăsta, spuse Elena. Îndoiala juca în privirea lui Gavin. Chiar și acum,
insistă ea, magia noastră scade, zeii noștri ne abandonează. Fug de noi.
Nu avem aliaţi Fae în afară de cei din armata tatălui meu. Iar puterea lor,
ca și a lui, scade. Totuși, poate că, atunci când se va face a treia
mișcare… poate că jucătorii din jocul nostru neterminat vor fi diferiţi.
Poate că o să fie un viitor în care Spiridușii și oamenii or să lupte
împreună, unindu-și forţele. Poate că or să găsească o cale.
— Nu trebuie să știe nimeni, spuse ea, cu vocea spartă. Chiar dacă
reușim, nimeni nu trebuie să știe ce facem.
Îndoiala îi brăzda riduri adânci pe chip. Ea îl apucă mai strâns de
mână.
— Nimeni, Gavin!
Agonia îi traversă faţa, însă el dădu aprobator din cap.
Ţinându-se de mână, scrutară întunericul ce învăluia munţii, tobele
din oase ale stăpânului groazei auzindu-se ca niște ciocane care băteau
fierul. Prea curând, sunetele tobelor aveau să fie acoperite de ţipetele
soldaţilor muribunzi. Mult prea curând, valea avea să fie traversată de
râuri de sânge.
— Dacă facem asta, trebuie să plecăm acum, spuse Gavin și îşi
îndreptă din nou atenţia spre corturile din apropiere. Fără să ne luăm
rămas-bun. Fără alte cuvinte. Mâine am să-i ordon lui Holdren să
conducă. El o să știe ce să le spună celorlalţi.
Ea dădu din cap, iar gestul fu o confirmare suficientă. Gavin nu o mai
ţinu de mână și se îndreptă spre cel mai apropiat cort de al lor, spre locul
unde, probabil, dragul lui prieten și cel mai loial războinic profita de
ultimele sale ore cu noua soţie.
Elena îşi întoarse privirea în altă parte, înainte ca Gavin să-și așeze
pe umeri armura grea, trecând prin clapele grele.
Se uită peste focuri, dincolo de vale, spre întunericul coborât în
partea cealaltă. Ar fi putut să jure că și el se uita la ea, că auzea miile de
pietre de tocilă în timp ce bestiile stăpânului groazei îşi ascuţeau
ghearele unse cu otravă.
Își ridică privirea spre cerul pătat de fum, fuioarele despărţindu-se
pentru o clipă, ca să dezvăluie o noapte înstelată.
Stăpânul Nordului licări spre ea. Poate ultimul dar al Matei pentru
ţinuturile acestea cel puţin, în era asta. Poate o mulţumiţi pentru Elena și
un fel de rămas bun.
Deoarece, pentru Terrasen, pentru Erilea, Elena ar fi pătruns în
întunericul etern ce se furișa peste vale ca să obţină o șansă pentru toţi.
Pe un fuior de fum care se ridica din vale, Elena trimise o ultimă rugă,
pentru ca urmașii nenăsetiţi ai nopţii, moștenitorii poverii care aveau să
condamne sau să salveze Erilea, să o ierte pentru ce urma să facă.
 PARTEA ÎNTÂI

ADUCĂTOAREA
FOCULUI

CAPITOLUL 1

Pe Elide Lochan o ardea gâtul de fiecare dată când inspira în timp ce

urca șchiopătând dealul abrupt și împădurit.
Sub frunzele ude ce acopereau pământul din Oakwald, pietrele gri și
mișcătoare făceau panta nesigură, iar stejarii înalţi se ridicau prea mult
deasupra ei ca să se apuce de vreo creangă, dacă ar fi căzut.
Asumându-și riscul unei posibile căderi, Elide urcă în cea mai mare
viteză pe buza vârfului abrupt, piciorul zvâcnindu-i de durere când se lăsă
în genunchi.
Dealurile împădurite se întindeau în toate direcţiile, copacii semănând
cu gratiile unei cuști nesfârșite.
Săptămâni. Trecuseră săptămâni de când Manon Cioc-negru și Cele
Treisprezece ale sale o lăsaseră în pădure, Aripa Conducătoare
ordonându-i să se îndrepte spre nord. Să o găsească pe regina lor
pierdută, acum adultă și puternică – dar și pe Celaena Sardothien, oricine
ar fi fost ea, pentru ca Elide să îşi poată răscumpăra datoria pe viaţă pe
care o avea faţă de Kaltain Rompier.
Deși trecuseră deja câteva săptămâni, visurile îi erau încă distruse de
clipele finale din Morath: de gărzile care încercaseră să o târască pentru
a purta o progenitură Valg, de masacrul total al Aripii Conducătoare și de
ultima acţiune a lui Kaltain Rompier – care smulsese piatra întunecată și
ciudată din locul în care îi fusese cusută de braţ și îi ordonase lui Elide să
i-o ducă Celaenei Sardothien.
Asta se întâmplă chiar înainte ca Morathul să fie transformat de
Kaltain într-o ruină fumegândă.
Elide atinse cu o mână murdară, aproape tremurândă, umflătura tare,
ascunsă în buzunarul de la piept al costumului de zburat din piele, pe
care încă îl purta. Ar fi putut jura că o mică zvâcnire îi răsuna în piele, o
bătaie în ritmul propriei inimi.
Elide tremura în lumina apoasă a soarelui ce se strecura prin coroana
verde. Vara cobora peste lume și căldura, acum destul de chinuitoare,
transformase apa în bunul cel mai de preţ al tuturor fiinţelor.
Fusese de la început – dar acum, toată ziua și viaţa ei se învârteau în
jurul apei.
Din fericire, ţinutul Oakwald era străbătut de o mulţime de râuri, după
ce ultimele zăpezi se topiseră și apa se scurgea din vârful munţilor. Elide
învăţase pe pielea ei din care râu să nu bea apă.
Trei zile agonizase, vomitând și făcând febră după ce băuse apa
stătută dintr-un lac. Trei zile tremurase atât de rău, încât crezuse că
oasele aveau să i se rupă. Trei zile plânsese în tăcere, într-o disperare
jalnică, crezând că urma să moară acolo, singură, în pădurea nesfârșită
și că nimeni nu avea să afle vreodată.
Și, în tot acest timp, piatra din buzunarul de la piept zdrăngănea și
zvâcnea. În visele delirante, ar fi putut jura că îi șoptea, că îi cânta
cântece de leagăn în limbi pe care îşi închipuia că oamenii nu ar fi putut
să le rostească.
Nu le mai auzise de atunci, dar încă se întreba. Se întreba dacă
majoritatea oamenilor ar fi murit. Se întreba dacă ducea cu ea un dar sau
un blestem spre nord. Și dacă această Celaena Sardothien ar fi știut ce
are de făcut.
„Spune-i că poţi deschide orice ușă, dacă ai cheia”, spusese Kaltain.
Elide studia deseori piatra neagră cu irizaţii când se oprea pentru o
pauză necesară. Cu siguranţă nu semăna cu o cheie: era cioplită brut, ca
și când ar fi fost ruptă dintr-o bucată mai mare de piatră. Poate cuvintele
lui Kaltain erau o ghicitoare menită doar destinatarului.
Elide luă bagajul prea ușor de pe umeri și trase clapa din pânză. În
urmă cu o săptămână, rămăsese fără mâncare și începuse să caute
fructe de pădure. Toate îi erau necunoscute, dar șoapta unei amintiri din
anii petrecuţi cu bona ei, Finnula, o avertiza să le frece mai întâi de
încheietura mâinii – să vadă dacă produc vreo reacţie.
Cel mai adesea, de fapt mereu, făceau asta.
Când dădea peste o tufă plină de fructe bune, se îndopa mai înainte
de a-și umple sacul. Căutând în interiorul pânzei cu pete roz și albastre,
Elide scoase ultima porţie, înfășurată în cămașa ei de schimb, materialul
alb fiind acum pătat cu roșu și purpuriu.
O mână de fructe – care să-i ajungă până la următoarea masă.
Foamea o rodea, dar Elide mâncă doar jumătate. Poate că avea să
găsească mai multe înainte de a se opri ca să înnopteze.
Nu știa să vâneze – și gândul de a prinde o altă creatură vie, de a-i
rupe gâtul sau de a o lovi în ţeastă cu o piatră… Nu era încă atât de
disperată.
Poate că, la urma urmelor, asta nu o făcea o membră a clanului Cioc-
negru, în ciuda descendenţe ascunse a mamei ei.
Elide îşi linse sucul de pe degete, cu tot cu murdărie, și gemu când
se ridică în picioare, ţeapănă și cu dureri de picioare. Nu ar fi rezistat mult
timp fără mâncare, dar nu putea risca să se aventureze într-un sat cu
banii daţi de Manon sau spre oricare dintre focurile vânătorilor pe care le
zărise în ultimele săptămâni.
Nu – văzuse destul din bunătatea și mila oamenilor. Nu avea să uite
niciodată cum gărzile se uitaseră lacom la trupul ei gol, motiv pentru care
unchiul ei o vânduse ducelui Perrington.
Tresărind, Elide îşi aruncă raniţa peste umeri și coborî cu grijă panta
dealului, făcându-și loc printre pietre și rădăcini.
Poate cotise în direcţia greșită. În orice caz, cum și-ar fi dat seama
dacă traversase graniţa Terrasenului?
Și cum avea să dea de regina ei – de regatul ei?
Elide îşi alungă gândurile, rămânând în umbrele de nepătruns evitând
zonele luminate de soare, care n-ar fi făcut decât să-i fie mai cald și mai
sete.
Era poate mai important să găsească apă decât fructe de pădure,
înainte de lăsarea întunericului.
Ajunse la poalele dealului și îşi înăbuși un geamăt în faţa labirintului
de lemn și piatră.
Acum, părea că stătea în albia unui râu secat, care trecea printre
dealuri și care cotea brusc, în faţă – spre nord. Ea oftă cu un tremurat.
Slavă lui Anneith! Măcar Stăpâna Lucrurilor Înţelepte nu o abandonase
încă.
Avea de gând să urmeze albia râului cât de mult posibil, tot spre
nord, iar apoi…
Elide nu știa exact ce simţea. Nu era un miros, sau o arătare, sau un
sunet; nimic, în afară de huma putrezită, de lumina soarelui, de pietre și
de foșnetul frunzelor de la înălţime, nu era ieșit din comun.
Dar acolo… Se simţea ca și cum niște fire dintr-o imensă tapiserie ar
fi prins-o, ţintuind-o.
După o clipă, bâzâitul și foșnetul pădurii amuţiră.
Elide scrută dealurile și albia râului. Rădăcinile stejarului din vârful
celui mai apropiat deal ieșeau dintr-o parte a pantei înverzite, oferind un
acoperiș de lemn și mușchi albiei secate. Locul era perfect.
Ea șchiopată într-acolo, cu piciorul distrus și pietrele zăngănind
forţându-i gleznele. Abia reuși să atingă vârfurile rădăcinilor când prima
bubuitură răsună sec.
Nu era un tunet. Nu, nu ar fi uitat niciodată sunetul distinct – pentru
că și acesta îi bântuia visele și când dormea, și când era trează.
Era sunetul bătăilor unor aripi puternice, de piele. De balauri.
Și, poate, mai mortal: al vrăjitoarelor Dinţi-de-fier care îi călăreau și
ale căror simţuri erau la fel de ascuţite ca ale balaurilor.
Elide se întinse spre rădăcinile groase de deasupra când bătăile
aripilor se auziră mai aproape în pădurea tăcută ca un cimitir. Pietrele și
beţele îi tăiară mâinile goale și îşi lovi genunchii de pământul pietros când
se lipi de coasta dealului și îşi ridică privirea spre coroană, printre
rădăcinile împletite.
Se auzi o singură bătaie – apoi o alta, la nici măcar o clipă după
aceea. Destul de sincronizate, încât oricine din pădure ar fi crezut că era
doar un ecou, însă Elide știa: erau două vrăjitoare.
Învăţase destule în timpul petrecut în Morath ca să știe că vrăjitoarele
Dinţi-de-fier aveau ordine să-și păstreze secret numărul. Ele zburau într-o
formaţie dublă, perfect aliniate, astfel încât cine asculta, credea că era un
singur balaur.
Însă acestea două, oricine ar fi fost, erau neglijente. Sau pe cât de
neglijente puteau fi vrăjitoarele ucigătoare și nemuritoare. Probabil
făceau parte dintr-un sabat de rang inferior, plecate într-o misiune de
cercetare.
„Sau poate că vânează pe cineva”, îi şopti în minte o voce joasă și
îngrozită.
Elide se lipi mai puternic de pământ, rădăcinile intrându-i în spate în
timp ce supraveghea coroana.
Și, iată trăsăturile nedeslușite ale unei siluete mari, care se mișca
repede, alunecând chiar deasupra coroanei și făcând frunzele să
foșnească. O aripă membranoasă din piele, a cărei margine se termina
cu o gheară acoperită cu venin, licări în lumina soarelui.
Ieșeau rar, mult prea rar în timpul zilei. Vânatul – indiferent ce ar fi
fost – era important totuși.
Elide nu îndrăzni să respire prea zgomotos înainte ca bătăile aripilor
să se îndepărteze, plutind spre nord, spre trecătoarea Ferian – unde
Manon menţionase că a doua jumătate a armatei era campată.
Elide se mișcă abia după ce bâzâiturile și ciripiturile se auziră din
nou. Din cauză că stătuse înţepenită timp îndelungat, o apucaseră
crampele musculare, iar ea gemu când îşi întinse picioarele și braţele și
îşi roti umerii.
Nesfârșită. Călătoria asta era nesfârșită. Ar fi dat orice pentru un
acoperiș sigur deasupra capului. Și pentru o masă caldă. Poate că ar fi
meritat să riște să le caute, măcar și pentru o singură noapte.
Mergând de-a lungul albiei uscate a râului, Elide făcu doi pași înainte
să aibă din nou senzaţia aceea, ca și când mâna caldă a unei femei ar fi
apucat-o de umăr ca să o oprească.
Pădurea foșni, și ea simţi – simţi ceva acolo.
Nu vrăjitoare, balauri sau bestii. Ca și cum ar fi privit-o cineva. Ca și
cum cineva ar fi urmărit-o.
 Elide scoase fără grijă din teacă cuţitul pe care i-l dăduse Manon la
plecarea din pădurea aia nenorocită.
Își dori ca vrăjitoarea să o fi ˟învăţat să ucidă.
Trecuseră două zile de când Lorcan Salvaterre fugise de bestiile
nenorocite.
Nu le învinovăţea. Vrăjitoarele se supăraseră când el se strecurase în
tabăra lor din pădure la miezul nopţii, omorâse trei santinele fără ca ele
sau balaurii lor să observe și o târâse pe a patra în pădure, pentru
interogatoriu.
Îi luase două ore să o facă pe vrăjitoarea Picioare-galbene să
cedeze, într-o peșteră atât de ascunsă, încât până și ţipetele îi fuseseră
înăbușite. După două ore, îi spusese tot.
Două armate de vrăjitoare erau pregătite să cucerească continentul:
una în Morath, cealaltă în trecătoarea Ferian. Vrăjitoarele Picioare-
galbene nu cunoșteau puterea ducelui Perrington – nu știau ce vâna
Lorcan: celelalte două chei Wyrd, identice cu cea pe care o purta pe un
lanţ lung, la gât. Trei bucăţi de piatră, cioplite din păcătoasa poartă Wyrd,
toate cu o putere imensă și îngrozitoare. Și, odată unite, cele trei chei
Wyrd puteau deschide poarta dintre lumi. Să distrugă lumile – sau să le
cheme armatele. Și să facă lucruri mult, mult mai groaznice.
Lorcan îi dăduse-n dar vrăjitoarei o moarte rapidă.
De atunci, surorile ei îl vânau.
Era fragilă și suficient de scundă încât să o fi crezut abia trecută de
adolescenţă, dacă nu i-ar fi văzul sânii plini pe sub hainele mulate din
piele.
Hainele îi atraseră imediat atenţia. Vrăjitoarele Picioare-galbene
purtau haine asemănătoare. Toate vrăjitoarele le purtau. Totuși fata asta
era o fiinţă omenească.
Și când se întoarse spre el, ochii negri scrutară pădurea cu prea
multă pricepere și antrenament ca să fi fost doar ai unei copile. Trebuia
să aibă cel puţin optsprezece ani – poate era mai mare. Chipul palid îi
era murdar și supt. Probabil se afla aici de ceva vreme, luptându-se să
găsească mâncare. Iar mâna în care ţinea cuţitul îi tremura destul de
mult, încât să sugereze că nu știa ce putea face cu el.
Lorcan rămase ascuns, urmărind-o cum studia dealurile, râul,
coroana.
Cumva, ea știa că el era acolo.
Era interesant. Când acesta voia să rămână ascuns, puţini îl puteau
găsi.
Toţi mușchii îi erau încordaţi – dar termină de scrutat albia și răsuflă
ușor printre buzele ţuguiate, continuând să meargă, tot mai departe de el.
 Șchiopăta la fiecare pas; probabil că se rănise căzând printre copaci.
Cosiţa lungă și împletită i se lovea de raniţă; avea un păr mătăsos și
negru, ca al lui. Chiar mai negru. Negru ca o noapte fără stele.
Direcţia vântului se schimbă, purtându-i parfumul spre el, iar Lorcan îl
inhală, permiţându-le simţurilor Fae – pe care le moștenise de la tatăl lui
ticălos – să evalueze și să analizeze, așa cum se întâmpla de peste cinci
sute de ani.
Om. Cu siguranţă era om, dar…
El cunoștea mirosul acela.
În ultimele câteva luni, ucisese multe creaturi care duhneau așa.
Ei bine, chiar era convenabil! Poate că era un dar din partea zeilor:
cineva pe care putea să-l interogheze. Dar asta mai târziu, după ce ar fi
avut șansa de a o studia și de a-i afla slăbiciunile.
Lorcan ieși dintre tufe, iar mișcarea lui nu deranjă nicio frunză.
Fata posedată de demoni șchiopătă pe albia râului, cu acel cuţit inutil
încă în mână, ţinându-l fără pricepere de coadă. Bun!
Și, astfel, Lorcan îşi începu vânătoarea.

CAPITOLUL 2

Ropotul ploii care se scurgea printre frunze și ceaţa joasă din

pădurea Oakwald aproape acoperea bolborositul râului umflat, ce trecea
printre dâmburi și văi.
Ghemuită lângă râu, cu pieile uitate pe malul plin de mușchi, Aelin
Ashryver Galathynius întinse deasupra apei repezi o mână acoperită de
cicatrice și se lăsă învăluită de sunetul furtunii de dimineaţă.
Tunetele norilor de furtună și fulgerele violente se auziseră frenetic cu
o oră înainte de răsărit – iar acum se împrăștiau, calmându-și furia, în
vreme ce Aelin îşi alina inima care-i ardea de magie.
Ea inspiră adânc aerul încărcat de ceaţa rece și de ploaia proaspătă.
Magia licări drept răspuns, ca și când ar fi căscat și s-ar fi ˟întors la
culcare.
Într-adevăr, în jurul taberei, tovarășii ei încă dormeau, protejaţi de
furtună de un scut invizibil făcut de Rowan și feriţi de frigul din nord, care
persista chiar și în miezul verii, de o flacără vioaie și rubinie pe care ea o
ţinuse aprinsă toată noaptea. Era flacăra cu care-i fusese greu să lucreze
– trebuia să o menţină, în timp ce invoca micul dar al apei, pe care i-l
dăduse mama ei.
Aelin îşi îndoi degetele deasupra râului.
Dincolo de braţul râului, în vârful unui bolovan acoperit de mușchi,
ascuns de crengile unui stejar noduros, două degeţele albe se îndoiră și
pârâiră, imitându-i mișcările.
Aelin zâmbi și vorbi atât de încet, încât abia se auzi peste sunetul
râului și al ploii:
— Dacă ai vreun indiciu, prietene, mi-ar face plăcere să mi-l spui!
Degetele fusiforme se retraseră peste vârful pietrei care, ca multe alte
pietre din pădure, fusese cioplită cu simboluri și spirale.
Neamul Mititelelor îi urmăriseră de când traversaseră graniţa în
Terrasen. Aedion pretindea că îi escortaseră ori de câte ori zăriseră ochii
mari și goi clipind dintr-o încurcătură de mărăcini sau uitându-se printre
frunzele vreunui copac vestit din Oakwald. Nu se apropiaseră suficient de
mult ca Aelin să apuce să le vadă. Dar lăsaseră acolo mici daruri, chiar
lângă graniţa scuturilor nocturne ale lui Rowan, depozitate cumva fără
să-i alerteze pe cei care stăteau de pază.
Într-o dimineaţă, găsise o coroană de violete de pădure. Aelin i-o
dăduse lui Evangeline, care purtase coroana pe capul blond-roșcat până
ce se destrămase. În dimineaţa următoare, două coroane: una pentru
Aelin și una mai mică pentru fata cu cicatrice. Într-o altă zi, Neamul
Mititelelor lăsase o replică a șoimului lui Rowan, făcută din pene adunate
de la vrăbii, ghinde și carapace de cărăbuși. Prinţul Fae zâmbise ușor
când o găsise – și o purtase de atunci în desagă.
Și Aelin zâmbi când îşi aduse aminte. Deși știa că din cauză că
Neamul Mititelelor îi urmau la fiecare pas, ascultând și privind, lucrurile
deveniseră… dificile. Nu că ar fi contat cu adevărat, dar cu siguranţă era
mai puţin romantic să se urce în copaci cu Rowan știind că aveau
spectatori. Mai ales de câte ori Aedion și Lysandra, sătui de privirile lor
tăcute și încinse, inventau scuze șubrede ca să îi facă pe Aelin și pe
Rowan să dispară și să nu-ɨ mai simtă o vreme: doamna îşi scăpase
batista imaginară pe poteca închipuită cu mult în urmă; aveau nevoie de
butuci pentru focul care nu avea nevoie de lemne ca să ardă.
Cât despre publicul prezent…
Aelin îşi depărta degetele deasupra râului, lăsându-și inima să se
liniștească în timp ce soarele încălzea lacul din pădure, lăsându-și mintea
să se elibereze de limitele obișnuite.
Un fir de apă se unduia în amonte, gri și clar, iar ea îl îndreptă printre
degetele-i răsfirate, ca și când ar fi ţesut la război.
Își înclină încheietura mâinii, admirând felul în care-si vedea pielea
prin apă, lăsând-o să-i alunece din mână și să-i cuprindă încheietura. Le
spuse spiridușilor care urmăreau din partea cealaltă a bolovanului:
— Nu prea aveţi ce să le transmiteţi tovarășilor voștri, nu-ɨ așa?
Frunzele ude scârţâiră în spatele ei, iar Aelin știa că asta se întâmpla
doar din cauză că Rowan voia să îl audă apropiindu-se.
 — Ai grijă sau data viitoare or să-ţi lase ceva ud și rece în sacul de
dormit.
Aelin eliberă apa în râu înainte de a privi peste umăr.
— Crezi că acceptă cereri? Pentru că aș renunţa la regat în schimbul
unei băi fierbinţi chiar acum.
Privirea lui Rowan dansă când ea se ridică în picioare. Își coborî
scutul pe care-l ridicase în jurul ei ca să nu se ude – aburul flăcării
invizibile amestecându-se cu ceaţa din jurul lor. Prinţul Fae ridică o
sprânceană.
— Ar trebui să mă îngrijoreze că ești așa de vorbăreaţă atât de
devreme dimineaţa?
Ea îşi dădu ochii peste cap și se întoarse spre piatra de unde
spiridușii îi urmăriseră încercările de a stăpâni apa, însă nu văzu decât
frunzele ude de ploaie și ceaţa unduitoare.
Rowan îi cuprinse talia cu mâini puternice și o trase în căldura lui, în
vreme ce o sărută pe gât, chiar sub ureche.
Aelin îşi arcui spatele spre el când îi simţi gura mișcându-i-se pe gât,
încălzindu-i pielea rece din cauza ceţii.
— Bună dimineaţa și ţie, şopti ea.
Răspunsul mârâit al lui Rowan o făcu să-și strângă degetele de la
picioare.
Nu îndrăzniseră să se oprească la un han, nici măcar după ce
intraseră în Terrasen, în urmă cu trei zile; nu când atât de multe priviri
inamice încă supravegheau drumurile și cârciumile. Nu când, mulţumită
decretelor lui Dorian, șirurile de soldaţi adarlanieni încă părăseau,
mărșăluind, teritoriul ei nenorocit.
Mai ales când soldaţii ar fi putut foarte bine să se întoarcă aici și să
aleagă să se alieze cu monstrul care se ascundea în Morath, și nu cu
adevăratul lor rege.
— Dacă îţi dorești atât de mult să faci o baie, îi şopti Rowan aproape
de gât, am zărit o baltă cam la patru sute de metri în urmă. Ai putea să o
încălzești – pentru amândoi.
Ea îşi trecu unghiile peste dosul mâinilor lui, spre antebraţe.
— Aș fierbe toţi peștii și broaștele. În cazul ăsta, nu cred că ar fi
foarte plăcut.
— Măcar am avea pregătit micul dejun.
Ea râse ușor, iar caninii lui Rowan zgâriară punctul sensibil dintre gât
și umăr. Aelin îşi înfipse degetele în mușchii puternici ai antebraţelor lui,
savurându-le forţa.
— Lorzii nu vor ajunge înainte de apus. Avem timp.
Cuvintele ei abia se auziră.
 La traversarea graniţei, Aedion trimisese mesaje celor câţiva lorzi în
care avea încredere, coordonând întâlnirea care trebuia să aibă loc
astăzi – în poiana asta, pe care chiar Aedion o folosise pentru întâlnirile
secrete ale rebelilor.
Ei sosiseră devreme ca să studieze terenul, capcanele și avantajele.
Nu era nici urmă de oameni. Aedion și legiunea Bane se asiguraseră
întotdeauna să nu lase dovezi inamicilor. Verișorul ei și legiunea lui
legendară făcuseră deja atât de multe ca să asigure siguranţa
Terrasenului în ultimii zece ani. Dar încă nu îşi asumau riscuri, nici măcar
cu lorzii care, cândva, fuseseră conduși de unchiul ei.
— Oricât ar fi de tentant, spuse Rowan, mușcându-i urechea într-un
fel care-i îngreuna gândirea, trebuie să plec peste o oră.
— Ca să cerceteze terenul dinainte, să vadă dacă existau ameninţări.
Ușor, o sărută pe maxilar și pe obraz.
— Și ce-am spus rămâne valabil. N-aș vrea ca prima dată să fii lipită
de un copac.
— N-am face-o sprijiniţi de un copac, ci într-o baltă.
Un râset întunecat îi atinse pielea care îi ardea acum. Era un efort să
se abţină să-i ia una dintre mâini și să i-o ridice spre sânii ei, să îl implore
să o atingă, să o apuce, să o guste.
— Știi, încep să cred că ești sadică.
— Crede-mă, nici mie nu mi se pare ușor.
O trase un pic mai mult spre el, lăsând-o să simtă dovada care o
împingea în spate cu o nevoie impresionantă. Și asta aproape o făcu să
geamă.
Apoi Rowan se retrase, iar ea se încruntă când nu-ɨ mai simţi căldura,
mâinile, trupul și gura. Ea se întoarse și, când văzu că o ţintuia cu ochii
de un verde ca pinul, un fior îi străbătu sângele mai puternic decât orice
magie.
— Cum de ești atât de lucidă dimineaţa? o întrebă el, în schimb. Si
ea scoase limba.
— Stau de pază în locul lui Aedion, de vreme ce Lysandra și Fleetfoot
sforăiau suficient de tare, cât să trezească și morţii. Rowan zâmbi, dar
Aelin ridică din umeri. Oricum nu puteam să dorm.
Maxilarul i se încordă când aruncă o privire spre locul în care amuleta
era ascunsă sub cămașa ei și pe sub jacheta din piele neagră de
deasupra.
— Te deranjează cheia Wyrd?
— Nu, nu e asta.
Ea începuse să poarte amuleta după ce Evangeline îi căutase printre
lucruri și-i luase colierul. Descoperiseră fapta doar pentru că fata se
întorsese de la baie cu amuleta din Orynth expusă mândru peste hainele-
i de călătorie. Slavă zeilor că atunci se aflaseră în adâncul pădurii
Oakwald! Oricum, Aelin nu mai voia să riște. Mai ales că Lorcan încă mai
credea că deţinea obiectul veritabil.
Ei nu mai auziseră de războinicul nemuritor de când plecase din
Rifthold, iar Aelin se întreba deseori cât de departe ajunsese în sud –
dacă încă nu-și dăduse seama că purta o cheie Wyrd cu o amuletă din
Orynth la fel de falsă. Dacă descoperise unde regele Adarlanului și
ducele Perrington le ascunseseră pe celelalte două. Nu Perrington, ci
Erawan.
Simţi un fior pe șira spinării, ca și când umbra Morathului ar fi venit în
spatele ei și i-ar fi atins cu o gheară coloana vertebrală.
— Este… întâlnirea asta, spuse Aelin, fluturând o mână, trebuit să o
organizăm în Orynth? Așa, în pădure, pare pur și simplu… conspirativă.
Rowan îşi îndreptă din nou privirea spre orizontul nordic. Cel puţin
încă o săptămână îi despărţea de oraș – de inima, cândva glorioasă, a
regatului. A acestui continent. Și, odată ajunși acolo, avea să se
transforme într-un șir nesfârșit de consilii și pregătiri și decizii pe care
doar ea putea să le ia. Întâlnirea aranjată de Aedion ar fi fost numai
începutul.
— Este mai bine să intri în oraș cu aliaţii stabiliţi, decât să intri fără să
știi ce ai putea să găsești, spuse Rowan în cele din urmă. El schiţă un
zâmbet strâmb și aruncă o privire spre sabia Goldryn, aflată în teacă pe
spatele ei, și spre diversele cuţite prinse de ea. În plus, credeam că îţi
plac lucrurile conspirative.
Ea îi răspunse cu un gest vulgar.
Aedion fusese foarte atent cu mesajele lui în timp ce aranja întâlnirea
– alesese locul acesta cât mai departe de posibilele victime sau de
privirile indiscrete. Și, cu toate că el avea încredere în lorzi, cu care o
familiarizase în ultimele săptămâni, Aedion încă nu le spusese câţi erau
în grupul lor – și ce talente aveau. Pentru orice eventualitate.
Nu conta că Aelin purta o armă capabilă să distrugă toată valea
împreună cu Staghoms, munţii cenușii de deasupra. Și asta numai cu
magia ei.
— Ești îngrijorată pentru că Erawan nu a făcut încă nicio mișcare.
Ea ţâţâi.
— Ce e în capul lui? Ne ia de proști că așteptăm o invitaţie să
mărșăluim spre el? Sau ne lasă să ne adunăm forţele, permiţându-mi să
mă întorc împreună cu Aedion ca să iau legiunea Bane și să adun o
armată mai mare în jurul ei, doar ca să poată savura crunta disperare
când o să eșuăm?
 Lui Rowan îi încremeniră degetele în părul ei.
— L-ai auzit pe mesagerul lui Aedion. Explozia a zburat o bună
bucată din Morath. Poate că și el se reorganizează.
— Nimeni nu a pretins că explozia a fost cauzată de ei. Eu nu cred
asa ceva.
— Tu nu crezi nimic.
Ea îi întâlni privirea.
— Cred în tine.
Rowan îi atinse obrazul cu un deget. Ploaia se înteţi din nou, ropotul
blând fiind singurul sunet pe o rază de câţiva kilometri.
Aelin se ridică pe vârfuri. Îi simţi privirea lui Rowan tot timpul; simţi
cum înlemni și se concentră ca un prădător când îi sărută un colţ al gurii,
buzele și celălalt colţ.
Săruturi ușoare, de tachinare. Menite să afle care din ei avea să
cedeze primul.
Rowan cedă.
Inspirând brusc, o apucă de șolduri și o trase către el, sărutând-o
pasional, până ce genunchii ei ameninţară să cedeze. Îi atinse limba cu a
lui – mișcări lente și abile, care îi spuneau exact cum ar fi fost în stare s-o
atingă în altă parte.
Ei i se înfierbântă sângele, iar mușchiul de sub picioarele lor sfârâi
când ploaia se transformă în aburi.
Aelin se îndepărtă, respirând sacadat, satisfăcută să-l vadă și pe
Rowan cum respira greoi. Atât de nouă – situaţia asta dintre ei e atât de
nouă, atât de… brută. Extrem de epuizantă. Și dorinţa era doar începutul.
Rowan Rowan se aplecă în faţă până ce frunţile li se uniră.
Îi făcea magia să cânte.
— Curând, îi promise el cu o voce răgușită și înceată. Hai să mergem
într-un loc sigur – undeva unde să ne putem apăra.
Deoarece siguranţa ei era mereu pe primul loc. Să o protejeze și să o
ţină în viaţă avea să fie mereu o prioritate. Învăţase asta pe pielea lui.
Inima i se strânse, iar ea se retrase ca să ridice o mână spre faţa lui.
Rowan citi blândeţea din ochii și din trupul ei, iar propria-i fe. Rocitate
înnăscută se transformă într-o blândeţe pe care atât de puţini ar fi văzut-o
vreodată. Gâtul o durea din cauza cuvintelor pe care se străduia să nu le
rostească.
Era îndrăgostită de el de ceva vreme. De mai mult timp decât ar fi
vrut să recunoască.
încercă să nu se gândească dacă și el simţea Ia fel. Lucrurile alea –
dorinţele – erau, oricum, în coada unei liste de priorităţi foarte lungi și
însângerate.
 Așadar, Aelin îl sărută ușor pe Rowan, iar el îi cuprinse din nou
șoldurile.
— Inimă de Foc, spuse el pe buzele ei.
— Vulturule, şopti ea pe ale lui.
Rowan râse, vuietul răsunând în pieptul ei.

Din tabără, vocea dulce a lui Evangheline se auzi prin ploaie:

— Este timpul pentru micul dejun?
Aelin pufni. Cu siguranţă, Fleetfoot și Evangeline o înghionteau acum
pe biata Lysandra, întinsă în forma-i de leopard-fantomă lângă focul
nemuritor. Aedion, de partea cealaltă a focului, stătea nemișcat ca un
bolovan. Era foarte probabil ca el să fie următorul pe care avea să sară
Fleetfoot.
— Asta n-are cum să se termine cu bine, mormăi Rowan.
Evangeline strigă „Mâncareee! ″ După o clipă, se auzi lătratul lui
Fleetfoot, în semn de răspuns.
Apoi mârâitul Lysandrei se undui spre ei, reducându-i la tăcere pe
câine și pe fată.
Rowan râse din nou, iar Aelin gândi că nu s-ar fi putut sătura
vreodată de râsul acela. De zâmbetul lui.
— Ar trebui să pregătim micul dejun, spuse el, întorcându-se spre
tabără, înainte ca Evangheline și Fleetfoot să cotrobăie peste tot.
Aelin chicoti, dar aruncă o privire peste umăr spre pădurea care se
întindea către Staghoms. Spre lorzii care se îndreptau către sud,
nădăjduia ea – ca să decidă cum să procedeze cu războiul… și să-și
reconstruiască regatul distrus.
Când privi înapoi, Rowan era la jumătatea drumului spre tabără, părul
blond-roșcat al lui Evangeline licărind când se plecă printre copacii uzi,
implorându-l pe prinţ să îi dea pâine prăjită și ouă.
Familia și regatul ei, totodată.
Două vise pe care le crezuse de mult pierdute, îşi dădu ea seama
când vântul nordic îi zburli părul. Pentru care ar fi făcut orice – s-ar fi
distrus, s-ar fi vândut ca să le protejeze.
Aelin voia să se îndrepte spre tabără ca să o scutească pe
Evangeline de gătitul lui Rowan, când observă obiectul din vârful
bolovanului de dincolo de râu.
Traversă râul dintr-o săritură și studie cu atenţie ce lăsase spiridușul.
Din ramuri, pânze de păianjen și solzi de pește, micuţul balaur era
enervant de bine făcut, cu aripile larg întinse și cu botul deschis.
Aelin lăsă balarul unde era, dar îşi îndreptă privirea spre sud, spre
izvorul antic din Oakwald și către Morath, care se ivea în spatele lui. Spre
Erawan cel renăscut, care o aștepta cu oastea lui de vrăjitoare Dinţi-de-
fier și soldaţi Valg.
Iar Aelin Galathynius, Regina Terrasenului, știu că, în curând avea să
sosească momentul în care trebuia să arate cât de mult ar fi sacrificat
pentru Erilea.
Era util, gândi Aedion Ashryver, să călătorească împreună cu doi
maeștri ai magiei. Mai ales pe vreme nefavorabilă.
Ploile zăboviră întreaga zi cât se pregătiră pentru întâlnire, Rowan
zburase deja de două ori spre nord ca să urmărească pro… Greșul
lorzilor, însă nu îi văzuse și nici nu-ɨ simţise.
Nimeni nu se încumeta să pornească pe faimoasele drumuri
noroioase din Terrasen pe o vreme ca asta. Dar însoţiţi de Ren Allsbrook,
Aedion era aproape sigur că aveau să rămână ascunși până la apusul
soarelui. Doar dacă nu aveau să întârzie din cauza vremii, ceea ce era
foarte probabil.
Tunetul bubui atât de aproape, încât copacii tremurară. Fulgerul licări
rapid, zugrăvind frunzele cu argintiu și luminând lumea atât de strălucitor,
încât simţurile Fae îi fură orbite. Dar măcar era uscat. Și îi era cald.
Evitaseră atât de mult civilizaţia, că Aedion abia reușise să
urmărească sau să vadă câţi stăpâni ai magiei ieșiseră din ascunzători –
sau cine se bucura acum de darurile recăpătate. El văzuse doar o fată,
nu mai mare de nouă ani, care împletea fire de apă deasupra singurei
fântâni din satul ei, spre distracţia și încântarea unui grup de copii.
Adulţii cu chipuri împietrite și pline de cicatrice priviseră din umbre,
dar niciunul nu intervenise în niciun fel. Mesagerii lui Aedion deja
confirmaseră că majoritatea oamenilor știau că regele Adarlanului îşi
folosise puterile întunecate ca să reprime magia în ultimii zece ani. Dar,
chiar și așa, el se îndoia că cei care-și pierduseră magia și apoi neamul
aveau să-și dezvăluie, cu ușutinţă, puterile prea curând.
Cel puţin până când oamenii ca tovarășii lui și ca fata din piaţă ar fi
arătat lumii că nu era niciun pericol de a o face. Că o fată cu darul apei
putea să se asigure că satul natal și terenurile agricole prosperă.
Aedion se încruntă la cerul care se întuneca, răsucind leneș sabia din
Orynth între palme. Chiar înainte de dispariţia magiei, existase o specie
mai temută decât toate celelalte, purtătorii acesteia fiind, în cel mai bun
caz, proscriși și, în cel mai rău, morţi. Timp de secole, regatele de
pretutindeni îi căutaseră ca spioni și asasini. În afară de regatul lui…
Un tors încântat și gutural vui prin mica tabără, iar Aedion îşi mută
privirea spre subiectul gândurilor lui. Evangeline era în genunchi pe
salteaua ei de dormit și fredona ușurel în timp ce-i netezea blana
Lysandrei cu o perie pentru cai.
 Îi luase câteva zile ca să se familiarizeze cu leopardul-fantomă. Anii
petrecuţi în Staghoms îi înrădăcinaseră o groază puternică de aceasta.
Dar, iat-o pe Lysandra, cu ghearele ascunse și întinsă pe burtă, în timp
ce stăpâna ei o îngrijea.
într-adevăr, o spioană și o asasină. Ochii de un verde-deschis,
copleșiţi de plăcere, îl făcură să zâmbească. Ar fi fost frumos ca lorzii să
o vadă la sosire.
Creatura metamorfică folosise săptămânile de călătorie ca să încerce
noi forme: de păsări, animale și insecte care aveau tendinţa să-i bâzâie
în ureche sau să-l muște. Rar, mult prea rar, revenise Lysandra la forma
umană în care o întâlnise. Având în vedere toate lucrurile care i se
făcuseră și tot ce fusese obligată să facă în forma ei de om, Aedion nu o
condamna.
Totuși trebuia curând să revină la forma ei umană, când avea să fie
prezentată ca doamnă la curtea lui Aelin. El se întreba dacă urma să-și
afișeze chipul minunat sau dacă va găsi o altă înfăţișare care să i se
potrivească.
Mai mult de atât, se întreba deseori cum era să poată să-și schimbe
oasele, pielea și culoarea – deși nu o întrebase. În mare parte deoarece
Lysandra nu rămăsese suficient de mult timp în forma-i umană ca să o
facă.
Aedion se uită la Aelin, care stătea în partea cealaltă a focului cu
Fleetfoot în poala ei, jucându-se cu urechile lungi ale câinelui și
așteptând, ca toţi ceilalţi. Totuși verișoara lui se uita cu atenţie la sabia
antică – la sabia tatălui ei – pe care Aedion o rotea şɨ-o arunca atât de
relaxat dintr-o mână în cealaltă, fiecare centimetru al mânerului din metal
și măciulia din os crăpat fiindu-i la fel de cunoscute ca propriul chip. În
ochii ei, tristeţea licări la fel de repede ca fulgerele de deasupra, iar apoi
dispăru.
Ea îi returnase sabia la plecarea din Rifthold, alegând în schimb să o
poarte pe Goldryn. El încercase să o convingă să păstreze sabia sacră
din Terrasen, dar ea insistase că era mai bine să o ţină el, că merită
onoarea mai mult decât oricine altcineva, chiar și decât ea.
Călătorind tot mai mult spre nord, ea devenise din ce în ce mai
tăcută. Poate că săptămânile petrecute pe drum o slăbiseră.
După seara asta, în funcţie de rapoartele lorzilor, se gândea să
încerce să îi găsească un loc liniștit de odihnă pentru o zi sau două,
înainte să continue călătoria spre Orynth.
Aedion se ridică în picioare, băgă sabia în teacă lângă cuţitul pe care
i-l dăruise Rowan și se îndreptă spre ea. Fleetfoot îl întâmpină dând din
coadă atunci când acesta se așeză lângă regina lui.
 — Ar trebui să te tunzi, îi spuse ea.
într-adevăr, părul îi crescuse mai lung decât de obicei.
— E aproape la fel de lung ca al meu. Ea se încruntă. Parcă ne-am fi
vorbit să avem părul de aceeași lungime.
Aedion pufni și mângâie câinele pe cap.
— Și dacă am fi facut-o?
Aelin ridică din umeri.
— Dacă vrei să începem să purtăm și ţinute asortate, n-am nimic
împotrivă.
El zâmbi.
— Legiunea Bane nu m-ar lăsa să fac asta.
Cei din legiunea lui erau acum campaţi chiar în afara Orynthului,
unde le ordonase să stea lângă meterezele orașului și să aștepte. Să
aștepte să ucidă și să moară pentru ea.
Și, cu banii șterpeliţi de Aelin de la fostul ci stăpân în primăvara asta,
ar fi putut să-și cumpere și ei o armată ca să urmeze legiunea Bane.
Poate și mercenari.
Scânteia din ochii lui Aelin se domoli ușor, ca și când și ea s-ar fi
gândit la toate lucrurile pe care le implica faptul că el era la conducerea
legiunii. La riscuri și costuri. Nu la aur, ci la vieţi. Aedion ar fi putut să jure
că și focul de tabără pâlpâi.
Măcelărise și luptase și aproape murise de nenumărate ori în ultimii
zece ani. Totuși el știa că ea avea să evite să trimită soldaţi – să îl trimită
– să lupte.
Aceasta, mai presus decât orice altceva, ar fi fost prima ei încercare
ca regină.
Dar, înainte de asta… întâlnirea.
— Îţi amintești tot ce ţi-am spus despre ei?
Aelin îi aruncă o privire inexpresivă.
— Da, îmi amintesc tot, vere.
Ea îl împunse cu putere în coaste, chiar îl locul în care tatuajul făcut
de Rowan în urmă cu trei zile încă se vindeca. Tatuajul era reprezentat
de toate numele lor, împletite într-un nod complex din Terrasen, chiar
lângă inima lui. Aedion tresări când ea îl împunse în carnea inflamată, iar
el îi îndepărtă mâna în timp ce ea recită:
— Murtaugh era fiul unui fermier, dar s-a căsătorit cu bunica lui Ren.
Chiar dacă nu se trage din familia Allsbrook, este încă la conducere, în
ciuda insistenţelor lui ca Ren să preia titlul. Ea privi spre cer. Darrow este
cel mai bogat proprietar de pământuri după mine și, mai mult decât atât,
are o foarte mare influenţă asupra puţinilor lorzi care au supravieţuit, în
mare parte datorită anilor în care l-a avut în grijă pe Adarlan, în timpul
ocupaţiei.
Ea îi aruncă o privire suficient de tăioasă încât să-i sfâșie pielea.
Aedion ridică mâinile.
Poţi să mă condamni că vreau să mă asigur că n-o să avem niciun fel
de probleme?
Ea ridică din umeri, dar nu îi dădu nicio replică.
— Darrow a fost amantul unchiului tău, adăugă el, întinzându-și
picioarele în faţă. Zeci de ani. Nu mi-a vorbit niciodată despre unchiul tău,
dar… au fost foarte apropiaţi, Aelin. Darrow nu l-a jelit în public pe Orlon
mai mult decât era necesar după moartea unui rege, dar s-a schimbat
după aceea. Acum este un ticălos dur, dar tot corect. Multe dintre
lucrurile pe care le-a înfăptuit au fost din dragostea nepieritoare pentru
Orlon – și pentru Terrasen. Uneltirile lui ne-au ferit de foame și sărăcie.
Să nu uiţi asta.
Într-adevăr, Darrow cochetase multă vreme cu indecizia de a-l servi
sau de a-l submina pe regele Adarlanului.
— Știu, spuse ea ferm.
Insista prea mult – foarte probabil, tonul era primul și ultimul ei
avertisment că începea să o enerveze. În ultimele zile de călătorie, el îi
povestise pe parcursul multor kilometri despre Ren, Murtaugh și Darrow.
Aedion știa că, probabil, acum ea putea să le enumere proprietăţile,
culturile și animalele și alte bunuri, strămoșii și membrii familiei, morţi sau
în viaţă, din ultimii zece ani. Dar faptul că mai insista o ultimă dată,
asigurându-se că ea știa… Nu putea să se abţină din a căuta asigurări că
totul avea să decurgă bine. Nu când în joc erau atât de multe.
Din locul în care se cocoţase pe o creangă înaltă ca să supravegheze
pădurea, Rowan plescăi din cioc și zbură în ploaie, trecâni prin scutul lui,
ca și când acesta s-ar fi deschis pentru el.
Aedion se ridică în picioare, scrută pădurea și ascultă. Doar ro potul
ploii pe frunze îi umplu urechile. Lysandra se întinse şi-şi dezgoli colţii,
ghearele-i aidoma unor ace ieșind și strălucind în lumina focului. Până
când Rowan nu le dădea undă verde – până când nu era doar lorzii și
nimeni altcineva – protocoalele de siguranţă pe carel stabiliseră
rămâneau în vigoare.
Evangeline, așa cum fusese învăţată, se strecură spre foc. Flăcările
se depărtară ca niște draperii trase ca să le permită ei și lui Flcetfoot –
simţind teama copilului care rămânea aproape – să treacă printr-un cerc
interior, fără să se ardă. Dar care ar fi topit oasele inamicilor.
Aelin nu făcu decât să-i arunce o privire lui Aedion, fără să spună
nimic, iar el se îndreptă spre partea vestică a focului, Lysandra ocupând
locul dinspre sud. Aelin merse spre nord, continuând să se uite în vest –
spre locul în care zburase Rowan.
O briză uscată și fierbinte suflă prin mica lor bulă, iar scânteile
dansară ca niște licurici în vârfurile degetelor lui Aelin, mâna atârnându-i
nonșalant pe lângă corp. Cu cealaltă o apucă pe Goldryn, al cărei rubin
de pe mâner era la fel de strălucitor ca un tăciune.
Frunzele foșniră și crengile pocniră, iar sabia din Orynth licări auriu și
roșu în lumina flăcărilor lui Aelin atunci când el o scoase din teacă. El
înclină vechiul pumnal pe care i-l dăruise Rowan în cealaltă mână.
Rowan îl învăţase pe Aedion – de fapt, îi învăţase pe toţi – Vechile
Orânduiri în ultimele săptămâni. Le spusese despre tradiţiile de mult
uitate și despre codurile spiridușilor, abandonate, în mare parte, chiar și
în regatul lui Maeve. Dar renăscute aici și adoptate acum, deoarece ei îşi
asumau rolurile și îndatoririle alese și hotărau în dreptul lor.
Rowan ieși din ploaie în forma lui Fae, cu părul argintiu lipit de cap și
cu tatuajul rigid pe chipul bronzat. Nici urmă de lorzi.
Însă Rowan îşi ţinu cuţitul de vânătoare la gâtul dezgolit al unui tânăr
cu nasul subţire și îl escortă spre foc. Hainele murdare și ude ale
acestuia purtau blazonul lui Darrow, un viezure care atacă.
— Un mesager, mormăi Rowan.
Aelin hotărî imediat că nu îi plăceau surprizele în mod deosebit. Ochii
albaștri ai mesagerului erau mari, dar faţa udă de ploaie și pistruiată îi era
calmă. Nemișcată. Chiar și atunci când o studie pe Lysandra ale cărei
gheare străluceau în lumina focului. Chiar și când o studie pe Lysandra
ale cărei gheare străluceau în lumina focului. Chiar și când Rowan îl
înghionti înainte cu acel cuţit dur încă îndreptat spre gâtul lui.
Aedion îi făcu lui Rowan semn din bărbie.
— Nu poate să transmită mesajul foarte bine dacă-i ţii cuţitul la gât.
Rowan îşi coborî arma, dar prinţul Fae nu băgă cuţitul în teacă. Nu se
îndepărtă niciun pas de bărbat.
— Unde sunt ei? ceru Aedion să i se spună.
Barbatul făcu repede o plecăciune spre verișorul ei.
— La o tavernă, la șase kilometri de aici, generale…
El amuţi când în cele din urmă, Aelin ocoli cercul de foc. Ea îl
menţinea aprins, îi tinea pe Evangeline și pe Fleetfoot în interiorul lui.
Mesagerul scoase încet un zgomot.
Știa. După cum se tot uita între ea și Aedion, văzând aceiași ochi,
aceiași culoare a părului… știa. Și ca și când i-ar fi venit o idee,
mesagerul făcu o plecăciune.
Aelin urmări cum bărbatul îşi coborî privirea, se uită la spatele la gâtul
expus, la pielea-i udă care strălucea. Magia ei clocoti drept răspuns. Iar
chestia aceea – puterea hidoasă care-i atârna între sâni – păru să
deschidă un ochi antic în faţa agitaţiei.
Mesagerul înţepeni, uitându-se cu ochi mari la Lysandra, care se
apropie în tăcere și ale cărei mustăţi zvâcniră când îi adulmeca hainele
ude. El fu destul de istet să rămână nemișcat.
— S-a anulat întâlnirea? spuse ferm Aedion, scrutând din nou
pădurea.
Bărbatul tresări.
— Nu, generale – dar ei vor să vii la taverna unde stau. Cauza ploii.
Aedion îşi dădu ochii peste cap.
— Du-te și spune-i lui Darrow să-și miște hoitul până aici. Nu o să
moară din cauza apei.
— Nu e lordul Darrow, spuse repede bărbatul. Cu tot respectul, lordul
Murtaugh s-a cam șubrezit vara asta. Lordul Ren nu a vrut ca el să iasă
pe întuneric și prin ploaie.
Aelin îşi aminti că bătrânul traversase regatele ca un demon din iad în
primăvara asta. Poate că faptul în sine îl afectase. Aedion oftă.
Știi că mai întâi o să fim nevoiţi să cercetăm taverna. Întâlnirea o să
aibă loc mai târziu decât vor ei.
— Bineînţeles, generale! Or să se aștepte la asta.
Mesagerul se retrase când, în cele din urmă, îi zări pe Evangeline și
pe Fleetfoot în inelul de foc protector. Și, în ciuda prinţului Fae înarmat de
lângă el, în ciuda leopardului-fantomă care îl adulmeca având ghearele
scoase, focul lui Aelin îl făcu să se albească la faţă.
— Dar ei așteaptă, iar lordul Darrow este nerăbdător. Îl îngrijorează
faptul că se află în afara zidurilor Orynthului. Pe toţi ne îngrijorează, în
zilele de azi.
Aelin pufni încet. „Într-adevăr.”.

CAPITOLUL 3

Manon Cioc-negru stătea în poziţie de drepţi la capătul unui pod lung

și întunecat de la intrarea în Morath și urmărea cum sabatul bunicii ei
cobora din norii gri.
În ciuda fuioarelor și a coloanelor de fum din nenumăratele forje,
robele negre și voluminoase ale Marii Vrăjitoare a Clanului Cioc-negru
erau inconfundabile. Nimeni nu se îmbrăca așa cum o făcea Matroana.
Sabatul ei coborî din norii grei, păstrând o distanţă respectabilă faţă de
Matroană și de călăreaţa care-i flanca masculul masiv.
Manon, urmată de Cele Treisprezece, nu făcu nicio mișcare când
balaurii și călăreţele lor aterizară pe pietrele negre din curtea de peste
pod. Mult dedesubt, răsuna vuietul unui râu tulbure, al cărui zgomot se
împletea cu scrâșnetul de gheare pe piatra umedă și cu foșnetul de aripi
care se opreau din zbor.
Bunica ei venise în Morath.
Sau în ce mai rămase din el, de vreme ce o treime era deja-n ruină.
Asterin trase aer în piept șuierând, când bunica lui Manon descălecă ʗu o
mișcare lină, încruntându-se la fortăreaţa neagră se contura deasupra lui
Manon și a Celor Treisprezece. Ducele Perrington aștepta deja în sala lui
de consiliu, iar Manon n-avea nicio îndoială că animalul lui de companie,
lordul Vernon, avea să-și dea silinţa să îi submineze orice mișcare. Dacă
Vernon ar fi ˟încercat să scape de Manon, ar fi făcut-o acum – când
bunica ei vedea dingură ce realizase Manon.
Și ce nu reușise să facă.
Manon îşi ţinu spatele drept când bunica ei traversă podul lat din
piatră, sunetul pașilor săi fiind acoperit de iureșul râului, de bătaia aripilor
întinse larg și de forjele care funcţionau zi și noapte ca să le echipeze
armata. Când văzu albul ochilor bunicii ei, Manon făcu o plecăciune.
Scârţâitul pielii hainelor de zbor îi spuse că Cele Treisprezece îi
urmaseră exemplul.
Când Manon îşi ridică fruntea, bunica era în faţa ei.
Moartea, crudă și videană, aștepta în ochii negri cu pete aurii.
— Du-mă la duce! spuse Matroana în loc de salut.
Manon simţi cum Cele Treisprezece ale sale înţepeniră. Nu din cauza
cuvintelor, ci a sabatului Marii Vrăjitoare care o urma acum. Rar – atât de
rar se întâmpla să o urmeze, să o păzească.
Însă aceasta era o citadelă a oamenilor – și a demonilor. Și șederea
avea să fie una prelungită, dacă nu permanentă, judecând după faptul că
bunica ei adusese și o tânără vrăjitoare frumoasă, cu păr negru care,
momentan, îi încălzea patul. Matroana ar fi fost proastă să nu îşi ia
măsuri suplimentare de precauţie. Chiar dacă Cele Treisprezece
fuseseră dintotdeauna suficiente. Sau ar fi trebuit să fie de ajuns.
Făcu un efort să nu îşi scoată ghearele din fier în faţa ameninţării
închipuite.
Manon se înclină din nou în semn de plecăciune și se întoarse spre
ușile înalte și deschise spre Morath. Cele Treisprezece se dădură la o
parte când Manon și Matroana trecură, apoi se adunară în formaţie, ca
un văl mortal. Nu trebuiau să îşi asume riscuri – nu în ceea ce le privea
pe moștenitoare și pe Matroană.
Manon păși fără să scoată aproape niciun zgomot când o conduse pe
bunica ei pe holurile întunecate, Cele Treisprezece și sabatul Matroanei
urmărindu-le îndeaproape. Servitorii, fie că spionau, fie din cine știe ce
instinct uman, dispăruseră.
 Și nici ele nu îi spuseseră lui Manon despre asta.
Creatura bunicii ci – asta era Manon. Nu păruse niciodată o chestie
odioasă.
— Ai descoperit cine a cauzat explozia?
Robele Matroanei se rotiră în urma ei când intrară pe holul lung i
îngust care ducea spre sala de consiliu a ducelui.
— Nu, bunico.
Ochii negri cu pete aurii se îndreptară spre ea.
— Ce convenabil, Aripă Conducătoare, că te plângi de experimentele
de înmulţire ale ducelui – doar ca vrăjitoarele Picioare-galbene să fie
incinerate două zile mai târziu.
„Călătorie sprâncenată”, aproape spuse Manon. În ciuda sabaturilor
pierdute în explozie, era o bucurie că procesul de procreare a
vrăjitoarelor Picioare-galbene-Valg se oprise. Dar Manon simţi, mai mult
decât văzu sau auzi, cum Cele Treisprezece îşi fixară atenţia asupra
spatelui bunicii sale.
Și poate că pe Manon o străbătu un fior asemănător fricii.
La acuzaţia Matroanei – și la limita pe care o trasau Cele
Treisprezece, de ceva vreme.
Sfidare. Asta fusese în ultimele luni. Dacă Marea Vrăjitoare ar fi aflat,
ar fi legat-o pe Manon de un stâlp și i-ar fi biciuit spatele până ce pielea i-
ar fi atârnat fâșii. Le-ar fi obligat pe Cele Treisprezece să se uite, ca să le
dovedească neputinţa de a-și apăra moștenitoarea, iar apoi le-ar fi aplicat
același tratament. Poate le-ar fi udat cu apă sărată la final. Apoi ar fi
procedat la fel din nou, zile la rând.
— Am auzit un zvon cum că a fost animalul de companie al ducelui –
femeia umană, spuse Manon calmă. Dar, de vreme ce a ars în incendiu,
nimeni nu poate confirma. Nu am vrut să te fac să-ţi pierzi timpul cu bârfe
și teorii.
— Ea era legată de el.
— Se pare că focul-umbră nu era.
Focul-umbră – puterea imensă care le-ar fi topit inamicii în câteva
clipe în combinaţie cu turnurile vrăjitoarelor, acoperite de oglinzi, pe care
cele trei Matroane le clădiseră în trecătoarea Ferian. Dar, fără Kaltain…
ameninţarea anihilării totale dispăruse.
Chiar dacă ducele nu suporta alt stăpân, acum că regele lui era mort,
respinsese revendicarea tronului de către Prinţul Moștenitor.
Bunica ei nu spuse nimic cât timp înaintară.
Cealaltă piesă de pe tablă era prinţul cu ochi de safir care, cândva,
fusese sclavul unui prinţ Valg, acum liber și aliat cu tânăra regină cu păr
auriu.
 Ajunseră la ușile sălii de consiliu, iar Manon alungă toate gândurile
când gărzile cu feţe inexpresive deschiseră stânca neagră pentru ele.
Simţurile lui Manon se ascuţiră într-un calm ucigaș în clipa în care
văzu cine stătea la masa neagră din sticlă.
Vernon: înalt, slab, mereu rânjind superior, îmbrăcat în verdele de
Terrasen. Și un bărbat blond, cu pielea albă ca sideful.
Nici urmă de duce. Străinul se întoarse spre ele. Până și bunica ei se
opri.
Nu din cauza frumuseţii bărbatului, a puterii trupului său sculptat sau
a hainelor negre și elegante pe care le purta. Ci din cauza ochilor aurii.
La fel că ai lui Manon.
Ochii regilor Valg.
Manon cercetă ieșirile, ferestrele, armele pe care le-ar fi folosit când
s-ar fi luptat să plece. Instinctul o făcu să pășească în faţa bunicii ei, iar
antrenamentul să apuce două cuţite înainte ca bărbatul cu ochi aurii să
clipească.
Însă bărbatul o fixă cu ochii lui de Valg și îi zâmbi.
— Aripă Conducătoare. Se uită la bunica ei și îşi înclină capul,
Matroană!
Vocea era senzuală, minunată şi crudă. Dar tonul vehement…
Rânjetul lui Vernon părea prea încordat, iar pielea-i bronzată prea palidă.
— Cine ești tu? i se adresă Manon străinului, iar vorbele păreau mai
mult un ordin decât o întrebare.
Bărbatul făcu semn din bărbie spre scaunele libere de la masă.
— Știi foarte bine cine sunt, Manon Cioc-negru! Perrington. Într-un alt
corp, cumva. Deoarece…
Deoarece creatura nepământeană și urâtă pe care o zărise din când
în când holbându-se prin ochii lui… Iat-o, materializată.
Chipul încordat al Matroanei îi spuse ce ea deja presupusese.
— M-am săturat să port carnea aia lăsată, spuse el, așezându-se cu
graţia unei feline pe un scaun lângă Vernon. Flutură o mână degete lungi
și puternice. Inamicii mei știu cine sunt. s-ar putea știe și aliaţii mei.
Vernon plecă ușor capul și şopti:
— Stăpâne Erawan, dacă vrei, permite-mi să aduc niște gustări
Matroanei. A călătorit mult.
Manon îl evaluă pe bărbatul înalt și subţire. Le oferise două daruri:
respect faţă de bunica ei și adevăratul nume al ducelui. Erawan.
Ea se întrebă ce știa despre el Ghislaine, care stătea de pază pe hol.
Regele Valg dădu aprobator din cap. Lordul Perranthului se grăbi
spre mica masă de bufet de lângă perete, luând o cană când Manon și
Matroana se așezară în faţa regelui demon.
 Respect – ceva ce Vernon nu oferise niciodată fără un rânjet
batjocoritor. Dar, acum…
Poate că acum că Lordul Perranthului îşi dădea seama ce fel de
monstru îl ţinea în lesă, era disperat să aibă aliaţi. Știa, poate, că
Manon… chiar ar fi putut să joace un rol în acea explozie.
Manon acceptă paharele cu apă din corn sculptat pe care Vernon le
puse în faţa lor, dar nu bău, așa cum nu bău nici bunica ei.
De partea cealaltă a mesei, Erawan schiţă un zâmbet. Din el nu
emana nici întuneric, nici depravare – ca și când ar fi fost destul de
puternic să le ţină sub control, neobservate, cu excepţia ochilor. A ochilor
ei.
În spatele lui, restul Celor Treisprezece și sabatul bunicii ei rămaseră
pe hol, numai Aghiotantele zăbovind în cameră când ușile fură închise
din nou.
Prinzându-le pe toate împreună cu regele Valg.
— Așadar, spuse Erawan, măsurându-le din priviri într-un fel care o
făcu pe Manon să strângă din buze ca să nu îşi arate dinţii, forţele din
trecătoarea Ferian sunt pregătite?
Bunica ei dădu rapid din bărbie.
— Vor pleca la apus. Vor ajunge în Rifthold peste două zile.
Manon nu îndrăzni să se miște pe scaun.
— Trimiţi armata în Rifthold?
Regele demon îi aruncă o privire mijită.
— Te trimit pe tine în Rifihold, ca să-mi recucerești orașul, după ce ai
să-ţi îndeplinești sarcina, Legiunea Feriană va rămâne postată acolo, sub
comanda Iskrei Picioare galbene.
În Ritthold. Ca să lupte în cele din urmă, ca să vadă ce puteau face
balaurii lor în luptă.
— Suspectează atacul?
El afișă un zâmbet lipsit de viaţă.
— Forţele noastre se vor mișca prea repede ca ei să prindă de veste
Cu siguranţă ăsta era motivul pentru care informaţia nu fusese dezvăluită
până acum. Manon bătu cu un picior podeaua placată, dorindu-și deja să
se miște, să dea ordine celorlalte să se pregătească.
— Câte sabaturi din Morath aduc în nord?
— Iskra zboară cu a doua jumătate a legiunii noastre aeriene.
Cred că doar câteva sabaturi din Morath sunt necesare.
O provocare și un test, totodată.
Manon se gândi.
— Am să zbor cu Cele Treisprezece ale mele și am să fiu însoţită de
două sabaturi.
 Nu era nevoie ca inamicii lor să știe exact câte sabaturi zburau în
legiunea aeriană – sau să se ducă toate când ea ar fi pariat că şi Cele
Treisprezece ar fi fost suficiente să devasteze capitala.
Erawan nu făcu decât să-și încline aprobator capul. Bunica ei abia
dădu din cap – singura confirmare pe care ar fi obţinut-o vreodată
Dar Manon întrebă:
— Și prinţul?
Regele. Regele Dorian.
Bunica ei îi aruncă o privire, dar demonul spuse:
— Vreau să mi-l aduci personal. Dacă supravieţuiește atacului.
Și cu regina fioroasă acum dispărută, Dorian Havilliard și orașul lui
erau fără apărare.
Nu conta aproape deloc pentru ea. Era război.
Să lupte în războiul ăsta și la final să se ducă acasă, în Pustiuri. Chiar
dacă bărbatul, regele demon ar fi putut foarte bine să nu se ţină de
cuvânt.
Avea a să se ocupe mai târziu de asta. Dar, mal întâi… Să deschidă
lupta. Deja îi auzea strigătul sălbatic în sânge.
Regele demon șl bunica ei vorbeau din nou, lar Manon alungă
muzica scuturilor lovite și a săbiilor scăpărânde, suficient de mult încât să
le înţeleagă cuvintele.
— De îndată ce capitala va fi ferită de primejdii, am să vreau bărcile
pe râul Avery.
— Oamenii Lacului Argintiu au fost de acord?
Bunica ei studie harta întinsă pe masa din sticlă cu pietre netede,
Manon urmări privirea Matroanei spre Lacul Argintiu, în celălalt capăt al
lui Avery și spre orașul acestuia, cuibărit lângă Colţii Albi: Anielle.
Perrington – Erawan – ridică din umerii lui largi.
Lordul lui nu și-a declarat încă supunerea faţă de mine sau de regele
băiat. Îmi imaginez că, atunci când o să afle de căderea Riftholdului, o
să-i găsim mesagerii ploconindu-se pe pragul ușii noastre. El schiţă un
zâmbet. Breasla lor de lângă Cascadele Vestice ale lacului încă poartă
cicatricele ultimului marș al armatelor mele. Am văzut nenumăratele
monumente din Anielle din timpul războiului – lordul va afla cât de ușor îi
pot transforma din nou orașul într-un osuar.
Manon studie din nou harta, ignorând întrebările.
Bătrân. Regele Valg era atât de bătrân, încât o făcea să se simtă
tânără. O făcea și pe bunica ei să pară un copil.
Și nebună – poate că bunica ei fusese nebună să le vândă într-o
alianţă nedorită cu această creatură. Își impuse să-i întâlnească privirea
lui Erawan.
 — Cu fortăreţe în Morath, Rifthold și Anielle, acoperim doar jumătatea
sudică a Adarlanului. Cum rămâne cu nordul trecătoarei Ferian? Sau cu
sudul Adarlanului?
Bellhaven rămâne sub controlul meu – stăpânilor și comercianţilor de
acolo le place prea mult aurul. Melisande…
Regele demon fixă cu ochii aurii tărâmul vestic de dincolo de munţi.
— Eyliwe este distrus dedesubt, Fenharrow este în ruine spre est.
Pentru binele său, Melisande trebuie să continue să-și alieze forţele cu
ale mele, mai ales când Terrasenul nu are niciun ban.
Privirea concentrată a regelui se mută spre nord.
— Aelin Galathynius a ajuns la locul ei între timp. Și, după dispariţia
Riftholdului, va afla și ea cât de singură este în nord. Moștenitorul lui
Brannon nu are aliaţi pe continentul acesta. Nu mai are.
Însă Manon observă felul în care regele demon se uită rapid spre
Eyliwe – doar pentru o secundă.
Ea se uită la bunica ei, care încă tăcea şɨ-o urmărea pe Manon cu o
expresie care-i promitea moartea, dacă insista prea mult. Dar Manon îi
spuse lui Erawan:
— Capitala ta este inima comerţului. Dacă am să-mi dezlănţui
legiunea asupra ei, vei rămâne cu puţini aliaţi umani…
— Ultima dată când m-am interesat, Manon Cioc-negru, era legiunea
mea.
Manon se uită în ochii arzători ai lui Erawan, chiar dacă erau
nemiloși.
— Transformă Riftholdul în ruine, spuse ea categoric, și
conducătorilor ca Lordul din Anielle, sau Regina din Melisande, sau Lorzii
din Fenharrow ar putea să li se pare că merită să riște să se adune
împotriva ta. Dacă ai să-ţi distrugi capitala, de ce ar crede că vrei să te
aliezi cu ei? Trimite un decret înaintea noastră prin care să anunţi că
regele și regina sunt inamicii continentului. Declară-ne eliberatori ai
Riftholdului, nu cuceritori, și ai să-i determini pe ceilalţi conducători să
gândească de două ori înainte să se alieze cu Terrasenul. Am să
devastez orașul pentru tine suficient cât să ne arătăm puterea pe care o
deţinem și să împiedic armata Dinţi-de-fier să îl transforme în ruine.
El miji gânditor ochii aurii.
Ea știa că bunica ei mai avea un pic până să-și înfigă unghiile în
obrazul lui Manon, dar se abţinu. Ei nu îi păsa de oraș și de oamenii lui.
Însă războiul acesta chiar ar fi putut să se întoarcă împotriva lor, dacă
anihilarea Riftholdului i-ar fi unit pe inamicii lor împrăștiaţi și le-ar fi
˟întârziat Ciocurilor-Negre întoarcerea în Pustiuri.
Vernon se întoarse ca să-i întâlnească privirea. Frică – și calcul.
 El îi şopti lui Erawan:
— Aripa Conducătoare are dreptate, stăpâne.
Ce știa Vernon și nu știa ea?
Dar Erawan îşi înclină capul, părul auriu alunecându-i peste frunte.
— De aceea ești Aripa mea Conducătoare, Manon Cioc-negru, și de
aceea Iskra Picioare-galbene nu a obţinut poziţia.
Dezgustul și mândria se luptară în sinea ei, dar ea dădu aprobator din
cap.
— Încă un lucru.
Ea rămase nemișcată, așteptând.
Regele demon se întinse pe scaun.
— În Rifthold este un zid din sticlă. Nu ai cum să-l ratezi.
Ea știa – se cocoţase pe el.
— Distruge orașul suficient cât să insufli frica, să ne arăţi puterea!
Dar zidul… Dărâmă-l!
— De ce? fură singurele cuvinte pe care le rosti ea.
Ochii aurii se aprinseră ca niște tăciuni.
— Pentru că distrugerea unui simbol poate să nimicească spiritul
oamenilor la fel de mult ca un măcel.
Zidul acela din sticlă – puterea lui Aelin Galathynius și mila. Manon îl
privi suficient de mult în ochi, încât să dea din cap. Regele făcu semn din
bărbie spre ușile închise, sugerându-i să plece.
Manon ieși din cameră înainte ca el să se întoarcă spre Vernon. Abia
mult mai târziu după plecare îşi dădu seama că ar fi trebuit să rămână, ca
să o protejeze pe Matroană.
Cele Treisprezece nu vorbiră înainte să aterizeze în arsenalul lor
personal din tabăra armatei de dedesubt și nu riscară să o facă nici
măcar în timp ce puseră șeile pe balauri în noul cuib.
Trecând prin fumul şi bezna care acoperea întotdeauna Morathul,
cele două sabaturi însoţitoare pe care le alesese Manon – ambele Cioc-
negru – se îndreptară spre propriile arsenale. Asta era un lucru bun.
Stând acum în noroiul văii din faţa labirintului înghesuit de forje și
corturi, Manon le spuse Celor Treisprezece ale sale:
— Zburăm în treizeci de minute!
În spatele lor fierarii și manipulanţii se grăbeau deja să ridice armura
pe balaurii înlănţuiţi.
Dacă erau inteligenţi sau rapizi, nu sfârșeau între fălcile lor. Femela
albastă a lui Asterin îl prinsese deja pe bărbatul cel mai apropiat de ea.
Manon fu tentată să vadă dacă avea să-l muște, dar spuse sabatului:
— Dacă o să avem noroc, o să sosim înaintea Iskrei și o să dăm
tonul devastării. Dacă nu, la sosire, o să o căutăm pe Iskra și sabatul ei și
o să oprim măcelul. Lăsaţi-l pe prinţ în seama mea. Nu îndrăzni să se
uite la Asterin când o spuse. Nu am nicio îndoiala că Picioare-galbene
vor încerca să-i revendice capul. Să opriţi pe oricine îndrăznește să îl ia.
Și, probabil, să-i pună capăt și Iskrei. În luptă, aveau mereu loc
accidente.
Cele Treisprezece îşi plecară cu supunere capetele. Manon făcu
semn cu capul peste umăr, spre arsenalul de sub pânza de cort prost
lucrată a corturilor.
— Armură completă. Ea rânji tăios. Vrem să ne facem apariţia
arătând cât mai bine posibil.
Cele douăsprezece îi zâmbiră și plecară, îndreptându-se spre mesele
și manechinele unde armurile lor fuseseră atent și meticulos
confecţionate în ultimele luni.
Numai Asterin rămase lângă ea atunci când Manon o apucă pe
Ghislaine de braţ, când santinela cu păr creţ trecu pe lângă ele.
Ea murmură peste zăngănitul forjelor și răgetele balaurilor:
— Spune-ne ce știi despre Erawan.
Ghislane deschise gura și se albi la faţă, dar Manon izbucni:
— Pe scurt!
Ghislaine înghiţi cu greu, dând din cap când Cele Treisprezece se
pregătiră în spatele lor. Cărturarul-războinic şopti așa încât doar Manon
și Asterin să poată auzi.
— A fost unul dintre cei trei regi Valg care au invadat lumea asta la
începutul veacurilor. Ceilalţi doi au fost ori uciși, ori trimiși înapoi în lumea
lor întunecată. El a rămas aici, cu o mică armată. A fugit spre continentul
acesta după ce Maeve și Brannon i-au distrus armata și și-a petrecut o
mie de ani reconstruindu-și în secret armata, departe de Colţii Albi. Când
a fost gata, când a observat că flacăra regelui Brannon scade, Erawan a
lansat atacul ca să revendice continentul. Legenda spune că a fost
înfrânt de fiica lui Brannon și de partenerul ei uman.
Asterin pufni.
— Se pare că legenda a greșit.
Manon dădu drumul braţului lui Ghislaine.
— Pregătește-te! Spune-le și celorlalte când poţi! Ghislaine îşi plecă
privirea și intră în arsenal.
Manon ignoră privirea fixă și mijită a lui Asterin. Nu era momentul
potrivit să poarte conversaţia asta.
Ea îl găsi pe fierarul mut lângă forja lui obișnuită, transpiraţia
curgându-i pe fruntea murdară de funingine. Însă privirea îi fu calmă și
serioasă când trase prelata din pânză de pe masa de lucru, ca să îi
dezvăluie armura lustruită, pregătită.
 Costumul din metal negru fusese făurit în forma unor solzi complicaţi
de balaur. Manon îşi trecu un deget peste plăcile suprapuse și ridică o
mănușă, perfectă pentru mâna ei.
— Este frumoasă.
Îngrozitoare, dar frumoasă. Ea se întrebă ce părere avea el despre
faptul că făcuse armura pe care avea să o poarte cât le-ar fi curmat
vieţile compatrioţilor lui. Pe faţa lui roșie nu se citea nimic.
Își scoase mantia roșie și începu să îşi pună armura, bucată cu
bucată. Aceasta alunecă peste ea ca o a doua piele, flexibilă și elastică
acolo unde trebuia să fie, de nepătruns în locurile în care viaţa ei
depindea de asta.
După ce termină, fierarul o măsură din priviri și dădu aprobator idin
cap, apoi se întinse sub masă ca să pună un alt obiect pe suprafaţa ei.
Pentru o clipă, Manon fixă cu privirea casca încoronată.
Fusese făurită din același metal negru, apărătorile pentru nas și
frunte fiind fasonate astfel încât să-i ascundă o mare parte din faţă – în
afară de gură. Și de dinţii ei din fier. Cele șase suliţe ale coroanei se
înălţau ca niște mici săbii.
Era casca unui cuceritor. A unui demon.
Manon simţi privirea Celor Treisprezece ale sale, acum înarmate,
când îşi băgă coada împletită în armură și înălţă casca deasupra capului.
Şɨ-o puse cu ușurinţă și-i simţi interiorul rece pe pielea-i fierbinte. În
ciuda umbrelor care-i ascundeau o mare parte din faţă, văzu clar cum
fierarul dădu aprobator din cap.
Nu înţelese de ce se deranjă, dar Manon se trezi spunând
„Mulţumesc”.
El mai dădu o dată din cap înainte ca ea să plece de la masa lui.
Soldaţii se dădură la o parte când ea le făcu semn Celor
Treisprezece și urcă pe Abraxos, balaurul fiind dichisit cu noua armură.
Ea nu aruncă nicio privire înapoi spre Morath când se înălţă spre
cerul gri.

CAPITOLUL 4

Aedion și Rowan nu îl lăsară pe mesagerul lui Darrow să meargă

înainte ca să-i avertizeze pe lorzi de sosirea lor. Dacă asta era vreo
manevră ca să-i prindă pe picior greșit, în ciuda tuturor lucrurilor pe care
Murtaugh și Ren le făcuseră pentru ei în primăvara asta, atunci aveau să
folosească avantajul în orice mod posibil.
Aelin se gândea că poate ar fi trebuit să considere semn rău vremea
ploioasă. Sau probabil că vârsta lui Murtaugh era o scuză convenabilă ca
Darrow să o pună la încercare. Gândul o enerva.
Taverna se înălţa la răscruce de drumuri, chiar în inima Oakwaldului.
Odată cu ploaia și cu lăsarea serii, era aglomerată, iar ei fură nevoiţi să
plătească dublu ca să lase caii în grajd. Aelin era destul de sigură că un
cuvânt din partea ei, un licăr al focului sugestiv ar fi distrus nu doar
grajdurile, ci și taverna.
Lysandra mersese înainte la o distanţă de opt sute de metri, iar când
ajunseră, ieși pe furiș din tufe și dădu din capul zburlit și ud spre Aelin.
Drumul era liber.
În han, nu se găseau camere de închiriat, iar barul era plin ochi de
călători, vânători și de alţii care fugeau de ploaie. Unii stăteau chiar lipiţi
de perete – iar Aelin presupuse că așa avea să-și petreacă seara cu
prietenii ei, după terminarea întâlnirii.
Câteva capete se întoarseră spre ei când intrară. Glugile ude și
mantiile le ascundeau feţele și armele, iar mesenii se întoarseră repede
la băuturi, la jocul de cărţi sau la cântecele de beţie.
Lysandra se transformase în sfârșit în om – și, respectând jurământul
din urmă cu mai multe luni, sânii ei cândva plini erau acum mai mici. În
ciuda lucrurilor care îi așteptau în sala privată de mese din spatele
hanului, Aelin zări privirea creaturii metamorfice și zâmbi superior.
— Este mai bine? şopti ea peste capul lui Evangeline, în timp ce
mesagerul lui Darrow, însoţit de Aedion, merse prin mulţime.
Rânjetul Lysandrei fu pe jumătate feroce.
— O, habar n-ai!
În spatele lor, Aelin ar fi putut să jure că Rowan chicotise.
Mesagerul și Aedion cotiră pe un hol, lumina slabă a lumânărilor
licărind printre picăturile de ploaie care încă alunecau de pe scutul rotund
și zgâriat, prins în curele pe spatele verișorului ei Lupul Nordului care,
deși câştigase lupte cu viteza și puterea lui Fae, se bucura respectul și
loialitatea legiunii sale ca bărbat, ca orice om, Aelin, încă Fae, se întreba
dacă ar fi trebuit să se transforme.
Ren Allsbrook aștepta înăuntru – Ren, alt prieten din copilărie, pe
care aproape îl ucisese, adică încercase să îl ucidă iarna trecuta, și care
nu știa cine era ea cu adevărat. Care rămăsese în apartamentul ei, fără
să-și dea seama că aparţinea reginei lui pierdute. Iar Murtaugh… îşi
aducea aminte vag de bărbat, în mare parte ca fiind prezent la masa
unchiului ei și dându-i pe furiș tarte cu mure.
Tot binele rămas și orice urmă de siguranţă erau meritul lui Aedion,
adânciturile și zgârieturile de pe scutul lui fiind dovada vie a acestui fapt,
și al celor trei bărbaţi care o așteptau.
Aelin începu să se cocoșeze, dar Aedion și mesagerul se opriră în
faţa ușii din lemn, bătând o singură dată. Fleetfoot îi atinse gamba, dând
din coadă, iar Aelin îi zâmbi câinelui, care se scutură din nou, aruncând
picături de apă. Lysandra pufni. Să aducă un câine ud la o întâlnire
secretă, asta era foarte nobil din partea ei.
Însă, cu multe luni în urmă, Aelin îşi promisese că nu avea să
pretindă a fi altcineva decât era. Se târâse prin întuneric, și sânge și
disperare și supravieţuise. Și chiar dacă lordul Darrow putea să îi ofere
oameni și bani pentru un război., avea și ea. Ar îi fost mai bine să aibă
mai mulţi dar ea nu era cu mâna goală. Făcuse asta pentul ea însăși.
Pentru ei toţi.
Aelin îşi îndreptă umerii în timp ce Aedion intră în cameră vorbindu-le
deja celor dinăuntru:
Ticăloșilor, ne-aţi tăcut să mergem prin ploaie pentru că nu aţi vrut să
vă udaţi. Ren. Pari obosit, ca de obicei. Murtaugh, întotdeauna o
încântam. Darrow – părul tău arată la fel de rău ca al meu.
Cineva spuse cu o voce uscată și rece:
— Având în vedere discreţia cu care ai aranjat întâlnirea asta, s-ar
putea crede că tu te strecori prin propriul regat, Aedion.
Aelin ajunse la ușa întredeschisă, gândindu-se dacă merita să
deschidă conversaţia prin a le spune proștilor dinăuntru să vorbească
mai încet, dar…
O făceau. Cu urechile ei Fae, auzea mai multe sunete decât un om
obișnuit. Păși înaintea Lysandrei și a lui Evangeline, lăsându-le să intre
după ea, și se opri în pragul ușii, ca să examineze sala de mese privată.
Singura fereastră era întredeschisă ca să domolească arșiţa din han.
O masă mare și dreptunghiulară era în faţa șemineului aprins, presărată
cu farfurii goale, firimituri și tăvi murdare. Doi bătrâni stăteau la masă;
mesagerul îi şopti ceva la ureche unuia din ei, prea încet pentru auzul ei
Fae, înainte de a face o plecăciune în faţa tuturor și de a ieși. Ambii
bătrâni îşi îndreptară privirea dincolo de locul în care Aedion stătea în
picioare în faţa mesei – la ea.
Dar Aelin se concentra la tânărul brunet de lângă șemineu, cu un braţ
sprijinit de margine, pe al cărui chip bronzat și cu cicatrice se citea
nepăsarea.
Ea îşi aminti de cele două săbii de pe spatele lui. De ochii arzători și
negri.
Gura i se uscase un pic înainte să îşi dea gluga pe spate. Ren
Allsbrook tresări. Însä bătrânii se ridicaseră în picioare. Ea îl cunoștea pe
unul din ei. Mai ales că el era cel care îi oprise măcelul. Celălalt bărbat,
cu toate că avea riduri, chipul îi era ferm – dur. Fără să emane
amuzament sau bucurie sau căldură. Era un bărbat obișnuit să facă ce
voia și să fie ascultat fără întrebări. Corpul lui era subţire și vânjos și încă
se ţinea drept. Arma lui nu era sabia, ci mintea.
Unchiul ei, Orlon, fusese la război cu ambele. Si bun – nu auzise
niciodată un cuvânt aspru sau plin de mânie din gura lui Orlon. Acest
bărbat, totuși… Aelin se uită în ochii gri ai lui Darrow, ca un prădător
care-l recunoaşte pe un altul.
— Lord Darrow, spuse ea înclinându-și capul. Nu se putu abţine să
nu zâmbească strâmb. Pari încălzit.
Chipul urât al lui Darrow rămase nemișcat. Neimpresionat.
Prea bine atunci.
Aelin îl privi pe Darrow, așteptând – refuzând să îşi mute privirea
înainte ca el să facă o plecăciune.
O plecăciune fu tot ce-i oferi el.
— Un pic mai adâncă spuse ea mieros.

Aedion îi aruncă o privire plină de avertismente.

Darrow nu făcu așa ceva.
Murtaugh fu cel care făcu o plecăciune mai adâncă, îndoindu-se de la
mijloc și spuse:
— Maiestate! Ne cerem scuze că am trimis mesagerul să vă aducă –
dar nepotul meu îşi face griji pentru sănătatea mea. El schiţă un zâmbet.
Spre mâhnirea mea.
Ren îşi ignoră bunicul și se îndepărtă de lângă poliţă, dunetul
cizmelor lui fiind singurul zgomot care se auzi când ocoli masa.
— Ai știut, îi şopti el lui Aedion.
Lysandra, înţeleaptă închise ușa și o îndemnă pe Evangeline să stea
cu Fleetfoot lângă fereastră – să urmărească privirile indiscrete. Aedion îi
zâmbi ușor lui Ren.
Surpriză.
Înainte ca tânărul lord să-i poată răspunde, Rowan veni lângă Aelin și
îşi scoase gluga.
Bărbatul înţepeni când războinicul Fae i se arătă în toată gloria –
violenţa citindu-i-se în ochi. Era deja concentrat asupra Lordului Darrow.
— Ei, așa ceva n-am mai văzut de mult, murmură Darrow.
Murtaugh îşi stăpâni șocul – și poate și dramul de frică – suficient cât
să întindă o mână spre scaunele goale din faţa lor.
— Luaţi loc, vă rog. Scuze pentru deranj. Nu ne-am dat seama că
mesagerul ar putea să vă aducă atât de repede.
Aelin nu făcu nicio mișcare ca să se așeze. Nici însoţitorii ei.
Murtaugh adăugă:
— Putem comanda mâncare proaspătă daca vreţi. Probabil sunteţi
lihniţi.
Ren îi aruncă bunicului său o privire neîncrezătoare, care o făcu să
înţeleagă tot ce trebuia să știe despre părerea rebelului în ceea ce-o
privea.
Lodrul Darrow o privea din nou. O evalua.
Modestie – recunoștinţă. Trebuia să încerce; putea să încerce, la
naiba! Darrow se sacrificase pentru regatul ei; el avea oameni și bani de
oferit în viitoarea luptă cu Erawan. Ea programase întâlnirea asta, ea le
ceruse lorzilor întrevederea cu ei. Cui îi păsa dacă era în alt loc? Erau
prezenţi toţi. Era suficient.
Aelin se forţă să meargă spre masă. Ca să revendice scaunul din faţa
lui Darrow și a lui Murtaugh.
Ren rămase în picioare, monitorizând-o cu o flacără întunecată în
priviri.
Ea îi spuse încet lui Ren:
— Mulţumesc pentru că l-ai ajutat pe căpitanul Westfall în primăvara
asta.
Lui Ren îi zvâcni maxilarul, dar spuse:
— Cum îi merge? Aedion mi-a spus despre rănile lui într-o scrisoare.
— Din câte am auzit, se îndrepta spre vindecătoarele din Antic Spre
Torre Cesme.
— Bun.
— Vrei să-mi spui cum se face că vă cunoaşteţi deja sau va trebui să
presupun? întreba lordul Darrow.
Tonul vocii o făcu pe Aelin să numere până la zece. Dar Aedion fu cel
care spuse în timp ce se așeză:
— Ai grijă, Darrow!
Darrow îşi împreună degetele noduroase, dar îngrijite, și le lăsă pe
masă.
— Sau ce? Ai să mă faci scrum, prinţesă? Ai să-mi topești oasele?
Lysandra se așeză pe un scaun lângă Aedion și întrebă cu politeţea
neameninţătoare cu care fusese învăţată:
— A mai rămas niște apă în ulciorul ɚɬa? M-a cam epuizat călătoria
prin furtună.
Aelin ar fi putut să o sărute pe prietena ei pentru încercarea de a
domoli tensiunea.
— Ei bine, spune-mi, te rog, ai s-o faci?
Darrow se încruntă la frumuseţea rafinată, la ochii oblici care nu se
feriră de ai lui, în ciuda cuvintelor ei blânde. Clar – el nu știuse cine
călătorea cu ea și cu Aedion. Sau ce puteri aveau.
— Lysandra, răspunse Aedion, desfăcându-și scutul și punându-l pe
podea în spatele lor, cu un zgomot puternic. Lady din Caravera.
— Nu există Caraverre, spuse Darrow.
Aelin ridică din umeri.
— Acum există.
Lysandra alesese numele acesta în urmă cu o săptămână, orice ar fi
˟însemnat, ridicându-se în picioare în miezul nopţii și, practic strigându-i-l
lui Aelin de îndată ce se stăpânise suficient de mult încât să se
transforme din nou în om. Aelin se îndoia că avea să uite curând
imaginea leopardului-fantomă cu ochi mari, care încerca să vorbească.
Ea îi zâmbi ușor lui Ren, care încă o urmărea ca un uliu.
— Mi-am permis să cumpăr pământul cedat de familia ta. Se pare că
veţi fi vecini.
— Și din ce familie se trage Lady Lysandra? întrebă Darrow și
strânse din buze când zări semnul de pe tatuajul Lysandrei, care se
vedea indiferent în ce s-ar fi transformat.
— Nu am programat întâlnirea asta ca să discutăm despre familii și
moșteniri, replică Aelin calmă.
Ea se uită la Rowan, care îi confirmă printr-un semn din cap că
personalul hanului nu se afla în apropierea camerei și că nu îi auzea
nimeni.
Prinţul ei Fae merse spre masa de servit de lângă perete ca să ia apa
pe care o ceruse Lysandra. O adulmecă, iar ea știu că magia lui o
încerca, testând apa să vadă dacă fusese otrăvită, în timp ce el trimise
spre ei patru pahare pe un vânt fantomă.
Cei trei lorzi priviră tăcuţi și cu ochii mari. Rowan se așeză și turnă
nonșalant apa, apoi invocă un al cincilea pahar, îl umplu și îl făcu să
plutească spre Evangeline. Magia o făcu pe fată să radieze și ea se
întoarse ca să se uite la fereastra stropită de ploaie. Continuă să asculte
în timp ce pretindea că era drăguţă, inutilă și neînsemnată, așa cum o
învăţase Lysandra.
— Măcar războinicul tău Fae se pricepe și la altceva, nu doar la a fi
atât de violent, spuse Lordul Darrow.
— Dacă întâlnirea asta o să fie întreruptă de forţe neprietenoase,
spuse calmă Aelin, ai să fii recunoscător pentru violenţa brută, Lordule
Darrow.
— Și cum rămâne cu abilităţile tale? Ar trebui să fiu recunoscător și
pentru ele?
Ei nu-ɨ păsa cum aflase el. Aelin îşi înclină capul, alegându-și fiecare
cuvânt, forţându-se să gândească înainte de a vorbi.
— Există vreo putere pe care ai prefera să o am?
Darrow zâmbi, însă nu și din priviri.
 — Ceva control i-ar prinde bine înălţimii Tale.
De-o parte și de alta a ei, Rowan și Aedion erau tensionaţi ca niște
coarde de arc. Dar, dacă ea putea să-și controleze temperamentul,
atunci ei ar putea…
„Înălţimea Ta, nu Maiestate.”.
— Am să mă gândesc la asta, spuse ea schiţând un zâmbet în ceea
ce privește motivul pentru care regatul meu și cu mine am dorit ne
întâlnim azi…
— Regat?
Lordul Darrow ridică din sprâncenele argintii. O măsură din priviri pe
Lysandra, apoi pe Aedion și, în cele din urmă, pe Rowan. Ren se uita cu
gura căscată la toţi, afișând o expresie pofticioasăși îngrozită.
— Pe ăștia îi consideri un regat?
— În mod evident, regatul o să se extindă de îndată ce-o să ajungem
în Orynth…
— Și, chiar și așa, nu văd cum ar putea să existe un regat, de vreme
ce nu ești încă regină.
Ea îşi ţinu capul ridicat.
— Nu cred că înţeleg la ce te referi.
Darrow sorbi din halba-i cu bere. Sunetul pe care îl făcu când o lăsă
pe masă răsună prin cameră. Lângă el, Murtaugh rămase ţeapăn
— Orice conducător al Terrasenului trebuie să primească aprobarea
familiilor conducătoare din fiecare teritoriu.
Gheaţa, rece și antică, îi pârâi prin vene. Aelin îşi dori să fi putut da
vina pe obiectul care-i atârna la gât.
— Îmi spui că, deși sunt ultima supravieţuitoare din neamul
Galathynius, tronul meu încă nu-mi aparţine? rosti ea prea încet, focul
licărindu-i în burtă și dansându-i pe limbă.
Simţi că Rowan o fixa cu privirea, dar continuă să se uite la Lordul
Darrow.
— Prinţesă, îţi spun că, deși ești ultima descendentă directă a lui
Brannon, exista și alte posibilităţi, alte direcţii care pot fi urmate, dacă vei
îi considerată nepotrivită.
— Weylan, te rog, interveni Murtaugh. Nu pentru asta am acceptat ca
să ne întâlnim. Am făcut-o ca să discutăm despre restaurare, ca să o
ajutăm și să colaborăm cu ea.
Toţi îl ignorară.
— Te referi la tine? îl întrebă Aelin pe Darrow.
Fumul i se undui în gură. Ea înghiţi, aproape înecându-se cu el.
Darrow nici măcar nu tresări.
— Nu prea poţi să te aștepţi să permitem unei asasine de
nouăsprezece ani să intre defilând în regatul nostru și să înceapă să dea
ordine, indiferent de familia din care se trage.
„Gândește-te bine, respiră adânc. Oameni, bani, sprijin de la poporul
tău deja distrus. Asta-ţi oferă Darrow, ceea ce vrei să câştigi, dacă ai
putea să-ţi controlezi temperamentul.”.
Ea îşi înăbuși focul din vene în tăciuni sfârâitori.
— Înţeleg că trecutul meu ar putea fi considerat problematic…
— Consider că tot ce are legătură cu tine, prinţesă, este problematic,
cea mai mică problemă fiind prietenii pe care ţi i-ai ales și membrii
regatului. Poţi să-mi explici de ce te însoţește o curvă ordinară și este
prezentată ca o lady? Sau de ce unul dintre lingăii lui Maeve stă acum
lângă tine? El îi zâmbi dispreţuitor lui Rowan. Prinţul Rowan, nu-ɨ așa?
Probabil că pusese cap la cap lucrurile pe care i le șoptise mesagerul
la ureche când sosiseră.
— O, da, am auzit de tine. Ar fi interesant de aflat de ce, atunci când
regatul nostru este mai slab ca niciodată și moștenitorul său atât de
tânăr, unul dintre cei mai de încredere războinici ai lui Maeve reușește să
câştige un avanpost, după ce atât de mulţi ani a tânjit după regatul
nostru. Sau, poate că întrebarea mai potrivită ar fi următoarea: de ce să
servești la picioarele lui Maeve, când poţi conduce lângă prinţesa Aelin?
Fu nevoie de un efort considerabil ca ea să nu-și încleșteze pumnii.
— Prinţul Rowan este carranamul meu. Prezenţa lui nu se pune la
îndoiala.
— Carranam. Un termen de mult uitat. Ce altceva te-a învăţat Maeve
în Doranelle, în primăvara asta?
Ea îşi înghiţi cuvintele când mâna lui Rowan o atinse pe a ei pe sub
masă – chipul lui afișând plictis și lipsă de interes. Calmul furtuni
îngheţate și feroce. „Îmi permiţi să vorbesc, Maiestate?”
Ea avea sentimentul că lui Rowan i-ar fi făcut mare plăcere să-l sfâșie
în bucăţi foarte mici pe Darrow. Și că i-ar fi făcut mare plăcere să i se
alăture.
Aelin dădu rapid din cap, rămânând fără cuvinte în timp ce se luptă
să-și alunge flăcările.
Sincer, îi păru un pic rău de Darrow când prinţul Fae îi arunca o
privire dantelată cu trei sute de ani de violenţă rece.
— Mă acuzi că am făcut jurământul de sânge faţă de regina mea fără
onoare?
Cuvintele rostite nu fură nici omenești, nici pline de milă. Spre meritul
lui, Darrow nu se făcu mic. Mai degrabă, riducă din sprâncene spre
Aedion, apoi se întoarse și scutură din cap spre Aelin.
— I-ai dăruit jurământul sacru acestui… mascul?
 Ren rămase cu gura ușor căscată în timp ce se uita cu atenţie la
Aedion, la cicatricea vizibilă pe pielea bronzată. Ea nu fusese acolo ca
să-l protejeze. Sau să le protejeze pe surorile lui Ren când academia lor
de magie se transformase într-un abator, în timpul invaziei Adarlanului.
Aedion văzu că Ren era surprins și scutură subtil din cap, ca și când i-ar
fi spus: „Am să-ţi explic mai târziu.”.
Dar Rowan se rezemă de spătar, schiţând un zâmbet – iar ăsta fu un
lucru îngrozitor.
— Am cunoscut multe prinţese cu regate de moștenit, Lord Darrow, și
pot să-ţi spun că absolut niciuna dintre ele nu a fost suficient de proastă
încât să-i permită unui mascul să o manipuleze în sensul acela, cu atât
mai puţin regina mea. Dar, dacă aș fi vrut să-mi fac rost de un tron, aș fi
ales un regat mai pașnic și mai prosper. El ridică din umeri. Nu cred însă
că fratele și sora mea din această cameră mi-ar fi permis să trăiesc prea
mult timp, dacă ar fi bănuit că îi doresc răul reginei – sau regatului lor.
Aedion dădu aprig din cap, dar, lângă el, Lysandra se îndreptă – nu
mânioasă sau surprinsă, ci mândră. Aelin se simţi alinată și tristă în
același timp.
Aelin îi zâmbi ușor lui Darrow, controlând flăcările.
— Cât timp ţi-a luat să născocești o listă cu toate lucrurile cu care ai
putea să mă insulţi și să mă acuzi în timpul acestei întâlniri?
Darrow o ignoră și făcu semn din bărbie spre Aedion.
— Ești cam tăcut în seara asta.
— Nu cred că-ţi dorești în mod deosebit să-mi auzi gândurile chiar
acum, Darrow, îi răspunse Aedion.
— Jurământul de sânge îţi este furat de un prinţ străin, regina ta este
o asasină care numește curve ordinare ca să o servească și, totuși, nu ai
nimic de spus?
Scaunul lui Aedion scârţâi, iar Aelin aruncă o privire – ca să-l vadă
apucându-i laturile atât de puternic, încât monturile i se albiră.
Lysandra, în ciuda spatelui ţeapăn, nu îi făcu lui Darrow plăcerea de
a roși rușinându-se.
Și ea termină. Scânteile îi dansară în vârfurile degetelor, sub masă.
Dar Darrow continuă înainte ca Aelin să poată să vorbească sau să
incendieze camera.
— Aedion, dacă încă mai speri să capeţi o poziţie oficială în
Terrasen, ai putea să vezi dacă rudele tale din Wendlyn s-au răzgândit în
ceea ce privește logodna de acum mulţi ani. Vezi dacă te vor recunoaşte
ca făcând parte din familie. Cât de diferită ar fi fost situaţia, dacă tu și
iubita noastră prinţesă Aelin aţi fi fost logodiţi – dacă Wendlyn nu ţi-ar fi
respins oferta de a ne uni formal regatele, și asta, foarte probabil, la
porunca lui Maeve.
El îi zâmbi lui Rowan.
Lumea ei se clătină un pic. Până și Aedion se albise la faţă. Nimeni
nu dăduse vreodată de înţeles că se încercase oficial să fie logodiţi. Sau
că familia Ashryver chiar lăsase Terrasenul în război și ruină.
— Oare ce vor spune masele adoratoare prinţesei lor salvatoare, zise
gânditor Darrow, punându-și palmele pe masă, când vor auzi cum și-a
petrecut ea timpul atunci când au suferit? Vorbele lui fură niște palme
peste faţă, una după alta. Dar, adăugă Darrow, mereu te-ai priceput să te
prostituezi, Aedion. Deși mă întreb dacă prinţesa Aelin știe ce…
Aelin atacă.
Nu cu flăcări, ci cu oţel.
Pumnalul tremurând dintre degetele lui Darrow străluci în lumina
șemineului aprins.
Ea mârâi în faţa bătrânului, Rowan și Aedion se ridicară pe jumătate
de pe scaune, iar Ren întinse mâna după o armă, dar păru bolnav –
bolnav când văzu leopardul-fantomă în locul în care, în urmă cu o clipă,
stătuse Lysandra.
Murtaugh rămase cu gura căscată în faţa creaturii metamorfice, iar
Darrow se uită urât la Aelin, cu faţa albă de mânie.
— Darrow, dacă vrei să mă insulţi, atunci n-ai decât, spuse printre
dinţi Aelin, aproape atingându-i nasul cu al ei. Dar dacă ai să-mi mai
insulţi oamenii, nu am să mai ratez data viitoare.
Ea îşi îndreptă privirea spre pumnalul dintre degetele răsfirate ale
bătrânului, un milimetru separându-i lama de carnea lui pătată.
— Văd că ai moștenit temperamentul tatălui tău, spuse zeflemitor
Darrow. Așa plănuiești să conduci? Când nu-ţi place cineva, ameninţi?
El lăsă lamă și se retrase suficient de mult cât să-și încrucișeze
braţele.
— Ce părere ar avea Orlon de comportamentul ăsta, de intimidarea
asta?
— Alege-ţi cu grijă cuvintele, Darrow! îl avertiză Aedion.
Darrow ridică din sprâncene.
— Toată munca depusă și toate sacrificiile din ultimii zece ani au fost
în numele lui Orlon, ca să-l onorez și să-i salvez regatul – regatul meu.
Nu am de gând să las un copil răsfăţat și arogant să distrugă asta cu
toanele lui. Te-ai bucurat de bogăţiile din Rifthold în acești ani, prinţesă?
Ţi-a fost foarte ușor să ne uiţi în nord, când cumpărai haine și îl serveai
pe monstrul care ţi-a măcelărit familia și prietenii?
„Oameni, și bani și un Terrasen unit.”.
— Până și verișorul tău, în ciuda destrăbălării lui ne-a ajutat în Nord.
Și Ren Allsbrook – flutură o mână spre Ren… Căt ai trăit în lux ai știut că
Ren și bunicul lui au economisit tot ce s-a putut că găsească o cale de a
păstra viu efortul rebelilor? Că au stat în bordee și au dormit sub cai?
— Suficient, spuse Aedion.
— Lasă-l să continue, spuse Aelin, așezându-se din nou pe scaun și
încrucișându-și braţele.
— Ce mai e de spus, prinţesă? Crezi că oamenii din Terrasen se vor
bucura să aibă o regină care l-a servit pe inamicul lor? Care a împărţit un
pat cu fiul dușmanului?
Lysandra mârâi încet, făcând paharele să se clatine.
Darrow era netulburat.
— Și o regină care acum, fără îndoială, împarte patul cu un prinţ Fae
care l-a servit pe celălalt inamic din spatele nostru – ce crezi că va
înţelege din asta poporul nostru?
Ea nu voia să știe cum de ghicise Darrow, ce înţelesese printre
rânduri.
— Nu te privește cu cine-mi împart patul, spuse ea.
— Uite și de asta nu ești potrivită să conduci. E treaba tuturor cu
cine-și împarte regina patul. Ai să-ţi minţi poporul în legătură cu trecutul
tău, ai să negi că l-ai servit pe regele detronat și că i-ai servit și fiul, în alt
mod?
Sub masă, Rowan întinse mâna ca să o apuce pe a ei, degetele
fiindu-i acoperite de gheaţă ca să domolească focul ce începea să-i
danseze în vârful unghiilor. Nu ca să o avertizeze sau să o dojenească –
doar să îi spună că și el se lupta să se abţină din a folosi farfuria de
cositor ca să-l lovească peste faţă pe Darrow.
Ea nu îşi mută privirea de la Darrow, chiar dacă îşi împleti degetele
cu ale lui Rowan.
— Am să-i spun poporului meu tot adevărul, zise încet Aelin, dar nu
fără putere. Am să le arăt oamenilor cicatricele de pe spate de la
Endovier, cicatricele din anii în care am fost Celaena Sardothien și am să
le spun că noul rege din Adarlan nu este un monstru. Am să le spun că
avem un singur inamic: bastardul din Morath. Și că Dorian Havilliard este
singura noastră șansă ca să supravieţuim și să fie pace între cele două
regate, pe viitor.
— Și dacă nu este așa? Ai să-i distrugi castelul din piatră așa cum l-ai
distrus pe cel din sticlă?
Chaol îi menţionase asta – cu luni în urmă. Ea ar fi trebuit să se
gândească mai mult la faptul că oamenii obișnuiţi ar fi putut să-i ceară să-
și limiteze puterile ei și ale regatului adunat în jurul ei. Dar era mai bine
să-l lase pe Darrow să creadă că ea distrusese castelul din sticlă; și că
ea îl ucisese pe rege. Era o variantă mai bună decât adevărul potenţial
dezastruos.
— Dacă ai să mai vrei să faci parte din Terrasen, continuă Darrow
când nimeni nu răspunse, sunt sigur că Aedion poate să-ţi găsească
ceva de făcut în legiunea Bane. Dar eu nu voi avea nevoie de tine în
Orynth.
Ea ridică din sprâncene.
Mai vrei să spui și altceva?
Ochii lui gri deveniră albicioși.
— Nu-ţi recunosc dreptul de a conduce; nu te recunosc drept regina
legitimă a Terrasenului. Nici lorzii Sloane, Ironwood și Gunnar, care
formează majoritatea supravieţuitorilor din ce-a fost regatul unchiului tău.
Chiar dacă familia Allsbrook o să ţi se alăture, este doar un vot împotriva
celor patru. Generalul Ashriver nu are pământuri sau titluri aici – și, prin
urmare, niciun cuvânt de spus. În ceea ce o privește pe Lady Lysandra,
Caraverre nu este un teritoriu recunoscut și nu recunoaştem nici
descendenţa ei, nici faptul că ai cumpărat acele terenuri.
Vorbe goale, pentru o declaraţie formală.
— Dacă ai să te întorci în Orynth și ai să-ţi ocupi tronul fără invitaţia
noastră, acţiunile tale vor fi considerate un act de război și trădare.
Darrow scoase o bucată de hârtie din jachetă – cu multe rânduri
scrise sofisticat și patru semnături diferite în partea de jos.
— Din acest moment, până când o să se decidă altfel, ai să rămâi
prinţesă prin descendenţă – dar nu regină.

CAPITOLUL 5

Aelin fixă cu privirea bucata de hârtie, numele care fuseseră semnate

cu mult timp înainte de seara aceasta, bărbaţii care hotărâseră împotriva
ei fără să o întâlnească, bărbaţii care schimbaseră viitorul ei și al
regatului său doar cu semnăturile lor.
Poate că ar fi trebuit să aștepte să ceară întâlnirea asta până ar fi
ajuns în Orynth – până când oamenii ei ar fi văzut-o întorcându-se și ar fi
fost mai greu să o alunge de la palat.
— Osânda noastră se adună la sud de Adarlan – și, totuși, asta-i
preocuparea ta? şopti Aelin.
Darrow spuse zeflemitor:
— Când o să avem nevoie de… abilităţile tale, o să-ţi dăm de știre.
Niciun foc nu arse în ea, nici măcar un tăciune. Ca și când Darrow l-
ar fi strâns în pumn și l-ar fi stins.
— Legiunea Bane, spuse Aedion cu o urmă a acelei impertinenţe
legendare, nu o să răspundă decât în faţa lui Aelin Galathynius.
— Legiunea Bane, spuse Darrow, este sub comanda noastră. În
cazul în care tronul nu este ocupat de un conducător potrivit, lorzii
controlează armatele Terrasenului.
El o studie din nou pe Aelin, ca și când i-ar fi simţit planul vag de a se
întoarce public în orașul ei, ca să-i fie și mai greu să o alunge, licărind în
timp ce lua formă.
— Ai să plătești dacă ai să calci în Orynth, fato!
— E o ameninţare? mârâi Aedion întinzând o mână spre mânerul
sabiei din Orynth din teaca de lângă el.
— E legea, spuse simplu Darrow. O generaţie de conducători
Galathynius au onorat-o.
În mintea ei se auzea așa un vuiet, și o liniște neclintită în lumea de
dincolo.
— Valgii mărșăluiesc spre noi – un rege Valg mărșăluiește spre noi,
insistă Aedion, generalul încarnat. Iar regina voastră, Darrow, ar putea fi
singura persoană capabilă să îi ţină la distanţă.
— Războiul este un joc al numerelor, nu al magiei. Știi asta, Aedion.
Ai luptat la Theralis.
Marea câmpie din faţa Orynthului, gazda ultimei bătălii pierdute când
imp˟eriul năvălise peste ei. Majoritatea forţelor din Terrasen și
comandanţii nu fugiseră de baia de sânge, aşadar râurile curseseră roșii
patru zile după aceea. Dacă Aedion ar fi luptat atunci… Pe toţi zeii,
trebuie să fi avut abia paisprezece ani! Ei i se întoarse stomacul pe dos.
— Magia a mai eșuat, concluzionă Darrow. Nu o să mai avem
încredere în ea.
— Vom avea nevoie de aliaţi… izbucni Aedion.
— Nu există aliaţi, spuse Darrow. Dacă nu cumva înălţimea Sa
decide să se facă utilă și să ne aducă oameni și arme prin căsătorie –
aruncă o privire tăioasă spre Rowan – suntem singuri.
Aelin se gândi dacă să dezvăluie ce știa, banii pe care îi obţinuse prin
înșelăciune și crimă, dar…
Ceva rece și uleios zăngăni prin ea. Căsătoria cu un rege străin, prinţ
sau împărat.
Acesta avea să fie preţul? Nu doar sângele vărsat, ci și renunţarea la
vise? Să rămână o prinţesă eternă, dar niciodată regina? Să lupte nu
doar cu magie, ci cu cealaltă putere din sângele ei: regalitatea.
Nu putea să se uite la Rowan, nu putea să înfrunte ochii verzi fără să
i se facă rău.
Ea râsese cândva de Dorian – râsese și îl mustrase pentru că
recunoscuse faptul că gândul de se căsători cu oricine altcineva în afară
de perechea lui de suflet era respingător. Îl mustrase pentru că alesese
dragostea în locul păcii regatului său.
Poate că zeii o urau cu adevărat. Poate că aceasta era încercarea ei.
Să scape de o formă de robie doar ca să dea peste o alta. Poate ca
aceasta era pedeapsa pentru anii petrecuţi în bogăţiile Riftholdului.
Satisfăcut, Darrow îi zâmbi ușor.
— Gasește-mi aliaţi, Aelin Galathynius, și poate că ne vom gândi la
rolul tău în viitorul Terrasenului. Gândește-te la asta! Mulţumesc pentru
că ne-ai cerut să ne întâlnim.
Tăcută, Aelin se ridică în picioare. Ceilalţi îi urmară exemplul. Mai
puţin Darrow.
Aelin luă bucata de hârtie pe care o semnase el și examină cuvintele
condamnabile, semnăturile mâzgălite. Pârâitul focului era singurul sunet.
Aelin îl înăbuși.
Stinse și lumânările. Și candelabrul din fier forjat de pe masă.
Se lăsă întunericul, spintecat doar de două respiraţii bruște – ale lui
Murtaugh și Ren. Răpăitul ploii umplu camera întunecată.
Aelin vorbi în întuneric, spre locul în care era așezat Darrow.
— Lord Darrow, îţi sugerez să te obișnuiești cu asta. Pentru ca, dacă
o să pierdem războiul, întunericul va domni pentru totdeauna. Se auzi un
scârţâit și apoi un șuierat – după aceea, un chibrit care aprinse o
lumânare de pe masă. Chipul ridat și plin ură al lui Darrow se zări.
— Oamenii pot să-și facă propria lumină, Moștenitoare a lui Brannon.
Aelin se holbă la singura flacără pe care o aprinsese Darrow. Hârtia
din mâinile ei se prefăcu în scrum.
Înainte ca ea să vorbească, Darrow spuse:
— E legea noastră, dreptul nostru. Dacă ignori decretul, prinţesă,
necinstești toate lucrurile pe care le-au apărat și pentru care au murit şi
tăi. Lorzii din Terrasen au decis.
Mâna lui Rowan era rigidă pe spatele ei. Dar Aelin se uită la Ren care
e încordat. Și peste vuietul din mintea ei, ea spuse:
— Fie că votezi sau nu în favoarea mea, ai un loc în regatul acesta.
Pentru ajutorul dat lui Aedion și căpitanului. Pentru Nehemia.
Pentru Nehemia, care lucrase cu Ren, luptase împreună cu el. Ceva
asemănător durerii licări în ochii lui Ren, iar el deschise gura ca să
vorbească, dar Darrow îl întrerupse.
— Ce viaţă trăită în zadar! spuse Darrow. O prinţesă care chiar i s-a
dedicat poporului ei, care a luptat până la ultima suflare pentru…
— Dacă mai spui un cuvânt, rosti încet Rowan, nu o să-mi mai pese
câţi lorzi te susţin sau care sunt legile voastre. Încă un cuvânt în legătură
cu asta și am să te spintec înainte să te ridici de pe scaun. Ai înţeles?
 Pentru prima dată, Darrow se uită în ochii lui Rowan și albi în faţa
morţii pe care o văzu așteptând acolo. Dar cuvintele lordului îşi găsiseră
ţinta, lăsând un soi de amorţeală în urma lor.
Aedion înșfacă pumnalul lui Aelin de pe masă.
— O să ne gândim la ce ne-ai spus.
El îşi luă scutul și puse o mână pe umărul lui Aelin ca să o conducă
afară din cameră. Numai imaginea scutului îndoit și zgâriat al sabiei
antice care-i atârna pe lângă corp o făcu să se miște, spintecând
amorţeala densă.
Ren se mișcă să deschidă ușa, ieșind pe hol ca să îl examineze,
facându-i loc Lysandrei când trecu pe lângă el, urmată de Evangeline și
Fleetfoot cu coada-i pufoasă. La naiba cu secretele!
Aelin întâlni privirea tânărului lord și inspiră ca să spună ceva, când
Lysandra mârâi pe hol.
Aelin apucă imediat un pumnal, înclinat și pregătit. Însă mesagerul lui
Darrow era cel care fugea spre ei.
— Rifthold, gâfâi el când se opri, acoperindu-i cu stropi de ploaie,
Una dintre iscoadele din trecătoarea Ferian tocmai a trecut în fugă.
Armata Dinţi-de-fier zboară spre Rifthold. Vor să devasteze orașul.

Aelin rămase într-o poiană chiar dincolo de lumina hanului, ploaia

rece lipindu-i părul și facându-i pielea de găină. Făcându-i leoarcă pe toţi,
pentru că acum Rowan îşi prindea săbiile suplimentare pe care i le
dăduse ea, păstrându-și fiecare picătură de magie pentru ce urma să
facă.
Ei îl lăsaseră pe mesager să le dea informaţiile primite – mai nimic.
Armata Dinţi-de-fier care zăbovea în trecătoarea Ferian zbura acum
spre Rifthold. Dorian Havilliard avea să fie ţinta lor. Viu sau mort.
Urmau să ajungă în oraș a doua zi, până la căderea nopţii și, odată
cucerit Riftholdul… reţeaua lui Erawan din centrul continentului ar fi fost
completă. Nicio armată din Melisande, Fenharrow sau Eyliwe nu ar fi
putut să ajungă la ei – și niciuna dintre forţele Terrasenului. Nu fără să
piardă luni înconjurând munţii.
— Nu se poate face nimic pentru oraș, spuse Aedion, vocea lui
spintecând ploaia.
Zăboviră toţi trei sub coroana unui stejar mare, urmărindu-i pe Ren și
pe Murtaugh, care vorbeau cu Evangeline și Lysandra, acum în forma ei
umană. Verișorul ei continuă să meargă, ploaia bâzâind pe scutul de pe
spatele lui.
— Dacă vrăjitoarele zboară spre Rifthold, atunci Riftholdul este deja
pierdut.
 Aelin se întrebă dacă Manon Cioc-negru avea să conducă atacul –
dacă ar fi fost o binecuvântare. Aripa Conducătoare îi mai salvase o dată,
dar, doar ca o răsplată a unei datorii de viaţă. Ea se îndoia că vrăjitoarea
s-ar fi simţit obligată să le mai facă prea curând vreo favoare.
Aedion întâlni privirea lui Rowan.
— Dorian trebuie salvat cu orice preţ. Îi știu stilul lui Perrington – și al
lui Erawan. Să nu crezi în nicio promisiune și să nu le permiţi să-l ia pe
Dorian din nou.
Aedion îşi trecu o mână prin părul udat de ploaie și adăugă:
— Sau pe tine, Rowan.
Fură cele mai hidoase cuvinte pe care le auzise ea vreodată,
încuviinţarea din cap a lui Rowan îi făcu genunchii să se înmoaie, încercă
să nu se gândească la cele două fiole din sticlă pe care Aedion i le
dăduse prinţului cu câteva clipe înainte. La conţinutul lor. Nici măcar nu
știa când sau de unde le obţinuse el.
Orice, în afară de asta. Orice, în afară de…
Mâna lui Rowan o atinse pe a ei.
— Am să-l salvez, şopti el.
— Nu ţi-aș cere asta dacă n-ar fi fost… Dorian este important. Dacă-l
pierzi, pierdem orice sprijin din Adarlan.
Și pe unul dintre puţinii stăpâni ai magiei care ar fi putut să înfrunte
Morathul.
Rowan dădu îndârjit din cap.
— Sunt în slujba ta, Aelin. Nu-ţi cere scuze pentru că mă folosești.
Pentru că numai Rowan, care călătorea pe vânturi cu magia lui, putea
ajunge în Rifthold la timp. Chiar și acum, era posibil să ajungă prea
târziu. Aelin înghiţi cu greu, luptându-se cu sentimentul că lumea i se
destrăma la picioare.
O mișcare ușoară din apropierea pădurii îi atrase atenţia, iar Aelin îşi
impuse să nu afișeze nicio emoţie când se uită cu atenţie la ce lăsaseră
mâinile mici și fusiforme la baza unui stejar noduros. Niciunul din ei nu
clipi într-acolo.
Rowan termină cu armele lui, aruncând o privire între ea și Aedion cu
sinceritatea unui războinic.
— Unde o să ne întâlnim după ce prinţul o să fie în siguranţă?
— Aleargă spre nord! spuse Aedion. Ferește-te de trecătoarea
Ferian.
Darrow apăru în celălalt capăt al poienii, ordonându-i lui Murtaugh să
vină la el.
— Nu, spuse Aelin.
Ambii războinici se întoarseră.
 Ea se holbă spre nord, în furtună.
Nu avea să calce în Orynth; să îşi vadă casa.
„Găsește-mi aliaţi” spusese zeflemitor Darrow.
Nu îndrăzni să privească la ce lăsase Neamul Mititelelor în umbra
copacului biciuit de ploaie, la doar câţiva pași distanţă.
Aelin îi spuse lui Aedion:
— Dacă putem avea încredere în Ren, spune-i să ajungă la legiunea
Bane și să fie pregătit să mărșăluiască și să se grăbească spre Nord.
Dacă nu îi conducem noi, atunci vor trebui să-i evite ordinele lui Darrow
cât mai bine cu puţinţă.
Aedion ridică din sprâncene.
— La ce te gândești?
Aelin făcu semn din bărbie spre Rowan.
— Ia o barcă și călătorește spre sud cu Dorian. Pe uscat e prea
riscant, dar vântul tău de pe mare poate să te ducă acolo în câteva zile.
În Golful Craniului.
— Rahat! şopti Aedion.
Însă Aelin arătă cu degetul mare peste umăr spre Ren și Murtaugh
când îi spuse verișorului ei:
— Mi-ai spus că ei comunică des cu căpitanul Rolfe. Pune-l pe unul
din ei să ne scrie o scrisoare de recomandare. Chiar acum.
— Credeam că tu, îl cunoști pe Rolfe, spuse Aedion.
Aelin zâmbi sever.
— Ne-am despărţit în… condiţii neplăcute, ca să nu spun mai mult.
Dar dacă Rolfe poate fi convins să ni se alăture…
— Atunci am avea o mică flotă care ar putea uni Nordul și Sudul ca
să înfrunte blocada, termină Aedion în locul ei.
Și făcuse bine că luase tot aurul de la Arobynn ca să plătească
pentru asta.
— E posibil ca Golful Craniului să fie singurul loc sigur în care să ne
putem ascunde.
Ea nu îndrăzni să le spună că, probabil, Rolfe avea mai mult de o
flotă de contrabandiști de oferit, dacă și-ar fi jucat corect cartea.
— Așteptaţi-ne aici! îi spuse lui Rowan. În seara asta o să plecăm
spre coastă și o să navigăm spre Insulele Moarte. O să fim la două
săptămâni în urma voastră.
Aedion îl apucă pe Rowan de umăr în semn de rămas-bun și se
îndreptă spre Ren și Murtaugh. O clipă mai târziu, bătrânul intră
șchiopătând în han, urmat de Darrow, care căuta răspunsuri.
Câtă vreme Murtaugh îi scria lui Rolfe, ei nu-ɨ păsa.
Singură cu Rowan, Aelin spuse:
 — Darrow se așteaptă să-i ascult ordinul fără să crâcnesc. Dar, dacă
putem să adunăm o armată în sud, putem să-l împingem pe Erawan
direct în săbiile legiunii Bane.
— Tot s-ar putea să nu-ɨ convingă pe Darrow și pe ceilalţi…
— Am să mă ocup mai târziu de asta, spuse ea, împroșcând cu apă
când îşi scutură capul. Pentru moment, n-am de gând să pierd războiul
din cauza unui ticălos bătrân care a aflat că îi place să se joace de-a
regele.
Rânjetul lui Rowan era feroce, videan. El se aplecă, atingându-și gura
de a ei.
— Nici eu nu intenţionez să-l las să păstreze tronul, Aelin.
— Întoarce-te la mine! fu tot ce-i şopti ea.
Gândul la ce îl aștepta în Rifthold o lovi din nou. Zeilor – o, zeilor!
Dacă i s-ar fi ˟întâmplat ceva…
El îi atinse ușor obrazul umed cu un mont, conturându-i gura cu
degetul mare. Ea îi atinse pieptul musculos cu o mână, chiar în locul în
care erau ascunse cele două fiole cu otravă. Pentru o clipă, ea se gândi
să transforme lichidul mortal în aburi.
Dar dacă Rowan ar fi fost prins, dacă Dorian ar fi fost prins…
— Nu pot – nu te pot lăsa să pleci…
— Poţi, spuse el fără să se lase contrazis. Era vocea prinţului ei
comandant. Și ai s-o faci. Rowan îi contură din nou gura. Când ai să mă
găsești din nou, o s-avem noaptea noastră. Nu-mi pasă unde sau cine o
să fie prin preajmă.
El o sărută pe gât și-i spuse pe pielea udă:
— Tu ești Inima mea de Foc.
Ea îi apucă faţa cu ambele mâini, trăgându-l în jos ca să o sărute.
Rowan o cuprinse în braţe și o strivi de el, mișcându-și mâinile ca și
când ar fi vrut să-i reţină în palme moliciunea pielii. Sărutul lui fu sălbatic
– împletirea gheţii și a focului. Până și ploaia păru să se oprească atunci
când se îndepărtară, gâfâind.
Și prin ploaie, foc și gheaţă, prin întuneric, fulgere și tunete, un cuvânt
licări în mintea ei, un răspuns și o provocare și un adevăr pe care ea îl
negă imediat, îl ignoră. Nu pentru sine, ci pentru el – pentru el…
Rowan se transformă într-o sclipire mai strălucitoare decât fulgerul.
Când ea nu mai clipi, un uliu imens bătea din aripi printre copaci și în
noaptea ploioasă. Rowan ţipă când se aplecă spre dreapta – spre coastă
– era sunetul unui rămas-bun, al unei promisiuni și un strigăt de luptă.
Aelin îşi înghiţi nodul din gât când Aedion se apropie și o apucă de
umăr.
— Lysandra vrea ca Murtaugh să o ia pe Evangeline. Ca să fie
„instruită ca o doamnă”. Fata refuză să plece. s-ar putea să trebuiască
să… dai o mână de ajutor.
Fata se ţinea într-adevăr de stăpâna ei, umerii tremurându-i din
cauza suspinelor. Murtaugh privi neputincios, întors acum de la han.
Aelin merse prin noroi, pământul lipăindu-i sub tălpi. Cât de departe,
cât de demult părea acum dimineaţa lor fericită.
Atinse părul ud al lui Evangeline, iar fata se retrase suficient de mult,
încât Aelin să-i spună:
— Ești o membră a regatului meu. Și prin urmare răspunzi în faţa
mea. Ești înţeleaptă, și curajoasă, și o bucurie – dar ne îndrept spre
locuri întunecate și oribile, unde și mie îmi este frică să merg.
Lui Evangeline îi tremură buza. Ceva se strânse în pieptul lui Aelin,
dar ea fluieră încet, iar Fleetfoot, care se ascunsese de ploaie sub caii
lor, veni spre ele.
— Trebuie să ai grijă de Fleetfoot, spuse Aelin, mângâind capul ud al
câinelui și urechile-i lungi. Pentru că în locurile alea întunecate și oribile,
un câine ar fi ˟în pericol. Tu ești singura în care am încredere. Poţi să ai
grijă de ea pentru mine?
Ar fi trebuit să preţuiască mai mult momentele plicticoase, calme și
fericite de pe drum. Ar fi trebuit să savureze fiecare secundă în care
fuseseră toţi împreună, în siguranţă.
Deasupra fetei, chipul Lysandrei era încordat și în ochii ei nu
strălucea doar ploaia. Însă domnișoara dădu din cap spre Aelin, în timp
ce ea îl mai studie o dată pe Murtaugh cu atenţia unui prădător.
— Rămâi cu Lordul Murtaugh, află cum merg lucrurile în regatul lui și
protejează-mi prietena, îi spuse Aelin lui Evangeline, lăsându-se pe vine
ca să o sărute pe Fleetfoot pe capul ud. O dată. De două ori. Căţeaua îşi
linse absentă ploaia de pe faţă. Poţi face asta? repetă Aelin.
Evangeline se holbă la câine, la stăpâna ei. Și dădu aprobator din
cap.
Aelin o sărută pe fată pe obraz și îi şopti la ureche:
— Folosește-ţi farmecele pe bătrânul mizerabil, dacă tot ai să fii
acolo. Ea se retrase și îi făcu semn din ochi fetei. Recupereaza-mi
regatul, Evangeline!
Dar fata nu zâmbi și dădu din cap.
Aelin o sărută pentru ultima dată pe Fleetfoot și se întoarse spre
verișorul ei care o aștepta, în timp ce Lysandra îngenunche în noroi, în
faţa fetei, dându-i părul ud pe spate și vorbind prea încet pentru urechile
ei Fae.
Aedion strânse din buze când îşi dezlipi privirea de la Lysandra și de
la fată și îşi înclină capul spre Ren și Murtaugh. Aelin îl ajunse din urmă,
oprindu-se la câţiva pași de lorzii Allsbrook.
— Scrisoarea ta, Maiestate, spuse Murtaugh și îi întinse un tub sigilat
cu ceară.
Aelin îl luă, plecându-se în semn de mulţumire.
— Dacă nu vrei să schimbi un tiran cu altul, îţi sugerez să pregătești
legiunea Bane și pe toţi ceilalţi să plece din Nord, îi spuse Aedion lui Ren.
Murtaugh răspunse în locul nepotului său:
— Darrow are intenţii bune…
— Darrow, îl întrerupse Aedion, este un om cu zile numărate.
Toţi priviră spre ea. Dar Aelin se uită la hanul care se zărea printre
copaci și la bătrânul care se grăbea din nou spre ei, ca o forţă a naturii în
toată regula.
— Nu ne atingem de Darrow, spuse ea.
— Ce? izbucni Aedion.
— Mi-aș paria toţi banii că a luat deja măsuri ca să se asigure că,
dacă moare înainte de vreme, nu vom mai călca niciodată în Orynth, zise
Aelin.
Murtaugh îi zâmbi, dând afirmativ din cap. Aelin ridică din umeri.
— Deci nu ne atingem de el. Îi facem jocul – jucăm după reguli, legi și
jurăminte.
La câţiva pași distanţă, Lysandra și Evangeline încă vorbeau încet;
fata plângea acum în braţele stăpânei sale, iar Fleetfoot îşi freca agitată
botul de șoldul ei.
Aelin îi întâlni privirea lui Murtaugh.
— Nu te cunosc, domnule, dar multă vreme i-ai fost loial unchiului
meu – familiei mele.
Ea scoase pumnalul dintr-o teacă ascunsă de-a lungul coapsei. Ei
tresăriră când îşi tăie palma. Până și Aedion tresări. Aelin îşi strânse
palma însângerată în pumn, ţinându-l în aerul dintre ei.
— Datorită loialităţii ai să-nţelegi ce înseamnă pentru mine
promisiunile de sânge când spun că, dacă fata aia păţește ceva, fizic sau
altfel nu o să-mi pese ce legi și ce reguli am să încalc.
Lysandra se întorsese acum spre ei, simţurile ei de creatură
metamorfică detectând sânge.
— Dacă Evangeline o să fie rănită, ai să arzi. Toţi o să ardeţi.
— Îţi ameninţi regatul loial? se auzi o voce rece și zeflemitoare când
Darrow se opri la câţiva pași distanţă.
Aelin îl ignoră. Murtaugh avea ochii mari – la fel și Ren.
Sângele ei se prelinse în pământul sacru.
— Să fie ăsta testul tău.
Aedion înjură. El înţelegea. Dacă lorzii din Terrasen nu puteau ţine un
copil în siguranţă în regatul lor, dacă nu erau în stare să o salveze pe
Evangeline, să aibă grijă de cineva care nu le era de niciun folos, care nu
putea să le câştige bogăţii sau ranguri… meritau să moară.
Murtaugh făcu din nou o plecăciune.
— Dorinţa ta este și a mea, Maiestate. Mi-am pierdut nepoatele,
adăugă el repede. Nu vreau să mai pierd încă una.
Cu asta, bătrânul merse spre locul în care aștepta Darrow și-l trase
deoparte pe lord.
Inima i se strânse, dar Aelin îi spuse lui Ren, cu cicatricea ascunsă
de umbrele glugii lui ude de ploaie:
— Mi-aș dori să fi avut timp să vorbim. Să am timp să-ţi explic.
— Te pricepi să pleci din regatul ăsta. Nu văd de ce acum ar fi altfel.
Aedion mârâi, dar Aelin îl întrerupse.
— Judecă-mă cât vrei, Ren Allsbrook. Dar nu dezamăgi regatul.
Citi replica nerostită în ochii lui Ren. „Așa cum ai facut-o tu vreme de
zece ani?”
Lovitura o atinse profund, dar ea se întoarse. Când făcu asta,
observă cum Ren se uită la fetiţă – la cicatricele brutale de pe chipul lui
Evangeline. Aproape identice cu cele de pe chipul său. Ceva din privirea
lui se domoli, doar un pic.
Însă Darrow venea acum mânios spre Aelin, dându-l la o parte pe
Murtaugh, cu faţa alba de furie.
— Tu… începu el.
Aelin ridică o mână, flăcările sărindu-i din vârfurile degetelor, ploaia
transformându-se în aburi deasupra lor. Sângele îi șiroia pe încheietura
mâinii din tăietura adâncă, asemănătoare cu cealaltă de la mâna dreaptă,
strălucitor ca rubinul lui Goldryn, care i se ivea deasupra umărului.
— Am să mai fac o promisiune, spuse ea, strângând mâna
însângerată în pumn, în timp ce o coborî în faţa lor.
Darrow se încordă.
Sângele îi picură pe pământul sacru al Terrasenului, iar zâmbetul ei
deveni mortal. Până și Aedion îşi ţinu respiraţia lângă ea.
— Îţi promit că, indiferent cât de departe aș ajunge, indiferent de
costuri, când ai să mă chemi în ajutor, am să vin, spuse Aelin. Îţi promit
pe sângele meu și pe numele familiei mele că nu am să mai întorc
spatele Terrasenului așa cum mi l-ai întors tu. Îţi promit Darrow, că atunci
când o să vină momentul și ai să te târâi cerșindu-mi ajutorul, am să-mi
pun regatul înaintea orgoliului și nu am să te ucid pentru asta. Cred că
adevărata pedeapsă va fi să mă vezi pe tron pentru restul vieţii tale
mizerabile.
Chipul său alb căpătă o nuanţă mov. Ea se întoarse.
 — Unde crezi că pleci? întrebă Darrow.
Așadar, Murtaugh nu îl informase despre planul ei de a merge spre
Insulele Moarte. Interesant.
Ea privi peste umăr.
— Să pretind vechi datorii și promisiuni. Să adun o armată asasini,
hoţi, exilaţi și oameni de rând. Să termin ce a fost început cu mult timp în
urmă.
Liniștea fu răspunsul lui.
Așadar, Aelin și Aedion se îndreptară spre locul în care Lysandra îi
supraveghea acum, serioasă, în ploaie, Evangeline cuibărindu-i-se în
braţe când Fleetfoot se rezemă de fata care plângea în tăcere.
Aelin le vorbi creaturii metamorfice și generalului, alungându-și
tristeţea din inimă, alungându-și durerea și îngrijorarea din minte:
— Acum o să plecăm.
Și după ce ei se împrăștiară să adune caii, Aedion o sărută pe
Evangeline pe capul ud, înainte ca Murtaugh și Ren să o conducă înapoi
la han cu o blândeţe considerabilă. Darrow merse înainte fără să-și ia
rămas-bun, iar Aelin, rămasă singură, se apropie, în sfârșit, de copacul
noduros și umbrit.
Neamul Mititelelor știuse despre atacul balaurilor din dimineaţa asta.
Așadar, presupuse că mica figurină, care se destrăma deja în ploaia
torenţială, era încă un soi de mesaj. Unul doar pentru ea.
Templul lui Brannon de pe coastă fusese făcut cu grijă – o mică
invenţie din crengi și pietre ca să formeze stâlpii și altarul… Și, pe piatra
sacră din mijloc, creaseră un cerb alb din lână brută de oaie, coarnele-i
puternice fiind doar niște spini răsuciţi.
Era un ordin care-i spunea unde să meargă, ce trebuia să obţină. Ea
era dispusă să asculte, să le facă jocul, chiar dacă asta însemnase să le
spună celorlalţi adevărul doar pe jumătate.
Aelin distruse micul templu, dar ţinu cerbul în palmă, iar lâna se
înmuie în ploaie.
Caii nechezară când Aedion și Lysandra îi traseră mai aproape, dar
Aelin îl simţi cu o clipă înainte de a ieși dintre copacii din depărtare,
învăluiţi în întuneric. Prea departe în pădure, ca să fie orice altceva în
afară de o fantomă, o născocire a visului unui zeu antic.
Abia respirând, îl privi cât de mult îndrăzni, iar când Aelin încălecă, se
întrebă dacă însoţitorii ei îşi dădeau seama că nu stropii de ploaie erau
cei care-i strălucea pe faţă când îşi puse din nou gluga neagră.
Se întrebă dacă și ei îl zăriseră pe Regele Nordului care stătea de
pază în adâncul pădurii, strălucirea nemuritoare a cerbului alb fiind
acoperită de sunetul ploii, și care venise să îşi ia rămas-bun de la Aelin
Galathynius.

CAPITOLUL 6

Dorian Havilliard. Regele Adarlanului, ura liniștea care-i devenise

tovarăș, însoţindu-l pe holurile aproape goale ale castelului său din
piatră, ghenmuindu-se noaptea în colţul camerei sale dezordonate din
turn, stând la masă în faţa lui de fiecare dată.
El știuse dintotdeauna că avea să fie rege înitr-o zi.
Nu se așteptase să moștenească un tron distrus și o fortăreaţă goală.
Mama și fratele mai mic se ascundeau încă în reședinţa lor de pe
muntele Ararat. Nu trimisese după ei. De fapt, dăduse ordin ca ei să
rămână acolo.
Fie și numai pentru că asta ar fi ˟însemnat revenirea curţii mândre a
mamei lui, iar el ar fi ˟îmbrăţișat cu bucurie liniștea în locul chicotelor lor.
Fie și numai pentru că asta ar fi ˟însemnat să-i privească în faţă pe
mama și pe fratele lui și să învăluie în minciună identitatea celui care
distrusese castelul din sticlă, care-i măcelărise pe aproape toţi curtenii lor
și care îl ucisese pe tatăl lor. Să mintă în legătura cu natura tatălui lui –
cu demonul care locuise în el.
Un demon care se reprodusese cu mama lui – nu o dată, ci de două
ori.
Stând pe micul balcon din piatră de deasupra turnului său privat,
Dorian se uită la întinderea strălucitoare a Riftholdului de sub soarele
care apunea, la panglica scânteietoare a râului Avery care curgea încet
dinspre mare, șerpuind împrejurul orașului, pentru ca, mai apoi să se
verse chiar prin inima continentului.
El îşi ridică mâinile în faţa priveliștii, palmele-i fiind pline bătături de la
exerciţiile și antrenamentele cu sabia pe care îşi pusese să le reia.
Gărzile lui preferate – oamenii lui Chaol – erau morţi cu toţii.
Torturaţi și uciși.
Amintirile timpului în care purtase colierul din piatră Wyrd erau vagi și
înceţoșate. Dar în coșmarurile lui se afla uneori într-o temniţă din adâncul
castelului, cu mâinile pătate de sânge care nu era al lui, auzind ţipete
care nu-ɨ aparţineau, implorându-i mila.
Nu lui, îşi spunea el. Prinţul Valg o făcuse. Tatăl lui o făcuse.
Încă-i era greu să îl privească în ochi pe noul căpitan al gărzii, un
prieten de-al lui Nesryn Faliq când îi cerea bărbatului să-i arate cum să
lupte, cum să devină mai puternic, mai rapid.
Niciodată. Niciodată nu avea să mai fie slab, inutil și speriat.
Dorian privi spre sud, ca și când ar fi putut să vadă tocmai până în
Antica. El se întrebă dacă Nesryn și Chaol ajunseseră acolo – dacă
prietenul lui era deja în Torre Cesme și dacă vindecătoarele pline de har
îi tămăduiau trupul distrus.
Demonul din tatăl său făcuse și asta – îi rupsese coloana lui Chaol.
Bărbatul care se lupta în tatăl său făcuse lovitura să nu fie fatală. Dorian
nu avusese un asemenea control, o asemenea putere, când îl urmărise
pe demon folosindu-i corpul – când demonul torturase și ucisese și luase
ce voia. Poate că, până la urmă, tatăl sau fusese un bărbat mai puternic.
Un bărbat mai bun.
Nu că ar fi avut vreodată șansa de a-l cunoaşte ca bărbat. Ca om-
Dorian îşi îndoi degetele, gheaţa strălucindu-i în palmă. Magie brută –
totuși nu era nimeni aici ca să-l înveţe. Nimeni căruia să îndrăznească
să-i ceară îndrumare.
El se rezemă de zidul din piatră de lângă ușa balconului.
Își ridică mâna spre semnul palid care îi marca gâtul. În ciuda orelor
pe care și le petrecuse în afara antrenamentului, pielea peste care fusese
cândva gulerul nu se închisese la culoare, într-o nuanţă aurie. Poate că
avea să rămână mereu palidă.
Poate că visele aveau să-i fie mereu bântuite de vocea șuierătoare a
prinţului demon. Poate că avea să se trezească mereu transpirat și
simţindu-i sângele lui Sorscha, așa ca pe sângele lui Aelin atunci când o
înjunghiase.
Aelin. Nicio veste de la ea – sau de la nimeni altcineva în privinţa
întoarcerii reginei în regatul ei. El încercă să nu se îngrijoreze, să nu se
gândească de ce era atât de liniște.
Atât de liniște, când iscoadele lui Nesryn și Chaol îi dădeau de veste
că Morathul se agita.
Dorian aruncă o privire înăuntru, spre grămada de hârtii de pe biroul
lui dezordonat, și tresări. Încă avea o mulţime dezgustătoare de hârtii de
făcut înainte de a merge la culcare: scrisori de semnat, planuri de citit…
Tunetul murmură deasupra orașului.
Poate că era un semn că trebuia să se apuce de lucru, dacă nu voia
să stea treaz până se făcea din nou dimineaţă. Dorian se întoarse
înăuntru, oftând pe nas, iar tunetul bubui din nou.
Prea curând, iar sunetul fu prea scurt.
Dorian scrută orizontul. Nu erau nori – nu era nimic în afară de un cer
roșu, cu roz și auriu.
Dar orașul care se întindea la poalele dealului castelului păru să
încremenească. Chiar și noroiosul Avery păru să se oprească din șerpuit
când o bubuitură se auzi din nou.
El mai auzise sunetul acela.
 Magia îi clocoti în vene, iar el se întrebă ce a simţit când gheaţa îi
acoperi balconul fără voia lui, atât de repede și rece, încât pietrele
scârţâiră.
El încercă să o strângă din nou – ca și când ar fi fost un ghem de aţă
care i se rostogolise din mâini – dar aceasta îl ignoră, acoperind mai bine
și mai repede pietrele. De-a lungul bolţii pragului ușii din spatele lui, pe
faţada încovoiată a turnului…
Un corn se auzi din vest. Un ton ascuţit, ca un behăit întrerupt înainte
să se termine.
Din cauza poziţiei balconului, nu reușea să-și dea seama de unde
venea. Intră grăbit în cameră, lăsându-și magia pietrelor și se repezi să
deschidă fereastra dinspre vest. Era la jumătatea mormanelor de cărţi și
hârtii când se uită la orizont. Când orașul lui începu să strige.
În depărtare, acoperind soarele ca o furtună de lilieci, zbura o legiune
de balauri.
Fiecare purta vrăjitoare înarmate, care-și urlau cuvintele de luptă pe
cerul pătat de culoare.
Manon și Cele Treisprezece ale sale zburaseră fără să se oprească,
fără să doarmă. În ziua precedentă, lăsaseră în urmă cele două sabaturi
de escortă, balaurii lor fiind prea extenuaţi ca să ţină ritmul. Mai ales că
Cele Treisprezece făcuseră luni în șir toate acele drumuri în plus, și
patrule, îşi adunaseră puterile încet și temeinic.
Ele zburau la înălţime ca să rămână ascunse și, prin golurile dintre
nori, continentul licărise dedesubt în diverse nuanţe de verde-închis,
gălbui și albastru scânteietor. Ziua fusese suficient de senină încât niciun
nor nu le ascunse când se grăbiră spre Rifthold, soarele începându-și
apusul spre vest.
Spre patria ei pierdută.
De la înălţimea și distanţa aceea, Manon văzu pe deplin carnagiul,
când orizontul dezvălui, în cele din urmă, întinderea orașului capitală.
Atacul începuse fără ea. Legiunea Iskrei ataca încă, îndreptându-se
spre palat și spre zidul de sticlă care se ridica peste oraș la marginea
estică.
Ea îl înghionti pe Abraxos cu genunchii, o comandă tăcută să zboare
mai repede.
El se supuse, dar nu îndeajuns. Era epuizat. Cu toţii erau.
Iskra îşi dorea victoria pentru sine. Manon nu se îndoia că moș
tenitoarea Picioarelor-Galbene primise ordin să se retragă… dar numai
după sosirea lui Manon. Era o ticăloasă. Ticăloasă pentru că ajunsese
prima aici, pentru că nu așteptase…
Ele zburară tot mai aproape de oraș.
 Curând, auziră ţipetele. Mania ei se transformă într-o povară.
Manon îl îndreptă pe Abraxos spre castelul de piatră din vârful
dealului, care abia se înălţa deasupra zidului strălucitor din sticlă – era
zidul pe care primise ordin să-l distrugă – și nădăjduia că nu ajunsese
prea târziu pentru asta.
Și că știa ce naiba făcea.

CAPITOLUL 7

Dorian dăduse alarma, dar gărzile știau deja. Iar când coborâse
repede pe scări, îi blocară calea, spunându-i să rămână în turn. El
încercă din nou să iasă, să ajute, dar gărzile îl implorară să rămână. Îl
implorară, ca să nu-l piardă din nou.
Disperarea și vocile lor tinere îl făcură să rămână în turn. Dar nu
degeaba.
Dorian rămase pe balconul său, cu o mână ridicată în faţă.
De la distanţă, nu putu face nimic atunci când balaurii dezlănţuită
iadul dincolo de zidul din sticlă. Distrugeau clădirile, smulgeau
acoperișurile cu ghearele, înșfăcau oamenii – oamenii lui – de pe stradă.
Acopereau cerul ca o pătură de colţi și gheare și, chiar dacă săgeţile
gărzilor orașului îi atingeau, balaurii nu se opreau.
Dorian îşi adună magia, impunându-i să îl asculte, invocând gheaţa și
vântul în palma sa, lăsând-o să se adune.
Ar fi trebuit să se antreneze, ar fi trebuit să o roage pe Aelin să îl
înveţe ceva când fusese aici.
Balaurii zburară mai aproape de castel și de zidul de sticlă care încă-l
înconjura, ca și când ar fi vrut să-i arate exact cât de neputincios era
înainte de a veni după el.
Să vină. Să se apropie suficient de mult pentru magia lui.
Poate că raza lui de acţiune nu era la fel de lungă ca a lui Aelin,
poate că nu putea să înconjoare orașul cu puterea lui, dar, dacă se
apropiau destul de mult…
Nu avea de gând să mai fie slab sau fricos. Primii balauri ajunseră în
vârful zidului de sticlă. Erau imenși – mult mai mari decât vrăjitoarea cu
păr alb și balaurul ei cu cicatrice. Șase zburară spre castelul său, spre
turnul său. Spre rege.
Avea să le dea un rege.
El îi lasă să se apropie, strângându-și degetele în pumn și magia.
Multe vrăjitoare zăboveau lângă zidul din sticlă, lovind cu cozile
balaurilor în el, crăpând sticla opacă puţin câte puţin. De parcă cele șase
care zburau spre castel ar fi fost suficient de multe, încât să-l distrugă.
 Acum le vedea siluetele – costumele din piele cu ţinte din fier, soarele
care apunea lucind pe platoșele mari ale balaurilor când se grăbiră spre
domeniile castelului încă în reparaţii.
Iar când Dorian le văzu dinţii din fier, când ele rânjiră, când strigătele
gărzilor care trăgeau cu vitejie săgeţile din ușile și ferestrele castelului se
transformară într-un vuiet în urechile lui, întinse mâna spre vrăjitoare.
Gheaţa și vântul le spintecară, sfâșiind bestia și călăreţul.
Gărzile strigară alarmate, apoi tăcură uimite.
Dorian gâfâi, suspină ca să-și aducă aminte propriul nume și ce era,
în timp ce magia se scurgea din el. Ucisese și în timpul robiei sale, dar
niciodată din voia lui.
Iar când leșurile căzură, izbindu-se cu un zgomot surd de pământul
castelului, când sângele lor aburi aerul… „Mai mult”, gemu magia lui,
căzând și urcând în același timp în spirală, trăgându-l din nou spre
vârtejurile ei îngheţate.
Dincolo de zidul crăpat din sticlă, orașul lui sângera. Ţipa de groază.
Alţi patru balauri traversară zidul din sticlă care se sfărâma acum,
înclinându-se, în timp ce călăreţele îşi priviră surorile sfâșiate. Strigătele li
se zdruncinară din gâturile nemuritoare, iar fuioarele din benzile galbene
de pe frunţi se rupseră în vânt. Ele îşi îndreptară balaurii spre cer, ca și
când ar fi intenţionat să se tot înalţe, iar apoi să plonjeze chiar deasupra
lui.

Un zâmbet flutură pe buzele lui Dorian când îşi eliberă din nou magia,
un bici bifurcat care pocni spre balaurii care urcau.
Mai mult sânge și mai multe bucăţi de balauri și vrăjitoare căzură la
pământ, toate acoperite cu o gheaţă atât de groasă, încât se sparseră pe
dalele de piatră din curte.
Dorian se concentră mai mult. Dacă ar fi reușit să intre în oraș, poate
ar fi putut să arunce o plasă mai lată…
Atunci se dădu un alt atac. Nu din faţă, sau de deasupra, sau de
dedesubt.
Din spate.
Tumul lui se clătină într-o parte, iar Dorian fu aruncat înainte, lovindu-
se de balconul din piatră, abia evitând să cadă peste margine.
Pietrele crăpară, lemnul sări în așchii, iar el fu cruţat de o bucată de
piatră doar datorită magiei pe care şɨ-o aruncase în jur, când îşi
acoperise capul.
El se întoarse către interiorul dormitorului său. O gaură imensă
fusese făcută în partea laterală și în acoperiș. Și, cocoţată pe piatra
ruptă, o vrăjitoare bine făcută îi zâmbea acum cu dinţi din fier sfâșietori,
cu o bandă de piele galbenă și decolorată pe frunte.
El încercă să-și adune magia, dar aceasta pâlpâi.
Era prea curând, prea repede, îşi dădu el seama. Prea necontrolată.
Nu avea suficient timp să-și adune toată puterea. Capul balaurului intră
șerpuind în turn.
În spatele lui, alţi șase balauri se urcară pe zid, ridicându-se spre
spatele lui expus. Iar zidul… zidul lui Aelin… sub ghearele și cozile
frenetice și furioase… se prăbuși cu totul.
Dorian se uită la ușa care dădea spre scările turnului, pe unde gărzile
ar fi trebuit deja să dea buzna. Îl aștepta doar liniștea.
Era atât de aproape, dar, ca să ajungă acolo, ar fi trebuit să treacă pe
lângă botul balaurului. De aceea zâmbea vrăjitoarea.
O singură șansă – avea o singură șansă să facă asta.
Dorian îşi încleșta degetele, fără să-i dea vrăjitoarei timp să îl mai
studieze.
Întinse o mână, gheaţa spărgându-se în palma lui și intrându-i
balaurului în ochi. Acesta ţipă și se retrase, iar el fugi. Ceva ascuţit îi
crestă urechea și se înfipse în peretele din faţa lui. Un pumnal.
El continuă să alerge spre ușă…
Coada îi trecu prin faţa ochilor cu o clipă înainte să îl izbească într-o
parte.
Magia era ca o peliculă în jurul lui, protejându-i oasele și ţeasta când
fu aruncat în zidul de piatră. Destul de puternic, încât pietrele crăpară.
Destul de tare, încât majoritatea oamenilor ar fi murit.
Stelele și întunericul dansară în faţa lui. Ușa era atât de aproape.
Dorian încercă să se ridice, dar membrele nu-l ascultau.
Năucit; năucit de…
Căldura umedă i se prelinse chiar sub coaste. Nu era o tăietură
adâncă, ci suficient cât să-l doară din cauza unui spin din coadă. Spini
acoperiţi de o strălucire verde.
Era venin. Un fel de venin care îl slăbea și paraliza înainte de a-l
ucide…
El nu avea să mai fie luat, nu în Morath, nu la duce și la colierele lui…
Magia lui se zbătu împotriva sărutului paralizant și mortal al veninului.
Magia de vindecare. Dar încet, slăbită de momentele de risipă de
dinainte.
Dorian încercă să se târâie spre ușă, gâfâind printre dinţii încleștaţi.
Vrăjitoarea îi dădu un ordin balaurului ei, iar Dorian se adună suficient
cât să-și ridice capul. Ca să o vadă scoţându-și sabia și începând să
descalece.
Nu, nu, nu…
Vrăjitoarea nu atinse pământul cu picioarele.
Într-o clipă, fu cocoţată în șa, balansându-și un picior de partea
cealaltă a balaurului.
În clipa următoare, capul îi dispăru, sângele ei stropindu-i balaurul în
timp ce acesta ţipă și se întoarse…
Și fu doborât din turn de un alt balaur, mai mic. Cu citatrice și rău, cu
aripi strălucitoare.
Dorian nu așteptă sä vadă ce se întâmpla, nu se întrebă.
El se târî spre ușă, magia lui devorând veninul care ar fi trebuit să-l
ucidă, un torent puternic de lumină luptând cu toată forţa-i considerabilă
împotriva întunericului verzui.
Pielea tăiată, mușchii și oasele îl furnicară când se lipiră încet iar
scânteia pâlpâi și îi curse prin vene.
Dorian întindea mâna spre mânerul ușii, când micul balaur ateriză în
gaura tăcută în turnul lui, din colţii lui imenși picurând sânge pe hârtiile
împrăștiate, de care se plânsese în urmă cu doar câteva minute.
Călăreaţa lui sprintenă și acoperită de armură descăleca dintr-o săritură,
săgeţile din tolba de pe spate lovindu-se de mânerul sabiei mari, legate
de-a lungul ei.
Ea îşi scoase casca încoronată cu lame subţiri, ca de lance.
Îi recunoscu faţa înainte să-și amintească numele ei.
Îi recunoscu părul alb, ca lumina lunii pe apă, care i se revărsa peste
armura neagră cu solzi; recunoscu ochii de un auriu aprins.
Recunoscu chipul imposibil de frumos, plin de răceala însetata de
sânge și de videnie.
— Ridică-te! mârâi Manon Cioc-negru.
„Rahat.”.
Cuvântul răsună monoton și constant în mintea lui Manon când se
plimbă prin turnul distrus al regelui, armura bubuind pe pietrei căzute,
hârtii fluturânde și cărţi împrăștiate.
„Rahat, rahat, rahat.”.
Iskra dispăruse – cel puţin nu era lângă castel. Dar sabatul ei era.
Iar când Manon o zărise pe santinela Picioare-galbene cocoţată în
turn, pregătindu-se să revendice victima pentru ea… un secol de
antrenament și de instinct se treziseră în Manon.
Nu fusese nevoie decât să balanseze o dată Spintecă – Vânt când
Abraxos zbură pe lângă, iar santinela Iskrei fu moartă.
„Rahat, rahat, rahat.”.
Apoi Abraxos atacă balaurul rămas, un mascul cu ochi înceţoșaţi,
care nu avu nici măcar șansa să ţipe înainte ca dinţii lui Abraxos să îi
apuce gâtul lat și ca sângele și carnea să zboare când se rostogoliră prin
aer.
Ea nu avea timp să se minuneze că Abraxos nu evitase lupta, că nu
cedase. Balaurul ei cu inimă de războinic. Îi promise în gând o porţie
suplimentară de carne.
Jacheta neagră și însângerată a tânărului rege era acoperită de praf
și de mizerie. Însă ochii lui albaștri erau limpezi, dacă nu mari, când ea
strigă din nou, acoperind ţipetele orașului:
— Ridică-te!
Întinse o mână spre mânerul din fier al ușii. Nu ca să cheme ajutoare
sau ca să fugă, îşi dădu ea seama, acum la un pas de el, ci ca să se
ridice.
Manon îi studie picioarele lungi, mai musculoase decât ultima dată
când îl văzuse. Apoi observă rana ce se zărea prin partea laterală a
jachetei lui sfâșiate. Nu era adâncă și nu curgea sânge, dar…
„Rahat, rahat, rahat.”.
Veninul din coada balaurului era cel mai rău și mortal, paralizant în
cel mai bun caz. Te paraliza doar cu o zgârietură. Ar fi trebuit să fie mort.
Sau pe moarte.
— Ce vrei? spuse el răgușit, uitându-se între ea și Abraxos, care
supraveghea cerul în căutarea altor atacatori, cu aripile foșnindu-i de
nerăbdare.
Regele trăgea de timp – în vreme ce rana i se vindeca.
Magie. Doar cea mai puternică magie i-ar fi putut împiedica moartea.
Manon izbucni:
— Liniște!
Și îl ridică în picioare.
Atingerea ei sau ughiile din fier care îi intrară prin jachetă îl făcură să
tresară. Era mai greu decât estimase ea – ca și când ar fi avut mușchi și
mai puternici pe sub haine. Dar, cu puterea nemuritoare, nu avea nevoie
de multă energie ca să-l ridice în picioare.
Ea uitase totuși cât de înalt era. Faţă în faţă, Dorian gâfâi și o fixă cu
privirea când şopti:
— Bună, pui de vrăjitoare.
O parte antică și prădătoare din ea se trezi la zâmbetul schiţat. Se
ridică, înclinându-și urechile spre el. Nici urmă de frică. Interesant.
— Bună, prinţișorule, răspunse Manon mieros.
Abraxos o avertiză mârâind, iar Manon întoarse capul ca să
descopere un alt balaur venind în viteză spre ei.
— Pleacă, spuse ea, lăsându-l să se sprijine singur când deschise
ușa turnului.
Ţipetele oamenilor de la etajele inferioare se ridicară ca să-i
întâmpine. Dorian se rezemă de zid, ca și când și-ar fi folosit toată
puterea de concentrare ca să stea în picioare.
— Există o altă ieșire? Altă cale de scăpare?
Regele o evaluă cu o sinceritate care o făcu să mârâie.
În spatele lor, ca și când Mama și-ar fi ˟întins mâna, un vânt puternic
îi lovi pe balaur și pe călăreaţa lui din turn, trimiţându-i de-a rostogolul în
oraș. Până și Avraxos urlă, agăţându-se de pietrei turnului atât de
puternic, încât rocile dure crăpară sub ghearele lui.
— Există coridoare, spuse regele. Dar tu…
— Atunci, găsește-le! Ieși!
El nu se mișcă din locul de lângă perete.
— De ce?
Linia palidă încă-i înconjura gâtul, atât de evidentă pe pielea lui
bronzată și aurir. Dar ea nu accepta întrebări de la muritori. Nici măcar de
la regi. Nu mai accepta.
Așa că îi ignoră întrebarea și spuse:
— Perrington nu este ceea ce pare. Este un demon în corpul unui
muritor și a renunţat la vechea piele ca să îmbrace o alta. E un bărbat cu
păr auriu. În Morath, crește lucruri malefice pe care plănuiește să le
dezlănţuie în orice clipă. Asta e numai o fărâmă.
Ea agită o mână cu unghii din fier spre dezastrul din jurul lor.
— E un mod de a vă demoraliza și de a câştiga favoruri din partea
celorlalte regate, prin faptul că spune că tu ești inamicul. Adună-ţi forţele
înainte să i se dea șansa să îşi sporească numărul, până devine de
necucerit. Nu vrea să ia doar continentul, ci toată Erilea.
— De ce mi-ar spune asta călăreaţa lui încoronată?
— Motivele mele nu te privesc. Fugi!
Din nou, vântul puternic lovi castelul, alungând forţele care se
apropiau, făcând pietrele să scârţâie. Un vânt care mirosea a pin și a
zăpadă – era un miros cunoscut, ciudat. Antic, și iscusit, și crud.
— Ai ucis-o pe vrăjitoarea aia.
Într-adevăr, sângele santinelei împestriţa pietrele. Acoperea
Spintecă-Vânt și casca aruncată.
„Ucigașă de vrăjitoare.”.
Manon alungă gândul, împreună cu întrebarea insinuată de el.
— Îmi rămâi dator, Rege al Adarlanului. Pregătește-te pentru ziua în
care am să vin să-ţi cer să-mi plătești datoria!
Gura lui senzuală se încordă.
— Luptă cu noi! Acum! Luptă cu noi acum, împotriva lui!
 Prin ușă, ţipetele și strigătele de luptă spintecară aerul. Vrăjitoarele
reușiseră să aterizeze undeva – se infiltraseră în castel. Să-i găsească ar
fi fost o chestiune de doar câteva momente. Iar dacă regele nu pleca…
Ea îl smuci de lângă perete și îl împinse pe scări.
Picioarele îi cedară, iar el îşi sprijini o mână bronzată de zidul vechi
din piatră în timp ce aruncă o privire încruntată peste umărul larg. O
încruntare.
— Nu recunoști moartea când o vezi? spuse ea printre dinţi, pe un
ton jos și malefic.
— Am văzut moartea și lucruri chiar mai rele, spuse el, cu ochii
albaștri îngheţaţi, când o studie din cap până în vârful metalic al cizmelor
și invers. Moartea pe care ai oferi-o este bună în comparaţie cu asta.
Vorbele lui îi atinseră o coardă sensibilă, dar regele șchiopăta deja pe
scări, cu o mână sprijinită de zid. Se mișca atât de lent în timp ce otrava
ieșea din el, magia lui luptându-se, cu siguranţă, cu toată puterea, ca să-l
ţină în viaţă.
Ușa de la baza turnului se sfărâmă.
Dorian se opri în faţa celor patru santinele Picioare-galbene care
intrară repede, mârâind în mijlocul turnului gol. Vrăjitoarele se opriră,
clipind la Aripa lor Conducătoare.
Spintecă-Vânt tremură în mâna ei. Să-l ucidă – să-l ucidă acum,
înainte ca ele să poată da de veste că fusese reperată cu el… „Rahat,
rahat, rahat.”.
Manon nu trebui să decidă. Într-un vârtej de oţel, vrăjitoarele Picioare-
galbene muriră înainte să se poată întoarce spre războinicul care intră
exploziv pe ușă.
Cu părul argintiu, tatuat pe faţă și gât, și cu urechile ușor ascuţite.
Sursa vântului.
Dorian înjură și coborî o treaptă clătinându-se, dar războinicul Fae se
uita la ea. În ochii lui licărea doar o furie mortală.
Manon rămase fără suflare.
Ea scoase un sunet gâtuit și se retrase clătinându-se, apucându-se
de gât ca și când ar fi tânjit după aer. Dar magia bărbatului nu dădu
înapoi. Ar fi ucis-o pentru ce încercase să-i facă reginei lui. Pentru
săgeata pe care o trăsese Asterin, intenţionând să nimerească inima
reginei. O săgeată în faţa căreia sărise el.
Manon se prăbuși în genunchi. Regele fu imediat lângă ea, studiind-o
pentru o clipă, înainte de a striga pe scări:
— NU!
De atât fu nevoie. Aerul îi inundă din nou gura, plămânii, iar Manon
suspină, arcuindu-și spatele în timp ce trase aer în piept.
 Cei din neamul ei nu aveau scuturi magice împotriva unor astfel de
atacuri. Doar când era extrem de disperată și de furioasă putea o
vrăjitoare să invoce inima magiei în ea – cu consecinţe devastatoare. Nici
cele mai însetate de sânge și mai lipsite de suflet dintre ele nu
îndrăzneau să discute cu voce tare despre asta: despre Supunere.
Nu-l vedea bine pe Dorian, din cauza privirii înceţoșate. Manon încă
gâfâia după aerul proaspăt și salvator când acesta spuse:
— Să mă cauţi când ai să te răzgândești, Cioc-negru.
Apoi regele dispăru.

CAPITOLUL 8

Rowan Whitethorn zburase fără mâncare, apă sau odihna timp de

două zile.
Ajunsese în Rifthold prea târziu.
Capitala era în haos, sub ghearele vrăjitoarelor și ale balaurilor lor.
Văzuse destule orașe căzând de-a lungul secolelor, ca să știe că acesta
era terminat.
Chiar dacă oamenii s-ar fi adunat, ar fi făcut-o doar ca să-și vadă
moartea cu ochii. Vrăjitoarele dărâmaseră deja zidul de sticlă al lui Aelin.
Altă mișcare calculată de-a lui Erawan.
Fusese un efort să-i lase pe nevinovaţi să lupte singuri, să alerge
repede spre castelul din piatră și turnul regelui. Avusese un singur ordin,
dat de regina lui.
Tot ajunsese prea târziu – dar nu fără un licăr de speranţă.
Dorian Havilliard se clătină în timp ce se grăbiră pe holurile castelului,
auzul și mirosul fin al lui Rowan ferindu-i de zonele în care se dădeau
lupte. Dacă tunelurile secrete erau supravegheate, dacă nu puteau
ajunge în canalizare… Rowan făcu tot soiul de planuri. Niciunul nu se
termina bine.
— Pe aici! gâfâi regele.
Era primul lucru pe care îl spusese Dorian de când coborâseră în
grabă scările. Ei erau în partea rezidenţială a palatului, pe care Rowan o
văzuse doar de afară – în forma lui de uliu. Camerele reginei.
— Există o ieșire secretă din dormitorul mamei mele.
— Îmi pare rău, îi spuse Rowan regelui – fără să pară sincer.
Magia lui pâlpâi, o vibraţie distantă ca să-i dea de știre că se
consuma. Cele două zile de zbor cu o viteză ameţitoare și apoi lupta cu
balaurii de afară îşi spuseseră cuvântul.
Dorian se uită cu atenţie la stricăciuni.
— Cineva oricum ar fi făcut-o.
 Rosti cuvintele fără sentimente, fără tristeţe. El se grăbi prin cameră,
șchiopătând un pic. Dacă regele ar fi posedat o magie cu o fărâmă mai
slabă, ar fi putut muri din cauza cozii veninoase a balaurului.
Dorian ajunse în dreptul unui portret mare și aurit al unei tinere cu păr
castaniu, care ţinea în braţe un copil cu ochi albaștri.
Regele se uită la el cu o clipă mai mult decât era necesar, suficient
încât să-i spună totul lui Rowan. Dar Dorian trase tabloul spre el, ca să
dezvăluie o mică trapă.
Rowan avu grijă ca regele să intre primul, cu lumânarea în mână,
înainte să îşi folosească magia ca să facă tabloul să plutească la locul lui;
apoi închise ușa în urma lui.
Holul era înghesuit, iar pietrele prăfuite. Dar vântul din faţă sugera
spaţii deschise, umezeală și mucegai. Rowan trimise un fuior de magie
să încerce scările pe care coborau acum și mulţimea de holuri din faţă.
Nici urmă de surpare de când distruseseră turnul cu ceas. Nici urmă de
inamici care așteptau sau de mirosul urât al Valgilor și al bestiilor lor. O
mică binecuvântare.
Urechile lui Fae auziră ţipetele înăbușite și strigătele celor care
mureau deasupra lor.
— Ar trebui să rămân, spuse încet Dorian.
Un dar al magiei regelui, apoi – auzul îmbunătăţit. Magia brută care îi
putea oferi orice dar: al gheţii, al focului, al vindecării, simţuri ascuţite și
putere. Poate și al metamorfozării, dacă ar fi ˟încercat.
— Poporului tău îi ești mai util viu, spuse Rowan, vocea lui răsunând
dur din pietre. Extenuarea îl sâcâi, dar el o alungă Avea să odihnească
odată ce ar fi fost în siguranţă.
Regele nu răspunse.
— Am văzut cum au căzut multe orașe, spuse Rowan. Am cum au
căzut regate întregi. Și distrugerea pe care am văzut-o când am venit în
zbor este atât de gravă, încât nici măcar cu darurile tale considerabile nu
ai fi putut face nimic.
Nu prea știa ce ar fi făcut dacă distrugerea aceea ar fi ajuns în pragul
Orynthului. Sau de ce se aștepta Erawan să facă. Urma se gândească
mai târziu la asta.
— Ar trebui să mor odată cu ei, fu răspunsul regelui
Ei ajunseră la baza scărilor, coridorul lăţindu-se acumân camere mai
mari. Rowan îşi undui din nou magia prin mulţimea de tuneluri și scări.
Cel din dreapta indica o intrare în canalizare la capătul lui. Bun.
— Am fost trimis aici ca să te împiedic să faci asta, spuse în cele din
urmă Rowan.
Regele îi aruncă o privire peste umăr, tresărind ușor când mișcarea îi
întinse pielea care încă se vindeca. Unde Rowan se aștept la o rană
deschisă în urmă cu câteva minute, acum se ivea doar o cicatrice roșie
prin jacheta sfâșiată.
— Aveai de gând să o ucizi, zise Dorian.
El știa la cine se referea regele.
— De ce mi-ai cerut să nu o fac?
Așadar, regele îi povesti despre întâlnire în timp ce coborî mai adânc
în măruntaiele castelului.
— Eu n-aș avea încredere în ea, spuse Rowan după ce termină
Dorian, dar poate că zeii ne vor favoriza. Poate că moștenitoarea Cioc-
negru se va alătura cauzei noastre.
Dacă nu i s-ar fi descoperit crimele mai înainte de toate. Dar, chiar
dacă ar fi avut doar treisprezece vrăjitoare și balaurii lor, dacă prinţul
acela era cel mai priceput din tot neamul Dinţi de Fier… asta ar fi putut
însemna diferenţa dintre căderea Orynthului și înfruntarea lui Erawan.
Ei ajunseră în canalizarea castelului. Până și șobolanii fugeau prin
mica intrare, ca și când strigătele balaurilor ar fi prevestit moartea.
Se opriră la bolta astupată de pietrele căzute – fără îndoială, din
cauza erupţiei focului iadului de astă vară.
Era culoarul lui Aelin, după cum îşi dădu seama Rowan simţind o
smucitură în adâncul pieptului. Și, la câţiva pași în faţă, o baltă veche de
sânge uscat păta pietrele de-a lungul marginii apei. Duhoarea unui om
zăbovea în preajma ei.
— Ea l-a spintecat pe Archer Finn chiar acolo, spuse Dorian,
urmărindu-i privirea.
Rowan nu îşi permise să se gândească la asta sau la faptul că proștii,
fără voia lor, oferiseră unui asasin o cameră care făcea legătura cu
încăperile reginei.
De un stâlp din piatră era ancorată o barcă destul de solidă, deși
carena era aproape complet putrezită. Iar grilajul spre micul râu care
șerpuia dincolo de castel rămânea deschis.
Rowan îşi trimise din nou magia în lume, adulmecând aerul de
dincolo de canalizare. Nicio aripă nu-l spinteca, nu se simţea niciun miros
de sânge în calea lui. Era liniște și pace în partea de est a castelului.
Dacă vrăjitoarele ar fi fost inteligente, ar fi avut santinele care să
supravegheze fiecare centimetru.
Dar, după ţipetele și rugăminţile de deasupra, Rowan știa că
vrăjitoarele erau prea pierdute în setea lor de sânge ca să mai
gândească normal. Cel puţin pentru câteva minute.
Rowan făcu semn din bărbie spre barcă.
— Urcă!
 Mucegaiul și putreziciunea îl făcură pe Dorian să se încrunte.
— O să avem noroc dacă nu o să se destrame în jurul nostru.
— În jurul tău, îl corectă Rowan. În jurul tău, nu al meu. Urcă
Dorian îi auzi tonul și, cu înţelepciune, alese să urce.
— Ce faci…
Rowan îşi scoase mantia și o aruncă peste rege.
— Întinde-te și acoperă-te cu asta!
Un pic palid la faţă, Dorian se supuse. Rowan rupse funiile rapid cu
cuţitul.
Se transformă, aripile bătând destul de zgomotos cât să-i transmită
lui Dorian ce se întâmplase. Magia lui Rowan gemu și se tensiona când
el împinse vasul, aparent gol și în derivă, afară din canalizare, ca și când
cineva l-ar fi eliberat accidental.
Zburând prin gura canalizării, protejă barca folosind un zid din aer dur
– ascunzând mirosul regelui și împiedicând săgeţile rătăcite să îl
străpungă.
Rowan privi înapoi doar o dată când zbură de-a lungul micului râu,
mult deasupra bărcii.
Doar o dată se uită spre orașul care-i făurise, distrusese și
adăpostise regina.
Din zidul ei de sticlă nu mai rămăseseră decât bucăţi şi cioburi care
străluceau pe străzi și în iarbă.
Ultimele săptămâni de călătorie fuseseră un chin – nevoia de a o
avea și de a o gusta înnebunindu-l. Și, având în vedere spusele lui
Darrow… poate, în ciuda promisiunii făcute la plecare, fusese un lucru
bun că nu făcuseră acel ultim pas.
Se gândise la asta cu mult înainte de Darrow și decretele lui de rahat:
el era un prinţ, însă doar cu numele.
El nu avea nici armată, nici bani. Fondurile substanţiale pe care le
poseda erau în Doranelle – iar Maeve nu i-ar fi permis niciodată să le
revendice. Era foarte probabil să fi fost deja împărţite între verișorii lui
băgacioși, împreună cu pământurile și reședinţele lui. Nu ar fi contat dacă
o parte din ei – verișorii alături de care crescuse – ar fi refuzat să accepte
din loialitatea și încăpăţânarea tipică familiei Whitethorn. Acum, Rowan
nu putea să-i ofere reginei lui decât puterea sabiei, profunzimea magiei și
loialitatea inimii lui.
Cu asemenea lucruri nu câştigau războaie.
Când vorbise Darrow, îi simţi disperarea ei, deși chipul i-o ascunsese.
Iar el îi cunoștea sufletul înflăcărat: ea ar fi făcut-o. Să se gândească la
mariajul cu un prinţ sau cu un lord străin. Chiar dacă relaţia asta dintre
ei… chiar dacă el știa că nu era doar poftă trupească sau poate dragoste.
 Forţa pe care o genera relaţia dintre ei, ar fi putut devora lumea.
Și, dacă ar fi ales-o, dacă s-ar fi ales, la fel de bine ar fi putut să-i
aducă sfârșitul.
De aceea nu rostise cuvintele pe care ar fi vrut să i le spună de ceva
timp, chiar dacă toate instinctele vuiau ca el să o facă la despărţire. Și
poate că a o avea pe Aelin doar ca să o piardă era pedeapsa lui pentru
că îşi lăsase partenera să moară; pedeapsa pentru că, în sfârșit,
renunţase la tristeţe și dezgust.
Valurile abia se auzeau în vuietul balaurilor și al ţipetelor celor
nevinovaţi după ajutorul care nu avea să vină niciodată. El îşi alungă
durerea din piept, impulsul de a se întoarce.
Era război. Pământurile astea urmau să îndure lucruri mult mai rele în
zilele și lunile următoare. Regina lui, indiferent decât încerca să o
protejeze, avea să îndure lucruri mult mai rele.
Înainte ca barca să plutească pe râuleţul care șerpuia spre delta
râului Avery, însoţită la înălţime de un uliu cu coadă albă, zidurile
castelului de piatră erau deja scăldate în sânge.

CAPITOLUL 9

Elide Lochan știa că era vânată.

Timp de trei zile, încercase să scape de tot ce o urmărea prin
întinderea nesfârșită a Oakwaldului. Și, între timp, se rătăcise.
De trei zile nu prea dormise și abia dacă se oprise suficient de mult
cât să caute mâncare și apă.
Ea se întorsese o dată spre sud – ca să meargă pe același drum și
să îşi pierda urma. Mersese o zi în direcţia aceea. Apoi spre vest, spre
munţi. Apoi, spre sud, probabil spre est; nu-și dădea seama. Fugise,
pădurea Oakwald era atât de densă, încât abia reușise să urmărească
soarele. Și, fără să vadă clar stelele, neîndrăznind să se oprească și să
găsească un copac în care să se caţăre ușor, nu reuși să-l găsească pe
Lordul Nordului – călăuza ei spre casă.
Până la amiaza celei de-a treia zile, aproape plângea. De extenuare,
de furie, de frica adâncă. Indiferent cine ar fi fost, dacă nu se grăbea să o
vâneze, cu siguranţă nu avea să se grăbească să o ucidă.
Cuţitul îi tremură în mână când se opri într-o poiană traversată de un
izvor care curgea repede. Piciorul o durea – piciorul ei distrus, inutil. I-ar fi
oferit zeului întunecat sufletul ei pentru câteva ore de liniște și de
siguranţă.
 Elide scăpă cuţitul în iarbă chiar lângă ea, când se lăsă în genunchi la
malul râului ca să bea apă, repede și cu nesaţ. Apa îi umplu golul din
stomac lăsat de fructele de pădure și de rădăcini. Ea îşi reumplu plosca,
mâinile tremurându-i incontrolabil.
Îi tremurară atât de tare încât scăpă capacul de metal în râu.
Ea înjură și plonjă în apa rece până la coate, scotocind dopă capac,
atingând pietrele și cârceii alunecoși ai ierbii râului, implorând să aibă
măcar o pauză…
Degetele ei apucară capacul când primul urlet se auzi prin pădure.
Elide și pădurea rămaseră nemișcate.
Auzise lătratul câinilor și ascultase corurile nepământene ale lupilor
când fusese târâta din Perranth până în Morath.
Dar acesta nu semăna cu niciunul din cele două. Era…
În Morath trecuseră nopţi când fusese trezită din somn de astfel de
urlete. Urlete despre care crezuse că și le imaginase când nu se mai
auziră. Nimeni nu le menţiona vreodată.
Dar se auzi sunetul. Acel sunet.
„Vom crea minuni care vor face lumea să tremure.”.
O, zeilor! Elide înșurubă orbește capacul. Orice ar fi fost, se apropia
repede. Poate într-un copac – sus într-un copac – ar fi putut să scape. Să
se ascundă. Poate.
Elide se întoarse ca să bage plosca în sac.
Dar un războinic stătea ghemuit de cealaltă parte a râului, cu un cuţit
lung și ameninţător pus pe genunchi.
Ochii lui negri o devorau, iar chipul era dur sub părul la fel de
întunecat și lung până la umeri; cu o voce ca granitul îi spuse:
— Dacă nu vrei te transformi în masa de prânz, fato, îţi sugerez să vii
cu mine.
O voce joasă și antică îşi şopti la ureche că îşi găsise, în sfârșit,
vânătorul neînduplecat.
Și că, acum, ei deveniseră prada altcuiva.
Lorcan Salvaterre ascultă mârâiturile tot mai puternice din vechea
pădure și știu că era destul de probabil ca ei să moară.
Ei bine, fata era pe cale să moară. Ori de ghearele fiinţei care-i
urmărea, ori de capătul sabiei lui Lorcan. Încă nu luase nicio hotărâre.
Probabil că s-ar fi gândit că ea invocase bestiile, dacă frica n-ar fi
umplut aerul. Și pentru că o urmărise deja de trei zile, lăsând-o liberă în
labirintul încâlcit al Oakwaldului și aflase puţine lucruri care să indice că
ea era sub controlul Valgilor.
Lorcan se ridică în picioare, iar ea căscă ochii negri când văzu cât era
de înalt. Rămase în genunchi lângă râu, întinzând o mâna murdară spre
pumnalul pe care îl aruncase prostește în iarbă. Nu era destul de proastă
sau de disperată ca să-l ridice împotriva lui.
— Cine ești?
Vocea ei răgușită era joasă – nu era tonul dulce și înalt la care se
așteptase el din partea trupului delicat și feminin. Profund, rece și egal.
— Dacă vrei să mori, spuse Lorcan, atunci n-ai decât: continuă să pui
întrebări.
El se întoarse spre nord.
Și atunci începu să se audă a doua serie de mârâituri. Din direcţia
opusă.
Erau două haite care se apropiau. Iarba și hainele foșniră, iar când el
privi, fata era în picioare, cu pumnalul înclinat, cu faţa palidă când îşi
dădu seama ce se întâmpla: erau încolţiţi.
— Est sau vest, spuse Lorcan.
În cele cinci secole de când îşi făcuse loc prin lume ucigând, nu
auzise niciodată astfel de mârâituri din partea niciunui animal. El îşi
scoase toporul din locul în care era prins pe lângă corp.
— Est, şopti fata, uitându-se în ambele direcţii. Mi… Mi s-a spus să
stau departe de munţi. Balaurii – bestii mari, înaripate – patrulează pe
acolo.
— Știu ce este un balaur, spuse el.
Mânia izbucni în ochii ei negri când îi auzi tonul, dar frica o alungă.
Ea începu să se retragă spre direcţia pe care o alesese.
Una dintre creaturi ţipă ascuţit. Nu era un sunet canin. Nu, era un
sunet înalt – un ţipăt. Dar mai profund. Mai flămând.
— Fugi, spuse el.
Ea fugi.
Lorcan trebuia să recunoască meritele fetei: în ciuda piciorului încă
rănit, în ciuda extenuării care o încetinise în ultimele zile, fugea ca o
căprioară printre copaci, groaza ei alungând probabil orice durere. Lorcan
sări peste râul lat cu o mișcare ușoară, micșorând distanţa dintre ei în
câteva clipe. Lenţi – oamenii erau atât de lenţi. Ea respira deja sacadat
când urcă dealul, făcând suficient zgomot, încât să îi alerteze pe
urmăritorii lor.
Care veneau din tufele din spatele lor – dinspre sud. Doi sau trei,
după cum părea. Mari, după crengile rupte și zgomotul pașilor.
Fata ajunse în vârful dealului, clătinându-se. Rămase în picioare, iar
Lorcan se uită din nou la piciorul ei.
Nu avea niciun sens să o fi urmărit atât de mult timp, dacă ar fi murit
acum. Pentru o clipă, el se gândi la ce atârna greu în jacheta lui – la
cheia Wyrd ascunsă. Magia lui era puternică, mai puternică decât a
oricărui mascul semi-Fae din orice regat, din orice ţinut. Dar, dacă ar fi
folosit cheia…
Dacă ar fi făcut-o, atunci ar fi meritat osânda pe care și-ar fi atras-o
asupra lui.
Așadar, Lorcan aruncă în spate o plasă din puterea lui, o barieră
invizibilă care flutura fâșii negre de vânt. Fata înţepeni şi-şi întoarse capul
spre el când puterea se îndepărtă într-un val. Pielea i se albi mai mult,
dar ea continuă, căzând și alergând pe deal.
Impactul a patru corpuri masive cu magia lui se auzi o clipă mai
târziu.
Mirosul sângelui ei când se tăiase de pietre și rădăcini îi intră în nări.
Ea nu era nici pe departe suficient de rapidă.
Lorcan deschise gura ca să îi ordone să se grăbească, când zidul
invizibil se rupse.
De fapt, nu se rupse, ci se crăpase, ca și când bestiile l-ar fi tăiat.
Imposibil. Nimeni nu putea trece de scuturile acelea. Nici măcar
Rowan Whitethorn.
Dar destul de sigur, magia fusese întreruptă.
Fata ajunse la viroaga de la poalele dealului, aproape suspinând
când văzu întinderea de pădure din faţă. Ea alergă, coada bruneta și
împletită mișcându-se dintr-o parte în alta, sacul sărindu-i pe spatele
subţire. Lorcan plecă după ea, uitându-se la copacii de pe ambele părţi
când mârâiturile și foșnetele se auziră din nou.
Ei erau mânaţi, dar spre ce? Și, dacă aceste creaturi îi spulberaseră
magia…
Trecuse foarte mult timp de când nu mai avusese un inamic pe care
să-l studieze, să-l distrugă.
— Nu te opri, mormăi el, iar fata nici măcar nu se uită peste umăr
când Lorcan făcu o pauză între doi stejari înalţi.
De zile întregi îşi conservase magia, plănuind să o folosească pe fata
care era și nu era om, când s-ar fi plictisit să o urmărească. Acum trupul
îi era saturat și puterea voia să iasă.
Lorcan îşi roti toporul în mână – o dată, de două ori, metalul șuierând
prin pădurea deasă. Un vânt rece, mărginit de o ceaţă neagră, dansă
între degetele celeilalte mâini.
Nu era un vânt ca al lui Whitethorn și nu era luminos și aprins ca al
reginei ticăloase a lui Whitethorn. Nu era nici măcar magie brută, ca a
noului rege al Adarlanului.
Nu, magia lui Lorcan era cea a voinţei – a morţii, și a gândului, și a
distrugerii. Nu avea o denumire.
Nici măcar regina lui nu știuse ce era, de unde venise. Un dar de la
un zeu întunecat, din Hellas, gândise Maeve – un dar întunecat, pentru
războinicul ei întunecat. Și lăsase lucrurile așa.
Un zâmbet sălbatic fremăta pe buzele lui Lorcan cândâşi lăsă magia
să se ridice la suprafaţă, când îi lăsă răgetul întunecat să-i umple venele.
Distrusese orașe cu puterea lui.
El nu credea că bestiile astea, oricât de fioroase ar fi fost ele, s-ar fi
descurcat mai bine.
Acestea încetiniră când se apropiară, simţind că le aștepta un
prădător – și îl evaluară.
Pentru prima dată într-o perioadă al naibii de lungă, Lorcan rămase
fără cuvinte.
Poate că ar fi trebuit să ucidă fata. Omorând-o cu mâna lui ar fi fost
un act de caritate în comparaţie cu ce i-ar fi putut face fiarele
ameninţătoare ce mârâiau în faţa lui, ghemuite pe gheare mari și
sfâșietoare. Nu erau câini Wyrd. Nu, creaturile astea erau mult mai
îngrozitoare.
Pielea lor albastră și pătată era atât de întunecată, încât era aproape
neagră. Fiecare membru lung și nu prea musculos fusese creat fără milă.
Iar ghearele lungi ale mâinilor – mâini cu cinci degete – erau acum
strânse, anticipând o lovitură.
Dar nu trupurile lor îl uimeau, ci felul în care se opriseră aceste
creaturi, zâmbind pe sub nasurile turtite ca de liliac, ca să dezvăluie două
rânduri de dinţi ca acele, pentru ca mai apoi să se ridice pe picioarele din
spate.
Se ridicară de tot, cum s-ar fi ridicat un om care se târâia. Îl depășeau
cu cel puţin treizeci de centimetri în înălţime.
Și însușirile fizice care-i păreau descurajant de cunoscute fură
confirmate când creatura cea mai aproape de el deschise gura hidoasă și
spuse:
— Încă nu am mâncat unul ca tine.
Toporul lui Lorcan zvâcni în sus.
— Nici eu nu pot spune că am avut plăcerea.
Bestiile care puteau vorbi pe limba muritorilor și pe cea a fiinţelor Fae
erau foarte, foarte rare. Majoritatea îşi dezvoltaseră abilitatea prin magie,
necinstit obţinută sau binecuvântată.
Dar acolo, mijiţi de plăcere anticipând violenţa, licăreau niște ochi
întunecaţi de om. Whitethorn trimisese avertismente despre ce se
întâmpla în Morath – spusese că dulăii Wyrd ar putea fi primii din
mulţimea de lucruri îngrozitoare ce urmau să fie dezlănţuite. Lorcan nu-și
dă duse seama că fiinţele alea aveau să fie înalte de aproape trei metri și
pe jumătate umane, pe jumătate orice ar fi făcut Erawan ca să le
transforme în așa ceva.
Creatura aflată cel mai aproape îndrăzni să facă un pas, dar șuieră –
șuieră la linia invizibilă pe care o trăsese el. Puterea lui Lorcan pâlpâi și
zvâcni la vârful otrăvit al ghearelor creaturii când aceasta împunse scutul.
Patru împotriva unuia. De obicei, nu era o problemă pentru el, De
obicei.
Dar el purta cheia Wyrd pe care o căutau și inelul de aur furat de la
Maeve, și dăruit mai apoi lui Aelin Galathynius, pentru ca după aceea să-l
fure. Inelul lui Athril. Și dacă fiinţele astea i-ar fi dus oricare dintre obiecte
stăpânului lor…
Atunci Erawan ar fi avut toate cheile Wyrd. Și ar fi putut deschide ușa
dintre lumi ca să-și dezlănţuie hoardele de Valgi care așteptau, asupra
tuturor. Cât despre inelul de aur al lui Athril… Lorcan nu avea nicio
îndoială că Erawan ar fi distrus inelul făurit chiar de Mala – singurul
obiect din Erilea care garanta purtătorului imunitatea împotriva pietrei
Wyrd… și a Valgilor.
Așadar, Lorcan se mișcă. Mai repede decât puteau creaturile să
detecteze, aruncă toporul spre cea aflată cel mai departe de el,
concentrându-se asupra tovarășului acesteia, când cel din urmă împunse
scutul.
Toate se întoarseră spre tovarășul lor, când toporul îi lovi gâtul adânc
și mortal și-l văzură căzând. Deși lăsase impresia că ar putut omorî pe
oricine, lipsa de antrenament îşi spuse cuvântul.
Atenţia bestiilor fiind deviată o clipă, Lorcan aruncă două cuţite.
Ambele lame se înfipseră până la mâner în frunţile lor ridate –
făcându-le să-și dea capetele pe spate când lovitura le făcu să cadă în
genunchi cu un zăngănit.
Și nu putu decât să urmărească atunci când creatura urlă în faţa
scutului și-l lovi cu ambele mâini distruse, cu ghearele… Și magia, și
scutul lui se topiră la atingerea ei.
Creatura păși prin scutul lui ca și când ar fi fost pragul unei uși.
— Acum o să ne jucăm.
Lorcan se ghemui într-o poziţie defensivă, întrebându-se cât de
departe ajunsese fata, dacă se întorsese măcar să se uite la ce îi
urmărea. Sunetele fugii ei nu se mai auzeau.
În spatele creaturii, tovarășii ei se agitau.
Nu – reînviau.
Toţi ridicară câte o mână încordată cu gheare spre pumnalele din
ţeastă și le scoaseră. Metalul scârţâi pe os.
Numai cel cu capul atârnând acum de doar câteva tendoane
rămăsese jos. Așadar, decapitare.
 Chiar dacă asta însemna să se apropie suficient de mult, încât să o
facă.
Creatura din faţa lui zâmbi cu o încântare sălbatică.
— Ce ești? spuse Lorcan.
Celelalte două fiinţe erau acum în picioare, cu rănile deja vindecate,
părând ameninţătoare.
— Suntem vânători aflaţi în slujba Maiestăţii Sale Întunecate, spuse
liderul mimând o plecăciune. Suntem ilkeni. Și am fost trimiși să
recuperăm prada.
Vrăjitoarele trimiseseră bestiile astea după el? Lașe, ca să nu vâneze
singure.
Ilkenul continuă, mergând spre el, pe spre spate.
— Aveam de gând să te ucidem repede – să-ţi facem un dar. Nările
largi și umflate mirosi pădurea tăcută. Dar, cum stai între noi și prada
noastră… o să-ţi savurăm îndelung sfârșitul.
Nu pe el. Nu pe el îl căutaseră balaurii în ultimele zile și nu pe el
veniseră să-l revendice creaturile astea. Nu știau ce purta el și cine era.
— Ce vreţi de la ea? întrebă el, supraveghind apropierea lentă a celor
trei.
— Nu este treaba ta, spuse liderul.
— Dacă se dă vreo recompensă, am să vă ajut.
Ochi negri și lipsiţi de suflet licăriră spre el.
— Nu o protejezi pe fată?
Lorcan ridică din umeri și se rugă să nu-ɨ simtă cacealmaua în vreme
ce trăgea de timp pentru ea, cât trăgea de timp pentru el, ca să le
dezlege misterul puterii.
— Nici măcar nu știu cum o cheamă.
Cei trei ilkeni se uitară unul la celălalt, aruncându-și o privire
întrebătoare ca să ia o hotărâre. Liderul lor spuse:
— Ea este importantă pentru regele nostru. Dacă i-o aduci, o să-ţi
ofere o putere mult mai mare decât scuturile tale slabe.
Acela era preţul pentru oamenii care fuseseră cândva – magia care,
cumva, era imună la ce curgea natural în lumea asta? Sau fuseseră lipsiţi
de dreptul de a alege de vreme ce, cu siguranţă, li se furaseră şi
sufletele?
— De ce este importantă?
Ei erau acum foarte aproape. El se întrebă cât ar fi durat să-și refacă
rezerva de putere ce-i mai rămăsese și care le permitea să spulbere
magia. Poate că și ei trăgeau de timp.
— Ea este o hoaţă și o criminală, spuse ilkenul. Trebuie adusă la
regele nostru pentru dreptate.
 Lorcan ar fi putut jura că o mână invizibilă îl atinse pe umăr.
Cunoștea acea atingere – avusese încredere în ea toată viaţa. Îl
ţinuse în viaţă până acum.
O atingere pe spate ca să înainteze, să lupte și să ucidă, și să inspire
moartea. O atingere pe umăr care să-l facă, mai degrabă să fugă. Să știe
că în faţă-l aștepta doar iadul iar viaţa rămânea în urmă.
Ilkenul mai zâmbi o dată, dinţii strălucindu-i în bezna pădurii.
Ca și când ar fi primit un răspuns un ţipăt se auzi din pădurea din
spatele lui.

CAPITOLUL 10

Elide Lochan stătea în faţa unei creaturi născute din coșmarurile unui
zeu întunecat.
Dincolo de poiană, aceasta se înălţa deasupra ei, ghearele intrându-i
în humă.
— Iată-te, spuse printre dinţii mai ascuţiţi că ai unui pește. Vino cu
mine, fato, și am să-ţi garantez o moarte rapidă!
Minciuni. Vedea cum o evalua, cum ghearele i se strângeau ca și
când ar fi simţit cum îi sfâșie burta moale. Creatura îi apăruse în cale de
parcă un nor de întuneric ar fi coborât acolo și râsese când ea ţipase.
Cuţitul îi tremură când ea îl ridică.
Creatura stătea în picioare ca un om și vorbea ca unul. Iar ochii…
lipsiţi de suflet și, totuși, forma lor… Și aceștia că ai unui om. Monstruoși
– ce minte îngrozitoare visase o asemenea creatură?
Ea cunoștea răspunsul.
Ajutor. Avea nevoie de ajutor. Dar probabil că bărbatul de la râu
fusese ucis de ghearele celorlalte bestii. Se întrebă cât timp rezistase
magia lui.
Creatura păși spre ea, picioarele-i musculoase micșorând distanţa
prea repede. Ea se retrase spre copaci, în direcţia din care venise.
— Sângele-ţi este la fel de dulce ca faţa, fato?
Limba gri gustă aerul dintre ei.
„Gândește, gândește, gândește.”.
Ce ar fi făcut Manon în faţa unei asemenea creaturi?
Își aduse aminte că și Manon avea gheare și colţi.
Însă o voce joasă îi şopti la ureche: „Și tu ai. Folosește ce ai”. Mai
existau și alte arme în afară de cele făcute din fier și oţel. Chiar dacă îi
tremurau genunchii, Elide îşi ridică bărbia și întâlni ochii negri și umani ai
creaturii.
— Ai grijă, spuse ea, vorbindu-i șoptit, așa cum vorbea Manon
deseori ca să sperie pe oricine.
Elide băgă mâna în buzunarul hainei, scoase bucata de piatră și o
strânse în pumn, dorindu-și ca prezenţa nepământeană să umple poiana,
lumea. Ea se rugă ca fiinţa să nu se uite mai întâi la pumnul ei, să nu
întrebe ce ţinea când spuse tărăgănat:
— Crezi că Regele Întunecat o să fie mulţumit dacă mă rănești?
Se uită de-a lungul nasului la ea. Sau cât de bine putea, de vreme ce
era mai scundă cu câţiva zeci de centimetri.
— Am fost trimis să caut o fată. Nu te băga.
Creatura păru atunci să recunoască hainele de luptă din piele.
Păru să simtă izul ciudat care înconjura piatra.
Și ezită.
Elide afișă o expresie rece și dezgustată.
— Dispari din calea mea.
Ea aproape vomită când începu să meargă spre creatură, spre
moartea sigură. Dar călcă apăsat, așa cum făcuse deseori Manon. Elide
se forţă să îşi ridice privirea spre faţa hidoasă ca de liliac, atunci când
trecu pe lângă aceea fiinţă.
— Spune-le fraţilor tăi că, dacă mai interveniţi, am să mă ocup
personal de plăcerile de care o să aveţi parte la mesele din Morath.
Îndoiala încă dansa în ochii creaturii – împreună cu o frică reală.
Avusese noroc cu vorbele și expresiile, pe baza celor auzite. Nu-și
permise să se gândească la ce făcuse ca să determine o astfel de
creatură să tremure la menţionarea acestui fapt.
Elide era la cinci pași de creatură, foarte conștientă că spatele-i era
acum vulnerabil în faţa ghearelor și a dinţilor ascuţiţi când creatura
întrebă:
— De ce ai fugit când ne-am apropiat?
Ea spuse fără a se întoarce, cu vocea rece și răutăcioasă a lui Manon
Cioc-negru:
— Nu tolerez întrebările creaturilor inferioare. Deja mi-au întrerupt
vânătoarea și m-ai făcut să mă rănesc la gleznă cu atacul tău inutil.
Roagă-te să nu-mi amintesc faţa ta când am să ajung la Breaslă.
Ea îşi recunoscu greșeala în clipa în care creatura inspiră șuierând.
Totuși continuă să meargă, cu spatele drept.
— Ce coincidenţă că prada noastră are aceeași rană! spuse
gânditoare creatura.
Anneith să o salveze! Poate că nu îi observase șchiopătatul până
atunci. Proasta. „Proasta.”.
 Fuga nu i-ar fi folosit la nimic – fuga ar fi declarat că fiinţa avea
dreptate. Ea se opri ca și când s-ar fi enervat și se întoarse cu faţa la
creatură.
— Despre ce vorbești? zise cu o totală convingere și cu mânie.
Din nou, creatura se opri. O singură șansă – doar o șansa. Curând
avea să afle că fusese păcălită.
Elide se uită în ochii ei. Era ca și când s-ar fi holbat în ochii unui
șarpe mort.
Ea vorbi șoptit și mortal, cum le plăcea vrăjitoarelor:
— Nu mă face să-ţi spun ce a pus Maiestatea Sa Întunecată în mine
pe masa aia.
Ca și când i-ar fi răspuns, piatra din mâna ei zvâcni, iar ea ar fi putut
să jure că întunericul licări.
Creatura tremură, retrăgându-se un pas.
Elide nu se gândi la ce ţinuse în mână când rânji dispreţuitor pentru
ultima dată și plecă.
Merse aproape un kilometru înainte ca pădurea să fie din nou plină
de viaţă.
Căzu în genunchi și vomită: doar fiere și apă. Era atât de ocupată să-
și golească stomacul de frică și să se ușureze, încât nu observă
apropierea nimănui decât când fu prea târziu.
O mână lată o prinse de umăr, întorcând-o.
Ea scoase pumnalul, dar prea încet. Aceeași mână o eliberă ca să
arunce lama în iarbă.
Elide se trezi uitându-se la faţa stropită de noroi a bărbatului de la
râu. Nu, nu era noroi. Ci sânge care mirosea urât – sânge negru.
— Cum? spuse ea, clătinându-se înapoi un pas.
— Tu prima, spuse el, dar îşi întoarse capul spre pădurea din spatele
lor.
Ea îi urmări privirea. Nu văzu nimic.
Când se uită la chipul lui dur, se trezi cu o sabie la gât.
Ea încercă să se retragă, dar el o apucă de braţ, ţinând-o în timp ce
oţelul îi intră în piele.
— De ce miroși ca unul dintre ei? De ce te urmăresc?
Ea ascunsese piatra în buzunar, ca să nu i-o vadă. Dar mișcarea l-ar
fi putut face să lovească – iar o voce joasă îi spuse să ţină ascunsă
piatra.
Îi oferi un alt adevăr.
— Deoarece mi-am petrecut ultimele câteva luni în Morath, în mirosul
acela. Mă caută pentru că am reușit să mă eliberez. Fug spre nord – spre
siguranţă.
 Mai repede decât putu ea vedea, el îşi coborî sabia – doar ca să o
taie pe braţ. O zgârietură, aproape nedureroasă.
Amândoi priviră cum sângele ei roșu se scurse.
El păru mulţumit de răspuns.
— Poţi să-mi spui Lorcan, zise el, deși ea nu-l întrebase.
Și, cu asta, o aruncă peste umerii lui laţi ca pe un sac de cartofi și
fugi.
Elide află două lucruri în câteva secunde:
Că fiinţele rămase – oricât de multe ar fi fost – trebuiau să fie pe
urmele lor și se apropiau repede. Probabil că el îşi dăduse seama că
scăpase cu o cacealma.
Și că bărbatul care se mișca repede ca vântul printre stejari era semi-
Fae.
Lorcan continuă să alerge, inspirând din greu aerul sufocant al
pădurii. Aruncată pe umărul lui, fata nici măcar nu scânci odată de-a
lungul kilometrilor parcurși. El cărase pachete mai grele decât ea prin
toate lanţurile muntoase.
În cele din urmă, Lorcan încetini când puterea începu să-i slăbească,
secată și mai repede din cauza magiei pe care o folosise ca să le reţină
pe cele trei bestii, trecând peste imunitatea lor înnăscută pentru ca mai
apoi să ucidă două, în timp ce o ţintuise pe cealaltă suficient de mult,
încât să fugă după fată.
El fusese norocos.
Părea că fata fusese isteaţă.
El se opri și o lăsă jos destul de brutal, încât ea se crispă – se crispă
și șchiopătă puţin pe glezna rănită. Sângele ei cursese roșu și nu negru
și mirositor, lucru care ar fi lăsat să se creadă că aparţinea unui Valg, dar
tot nu era o explicaţie pentru modul în care reușise să-l intimideze pe
ilken, ca să-l controleze.
— Unde mergem? spuse ea, luând sacul ca să scoată plosca.
El așteptă lacrimile, rugăminţile și imploratul. Ea nu făcu decât să
scoată capacul ploștii acoperite cu piele și să bea cu nesaţ. Apoi spre
surprinderea sa, îi oferi și lui.
Lorcan nu o luă. Ea bău din nou.
— Ne îndreptăm spre marginea pădurii – spre râul Acanthus.
— Unde… unde suntem?
Ezitarea spuse suficient: ea calculase riscul de a dezvălui cât de
vulnerabilă era cu acea întrebare… și decise că era prea disperată după
un răspuns.
— Cum te cheamă?
— Marion. Ea se uită în ochii lui cu un fel de duritate de neclintit care
îl făcu să-și încline capul.
Un răspuns pentru altul.
— Suntem în mijlocul Adarlanului, spuse el. Erai cam la o zi distanţă
de râul Avery.
Marion clipi. El se întrebă dacă ea știa asta – sau dacă se gândise la
cum ar fi traversat râul lat care revendicase nave conduse de cei mai
experimentaţi bărbaţi și de cele mai pricepute femei.
— Fugim sau putem sta o clipă? întrebă ea.
El asculta sunetele pădurii după orice urmă de pericol și apoi făcu
semn din bărbie.
Marion oftă când se așeză pe mușchi și rădăcini. Ea îl studie.
— Credeam că toţi Fae sunt morţi. Chiar și fiinţele semi-Fae.
— Eu sunt din Wendlyn. Iar tu, spuse el, ridicând ușor o sprânceană,
ești din Morath.
— Nu de acolo. De acolo am evadat.
— De ce… și cum?
Ochii ei mijiţi îi spuseră suficient: ea știa că el încă nu o credea, nu
sut la sută, fie că avea sânge roșu sau nu. Totuși nu-ɨ răspunse,
rezemându-se în schimb pe picioare ca să-și desfacă șireturile. Degetele
îi tremurară puţin, dar reuși să le dezlege, scoţând cizma, ciorapul și
suflecând cracul pantalonilor de piele ca să dezvăluie…
La naiba. Văzuse destule corpuri distruse la vremea lui, distrusese și
el destule, dar rareori erau lăsate netratate. Piciorul lui Marion era un
amestec de ţesut cicatrizat și os răsucit. Și, chiar deasupra gleznei
distruse, acolo unde fuseseră inconfundabilele cătușe, avea răni care
încă se vindecau.
Ea spuse încet:
— De obicei, aliaţii Morathului sunt întregi. Magia lor întunecată ar
putea cu siguranţă să vindece un olog – iar ei cu siguranţă nu ar avea
nevoie de unul.
De aceea se descurcase atât de bine cu schiopătatul. Avusese ani ca
să-l stăpânească, judecând după culoarea ţesutului cicatrizat.
Marion trase în jos cracul pantalonilor, dar îşi lăsă laba piciorului
goală și şɨ-o masă. Ea șuieră printre dinţi.
Lorcan luă loc pe un buștean căzut la câţiva metri distanţă scoţându-
și bagajul ca să scotocească prin el.
— Spune-mi ce știi despre Morath, spuse el, și îi aruncă o cutie cu
alifie chiar din Doranelle.
Fata se holbă la ea, ochii ageri înţelegând ce era el, de unde venise
și ce conţinea cutia. Când îşi ridică privirea spre el, îi acceptă oferta dând
tăcută din cap: ușurarea durerii în schimbul răspunsurilor, Ea deșurubă
capacul, iar el văzu cum deschise gura când inhală mirosul înţepător al
ierburilor.
Durerea și plăcerea dansară pe chipul ei când începu să-și frece
vechile răni cu alifia, vorbindu-i între timp.
Marion îi spuse de armata Dinţi-de-fier, de Aripa Conducătoare și de
Cele Treisprezece, de armatele campate în jurul Breslei de pe munte, de
locurile în care doar ţipetele răsunau, de nenumăratele forje și fierari. Îi
descrise propria evadare: fără avertisment, nu știa cum, castelul
explodase, iar ea văzuse în asta o șansă; așa că se deghizase într-o
vrăjitoare, luase unul dintre bagajele lor și fugise. În haos, nimeni nu o
urmărise.
— Alerg de câteva săptămâni, spuse ea. Se pare că am parcurs abia
jumătate din distanţă.
— Încotro?
Marion se uită spre nord.
— Terrasen.
Lorcan îşi înăbuși un mârâit.
— Nu pierzi multe.
— Ai noutăţi? Îngrijorarea i se citi în ochi.
— Nu, spuse el, ridicând din umeri.
Ea termină să-și maseze piciorul și glezna.
— Cine este în Terrasen? Familia ta?
El nu întrebase de ce fusese adusă în Morath. Nu ţinea în special să-i
audă povestea tristă. Toată lumea avea una, descoperise el.
Chipul fetei se încorda.
— Am o datorie faţă de un prieten – faţă de cineva care m-a ajutat să
ies din Morath. Mi-a spus să caut pe cineva cu numele de Celaena
Sardothien. Așadar, asta este prima mea misiune: să aflu cine este ea și
unde este. Terrasenul pare un loc mai bun din care să încep, decât
Adarlanul.
Nimic nu indica faptul că întâlnirea asta fusese doar o întâmplare.
— Iar apoi, continuă fata, cu ochii mai strălucitori, trebuie să o găsesc
pe Aelin Galathynius, Regina Terrasenului.
El făcu un efort să nu apuce sabia.
— De ce?
Marion îi aruncă o privire ca și când, cumva, ar fi uitat că el era acolo.
— Am auzit un zvon cum că adună o armată ca să o oprească pe cea
din Morath. Plănuiesc să-mi ofer serviciile.
— De ce? întrebă el din nou. În afară de inteligenţa care o ţinuse
departe de ghearele ilkenului, nu vedea niciun alt motiv pentru care
regina ticăloasă să aibă nevoie de fată.
 Marion strânse din buzele pline.
— Pentru că sunt din Terrasen și credeam că regina mea este
moartă. Iar acum, este vie și luptă, aşadar voi lupta împreună cu ea.
Pentru ca nicio altă fată să nu mai fie luată din casa ei, dusă în Morath și
uitată.
Lorcan se gândi dacă să-i spună ce știa: că cele două misiuni ale ei
erau una și aceeași. Dar asta ar fi făcut-o să-i pună întrebări, iar el nu
avea chef…
— De ce vrei să te duci în Morah? Toţi ceilalţi se feresc.
— Am fost trimis de stăpâna mea ca să opresc ameninţarea pe care
o prezintă.
— Ești un singur om – bărbat.
Nu era o insultă, dar Lorcan o fixă oricum cu privirea.
— Am multe abilităţi, așa cum ai și tu.
Privirea i se îndreptă spre mâinile lui, acum acoperite cu sânge negru
și uscat. El se întrebă totuși dacă ea îşi imagina magia care izvorâse de
acolo.
El așteptă ca Marion să-i mai adreseze întrebări, dar ea îşi pusr
ciorapul, apoi cizma și îşi legă șireturile.
— Nu avem prea mult timp de odihnă.
Într-adevăr.
Ea se ridică în picioare, crispându-se un pic, dar se încruntă
recunoscătoare spre piciorul ei. Lorcan îi interpreta privirea ca pe un
răspuns suficient în privinţa eficienţei alifiei. Ea se aplecă să ia cutia,
părul negru acoperindu-i faţa. La un moment dat, coada împletită i se
desfăcuse.
Se ridică și îi aruncă apoi cutia, pe care el o prinse cu o mână.
— După ce ajungem la Acanthus, ce urmează?
El puse cutia în buzunarul de la mantie.
— Sunt nenumărate caravane comerciale și carnavaluri de sezoz
care hoinăresc pe câmpuri – am trecut pe lângă multe când am venit aici.
Unele chiar s-ar putea să încerce să traverseze râul. Vom intra cu una
dintre ele. Ascunși. Odată traversaţi și ajunși destul de departe pe câmpii,
tu ai să te duci spre nord, iar eu spre sud.
Ea miji un pic ochii și îl întrebă:
— De ce vrei să călătorești cu mine?
— Sunt mai multe detalii despre interiorul Morathului pe care vreau
să mi le dai. Am să te feresc de pericol, iar tu ai să-mi povestești.
Soarele începu să apună, scăldând pădurea în auriu. Marion se
încruntă ușor.
— Juri că mă vei proteja?
 — Nu te-am lăsat pradă ilkenilor azi, nu-ɨ așa?
Ea îl privi cu o claritate și sinceritate care îl făcură să se oprească.
— Jură!
El îşi dădu ochii peste cap.
— Promit!
Fata habar nu avea că în ultimii cinci sute de ani, promisiunile erau
singura monedă cu care încheia un târg.
— Nu am să te abandonez.
Ea dădu din cap, aparent satisfăcută.
— Atunci, am să-ţi spun ce știu.
El porni spre est, aruncându-și sacul peste umăr.
— Or să ne vâneze la toate răscrucile și or să caute prin căruţe,
spuse atunci Marion. Dacă au putut să mă găsească, or să mă găsească
pe orice drum principal.
Și pe el, dacă vrăjitoarele încă-i mai voiau sângele.
— Si ai vreo idee cum să eviţi asta? întrebă Lorcan.
Un zâmbet slab îi înflori în jurul gurii ca un boboc de trandafir, în
ciuda ororilor de care scăpaseră, de suferinţa ei din pădure.
— S-ar putea să am.

CAPITOLUL 11

Manon Cioc-negru ateriză în Morath, mai mult decât pregătită să

înceapă să taie gâturi.
Totul se dusese naibii.
Totul.
O ucisese pe ticăloasa Picioare-galbene, îi omorâse balaurul, îl
salvase pe regele cu ochi de safir și îl văzuse pe prinţul Fae ucigându-le
pe cele patru santinele Picioare-galbene.
Cinci. Cinci vrăjitoare Picioare-galbene muriseră fie de mâna ei, fie
pentru că nu reacţionaseră. Cinci membre ale sabatului Iskrei.
Până la urmă, nu prea participase la distrugerea Riftholdului,
lăsându-le pe celelalte să o facă. Dar îşi pusese din nou casca
încoronată, apoi îi ordonase lui Abraxos să zboare spre cel mai înalt stâlp
al castelului de piatră și să urle victoria – și dominaţia.
Chiar la îndepărtatele ziduri albe ale orașului, sfâșiind gărzile și
oamenii care fugeau, balaurii se opriseră la ordinul lui de retragere.
Niciun sabat nu îl ignorase.
Cele Treisprezece o găsiseră câteva clipe mai târziu. Ea nu le spuse
ce se întâmplase, dar Sorrel și Asterin o fixară atente cu privirea: prima
ca sa vadă dacă fusese tăiată sau rănită în timpul atacului despre care
pretindea Manon că se petrecuse, iar cea de-a două pentru că o însoţise
pe Manon în ziua în care zburaseră spre Rifthold și scrisese un mesaj
reginei din Terrasen cu sânge Valg.
Cu Cele Treisprezece cocoţate pe turnurile castelului, unele stând de-
a lungul lor ca pisicile sau șerpii, Manon le așteptase pe vrăjitoarele
Picioare-galbene ale Iskrei.
Când Manon merse pe holurile slab luminate și urât mirositoare din
Morath, cu acea cască încoronată sub braţ, urmată de Asterin și de
Sorel, rememora conversaţia.
Iskra aterizase în singurul loc rămas liber: puţin mai jos de acoperișul
de sub Manon. Poziţia fusese aleasă intenţionat.
Părul castaniu al Iskrei se despletise din coada-i strâns împletită, iar
faţa ei arogantă era stropită cu sânge uman când îi mârâise lui Manon:
„Asta era victoria mea”.
Cu faţa ascunsă în umbra căștii, Manon îi spusese „Orașul este al
meu”.
— Eu trebuia să cuceresc Riftholdul – tu erai acolo doar ca să
supraveghezi.
Ea îşi arătă dinţii din fier. Pe stâlpul din dreapta lui Manon, Asterin
mârâi în semn de avertisment. Iskra îşi aruncă privirea întunecată spre
santinela blondă și mârâi din nou.
— Scoate-ţi haita de căţele din orașul meu!
Manon îl evalua din priviri pe Fendir, balaurul mascul al Iskrei.
— Ţi-ai lăsat suficient amprenta. Munca ta este luată în considerare.
Iskra tremura de furie. Nu din cauza cuvintelor.
Vântul îşi schimbase direcţia, suflând spre Iskra și ducând mirosul lui
Manon spre ea.
— Pe cine? spuse furioasă Iskra. Pe care dintre vrăjitoarele mele ai
omorât-o?
Manon nu cedă, nu permisese să se vadă nici urmă de regret sau de
îngrijorare.
— De ce ar trebui să știu cum le cheamă? Ea m-a atacat când m-am
apropiat de pradă; a vrut să-l ia pe rege și era în stare să lovească o
moștenitoare pentru asta. Și-a meritat pedeapsa. Mai ales pentru că
prada mea a fugit cât m-am ocupat de ea.
„Mincinoasă, mincinoasă, mincinoasă.”.
Manon îşi arătă dinţii din fier, singura parte a feţei care se vedea de
sub casca încoronată.
— Alte patru zac în castel – ucise de prinţul Fae care a venit
săsalveze pe rege, în timp ce eu m-am ocupat de căţeaua ta
indisciplinată. Consideră-te norocoasă, Iskra Picioare-galbene, că nu pun
pierderea și pe seama ta.
Chipul bronzat al Iskrei devenise palid. Ea se uită cu atenţie la Manon
și la toate Cele Treisprezece. Apoi spuse:
— Fă ce vrei cu orașul. Îţi aparţine.
Ea schiţă un zâmbet când ridică mâna și arătă spre Manon. Cele
Treisprezece se încordară în jurul ei, pregătind în liniște arcurile şi
îndreptându-le spre moștenitoarea sabatului Picioare-galbene.
— Dar tu, Aripă Conducătoare… Zâmbi și mai mult și îşi struni
balaurul, pregătindu-se să se înalţe spre cer. Ești o mincinoasă, Ucigașo
de vrăjitoare!
Apoi plecă.
Plutind nu spre oraș, ci spre cer.
În câteva minute, dispăru din raza vizuală – zburând spre Morath.
Spre bunica lui Manon.
Manon se uită la Asterin și apoi la Sorel, când ele se opriră înainte de
a coti spre camera de consiliu a lui Erawan. Unde știa că Iskra, și bunica
ei, și celelalte Matroane aveau să o aștepte. Într-adevăr, o privire după
colţ le dezvălui pe subalternele câtorva sabaturi stând de strajă și
privindu-se una pe cealaltă cu la fel multă suspiciune ca și bărbaţii cu
chipuri inexpresive postaţi lângă ușile duble.
Manon le spuse Aghiotantei și Locţiitoarei ei:
— O să iasă urât.
Sorrel spuse încet:
— O să ne descurcăm.
Manon strânse un pic mai mult casca.
— Dacă lucrurile merg rău, le iei pe Cele Treisprezece și pleci.
— Manon, nu poţi să intri acolo și să accepţi înfrângerea, şopti
Asterin. Neagă până la ultima ta suflare.
Sorel nu lăsă să se înţeleagă că-și dăduse seama că Manon o
ucisese pe vrăjitoare ca să îl salveze pe inamicul lor.
— Si unde o să ne ducem? întrebă Asterin.
— Nu știu și nu-mi pasă, zise Manon. Dar, după moartea mea, Cele
Treisprezece vor fi vânate de oricine vrea să se răzbune.
Lista era foarte, foarte lungă. Ea se uită în ochii Aghiotantei.
— Ai să le iei de aici! Cu orice preţ!
Ele se uitară una la cealaltă.
— Vom face cum ne spui, Aripă Conducătoare, rosti Sorrel.
Manon așteptă – așteptă o obiecţie din partea Aghiotantei, dar ochii
negri ai lui Asterin străluciră când făcu o plecăciune și-i confirmă în
șoaptă.
Un nod din pieptul lui Manon se destinse, iar ea îşi roti încă o dată
umerii înainte de a se întoarce. Dar Asterin o apucă de mână.
— Ai grijă!
Manon se gândi dacă să izbucnească, spunându-i să nu fie o proastă
lașă, dar… ea văzuse de ce era capabilă bunica ei. Faptele ei erau
incrustate în carnea lui Asterin.
Nu avea să se implice părând vinovată sau mincinioasă. Nu – urma
să o facă pe Iskra să se târâie până la sfârșit.
Așadar, Manon inspiră adânc înainte să îşi reia ritmul furios și
obișnuit, mantia roșie fluturând în urma ei pe urma unui vânt.
Toată lumea se holbă când ele se apropiară. Dar era de așteptat.
Manon nu catadicsi să le bage în seamă pe subalternele adunate,
deși le studie cu coada ochiului. Două dintre tinere erau din sabatul
Iskrei. Șase dintre cele bătrâne, cu dinţii din fier pătaţi de rugină, erau din
sabaturile Matroanelor. Și…
Mai erau două santinele tinere pe hol, cu panglici împletite din piele
vopsită în albastru pe frunte.
Venise Petrah Sânge-albastru.
Dacă moștenitoarele și Matroanele lor erau toate adunate…
Nu mai era loc pentru frică în inima ei uscată.
Manon deschise ușile cu Asterin în urma ei, Sorel retrăgându-se ca
să li se alăture celorlalte de pe hol.
Zece vrăjitoare se întoarseră spre Manon când aceasta intră. Erawan
nu se vedea nicăieri.
Și chiar dacă bunica ei era în mijlocul camerei, unde stăteau toate,
Aghiotanta sa fiind rezemată de zidul din piatra din spatele lui Manon, în
rând cu celelalte patru Aghiotanle adunate, atenţia lui Manon se îndreptă
spre moștenitoarea cu părul auriu.
Spre Perath.
Ea nu o văzuse pe moștenitoarea Sânge – albastru din ziua Jocurilor
Războinice, când Manon îi salvase viaţa de la o cădere cu siguranţă
mortală. Îi salvase viaţa, dar nu reușise să salveze și balaurului lui Perath
– al cărui gât fusese sfâșiat de masculul Iskrei.
Moștenitoarea Sânge-albastru stătea lângă mama ei, Cresseida,
ambele înalte și slabe. O coroană din stele de fier stătea pe fruntea
palidă a Matroanei, chipul fiindu-i de necitit.
Spre deosebire de cel al lui Petrah. Precauţia – avertismentul
strălucea în ochii ei profund albaștri. Ea purta hainele de zbor din piele, o
mantie de un albastru-închis atârnându-i de încheietoarea din bronz de
pe umeri, iar părul blond îi șerpuia pe piept. Petrah fusese mereu ciudată,
cu capul în nori, dar așa erau cei din familia Sânge-albastru. Mistici,
fanatici, entuziaști erau câţiva din termenii mai plăcuţi folosiţi pentru a-i
descrie pe ei și adoraţia faţă de Zeiţa-cu-trei-feţe.
Însă pe chipul lui Petrah se citea o deznădejde pe care nu o afișase
în urmă cu câteva luni. Se zvonise că pierderea balaurului o distrusese
pe moștenitoare – că nu se ridicase din pat câteva săptămâni.
Vrăjitoarele nu jeleau pentru că nu iubeau suficient, încât să permită
iubirii să le distrugă. Chiar dacă Asterin, care-și ocupa acum locul lângă
Aghiotanta Matroanei Cioc-negru, dovedise contrariul. Petrah dădu din
cap, plecându-și ușor bărbia – era mai decât o recunoaştere a unei
moștenitoare de către o alta. Manon se întoarse spre bunica ei înainte să
observe cineva.
Bunica ei stătea în robele-i negre și voluminoase, cu părul negru
împletit peste coroana de pe cap. Precum coroana pe care bunica o voia
pentru ele – pentru ea și Manon. „Marea Regină a Pustiurilor”, îi
promisese ea cândva lui Manon. Chiar dacă asta însemna să trădeze
toate vrăjitoarele din cameră.
Manon făcu o plecăciune spre bunica ei, spre celelalte două
Matroane adunate.
Iskra mârâi de lângă Matroana Picioare-galbene, o cotoroanţă
bătrână și cocoșată cu bucăţi de carne rămasă între dinţi, de la prânz.
Manon o fixă pe moștenitoare cu o privire rece în timp ce se îndreptă.
— S-au adunat cele trei, începu bunica ei, iar toate oasele din corpul
lui Manon înţepeniră. Trei Matroane, ca să onoreze cele trei chipuri ale
Mamei noastre.
Fecioara, Mama și Bătrâna. De aceea Matroana Picioare-galbene era
mereu bătrână, de aceea Cioc-negru era mereu vrăjitoarea tânără și de
aceea Cresseida, Matroana Sânge-albastru, părea încă tânără și
energică.
Dar lui Manon nu-ɨ păsa de asta. Nu când erau rostite cuvintele.
— Coasa Bătrânei atârnă deasupra noastră, intonă Cresseida. Să se
facă dreptate cu sabia Mamei.
Asta nu era o întâlnire.
Era o judecată.
Iskra începu să zâmbească.
Ca și când un fir s-ar fi ţesut între ele, Manon simţi cum Asterin se
îndreptă în spatele ei, o simţi pe Aghiotantă pregătindu-se pentru ce era
mai rău.
— Sângele cere sânge, spuse cu o voce răgușită baba Picioare –
galbene. Vom decide cât de mult este datorat.
Manon rămase nemișcată, neîndrăznind să arate un strop de frică, de
agitaţie.
Procesele vrăjitoarelor erau brutale, precise. De obicei, problemele se
rezolvau cu trei lovituri în faţă, coaste și stomac. Arareori, doar în cele
mai grave circumstanţe, se adunau cele trei Matroane ca să facă
dreptate.
Bunica lui Manon spuse:
— Ești acuzată, Manon Cioc-negru, de uciderea unei santinele
Picioare-galbene fără să te fi provocat și doar din cauza propriului tău
orgoliu.
Ochii Iskrei ardeau.
— Și, de vreme ce santinela făcea parte din sabatul moștenitoare
Picioare-galbene, este de asemenea o crimă împotriva Iskrei.
Chipul bunicii ei era încordat de furie – nu din cauza a ceea a făcuse
Manon, ci pentru că fusese prinsă.
— Prin neglijenţa sau planurile tale greșite, vieţile altor patru membre
ale sabatului s-au sfârșit. Și sângele lor îţi pătează mâinile.
Dinţii din fier ai bunicii ei străluciră în lumina lumânării.
— Negi aceste acuzaţii?
Manon îşi păstră spatele drept și le privi pe fiecare în ochi.
— Nu neg că am ucis-o pe santinela Iskrei, când a încercat să
revendice prada care mi se cuvenea. Nu neg că prinţul Fae le-a ucis pe
celelalte patru. Dar neg că sunt vinovată.
Iskra spuse printre dinţi:
— Mirosul sângelui lui Zelta se simte asupra ei – mirosul fricii și al
durerii.
— Miroși asta, Picioare-galbene, deoarece santinela ta a fost lașă și
a atacat o altă tovarășă de arme, spuse Manon zeflemitor. A fost prea
târziu pentru ea când și-a dat seama că nu va câştiga lupta.
Faţa Iskrei se strâmbă de mânie.
— Mincinoaso…
— Spune-ne, moștenitoare Cioc-negru, zise Cresseida, ce s-a
întâmplat în Rifthold în ultimele trei zile.
Așadar, Manon le spuse.
Și, pentru prima dată în secolul ei de existenţă mizerabilă, le minţi pe
bătrâne. Ea ţesu o tapiserie de minciuni, crezând până și ea poveștile
spuse. Când termină, gesticula spre Iskra Picioare-galbene.
— Toată lumea știe că moștenitoarea Picioare-galbene râvnește la
poziţia me de multă vreme. Poate că s-a grăbit să se întoarcă aici ca să
arunce cu acuzaţii, astfel încât să îmi poată fura locul ca Aripă
Conducătoare, la fel cum santinela ei a încercat să-mi fure prada.
Iskra se enervă, dar tăcu. Cu toate acestea, Petrah făcu un pas
înainte, și spuse:
— Am întrebări pentru moștenitoarea Cioc-negru, dacă nu ar fi o
impertinenţă din partea mea.
Bunica lui Manon părea că ar fi preferat să i se smulgă unghiile, dar
celelalte două dădură aprobator din cap.
Manon se îndreptă de spate, pregătindu-se pentru orice credea
Petrah că făcea.
Ochii albaștri ai lui Petrah erau calmi când întâlniră privirea lui
Manon.
— M-ai considera inamica sau rivala ta?
Era primul lucru adevărat pe care îl spusese Manon.
— Și totuși m-ai salvat de la o moarte sigură la Jocurile Războinice.
De ce?
Celelalte Matroane se uitară una la cealaltă, cu chipuri inexpresive.
Manon îşi ridică bărbia.
— Deoarece Keelie a luptat pentru tine când a murit. Nu aș fi permis
ca moartea ei să fie în zadar. Nu puteam să-i ofer ceva mai puţin demn
unei războinice.
La auzul numelui balaurului ei mort, durerea licări pe chipul lui Petrah.
— Îţi amintești numele ei?
Manon știa că nu era o întrebare ticluită. Dar ea dădu oricum din cap.
Petrah se întoarse spre Matroane.
— În ziua aceea, Iskra Picioare-galbene aproape m-a ucis, iar
balaurul ei l-a sfâșiat pe al meu.
— Ne-am ocupat de asta, interveni Iskra, dezgolindu-și dinţii, și s-a
considerat un accident…
Petrah ridică o mână.
— Nu am terminat, Iskra Picioare-galbene.
Cuvintele îi fură reci ca oţelul când se adresă celorlalte moștenitoare.
O mică parte din Manon se bucura să nu fie ea cea mustrată.
Iskra intui treburile neterminate din tonul ei și se retrase.
Petrah coborî mâna.
— Manon Cioc-negru a avut șansa să mă lase să mor în ziua aceea.
Cea mai ușoară alegere ar fi fost să mă lase să mor și nu ar fi fost
acuzată acum. Dar și-a riscat propria viaţă și viaţa balaurului ei ca să o
salveze pe a mea.
O datorie de viaţă – asta era între ele. Credea Petrah că avea să şɨ-o
plătească acum, vorbind în favoarea ei? Manon îşi stăpâni rânjetul
superior.
Petrah continuă:
— Nu înţeleg de ce Manon Cioc-negru m-ar fi salvat doar ca mai
târziu să se întoarcă împotriva surorilor ei Picioare-galbene. Aţi
încoronat-o ca Aripă Conducătoare pentru supunerea, disciplina și
brutalitatea ei – nu lăsaţi mânia Iskrei Picioare-galbene să păteze
calităţile pe care le-aţi văzut atunci în ea și care strălucesc încă și astăzi.
Nu vă pierdeţi Aripa Conducătoare din cauza unei neînţelegeri!
Matroanele se uitară din nou una la cealaltă când Petrah făcu o
plecăciune, retrăgându-se la locul ei din dreapta mamei sale. Dar cele
trei vrăjitoare continuară discuţia nerostită dintre ele. Până ce bunica lui
Manon înaintă, celelalte două retrăgându-se – cedându-i decizia. Manon
aproape răsuflă ușurată.
Avea să o încolţească pe Petrah data viitoare, când moștenitoarea ar
fi fost destul de proastă să iasă singură, să o facă să recunoască motivul
pentru care vorbise în favoarea lui Manon.
Privirea întunecată și aurie a bunicii ei era dură. Neiertătoare.
— Petrah Sânge-albastru a spus adevărul.
Și legătura încordată dintre Manon și Asterin se relaxă.
— Ar fi o risipă să ne pierdem supusa și credincioasa Aripă
Conducătoare.
Manon mai fusese bătută. Putea să îndure din nou pumnii bunicii
sale.
— De ce ar trebui moștenitoarea clanului vrăjitoarelor Cioc-negru să
renunţe la viaţa ei pentru o biată santinelă? Fie că este sau nu Aripa
Conducătoare, tot e cuvântul unei moștenitoare împotriva cuvântului
alteia în această chestiune. Dar sângele trebuie să fie vărsat. Și sângele
trebuie plătit.
Manon apucă din nou casca. Bunica ei schiţă un zâmbet.
— Sângele vărsat trebuie să fie egal, intonă bunica. Atenţia ei se
îndreptă peste umărul lui Manon. Deci tu, nepoată, nu vei muri pentru
asta. Ci doar una dintre Cele Treisprezece ale tale.
Pentru prima dată după mult timp, Manon înţelese frica și
neajutorarea oamenilor când bunica ei spuse, cu o privire triumfătoare:
— Secunda ta, Asterin Cioc-negru, va plăti cu sânge datoria dintre
clanurile noastre. Va muri mâine, la răsărit.

CAPITOLUL 12

Fără Evangeline care să-i încetinească, Aelin, Aedion și Lysandra

călătoriră cu puţine pauze în drumul lor către coastă.
Aelin rămase în forma ei Fae ca să ţină ritmul cu Aedion, pe care-l
recunoscu cu invidie ca fiind un călăreţ mult mai bun, în timp ce Lysandra
se transformă de multe ori în diverse păsări în căutarea pericolelor din
vecinătate. Rowan o instruise cum să o facă, ce lucruri să observe şi ce
să evite sau la ce să se uite cu atentie, cât fuseseră pe drum în ultimele
săptămâni. Dar Lysandra nu avu multe de raportat din aer, iar Aelin și
Aedion întâlniră puţine pericole la sol când traversară văile și câmpiile din
Terrasen.
Atât de puţine lucruri rămăseseră în teritoriul cândva bogat!
Aelin încercă să nu se gândească prea mult la asta – la proprietăţile
uzate, la fermele abandonate, la feţele sfrijite ale oamenilor ori de câte ori
se aventurau în oraș, cu mantii și deghizaţi, pentru proviziile de care
aveau nevoie cu disperare. Chiar dacă ea înfruntase întunericul și ieșise
plină de lumină, o voce îi șoptea în minte: „Tu ai făcut asta, tu ai făcut
asta, tu ai făcut asta”.
Deseori, vocea rece semăna cu a lui Weylan Darrow.
Aelin lăsa monede din aur în urma ei – ascunse sub o cană de ceai
diluat oferit ei şi lui Aedion într-o dimineaţă furtunoasă; aruncate în cutia
de pâine a unui fermier care le dăduse câteva felii și puţină carne pentru
șoimul Lysandra; strecurate în sertarul de monede al unui hangiu care le
oferise un bol în plus de tocană, văzând cât de repede îşi devorau
prânzul.
Dar aurul nu-ɨ ușura inima frântă – nu îmblânzea vocea hidoasă care
îi bântuia gândurile când era trează sau visa.
Înainte să ajungă la vechiul oraș-port Ilium, o săptămână mai târziu,
ea încetase să mai lase în urmă aurul.
Începuse să i se pară mai mult o mită. Nu pentru oamenii săi, care nu
aveau nicio bănuială că fusese printre ei, ci pentru propria conștiinţă.
În cele din urmă, câmpiile verzi se transformară într-o coastă aridă și
pietroasă de câţiva kilometri, înainte ca orașul cu ziduri albe să se ridice
între marea agitată de culoarea turcoazului și deschiderea largă a râului
Florine care șerpuia spre uscat, tocmai până în Orynth. Orașul Ilium era
la fel de vechi ca Terrasenul și, probabil, ar fi fost uitat de comercianţi și
de istorie dacă nu ar fi fost templele dărăpănate de la marginea nord-
estică a orașului, care atrăgeau suficienţi pelerini ca să îl menţină
prosper.
Templul Pietrei, așa cum era numit, fusese construit în jurul aceleiași
pietre pe care Brannon pusese prima dată piciorul pe continent, înainte
să navigheze pe Florine spre izvorul lui de la baza munţilor Staghoms.
Habar nu avea cum de știuse Neamul Mititelelor să ridice un templu
pentru ea.
Templul rezistent și vast din Ilium fusese ridicat pe o rocă galbenă cu
vederi impunătoare spre orașul drăguţ, bătut de furtuni din spatele lui și
oceanul nesfârșit de dincolo – atât de albastru încât îi amintea lui Aelin
de apele liniștite ale sudului.
Apele spre care Rowan și Dorian ar fi trebuit să se îndrepte acum,
dacă aveau noroc. Aelin încercă să nu se gândească nici la asta. Fără
prinţul Fae lângă ea, era o liniște îngrozitoare și nesfârșită.
Aproape la fel de tăcută ca zidurile albe ale orașului și ca oamenii
dinăuntru. Cu glugile ridicate și înarmaţi până în dinţi sub mantia grea,
Aelin și Aedion intrară pe porţile deschise, la fel ca doi pelerini precauţi în
drumul spre templu. Deghizaţi pentru siguranţă și pentru că Ilium se afla
acum sub ocupaţia Adarlanului.
Lysandra adusese știrea în dimineaţa în care zburase înainte,
zăbovind în formă umană doar cât să-i informeze.
— Ar fi trebuit să ne îndreptăm spre nord, către Eldrys, şopti Aedion
când trecură de santinelele cu chipuri dure care purtau armurile
Adarlanului, soldaţii uitându-se la ei doar cât să observe uliul cu ochi
ageri și cioc ascuţit, cocoţat pe umărul lui Aelin.
Nimeni nu văzu scutul ascuns printre desagii lui Aedion, atent ferit de
faldurile mantiei lui. Sau săbiile pe care ambii le ascunseră foarte bine.
Damaris rămase unde o lăsase ea în ultimele săptămâni, pe drum: legată
sub sacii grei în care se afla vechea carte de vrăji pe care o împrumutase
din biblioteca regală a lui Dorian din Rifthold.
— Încă mai putem să ne întoarcem.
Aelin se uită urât pe sub umbrele glugii ei.
— Dacă tu crezi, chiar și pentru o clipă, că am să las orașul ăsta în
mâinile Adarlanului, poţi să te duci naibii!
Lysandra cârâi afirmativ.
Neamul Mititelelor nu greșiseră să le transmită să vină aici, miniatura
templului lor fiind aproape perfectă. Cu ajutorul magiei lor, oricare ar fi
fost, prevăzuseră știrea cu mult înainte ca Aelin să afle: Riftholdul într-
adevăr căzuse, regele dispăruse, iar orașul fusese devastat de vrăjitoare.
Încurajat de asta și de zvonul că ea nu avea să-și recapete tronul,
alegând să fugă, Lordul din Meah, tatăl lui Roland Havilliard și unul dintre
cei mai puternici lorzi din Adarlan, îşi adusese garnizoana de soldaţi chiar
peste graniţa spre Terrasen. Și revendicase acest port pentru el.
— Aici sunt campaţi cincizeci de soldaţi, le avertiză Aedion pe el și pe
Lysandra.
Creatura metamorfică se umflă în pene ca și când ar fi spus: „Și?”
El îşi încleștă maxilarul.
— Crede-mă, și eu vreau să-i distrug. Dar…
— Eu nu mă ascund în regatul meu, interveni Aelin. Și nu voi pleca
fără să le aduc aminte cui aparţine pământul acesta.
Aedion rămase tăcut când cotiră, îndreptându-se spre micul han de
lângă mare, pe care Lysandra îl cercetase în acea dimineaţă, în partea
cealaltă a orașului dinspre templu.
Templu pe care soldaţii avuseseră tupeul să-l folosească drept
baracă.
— Are legătură cu faptul că vrei să transmiţi un mesaj Adarlanului sau
lui Darow? întrebă în cele din urmă Aedion.
— Are legătură cu eliberarea oamenilor mei, care au avut de-a face
prea mult timp cu rahaţii ăștia de adarlanieni, izbucni Aelin, oprindu-și
iapa în faţa curţii hanului.
Ghearele Lysandrei îi intrară în umăr ca o confirmare tăcută. La doar
câţiva pași de zidul uzat al curţii, marea strălucea în culoarea safirului.
— O să plecăm la căderea nopţii.
Aedion rămase tăcut, chipul fiindu-i parţial ascuns când proprietarul
hanului ieși repede, iar ei îşi asigurară o cameră pentru noapte. Aelin îl
lăsă pe verișorul ei să se pregătească un pic, luptându-se să-și
controleze magia. Ea nu eliberase niciun strop în această dimineaţă,
dorindu-și să fie în deplinătatea forţelor pentru ce urmau să facă la
venirea serii, dar efortul o smuci – era o mâncărime care nu-ɨ dădea
pace, o latură pe care nu o putea domoli.
Abia după ce se instalară confortabil în camera lor minusculă cu două
paturi și cu Lysandra cocoţată pe pervazul geamului, Aedion spuse:
— Aelin, știi că am să te ajut – știi că-i vreau plecaţi pe ticăloșii ɚia.
Dar oamenii din Ilium trăiesc aici de secole, conștienţi că, în vreme de
război, sunt primii atacaţi.
Nu fu nevoit să adauge că soldaţii aceia ar fi putut să se întoarcă
imediat ce ei ar fi plecat.
Lysandra lovi fereastra – o cerere tăcută. Aelin merse spre ea și
deschise fereastra ca să lase briza mării să intre.
— Simbolurile au putere, Aedion, spuse ea, urmărind cum creatura
metamorfică îşi întinde aripile pătate. Ea citise multe cărţi în timpul
competiţiei ridicole din Rifthold.
El pufni.
— Știu. Crede-mă… Le-am folosit în avantajul meu cât de des am
putut.
El atinse măciulia de os a sabiei din Orynth ca să se facă înţeles.
— Acum că ma gândesc la asta, cândva le-am spus exact același
lucru lui Dorian și lui Chaol.
Scutură din cap când îşi aduse aminte.
Aelin se rezemă de pervazul ferestrei.
 — Ilium era o fortăreaţă a mycenienilor.
— Mycenienii nu sunt decât un mit – au fost alungaţi în urmă cu trei
sute de ani. Dacă te uiţi după simboluri, sunt cam depășite și dezbinate.
Ea știa asta. Mycenienii stăpâniseră cândva Iliumul, nu ca nobili, ci
drept lorzi ai crimei. Și, în timpul unui război de acum foarte mult timp,
flota lor mortală jucase un rol atât de important în victorie, încât fuseseră
declaraţi legitimi de regele de atunci, până la exilul de câteva secole mai
târziu, pentru refuzul de a veni în Terrasen ca să ajute în alt război.
Ea întâlni ochii verzi ai Lysandrei când îşi coborî aripile, răcorită
suficient. Fusese distantă pe drum, săptămâna asta, preferând penele
sau blana în locul pielii. Poate era din cauză că o parte din inima ei
călătorea acum spre Orynth, cu Ren și Murtaugh. Aelin mângâie capul
mătăsos al prietenei sale.
— Mycenienii au abandonat Terrasenul ca să nu moară într-un război
în care nu credeau.
— Și s-au destrămat și au dispărut curând după aceea, fără să mai
fie văzuţi vreodată, replică Aedion. Ce vrei să spui? Crezi că, dacă
eliberezi Iliumul, ai să-i chemi din nou? Au dispărut de mult, Aelin,
împreună cu dragonii lor de mare.
Într-adevăr, în oraș nu era nici urmă de legendara flotă și de
războinicii care navigaseră spre războaie peste mări îndepărtate și
violente, care apăraseră graniţele cu propriul sânge vărsat în valurile de
dincolo de ferestre. Și cu sângele dragonilor lor de mare, pe care-i
folosiseră drept aliaţi și ca arme. Abia după moartea ultimului dragon,
care suferise că fusese alungat din apele Terrasenului, mycenienii
fuseseră cu adevărat pierduţi. Și abia atunci când dragonii de mare
aveau să se întoarcă, urmau și mycenienii să revină acasă, sau așa
spunea profeţia lor antică.
Aedion începu să scoată săbiile suplimentare ascunse în desagile lor,
în afară de Damaris, și le legă, una câte una. El se asigură că-i era bine
prins pe lângă corp cuţitul lui Rowan înainte de a le spune lui Aelin și
Lysandrei, care încă stăteau lângă fereastră:
— Știu că voi două credeţi că noi, bărbaţii, suntem aici ca să vă
oferim o priveliște frumoasă și hrană, dar eu sunt un general al
Terrasenului. Trebuie să găsim o armată adevărată – nu să ne pierdem
timpul urmărind fantome. Dacă nu obţinem o armată spre nord până la
mijlocul toamnei, furtunile iernii ne vor ţine departe de uscat și mare.
— Dacă te pricepi atât de bine la simbolurile care deţin o asemenea
putere, Aedion, spuse ea, atunci știi de ce este important Iliumul. Nu
putem lăsa Adarlanul să-l deţină. Dintr-o mulţime de motive. Ea era
sigură că verișorul ei se gândise deja la toate.
 — Așadar, să recucerim orașul, le provocă Aedion. Dar trebuie să
navigăm până la răsărit.
Verișorul ei miji ochii. Templul.
— Are legătură cu faptul că ţi-au luat și templul, nu-ɨ așa?
— Templul acela este dreptul meu din naștere, spuse Aelin. Nu pot
să las nepedepsită insulta asta.
Își roti umerii. Să le dezvăluie planurile, să le explice motivele… Ar fi
trebuit să-i pregătească. Dar ea promisese că avea să încerce să fie
mai… deschisă cu planurile ei. Și măcar pentru chestiunea de faţă putea
să o facă.
— Pentru Adarlan și pentru Darrow. Nu și dacă într-o zi am să-mi
revendic tronul.
Aedion se gândi. Apoi pufni, schiţând un zâmbet.
— O regină necontestată nu doar de sânge, ci și de legende.
Rămase pe gânduri. Vei fi regina necontestată dacă vei face flacăra
regilor să strălucească din nou.
— Păcat că Lysandra nu poate să transforme și obiecte, mormăi
Aelin.
Lysandra cârâi aprobator, umflându-și penele.
— Se spune că flacăra regilor a înflorit o dată în timpul domniei lui
Orlon, spuse gânditor Aedion. Doar o singura floare, găsită în Oakwald.
— Știu, spuse încet Aelin. A păstrat-o presată în sticlă, pe biroul lui.
Ea îşi mai aducea încă aminte de micuţa floare roșie cu portocaliu, atât
de simplă, dar atât de vibrantă, încât mereu o lăsa fără suflare. Înflorise
pe câmpiile și pe munţii din regat în ziua în care Brannon pășise pe acest
continent. Și, timp de secole după aceea, dacă se găsea măcar o singură
floare, suveranul de atunci era considerat binecuvântat, iar regatul cu
adevărat pașnic.
Înainte ca floarea să fie găsită în a doua decadă a domniei lui Orlon,
ultima fusese văzută cu nouăzeci și cinci de ani în urmă. Aelin înghiţi cu
greu.
— Nu cumva Adarlanul.
— Darrow o are, spuse Aedion. A fost singurul obiect de-al lui Orion
pe care a reușit să-l ia înainte ca soldaţii să cucerească palatul.
Aelin dădu din cap, magia ei licărind drept răspuns. Până și sabia din
Orynth căzuse în mâinile Adarlanului – până să o recupereze Aedion. Da,
probabil că verișorul ei înţelegea mai mult decât oricine altcineva ce
putere putea avea un singur simbol. Cum pierderea sau recuperarea
unuia putea distruge sau aduna o armată, un popor.
Destule – regatul ei îndurase destule dureri și stricăciuni.
— Haideţi! le îndemnă ea pe Lysandra și pe Aedion, îndreptându-se
spre ușă. Am face bine să mâncăm înainte să dezlănţuim iadul.

CAPITOLUL 13

De mult nu mai văzuse Dorian atât de multe stele.

Mult în spatele lor, fumul încă păta cerul, fuioarele fiind luminate de
semiluna de deasupra. Măcar strigătele încetaseră să se mai audă cu
câţiva kilometri în urmă. Împreună cu sunetul surd al aripilor puternice.
Așezat în spatele lui în barca străjuită de un singur catarg, prinţul
Rowan Whitethorn privi peste întinderea calmă și întunecată a mării. Ei
navigaseră spre sud, împinși de magia prinţului, către Insulele Moarte.
Războinicul Fae îi adusese repede spre coastă, unde nu avusese nicio
remușcare să fure barca în timp ce proprietarul ei se concentra asupra
orașului care intra în panică spre vest. Și în tot acest timp, Dorian fusese
tăcut, inutil. Ca atunci când orașul îi fusese distrus, iar poporul, ucis.
— Ar trebui să mănânci, spuse Rowan din celălalt capăt al bărcii mici.
Dorian se uită la sacul cu provizii pe care îl furase Rowan. Pâine,
brânză, mere, pește uscat… Lui Dorian i se întoarse stomacul pe dos.
— Ai fost împuns de un spin otrăvit, spuse Rowan, cu vocea la fel de
domoală ca valurile care se loveau de barca lor când un vânt rapid îi
împingea din spate. Magia ta s-a consumat pentru că te-a ţinut în viaţă și
te-a ajutat să mergi. Trebuie să mănânci, altfel nu ai să-ţi revii. Făcu o
pauză. Aelin nu te-a avertizat în privinţa asta?
Dorian înghiţi.
— Nu. Ea nu prea a avut timp să mă înveţe despre magie.
Se uită în spatele bărcii, unde Rowan ţinea cârma cu o mână.
Urechile ascuţite încă îl șocau, chiar și la câteva luni după ce-l cunoscuse
pe mascul iar părul argintiu…
Nu era ca părul lui Manon, de un alb imaculat ca al luminii lunii sau al
zăpezii.
Se întrebă ce se întâmplase cu Aripa Conducătoare – care ucisese
pentru el, care îl cruţase.
De fapt, nu îl cruţase. Îl salvase.
Nu era un prost. Știa că ea o făcuse pentru că, din cine știe ce motiv,
i se păruse util. Ea îi era la fel de străină ca războinicul care stătea în
celălalt capăt al bărcii – ba chiar mai străină.
Și totuși, întunericul, violenţa și modul dezolant și sincer de a privi
lumea… Cu ea, nu se punea problema secretelor. Sau a minciunilor.
— Trebuie să mănânci ca să-ţi păstrezi puterea, continuă Rowan.
Magia ta se hrănește din energia ta – din tine. Cu cât ești mai odihnit, cu
atât puterea este mai mare. Și, mai important, cu atât ai mai mult control.
Puterea ta este de sine stătătoare, dar este și o parte din tine. Dacă este
lăsată la întâmplare, o să te consume, o să te folosească drept unealtă.
Rowan îşi dezgoli dinţii când zâmbi. Unei anumite persoane pe care o
cunoaştem îi place să îşi elibereze puterea, să o folosească pe fleacuri,
ca să o domolească.
Dorian simţea ca pe o lovitură fizică privirea pătrunzătoare a lui
Rowan.
— Tu alegi cât îi permiţi să facă parte din viaţa ta, cum să o folosești
– dar dacă mai continui fără să o controlezi, Maiestate, o să te distrugă.
Dorian simţi un fior pe șira spinării.
Și, poate din cauză că se aflau în largul oceanului sau din cauza
stelelor nenumărate de deasupra, Dorian spuse:
— Nu a fost suficientă. În ziua aia… în ziua în care a murit Sorscha,
nu a fost suficientă ca să o salvez. El îşi întinse mâinile în poală. Vrea
doar să distrugă.
Nici eu nu am fost acolo ca să-mi salvez partenera când a fost ucisă,
spuse în cele din urmă Rowan.
Dorian se ridică în picioare. Aelin îi spusese destule despre trecutul
prinţului, dar nu asta. El presupunea că nu era secretul sau necazul ei ca
să îl împărtășească.
— Îmi pare rău, zise Dorian.
Magia lui simţise legătura dintre Aelin și Rowan – legătura care îi
unea mai mult decât sângele, decât magia lor, iar el presupusese că se
datora faptului că erau parteneri și că nu spuseseră asta nimănui. Dar
dacă Rowan avea deja o parteneră, pe care o pierduse…
— Ai să urăști lumea, Dorian, rosti Rowan. Ai să te urăști. Ai să-ţi
urăști magia și fiecare moment de pace sau de fericire. Eu am avut luxul
unui regat pașnic și nimeni nu a depins de mine. Tu nu ești în aceeași
situaţie.
Rowan întoarse cârma, urmând cursul apei mai departe spre mare,
pe lângă ţărmul înclinat, asemenea unui zid abrupt de roci. El știuse că
navigaseră repede, dar trebuia să fie la jumătatea drumului spre graniţa
sudică – și că plutiseră mult mai rapid decât îşi dăduse seama la
adăpostul întunericului.
Dorian spuse în cele din urmă:
— Sunt suveranul unui regat distrus. Pe oamenii mei nu știu cine îi
conduce. Iar acum că fug… El scutură din cap, extenuarea chinuindu-i
oasele. Mi-am cedat regatul lui Erawan? Ce… ce mai pot să fac de acum
încolo?
Scârţâitul bărcii și susurul apei erau singurele sunete.
 — Între timp, oamenii tăi au aflat că nu te numeri printre cei morţi. De
tine depinde să le spui cum să interpreteze asta – dacă să creadă că i-ai
abandonat sau dacă să te vadă ca pe un bărbat care pleacă să găsească
ajutor, ca să-i salveze. Trebuie să clarifici chestiunea.
— Ducându-mă în Insulele Moarte.
El dădu din cap.
— Aelin, în mod nesurprinzător, are un trecut plin cu Lordul Pirat. Tu
nu ai. Este în interesul tău să îl faci să te vadă ca pe un aliat util. Aedion
mi-a spus că, mai demult, Insulele Moarte au fost invadate de generalul
Narrok șl de câteva dintre armatele lui Rolfe și de câteva dintre armatele
lui Erawan. Rolfe și flota lui au fugit și, cu toate că Rolfe este acum din
nou conducătorul golfului Craniului, ai putea să te folosești de dizgraţia
aceea ca să-l convingi. Convinge-l că nu ești la fel ca tatăl tău și că nu ai
să le acorzi privilegii lui Rolfe și piraţilor săi.
— Adică să îi transform în corsari.
— Ai aur, avem aur. Dacă a-i promite bani lui Rolfe și a-i da mână
liberă să prade navele lui Erawan înseamnă să ne asigurăm o flotă în
Sud, am fi proști să nu profităm de ocazie.
Dorian se gândi la cuvintele prinţului.
— Nu am întâlnit niciodată un pirat.
— Ai întâlnit-o pe Aelin când încă pretindea că este Celaena, spuse
sec Rowan. Îţi promit că Rolfe nu o să fie cu mult mai groaznic
— Asta nu mă liniștește.
El râse. Liniștea se lăsă din nou între ei. În cele din urmă, Rowan
zise:
— Îmi pare rău pentru Sorscha.
Dorian ridică din umeri și urî gestul, de parcă acesta i-ar fi știrbit
însemnătatea lui Sorscha, curajul ei – locul special din inima lui.
— Știi, spuse el, uneori îmi doresc să fi fost Chaol aici – să mă ajute.
Și alteori mă bucur că nu este, ca să nu mai fie supus riscului. Mă bucur
că este cu Nesryn, în Antica.
El se uită cu atenţie la prinţ, la liniile mortale ale trupului său, la
liniștea de prădător care-l caracterzia chiar și acum, când conducea
barca.
— Ai putea… ai putea să mă înveţi despre magie? Nu totul, vreau să
spun, dar… ce poţi, când poţi.
Dorian era destul de sigur că mândria îi fusese sfâșiată de ghearele
prinţului Valg.
— Am să te învăţ cât de multe pot înainte de a ajunge în golful
Craniului, spuse Rowan. Acolo s-ar putea să găsim pe cineva care a
scăpat de măcelari – pe cineva care să te înveţe mai multe decât pot eu.
 — Ai învăţat-o pe Aelin.
Liniștea se lăsă din nou.
— Aelin este inima mea. Am învăţat-o tot ce știu și a funcţionat
deoarece magiile noastre s-au înţeles profund una pe cealaltă – la fel ca
sufletele noastre. Tu ești… diferit. Magia ta este o raritate. Ai nevoie de
cineva care o înţelege sau care măcar să te instruiască. Dar pot să te
învăţ să o controlezi; pot să te învăţ să te cufunzi în puterea ta și să ai
grijă de tine.

Dorian îi mulţumi dând din cap.

— Prima dată când ai întâlnit-o pe Aelin, ai știut…?
El pufni.
— Nu. Pe toţi zeii, nu! Voiam să ne ucidem unul pe celălalt.
Amuzamentul îi licări pe chip.
— Ea era… într-un loc foarte întunecat. Amândoi eram. Dar ne-am
scos reciproc de sub influenţa lui. Am găsit o cale împreună.
Pentru o clipă, Dorian nu făcu decât să se holbeze. Ca și când i-ar fi
citit gândurile, Rowan spuse:
— Și tu ai să-ţi găsești calea, Dorian. Ai să-ţi găsești scăparea.
El nu știu ce să spună ca să exprime ce simţea, așa că oftă şi-şi
ridică privirea spre cerul nesfârșit și înstelat.
— Spre Golful Craniului, aşadar!
Zâmbetul lui Rowan fu o dungă albă în întuneric.
— Spre Golful Craniului!

CAPITOLUL 14

Îmbrăcată în hainele negre de luptă din cap până în picioare, Aelin

Ashryver rămase în umbrele străzii din faţa templului și îşi urmări
verișorul căţărându-se pe clădirea de lângă el.
Ei îşi asiguraseră deja îmbarcarea pentru a doua zi dimineaţă și încă
o altă navă mesager care să navigheze spre Wendlyn, cu scrisori în care
cereau ajutor familiei Ashryver, semnate de Aelin și de Aedion. Pentru că
ceea ce aflaseră astăzi…
În ultimii zece ani, el fusese în Ilium de suficiente ori, încât să se
descurce. De obicei, el și legiunea Bane campau în afara zidurilor
orașului și se distrau atât de bine la taverne, că ajungea să vomite în
propria-i cască în dimineaţa următoare. Era o situaţie deloc
asemănătoare cu liniștea copleșitoare din timpul plimbării cu Aelin pe
străzile galbene și prăfuite, ambii deghizaţi și antisociali.
 În toate vizitele în oraș, nu se imaginase niciodată traversând străzile
alături de regina lui și nici nu se gândise că ea avea să afișeze o expresie
atât de serioasă, uitându-se la oamenii speriaţi și nefericiţi, la urmele
războiului.
Nimeni nu arunca flori în calea lor, nicio trompetă nu le cânta
întoarcerea. Nu se auzeau decât vuietul mării și șuieratul vântului și se
vedea doar soarele arzător de deasupra. Și furia care undui din Aelin
când văzu soldaţii postaţi prin oraș…
Toţi străinii erau suficient de supravegheaţi, încât fuseseră nevoiţi să
fie atenţi cu asigurarea transportului. În faţa orașului și a lumii, aveau să
se îmbarce pe Summer Lady, la mijlocul dimineţii, și să se îndrepte spre
Suria. Însă, în schimb, urmau să se strecoare pe Wind-Singer, chiar
înainte de răsărit, ca să navigheze spre sud. Plătiseră cu aur tăcerea
căpitanului.
Și pentru informaţiile lui. Fuseseră pe cale să iasă din cabina
căpitanului când acesta spusese: „Fratele meu este comerciant, Aduce
mărfuri de pe tărâmuri îndepărtate. Săptămâna trecută mi-a dat de știre
că au fost zărite nave care se adunau pe coasta vestică a teritoriului
Fae”.
„Ca să navigheze aici?”, întrebase Aelin în același timp cu Aedion,
care ceruse să afle „Câte nave?”
„Cincizeci – toate nave de război”, spusese căpitanul, uitându-se
precaut la ei și presupunând că, fără îndoială, erau agenţii unuia dintre
multele regate implicate în război. „O armată de războinici Fae au campat
pe plaja de dincolo. Par să aștepte ordinul de plecare.”.
Era foarte probabil ca știrea să se răspândească repede. Să-i facă pe
oameni să intre în panică. Aedion scrisese un bilet prin care-l avertizase
pe Aghiotantul său să pregătească legiunea Bane și să contracareze
toate zvonurile.
Aelin se albise un pic la faţă, iar el îşi sprijinise o mână între omoplaţii
ei ca să o echilibreze. Însă ea nu făcuse decât să se îndrepte ușor la
atingerea lui și să îl întrebe pe căpitan:
— Fratele tău crede că Regina Maeve s-a aliat cu Morathul sau că
vine să dea o mână de ajutor în Terassen?
— Niciuna din variante, interveni căpitanul. Era doar în trecere pe
acolo; deși, dacă flota a ieșit așa, mă îndoiesc de faptul că este secret.
Nu știm altceva – poate că navele erau pentru un alt război.
Regina sa nu afișă nicio expresie din întunericul glugii. Aedion făcu la
fel.
Doar că faţa îi rămăsese așa pe tot drumul la întoarcere și în orele de
după aceea, când îşi ascuţiseră armele, iar apoi se strecuraseră din nou
pe străzi, la adăpostul întunericului. Dacă Maeve chiar strângea o armată
ca să îi înfrunte…
Aelin se opri pe acoperiș, cu mânerul strălucitor al lui Goldryn
înfășurat în material ca să-i ascundă strălucirea, iar Aedion aruncă o
privire între silueta ei umbrită și garda din Adarlan, care patrula pe lângă
zidurile templului, la doar câţiva metri dedesubt.
Însă verișorul ei întoarse capul spre oceanul din apropiere, ca și când
ar fi văzut tocmai până la Maeve și flota ei în așteptare. Dacă ticăloasa
nemuritoare se alia cu Morathul… Cu siguranţă Maeve nu ar fi fost atât
de proastă. Poate că cei doi conducători întunecaţi aveau să se distrugă
unul pe celălalt în lupta lor pentru putere. Și, foarte probabil, și
continentul între timp.
Dar un Rege Întunecat și o Regină Întunecată uniţi împotriva
Aducătoarei-Focului…
Ei trebuiau să acţioneze rapid. Să taie unul din capetele șarpelui
înainte să se ocupe de celălalt.
Materialul fâșâi pe piele, iar Aedion se uită spre locul în care
Lysandra aștepta în spatele lui, foarte atentă la semnalul lui Aelin. Ea era
în hainele de călătorie – cam uzate și murdare. Toată după-amiaza citise
o carte care părea veche. Creaturile Uitate din adâncuri sau cum s-o fi
numit. El schiţă un zâmbet când se întrebă dacă o împrumutase sau
dacă o furase.
Lady se uită spre locul în care Aelin încă stătea pe acoperiș, părând
doar o umbră. Lysandra îşi drese un pic vocea și spuse prea încet ca să
audă cineva, regina sau soldaţii de pe stradă:
— Ea a acceptat decretul lui Darrow prea calmă.
— N-aș prea crede că este așa.
Dar el știa la ce se referea creatura metamorfică. De când plecase
Rowan, de când auziseră de căderea Riftholdului, Aelin fusese distrasă.
Distantă.
Ochii verzi deschis ai Lysandrei îl ţintuiră.
— Este calmul dinaintea furtunii, Aedion.
Toate instinctele lui de prădător se treziră.
Privirea Lysandrei se îndreptă din nou spre silueta suplă a lui Aelin.
— Vine o furtună. Una mare.
Nu armata ce pândea în Morath, nu Darrow care complota în Orynth
sau Maeve care-și aduna armada, ci femeia de pe acoperișul acela, cu
mâinile fixate de margine, în timp ce stătea ghemuită.
— Nu-ţi este frică de…?
El nu reuși să spună și restul. Cumva, se obișnuise ca Lysandra să îi
păzească spatele lui Aelin – ideea i se păruse foarte interesantă. Rowan
în dreapta ei, Aedion în stânga, Lysandra în spate: nimic și nimeni nu ar fi
ajuns la regina lor.
— Nu… nu, niciodată, spuse creatura metamorfică.
Ceva se relaxă în pieptul lui.
— Dar, cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât… pare că totul a
fost plănuit cu mult timp în urmă. Erawan a avut zeci de ani la dispoziţie
să atace înainte ca Aelin să se nască – zeci de ani în care nimeni cu
puterile ei sau ale lui Dorian nu a existat ca să-l provoace. Totuși soarta
vrea ca el să acţioneze acum. Într-un moment în care Aducătoarea-
Focului pășește pe pământ.
— Unde vrei să ajungi?
El se mai gândise la toate astea, în timpul lungilor ore de veghe de pe
drum. Totul era îngrozitor, imposibil, dar… atât de multe lucruri din vieţile
lor sfidau logica sau normalitatea. Creatura metamorfică de lângă el
dovedea asta.
— Morathul îşi dezlănţuie ororile, spuse Lysandra. Maeve se agită pe
mare. Două zeiţe merg mână în mână cu Aelin. Mai mult decât atât, Mala
și Deanna au avut grijă de ea toată viaţa ei. Dar poate că nu au vegheat-
o. Poate că au… format-o. Așadar, și ele ar putea să o dezlănţuie într-o
zi. Și mă întreb dacă zeii s-au gândit la costurile acelei furtuni. Și dacă au
considerat că nenorocirile merită.
El simţi un fior pe șira spinării.
Lysandra continuă atât de încet, încât Aedion se întrebă dacă se
temea mai mult de urechile zeilor decât de ale reginei.
— Mai rămâne să vedem cât de întunecat este Erawan. Și cât de
puternic e focul lui Aelin.
— Ea nu este un pion neștiutor.
El i-ar fi sfidat pe zei, ar fi găsit o cale să îi ucidă, dacă ar fi
ameninţat-o pe Aelin, dacă ar fi considerat că ţinuturile meritau să fie
sacrificate pentru înfrângerea Regelui Întunecat.
— Îţi este chiar atât de greu să fii de acord cu mine, măcar o dată?
— Nu te contrazic.
— Mereu ai un răspuns pentru toate. Ea scutură din cap. Ești
nesuferit.
Aedion rânji.
— Este bine de știut că, în sfârșit, îţi intru pe sub piele. Sau ar trebui
să spun „piei”?
Chipul uluitor de frumos se transformă într-unul videan.
— Ai grijă, Aedion! Mușc.
Aedion se apropie mai mult. Știa că trebuia să respecte niște limite cu
Lysandra – că erau graniţe pe care nu le-ar fi ˟încălcat și chestiuni asupra
cărora nu ar fi insistat. Nu după tot ce îndurase ea încă din copilărie, nu
după ce îşi recâştigase libertatea. Nici după încercările prin care trecuse
și el.
Chiar dacă încă nu îi spusese lui Aelin despre asta. Cum ar fi putut să
o facă? Cum ar fi putut să îi explice ce i se făcuse, ce fusese obligat să
facă în primii ani ai cuceririi?
Dar flirtul cu Lysandra era inofensiv – pentru amândoi. Și, pe toţi zeii,
era bine să îi vorbească mai mult de un minut între transformări. Așadar,
el rânji și spuse:
— Bine că mă pricep să le fac pe femei să toarcă.
Ea râse ușor, dar amuţi când se uită din nou spre regina lor, briza
mării fluturându-i părul negru și mătăsos.
— Cât de curând, îl avertiză ea.
Lui Aedion nu-ɨ păsa de ce credea Darrow, de ce insinuase
batjocoritor. Lysandra îi salvase viaţa – luptase pentru regina lor și
riscase totul, inclusiv la protejata ei, ca să îl salveze de la execuţie. Și să
îl reunească ʗu Aelin. El văzuse cât de des se uitase în spatele lor în
primele câteva zile – ca și când ar fi putut să o vadă pe Evangeline cu
Murtaugh și Ren. Știa că și acum o parte din ea se gândea la fată tot așa
cum o parte din Aelin se gândea la Rowan. Se întrebă dacă avea și el să
simtă vreodată o astfel de iubire.
Pentru Aelin – dar… făcea parte din el, la fel ca membrele lui. Nu
fusese niciodată o alegere, așa cum fusese altruismul Lysandrei faţă de
fetiţă, așa cum Rowan și Aelin se aleseseră unul pe celălalt. Poate că era
o prostie să se gândească, având în vedere ceea ce fusese instruit să
facă și ce îi aștepta în Morath, dar… El nu i-ar fi spus asta nici într-o mie
de ani, dar, uitându-se la Aelin și Rowan, uneori îi invidia.
Nici măcar nu voia să se gândească la ce altceva insinuase Darrow –
că, acum mai bine de zece ani, se încercase o uniune între
Wendlyn și Terrasen, preţul cerut fiind mariajul dintre el și Aelin, doar
ca să fie refuzată de rudele lor de dincolo de mare.
Își iubea verișoara, dar gândul de a o atinge astfel îi făcea stomacul
să se-ntoarcă pe dos. Avea senzaţia că sentimentul era reciproc.
Ea nu îi arătase scrisoarea pe care o scrisese pentru Wendlyn. Nu se
gândise până acum să îi ceară să o vadă. Aedion îşi ridică privirea spre
silueta singuratică din faţa mării vaste și întunecate.
Si îşi dădu seama că nu voia să știe.
Era un general, un războinic călit de sânge, de furie și de pierderi;
văzuse și făcuse lucruri care încă îl trezeau din somn, nopţi în șir, dar…
Nu voia să știe. Nu încă.
— Ar trebui să plecăm înainte de răsărit, spuse Lysandra. Nu-mi
place cum miroase locul ăsta.
El îşi înclină capul spre cei cincizeci de soldaţi campaţi între zidurile
templului.
— Evident.
Dar, înainte ca ea să poată vorbi, flăcări albastre scânteiară în
vârfurile degetelor lui Aelin. Semnalul.
Lysandra se transformă într-un leopard-fantomă, iar Aedion dispăru
în umbre când ea scoase un răget care trezi căminele din apropiere.
Oamenii ieșiră din case chiar în momentul în care soldaţii deschiseră
porţile templului ca să vadă despre ce era vorba.
Aelin coborî de pe acoperiș din câteva mișcări agile, atetizând cu
graţia unei feline când soldaţii ieșiră pe stradă, cu armele scoase și ochii
mari.
Ei căscată și mai mult ochii când Lysandra se strecură lângă Aelin,
mârâind. În timp ce Aedion o ajunse din urmă, în partea cealaltă.
Împreună, îşi scoaseră glugile. Cineva suspină în spatele lor. Nu din
cauza părului blond sau al chipurilor lor. Ci a mâinii încununate de flăcări
albastre, când Aelin o ridică deasupra capului și le spuse soldaţilor care
îndreptau arbaletele spre ei:
— Ieșiţi naibii din templul meu!
Soldaţii clipiră. Unul dintre locuitorii orașului din spatele lor începu să
plângă atunci când o coroană de foc apăru deasupra capului lui Aelin,
când materialul care acoperea sabia Goldryn arse, iar rubinul străluci într-
un roșu sângeriu.
Aedion le zâmbi ticăloșilor adarlanieni, îşi scoase scutul de pe spate
și spuse:
— Doamna mea vă lasă să alegeţi: fie plecaţi acum… fie nu veţi mai
pleca deloc.
Soldaţii se priviră reciproc. Flacăra din jurul capului lui Aelin arse mai
strălucitor, ca un far în întuneric. „Simbolurile chiar au putere”.
Iat-o, încoronată cu flăcări, un bastion împotriva întunericului. Așadar,
Aedion scoase sabia din Orynth, din teaca de pe spate. Cineva strigă
când văzu sabia mare și veche.
Tot mai mulţi soldaţi umplură curtea deschisă a templului, de dincolo
de poartă. Și unii îşi scăpară armele, ridicând mâinile. Retrăgându-se.
— Lașilor! mârâi un soldat, ieșind în faţă.
Era un comandant, după decoraţiile de pe uniforma-i roșie cu auriu.
Un om. Fără inele negre. Strâmbă din buze când se uită la Aedion, la
scutul și sabia pe care el le ţinea înclinate și pregătite pentru a vărsa
sânge.
— Lupul Nordului. Rânji și mai mult. Și ticăloasa care scuipă foc.
 Aelin, spre meritul ei, păru plictisită și le spuse o ultimă dată soldaţilor
umani, adunaţi acolo, care se agitau pe loc:
— Trăiţi sau muriţi; este alegerea voastră. Dar alegeţi acum.
— Nu o ascultaţi pe căţea! izbucni comandantul. Sunt doar
scamatorii, spuse Lordul Meah.
Dar alţi cinci soldaţi îşi aruncară armele și fugiră. Fugiră brusc pe
străzi.
— Altcineva? întrebă încet Aelin.
Rămaseră treizeci și cinci de soldaţi, cu armele scoase și feţele
împietrite. Aedion luptase împotriva unor asemenea oameni, dar și de
partea lor. Aelin se uită întrebătoare la el. Aedion dădu aprobator din cap.
Comandantul îi avea sub control – aveau să se retragă numai odată cu
bărbatul.
— Haideţi, atunci! Să vedem ce ai de oferit, spuse comandantul
zeflemitor. Am fiica minunată a unui fermier pe care vreau să o termin…
Ca și când ar fi stins o lumânare, Aelin suflă spre bărbat.
Pentru prima dată, comandantul tăcu. Ca și când toate gândurile și
toate sentimentele i-ar fi ˟încremenit. Apoi corpul păru să-i înţepenească,
de parcă s-ar fi transformat în piatră.
Și, pentru o clipă, Aedion crezu că bărbatul chiar se transformase în
piatră când pielea lui și uniforma adarlaniană căpătară diverse nuanţe de
gri.
Dar, când briza mării suflă pe lângă el și din bărbat nu mai rămase
decât cenușă, Aedion îşi dădu șocat seama de ceea ce făcuse ea.
Îl arsese de viu. Din interior. Cineva ţipă.
— V-am avertizat, fu tot ce spuse Aelin.
Câţiva soldaţi fugiră.
Dar cei mai mulţi rămaseră pe loc, ura și dezgustul strălucindu-le în
ochi când văzură magia; când se uitară la regina lui – la el.
Și Aedion zâmbi ca lupul care era când ridică sabia din Orynth
Și se dezlănţui asupra rândului de soldaţi care-și ridicau armele spre
stânga, Lysandra sărind spre dreapta cu un mârâit gutural iar Aelin vărsă
flăcări aurii și rubinii asupra lumii.

Recuceriră templul în doar douăzeci de minute.

Trecură numai zece înainte să preia controlul, soldaţii fiind ori morţi,
ori, dacă se predaseră, duși în temniţa orașului de bărbaţii și femeile care
se alăturaseră luptei. Celelalte zece minute fură risipite în căutarea
soldaţilor ascunși. Nu le mai găsiră decât lucrurile, și gunoaiele, și
templul dărăpănat, numele brutelor adarlaniene scrjelite pe zidurile sacre
și anticele urne cu foc etern, stinse sau folosite ca oale de noapte…
Aelin le permisese tuturor să vadă cum trimite un foc nimicitor peste
tot, mistuind orice urmă a soldaţilor acelora, îndepărtând mizeria, praful și
găinaţul de pescăruș de ani de zile, ca să dezvăluie sculpturile antice și
glorioase de dedesubt, din fiecare stâlp, treaptă și zid.
Complexul templului era format din trei clădiri în jurul unei mari curţi:
arhivele, reședinţa preoteselor moarte de mult și templul propriu-zis,
unde se afla Piatra antică. În arhive, de departe cel mai ușor de apărat, îi
lăsă pe Aedion și pe Lysandra să găsească un loc potrivit pentru odihnă,
un zid de flăcări înconjurând acum întregul loc.
Lui Aedion încă-i străluceau ochii de fiorul luptei, când ea pretinse că
voia să rămână singură pentru o clipă lângă Piatră. El luptase frumos –
iar ea se asigurase că-i lasă în viaţă câţiva oameni pe care să-i doboare.
În seara asta, ea nu era singurul simbol de aici, nu era singura privită.
Cât despre creatura care îi sfâșiase pe soldaţi cu o sălbăticie
feroce… Aelin o lăsă din nou în forma ei de uliu, cocoţat pe o grindă
putrezită din arhivele cavernoase, fixând cu privirea reprezentarea
imensă a unui dragon de mare sculptat în podea, dezvăluit în sfârșit de
focul nimicitor. Una dintre multele sculpturi asemănătoare, moștenirea
unui popor de mult exilat.
Din toate locurile din templu, se auzeau valurile care se spărgeau
mult dedesubt. Nu era nimic care să absoarbă sunetul, să îl diminueze.
Camerele și curţile imense și frumoase, unde ar fi trebuit să fie altarele,
statuile și grădinile de meditaţie, erau complet goale, învăluite încă de
fumul focului ei.
Era mulţumită, pentru că focul putea să distrugă, dar să și purifice.
Ea traversă pământurile întunecate din complexul templului, spre cel
mai tainic și sfânt sanctuar, care se întindea spre buza mării. Lumina
aurie pătrundea pe terenul stâncos din faţa treptelor locului sacru – era
lumina din cazanele cu flăcări, acum eterne, în onoarea darului lui
Brannon.
Încă îmbrăcată în negru, Aelin fu doar o umbră când domoli focurile
în tăciuni sfârâitori și intră în inima templului.
Un zid mare din piatră fusese construit spre mare ca să împiedice
furia furtunilor, dar, chiar și așa, spaţiul era umed, iar aerul foarte sărat.
Aelin trecu de anticamera imensă și păși printre cei doi stâlpi groși,
care încadrau altarul interior. În capătul îndepărtat, deschis spre furia
mării de dincolo, se ridică masiva Piatră neagră.
Era netedă ca sticla, fără îndoială datorită mâinilor smerite care o
atinseseră de-a lungul mileniilor, și poate la fel de mare ca taraba unui
fermier. Aceasta se ridica și atârna spre mare, iar lumina stelelor se
reflectă de pe suprafaţa crăpată când Aelin stinse toate flăcările, mai
puţin singura lumânare albă ce pâlpâia în mijlocul Pietrei.
Sculpturile templului nu dezvăluiau niciun semn Wyrd sau alte mesaje
de la Neamul Mititelelor. Doar spirale și cerbi.
Așadar, trebuia să apeleze la vechile metode.
Aelin urcă micile trepte care le permiteau pelerinilor să privească
Piatra sacră – apoi păși pe ea.

CAPITOLUL 15

Marea părea nemișcată.

Aelin scoase cheia Wyrd din jachetă, lăsând-o să-i stea între sâni
când se așeză pe buza pietrei și privi marea acoperită de întuneric.
Și așteptă.
Semiluna argintie începea să coboare, când o voce masculină și
profundă se auzi în spatele ei:
— Pari mai tânără decât credeam.
Aelin fixă marea cu privirea, chiar dacă stomacul i se strânse.
— Dar la fel de atrăgătoare, nu?
Nu auzi pași, dar vocea fu cu siguranţă mai aproape când el spuse:
— Măcar fiica mea a avut dreptate în privinţa modestiei tale.
— Ciudat, ea n-a insinuat niciodată că ai simţul umorului. Vântul adia
ușor. Niște picioare lungi și musculoase ieșind de sub armura veche
apărură lângă ale ei, cu sandale, atârnând în valuri. În cele din urmă, ea
îndrăzni să-și întoarcă privirea și văzu că armura se continua spre trupul
masiv al unui bărbat, cu un chip frumos, cu oase puternice. El ar fi putut
să facă pe oricine să creadă că era real – dacă lumina albastră n-ar fi
lucit palid în jurul lui.
Aelin îşi plecă ușor capul spre Brannon.
Zâmbetul schiţat de el fu singurul răspuns, părul auriu-roșcat
mișcându-i-se în lumina lunii.
— O luptă brutală, dar eficientă, spuse el.
Ea ridică din umeri.
— Mi s-a spus să vin la templul ăsta. L-am găsit ocupat. Așadar, l-am
eliberat. Cu plăcere.
El zâmbi.
— Nu pot să rămân mult timp.
— Dar ai să reușești să-mi transmiţi cât mai multe avertismente
codate posibil, nu?
 Brannon ridică din sprâncene și amuzamentul i se citi în ochii căprui.
— Le-am rugat pe prietenele mele să-ţi transmită să vii pentru un
motiv. Știi asta.
— O, sunt sigură. Altfel, nu ar fi riscat să revendice templul. Dar, mai
întâi, spune-mi despre Maeve. Se săturase să aștepte să primească
mesaje de la ele. Avea propriile-i întrebări.
Brannon strânse din buze.
— Spune-mi ce anume vrei să știi.
— Poate fi ucisă?
Regele întoarse capul spre ea.
— Este bătrână, moștenitoarea Terrasenului. Era bătrână când eu
eram copil. Are planuri pe termen lung…
— Știu, știu. Dar o să moară dacă am să-i înfig o sabie în inimă?
Dacă am să-i tai capul?
El făcu o pauză.
— Nu știu.
— Ce?
Brannon scutură din cap.
— Nu știu. Toate creaturile Fae pot fi ucise, și totuși, ea a depășit cu
mult speranţa noastră extinsă de viaţă, iar puterea ei… nimeni nu-ɨ
înţelege cu adevărat puterea.
— Dar ai călătorit cu ea ca să recuperezi cheile…
— Nu știu, ce să zic, dar ea se teme de mult timp de flacăra mea. Și
de a ta.
— Nu este Valg, nu-ɨ așa?
El râse încet.
— Nu. E la fel de rece ca unul, dar nu este.
Conturul siluetei lui Brannon începu să se înceţoșeze un pic însă el îi
citi întrebarea în privire și-i făcu senin din cap să continue.
Aelin înghiţi, încleștându-și ușor maxilarul când expiră forţat.
— O să-mi fie vreodată mai ușor să-mi controlez puterea?
Privirea lui Brannon se îmblânzi o clipă.
— Da și nu. Felul în care îţi influenţează relaţia cu cei din jurul tău
devine mai greu de gestionat decât puterea în sine – totuși are legătură și
cu asta. Magia, sub orice formă ar fi ea, nu este un simplu dar; totuși
focul… Ardem nu doar în magia noastră, ci și în sufletele noastre. La bine
și la rău. Atenţia i se îndreptă spre Goldryn, care se zărea peste umărul
ei și râse surprins. A murit bestia din peșteră?
— Nu, dar mi-a spus că îi este dor de tine și că ar trebui să-i faci o
vizită. Este singur acolo.
Brannon chicoti din nou.
 — Noi doi ne-am fi distrat împreună.
— Încep să-mi doresc să te fi trimis pe tine să te ocupi demine, nu pe
fiica ta. Probabil că simţul umorului sare peste o generaţie.
Poate că greșise spunând asta. Pentru că umorul dispăru imediat de
pe chipul bronzat, ochii căprui devenind reci și duri. Brannon o apucă de
mână, dar degetele îi trecură prin ale ei – chiar spre piatră.
— Lacătul, Moștenitoarea Terrasenului. Pentru el te-am chemat aici.
În Mlaștinile Stâncoase, zace orașul scufundat – Lacătul este ascuns
acolo. Ai nevoie de el ca să potrivești din nou cheile în poarta Wyrd
distrusă. Este singura cale de a o plasa acolo și de a o sigila permanent.
Fiica mea te imploră…
— Ce Lacăt?
— Găsește Lacătul. L
— Unde anume în Mlaștinile Stâncoase? Nu este un loc tocmai mic…
Brannon dispăru.
Aelin se încruntă și băgă Amuleta din Orynth înapoi în cămașă.
— Bineînţeles că există un nenorocit de lacăt, mormăi ea.
Gemu ușor când se ridică în picioare și se încruntă la marea
întunecată, ale cărei valuri se spărgeau doar la câţiva metri distanţă. La
regina antică din partea cealaltă, care-și pregătea flota.
Aelin scoase limba.
— Ei bine, dacă Maeve n-ar fi vrut deja să atace, asta cu siguranţă o
s-o convingă, spuse tărăgănat Aedion din umbrele din apropierea
stâlpului.
Aelin înţepeni, șuierând.
Verișorul ei îi zâmbi, dinţii fiindu-i albi ca luna.
— Crezi că nu știam că mai există un motiv pentru care ai vrut să
recucerim templul? Sau că primăvara asta în Rifthold nu m-a învăţat
nimic despre tendinţa ta de a plănui mai multe lucruri deodată?
Ea îşi dădu ochii peste cap, coborând de pe piatra sacră și pășind pe
scări.
— Presupun că ai auzit totul.
— Brannon chiar mi-a făcut semn cu ochiul când a dispărut.
Ea îşi încleștă maxilarul.
Aedion îşi rezemă umărul de stâlpul sculptat.
— Un lacăt, ei? Și când, mai exact, aveai de gând să ne spui despre
noul plan?
Ea veni spre el.
— Când aș fi avut chef. Atunci. Și nu este un plan nou – nu încă.
Aliaţii rămân ţelul nostru, nu ordinele criptice din partea unui rege mort.
Aedion zâmbi. O mișcare din umbrele întunecate ale templului îi
atrase atenţia, iar Aelin oftă.
— Voi doi chiar sunteţi nesuferiţi.
Lysandra zbură pe o statuie din apropiere și cârâi cam obraznic.
Aedion îşi strecură un braţ în jurul umerilor lui Aelin, conducând-o
înapoi spre reședinţa dărăpănată din complex.
— Regat nou, tradiţii noi, ai spus. Chiar și pentru tine. Începi cu
câteva intrigi și secrete care-mi iau ani buni din viaţă, de fiecare dată
când faci o mare dezvăluire. Deși trucul nou cu cenușa chiar mi-a plăcut.
Foarte artistic.
Aelin îl lovi în coaste.
— Nu…
Ea amuţi când niște pași scârţâiră pe pământul uscat din curtea
alăturată. Vântul suflă pe lângă ei, purtând mirosul pe care îl cunoșteau
prea bine.
De Valg. Era unul puternic, dacă trecuse prin zidul ei de flăcări.
Aelin o scoase pe Goldryn în timp ce lama lui Aedion șuieră încet,
sabia din Orynth licărind ca oţelul proaspăt forjat în lumina lunii. Lysandra
rămase la înălţime, ascunzându-se mai mult în umbre.
— Am fost vânduţi sau doar avem ghinion? şopti Aedion.
— Probabil ambele, mormăi Aelin când silueta apăru printre doi
stâlpi.
El era îndesat, un pic supraponderal – nu poseda deloc frumuseţea
imposibilă pe care prinţii Valg o preferau când ocupau un corp uman. Dar
duhoarea nepământeană, în ciuda colierului de la gâtul gros… Era mult
mai puternică decât de obicei.
Bineînţeles că Brannon nu s-ar fi deranjat să o avertizeze. Valgul păși
în lumina torţelor sacre.
Gândurile o părăsiră când îi văzu chipul.
Și Aelin știu că Aedion avusese dreptate: acţiunile ei din seara asta
trimiseseră un mesaj. O precizare clară a locului în care se afla. Erawan
așteptase întâlnirea mai mult de câteva ore. Iar regele Valg îi știa
trecutul, din ambele perspective.
Pentru că Supraveghetorul-șef din Endovier era cel care le rânjea
acum.

Ea încă mai avea coșmaruri cu el.

Coșmaruri în care-i apărea cu faţa rumenă și obișnuită, uitându-se
chiorâș la ea și la celelalte femei din Endovier. Cu râsul lui, când fusese
dezbrăcată până în talie și biciuită în văzul lumii, apoi lăsată să atârne de
cătușe în frig sau în soarele arzător. Cu zâmbetul lui, când fusese
aruncată în puţurile întunecate; cu rânjetul încă larg când o scoseseră de
acolo, după câteva zile sau săptămâni.
Mânerul sabiei Goldryn deveni lipicios în mâna ei. Flăcările se
aprinseră instantaneu de-a lungul degetelor de la cealaltă mână. Ea îl
înjură pe Lorcan pentru că recuperase inelul de aur, pentru că furase
singura parte imună, salvatoare.
Aedion se uita când la unul când la altul și înţelese că ea îl
recunoștea.
Supraveghetorul din Endovier rânji dispreţuitor:
— Nu ne faci cunoștinţă, sclavo?
Calmul pe care-l afișa verișorul ei îi spuse destule despre ce
înţelesese – ca și micile cicatrice de pe încheieturile mâinilor ei, unde
fuseseră cătușele.
Aedion păși între ei, analizând fără îndoială toate sunetele și umbrele,
și mirosurile, ca să vadă dacă bărbatul era singur, estimând cât de greu
și cât de mult timp ar fi trebuit să lupte ca să scape de aici. Lysandra
zbură pe un alt stâlp, pregătită să se transforme și să lovească, la un
singur cuvânt.
Aelin încercă să-și adune mândria care o apărase și o ajutase să
scape de toate, jucând la cacealmea. Însă nu-l văzu decât pe bărbatul
care le târâia pe femeile alea în spatele clădirilor; nu auzi decât sunetul
porţii de fier izbite deasupra ei, în puţul întunecat; nu simţi decât mirosul
sării, al sângelui și al corpurilor nespălate; nu-și simţi decât sângele
fierbinte, alunecându-i pe spatele distrus…
„Nu o să-mi fie teamă, nu o să-mi fie teamă…”
— Prin regate nu mai sunt băieţi chipeși cărora să le iei trupul? spuse
tărăgănat Aedion, trăgând de timp ca să-și calculeze șansele.
— Vino un pic mai aproape, rânji supraveghetorul, şɨ-o să vedem
dacă ești mai bun, generale!
Aedion chicoti încet, sabia din Orynth ridicându-se un pic mai sus.
— Nu cred că m-ai lăsa deoparte.
Și imaginea acelei săbii, a sabiei tatălui ei, a poporului ei…
Aelin îşi ridică bărbia, iar flăcările care îi încercuiau mâna stângă
pâlpâiră mai puternic.
Supraveghetorul îşi îndreptă privirea albastră și apoasă către a ei și
miji ochii, amuzat.
— Păcat că n-ai avut micul dar și când te-am aruncat în puţurile alea.
Sau când am pictat pământul cu sângele tău.
Răspunsul fu mârâitul încet al lui Aedion.
Dar Aelin se forţă să zâmbească.
— Este târziu. Tocmai ţi-am învins soldaţii. Hai să nu mai discutăm,
ca să mă pot odihni.
Supraveghetorul rânji ușor.
— Ai să înveţi destul de curând să te porţi frumos, fato! Cu toţii o să
învăţaţi!
Amuleta dintre sânii ei păru să bâzâie – un licăr de putere brută,
antică.
Aelin o ignoră și nu se mai gândi la ea. Dacă valgul, daca Erawan ar
fi simţit dintr-o singură adulmecare că poseda ceea ce căuta cu
disperare…
Supraveghetorul deschise din nou gura. Ea atacă.
Focul îl izbi în cel mai apropiat zid și-i curse pe gât, prin urechi, pe
nas. Era o flacără care nu ardea, care era doar lumină, orbitor de albă…
Supraveghetorul urlă și se agită când magia ei îl pătrunse și se
contopi cu el.
Dar, înăuntru, nu era nimic de care să se prindă. Niciun întuneric de
luminat, niciun tăciune rămas pe care să-l aprindă. Doar…
Aelin se clătină înapoi, magia dispăru și genunchii i se clătinară ca și
când ar fi fost loviţi. Capul îi zvâcni o dată, iar greaţa i se agita în stomac.
Cunoștea senzaţia – gustul.
De fier. Ca și când inima bărbatului ar fi fost de fier. Și gustul uleios și
hidos… de piatră Wyrd.
Demonul din supraveghetor râse gâtuit.
— Ce sunt colierele și inelele, în comparaţie cu o inimă solidă? O
inimă de fier și piatră Wyrd, ca să înlocuiască inima lașă care bătea
înăuntru.
— De ce? şopti ea.
— Am fost adus aici ca să-ţi arăt ce vă așteaptă dacă tu și curtenii tăi
o să vizitaţi Morathul.
Aelin îşi izbi focul în el, arzându-i măruntaiele, lovindu-i inima de
întuneric pur. De nenumărate ori. Supraveghetorul continuă să urle, dar
Aelin îl tot atacă, până când…
Vomită pe toate pietrele dintre ei. Aedion o trase în picioare.
Aelin îşi ridică fruntea. Își arsese hainele, dar fără să-și atingă pielea.
Și acolo – pulsându-i între coaste ca și cum ar fi fost lovitura unui
pumn – era inima lui.
Îi bătea în piele, întinzându-i oasele și carnea.
Aelin se retrase tresărind. Aedion îi aruncă o mână în cale când
supraveghetorul se arcui în agonie, cu gura deschisă într-un strigăt mut.
Lysandra coborî de pe căpriori, se transformă în leopard lângă ei și
mârâi.
Din nou, pumnul lovi înăuntru. Iar apoi, oasele se rupseră și ieșiră în
afară, sfâșiind mușchii și pielea, ca și când cavitatea-i toracică era o
floare care se deschidea. Nu era nimic înăuntru. Nici sânge, nici organe.
Doar un întuneric veșnic și puternic – și doi tăciuni aurii în mijloc.
Nu tăciuni. Ochi. Care fierbeau cu o răutate antică. Ochii mijiră a
recunoaştere și plăcere.
Ea avu nevoie de fiecare gram din focul ei ca să stea dreaptă, să îşi
încline capul într-un unghi elegant și să spună tărăgănat:
— Măcar știi să-ţi faci apariţia, Erawan.

CAPITOLUL 16

Supraveghetorul vorbi, dar vocea nu era a lui. Și nici a Perrington.

Era o voce nouă, o voce veche, o voce dintr-o alta lume și epocă, o
voce care se hrănea cu ţipete, sânge și durere. Sunetul îi făcu magia să
se agite și până și Aedion înjură încet, încă încercând să împingă în
spatele lui.
Însă Aelin rămase pe loc împotriva întunericului care îi privea din
pieptul deschis al bărbatului. Și ea știa că, deși corpul nu-ɨ fusese distrus
definitiv, oricum nu mai avea ce să salveze. Nimic nu merită sălvat, în
primul rând.
Ea îşi îndoi degetele pe lângă corp, adunându-și magia împotriva
întunericului care se răsucea și se rotea în pieptul sfâșiat al bărbatului.
— Cred că s-ar cuveni să-mi fii recunoscătoare, Moștenitoarei a lui
Brannon, spuse Erawan.
Ea ridică din sprâncene și gustă fumul din gură. „Ușurel”, îi şopti
magiei. Trebuia să fie extrem de precaută ca el să nu-ɨ vadă amuleta de
la gât, să nu simtă prezenţa ultimei chei Wyrd dinăuntru. Avându-le deja
pe primele două, dacă Erawan ar fi bănuit că a treia cheie era în acest
templu și că era atât de aproape să stăpânească în totalitate tărâmul
acesta și pe toate celelalte… Ea trebuia să îi distragă atenţia.
Așadar, Aelin pufni.
— Și de ce ar trebui să-ţi mulţumesc, mai exact?
Ochii de tăciune alunecară în sus, ca și când ar fi studiat trupul golit
al supraveghetorului.
— Pentru micul avertisment. Pentru că mai scap lumea de o
scursură.
„Și pentru că te-am făcut să-ţi dai seama că e inutil să încerci să-mi
reziști”, şopti vocea direct în ţeasta ei.
Ea aruncă focul în afară cu o mișcare oarbă, clătinându-se înapoi
către Aedion la auzul vocii frumoase și respingătoare în același timp.
După chipul palid al verișorului ei, ea îşi dădu seama că și el auzise asta
și că simţise atingerea forţată.
Erawan chicoti.
— Sunt surprins că mai întâi ai încercat să-l salvezi. Având în vedere
ce ţi-a făcut în Endovier. Prinţul meu abia a suportat să fie în mintea lui,
așa era de ticălos. Îţi face plăcere să hotărăști cine o să fie salvat și cine
nu? Este atât de ușor să te transformi într-un mic zeu nimicitor.
Greaţa, adevărată și rece, o lovi.
Dar Aedion fu cel care spuse zeflemitor:
— Credeam că ai lucruri mai bune de făcut, Erawan, decât să ne
chinuieși dimineaţa devreme. Sau o faci doar ca să nu te mai simţi
vinovat că Dorian Havilliard ţi-a scăpat printre degete?
Întunericul șuieră. Aedion o strânse de umeri, avertizând-o în tăcere.
Să-i pună capăt acum. Înainte ca Erawan să poată lovi. Înainte să simtă
că acea cheie Wyrd pe care o căuta era la doar câţiva metri distanţă.
Așadar, Aelin îşi înclină capul spre forţa care se holba la ei prin carne
și oase.
— Îţi sugerez să te odihnești și să-ţi aduni puterile, Erawan, spuse ea
mieros, făcându-i semn din ochi cu tot curajul rămas. Ai să ai nevoie.
El râse încet când flăcările începură să-i pâlpâie în privire,
înfierbântându-i sângele cu o căldură delicioasă, bine-venită.
Într-adevăr. Mai ales când mă gândesc la planurile pe care le am
pentru viitorul rege al Adarlanului.
Inima lui Aelin se opri.
— Poate ar fi trebuit să-i spui iubitului tău să se deghizeze mai bine
înainte să-l scoată pe Dorian Havilliard din Rifthold. El miji și mai mult
ochii. Cum îl chema… O, da, spuse ușor Erawan, ca și când i-ar fi șoptit
cineva. Prinţul Rowan Whitethorn din Doranelle. Ce pradă o să fie!
Aelin se scufundă în foc și întuneric, refuzând să cedeze un
centimetru în faţa groazei care o cuprindea.
Erawan spuse încet:
— Vânătorii mei deja îi urmăresc. Iar eu am să-i rănesc, Aelin
Galathynius. Am să-i transform în cei mai loiali generali. Începând cu
prinţul tău Fae…
Un berbec din cel mai fierbinte, albastru, se izbi în golul din cavitatea
toracică a bărbatului, în ochii arzători.
Aelin îşi concentră magia asupra pieptului, a oaselor și a cărnii care
se topeau, lăsând neatinse numai inima de fier și piatra Wyrd. Magia pluti
în jurul ei ca un râu care trecea pe lângă o piatră, arzându-i corpul și
creatura din el…
 — Nu te deranja să mai salvezi ceva, îi spuse încet Aedion.
Când magia vui din ea, Aelin privi peste umăr. Acum în forma ei
umană, Lysandra era lângă Aedion, scrâșnind din dinţi la
supraveghetor…
Privirea o costă.
Ea auzi strigătul lui Aedion înainte de a simţi lovitura întunecată a lui
Erawan izbind-o în piept.
Simţi aerul lovind-o, când fu aruncată înapoi, îşi simţi corpul urlând în
zidul din piatră înainte ca agonia întunericului să o cuprindă. Respiraţia i
se opri, sângele nu-ɨ mai curse…
„Ridică-te, ridică-te, ridică-te.”.
Erawan râse ușor când Aedion ajunse imediat lângă ea și o ridică în
picioare, în timp ce mintea și corpul ei încercau să-și revină…
Aelin aruncă din nou puterea, lăsându-l pe Aedion să creadă că îi
permitea să o ţină dreaptă doar pentru că uitase să se ferească, nu
pentru că genunchii îi tremurau atât de violent, încât nu era sigură că ar fi
putut sta în picioare.
Dar măcar mâna îi rămase nemișcată când o întinse.
Templul din jurul lor se cutremură din cauza forţei puterii pe care o
aruncă din ea. Praful și bucăţile de resturi căzură din tavanul înalt;
coloanele se legănară ca niște prieteni beţi.
În lumina albastră a flăcării ei, chipul lui Aedion și cel al Lysandrei
străluciră, cu ochi mari, dar plini de hotărâre și de furie. Ea se aplecă mai
mult spre Aedion, în timp ce magia vui din ea, iar el o strânse mai
puternic de mijloc.
Fiecare clipă era o eternitate; fiecare respiraţie o durea.
Dar, în cele din urmă, corpul supraveghetorului se nărui sub puterea
ei – scuturile întunecate din jurul lui cedând în faţa sa.
Și o mică parte din ea îşi dădu seama că făcu asta doar când Erawan
catadicsise să plece, ochii scânteietori ca niște tăciuni dispărând în
neant.
Când din trupul bărbatului rămase doar cenușa, Aelin îşi retrase
magia şi-şi înveli inima cu ea. Îl luă de braţ pe Aedion și încercă să nu
respire prea zgomotos, ca el să nu-ɨ audă scârţâitul plămânilor obosiţi, ca
să nu-și dea seama de cât de tare lovise fuiorul de întuneric.
Un zgomot surd răsună prin templul liniștit când bucata de fier și
piatra Wyrd căzură.
Acela era preţul – planul lui Erawan. Să-și dea seama că singura
îndurare pe care ar fi putut ea să i-o ofere regatului său era moartea.
Dacă ar fi fost prinși vreodată… ar fi obligat-o să privească în timp ce
i-ar fi sfârtecat și umplut pe toţi cu puterea lui. Ar fi obligat-o să le
privească feţele după ce-ar fi terminat și nu ar fi văzut nicio urmă a
sufletelor lor înăuntru. Apoi s-ar fi ocupat de ea.
Și Rowan și Dorian… Dacă Erawan îi vâna chiar acum, dacă ar fi
aflat că ei erau în golful Craniului și cât de puternic o lovise el de fapt…
Flăcările lui Aelin se domoliră și, în cele din urmă ea îşi simţi
picioarele suficient de puternice, încât să se elibereze din strânsoarea lui
Aedion.
— Aelin, trebuie să ajungem pe nava aia înainte de răsărit, spuse el.
Dacă Erawan a vorbit serios…
Aelin nu făcu decât să dea aprobator din cap. Trebuiau să ajungă în
Golful Craniului cât de repede îi puteau duce vântul și curenţii.
Dar, când se întoarse spre ieșirea boltită a templului, îndreptându-se
spre arhive, se uită la pieptul ei – neatins, deși puterea lui Erawan o
lovise ca o suliţă aruncată.
El ratase. Cu șapte centimetri, Erawan ratase să lovească amuleta.
Și, probababil să simtă cheia Wyrd dinăuntru.
Totuși lovitura încă-i răsuna prin oase, în unduiri brutale.
Un memento al faptului că era Moștenitoarea Focului… dar că
Erawan era Regele Întunericului.
CAPITOLUL 17
Manon Cioc-negru urmări cum cerul negru de deasupra Morathului se
colora într-un gri putred în ultima dimineaţă din viaţa lui Asterin.
Ea nu dormise toată noaptea; nu mâncase și nu băuse; nu făcuse
nimic în afară de a ascuţi sabia Spintecă-Vânt în deschizătura rece a
cuibului balaurilor. Își ascuţise lama de nenumărate ori, rezemându-se de
coastele calde ale lui Abraxos, până când degetele îi fură prea ţepene de
frig ca să mai apuce sabia sau piatra.
Bunica ei ordonase ca Asterin să fie în cea mai adâncă temniţă din
Breaslă, care era atât de bine păzită, încât evadarea ar fi fost imposibilă.
Sau salvarea.
Manon cochetase cu ideea asta în primele câteva ore de după
sentinţă. Dar să o salveze pe Asterin ar fi ˟însemnat să îşi trădeze
Matroana, Clanul. Greșeala ei – greșeala ei și alegerile ei blestemate
făcuseră să se ajungă aici.
Și, dacă ar fi ˟întrecut din nou limita, restul Celor Treisprezece ar fi
fost ucise. Era norocoasă că nu i se luase titlul de Aripă Conducătoare.
Cel puţin mai putea să-și conducă oamenii, să-i protejeze. Era mai bine
decât să permită uneia ca Iskra să preia comanda.
Atacul legiunii din trecătoarea Ferian asupra Riftholdului sub
comanda Iskrei fusese neglijent, haotic, și nu devastarea sistematică și
atentă pe care ar fi plănuit-o Manon, dacă ei i s-ar fi cerut asta. Acum nici
nu mai conta dacă orașul era complet distrus sau doar pe jumătate. Nu îi
schimba soarta lui Asterin.
Așadar, nu putea face prea multe lucruri, în afară de a-și ascuţi sabia
antică și de a-și aminti Cuvintele Cererii. Manon trebuia să le rostească la
momentul potrivit. Era ultimul dar pe care ar fi putut să i-l ofere verișoarei
ei. Singurul ei dar.
Nu tortura lungă și lentă și decapitarea tipică execuţiei unei vrăjitoare.
Ci indulgenţa rapida a sabiei lui Manon.
Cizmele scârţâiră pe piatră și împrăștiară fânul împrăștiat pe podeaua
cuibului. Manon cunoștea pasul – la fel de bine ca mersul lui Asterin.
— Ce? îi spuse ea lui Sorrel, fără să se uite înapoi.
— Se apropie răsăritul, îi spuse Locţiitoarea.
Curând, Aghiotanta. Vesta urma să devină Locţiitoare și… și poate
Asterin avea să-și vadă în sfârșit vânătorul și copilul mort la naștere, pe
care îl avuseseră împreună.
Asterin nu avea să mai zboare sau să-și călărească vreodată balaurul
albastru precum cerul. Manon se uită la femela balaur din cealaltă parte a
cuibului – care se agita pe cele două picioare, trează când ceilalţi nu
erau.
Ca și când ar fi simţit că sfârșitul stăpânei ei se apropia cu fiecare
moment.
Ce urma să se întâmple cu balaurul, după moartea lui Asterin?
Manon se ridică în picioare, Abraxos împingându-și botul în spatele
coapselor ei. Ea se aplecă și-i mângâie capul acoperit de solzi. Nu știa
pe cine trebuia să aline. Mantia roșie la fel de însângerată și de murdară
ca ea, îi era încă prinsă de claviculă.
Cele Treisprezece aveau să rămână douăsprezece.
Manon îi întâlni privirea lui Sorrel. Dar Locţiitoarea ei era atentă la
Spintecă-Vânt, goală în mâna lui Manon.
Locţiitoarea spuse:
— Vrei să rostești Cuvintele Cererii?
Manon încercă să vorbească. Dar nu reuși să deschidă gura. Așadar,
nu făcu decât să dea aprobator din cap.
Sorrel merse către bolta deschisă de dincolo de Abraxos.
— Îmi doresc să fi avut șansa să vadă Pustiurile. Măcar o dată.
Manon se forţă să-și ridice bărbia.
— Noi nu ne dorim. Noi nu sperăm, îi spuse viitoarei ei Aghiotante.
Sorrel se uită la ea, cu o urmă de suferinţă în privire. Manon primi
lovitura în sinea ei.
— O să mergem mai departe, o să ne adaptăm, rosti ea.
Sorrel spuse încet, dar nu cu slăbiciune:
 — Ea preferă moartea, doar ca să îţi păstreze secretele.
Era pentru prima dată când Sorrel rostea niște cuvinte care păreau o
provocare. Prima dată când îşi afișa indignarea.
Manon puse Spintecă-Vânt în teaca de la șold și merse spre scări,
incapabilă să întâlnească privirea curioasă a lui Abraxos.
— Atunci, mă va fi servit bine ca Aghiotantă, și n-am să uit asta.
Sorrel nu spuse nimic.
Așadar, Manon coborî în obscuritatea Morathului ca să îşi ucidă
verișoara.
Execuţia nu urma să aibă loc în temniţă.
În schimb, bunica ei alesese o verandă lată, a cărei priveliște dădea
spre prăpăstiile fără fund din jurul Morathului. Vrăjitoarele erau înghesuite
în balcon, bâzâind, practic, cu sete de sânge.
Matroanele stăteau în faţa grupului adunat, Cresseida și Matroana
Picioare-galbene flancate de fiecare dintre moștenitoare, toate cu faţa
spre ușile deschise prin care Manon și Cele Treisprezece ieșiră din turn.
Manon nu auzi murmurul mulţimii; nu auzi vântul șuierător suflând
printre turnurile înalte, nu auzi loviturile ciocanelor în forjele din valea de
dedesubt.
Nu când atenţia ei era îndreptată spre Asterin, care stătea în
genunchi în faţa Matroanelor. Și ea era cu faţa la Manon, încă îmbrăcată
cu hainele de zbor din piele, părul blond fiindu-i încâlcit, lipsit de viaţă și
stropit cu sânge. Ea îşi înălţă capul…
— A fost corect, spuse tărăgănat bunica lui Manon, în vreme ce
mulţimea amuţi, ca Iskra Picioare-galbene să se răzbune și pentru cele
patru santinele ucise în straja ta. Trei lovituri pentru fiecare santinelă
ucisă.
În total, douăsprezece lovituri. Dar, după tăieturile și vânătăile, de pe
faţa lui Asterin, după buza crăpată și felul în care îşi legăna corpul când
se apleca peste genunchi… Fuseseră mult mai multe.
Încet, Manon se uită la Iskra. Tăieturile îi pătau monturile – încă roșii
de la bătaia pe care i-o dăduse lui Asterin în temniţă.
În timp ce Manon fusese sus, meditând.
Manon deschise gura, simţindu-și furia ca pe o vietate care i se
zbătea în stomac, în sângele ei. Dar, în schimb, vorbi Asterin.
— Manon, ai să te bucuri să afli, spuse Aghiotanta cu o voce răgușită
și schiţând un zâmbet trufaș, că a trebuit să mă înlănţuie ca să mă bată.
Ochii Iskrei licăriră.
— Tot ai ţipat, căţea, când te-am biciuit.
— Destul, interveni bunica lui Manon, fluturând o mână.
Manon abia auzi ordinul.
 Ele o biciuiseră pe santinela ei ca pe vreo fiinţă inferioară, ca pe
vreun animal muritor…
Cineva mârâi, pe un ton jos și răutăcios, în dreapta ei.
Rămase fără suflare când o văzu pe Sorrel – piatra neclintită și fără
sentimente – dezgolindu-și dinţii în faţa Iskrei și a celor adunate acolo.
Bunica lui Manon înaintă, plină de indignare. În spatele lui Manon,
Cele Treisprezece erau ca un zid tăcut, indestructibil.
Asterin începu să le studieze chipurile, iar Manon îşi dădu seama că
Aghiotanta ei înţelegea că era ultima dată când făcea asta.
— Sângele va fi plătit cu sânge, spuseră bunica lui Manon și
Matroana Picioare-galbene la unison, recitând din cele mai vechi ritualuri.
Manon îşi încordă spatele, așteptând momentul potrivit.
— Și cine dorește să verse sânge în numele lui Zelta Picioare-
galbene poate să înainteze.
Ghearele de fier ieșiră din mâinile întregului sabat Picioare-galbene.
Asterin nu făcu decât să le fixeze cu privirea pe Cele Treisprezece,
cu faţa însângerată nemișcată și cu ochi limpezi.
Matroana Picioare-galbene ordonă:
— Formaţi rândul!
Manon sări brusc.
— Invoc dreptul de execuţie!
Toată lumea îngheţă.
Chipul bunicii lui Manon păli de furie. Dar celelalte două Matroane și
până și vrăjitoarele Picioare-galbene așteptară.
Manon spuse, cu capul sus:
— Revendic dreptul asupra capului Aghiotantei mele. Sângele va fi
plătit cu sânge – dar de muchia sabiei mele. Ea îmi aparţine, tot așa cum
îmi va aparţine și moartea ei.
Pentru prima dată, Asterin strânse din buze, iar ochii îi licăriră. Da,
înţelegea singurul dar pe care putea să i-l dea Manon, singura onoare
rămasă.
Cresseida Sânge-albastru fu cea care interveni înainte de a vorbi
celelalte două Matroane.
— Pentru că i-ai salvat viaţa fiicei mele, Aripă Conducătoare, îţi va fi
acordat.
Matroana Picioare-galbene întoarse capul spre Cresseida, cu un
răspuns pe buze, dar era prea târziu. Cuvintele fuseseră rostite, iar
regulile trebuiau respectate cu orice preţ. Când mantia roșie a lui
Crochan flutură în spatele ei în vânt, Manon aruncă o privire spre bunica
ei. Numai ura strălucea în ochii bătrâni – ura și un licăr de satisfacţie că
Asterin avea să fie ucisă după zeci de ani în care fusese considerată o
Aghiotantă nepotrivită.
Dar cel puţin avea să moară de mâna ei.
Și în est, alunecând peste munţi ca aurul topit, soarele începu să
răsară.
O sută de ani o avusese pe Asterin. Mereu crezuse că urmau să mai
treacă încă o sută.
Manon îi spuse încet lui Sorrel:
— Întoarce-o! Aghiotanta mea o să vadă răsăritul pentru ultima dată.
Sorrel înaintă ascultătoare, întorcând-o pe Asterin cu faţa către Marile
Vrăjitoare, spre mulţimea de lângă balustradă – și spre răsăritul rar care
străpungea întunecimea din Morath.
Sângele trecea prin spatele hainelor de piele ale Aghiotantei.
Și totuși, Asterin îngenunche, cu umerii drepţi și capul ridicat când se
uită nu la răsărit, ci la Manon, cât îşi ocoli aghiotanta ca să ocupe un loc
la câţiva metri în faţa Matroanelor.
— Cândva, înainte de micul dejun, Manon, spuse bunica ei de la
câţiva metri în spate.
Manon scoase Spintecă-Vânt, lama șuierând ușor când ieși din
teacă.
Lumina soarelui polei balconul când Asterin şopti atât de încet, încât
doar Manon putea să audă:
— Să-mi duci trupul înapoi în baracă.
Ceva se rupse în pieptul lui Manon – atât de violent, că se întrebă
dacă era posibil să nu fi auzit cineva.
Manon ridică sabia.
Un singur cuvânt din partea lui Asterin, și ar fi putut să-și salveze
pielea. Să spună secretele lui Manon și să fie liberă să plece. Totuși,
aghiotanta ei nu rosti niciun cuvânt.
Și, în clipa aceea, Manon înţelese că existau forţe mai mari decât
obedienţa, disciplina și brutalitatea. Înţelese că ea nu se născuse fără
suflet; că nu se născuse fără inimă.
Pentru că ambele o implorau să nu lovească nicicum cu sabia.
Manon se uită la Cele Treisprezece, care stăteau în jurul lui Asterin în
semicerc.
Rând pe rând, ele ridicară două degete la frunte.
Un murmur se auzi din mulţime. Nu era gestul cu care să onorezi o
Mare Vrăjitoare.
Ci o Regină Vrăjitoare.
De cinci sute de ani, nu existase o Regină a Vrăjitoarelor nici în
sabatul Crochan, nici în cel al Vrăjitoarelor Dinţi-de-Fier. Nici măcar una.
Iertarea strălucea pe chipurile Celor Treisprezece ale ei. Iertarea,
înţelegerea și loialitatea care nu era o obedienţă oarbă, ci făurită în
durere și luptă, în victorii împărtășite și în speranţa unei vieţi mai bune –
a unei lumi mai bune.
În cele din urmă, Manon întâlni privirea lui Asterin, lacrimile curgând
acum pe chipul Aghiotantei. Nu de frică sau de durere, ci în semn de
rămas-bun. O sută de ani – și totuși, Manon îşi dori să fi avut mai mult
timp.
Pentru o clipă, ea se gândi la femela balaur din cuib, albastră precum
cerul, care avea să aștepte la nesfârșit o călăreaţă care urma să se mai
întoarcă. Se gândi la un tărâm stâncos și verde, care se întindea spre
marea vestică.
Cu mâna tremurândă, Asterin îşi lipi degetele de frunte și le întinse.
— Adu-i acasă pe oamenii noștri, Manon, şopti ea.
Manon înclină Spintecă-Vânt, pregătindu-se pentru lovitură.
— Termină odată, Manon! izbucni Matroana Cioc-negru.
Manon întâlni privirea lui Sorrel, apoi pe cea a lui Asterin. Și Manon le
dădu Celor Treisprezece ordinul final.
— Fugiţi!
Apoi Manon Cioc-negru se roti și o lovi pe bunica sa cu Spintecă-
Vânt.

CAPITOLUL 18

Manon văzu doar licărul dinţilor ruginiţi ai bunicii și strălucirea

unghiilor ei din fier când le ridică pentru a se feri de sabie – dar era prea
târziu.
Manon o sfâșie cu Spintecă-Vânt – era o lovitură care i-ar fi tăiat pe
cei mai mulţi oameni în două.
Totuși, bunica ei sări înapoi destul de repede, încât sabia îi tăie doar
trunchiul, sfâșiind materialul și pielea dintre sâni când trasă o linie
superficială. Sângele albastru ţâșni, dar Matroana se mișca, blocând
următoarea lovitură cu unghiile-i din fier – dintr-un fier atât de dur, că
Spintecă-Vânt ricoșă.
Manon nu se uită să vadă dacă Cele Treisprezece o ascultaseră. Dar
Asterin ţipa; urla să se oprească. Strigătele deveniră mai distante, apoi
răsunară ca și când acum ar fi fost pe hol, târâită departe.
Niciun sunet că ar fi fost urmărită – ca și când privitoarele ar fi fost
prea uluite. Bun.
Iskra și Petrah îşi scoseseră săbiile, dezgolindu-și dinţii de fier când
pășiră între Matroane și Manon, izgonindu-le pe cele două Mari
Vrăjitoare.
Sabatul Matroanei Cioc-negru atacă, doar ca să fie oprit de o mână.
— Rămâneţi pe loc! ordonă bunica ei gâfâind, în timp ce Manon îi
dădu târcoale. Sângele albastru curgea pe faţa bunicii. Un centimetru mai
aproape, și ar fi fost moartă. Moartă.
Bunica ei îşi dezgoli dinţii ruginiţi.
— Este a mea.
Ea făcu semn din bărbie spre Manon.
— O s-o facem ca în timpurile străvechi.
Manon îşi simţi stomacul agitându-se, dar băgă sabia în teacă.
Își scoase unghiile dintr-o mișcare a încheieturii mâinii și, strângându-
și maxilarul o dată, îşi încleștă dinţii.
— Să vedem cât de bună ești, Aripă Conducătoare! spuse printre
dinţi bunica ei, și atacă.
Manon nu o văzuse niciodată pe bunica ei luptând, nu se antrenase
niciodată cu ea.
Și o mică parte din Manon se întrebă dacă era din cauză că bunica ei
nu voia ca alţii să știe cât de pricepută era.
Manon reuși să se miște destul de repede ca să evite unghiile
îndreptate spre faţa, gâtul și burta ei, retrăgându-se pas după pas.
Trebuia să facă asta doar cât să câştige timp pentru Cele
Treisprezece ca să se poată înălţă spre cer.
Bunica intenţionă să-i sfâșie obrazul, dar Manon îi blocă lovitura cu
un cot, izbindu-și puternic încheietura în antebraţul bunicii. Vrăjitoarea
ţipă de durere, iar Manon ieși din raza ei de acţiune, dându-i din nou
târcoale.
— Acum nu mai este atât de ușor să lovești, nu-ɨ așa, Manon Cioc-
negru? spuse gâfâind bunica ei când se studiară reciproc. Nimeni din
jurul lor nu îndrăznea să se miște; Cele Treisprezece dispăruseră – până
la ultima. Ea expiră ușurată. Acum trebuia să o ţină ocupată pe bunica ei
suficient de mult, ca să evite să le ordone privitoarelor să plece în
urmărire.

— Este mult mai ușor cu o sabie, arma oamenilor lași, spuse furioasă
bunica ei. Cu dinţii, cu unghiile… Trebuie să fii motivată.
Fandară una spre cealaltă, o parte fundamentală cedând cu fiecare
zgârietură, lovitură și blocaj. Ele se despărţiră din nou.
 — La fel de jalnică precum mama ta, zise bunica ei. Poate că ai să și
mori ca ea – cu dinţii mei în gâtul tău.
Mama ei, pe care o ucisese ieșind din ea, care murise dându-i
naștere…
— Ani la rând am încercat să te dezvăţ de slăbiciunea ei. Bunica ei
scuipă sânge albastru pe pietre. Pentru binele sabatului Dinţi-de-fier, te-
am făcut o forţă a naturii, o războinică fără egal! Și așa mă răsplătești…
Manon nu se lăsă descurajată de cuvinte. Se îndreptă spre gâtul ei,
doar ca să o fenteze și să o taie.
Bunica ei ţipă de durere – durere adevărată – când ghearele lui
Manon îi sfâșiară umărul.
Sângele îi udă mâna, carnea rămânându-i agăţată de unghii…
Manon se retrase clătinându-se, fierea arzându-i gâtul.
Ea văzu lovitura venind, dar tot nu avu timp să o oprească atunci
când bunica o lovi în burtă cu mâna dreaptă.
Haina de piele, pânza și pielea i se rupseră. Manon ţipă.
Sângele fierbinte și albastru ţâșni din ea înainte ca bunica ei să se
retragă.
Cu o mână, Manon îşi apăsă abdomenul, pe pielea sfâșiată. Sângele
îi picură printre degete, stropind pietrele.
Mult deasupra, un balaur urlă.
Era Abraxos.
Matroana Cioc-negru râse, scuturându-și unghiile de sângele lui
Manon.
— Am să-ţi tai balaurul în bucăţele și-am să-l dau la câini! În ciuda
agoniei resimţite din burtă, vederea lui Manon se ascuţi.
— Nu și dacă te ucid eu prima!
Bunica ei chicoti, încă dându-i târcoale, evaluând situaţia.
— Ai pierdut titlul de Aripă Conducătoare. Ţi-ai pierdut titlul de
moștenitoare.
Pas după pas, tot mai aproape, ca o viperă care-și încolţea prada.
De azi înainte, ești Manon Ucigașa de Vrăjitoare. Manon Ucigașa de
Neam.
Cuvintele o loviră ca pietrele. Manon se retrase spre balustrada
balconului, apăsându-și rana din dreptul stomacului pentru a împiedica
sângele să curgă. Mulţimea se dădu la o parte ca apa din jurul lor. Încă
puţin – încă un minut sau două.
Bunica ei se opri și clipi spre ușile deschise ca și când îşi dădea
seama că Cele Treisprezece dispăruseră.
Manon atacă din nou, înainte să poată da ordinul de urmărire.
Lovitură, fandare, tăiere, aplecare – se mișcau într-un vârtej de fier, și
sânge, și piele.
Dar când Manon se învârti, rănile de pe abdomen cedară mai mult și
se împiedică.
Bunica ei nu ezită şi lovi.
Nu cu ghearele sau cu dinţii, ci cu piciorul.
Lovitura de picior în stomac o făcu pe Manon să ţipe, un urlet căruia
Abraxos îi răspunse de la înălţime. Mort în curând, ca și ea. Se ruga ca
toate Cele Treisprezece să-l cruţe, să-l lase să li se alăture, oriunde ar fi
zburat.
Manon se izbi de balustrada de piatră a balconului și se prăbuși pe
dalele negre. Sângele albastru ţâșni, pătându-i pantalonii în dreptul
coapselor.
Bunica ei se apropie încet, gâfâind.
Manon apucă balustrada balconului și se ridică în picioare pentru o
ultimă dată.
— Vrei să știi un secret, Ucigașă de Neam? îi şopti bunica.
Manon se rezemă de balustrada balconului, prăpastia de dedesubt
fiind nesfârșită și o ușurare. Urma să fie dusă în temniţă – unde, fie
aveau să o folosească în experimentul de împerechere al lui Erawan, fie
să o tortureze până și-ar fi implorat moartea. Sau poate ambele.
Bunica îi vorbi atât de încet, că Manon abia o auzi peste gâfâiturile ei.
Când mama ta s-a chinuit să te nască, a mărturisit cine este tatăl tău.
A spus că tu… tu ai să fii cea care rupe blestemul, care o să ne salveze.
A spus că tatăl tău este un prinţ Crochan rar. Și a spus că sângele tău
amestecat o să fie cheia.
Bunica îşi duse unghiile la gură și linse sângele albastru al lui Manon.
Nu.
Nu.
— Așadar, toată viaţa ai fost o Ucigașă de Neam, spuse mieros
bunica ei. Le-ai vânat pe vrăjitoarele Crochan – pe rudele tale. Când erai
mică, tatăl tău te-a căutat. Niciodată nu a încetat să o iubească pe mama
ta. Să o iubească, scuipă ea. Și să te iubească pe tine. Așa că l-am ucis.
Manon se uită la prăpastia de dedesubt, la moartea care îi facea
semn.
— A fost delicios de disperat când i-am spus ce i-am făcut ei. În ce-
am să te transform. Nu într-un copil al păcii, ci al războiului.
Transformată.
Transformată.
Transformată.
Unghiile din fier ale lui Manon ţăcăniră pe balustrada din piatră
neagră a balconului. Și, apoi, bunica rosti cuvintele care o distruseră.
— Știi de vrăjitoarea aia Crochan, care spiona în trecătoarea
Triumfătoare, bunica zâmbi hidos. Manon îşi adună puterea în braţe,
în picioare.
— Numele ei era Rhiannon, după ultima regină Crochan. Și era sora
ta vitregă. A mărturisit asta, pe mesele noastre. Credea că așa o să-și
salveze viaţa. Și când a văzut ce ai devenit, a ales să moară odată cu
secretul.
— Eu sunt o vrăjitoare Cioc-negru, spuse răgușit Manon, sângele
gâtuindu-i cuvintele.
Bunica ei făcu un pas și zâmbi când şopti:
— Ești o Crochan. Ultima din linia lor regală, odată ce ţi-ai omorât
sora. Ești o regină Crochan.
Vrăjitoarele adunate nu scoaseră niciun cuvânt.
Bunica se întinse spre ea.
— Și, când am să termin cu tine, ai să mori ca una dintre ele! Manon
nu lăsă unghiile bunicii să o atingă.
În apropiere, se auzi un bubuit.
Manon folosi puterea pe care şɨ-o adunase în braţe și picioare ca să
se arunce pe marginea din piatră a balconului.
Și să se rostogolească în aer.
Aer, pietre, vânt și sânge…
Manon se izbi într-o piele caldă și tare, ţipând când durerea cauzată
de răni îi întunecă vederea.
Deasupra, undeva departe, bunica ei striga ordine…
Manon îşi băgă unghiile în pielea tare, înfigându-și adânc ghearele.
Sub ea, recunoscu un ţipăt de disconfort. Era Abraxos.
Dar ea se ţinu cu putere, iar el acceptă durerea când se înclină într-o
parte, ieșind din umbra Morathului…
Ea le simţea în jurul ei.
Manon reuși să deschidă ochii, fluturându-și pleoapa transparentă în
vânt.
Edda și Briar, Umbrele ei, o flancau acum. Ea știa că ele fuseseră
acolo, așteptând în umbre cu balaurii lor, că auziseră toate cuvintele
condamnabile.
— Celelalte au zburat înainte. Am fost trimise să te recuperăm, Edda,
strigă peste vuietul vântului cea mai mare dintre surori. Rana ta…
— Este superficială! se răsti Manon, forţându-se să ignore durerea ca
să se concentreze asupra a ceea ce trebuia să facă.
Ea era pe gâtul lui Abraxos, șaua fiind la câţiva metri în spatele ei.
Rând pe rând și respirând greoi îşi scoase unghiile din pielea lui și
alunecă spre șa. El zbură în linie dreaptă, oferindu-i aer lin ca să se
prindă cu hamul.
Sângele îi curgea din rănile de la burtă și, curând, șaua era udă de
sânge.
În spatele lor, câteva urlete făcură muntele să tremure.
— Nu le putem lăsa să ajungă la celelalte, reuși Manon să spună.
Briar, cu părul negru fluturându-i în spate, se apropie.
— Șase Picioare-galbene sunt pe urma noastră. Din sabatul personal
al Iskrei. Se apropie repede.
Cu o treabă de terminat, cu siguranţă li se dăduse mână liberă să le
ucidă.
Manon studie piscurile și râpele munţilor din jurul lor.
— Doi de fiecare, ordonă ea. Balaurii negri ai Umbrelor erau imenși –
știau să se facă nevăzuţi, dar devastatori într-o luptă. Edda, tu ai să te
duci cu doi spre vest; Briar, tu ai să-i duci pe ceilalţi doi spre est. Lăsaţi-
mi-i mie pe ultimii doi.
Nici urmă de restul Celor Treisprezece în norii gri sau în munţi. Deci –
scăpaseră. Asta era suficient.
— Le ucideţi și apoi le găsiţi pe celelalte, le ordonă Manon, cu un braţ
pe rana ei.
— Dar, Aripă Conducătoare…
Titlul aproape îi slăbi voinţa. Dar Manon strigă:
— Este un ordin!
Umbrele îşi plecară capetele. Apoi, ca și când ar fi avut o singură
minte, o singură inimă, se înclinară în ambele direcţii, îndepărtându-se de
Manon ca petalele în vânt.
Ca niște câini de vânătoare adulmecând o urmă, patru Picioare
galbene se despărţiră de grupul lor ca să se ocupe de fiecare Umbră.
Cele două din mijloc zburară mai repede, mai puternic, împărtându-
se ca să se apropie de Manon. Vederea i se înceţoșa.
Nu era un semn bun – nu era deloc un semn bun.
Ea îi şopti lui Abraxos:
— Hai să dăm un ultim spectacol demn de un cântec.
El îşi strigă răspunsul
Picioarele-galbene se apropiară suficient de mult, încât Manon să le
numere armele. Cea din dreapta ei strigă un ţipăt de luptă.
 Manon îşi înfipse călcâiul stâng în coastele lui Abraxos.
Ca o stea căzătoare, se avântă spre piscurile munţilor cenușii.
Picioarele-galbene plonjară împreună cu ei.
Manon se îndreptă spre o prăpastie din mijlocul lanţului muntos, iar
vederea îi licări în alb, negru și gri. Un fior i se strecură în oase.
Pereţii râpei se închideau în jurul lor ca botul unei bestii mari, iar ea
trase o dată de frâie.
Abraxos îşi întinse aripile și ocoli de-a lungul râpei înainte de a prinde
un curent și de a se echilibra, bătând puternic din aripi prin mijlocul
crevasei, stâlpii din piatră înălţându-se de pe fundul râpei ca lăncile.
Picioarele-galbene, prea fascinate de setea lor de sânge, și balaurii
lor, prea mari și greoi, se opriră în râpă – la virajul brusc…
Un bubuit și un ţipăt se auziră și toată râpa se cutremură.
Manon îşi înghiţi ţipătul de agonie, ca să privească înapoi. Unul din
balauri intrase în panică, fiind prea mare pentru spaţiul acela, și se izbi în
coloana de piatră. Oase rupte și sânge căzură de sus.
Dar celălalt balaur reușise să se încline, iar acum zbura spre ei, cu
aripile atât de mari, încât aproape atingea ambele părţi ale râpei.
Manon gâfâi printre dinţii însângeraţi:
— Zboară, Abraxos!
Iar balaurul ei blând, cu inimă de războinic, zbură.
Manon se concentră să rămână în șa, să-și apese braţul pe rană ca
să împiedice sângerarea, să ţină la distanţă răceala mortală. Căpătase
suficiente răni ca să știe că bunica ei o lovise puternic.
Râpa se abătea spre dreapta, iar Abraxos coti ca un expert. Ea se
rugă ca bubuitul și urletul balaurului ce-i urmărea să lovească pereţii, dar
nu se auzi nimic.
Dar Manon cunoștea canioanele mortale. Zburase pe ruta aceea de
nenumărate ori în patrulele nesfârșite și nebune din ultimele luni.
Picioarele-galbene, sechestrate în trecătoarea Ferian, nu zburaseră.
— Până la capăt, Abraxos! ordonă ea. Urletul lui fu singura
confirmare.
O singură ocazie. Avea o singură ocazie, apoi putea muri bucuroasă,
știind că Cele Treisprezece nu aveau să fie urmărite. Cel puţin, nu astăzi.
Viraj după viraj, Abraxos se grăbi prin râpă, lovindu-și coada de roci
ca să arunce resturi în santinela Picioare-galbene.
Călăreaţa se feri de roci, balaurul ei ridicându-se în vânt, aproape –
Manon voia ca ea să fie mai aproape. Trase de frâiele lui Abraxos, iar el
îşi reduse viteza.
La fiecare curbă, roca neagră pe lângă care treceau repede se
înceţoșa ca vederea ei slăbită.
 Vrăjitoarea Picioare-galbene era destul de aproape ca să arunce un
pumnal.
Cu vederea slăbită, Manon se uită peste umăr la timp ca să o vadă
făcând chiar asta.
Nu un pumnal, ci două, iar metalul licări în lumina slabă a canionului.
Manon se pregăti de impactul metalului în carne și os.
Abraxos luă curba finală când santinela îşi aruncă pumnalele spre
Manon. Un zid înalt și impenetrabil din piatră neagră se ridica la doar
câţiva metri distanţă.
Dar Abraxos se înălţă, prinse curentul ascendent și ieși din mijlocul
râpei, atât de aproape, încât Manon putea atinge zidul din capăt.
Cele două pumnale loviră roca în locul în care Manon fusese câteva
clipe înainte.
Iar santinela Picioare-galbene, călare pe balaurul ei masiv și greoi,
făcu la fel.
Roca gemu atunci când balaurul și călăreaţa lui se izbiră în el. Și
căzură pe fundul râpei.
Gâfâind, cu respiraţia udă și însângerată, Manon îl mângâie pe
Abraxos pe coaste. Până și mișcarea era slabă.
— Prea bine! reuși ea să spună.
Munţii deveniră din nou mici. Pădurea Oakwald se întindea în faţa ei.
Copacii – coroanele copacilor ar fi putut să o ascundă…
— Oak… spuse ea răgușit.
Manon nu termină de rostit ordinul înainte ca întunericul să apară și
să o revendice.
CAPITOLUL 19

Elide Lochan ramase tăcută în cele două zile cât călători împreună cu
Lorcan pe marginea estică a Oakwaldului, îndreptându-se spre câmpiile
de dincolo.
Nu îi pusese întrebările care păreau să conteze cel mai mult,
lăsându-l s-o creadă o fată proastă, orbită de recunoștinţă că o salvase.
El uitase repede că, deși o dusese în braţe, fata se salvase singură.
Și îi acceptase numele – numele mamei ei – fără întrebări. Dacă Vernon
era pe urmele ei… Fusese o greșeală prosteasca, dar nu o putea repara,
nu fără să-l facă pe Lorcan să devină suspicios.
Așadar, îşi ţinu gura și îşi înghiţi întrebările: de ce o vânase? Cine era
stăpâna lui, de-i dădea ordine unui războinic atât de puternic? De ce voia
să intre în Morath? De ce tot atingea un obiect de sub jacheta-i neagră?
Și de ce păruse atât de surprins – chiar dacă încercase să ascundă asta
– când îi spusese de Celaena Sardothien și Aelin Galathynius.
Elide era sigură că și războinicul avea secretele lui și că, în ciuda
promisiunii de a o proteja, în clipa în care ar fi primit toate răspunsurile pe
care le voia, ar fi renunţat să o mai protejeze.
Însă dormi bine în ultimele două nopţi – mulţumită burţii pline de
carne, graţie vânătorii lui Lorcan. El prinsese doi iepuri și după ce ea îl
devorase pe al ei în câteva minute, îi dăduse jumătate lui. Fata nu se
deranjase să fie politicoasă refuzând.
Era mijlocul dimineţii, când lumina din pădure deveni și mai
strălucitoare, iar aerul mai proaspăt. Iar apoi, se auzi vuietul apelor repezi
– râul Acanthus.
Lorcan merse înainte, iar Elide ar fi putut jura că până și copacii se
dăduseră din calea lui, când ridicase tăcut o mână, facându-i semn să
aștepte.
Ea se supuse, zăbovind în obscuritatea copacilor, rugându-se să nu
fie nevoiţi să se întoarcă în desișul din Oakwald, să nu i se nege acest
pas în lumea strălucitoare și deschisă…
Lorcan îi făcu semn din nou să înainteze. Drumul era liber.
Elide păși în liniște și clipi în faţa potopului de lumină solară, care
venea dinspre ultimul șir de copaci, ca să stea lângă Lorcan pe malul
înalt și stâncos al râului.
Râul era imens, umbre grăbite de gri și maro – ultimul gheţar topit din
munţi. Era așa de lat și de agitat, încât ea îşi dădu seama că nu putea
înota și că trebuiau să traverseze prin altă parte. Dar, dincolo de râu, ca
și când apa ar fi fost o graniţă între cele două lumi…
Dealuri și pajiști cu ierburi înalte ca de smarald se unduiau de
cealaltă parte a râului Acanthus, ca șuieratul mării sub un cer senin,
întinzându-se la nesfârșit spre orizont.
— Nu-mi amintesc, şopti ea, cuvintele abia auzindu-se peste vuietul
râului, ultima dată când am văzut…
În Perranth, închisă în turn, văzuse doar orașul, poate lacul, dacă
ziua era destul de senină. Apoi, fusese în furgonul-închisoare și în
Morath, unde văzuse numai munţii, cenușa și armatele. Și, cât zburase
cu Manon și Abraxos, fusese prea îngrozită și îndurerată ca să mai
observe ceva. Dar acum… Nu-și aducea aminte când văzuse ultima dată
lumina soarelui dansând pe o pajiște sau mici păsări maronii ridicându-se
și năpustindu-se în briza caldă de deasupra ei.
— Drumul este cam la doi kilometri în amonte, spuse Lorcan, fără să
se lase impresionat de Acanthus sau de ierburile unduitoare de dincolo
de el. Dacă vrei să-ţi meargă planul, acum ar fi timpul să te pregătești.
Ea îi arunca o privire.
 — Tu trebuie să muncești cel mai mult. El ridică din sprâncene. Ca
să-ţi reușească șiretlicul, trebuie cel puţin să pari… să pretinzi că ești om,
îl lămuri Elide.
Totuși bărbatul nu aducea deloc a om.
— Ascunde-ţi mai multe arme, continuă ea. Păstrează numai sabia la
vedere.
Până și sabia imensă l-ar fi trădat pe Lorcan ca nefiind un călător
obișnuit.
Din buzunarul de la jachetă, ea scoase încă o curea de piele.
— Leagă-ţi părul la spate! Ai să arăţi mai puţin… Se opri când, în
ochii lui, văzu ușoară urmă de amuzament, însoţită de un avertisment.
Sălbatic, se obligă ea să spună, legănând cureaua din piele între ei.
Lorcan o luă cu degetele-i groase, strâmbând din buze în timp ce se
supuse.
— Și descheie-ţi jacheta, spuse ea, şi se gândi la aspectele care îi
păruseră mai puţin ameninţătoare, mai puţin intimidante.
Lorcan se supuse și acelui ordin și, curând, bluza de un gri-închis de
sub jacheta strâmtă de luptă se văzu, dezvăluind un piept lat și musculos.
Măcar semăna mai mult cu un muncitor robust, și nu cu un războinic.
— Și tu? spuse el, cu sprâncenele încă ridicate.
Elide se studie și lăsă jos sacul. Mai întâi, îşi scoase jacheta din piele,
chiar dacă asta o făcu să se simtă ca și când ar fi renunţat la un rând de
piele, apoi îşi suflecă mânecile bluzei albe. Dar, fără haina mulată din
piele, i se vedeau sânii plini – care indicau că e femeie, și nu fata pe care
o credeau oamenii. Apoi se ocupă de păr, despletindu-l și rearanjându-l
într-un coc în vârful capului. Era coafura unei femei măritate, nu buclele
libere ale unei copile.
Își îndesă apoi jacheta în sac și se uită către Lorcan. El o măsură din
priviri și se încruntă din nou.
— Niște sâni mai mari nici n-or să dovedească, nici n-or să ascundă
nimic.
Ea roși.
— Poate că au să-i distragă pe bărbaţi suficient de mult, încât să nu
pună întrebări.
Cu asta, ea începu să urce în amonte să nu se gândească la bărbaţii
care o atinseseră și rânjiseră dispreţuitor în celula aceea. Dar, dacă el ar
fi dus-o în siguranţă de partea cealaltă a râului, și-ar fi folosit corpul în
avantajul ei. Bărbaţii ar fi văzut ce voiau să vadă: o tânăra drăguţă pe
care nu o enerva atenţia lor și care vorbea cu blândeţe. O persoană de
încredere, drăguţă, și totuși obișnuită.
Lorcan merse greoi și, pentru ultima jumătate de kilometru în jurul
cotului râului, o ajunse din urmă și merse lângă ea ca un adevărat
tovarăș de drum, și nu ca vreun însoţitor obligat de-o promisiune.
Caii, căruţele și strigătele îi întâmpinară înaintea priveliștii.
Dar, iată: un pod lat din piatră uzată, căruţe și cărucioare și călăreţi
aliniaţi în grupuri, de amândouă părţile. Și vreo douăzeci de gărzi în culori
adarlaniene, care supravegheau ambele maluri, adunau taxe și…
Verificau căruţele, uitându-se cu atenţie la feţele tuturor.
Ilkenul știuse de șchiopătatul ei.
Elide încetini și rămase lângă Lorcan când se apropiară de barăcile
părăsite cu două etaje, aflate pe fiecare parte a râului. De-a lungul
drumului, flancate de copaci, în câteva clădiri la fel de jalnice era mare
agitaţie. Un han și o tavernă, pentru ca aceia care călătoreau să nu
aștepte la rând pentru băutură sau mâncare sau să poată închiria o
cameră pe vreme rea.
Erau atât de multe persoane – atât de mulţi oameni. Nimeni nu părea
panicat, rănit sau bolnav. Iar gărzile, în ciuda uniformelor lor, se mișcau
ca oamenii când percheziţionau căruţele care treceau pe lângă barăcile
care serveau drept post de vamă și dormitoare.
Ea îi spuse încet lui Lorcan când se îndreptară spre drumul de
pământ şi capătul rândului:
— Nu știu ce magie ai, dar, dacă poţi să faci să nu fie atât de evident
că șchiopătez…
Înainte să poată termina, o forţă ca vântul unei nopţi reci îi suflă pe
gleznă și gambă, pe care apoi i le prinse bine. Ca o atelă.
Ea păși normal și fu nevoită să se abţină din a se mira că merge
drept și sigur. Nu îşi permise să se bucure de asta, nu când era probabil
să dureze doar până ce ar fi traversat răul.
Căruţele negustorilor stăteau pe loc, pline ochi cu bunuri de la cei
care nu doriseră să riște să traverseze râul Avery spre nord, căruţașii
crispându-se în așteptarea inspecţiilor iminente. Elide se uită cu atenţie la
feţele căruţașilor, negustorilor, ale celorlalţi călători Toţi îi făceau
instinctele să strige că aveau să fie trădaţi în secunda în care le-ar fi
cerut să îi ducă sau le-ar fi oferit o monedă ca să tacă.
Dacă ar fi trecut peste rând, le-ar fi atras atenţia gărzilor,aşadar Elide
se folosi de fiecare pas ca să îl studieze, în timp ce părea să se îndrepte
spre partea din spate. Însă ajunse la capătul rândului, fără să rezolve
nimic.
Totuși Lorcan arunca o privire în spatele ei – spre tavernă, văruită ca
să ascundă, fără îndoială, pietrele aproape sfărâmate.
— Să mâncăm cât timp așteptăm, spuse el suficient de tare, încât cei
din căruţa din faţă să audă și să-i ignore.
 Ea dădu aprobator din cap. Înăuntru ar fi putut să fie altcineva iar
stomacul îi chiorăia. Doar că…
— Nu am bani, şopti ea când se apropiară de ușa galbenă din lemn
Era o minciună. Avea aur și argint de la Manon. Dar nu voia ca
Lorcan să vadă, în ciuda promisiunii.
— Am eu destui, spuse el încordat, iar ea îşi drese delicat vocea.
El ridică din sprâncene.
— N-ai să-ţi câştigi niciun aliat dacă arăţi așa, îi spuse ea şi zâmbi
ușor. Intră acolo ca un războinic și ai să fii observat.
— Și ce ar trebui să fiu, atunci?
— Orice e nevoie să fii, la momentul potrivit. Dar… nu te încrunta.
El deschise ușa și, înainte ca ochii ei să se acomodeze cu strălucirea
candelabrelor din fier forjat, faţa lui Lorcan chiar se schimbase. Poate că
n-avea o privire blândă, zâmbea binevoitor și umerii îi erau relaxaţi – ca
și când ar fi fost un pic nemulţumit că trebuia să aștepte, dar nerăbdător
să mănânce ceva bun.
Părea aproape uman.
Taverna era aglomerată, iar zgomotul atât de asurzitor, încât ea abia
reuși să-i vorbească suficient de tare celei mai apropiate servitoare ca să
comande prânzul. Ei se strecurară printre mesele aglomerate, iar Elide
observă că mai mulţi se uitau mai degrabă la pieptul, decât la chipul ei, și
o fixau cu privirea.
Ea îşi alungă senzaţia neplăcută și continuă să pășească fără grabă
în timp ce se îndreptă spre o masă lipită de zidul din spate, de la care
tocmai se ridicase un cuplu ce părea obosit.
Opt oameni gălăgioși se înghesuiau în jurul mesei la câţiva metri
distanţă, o femeie de vârstă mijlocie cu un râs zgomotos distingându-se
ca lidera lor. Ceilalţi de la masă – o femeie frumoasă cu părul negru; un
bărbat cu barbă și piept lat, ale cărui mâini erau la fel de mari ca farfuriile;
și câţiva oameni care păreau niște scandalagii – continuau să se uite la
femeia mai în vârstă, evaluându-i răspunsurile și ascultând cu atenţie ce
avea de spus.
Elide se așeză pe scaunul din lemn uzat, iar Lorcan pe cel din faţa ei
– statura lui atrăgând o privire din partea bărbatului cu barbă și a femeii
de vârstă mijlocie de la masă.
Elide cântări privirea aceea.
De evaluare. Nu ca să se lupte; nu ca pe o ameninţare. Ci de
evaluare și apreciere.
Elide se întrebă pentru o clipă dacă Anneith îi înghiontise pe cei doi
să plece – ca să elibereze masa aceea pentru ei. Pentru privirea aceea.
Elide îşi întinse mâna pe masă, cu palma în sus, și îi aruncă lui
Lorcan un zâmbet adormit, așa cum o văzuse o dată pe o servitoare din
bucătărie zâmbindu-i bucătarului din Morath.
— Bărbate, spuse ea dulce, dând din degete.
Lorcan strâmbă din buze, dar o luă de mână – degetele ei mult mai
mici printre ale lui.
Bătăturile lui se zgâriară de ale ei. El observă lucrul acesta odată cu
ea și întinse mâna ca să o cuprindă pe a ei, ca să-i inspecteze palma. Ea
îşi strânse degetele şi-şi întoarse mâna ca să o apuce din nou pe a lui.
— Frate, şopti Lorcan astfel încât să nu audă nimeni altcineva. Sunt
fratele tău.
— Tu ești soţul meu, spuse ea la fel de încet. Suntem căsătoriţi de
trei luni. Intră în joc.
El privi împrejur, fără să observe că fuseseră fixaţi cu privirea,
îndoiala încă-i dansa în ochi, împreună cu o întrebare tăcută.
Ea spuse simplu:
— Bărbaţii nu se vor simţi ameninţaţi de un frate. Aș fi liberă – încă
disponibilă pentru… invitaţii. Am văzut cât de puţin respectă bărbaţii ceea
ce cred că sunt îndreptăţiţi să aibă. Așadar, până când voi hotărî altfel,
ești soţul meu, şopti ea.
O umbră licări în ochii lui Lorcan, împreună cu o altă întrebare Una pe
care ea nu voia să i-o adreseze și căreia nu îi putea răspunde. O strânse
de mână, cerându-i să se uite la el. Ea refuză.
Din fericire, mâncarea le fu adusă înainte ca Lorcan să o întrebe.
Tocană – de rădăcinoase și carne de iepure. Ea începu să mănânce,
simţind cum bucatele i se topesc în gură de la prima mușcătură.
Grupul din spatele lor începu din nou să vorbească, iar ea ascultă cât
mânca, ciugulind bucăţelele ca și când ar fi fost niște scoici de pe plajă.
— Poate o să le oferim un spectacol şi-or să ne reducă taxa la
jumătate, spuse blondul bărbos.
— Puţin probabil, spuse lidera. Ticăloșii ɚia ne-ar taxa doar ca să
dăm un spectacol. Mai rău, or să se bucure de spectacolul nostru şi-or să
ne ceară să mai rămânem o vreme. Nu ne permitem să așteptăm. Nu
când celelalte trupe sunt deja în mișcare. Nu vrem să ajungem ultimii în
toate orașele de câmpie.
Elide era cât pe ce să se înece cu tocană. Așadar, Anneith trebuie să
fi eliberat masa asta. Planul ei fusese ca ei să găsească o trupă sau un
carnaval în care să intre, să se deghizeze în muncitori, iar asta…
— Dacă o să plătim toată taxa, spuse femeia frumoasă, s-ar putea să
ajungem în primul oraș pe jumătate lihniţi de foame și cam obosiţi să dăm
spectacolul.
Elide îşi ridică privirea spre Lorcan, iar el dădu aprobator din cap.
 Ea luă o gură din tocană și se îmbărbătă, gândindu-se la Asterin
Cioc-negru. Era fermecătoare, încrezătoare, neînfricată. Mereu îşi ţinea
capul înclinat, era relaxată și afișa un zâmbet ușor. Elide inspiră, lăsând
amintirile să-i pătrundă în mușchi, carne și oase.
Apoi se roti pe scaun, cu un braţ pus în jurul spătarului când se
aplecă spre masa lor și spuse cu un rânjet:
— Îmi pare rău că vă întrerup de la masă, dar, din întâmplare, v-am
auzit conversaţia.
Ei toţi se întoarseră spre ea, cu sprâncenele ridicate, iar
conducătoarea o privi direct în ochi. Văzu cum o evalua: tânără, drăguţă,
ocolită de viaţa grea. Elide afișă o expresie plăcută și îşi impuse să pară
veselă.
— Sunteţi un fel de trupă de artiști? îşi înclină capul către Lorcan.
Soţul meu și cu mine încercăm să fim acceptaţi într-o formaţie de câteva
săptămâni, dar fără succes – toate poziţiile sunt ocupate.
— Și noi la fel, spuse lidera.
— Corect, răspunse veselă Elide. Dar taxa este mare – pentru
oricine. Și, dacă ar fi să ne asociem, poate doar temporar… Lorcan îi
atinse ușor genunchiul cu al lui, în semn de avertisment. Ea îl ignoră. Ne-
am bucura să contribuim – să plătim cât ar fi diferenţa.
Femeia începu să se uite la ea cu suspiciune.
— Într-adevăr, facem parte dintr-un carnaval. Dar nu avem nevoie de
noi membri.
Bărbatul cu barbă și femeia frumoasă îi aruncară femeii priviri
mustrătoare.
Elide ridică din umeri.
— Bine, atunci. Dar ducă te răzgândești înainte să plecaţi, soţul meu
– gesticulă spre Lorcan, care se strădui să schiţeze un zâmbet, este un
expert în aruncatul cu săbiile. Și în fosta noastră trupă a făcut bani
frumoși concurând cu bărbaţi care au încercat să îşi măsoare forţele cu
el.
Lidera îşi întoarse privirea ageră spre Lorcan – spre statura, mușchii
și postura lui.
Elide știu că ghicise care erau locurile libere pe care ar fi putut să le
ocupe, când femeia o întrebă:
— Și tu ce ai făcut pentru ei?
— Am lucrat ca ghicitoare – spuneau că sunt oracolul lor. Ea ridică
din umeri. În mare parte, stăteam în umbre și făceam presupuneri.
Așa trebuia să fi fost, având în vedere faptul că ea nu știa citească.
Femeia nu fu impresionată.
— Și cum se numea trupa voastră?
 Era foarte probabil să-i cunoască – să cunoască toate trupele care
cutreierau câmpiile.
Ea se strădui să-și aducă aminte ceva util, orice…
Picioare-galbene. Vrăjitoarele din Morath îi spuseseră odată de Baba
Picioare-galbene, care călătorise cu un carnaval ca să nu fie descoperită
și care murise în Rifthold în iarna asta, fără nicio explicaţie… încetul cu
încetul, îşi aminti toate detaliile.
— Noi făceam parte din Carnavalul Oglinzilor, spuse Elide.
Recunoaşterea, surpriza și respectul scânteiară în ochii liderei. Până
când Baba Picioare-galbene, patroana noastră, a fost ucisă în Rifthold
iarna trecută. Am plecat și de atunci căutăm de lucru.
— Așadar, voi de unde aţi venit? întrebă bărbatul cu barbă.
— Familia mea locuiește în partea vestică a Colţilor, fu răspunsul lui
Lorcan. Ne-am petrecut ultimele câteva luni cu ai mei – așteptat până s-a
topit zăpada, pentru că trecătoarea este foarte periculoasă. Se întâmplă
lucruri ciudate în munţi, adăugă el, în ziua de azi.
Trupa rămase nemișcată.
— Într-adevăr, spuse femeia cu părul negru și se uită la
conducătoarea lor. Moly ar putea să ne ajute să plătim taxa. Și de vreme
ce Saul a plecat și nimeni nu i-a luat locul…
Probabil era aruncătorul lor fe săbii.
— Așa cum am spus, zise Elide cu zâmbetul drăguţ al lui Asterin, o
să rămânem un pic pe aici; așa că dacă vă răzgândiţi… anunţaţi-ne.
Dacă nu… Îi salută cu lingura îndoită. Drum bun!
Ceva licări în ochii lui Molly, dar femeia îi măsură încă o dată din
priviri.
— Drum bun! şopti ea.
Elide și Lorcan se întoarseră la mâncarea lor.
Iar când servitoarea veni să le ia banii, Elide băgă mâna în buzunarul
interior și scoase o monedă din argint.
Servitoarea făcu ochii mari, dar Elide observă privirea ageră a lui
Molly și a celorlalţi de la masă când fata plecă și se întoarse cu restul lor.
Lorcan nu spuse nimic atunci când Elide lăsă un bacșiș mare pe
masă, dar amândoi le zâmbiră amabil celor din trupă când se ridicară de
la masă și părăsiră taverna.
Elide îşi ocupă din nou locul de la capătul rândului, cu spatele încă
drept și zâmbind.
Lorcan se apropie timid, deloc remarcabil pentru faţada pe care o
afișau.
— Nu ai bani, nu-ɨ așa?
Ea îi aruncă o privire piezișă.
 — Păi… Se pare că m-am înșelat.
El îşi dezgoli dinţii când zâmbi – de data asta, cu adevărat.
— Ai face bine să speri că avem destui, Marion, pentru că Molly
urmează să-ţi facă o ofertă.
Elide se întoarse când auzi scârţâitul pamântului de sub cizmele
negre și o găsi pe Molly în faţa lor și pe ceilalţi zăbovind – unii
strecurându-se după colţul tavernei ca să recupereze, fără îndoială
căruţele.
Chipul dur al lui Molly era roșu – ca și când ei s-ar fi certat. Dar ea
ţâţâi și spuse:
— Înţelegerea e temporară. Dacă sunteţi de rahat, plecaţi, și nu o să
vă înapoiem banii de taxă.
Elide zâmbi fără să se prefacă.
— Marion și Lorcan la dispoziţia dumneavoastră, doamnă!

Soţia lui. Pe toţii zeii!

El avea peste cinci sute de ani – iar această… această fată, tânără
femeie, o împieliţată, orice ar fi fost, tocmai jucase la cacealma și minţise
ca să capete o slujbă. O adevărată jucătoare.
Lorcan zăbovi în faţa tavernei, cu Marion lângă el. Trupa era mică –
prin urmare, nu aveau fonduri –, dar avusese și zile mai bune, îşi dădu el
seama când cele două căruţe vopsite în galben apărură zăngănind și
clătinându-se, trase de patru gloabe.
Marion observă cu atenţie cum Molly urcă pe scaunul vizitiului lângă
frumuseţea cu păr negru, care nu îl băgă deloc în seamă pe Lorcan.
Ei bine, cu Marion drept nenorocita lui de nevastă, cu siguranţă nu
putea să mai facă altceva în afară de a o aprecia pe splendida femeie.
Făcu un efort să nu mârâie. Nu mai fusese cu o femeie de câteva
luni. Și, bineînţeles – bineînţeles – că ar fi avut timp și l-ar fi interesat
una… doar ca să fie legat de minciunile alteia.
Ale soţiei lui.
Nu că Marion ar fi fost vreo urâtă, după cum observă singur când ea
se supuse ordinului lui Molly de a urca în căruţe. Câţiva dintre membrii
grupului îi urmară călare pe gloabe.
Marion luă mâna întinsă a bărbatului cu barbă, care o trase cu
ușurinţă în căruţă, Lorcan veni din urmă, evaluându-i pe toţi din grup și
din micul oraș improvizat. Câţiva bărbaţi și câteva femei o observaseră
pe Marion în trecere.
Chipul frumos și rotunjimile păcătoase – și, fără șchiopătat, cu părul
dat de pe faţă… Ea știa exact ce făcea. Știa că oamenii aveau să
observe și să se gândească la lucrurile acestea, și nu la șiretenia și la
minciunile spuse de ea.
Lorcan ignoră mâna oferită de bărbatul cu barbă și sări în spatele
căruţei, amintindu-și să stea aproape de Marion, să-i cuprindă cu un braţ
umerii osoși și să pară ușurat și fericit să aibă din nou o trupă.
Proviziile umplură căruţa, împreună cu alţi cinci oameni care-i
zâmbiră lui Marion – iar apoi îşi întoarseră repede privirea de la el.
Marion îi atinse genunchiul cu mâna, iar Lorcan evită impulsul de a
tresări. Mai devreme, asprimea mâinilor delicate îl șocase.
Nu fusese doar o prizonieră în Morath, ci o sclavă.
Bătăturile erau vechi și destul de numeroase întrucât, probabil, ea
lucrase foarte mulţi ani. Muncă grea, după cum părea – și cu piciorul
distrus…
El încercă să nu se gândească la gustul fricii și al durerii pe care îl
simţise când ea îi spusese cât de puţin credea în bunătatea și decenţa
bărbaţilor. Nu îşi lăsă imaginaţia să cerceteze motivul pentru care ea
simţea asta.
Căruţa era fierbinte, iar aerul îmbibat cu transpiraţia oamenilor, cu
fânul și balega de cal aliniate în faţa lor și cu izul de fier al armelor.
— Nu aveţi multe bunuri? întrebă bărbatul cu barbă, care-și spusese
Nik.
Rahat. Uitase că oamenii călătoreau cu bagaje ca și când s-ar fi
mutat undeva…
— Am pierdut o parte din ele într-o călătorie în munţi. Soţul meu,
spuse Marion cu un farmec enervant, a insistat să traversăm un râu
rapid. Sunt norocoasă că s-a deranjat să mă ajute să ies, de vreme ce nu
s-a dus după proviziile noastre.
Nik chicoti încet.
— Presupun că s-a concentrat să te salveze pe tine, nu bagajele
Marion dădu ochii peste cap, mângâindu-l pe Lorcan pe genunchi. El
se crispă aproape la fiecare atingere.
Chiar și cu iubitele lui, în afara patului, nu îi plăceau atingeri
neglijente, întâmplătoare. Unora li se părea ceva intolerabil. Altele
credeau că puteau să-l transforme într-un bărbat cumsecade, care-și
dorește un cămin și o femeie bună care să lucreze lângă el. Niciuna
dintre ele nu reușise.
— Puteam să mă salvez și singură, spuse vioaie Marion. Dar săbiile
lui de aruncat, ustensilele de gătit, hainele mele… Ea scutură din cap.
Până când nu o să găsim un loc din care să cumpărăm mai multe, s-ar
putea să nu mai dea cine știe ce spectacol.
Nik îi întâlni privirea lui Lorcan și se uită la el mai mult decât ar fi
˟îndrăznit majoritatea bărbaţilor. Lorcan nu știa ce făcea el pentru
carnaval. Poate că uneori era artist, dar securitatea era, cu siguranţă,
treaba lui. Zâmbetul lui Nik se estompă ușor.
— Tărâmul de dincolo de Colţi nu este blând. Oamenii voștri trebuie
să fie duri ca să locuiască acolo.
Lorcan dădu aprobator din cap.
— E o viaţă mai dură decât mi-aș fi dorit pentru soţia mea, spuse el.
— Viaţa pe drum nu este cu mult mai bună, îi răspunse Nik.
— A, interveni Marion, cum așa? O viaţă sub cerul liber și cu drumuri
pe care poţi să hoinărești încotro te poartă vântul, fără să dai socoteală
nimănui și pentru nimic? O viaţă liberă… Ea scutură din cap. Ce mi-aș
putea dori mai mult, decât o viaţă fără restricţii?
Lorcan știa că nu era o minciună. Îi văzuse faţa când zăriră câmpia
înverzită.
— Ai vorbit ca o persoană care și-a petrecut mult timp pe drum,
spuse Nik. Cei ca noi au mereu două variante: ne stabilim și nu mai
călătorim niciodată sau hoinărim pentru totdeauna.
— Vreau să văd viaţa – să văd lumea, spuse Marion cu o voce mai
blândă. Vreau să văd tot.
Lorcan se întrebă dacă Marion avea să reușească s-o facă, dacă ar fi
eșuat în misiunea lui, în cazul în care cheia Wyrd pe care o purta ar fi
ajuns în mâinile cui nu trebuia.
— Este mai bine să nu călătorești prea departe, spuse Nik
încruntându-se, dacă e să ţinem cont de ce s-a întâmplat în Rifthold sau
ce se pregătește în Morath.
— Ce s-a întâmplat în Rifthold? interveni Lorcan destul de brusc încât
Marion îi stânse genunchiul.
Nik îşi scărpină leneș barba de culoarea grâului.
— Se spune că tot orașul a fost devastat – invadat de terori
zburătoare și de călăreţele lor, femeile-demon. De vrăjitoare, dacă ar fi să
dai crezare zvonurilor. Dinţi-de-fier, ca din legendă.
El se înfioră.
Pe toţii zeii! Distrugerea ar fi fost un spectacol demn de urmărit.
Lorcan se forţă să asculte, să se concentreze, și să nu înceapă să
calculeze pierderile și ce ar fi ˟însemnat asta pentru un război, atunci
când Nik continuă:
— Nu se știe nimic despre tânărul rege. Dar orașul le aparţine
vrăjitoarelor și bestiilor lor. Se spune că, dacă te îndrepţi acum spre nord
înseamnă să înfrunţi o capcană mortală; că, dacă mergi spre sud, dai
peste o alta… Deci – el ridică din umeri – o să călătorin spre est. Poate o
să reușim să găsim o metodă să ocolim ce ne așteaptă din ambele
direcţii. Poate că o să vină războiul și o să ne împrăștiem cu toţii în cele
patru zări. Nik îl măsură din priviri. Bărbaţi ca tine și ca mine ar putea fi
recrutaţi.
Lorcan îşi înăbuși un chicot întunecat. Nimeni nu putea să-l forţeze să
facă nimic – în afară de o singură persoană, iar ea… Pieptul i se încordă.
Era mai bine să nu se gândească la regina lui.
— Crezi că vreuna din tabere i-ar forţa pe bărbaţi să lupte?
Marion rosti vorbele cu respiraţia tăiată.
— Nu știu, spuse Nik, mirosul și sunetele râului fiind acum destul de
copleșitoare, încât Lorcan îşi dădu seama că erau aproape de locul de
taxare.
El băgă mâna în jachetă după banii ceruţi de Molly. Mult mai mulţi
decât partea lor, dar lui nu-ɨ păsa. Oamenii aceștia puteau să se ducă
naibii, odată ce s-ar fi ascuns în siguranţă în adâncul câmpiilor nesfârșite.
— Armata Ducelui Perrington ar putea chiar să nu ne vrea, dacă au
vrăjitoare și bestii de partea lor.
Și fiinţe mult mai rele, voi Lorcan să spună. Câini Wyrd, și ilkeni și zeii
mai știau ce.
— Dar Aelin Galathynius… spuse gânditor Nik. Mâna lui Marion se
înmuie pe genunchiul lui Lorcan. Cine știe ce-o să facă? Nu a cerut
ajutor, nu le-a cerut soldaţilor să vină la ea. Totuși a ţinut Riftholdul sub
control – l-a ucis pe rege, i-a distrus castelul. În schimb, orașul a dat
înapoi.
Banca de sub ei scârţâi când Marion se aplecă înainte.
— Ce ai auzit de Aelin?
— Zvonuri, de ici și de colo, spuse Nik ridicând din umeri. Se spune
că este incredibil de frumoasă – și mai rece decât gheaţa. Se spune că
este o tirană, o lașă, o curvă. Se spune că este binecuvântată sau
blestemată de zei. Cine știe? La nouăsprezee ani pare mult prea tânără
să fie atât de împovărată… Totuși se zvonește că are curteni puternici. O
creatură metamorfică îi păzește spatele și, de-o parte și de alta, are doi
prinţi-războinici.
Lorcan se gândi la creatura care vomitase brusc pe el nu doar o dată,
ci de două ori; se gândi la cei doi prinţi-războinici… Unul din ei era fiul lui
Gavriel.
— O să ne salveze sau o să ne condamne pe toţi? gândi Nik,
supraveghind acum rândul șerpuit din spatele căruţei lor. Nu știu dacă îmi
place ideea că totul e în mâinile ei, dar… dacă ea câştigi poate că
tărâmul o să-și revină – poate că viaţa o să fie mai bună. Și dacă dă
greș… poate că, oricum, ne merităm cu toţii osânda.
O să câştige, spuse Marion cu o putere tăcută.
 Nik ridică din sprâncene.
Bărbaţii strigară, iar Lorcan spuse:
— Eu aș lăsa discuţia asta pe altă dată.
Cizmele scârţâiră, iar apoi bărbaţii în uniforme se uitau în spatele
căruţei.
— Afară! ordonă unul. Aliniaţi-vă!
Privirea bărbatului se opri asupra lui Marion.
Lorcan îi cuprinse mai bine mijlocul atunci când o lumină urâtă și prea
familiară apăru în ochii soldaţilor.
Lorcan îşi reprimă mârâitul când îi spuse:
— Vino, nevastă!
Apoi soldatul îl observă. Bărbatul se retrase un pas, un pic palid, și
ordonă ca proviziile să fie percheziţionate.
Lorcan sări primul și o apucă de mijloc pe Marion când o ajută să
coboare din căruţă. Când ea voi să se îndepărteze, îşi trecu braţul peste
abdomenul ei și o trase către el. Lorcan întâlni privirea fiecărui soldat
când toţi trecură și se întrebară cine avea grijă de frumuseţea brunetă din
faţă.
După o clipă, ea și Molly veniră. Frumoasa purta o pălărie neagră cu
boruri, care-i ascundea jumătate din faţa-i măslinie, și o haină groasă,
care nu atrăgea atenţia asupra rotunjimilor sale feminine. Până și forma
gurii era neplăcută – ca și când femeia ar fi intrat cu totul în pielea altei
persoane.
Totuși Molly o înghionti pe femeie între Lorcan și Nik. Apoi luă punga
cu bani din mâna liberă a lui Lorcan, fără să mulţumească.
Frumuseţea brunetă se aplecă înainte ca să-i șoptească lui Marion:
— Nu te uita în ochii lor și nu le răspunde.
Marion dădu din cap şi-şi plecă bărbia când se uită cu atenţie în
pământ. Lipită de el, îi simţi inima lui Lorcan bătând repede – frenetic, în
ciuda supunerii calme pe care o inspira trupul ei.
— Și tu, îi şopti frumuseţea în timp ce soldaţii le percheziţiona marfa
și luară ce voiră. Molly spune că, dacă te iei la bătaie, ai să pleci, iar noi
nu o să te scoatem din închisoare. Deci lasă-i să vorbească și să râdă,
nu le băga.
Lorcan se gândi să-i spună că ar fi putut să ucidă toată garnizoana
dacă ar fi vrut, însă dădu aprobator din cap.
După cinci minute, un alt ordin fu strigat. Molly dădu banii lui Lorcan
și pe ai ei ca să plătească taxa și ceva în plus pentru „trecere rapidă”.
Apoi se urcară toţi înapoi în căruţă, niciunul neîndrăznind să vadă ce
fusese furat. Trupul lui Marion fremăta ușor în locul în care el o ţinea lipită
de coastele lui, dar chipul îi era inexpresiv, plictisit.
 Gărzile nici măcar nu le puseseră întrebări – nu întrebaseră de o
femeie care șchiopăta.
Râul Achantas vui sub ei când traversară râul, roţile căruţei
zăngănind pe pietrele vechi. Marion tremura în continuare.
Lorcan se uită din nou atent la chipul ei – la nuanţa de roșu de pe
pomeţii înalţi, la gura încordată.
Nu tremura de frică, îşi dădu el seama când îi simţi mirosul. Probabil
că era un slab iz de teamă, dar, în mare parte, era ceva fierbinte, ceva
sălbatic, și furios, și…
Mânie. Mânia care fierbea o făcea să tremure. La inspecţie, la privirile
pofticioase ale gărzilor.
O idealistă – asta era Marion. Cineva care voia să lupte pentru regina
ei și care, ca și Nik, era de părere că lumea asta putea fi mai bună. După
ce traversară podul, soldaţii lăsându-i să treacă fără zarvă, când șerpuiră
dincolo de linia din partea cealaltă și ieșiră în câmpii, Lorcan se gândi la
mânia aceea – la credinţa într-o lume mai bună.
Nu avea chef să-i spună lui Marion sau lui Nik despre faptul că visul
lor era unul prostesc.
Marion se relaxă suficient, încât să arunce o privire în spatele căruţei
– la iarba care flanca drumul lat de pământ, la cerul albastru, la râul agitat
și la pădurea Oakwald care se întindea în urma lor. Și, în ciuda furiei, un
fel de mirare – pe care el o ignoră – se ivi în ochii ei negri.
În cinci sute de ani, Lorcan văzuse, deopotrivă, ce era mai rău și mai
bun în oameni.
Nu exista o lume mai bună – nu exista un sfârșit fericit.
Pentru că nu existau sfârșituri.
Iar în războiul acesta, nu avea să-i aștepte nimic; nimic n-avea să
aștepte o sclavă evadată, în afară de un mormânt nu prea adânc.
CAPITOLUL 20

Rowan Whitethorn avea nevoie doar de un loc de odihnă. Nu-ɨ păsa

dacă dormea într-un pat, într-o claie de fân sau chiar sub cal, într-un
grajd. Nu-ɨ păsa, câtă vreme era liniște și avea deasupra capului un
acoperiș care să-l ferească de ploaia torenţială.
Golful Craniului se ridica la înălţimea așteptărilor lui și-l dezamăgea în
același timp. Clădirile dărăpănate, vopsite în toate culorile, dar în
paragină în mare parte, fremătară când locuitorii închiseră ferestrele și
traseră sforile de întins rufele din cauza furtunii care îi fugărise pe Rowan
și pe Dorian în port, acum câteva minute.
Cu mantii și cu glugile ridicate, nimeni nu îi întrebase nimic de îndată
ce Rowan îi aruncase o monedă de cupru șefului docului. Banul era
suficient, cât să-l facă să-și ţină gura, dar nu cât să le garanteze că
vreunul dintre hoţii care supravegheau docurile nu ar fi venit după ei.
Dorian spusese deja de două ori că nu știa cum de mai rezista
Rowan. Ca să fie sincer, nici Rowan nu știa. În ultimele câteva zile îşi
permisese să aţipească doar câteva ore. Epuizarea îl facea să piardă
încet controlul asupra magiei și asupra concentrării.
Rowan nu stârnise încă vântul ca să le propulseze barca în apele
calde și vibrante ale arhipelagului Insulelor Moarte, dar zburase la
înălţime ca să urmărească apropierea inamicilor. Nu văzuse niciunul.
Numai oceanul turcoaz și nisipurile albe, împestriţate cu pietre negre
vulcanice. Toate încercuiau insulele muntoase cu păduri dense de
smarald, care se întindeau cât puteau vedea ochii lui de uliu.
Tunetul vui peste golful Craniului, iar marea de turcoaz de dincolo de
port păru să strălucească mai intens, ca și când un fulger îndepărtat ar fi
luminat întregul ocean. De-a lungul docurilor, o tavernă vopsită în alb-
argintiu rămăsese slab păzită, în ciuda furtunii care venea peste ei.
Dragonul de Mare. Sediul lui Rolfe, numit după nava lui, după cum
reieșea din raporturile lui Aelin. Rowan se gândi dacă să se-ndrepte într-
acolo, ca doi călători rătăciţi care căutau să se adăpostească de furtună.
Dar el și tânărul rege aleseseră altă cale în multele ore în care se
ţinuse de cuvânt și-l învăţase pe Dorian despre magie. Lucraseră doar
câteva minute de fiecare dată – pentru că n-ar fi avut niciun rost ca
regele să distrugă mica barcă, în cazul în care puterea i-ar fi scăpat de
sub control. Așadar, exersase cu gheaţă: invocase o sferă de gheaţă în
palma lui și o lăsase să se topească. De nenumărate ori.
Chiar și acum, stând ca o piatră în mijlocul mulţimii de oameni care
cărau mărfuri din calea furiei furtunii, regele îşi îndoia și îşi relaxa
degetele, lăsându-l pe Rowan să aleagă direcţia, în timp ce privea peste
golful în formă de potcoavă, spre lanţul imens care se întindea peste gura
acestuia – în adâncuri, pentru moment.
Lanţului i se spunea Distrugătorul-de-nave. Acoperit cu crustacee și
fâșii de iarbă marină, era legat de un turn de pază de ambele părţi ale
golfului, unde gărzile ridicau și coborau lanţul ca să le permită navelor să
iasă. Sau să le oprească până și-ar fi plătit taxele grase. Ei fuseseră
norocoși că lanţul fusese deja coborât, în așteptarea furtunii.
De vreme ce planul lor de a se prezenta avea să fie… calm.
Diplomatic.
Și așa trebuia sa fie, având în vedere că ultima dată când Aelin
ajunsese în golful Craniului, în urmă cu doi ani, distrusese lanţul și unul
din cele două turnuri de veghe acum reconstruite (părea că de atunci
Rolfe adăugase încă un turn în cealaltă parte a golfului), plus jumătate de
oraș. Și nimicise cârmele tuturor navelor din port, inclusiv pe cea a
preţioasei lui Rolfe, Dragonul de Mare.
Rowan nu era prost, dar văzând scopul iadului pe care îl dezlănţuise
ea… Pe toţi zeii!
Așadar, anunţul sosirii lui Dorian avea să fie tocmai opusul. Urmau să
închirieze camere la un han respectabil, iar apoi să ceară o audienţă cu
Rolfe. Într-o manieră adecvată și demnă.
Fulgerul licări, iar Rowan scrută repede strada din faţă, ţ mându-și
gluga cu o mână, pentru ca vântul să nu-ɨ dezvăluie trasaturile Fae.
În celălalt capăt al străzii era un han vopsit în culoarea smaraldului și
al cărui semn auriu se bălăngănea în vântul puternic. Trandafirul
Oceanului.
Cel mai frumos han din oraș, după cum pretinsese șeful docului când
îl întrebaseră. De vreme ce ei trebuiau măcar să pară că aveau banii pe
care urmau să-i ofere lui Rolfe.
Și să se odihnească, chiar dacă numai pentru câteva ore. Rowan se
îndreptă către clădire, aproape cocoșat de ușurare, și se uită peste umăr
ca să îi facă semn regelui să-l urmeze.
Dar, ca și când zeii înșiși ar fi vrut să-l încerce, o rafală de vânt rece
de ploaie le stropi feţele și ceva se schimbă în urma ei. În aer. Ca și când
o mare putere se apropia, făcându-le semn.
Cu mâna udă, apucă imediat cuţitul dintr-o parte când cercetă
acoperișurile, care dezvăluiau doar fuioare de ploaie. Rowan îşi liniști
mintea, ascultând orașul și furtuna din jurul lor.
Dorian îşi dădu părul ud de pe faţă și deschise gura să vorbească –
până ce observă cuţitul.
— Și tu simţi asta?
Rowan dădu aprobator din cap și ploaia îi alunecă pe nas.
— Ce simţi?
Puterea brută a regelui putea să identifice alte senzaţii și indicii faţă
de gheaţă, vântul și instinctul lui. Dar în lipsa exerciţiului era posibil să nu
simtă ceva clar.
— Pare… vechi. Dorian se crispă și spuse peste furtună: feroce.
Nemilos. Nu mai simt altceva.
— Îţi aduce aminte de Valgi?
Dacă exista o persoană care să fi știut, aceasta era regele din faţa lui.
— Nu, spuse Dorian, clipind. Pentru magia mea, erau respingători.
Chestia asta de acolo… îi trezește curiozitatea magiei mele. Precaută,
dar curioasă. Dar este ascunsă – cumva.
Rowan băgă cuţitul în teacă.
 — Atunci, rămâi pe aproape și fii atent!

Dorian nu fusese niciodată într-un loc precum golful Craniului.

În ciuda ploii torenţiale care îi biciuia în timp ce căutau sursa acelei
puteri pe strada principală, fusese mirat de felul în care nelegiuirile și
ordinea desăvârșită din orașul-insulă se împleteau. Acesta nu se
supunea niciunui rege cu sânge albastru – totuși era condus de un Lord
al Piraţilor care îşi făcuse loc la putere mulţumită mâinilor tatuate cu o
hartă a oceanelor lumii.
Se zvonea că era o hartă care-i dezvăluise unde îl așteptau inamicii,
comorile și furtunile. Costul; sufletul lui etern.
Aelin confirmase o dată că Rolfe era, într-adevăr, lipsit de suflet și
tatuat. În ceea ce privea harta… Ea ridicase din umeri, spunând că Rolfe
pretindea că înceta să se miște odată cu dispariţia magiei. Dorian se
întrebă dacă harta indica acum că el și Rowan mergeau prin orașul său –
dacă îi însemna ca inamici.
Poate că sosirea lui Aelin ar fi fost cunoscută cu mult înainte ca ea să
pășească pe insulă.
Cu mantii și glugi și uzi leoarcă, Dorian și Rowan străbătuseră străzile
înconjurătoare. Oamenii dispăruseră rapid, iar navele din port se clătinau
puternic în valurile care treceau peste marginea cheiului și pe drumul
pietruit. Palmierii se legănau șuierând și până și pescărușii amuţiseră.
Magia lui rămase latentă, vuind când el înţepenise auzind zgomotul
puternic din tavernele, hanurile, casele și magazinele pe lângă care
treceau. Lângă el, Rowan se avântă prin furtună, ploaia și vântul părând
să se dea la o parte din calea lui.
Ei ajunseră la chei, iar nava imensă a lui Rolfe se ivi din apele
ridicate, cu pânzele strânse din cauza furtunii.
Bine că măcar Rolfe era aici.
Dorian era atât de ocupat să se uite la navă, încât aproape se izbi în
spatele lui Rowan când prinţul-războinic se opri.
El se clătină înapoi – din fericire, Rowan nu spuse nimic – și apoi
studie clădirea care-i atrăsese atenţia prinţului.
Magia lui tresări ca o căprioară speriată.
— Nici măcar nu ar trebui să fiu surprins, mormăi Rowan, iar semnul
vopsit în albastru zăngăni în vânt, deasupra intrării tavernei. Dragonul de
Mare.
Două gărzi stăteau la jumătatea străzii – nu că ar fi avut uniformă, ci
pentru că stăteau în furtuna asta, cu mâinile pe săbii.
Rowan îşi înclină capul într-un fel care îi spuse lui Dorian că, probabil,
prinţul se gândea dacă merita să îi arunce pe bărbaţi în portul agitat. Însă
nimeni nu îi opri când Rowan îl avertiză pe Dorian dintr-o privire și
deschise ușa tavernei personale a Lordului Piraţilor. Îi întâmpinară lumina
aurie, mirodeniile, podelele lustruite și pereţii din lemn.
Era goală, în ciuda furtunii. Complet goală, în afara celor aproximativ
zece mese.
Rowan închise ușa în urma lui Dorian, scrutând camera și scara mică
din spate. De unde stăteau ei, Dorian vedea literele care acopereau
multe mese.
Vânâtorul-de-furtuni. Lady Ann. Steaua-Tigru.
Toate mesele erau făcute din pupele navelor.
Nu fuseseră luate din resturi. Nu, era o cameră pentru trofee – un
memento pentru ca oamenii care-l întâlneau pe Lordul Pirat să nu uite
cum anume îşi câştigase coroana.
Toate mesele păreau centrate în jurul uneia din spate, care era mai
mare și mai uzată decât celelalte. Treierătoarea. Șipcile imense erau
pătate cu semne de arsuri și scobituri – dar scrisul era clar. Ca și când
Rolfe nu și-ar fi dorit niciodată să uite din ce navă era făcută masa lui
personală.
Cât despre bărbat și puterea pe care o simţiseră… Nici urmă de așa
ceva.
În spatele barului se deschise o ușă și o tânără șatenă și zveltă îşi
făcu apariţia. Șorţul pe care îl purta dădu de înţeles că era chelneriţă, dar
îşi ţinu umerii drepţi și capul sus cât se uită la ei cu ochii, gri, ageri și
limpezi și rămase neimpresionată.
— Se întreba când o să vă băgaţi nasul, spuse ea cu un accent
pronunţat – ca al lui Aedion.
— Ă? rosti Aedion.
Chelneriţă făcu semn din bărbia-i delicată spre scările înguste din
lemn, din spate.
— Căpitanul vrea să vă vadă – în biroul lui. Urcaţi un rând de scări, a
doua ușă de pe hol.
— De ce?
Până și Dorian îşi dădu seama că nu trebuia să ignore tonul. Dar fata
luă un pahar, îl ţinu spre lumina lumânării ca să vadă dacă era murdar și
scoase o cârpă din șorţ. Două tatuaje identice, reprezentând doi dragoni
gri, îi înconjurau antebraţele bronzate, bestiile părând să șerpuiască
odată cu mișcările mușchilor.
Solzii lor, îşi dădu el seama, se potriveau perfect cu ochii ei când mai
aruncă o privire spre Dorian și Rowan și spuse cu un aer degajat:
— Nu-l faceţi să vă aștepte.
 Dorian îi şopti lui Rowan când urcară pe scările slab luminate care
scârţâiau:
— Ar putea fi o capcană.
— Posibil, spuse Rowan la fel de încet. Dar gândește-te că ni se
permite să-l întâlnim. Dacă ar fi fost o capcană, mișcarea mai inteligentă
ar fi fost să ne prindă nepregătiţi.
Dorian dădu din cap și ceva din pieptul lui se relaxă.
— Și tu… magia ta… și-a mai revenit? Chipul dur nu exprimă nimic.
— Am să mă descurc.
Nu era un răspuns.
De-a lungul holului de la al doilea nivel, fuseseră postaţi patru tineri
cu priviri reci, înarmaţi cu săbii elegante ale căror mânere erau făurite
după imaginea dragonilor de mare care atacau – cu siguranţă, simbolul
căpitanului lor. Niciunul nu se deranja să vorbească în timp ce el și
Rowan se îndreptară spre ușa indicată.
Prinţul Fae bătu o dată. Un mormăit fu singurul răspuns.
Dorian nu știa ce aștepta din partea Lordului Piraţilor.
Dar nu se așteptase la un bărbat brunet, de vreo treizeci de ani, care
stătea întins pe un scaun roșu din catifea, în faţa ferestrelor stropite de
ploaie.

CAPITOLUL 21

Lordul Pirat din golful Craniului nu se întoarse din locul în care era
întins pe scaun, teancurile de hârtii fiind împrăștiate pe covorul uzat de
culoarea cobaltului de sub acesta. De la coloanele simple, pe care Dorian
abia le vedea de unde el și Rowan stăteau la câţiva metri de intrarea în
biroul bărbatului, hârtiile păreau pline cu însemnări ale bunurilor sau
cheltuielilor – obţinute pe căi nu tocmai cinstite.
Dar Rolfe continuă să supravegheze navele care se înclinau și se
înălţau în port, umbra încovoiată a Distrugătorului-de-nave despărţind
lumea lovită de furtună de dincolo de ei.
Era foarte probabil ca Rolfe să fi aflat de sosirea lor nu datorită
vreunei hărţi magice, ci stând acolo. Într-adevăr, mănușile de piele
neagră îi împodobeau mâinile – materialul era zgâriat și crăpat de uzură.
Nicio urmă a legendarelor tatuaje nu se vedea pe dedesubt.
Rowan nu se mișcă; abia clipi când se uită cu atenţie la căpitan și la
birou. Dorian luase parte la suficiente manevre politice ca să cunoască
atât avantajele tăcerii, cât și puterea celui care vorbea primul. Puterea de
a face pe cineva să aștepte.
Ploaia care lovea în ferestre și picuratul înăbușit al hainelor lor ude pe
covorul ros umplură tăcerea.
Căpitanul Rolfe bătu cu un deget înmănușat pe cotiera scaunului,
urmărind portul încă o clipă – ca și când ar fi vrut să se asigure că
Dragonul de Mare mai plutea – și, în cele din urmă, se întoarse către ei.
— Daţi-vă jos glugile! Vreau să văd cu cine vorbesc. Dorian înţepeni
când auzi ordinul, dar Rowan spuse:
— Chelneriţa ta a insinuat că știi foarte bine cine suntem.
Un zâmbet strâmb îi mișcă buzele lui Rolfe, colţul din stânga sus
având o mică cicatrice. Ei sperau că nu i-o făcuse Aelin.
— Chelneriţa mea vorbește prea mult.
— Atunci, de ce o păstrezi?
— Este frumoasă – e greu să găsești o femeie frumoasă pe aici,
spuse Rolfe și se ridică.
Era cam cât Dorian de înalt și purta haine simple și negre, dar bine
croite. O sabie elegantă îi atârna pe lângă corp, împreună cu două cuţite
de apărare.
Rowan pufni, dar, spre surprinderea lui Dorian, îşi scoase gluga.
Rolfe căscă ochii verzi ca marea, uimit, fără îndoială, de părul
argintiu, urechile ascuţite și caninii ușor alungiţi. Sau de tatuaj.
— Un bărbat căruia îi plac tatuajele la fel de mult ca și mie, spuse
Rolfe dând lăudativ din cap. Cred că noi doi o să ne înţelegem foarte
bine, prinţe!
— Mascul, îl corectă Rowan. Masculii Fae nu sunt bărbaţi din specia
umană.
— E o chestiune de semantică, spuse Rolfe, îndreptându-și atenţia
spre Dorian. Deci tu ești regele pentru care se agită toată lumea.
Dorian îşi trase în cele din urmă gluga de pe cap.
— Și ce dacă?
Cu mâna înmănușată, Rolfe le arătă biroul plin de hârtii și cele două
scaune tapiţate din faţa lui. Ca și bărbatul, era elegant, dar uzat – fie de
vechime, fie de muncă și de lupte trecute. Iar mănușile acelea…
Trebuiau să acopere hărţile tatuate acolo?
Rowan îi făcu semn din cap lui Dorian să se așeze. Flăcările
lumânărilor arse pâlpâiră când ei trecură și se așezară.
Rolfe ocoli teancurile de hârtii de pe podea și îşi ocupă locul la birou.
Scaunul lui sculptat, cu spătar înalt, putea foarte bine să fi fost un tron din
vreun regat îndepărtat.
— Ești surprinzător de calm pentru un rege care tocmai a fost
declarat trădător faţă de propria coroană și lăsat fără tron.
Dorian se bucura că se așeza.
Rowan ridică o sprânceană.
— Conform cui?
— Conform mesagerilor care au sosit ieri, spuse Rolfe,
rezemându-se de spătar și încrucișându-și braţele. Ducele
Perrington – sau ar trebui să-i spun regele Perrington acum? – a dat
un decret, semnat de majoritatea lorzilor și a doamnelor din Adarlan
prin care, Maiestate, te declară inamic al regatului tău și prin care
pretinde că el a eliberat Riftholdul din ghearele tale, după ce tu și
Regina Terrasenului aţi măcelărit atât de mulţi nevinovaţi în
primăvara asta. În plus, afirmă și că orice aliat – dădu din cap spre
Rowan – este un inamic. Și că ai să fii strivit de armatele lui dacă nu
ai să te supui.
Liniștea îi umplu mintea. Rolfe continuă, poate un pic mai blând:
— Fratele tău a fost numit moștenitorul lui Perrington și Prinţ
Moștenitor.
Pe toţi zeii! Hollin era un copil, dar totuși… ceva îl stricase, îl
infestase…
El îi lăsase acolo. În loc să se ocupe de mama și de fratele lui, le
spusese să rămână în munţii aceia. Unde erau acum la fel ca niște
miei înconjuraţi de o haită de lupi.
Își dori să fi fost Chaol cu el. Pentru prima dată, îşi dori ca timpul
să… se oprească, astfel încât să se ocupe de toate bucăţile rupte din
el și să le aranjeze cumva, dacă nu să le găsească locul potrivit.
— După expresia feţei tale, presupun că sosirea ta chiar are
legătură cu faptul că Riftholdul zace acum în ruine și că oamenii lui
fug unde pot, spuse Rolfe.
Dorian alungă gândurile perfide și spuse tărăgănat:
— Căpitane, am venit să aflu de partea cui ești în ceea ce
privește conflictul acesta.
Rolfe se înclină, rezemându-și antebraţele de birou.
— Atunci, înseamnă că ești cu adevărat disperat. El îi aruncă o privire
lui Rowan. Și regina ta este la fel de disperată după ajutorul meu?
— Regina mea nu are ce căuta în discuţia asta, spuse Rowan.
Rolfe îi rânji lui Dorian.
— Vrei să știi de partea cui sunt? Sunt de partea care ţine iadul
departe de teritoriul meu.
— Se zvonește că estul îndepărtat al arhipelagului nu-ţi mai aparţine,
spuse calm Rowan.
Rolfe se uită în ochii lui Rowan. Trecu o clipă. Apoi alta. Lui Rolfe îi
tremură ușor un mușchi de pe maxilar.
Apoi îşi scoase mănușile ca să-și dezvăluie mâinile tatuate, din
vârfurile degetelor și până la încheieturi. Își întoarse palmele în sus
arătându-le o hartă a arhipelagului, când atenţia îi fu distrasă de Dorian și
Rowan, care se aplecară înainte când apele albastre chiar curseră, micile
puncte dintre ele mișcându-se. Și, în punctul estic al arhipelagului, se
unduiră către mare…
Apele acelea erau gri, iar insulele maronii-roșiatice. Dar nimic nu se
mișca – niciun punct nu indica nave. Ca și când harta ar fi ˟îngheţat.
— Au o magie care le ascunde – chiar și împotriva hărţii mele, spuse
Rolfe. Nu pot să le număr navele, oamenii sau bestiile. Cercetașii nu se
mai întorc. În iarna asta, am auzit vuiete dinspre insule – unele aproape
umane, altele cu siguranţă nu. Deseori, am văzut… chestii pe pietrele
acelea. Parcă niște oameni. Prea multă vreme nu le-am verificat și am
plătit pentru asta.
— Bestii, spuse Dorian. Ce fel de bestii?
El zâmbi macabru, iar cicatricea i se întinse.
— Bestii care te fac să te gândești să părăsești continentul,
Maiestate. Condescendenţa îl făcu pe Dorian să reacţioneze.
— Am trecut prin mai multe coșmaruri decât îţi închipui, căpitane.
Rolfe pufni, dar privirea i se îndreptă spre linia palidă de pe gâtul lui
Dorian.
Rowan se rezemă din nou pe scaun cu o graţie leneșă. Era
întruchiparea comandantului de război.
— Atunci, înseamnă că armistiţiul e unul solid, dacă încă ești campat
aici, cu un număr minim de nave în port.
Rolfe îşi puse mănușile ponosite.
— Flota mea e nevoită să facă puţină piraterie, din când în când. Am
facturi de plătit și tot așa.
— Sunt sigur. Mai ales când numești patru gărzi să îţi păzească holul.
Dorian înţelese la ce se gândise Rowan și spuse prinţului Fae:
— Nu am simţit miros de Valg în oraș.
Nu, orice ar fi fost puterea aceea… dispăruse acum.
— Asta pentru că, spuse tărăgănat Rolfe, întrerupându-i, i-am ucis pe
cei mai mulţi dintre ei.
Vântul făcu ferestrele să huruie și ploaia să le păteze.
— Iar în ceea ce îi privește pe cei patru bărbaţi de pe hol – sunt
singurii care mi-au mai rămas din echipaj. Din cauza luptei la care am
participat la începutul primăverii ca să revendicăm insula asta, după ce
generalul lui Perrington ne-a furat-o.
Dorian înjură încet și urât. Căpitanul dădu aprobator din cap.
 — Dar sunt din nou Lordul Pirat din golful Craniului, iar dacă insulele
estice sunt ceea ce plănuiește Morathul să fie, apoi Perrington și bestiile
lui pot să le aibă. Oricum Fundacul e doar o adunătură de peșteri și de
pietre.
— Ce fel de bestii? insistă Dorian.
Ochii de un verde-deschis ai lui Rolfe se întunecară.
— Balauri de mare. Vrăjitoarele stăpânesc cerul cu balaurii lor – dar
apele acestea sunt acum stăpânite de bestii făcute pentru lupte navale,
denaturări urâte ale unui vechi „șablon”. Imaginează-ţi o creatură
măsurând cât jumătate dintr-o navă de primă clasă – mai rapidă decât un
delfin – și stricăciunile pe care poate să le cauzeze cu dinţii, ghearele și o
coadă otrăvită, mare cât un catarg. Mai rău, dacă le ucizi un pui, adulţii
au să te vâneze până la capătul pământului. Rolfe ridică din umeri.
Așadar, Maiestate, află că nu mă interesează să tulbur insulele din est,
dacă nu ma deranjează. Nu mă interesează să fac nimic altceva în afară
de a continua să profit de eforturile mele.
El flutură slab o mână spre hârtiile împrăștiate peste tot.
Dorian îşi ţinu gura. Oferta pe care plănuise să o facă… Acum,
cuferele lui erau în posesia Morathului. El se îndoia că piraţii aveau să se
ofere voluntari bazându-se pe încredere.
Rowan îi aruncă o privire care spunea același lucru. Așadar, trebuiau
să găsească altă cale de a-l face pe Rolfe să se alăture cauzei lor.
Dorian se uită cu atenţie la birou, gustul proprietarului înclinând spre lux
și totuși erau prea multe vechituri. În jurul lor, orașul era pe jumătate
distrus. Se gândi, mai apoi, la cei patru membri supravieţuitori ai
echipajului și la felul în care se uitase Rolfe la banda albă de pe gâtul lui.
Rowan deschise gura, dar Dorian spuse:
— Cei din echipajul tău nu au fost doar uciși. Unii au fost luaţi ostatici,
nu-ɨ așa?
Ochii verzi ca marea ai lui Rolfe deveniră reci.
Dorian făcu o pauză.
— Au fost prinși, împreună cu ceilalţi, și duși în Insulele Moarte.
Folosiţi ca să afle cum și unde să te lovească. Singura cale de a-i
elibera, când ţi-au fost trimiși înapoi, cu trupurile posedate de demoni, a
fost să-i decapitezi. Să-i arzi.
Rowan întrebă răgușit:
— Purtau inele sau coliere, căpitane?
Rolfe înghiţi o dată. După un moment lung de tăcere, el spuse:
— Inele. Au spus că au fost eliberaţi. Dar nu erau oamenii care…
Scutură din cap. Demoni, şopti ca și când asta ar fi explicat ceva. Demoni
a băgat în ei.
 Așadar, Rowan îi povesti. Despre Valgi, prinţii lor și despre Erawan,
ultimul rege Valg.
Până și Rolfe avu înţelepciunea să pară descurajat în timp ce Rowan
concluzionă:
— El a renunţat să se mai deghizeze în Perrington. Acum este doar
Erawan – regele Erawan, din câte se pare.
Privirea lui Rolfe alunecă din nou spre gâtul lui Dorian și făcu un efort
să nu atingă cicatricea de acolo.
— Cum ai supravieţuit? Am tăiat până și inelele… dar oamenii mei…
nu mai erau.
Dorian scutură din cap.
— Nu știu.
Niciun răspuns nu îi făcea pe oamenii lui Rolfe să pară… mai puţin
importanţi pentru că nu supravieţuiseră. Poate că el fusese infestat de un
prinţ Valg căruia nu-ɨ plăcuse să se grăbească.
Rolfe întoarse o bucată de hârtie de pe birou, citind-o din nou pentru
o clipă – ca și când ar fi fost o simplă distracţie cât se gândea. În cele din
urmă, spuse:
— Uciderea celor care au mai rămas în Insulele Moarte n-o să aibă
niciun efect împotriva puterii Morathului.
— Nu, replică Rowan, dar dacă păstrăm arhipelagul, putem să
folosim insulele ca să ducem o luptă pe mare, în timp ce atacăm de pe
uscat. Putem folosi insulele ca să adăpostim flotele din alte regate, de pe
alte continente.
— În momentul de faţă, adăugă Dorian, Mâna mea este pe
continentul sudic – în Antica. El o să-i convingă să trimită o flotă. Chaol ar
fi făcut asta pentru el, pentru Adarlan.
— Nu o să vină nimeni, spuse Rolfe. Cum n-au venit în urmă cu zece
ani, cu siguranţă, nu au să vină nici acum.
El îl studie pe Rowan și adăugă schiţând un rânjet superior:
— Mai ales având în vedere ultimele vești.
Asta n-avea cum să se termine cu bine, decise Dorian când Rowan
întrebă cu glas egal:
— Ce vești?
Rolfe nu îi răspunse, urmărind, în schimb, orice îl făcea să se uite
într-acolo. Dorian se gândi că fuseseră câteva luni dure pentru un bărbat.
Mai ales pentru cineva care se agăţa de locul acesta prin aroganţă pură
și voinţă. Și toate mesele acelea de dedesubt, montate din rămășiţele
navelor cucerite… Câţi inamici îi dădeau târcoale, așteptând o șansă să
se răzbune?
Rowan deschise gura, ca să ceară un răspuns, fără îndoială, când
Rolfe lovi de trei ori cu cizma dușumeaua veche. Din perete, se auzi
răspunsul – o altă lovitură.
Se lăsă liniștea. Având în vedere ura lui Rolfe pentru Valg, Dorian se
îndoia că Morathul era pe cale să închidă cursa, dar… el aluneca în
profunzimea magiei sale când pașii se auziră pe hol. După expresia
încordată de pe chipul tatuat al lui Rowan, el știu că prinţul făcuse același
lucru. Mai ales când Dorian îşi simţise magia întinzându-se spre prinţul
Fae, așa cum se întinsese și în ziua aceea spre Aelin, în vârful castelului
de cleștar.
Pașii se opriră în faţa ușii biroului și plusul de magie străină și
puternică se simţi încă o dată. Mâna lui Rowan alunecă nonșalant spre
cuţitul de vânătoare de pe coapsă.
Dorian se concentră să respire, să-și adune magia. Gheaţa îi înţepă
palmele când ușa biroului se deschise.
Doi bărbaţi cu păr auriu apărură în pragul ușii.
Mârâitul lui Rowan răsună prin dușumea și prin picioarele lui Dorian,
în timp ce el studie mușchii, urechile ascuţite, gurile căscate care
dezvăluiau caninii alungiţi…
Cei doi străini, sursa puterii… Erau Fae.
Cel cu ochi negri și un rânjet tăios îl măsură din priviri pe Rowan și
spuse tărăgănat:
— Îmi plăceai mai mult cu părul lung.
Un pumnal care se înfipse în zid, la mai puţin de doi centimetri de
urechea masculului, fu singurul răspuns al lui Rowan.

CAPITOLUL 22

Dorian nu-l văzu pe prinţul Fae aruncând pumnalul, până când lama
nu lovi peretele din lemn, mânerul încă mișcându-se din cauza
impactului.
Dar masculul bronzat cu ochi negri – atât de chipeș, încât Dorian clipi
– rânji superior la pumnalul care-i tremura lângă cap.
— La fel de rău ai nimerit și când ţi-ai tăiat părul?
Celălalt mascul de lângă el – bronzat, cu ochi roșiatici și care emana
un soi de calm constant – îşi ridică mâinile late și tatuate.
— Rowan, lasă cuţitele! Nu am venit aici pentru tine.
Rowan ţinea deja mai multe arme. Dorian nu-l auzise ridicându-se în
picioare și nici scoţându-și sabia sau barda frumos șlefuită din cealaltă
mână.
 Dorian simţi magia răscolindu-i-se în vene când îi studie pe cei doi
străini. „Iată-te”, îi cântă ea.
Singur cu Rowan, magia lui se obișnuise cu abisul de putere a
prinţului, dar toţi cei trei masculi vârstnici, puternici și primitivi… îşi aveau
propriul vârtej. Ar fi putut să distrugă orașul fără prea mult efort. El se
întrebă dacă Rolfe îşi dădea seama de asta.
— Să înţeleg că vă cunoaşteţi, rosti sec Lordul Pirat.
Cel solemn, cu ochi aurii, dădu aprobator din cap, hainele-i deschise
la culoare semănând atât de bine cu cele preferate de Rowan: erau în
straturi, dintr-un material eficient, potrivite pentru câmpul de luptă. Un șir
de tatuaje negre încercuiau gâtul musculos al masculului. Dorian îşi simţi
stomacul mișcându-se. De la distanţă ar fi putut la fel de bine să fie un
soi de colier negru.
Rowan spuse încordat:
— Cândva, Gavriel și Fenrys au lucrat… cu mine.
Cu ochii verzi ca marea, Rolfe se uită între ei, evaluându-i și
cântărindu-i.
Fenrys – Gavriel. Dorian cunoștea numele acestea. Rowan le
menţionase în timpul călătoriei lor aici… Erau doi membri din grupul lui
Rowan.
Rowan îi explică lui Dorian:
— Sunt legaţi de Maeve prin jurămintele de sânge. Așa cum am fost
și eu.
Ceea ce însemna că erau aici din ordinele ei. Iar dacă Maeve îşi
trimisese nu unul, ci doi dintre locotenenţi pe acest continent, când
Lorcan era deja aici…
Rowan spuse printre dinţi, dar îşi puse armele în teci:
— Ce treabă aveţi cu Rolfe?
Dorian îşi eliberă magia în adâncul lui și aceasta se cuibări în sufletul
său ca o bucată de panglică aruncată.
Rolfe flutură o mână spre cei doi masculi.
— Sunt cei care-mi aduc știrile pe care ţi le-am promis – printre alte
lucruri.
— Și tocmai voiam să mâncăm de prânz, spuse Fenrys, cu o privire
jucăușă. Mergem?
Fenrys nu îi așteptă când ieși din nou pe hol și plecă.
Cel tatuat – Gavriel – oftă încet.
— Este o poveste lungă, Rowan, și una pe care tu și regele
Adarlanului – îşi îndreptă ochii roșiatici în direcţia lui – trebuie să o auziţi.
El gesticula spre hol și spuse cu faţa împietrită: știi cât de irascibil devine
Fenrys când nu mănâncă.
 — Te-am auzit, se auzi de pe hol vocea profundă a masculului.
Niciunul dintre ei, nici măcar Rolfe, nu vorbi când coborâră în camera
principală. Chelneriţa dispăruse, doar paharele strălucitoare din spatele
barului indicând că fusese acolo. Și, într-adevăr, servindu-se din
castronul aburind care mirosea a tocană de pește, Fenrys îi aștepta
acum la masa din spate.
Gavriel se așeză pe scaunul de lângă războinic, mâncarea din
castronul său aproape plin clipocind ușor când masa se mișcă, și îi spuse
lui Rowan când prinţul se opri în mijlocul camerei:
— Cumva… războinicul Fae se opri, ca și când ar fi cântărit cuvintele
și modul în care ar fi putut Rowan să reacţioneze dacă i-ar fi adresat
greșit întrebarea și Dorian află de ce în momentul următor.
Aelin Galathynius este cu voi?
Dorian nu știa unde să se uite: la războinicii care erau acum la masă,
la Rowan de lângă el sau la Rolfe, care ridică din sprâncene, în timp ce
se rezemă de balustrada scării, fără să știe că regina era marea lui
inamică.
Rowan scutură o dată din cap, rapid și tăios.
— Regina mea nu ne însoţește.
Fenrys ridică din sprâncene, dar continuă să-și devoreze mâncarea,
jacheta descheiată dezvăluindu-i pieptul bronzat și musculos care se ivea
din gulerul în V al cămășii albe. Broderia aurie se răsucea de-a lungul
reverelor jachetei – singurul semn al bogăţiei printre ei.
Dorian nu prea știa ce se întâmplase în primăvara trecută cu grupul
lui Rowan, dar… în mod evident, ei nu se despărţiseră în termeni buni.
Cel puţin, nu din partea lui Rowan.
Gavriel se ridică pentru a aduce două scaune – pe cele mai aproape
de ieșire, observă Dorian. Poate că Gavriel era cel care păstra pacea în
grup.
Rowan nu se mișcă spre ele. Era atât de ușor să uite că prinţi avea
secole de experienţă în gestionarea regatelor străine, doar fusese la
război și se întorsese, cu masculii aceștia.
Totuși Rowan nu se deranjă să fie diplomat atunci când zise:
— Spuneţi-mi care naiba este știrea!
Fenrys și Gavriel se uitară unul la celălalt. Cel din urmă îşi dădu ochii
peste cap și-i făcu semn cu lingura lui Gavriel să vorbească.
— Flota lui Maeve se îndreaptă spre continent.
Dorian se bucură că nu mâncase nimic.
Cuvintele lui Rowan fură guturale când întrebă:
— Căţeaua aia se aliază cu Morathul? Îi aruncă lui Rolfe ceea ce
Dorian consideră a fi definiţia unei priviri de gheaţă. Tu te aliezi cu ea?
 — Nu, spuse Gavriel pe un ton indiferent.
Rolfe, spre meritul lui, ridică pur și simplu din umeri
— Ţi-am spus că nu vreau să mă implic în războiul ăsta!
— Maeve nu este genul care să împartă puterea, interveni calm
Gavriel. Dar, înainte să plecăm, îşi pregătea flota de plecare – spre
Eyliwe.
Dorian răsuflă.
— De ce Eyliwe? Este posibil să trimită ajutor?
După expresia chipului lui Rowan, Dorian îşi dădu seama că prinţul
deja analiza ce știa despre fosta lui regină, despre Eyiliwe și ce legătură
aveau informaţiile cu restul lucrurilor.
Dorian încercă să-și controleze inima care-i batea cu putere știind că
ei ar fi putut să audă schimbarea ritmului.
Fenrys îşi lăsă lingura jos.
— Mă îndoiesc de faptul că trimite ajutor cuiva – cel puţin în ceea ce
privește continentul. Și, din nou, nu ne-a spus motivele ei exacte.
— Ea ne spune mereu, replică Rowan. Niciodată nu a păstrat secrete
asemenea informaţii.
Ochii negri ai lui Fenrys clipiră.
— Asta înainte să o umilești părăsind-o pentru Aelin a Focului-
Sălbatic. Și înainte să o abandoneze și Lorcan. Acum, nu mai are
încredere în niciunul dintre noi.
Eyliwe… Maeve știa cât de drag îi era regatul lui Aelin. Dar să
lanseze o flotă… Trebuia să fie ceva acolo, ceva demn de efortul ei.
Dorian se gândi la toate lecţiile învăţate, la fiecare carte pe care o citise
despre regat. Dar nu observă nimic deosebit.
— E imposibil ca Maeve să creadă că poate cuceri Eyliwe – cel puţin
nu pentru mult timp, nu fără să-și atragă toate armatele aici și să-și lase
ţinutul nepăzit, spuse Rowan.
Dar poate asta avea să-l epuizeze pe Erawan, chiar dacă preţul
invaziei lui Maeve ar fi fost mare…
— Repet, spuse tărăgănat Fenrys, nu știm detalii. I-am spus doar lui
– făcu semn din bărbie spre locul în care Rolfe se rezema încă de
balustradă, cu braţele încrucișate – ca să-l avertizăm din curtoazie –
printre alte lucruri.
Dorian observă că Rowan nu întrebă dacă ar fi procedat la fel și în
cazul lor, dacă nu ar fi fost aici. Sau ce, mai exact, erau celelalte lucruri.
Prinţul îi spuse lui Rolfe:
— Trebuie să trimit mesaje. Imediat.
Rolfe îşi studie mâinile înmănușate.
— De ce să te deranjezi? Destinatarul nu o să sosească în curând?
 — Ce?
Dorian îşi adună curajul în faţa nervozităţii din tonul lui Rowan. Rolfe
zâmbi.
— Se zvonește că Aelin Galathynius i-a distrus pe generalul Narrok și
pe locotenenţii lui în Wendlyn. Și că a reușit asta alături de un prinţ Fae.
Impresionant.
Rowan îşi arătă caninii.
— Și ce vrei să spui, căpitane?
— Vreau doar să știu dacă Maiestatea Sa, Regina Focului, așteaptă
o mare paradă la sosire.
Dorian se îndoia că lui Rolfe i-ar fi plăcut celălalt titlu al ei – Asasina
din Adarlan.
Rowan mârâi încet.
— Repet, nu are de gând să vină aici.
— O? Vrei să-mi spui că iubitul ei se duce să-l salveze pe Regele
Adarlanului și că, în loc să îl ducă în nord, îl aduce aici? Asta nu
înseamnă cumva că, în curând, am să fac pe gazda pentru ea?
Auzind cuvântul iubit, Rowan îi aruncă o privire nimicitoare lui,
Fenrys. Masculul frumos – serios, era imposibil să-l descrii altfel – ridică
pur și simplu din umeri.
Dar Rowan îi spuse lui Rolfe:
— Ea mi-a cerut să-l aduc pe Regele Dorian ca să te convingă să te
alături cauzei noastre. Dar, de vreme ce nu te interesează decât planurile
tale, se pare că am venit degeaba. Așadar, nu mai avem nevoie de tine
la masa asta, mai ales dacă nu poţi să transmiţi mesaje. Rowan îşi
îndreptă privirea spre scările din spatele lui Rolfe. Poţi să pleci.
Fenrys se înecă ʗu un rânjet malefic, dar Gavriel se îndreptă când
Rolfe spuse printre dinţi:
— Nu-mi pasă cine ești și ce puteri ai. Nu vii tu să-mi dai ordine pe
teritoriul meu.
— Ai face bine să te obișnuiești să le primești, spuse Rowan și calmul
din vocea lui îi făcu toate instinctele lui Dorian să-l pregătească de fugă.
Pentru că, dacă cei din Morath o să câştige războiul, nu o să se
mulţumească să te lase să umbli prin insulele astea, pretinzând că ești
rege. O să te alunge din toate porturile și de pe toate râurile și o să-ţi
interzică să faci comerţ cu orașele de care ai ajuns să depinzi. Cine o să
fie clienţii tăi, când nu o să mai rămână nimeni care să îţi cumpere
bunurile? Mă îndoiesc de faptul că lui Maeve o să-i pese – sau că o să-și
aducă aminte de tine.
Rolfe se răsti:
— Dacă insulele astea or să fie devastate, o să navigăm spre altele –
și altele. Mările sunt paradisul meu. Pe valuri, vom fi mereu liberi.
— N-aș prea spune că ești liber dacă te ascunzi în taverna ta, de frica
asasinilor Valgi.
Rolfe îşi îndoi şi-şi întinse degetele înmănușate, iar Dorian se întrebă
dacă avea să apuce sabia de lângă el. Lordul Pirat le spuse lui Fenrys și
lui Gavriel:
— O să ne întâlnim aici mâine, la unsprezece. Privirea îi deveni mai
dură când se uită la Rowan. Trimite câte mesaje nenorocite vrei. Poţi să
rămâi până la sosirea reginei tale, de care nu mă îndoiesc. Atunci, am să
aud ce are de spus legendara Aelin Galathynius. Până atunci, ieșiţi naibii
afară! El făcu semn din bărbie spre Gavriel și Fenrys. Puteţi să staţi de
vorbă cu prinţii în camerele lor blestemate.
Rolfe merse spre ușa de la intrare și o deschise ca să descopere un
zid de ploaie și pe cei patru tineri care păreau duri și care zăboveau pe
cheiul ud. Ei îşi îndreptară mâinile spre arme, dar Rolfe nu făcu nicio
mișcare ca să-i cheme. Pur și simplu, le arătă ușa.
Rowan îl fixă pe bărbat, pentru o clipă, cu privirea, apoi le spuse
foștilor lui tovarăși:
— Să mergem!
Ei nu erau atât de proști ca să-l contrazică.
Situaţia era incontestabil nefavorabilă.
Magia lui Rowan se destrămă când se chinui să păstreze intacte
scuturile din jurul lui și al lui Dorian. Dar nu îi lăsă pe Fenrys și pe Gavriel
să simtă extenuarea, nu le dezvălui nicio fărâmă din efortul necesar ca să
menţină magia și să se concentreze.
Rolfe ar fi putut foarte bine să fie o cauză pierdută împotriva lui
Erawan sau a lui Maeve – mai ales de îndată ce ar fi văzut-o pe Aelin.
Rowan avea sentimentul că, dacă Aelin s-ar fi alăturat discuţiilor,
Dragonul de Mare – atât hanul, cât și nava ancorată în port – ar fi sfârșit
în flăcări. Dar balaurii de mare… Și flota lui Maeve… Avea să se
gândească mai târziu la asta. Oricum, totul era de rahat. Pur și simplu de
rahat.

Hangiţa de la Trandafirul Oceainului, o femeie dintr-o bucată nu puse

nicio întrebare când Rowan închirie două camere – cele mai bune pe
cave le avea de oferit hanul, pentru că îi lăsă o monedă de aur pe
tejghea. Aruncând o privire plină de înţeles la hainele iui, ea se oferi să
primească moneda pentru chiria pe două săptămână, toate mesele,
adăpost pentru cal, dacă îl avea, și spălatul rufelor ori de câte ori ar fi fost
nevoie.
Și putea să aibă ce musafiri dorea, adăugă ea. Rowan fluieră brusc,
iar Dorian, Fenrys și Gavriel traversară curtea pietruită, cu glugile trase și
ocoliră fântâna care clipocea. Ploaia răpăia pe palmierii din ghivece,
foșnind florile de bougainvillea care se căţărau pe ziduri spre balcoanele
vopsite în alb, cu obloanele încă trase împotriva furtunii.
Rowan îi ceru femeii să trimită, la etaj, probabil, suficientă mâncare
pentru opt persoane, apoi se îndreptă către scările lustruite din spatele
sălii de mese slab luminate, ceilalţi ajungându-l din urmă. Din fericire,
Fenrys tăcu până ce ajunseră în camera lui Rowan, îşi scoaseră mantiile,
iar Rowan aprinse câteva lumânări. Simplul gest îl făcu să simtă un gol în
piept.
Fenrys se așeză pe unul din fotoliile din faţa șemineului negru,
trecându-și un deget pe braţul tatuat.
— Ce camere luxoase! Deci care din nobili plătește?
Dorian, care intenţionase să ocupe locul de lângă micul birou din faţa
ferestrelor cu obloane trase, înţepeni. Gavriel îi aruncă lui Fenrys o privire
care spunea: „Te rog, fără zarvă”.
— Are vreo importanţă? întrebă Rowan când merse de la un perete la
altul, ridicând tablourile înrămate cu floră luxurianta, în căutarea găurilor
de spionat sau a punctelor de acces.
Apoi se uită sub patul cu cearșafuri albe și stâlpi din lemn negru
răsucit, atinși de lumina lumânării, încercând să nu se gândească la
faptul că, pentru toate hotărârile lui… ea ar împărţit camera cu el și chiar
patul acela.
— Cineva trebuie să aibă bani ca să finanţeze războiul ăsta, spuse
mieros Fenrys, urmărindu-l pe Rowan care, în cele din urmă, se rezemă
de măsuţa joasă de toaletă de lângă ușă. Deși, având în vedere decretul
de ieri din Morath, poate ai să te muţi în niște camere mai… puţin
pretenţioase.
Ei bine, asta spunea destule despre ce știau Fenrys și Gavriel în
legătură cu decretul lui Erawan în ceea ce-i privea pe Dorian și pe aliaţii
lui.
— Vezi-ţi de ale tale, Fenrys! spuse Gavriel.
Fenrys pufni, jucându-se cu o mică buclă din părul auriu de la ceafa.
— Mereu a fost un mister pentru mine cum de reușești să te miști cu
atâta oţel pe tine, Whitethorn.
— Și pe mine m-a mirat dintotdeauna cum de nu ţi-a tăiat nimeni
limba doar ca să te facă să taci, spuse calm Rowan.
El chicoti încet.
— Mi s-a spus că este cel mai de preţ bun al meu. Cel puţin așa cred
femeile.
Dorian râse ușor – era primul astfel de sunet pe care Rowan îl auzise
din partea regelui.
Rowan îşi sprijini mâinile pe măsuţa de toaletă.
— Cum v-aţi mascat mirosurile?
Ochii roșiatici ai lui Gavriel se întunecară.
— Este un nou truc de-al lui Maeve – ca să ne facă aproape invizibili
într-un tărâm care nu îi primește călduros pe cei ca noi. El făcu semn din
bărbie spre Dorian și Rowan. Deși se pare că nu este tocmai eficient.
— Voi doi aţi face bine să aveţi un motiv al naibii de bun pentru care
vă aflaţi aici – și pentru care l-aţi băgat pe Rolfe în chestia asta, cu orice
preţ, rosti Rowan.
Fenrys spuse tărăgănat:
— Rowan, primești tot ce vrei, și totuși ești un ticălos rece, Lorcan ar
fi mândru.
— Unde este Connall? întrebă Rowan în bătaie de joc, pronunţând
numele fratelui geamăn al lui Fenrys.
Fenrys se încorda.
— Unde crezi? Unul din noi este mereu ancora.
— Dacă nu ţi-ai mai arăta atât de vădit nemulţumirea, ea nu l-ar mai
ţine ca garanţie.
Fenrys fusese mereu o pacoste pentru el. Iar Rowan nu uitase ca
Fenrys era cel care ceruse să se ocupe de Aelin Galathynius în
primăvara trecută. Lui Fenrys îi plăcea tot ce era sălbatic și frumos și,
mai ales, să-l momească ʗu Aelin… Maeve știuse că era un chin.
Poate că și pentru Fenrys era o tortură să fie atât de departe de
puterea lui Maeve – și, mai cu seamă, să știe că geamănul lui era din nou
în Doranelle și că, dacă el nu se mai întorcea niciodată… Connall avea
să fie pedepsit în moduri de nedescris. Așa îi ademenise regina de la bun
început: copiii erau rari printre Fae – darămite gemenii? Și mai rari. Iar
pentru ca gemenii să se nască puternici, să ajungă masculi a căror
dominaţie rivaliza cu cea a războinicilor mai în vârstă decât ei cu secole
bune…
Maeve și-i dorise cu înfocare. Fenrys refuzase să o servească.
Așadar, se dusese după Connall – brunet, nu blond ca Fenrys; tăcut,
spre deosebire de zgomotosul Fenrys; gânditor, și nu nesăbuit ca Fenrys.
Fenrys obţinuse ce-și dorea: femei, glorie, bogăţie. Connall, cu toate
priceperea lui, era mereu în umbra fratelui său. Așadar, când regina îl
abordase în legătură cu jurământul de sânge, într-o vreme când Fenrys,
nu Connall, fusese ales să lupte în război cu akkadienii… Connall
depusese jurământul.
Și când Fenrys se întorsese ca să-și găsească fratele legat de regină
și aflase ce îl forţase Maeve să facă în spatele ușilor închise… Fenrys se
târguise: ar fi depus jurământul, însă numai dacă Maeve l-ar fi lăsat în
pace pe fratele său. De mai bine de un secol, Fenrys o servise pe regina
în dormitor și rămăsese înlănţuit de niște cătușe invizibile lângă tronul ei
întunecat.
Poate că Rowan l-ar fi plăcut pe mascul. L-ar fi respectat. Dacă nu ar
fi avut gura aia afurisită.
— Deci, spuse Fenrys, pe deplin conștient că nu-ɨ răspunsese lui
Rowan la întrebare, Rowan, în curând o să-ţi spunem regele Rowan?
— Pe toţi zeii, Fenrys! şopti Gavriel.
El oftă profund și adăugă înainte ca Fenrys să aibă șansa să-și
deschidă gura stupidă:
— Sosirea ta, Rowan, a fost o întâmplare fericită.
Rowan se întoarse către masculul de lângă el – adjunctul lui Maeve,
acum că Rowan nu mai deţinea titlul. Ca și când războinicul blond i-ar fi
citit numele în privire, Gavriel întrebă:
— Unde este Lorcan?
Rowan se gândise cum să răspundă la acea întrebare de când îi
văzuse. Pe care i-o adresase Gavriel… De ce veniseră ei în golful
Craniului?
— Nu știu unde este Lorcan, spuse Rowan.
Nu era o minciună. Dacă erau norocoși, fostul lui comandant avea să
ia celelalte două chei Wyrd, să-și dea seama că Aelin îl păcălise și să
vină alergând – dându-i cele două chei lui Aelin să le distrugă.
Dacă erau norocoși.
— Nu știi unde este, dar l-ai văzut, spuse Gavriel.
Rowan dădu aprobator din cap.
Fenrys pufni.
— Chiar o să jucăm adevăr și provocare? Spune-ne odată ticălosule!
Rowan îl ţintui pe Fenrys cu privirea. Lupul Alb din Doranelle îi zâmbi.
Zeii să îi ajute pe toţi, dacă Fenrys și Aedion aveau să stea vreo dată
în aceeași cameră.
— Aţi venit la ordinul lui Maeve – înaintea flotei? întrebă Rowan.
Gavriel scutură din cap.
— Prezenţa noastră aici nu are nicio legătură cu venirea flotei. Ea ne-
a trimis să-l vânăm. Știi deja ce nelegiuire a comis.
Un act de iubire – deși numai în modul sucit în care Lorcan putea iubi
lucrurile. Numai în felul ciudat în care o iubea pe Maeve.
— El pretinde că a făcut-o în interesul ei, spuse nonșalant Rowan,
conștient că regele stătea lângă el.
Rowan știa că cei mai mulţi subestimau inteligenţa care se ascundea
în spatele zâmbetului dezarmant. Știau că valoarea lui Dorian nu stătea
în magia lui de zeu, ci în mintea lui. El se legase de frica și de traumele
lui Rolfe de pe urma valgilor și pusese baza – una de care urma să se
asigure că avea să-i fie de folos lui Aelin.
— Din punctul ăsta de vedere, Lorcan a fost mereu arogant, spuse
tărăgănat Fenrys. De data asta a întrecut limita.
— Deci, aţi fost trimiși să-l aduceţi înapoi pe Lorcan? Tatuajele de pe
gâtul lui Gavriel – făcute de însăși Rowan – se mișcară cu fiecare cuvânt
când el spuse: „Am fost trimiși ca să-l ucidem”.

CAPITOLUL 23

Pe toţi zeii!
Rowan îngheţă.
— Atunci, asta explică de ce aţi venit amândoi.
Fenrys îşi dădu la o parte părul din ochii negri.
— Suntem trei, de fapt. Ieri după-amiază, Vaughan a zburat spre
nord – în timp ce noi am venit în sud.
Vaughan, în forma lui de vultur pescar, putea acoperi cu mai multă
ușurinţă terenul mult mai aspru.
— Am aterizat în rahatul ăsta de oraș ca să vedem dacă Rolfe face
afaceri cu Lorcan – să-l mituim să ne spună dacă Lorcan o să mai vină
pe aici, ca să închirieze o barcă.
Golful Craniului ar fi fost unul dintre puţinele porturi în care Lorcan ar
fi putut face așa ceva fără să fie luat la întrebări.
— Să-l avertizăm pe Rolfe în privinţa flotei lui Maeve a făcut parte din
planul nostru de a-l convinge pe ticălos să ne ajute. De aici, o să ne
croim drum spre continent – să ne începem vânătoarea în Sud. Și, de
vreme ce teritoriile astea sunt cam vaste… El îşi dezgoli dinţii într-un
zâmbet feroce. Am aprecia orice indiciu în legătură cu locaţia generalului,
Prinţe.
Rowan se gândi la asta. Dar, dacă l-ar fi prins pe Lorcan, iar
comandantul ar fi avut măcar una din cheile Wyrd… Dacă i-ar fi dus
comandantul și cheile lui Maeve, mai ales că ea deja naviga spre Eyliwe
din motive personale…
Rowan ridică din umeri.
— M-am separat de voi toţi în primăvara asta. Treaba lui Lorcan îl
privește.
— Ticâlosule, mârâi Fenrys.
— Am putea să negociem? interveni Gavriel.
 În ochii lui Gavriel se citea ceva asemănător durerii – și
regretulul. Dintre toţi, Gavriel fusese probabil singurul lui prieten.
Rowan se gândi dacă trebuia să-i spună despre fiul care se
îndrepta spre locul acesta. Se gândi dacă lui Aedion i-ar fi plăcut să
aibă șansa de a-și cunoaşte tatăl… poate înainte ca războiul să-¡
nimicească pe toţi.
— Ţi-a dat Maeve voie să negociezi în numele ei? spuse Rowan
— Noi doar ne-am primit ordinele, spuse tărăgănat Fenrys,
permisiunea de a folosi toate mijloacele necesare ca să-l ucidem pe
Lorcan. Nu a spus nimic despre regina ta. Deci asta înseamnă că da.
Rowan îşi încrucișă braţele.
— Dacă-mi trimiţi o armată de războinici din Doranelle, am să-ţi
spun unde este Lorcan și încotro plănuiește să meargă.
Fenrys râse răgușit.
— Pe sânii Mamei, Rowan! Chiar dacă am putea, flota este deja
în folosinţă.
— Atunci, presupun că va trebui să mă descurc cu voi doi.
Dorian avu bunul-simţ să nu pară la fel de surprins ca fostul
tovarăș de arme al lui Rowan.
Fenrys izbucni în râs.
— Ce? Să lucrez pentru regina ta? Să lupt în bătălia voastră?
— Nu asta vrei, Fenrys? Rowan îl fixă cu privirea. Să îmi servești
regina? Tragi de lesă de câteva luni. Ei bine, iată-ţi șansa!
Tot amuzamentul dispăru de pe chipul frumos al lui Fenrys.
— Ești un ticălos, Rowan!
Rowan se întoarse spre Gavriel.
— Presupun că Maeve nu a specificat când trebuie să faci asta.
Ușoara mișcare a capului fu singura lui confirmare.
— Iar tu, tehnic vorbind, ai să-i îndeplinești ordinul.
Jurământul de sânge funcţiona cu cereri specifice, clare. Și se baza
pe contact fizic apropiat, ca să activeze smucitura care făcea trupul să se
supună. Atât de departe… ei trebuiau să se supună ordinelor lui Maeve –
dar se puteau folosi de orice „scăpare” a limbajului în propriul avantaj.
— Lorcan ar putea foarte bine să dispară până ai să consideri că ne-
am ţinut de cuvânt, replică Fenrys.
Rowan schiţă un zâmbet.
— A, dar chestia este că… în cele din urmă, drumul o să-l conducă
pe Lorcan înapoi la mine. La regina mea. Nu știu cât o să dureze, dar o
să ne găsească din nou. Și, atunci, o să fie al vostru.
El îşi atinse ușor bicepsul cu un deget.
— Oamenii au să vorbească despre războiul ăsta o mie de ani. Ba
mai mult. Rowan făcu semn din bărbie spre Fenrys. Tu nu te-ai dat
niciodată în lături de la o luptă.
— Asta dacă o să supravieţuim, spuse Fenrys. Și cum rămâne cu
darurile lui Brannon? Cât timp o să ardă o singură flacără în întunericul
care se adună? Maeve și-a ascuns motivele în ceea ce privește flota și
Eyliwe, dar măcar ne-a spus cine conduce cu adevărat Morathul.
Când Rowan intrase pe ușile dragonul de mare, se întrebase ce zeu
trimisese furtuna care îi împinsese să sosească în Golful Craniului în
această zi, în acest moment.
Împreună, el și cei din grup învinseseră o legiune din armata
Adarlanului în primăvara asta și câştigaseră cu ușurinţă.
Și, chiar dacă Lorcan, Vaughan și Connall nu erau cu ei… Un singur
războinic Fae era la fel de bun ca o sută de soldaţi muritori, dacă nu și
mai mulţi.
Terrasenul avea nevoie de mai mulţi soldaţi. Ei bine, iată o armată
formată din trei masculi.
Și, împotriva legiunilor aeriene Dinţi-de-fier, aveau nevoie de viteza,
puterea și secolele de experienţă ale unor Fae.
Împreună, devastaseră orașe și regate pentru Maeve; împreună
începuseră și puseseră capăt războiului.
— Acum zece ani, nu am făcut nimic să oprim asta, spuse Rowan.
Dacă Maeve ar fi trimis o armată, poate că am fi reușit să ţinem lucrurile
sub control. Fraţii noștri au fost vânaţi, uciși și torturaţi. Maeve a lăsat să
se întâmple asta de ciudă, pentru că mama lui Aelin nu a vrut să cedeze
în faţa ei. Deci, da – Inima mea de Foc este o singură flacără în marea
de întuneric. Dar ea este dispusă să lupte, Fenrys. Este dispusă să se
lupte cu Erawan, cu Maeve și chiar cu zeii, dacă asta înseamnă că poate
să obţină pacea.
În cealaltă parte a camerei, Dorian închisese ochii. Rowan știa că
regele avea să lupte – și că ar fi căzut glorios – că darul lui putea face
diferenţa între victorie și înfrângere. Totuși… nu era instruit. Era încă
neîncercat, în ciuda tuturor lucrurilor pe care le îndurase.
— Însă Aelin este una singură, continuă Rowan. Și s-ar putea ca nici
măcar darurile ei să nu fie suficiente să câştige. Singură, şopti el,
întâlnind mai întâi privirea lui Fenrys, apoi pe cea a lui Gavriel, o să
moară. Și, odată stinsă flacăra, se termină tot. Nu o să mai avem o a
doua șansă. După ce-o să se stingă flacăra, toţi o să fim condamnaţi –
toţi, din toate ţinuturile și lumile.
Cuvintele îi otrăveau limba, iar gândul la acea moarte – la ce ar fi
făcut dacă s-ar fi ˟întâmplat așa ceva – îl făcu să simtă o durere în oase.
Gavriel și Fenrys se uitară unul la celălalt, vorbind în tăcere, așa cum
obișnuia și el. Ca să-i convingă, Rowan trebuia să joace o singură carte –
să-l convingă pe Gavriel.
Chiar dacă formularea ordinelor lui Maeve le-ar fi permis să o facă,
ea ar fi putut foarte bine să-i pedepsească pentru neascultarea lor
întocmai. O mai făcuse; cu toţii aveau cicatrice din cauza asta. Ei
cunoșteau riscul la fel de bine ca Rowan. Gavriel scutură ușor din cap
spre Fenrys.
Înainte ca ei să se poată întoarce să-l refuze, Rowan îi spuse lui
Gavriel:
— Dacă nu lupţi în războiul ăsta, Gavriel, atunci ai să-ţi
condamni fiul la moarte.
Gavriel îngheţă.
— Pe naiba! spuse Fenrys.
Până și Dorian suspina ușor.
Rowan se întrebă cam cât de supărat avea să fie Aedion atunci
când spuse:
— Gândește-te la propunerea mea. Dar să știi că fiul tău se
îndreaptă spre golful Craniului. s-ar putea să vrei să aștepţi ca să iei
o hotărâre până ce ai să îl întâlneşti.
— Cine… Rowan nu era sigur că Gavriel respira normal.
Războinicul îşi încleșta mâinile atât de strâns, încât cicatricele de pe
monturi se făcură albe ca luna. Am un fiu?
Parţial, Rowan simţi că era ticălosul care pretinsese Fenrys că
era, și nu masculul pe care-l credea Aelin, când dădu din cap.
Informaţia s-ar fi aflat mai devreme sau mai târziu.
Dacă Maeve ar fi aflat prima, ar fi putut plănui să îl ademenească
pe Aedion – ar fi putut trimite grupul să-l ucidă sau să-l răpească.
Dar acum, presupuse Rowan, chiar el ademenise grupul. Totul
depindea doar de cât de disperat era Gavriel să-și cunoască fiul… și
de cât de mult se temeau să o dezamăgească pe Maeve, dacă nu l-ar
fi găsit pe Lorcan.
Așadar, Rowan spuse cu răceală:
— Să nu ne staţi în cale până la sosirea lor, iar noi nu o să stăm
în calea voastră.
Ideea de a-i respinge se împotrivea tuturor instinctelor lui, dar
Rowan îşi menţinu scuturile strânse, iar magia lui se întinse ca să-i
dea de știre dacă oricare din ei ar fi respirat cum nu trebuia când se
întoarse să deschidă ușa dormitorului și să plece în tăcere. El avea
multe de făcut. Începând cu scrierea unui avertisment pentru nobilii
din Eyliwe și pentru forţele din Terrasen și sfârșind cu încercarea de
a-și da seama cum naiba ar fi putut să lupte în două războaie în
același timp.
Pleoștit și palid, Gavriel se ridică, iar ceva care aducea cu
devastarea i se citea pe chip.
În ochii lui Dorian, Rowan văzu că regele îşi dăduse seama,
înainte ca el să-și mascheze expresia. Da – la prima vedere, Aedion
și Aelin păreau fraţi, dar zâmbetul lui Aedion îi trăda moștenirea.
Gavriel și-ar fi dat seama într-o clipă… dacă mirosul lui Aedion
nu l-ar fi dat primul de gol.
Fenrys se apropie de mascul, cu o mână pe umărul lui, când
ieșiră pe hol. Pentru Rowan și Fenrys, Gavriel fusese mereu un
sprijin. Niciodată unul pentru celălalt – nu, lui și lui Fenrys… le era
mai ușor să se sugrume reciproc.
Rowan le spuse ambilor foști tovarăși:
— Dacă o să-i oferiţi lui Maeve cel mai mic indiciu despre fiul lui
Gavriel, o să se aleagă praful de înţelegerea noastră. Nu o să-l găsiţi
niciodată pe Lorcan. Și, dacă Lorcan o să-și facă apariţia… Am să-l
ajut cu bucurie să vă ucidă.
Rowan se ruga să nu se ajungă la asta – la o luptă atât de brutală
și de nimicitoare.
Totuși era război. Și nu avea de gând să-l piardă.

CAPITOLUL 24

Cântăreaţa-Vântului plecă din Ilium la răsărit, echipajul și căpitanul

acesteia neștiind că cei doi indivizi cu glugi – și uliul lor – care plătiseră
cu aur, nu intenţionau să călătorească tocmai până-n Leriba. Nu dădeau
de bănuit că ar fi ˟înţeles deja că ei erau generalul și regina care, cu o
noapte în urmă, le eliberaseră orașul.
Era considerată o călătorie ușoară pe coasta continentului, deși Adin
se întreba dacă rostirea cu voce tare a afirmaţiei i-ar fi garantat că nu era
așa. În primul rând, trebuiau să navigheze prin apele Adarlanului – în
apropiere de Rifthold, mai exact. Dacă vrăjitoarele patrulau atât de
departe spre mare…
Dar nu aveau de ales, nu cu plasa întinsă de Erawan peste continent
Nu cu ameninţarea lui de a-i găsi și de a-i prinde pe Rowan şi pe Dorian,
încă vie în mintea ei și cu rana adâncă și roșie care-i zvâcnea pe piept,
chiar deasupra inimii.
Stând pe puntea navei, cu soarele care se ridica pătând golful
turcoaz al orașului Ilium în auriu și roz, Aelin se întrebă dacă apele
acestea aveau să fie roșii când urma să le mai vadă, data viitoare. Se
întrebă cât timp aveau să rămână soldaţii adarlanieni pe partea lor de
graniţă.
Aedion veni lângă ea, terminându-și a treia inspecţie.
— Totul pare în regulă.
— Lysandra a spus că totul e în ordine. Într-adevăr, de la înălţimea
catargului principal al navei, ochii de uliu ai Lysandrei nu ratau nimic.
Aedion se încruntă.
— Știţi, voi, domnișoarelor, aţi putea să ne mai lăsaţi și pe noi,
masculii, să facem unele lucruri din când în când.
Aelin ridică o sprânceană.
— Și ce-ar mai fi amuzant, atunci?
Dar știa că s-ar fi contrazis la nesfârșit în privinţa faptului că trebuia
să se retragă pentru ca alţii, pentru ca Aedion, să poată lupta pentru ea.
Fusese destul de rău în Rifthold, destul de rău, pentru că știa că inelele și
colierele acelea ar fi putut să-i înrobească – dar ce-i făcuse Erawan
supraveghetorului… ca experiment…
Aelin se uită la membri agitaţi ai echipajului și se abţinu să le ceară
sa se grăbească. Fiecare minut de întârziere putea fi unul în care Erawan
se apropia de Rowan și de Dorian. Era doar o chestiune de timp ca el să
primească un raport privind locul în care fuseseră zăriţi. Aelin lovi ușor
puntea cu piciorul.
Clătinatul navei pe valurile calme îi răspunse bătăii piciorului ei.
Dintotdeauna îi plăcuse să simtă și să miroasă marea. Dar acum, până și
plescăitul valurilor părea să spună: „Grăbiţi-vă, grăbiţi-vă!”
— Regele Adarlanului – și Perrington, presupun – m-au controlat
mulţi ani, spuse Aedion.
Vorbi destul de încordat, așa încât Aelin îşi întoarse privirea dinspre
mare ca să stea cu faţa la el. Acesta apucă balustrada de lemn, arsurile
de pe mâini contrastând cu pielea lui bronzată.
— S-au întâlnit cu mine în Terrasen, în Adarlan. El m-a ţinut în
temniţa lui nenorocită, pe toţi zeii! Și totuși, nu mi-a făcut asta. Mi-a oferit
inelul, dar nu a observat că, în schimb, am purtat unul fals. De ce nu m-a
despicat și nu m-a denaturat? Cred că a știut – sigur a știut că ai să vii
după mine.
— Regele l-a lăsat în pace pe Dorian cât de mult timp a putut – poate
că ţi-a arătat și ţie acea bunătate. Poate că știa că, dacă ai fi dispărut, aș
fi putut foarte bine să decid să las lumea asta să se ducă naibii și să nu-l
eliberez niciodată, de ciudă.
— Ai fi făcut asta?
„Oamenii pe care îi iubești sunt doar arme care vor fi folosite
împotriva ta”, îi spusese cândva Rowan.
— Nu-ţi risipi energia făcându-ţi griji în legătură cu ce ar fi putut să se
întâmple.
Știa că nu îi răspunsese la întrebare.
Aedion nu se uită la ea când îi spuse:
— Știu ce s-a întâmplat în Endovier, Aelin, dar când l-am văzut pe
supraveghetor, când am auzit ce a spus… El înghiţi în sec. Am fost atât
de aproape de minele de sare. În anul ɚɬa – am campat cu legiunea
Bane chiar dincolo de graniţă, vreme de trei luni.
Ea întoarse capul spre el.
— Nu începe. Erawan l-a trimis pe bărbat cu un scop – din motivul
ăsta. Îmi cunoaşte trecutul – vrea să știu că îl cunoaşte – și că o să-l
folosească împotriva mea. Împotriva noastră. O să-i folosească pe toţi cei
pe care îi cunoaştem, dacă o să fie nevoit să o facă.
Aedion oftă.
— Mi-ai fi spus ce s-a întâmplat aseară, dacă nu aș fi fost acolo?
— Nu știu. Pariez că te-ai fi trezit de îndată ce mi-aș fi dezlănţuit
puterea asupra lui.
El pufni.
— Este greu să ratezi așa ceva.
Pescărușii care ţipau și zburau umplură liniștea care se așternuse, în
ciuda declaraţiei ei de a nu zăbovi în trecut, Aelin spuse cu grijă:
— Darrow a pretins că ai luptat la Theralis. De câteva săptămâni îşi
dorise să-l întrebe, dar nu avusese curajul.
Aedion fixă cu privirea apa agitată.
— S-a întâmplat acum mult timp.
Ea îşi înghiţi arsura din gât.
— Aveai doar paisprezece ani.
— Da. Maxilarul i se încorda. Ea nu putea decât să-și imagineze
măcelul. Și groaza – nu doar a unui băiat care ucidea și lupta, ci a unuia
care-și vedea murind oamenii la care ţinea. Unul câte unul.
— Îmi pare rău, şopti ea, că a trebuit să înduri asta.
Aedion se întoarse spre ea. Nici urmă de aroganţă și insolenţă.
— Theralis este câmpul de luptă pe care îl văd cel mai mult în visele
mele. El zgârie o fărâmă de pe balustradă. Darrow s-a asigurat că rămân
departe de mijlocul acţiunii, dar am fost copleșiţi. Era inevitabil.
El nu îi spusese niciodată că Darrow încercase să-l protejeze. Ea îi
acoperi mâna lui Aedion cu a ei și o strânse.
— Îmi pare rău, spuse ea din nou. Nu reuși să-l întrebe mai multe. El
ridică un umăr.
— Viaţa mea de războinic a fost aleasă cu mult înaintea acelei bătălii.
 Într-adevăr, ea nu și-l putea imagina fără sabie și scut – ambele
prinse acum de spatele lui. Nu reușea să-și dea seama dacă asta era un
lucru bun.
Liniștea se lăsă între ei, densă, veche și obositoare.
— Nu îl condamn, spuse în cele din urmă Aelin. Nu-l condamn pe
Darrow pentru că m-a ţinut departe de Terrasen. Aș fi procedat și judecat
la fel, dacă aș fi fost în locul lui.
Aedion se încruntă.
— Credeam că o să ne împotrivim decretului său.
— Asta fac, jură ea. Dar… înţeleg de ce a făcut-o Darrow.
Aedion o studie înainte de a da din cap și apoi făcu gestul cu
seriozitate, ca de la un soldat la altul.
Ea îşi acoperi cu mâna amuleta de sub haine. Puterea antică și
nepământeană se frecă de ea și un fior îi coborî pe șira spinării –
„Găsește Lacătul.”.
Ce bine că Golful Craniului era în drumul lor spre Mlaștinile
Stâncoase din Eyliwe.
Și bine că liderul ei avea o hartă magică tatuată pe mâini. O hartă
care dezvăluia inamicii, furtunile… și comorile ascunse. O hartă pentru a
găsi lucruri care nu voiau să fie găsite.
Aelin îşi coborî mâna, sprijinindu-le pe amândouă de balustradă și
studiind cicatricea de pe ambele palme. Atât de multe promisiuni și
jurăminte făcute! Atât de multe datorii și favoruri de răscumpărat!
Aelin se întrebă ce răspunsuri și jurăminte ar fi putut s-o aștepte în
Golful Craniului dacă ar fi ajuns acolo înaintea lui Erawan.

CAPITOLUL 25

Foșnetul frunzelor, ţipătul îndepărtat al păsărilor precaute, mirosul

urât de lut și de lemn vechi o treziră pe Manon Cioc-negru.
Ea gemu când deschise ochii și se uită mijit la lumina acoperită cu
picăţele a soarelui prin coroana densă a copacilor.
Cunoștea copacii. Era în Oakwald.
Încă era prinsă în șa, iar Abraxos stătea lăţit sub ea, cu gâtul întins,
astfel încât să îi poată supraveghea respiraţia. El căscă ochii fiind cuprins
de panică atunci când ea gemu, încercând să se ridice. Manon căzuse
pe spate și, fără îndoială, zăcea acolo de ceva timp, judecând după
sângele albastru care-i acoperea coastele lui Abraxos.
Manon îşi înălţă capul ca să-și privească abdomenul și îşi înăbuși un
ţipăt când mușchii i se încordară.
Căldura umedă i se prelinse din abdomen. Deci rănile abia se
prinseseră, dacă se rupeau atât de ușor.
Capul îi bubuia ca o mie de forje. Iar gura îi era atât de uscată, încât
abia îşi mișca limba.
Primul lucru de făcut: să coboare din șa. Apoi să încerce să se
evalueze. Apoi să găsească apă.
Un râu bolborosea în apropiere, destul de aproape, încât se întrebă
dacă Abraxos alesese locul tocmai din acest motiv.
El pufăi și se agită îngrijorat, iar ea șuieră când mușchii stomacului i
se desprinseră și mai mult.
— Încetează, spuse ea răgușit Sunt… bine.
Nu era bine, nici pe departe.
Dar nu era moartă.
Iar asta era un început bun.
Celălalt rahat – bunica ei, Cele Treisprezece, afirmaţia privind clanul
Crochan… Avea sa se ocupe de asta, de îndată ce s-ar fi simţit mai bine.
Manon zăcu acolo câteva minute lungi, respirând în durere.
Trebuia să-și cureţe rana; să oprească sângerarea.
Nu era îmbrăcată decât cu hainele de piele – și cămașa ei… Nu
avea puterea să fiarbă mai întâi pânza.
Trebuia să se roage ca nemurirea care îi curgea prin vene să o
ferească de infecţii.
Sângele Crochan din ea…
Manon se ridică dintr-o smucitură bruscă, fără să-și dea timp să
ezite, și se forţă atât de tare să-și înghită ţipătul, încât buza îi
sângeră, iar un iz de cupru îi umplu gura.
Măcar era în picioare. Sângele îi picura de sub haina de zbor
croită din piele, dar ea se concentra să desfacă armura de protecţie,
cataramă cu cataramă.
Nu era moarta.
Mama încă mai avea nevoie de ea.
Fără armură, Manon se holbă, măsurând cu privirea la distanţa de la
Abraxos la pământul acoperit de mușchi.
Întunericul să o salveze! Avea s-o doară.
Chiar și mișcarea ușoară a corpului, ca să-și poată balansa piciorul
într-o parte, o făcu să-și încleșteze dinţii ca să nu suspine. Dacă unghiile
bunicii ar fi fost otrăvite, ar fi murit.
Dar fuseseră zimţate – zimţate, și nu ascuţite și pline de rugină.
Un cap imens se împinse în genunchiul ei, iar ea îl găsi pe Abraxos
acolo, cu gâtul întins – capul fiindu-i chiar sub tălpi, iar propunerea i se
citea în privire.
Fără să creadă că ar mai fi rămas mult timp conștientă, Manon
alunecă pe capul lat al balaurului și respiră printre valurile de durere
puternică. Respiraţia lui îi încălzi pielea rece, când o coborî încet în
poiana înverzită.
Ea se întinse pe spate, lasându-l pe Abraxos, care scânci ușor, să o
miroasă.
— Bine, şopti ea. Sunt…
Manon se trezi la amurg.
Abraxos era încolăcit în jurul ei, cu aripile înclinate, ca să formeze un
acoperiș improvizat.
Măcar îi era cald. Și sete…
Manon gemu, iar aripa se retrase imediat, dezvăluind un cap pielos și
ochi îngrijoraţi.
— Tu… cloșcă, suspină şi-şi strecură braţele sub ea, ridicându-se.
O, pe toţi zeii, o, pe toţi zeii!
Dar stătea în fund.
Abraxos era prea mare ca să ajungă printre copaci – dar ea avea
nevoie de apă. Curând. Câte zile trecuseră? Cât sânge pierduse?
— Ajutor! şopti ea.
Maxilarele puternice o apucară de gulerului tunicii, ridicând-o cu o
asemenea blândeţe, încât pieptul lui Manon se strânse. Ea se legănă,
sprijinindu-și o mână de coasta lui pieloasă, dar rămase dreaptă.
Apă… apoi, mai putea să doarmă.
— Așteaptă aici, spuse ea, clătinându-se spre cel mai apropiat
arbore, cu o mână pe abdomen, Spintecă-Vânt fiindu-i o greutate pe
spate.
Se gândi să lase sabia în urmă, dar orice mișcare în plus, până și
desfăcutul centurii de pe pieptul ei, era de neconceput.
Se clătină de la un copac la altul, înfigându-și unghiile în fiecare
trunchi ca să rămână în picioare, respiraţia ei sacadată umplând pădurea
liniștită.
Era vie; era vie…
Râul nu era mai mult decât un firicel printre niște bolovani acoperiţi de
mușchi. Dar era limpede, rapid și cel mai frumos lucru pe care îl văzuse
vreodată.
Manon studie apa. Dacă ar fi ˟îngenuncheat, ar mai fi putut să se
ridice?
Dacă ar fi fost nevoită, ar fi dormit aici. După ce și-ar fi astâmpărat
setea.
Cu grijă și cu mușchii tremurând, îngenunche pe mal. Își înghiţi ţipătul
când se aplecă peste râu și-i curse și mai mult sânge. Bău primele
câteva guri fără oprire și apoi sorbi mai încet, simţind acum durerea și în
stomac, și-n afara lui.
O ramură se rupse, iar Manon se ridică în picioare, instinctul
controlând durerea atât de repede, încât agonia o lovi o secundă mai
târziu. Dar ea scrută copacii, pietrele, coroana și micile dealuri.
Vocea rece a unei femei se auzi din partea cealaltă a râului:
— Se pare că ai căzut departe de cuibul tău, Cioc-negru.
Manon nu reuși să-și dea seama cine-i vorbea, ce vrăjitoare
întâlnise…
Din spatele umbrelor unui copac, apăru o tânără superbă.
Era suplă și mlădioasă, iar părul roșcat și liber îi acoperea parţial
goliciunea. Nicio haină nu acoperea pielea albă. Nicio cicatrice și niciun
semn nu-ɨ pătau carnea la fel de pură ca zăpada. Părul mătăsos al femeii
se mișcă odată cu ea, când se apropie.
Dar femeia nu era vrăjitoare. Și ochii ei albaștri…
Fugi! Fugi!
Ochii ei albaștri ca de gheaţă licăreau chiar și în pădurea umbrită. Și
buzele-i provocatoare, pline și roșii, se despărţiră într-un zâmbet prea
alb, când se uită cu atenţie la Manon, la sânge și la răni. Abraxos urlă în
semn de avertisment, scuturând pământul, copacii, frunzele.
— Cine ești? spuse Manon răgușită.
Tânăra femeie îşi înclină capul – ca un măcăleandru care cerceta un
vierme zvârcolindu-se.

— Regele Întunecat spune că sunt Copoiul său.

Manon făcu să merite fiecare respiraţie când îşi adună puterea.
— N-am auzit de tine, spuse Manon.
Ceva prea întunecat ca să fie sânge șerpui pe sub pielea albă de pe
abdomenul femeii și apoi dispăru. Ea îşi trecu o mână mică și frumoasă
peste locul în care zvârcolise, pe rotunjimea abdomenului ferm.
— N-ai fi avut de unde să auzi de mine. Până la trădarea ta, am fost
ţinută sub munţii aceștia. Dar când el mi-a rafinat puterea din sânge… În
ochii albaștri ce o străpunseră, Manon văzu nebunia licărind. Poate să
facă multe cu tine, Cioc-negru. Atât de multe. M-a trimis să îi aduc din
nou călăreaţa încoronată lângă el…
Manon se retrase un pas – doar unul.
— Nu ai unde să fugi. Nu cu maţele care stau să-ţi iasă pe afară. Ea
îşi aruncă părul roșcat peste un umăr. O, ce-o să ne distrăm acum că te-
am găsit, Cioc-negru! Cu toţii!
 Manon se pregăti și scoase Spintecă-Vânt, când silueta femeii
străluci ca un soare negru și apoi se undui, conturul mărindu-se și
transformându-se, până când…
Femeia fusese o iluzie. O vrajă. Creatura care stătea în faţa ei fusese
născută în întuneric și era atât de albă, încât ea se îndoia că simţise
vreodată atingerea soarelui, până acum. Iar mintea care o inventase…
Era imaginaţia cuiva născut într-o altă lume – una în care coșmarurile
bântâiau pământul rece și întunecat.
Corpul și faţa erau vag umane. Dar… Copoiul. Da, numele i se
potrivea. Nările erau imense, ochii atât de mari și lipsiţi de pleoape, că se
întrebă dacă însuși Erawan i le îndepărtase, iar gura ei… Dinţii erau
cioturi negre și limba, groasă și roșie – ca să guste aerul. Și, din corpul
alb, se întindeau aripile – modalitatea de transport al lui Manon.
— Vezi? spuse mieros Copoiul. Vezi ce poate să-ţi dăruiască? Acum
pot gusta vântul; îi pot mirosi măduva. Așa cum te-am mirosit pe tine, din
cealaltă parte a tărâmului.
Manon îşi duse un braţ în jurul stomacului, iar celălalt îi tremură când
ridică Spintecă-Vânt.
Copoiul râse încet și blând.
— Cred că o să-mi facă plăcere, spuse ea, şi se năpusti.
Vie – era vie și avea să rămână astfel.
Manon sări înapoi și se strecură printre doi copaci, atât de aproape,
încât creatura lovi zidul de lemn din calea ei. Ochii de viţel se micșorară
de furie, iar mâinile albe – ale căror degete aveau gheare de săpat
pământul – intrară în lemn când ea se retrase…
Doar ca să rămână înţepenită.
Poate că Mama o proteja.
Din cauza aripilor, fiinţa se blocase între cei doi copaci, pe jumătate
înăuntru, pe jumătate afară, lemnul strângând-o…
Manon fugi. Durerea o chinuia la fiecare pas, iar ea suspină
scrâșnind din dinţi când alergă printre copaci. Din spate, se auziră un
pocnet, un lemn prăbușit și niște frunze.
Manon se forţă, apăsând puternic rana cu o mână și ţinând suficient
de strâns Spintecă-Vânt, încât sabia tremură. Dar iată-l pe Abraxos, cu
ochi sălbatici și deja bătând din aripi, pregătindu-se de zbor.
— Pleacă! spuse ea răgușit, aruncându-se spre el, când lemnul
scârţâi în spatele ei.
Abraxos se avântă către ea când Manon sări spre el – nu pe el, ci în
ghearele lui, în ghearele puternice care o apucară de sub sâni, stomacul
rupându-i-se încă un pic atunci când balaurul o ridică tot mai sus, printre
copaci, și frunze, și cuiburi.
 Aerul pocni sub cizmele ei, iar Manon, cu ochii în lacrimi, se uită în
jos ca să vadă cum Copoiul îşi întindea ghearele frenetic. Dar era prea
târziu.
Cu un ţipăt de furie, Copoiul se retrase câţiva pași spre marginea
poienii, pregătindu-se să sară în aer din fugă, în timp ce aripile lui
Abraxos bătură spasmodic.
Ei ieșiră dintre coroanele copacilor, aripile lui rupând crengile și
făcându-le să cadă peste Copoi.
Vântul bătu spre Manon în vreme ce Abraxos zbură cu ea, tot mai
sus, îndreptându-se spre est, spre câmpii – în est și sud…
Creatura nu avea să întârzie prea mult timp. Și Abraxos îşi dădea
seama de asta.
O plănuise.
Ceva alb licări printre coroanele copacilor de sub ei.
Abraxos atacă într-un plonjon rapid și mortal, urletul lui furios
făcându-i capul lui Manon să bâzâie.
Copoiul nu avu timp să se ferească atunci când coada puternică a lui
Abraxos o izbi, spinii din oţel acoperiţi cu otravă lovind ţinta.
Sângele negru și stricat ţâșni; aripile membranoase și sidefii se
sfâșiară.
Apoi, ei se înălţară din nou, iar Copoiul căzu rostogolindu-se prin
coroanele copacilor. Lui Manon nu-ɨ păsa dacă fiinţa era rănită sau pe
moarte.
— Am să te găsesc, ţipă Copoiul căzut la pământ.
Parcurseră câţiva kilometri înainte ca vorbele strigate să se stingă.
Manon și Abraxos se opriră doar cât ea să se caţăre pe spatele lui și
să se prindă bine. Nici urmă de alţi balauri pe cer, nici urmă de Copoi
care să-i urmărească. Poate că otrava avea s-o ţină la sol pentru o vreme
– dacă nu pentru totdeauna.
— Spre coastă! spuse Manon în vânt, când cerul sângeră stacojiu în
întunericul final. Undeva unde să fim în siguranţă.
Sângele îi picură printre degete – mai repede și mai gros decât
înainte – doar o clipă înainte ca întunericul să o revendice din nou.

CAPITOLUL 26

Nici după două săptămâni în Golful Craniului, timp în care Rolfe îi

ignorase în ciuda cererilor lor de a se întâlni cu el, Dorian încă nu se
obișnuise cu umiditatea și căldura. Îl urmăreau zi și noapte, trezindu-l din
somn, ud de transpiraţie, facându-l să intre în Trandafirul Oceanului, de
îndată ce soarele era pe cer.
Și, de vreme ce Rolfe refuza să-i vadă, Dorian încerca să-și ocupe
zilele și cu altceva, fără să se mai plângă de căldură. Dimineţile erau
dedicate practicării magiei într-o poiană din junglă, la câţiva kilometri
distanţă. Mai rău, Rowan îl făcea să alerge până acolo și înapoi; iar când
ei se întorceau la prânz, putea „să aleagă” să mănânce înainte sau după
antrenamentele istovitoare ale lui Rowan.
Sincer, Dorian nu știa cum de Aelin supravieţuise luni întregi așa – ca
să nu mai vorbim de cum se îndrăgostise de războinic între timp. Deși el
presupunea că regina și prinţul împărtășeau un sadism care îi făcea
compatibili.
În unele zile, Fenrys și Gavriel se întâlneau cu ei în curtea hanului, fie
pentru antrenament, fie să le dea sfaturi nedorite în legătură cu tehnica
lui Dorian, cu sabia și pumnalul. În unele zile, Rowan îi lăsa să rămână;
în altele, îi alunga mârâind.
Dorian îşi dădu seama că, de obicei, îi alunga atunci când nici măcar
căldura și soarele nu puteau să împrăștie umbrele ultimelor câteva luni –
când el se trezea cu o transpiraţie care părea a fi sângele lui Sorscha,
când nu putea suporta nici măcar atingerea tunicii pe gât.
El nu știa sigur dacă să-i mulţumească prinţului Fae pentru că
observase sau să-l urască pentru bunătatea lui.
În timpul după-amiezelor se plimbau prin oraș după zvonuri și noutăţi,
urmăriţi de oamenii lui Rolfe cu aceeași atenţie cu care erau și ei urmăriţi.
Doar șapte căpitani ai flotei sărăcite a lui Rolfe erau pe insulă – opt și cu
Rolfe –, cu mai puţine nave ancorate în golf. Unii fugiseră după atacul
valg; alţii se odihneau printre pești, pe fundul apei din port, împreună cu
navele lor.
Rapoartele veneau din Rifthold: despre orașul, în mare parte;
ruinat, aflat sub comanda vrăjitoarelor, despre nobilii și comercianţii
care fugeau spre proprietăţile rurale, lăsându-i pe săraci să se apere
singuri. Vrăjitoarele controlau porţile orașului și docul – nimic și
nimeni nu intra fără știrea lor. Mai rău, navele din trecătoarea Ferian
navigau pe Avery spre Rifthold, transportau soldaţi ciudaţi și bestii
care transformau orașul în propriul teren de vânătoare.
Erawan nu se jucase cu plănuirea războiului. Ambarcaţiunile
care navigau pe Avery erau prea mici, pretinsese Rowan, și era
imposibil ca armata din Fundac să fie toată flota lui Erawan. Așadar,
unde fusese flota Adarlanului în tot acest timp?
Rowan descoperi răspunsul la cinci zile după sosirea lor: în
Golful din Oro. O parte din flotă fusese poziţionată în apropiere de
coasta nord-estică a regatului Eyliwe, o parte ascunsă în porturile
din Melisande, unde se zvonea că regina lor le permitea soldaţilor
din Morath să intre din orice direcţie voiau. Erawan îşi împărţise cu
pricepere flota, plasând-o în suficiente locaţii-cheie, așa încât
Rowan îl informă pe Dorian că ar fi trebuit să sacrifice pământul,
aliaţii și avantajele geografice ca să păstreze altele.
Dorian urâse să recunoască în faţa războinicului Fae că nu
auzise de niciunul dintre planurile acestea în ultimii ani – întâlnirile
lui de consiliu fuseseră despre politică, despre comerţ și sclavi.
Fuseseră o diversiune, îşi dădu el seama – un mod de a le capta
atenţia lorzilor și conducătorilor continentului concentrată asupra
unui lucru, în timp ce alte planuri erau puse în practică. Iar acum…
dacă Erawan și-ar fi chemat flota din golf, era foarte probabil ca
navele să navigheze în jurul coastei sudice a regatului Eyliwe și să
devasteze toate orașele, până ce ar fi ajuns în Orynth.
Cu puţin noroc, flota lui Erawan urma a se ciocni cu cea a lui Maeve.
Nu că auziseră ceva despre cea din urmă. Nici măcar un zvon despre
direcţia și rapiditatea navelor ei. Sau o șoaptă despre locul în care
plecase Aelin Galathynius. Dorian știa că, pe străzile orașului, Rowan
vâna știri despre ea.
Așa că Dorian și Rowan adunau informaţii incomplete și se întorceau
la han în fiecare seară ca să le analizeze, în timp ce mâncau creveţi
condimentaţi, din apele calde ale arhipelagului, și orez fierbinte de la
comercianţii din continentul sudic, paharele cu apă cu portocale stând pe
hărţile terestre și maritime pe care le cumpăraseră din oraș. În mare
parte, informaţiile erau de la a doua sau a treia mână; până și o curvă de
rând de pe stradă părea să știe mai multe decât marinarii care munceau
la docuri.
Dar niciuna dintre curve și niciun marinar sau negustor nu aveau vești
despre soarta prinţului Hollin sau a reginei Georgina. Războiul se apropia
și se părea că soarta unui copil și a unei regine frivole, care nu se
deranjase niciodată să ia puterea, nu interesa pe nimeni, în afară de
Dorian.
Într-o după-amiază deosebit de umedă, care acum se răcorea
mulţumită unei furtuni aprige, Dorian îşi lăsă furculiţa lângă farfuria cu
pește fiert și îi spuse lui Rowan:
— Cred că m-am săturat să aștept ca Rolfe să se vadă cu noi.
Furculiţa lui Rowan zornăi de farfurie când o coborî și așteptă cu o
liniște nefirească. Nu-ɨ păsa unde erau Gavriel și Fenrys în după-amiaza
asta. De fapt, Dorian fu recunoscător pentru absenţe lor când spuse:
— Am nevoie de niste hârtie şi de un mesager.
 Trei ore mai târziu, Rolfe îi chemă pe cei din grup la taverna Dragonul
de Mare.
În ultimele zile, Rowan îl învăţase cum să se protejeze, iar Dorian
înălţă un scut în jurul său. Rolfe îi conduse pe ei patru de-a lungul holului
de la etajul tavernei, îndreptându-se spre biroul său.
Planul lui se desfășurase lin – perfect.
Nimeni nu observase că scrisoarea trimisă de Rowan după prânz era
aceeași pe care Dorian o primise mai târziu, la han.
Dar spionii lui Rolfe observară șocul de pe chipul lui Dorian când o citi
– groază, frică și furie în faţa veștilor primite. Rowan, așa cum era el,
pășise și mârâise la aflarea noutăţilor. Ei se asigurară că servitorul care
spăla holul auzise informaţiile care schimbau războiul, că Rolfe însuși ar
fi putut câştiga mult pe seama lor – sau că ar fi putut pierde tot.
Iar acum, mergând cu pași mari spre biroul bărbatului, Dorian nu-și
dădea seama dacă îl mulţumea sau îl descuraja faptul că erau atât de
atent observaţi, acum că planul său funcţionase. Gavriel și Fenrys, din
fericire, nu îi adresară nicio întrebare.
Lordul Pirat, îmbrăcat cu o jachetă albastră cu auriu, ponosită, se opri
în faţa ușii din stejar de la biroul său. Purta mănuși și era un pic palid. Se
îndoia că avea să arate mai bine după ce Rolfe și-ar fi dat seama că nu
exista absolut nicio știre și că participa la întâlnire, fie că voia sau nu
asta.
Dorian îi surprinse pe cei trei masculi Fae evaluând fiecare respiraţie
a lui Rolfe și postura lui, ascultând sunetele ofiţerului secund și ale
intendentului de la nivelul inferior. Toţi trei dădură imperceptibil din cap.
Erau aliaţi – cel puţin până când Rolfe i-ar fi ascultat.
Rolfe descuie ușa, mormăind: „Ar fi bine să nu mă faceţi să-mi pierd
timpul” și păși în obscuritatea care îi aștepta dincolo. Apoi se opri brusc.
Chiar și în lumina apoasă, Dorian vedea perfect femeia care stătea la
biroul lui Rolfe, în hainele-i negre și murdare, cu armele-i licărind și cu
picioarele sprijinite pe suprafaţa din lemn negru.
Aelin Galathynius, cu mâinile împreunate la ceafa, le rânji și spuse:
— Biroul ăsta îmi place mai mult decât celălalt, Rolfe.

CAPITOLUL 27
Dorian nu îndrăzni să se miște când Rolfe mârâi.
— Celaena Sardothien, îmi aduc perfect aminte că ţi-am spus că,
dacă ai să mai calci pe teritoriul meu, ai să mori.
— A, spuse Aelin, coborându-și mâinile, dar cu picioarele încă pe
biroul lui Rolfe, însă unde ar mai fi distracţia?
Lângă el, Rowan era nemișcat ca moartea. Rânjetul lui Aelin se
transformă în cel al unei feline când, în cele din urmă, îşi cobori picioarele
și îşi trecu mâinile de-a lungul laturilor biroului, evaluând netezimea
lemnului ca și când ar fi fost un cal valoros. Ea îşi înclină capul spre
Dorian.
— Bună, Maiestate!
— Bună, Celaena, spuse el cât de calm reuși, conștient că cei doi
masculi Fae din spatele lui îi auzeau inima bătând cu putere.
Rolfe întoarse rapid capul spre el.
Deoarece Celaena era cea care stătea acolo – din cine știe ce motiv,
în camera aceea se afla Celaena Sardothien.
Ea făcu semn din bărbie spre Rolfe.
— Ai avut zile mai bune, dar, având în vedere că jumătate din flota ta
te-a abandonat, aș spune că arăţi destul de bine.
— Ridică-te de pe scaunul meu! spuse Rolfe prea încet.
Aelin nu făcu așa ceva. Pur și simplu, îl măsură pe Rowan cu privirea
din cap până în picioare. Rowan continuă să afișeze o expresie de
neclintit, cu ochi atenţi, aproape strălucitori. Iar apoi, Aelin îi spuse lui
Rowan cu un zâmbet discret:
— Pe tine nu te cunosc. Dar mi-ar plăcea.
Rowan zâmbi ușor.
— Din fericire, nu sunt disponibil.
— Păcat, spuse Aelin, înclinându-și capul când observă un bol cu
smaralde mici pe biroul lui Rolfe. „Nu o face, nu o face…”
Aelin luă smaraldele cu o mână, alegându-le în timp ce se uită pe sub
gene la Rowan.
— Cred că-i de o frumuseţe rară dacă-i ești atât de fidel.
Zeii să-i salveze pe toţi! El ar fi putut jura că Fenrys tuși în spatele lui.
Aelin aruncă smaraldele în farfuria din metal ca și când ar fi fost
bucăţi de cupru, zăngănitul lor fiind singurul sunet care se auzi.
— Sigur este isteaţă – poc – și fascinantă – poc – și foarte, foarte
talentată. Poc, poc, poc se auziră smaraldele. Se uită cu atenţie la cele
patru pietre rămase în mână. Trebuie să fie cea mai minunată persoană
care a existat vreodată.
Cineva tuși din nou în spatele lui – Gavriel de data asta. Dar
Aelin avea ochi doar pentru războinicul Rowan, care îi spuse:
— Într-adevăr, așa este. Și chiar mai mult decât atât.
— Hmm, spuse Aelin, învârtind smaraldele cu ușurinţa unui expert în
palma-i cu cicatrice.
— Ce cauţi aici? mârâi Rolfe.
 Aelin aruncă smaraldele în farfurie.
— Așa se vorbește cu un vechi prieten?
Rolfe merse spre birou, iar Rowan tremură de încordare când Lordul
Pirat îşi sprijini palmele pe suprafaţa din lemn.
— Din câte am auzit, stăpânul tău a murit, iar tu ai vândut Breasla
subalternilor lui. Ești o femeie liberă. Ce cauţi în orașul meu?
Aelin îi întâlni ochii verzi ca marea cu o lipsă de respect care-l făcu pe
Dorian să se întrebe dacă se născuse cu ea sau şɨ-o formase cu
pricepere, sânge și aventuri.
— Vine războiul, Rolfe. Nu am voie să-mi cântăresc opţiunile? M-am
gândit să văd ce ai pus tu la cale.
Rolfe se uită peste umărul lui lat la Dorian.
— Se zvonește că ea a fost Campionul tău toamna trecută. Vrei să te
ocupi de asta?
— Rolfe, ai să afli că nimeni nu se ocupă de Celaena Sardothien, ci
doar îi supravieţuiește.
Aelin schiţă un zâmbet. Rolfe îşi dădu ochii peste cap și-i spuse
reginei-asasine:
— Prin urmare, care este planul? Ai făcut o înţelegere să ieși din
Endovier, să devii Campionul Regelui, și acum, că el este mort, vrei să
vezi cum ai putea profita de situaţie?
Dorian încercă să nu tresară. Mort – tatăl lui era mort, de propriile-i
mâini.
— Știi ce-mi place, spuse Aelin. Chiar și cu averea lui Arobynn și
vânzarea Breslei… Războiul poate fi o perioadă profitabilă pentru
oamenii care știu să-și conducă afacerile.
— Și unde este răzgâiata fariseică de șaisprezece ani care mi-a
distrus șase nave, mi-a furat două dintre ele și mi-a distrus orașul, toate
de dragul celor două sute de sclavi?
În ochii lui Aelin licări o umbră care-l făcu pe Dorian să simtă un fior
pe șira spinării.
— Rolfe, dacă-ţi petreci un an în Endovier, înveţi repede cum să joci
un alt joc.
— Ţi-am spus – Rolfe fierbea tăcut și înveninat – că într-o zi ai să
plătești pentru aroganţa ta.
Zâmbetul lui Aelin deveni mortal.
— Am plătit. Cum a plătit și Arobynn Hamel. Rolfe clipi – doar o dată,
apoi se îndreptă.
— Ridică-te de pe scaunul meu! Și pune la loc smaraldul pe care l-ai
strecurat în mânecă.
Aelin pufni și, cu o mișcare rapidă a degetelor, un smarald – al
patrulea, de care Dorian uitase, apăru între degetele ei
— Bun. Măcar, odată cu bătrâneţea, nu te lasă vederea.
— Și pe celălalt, spuse Rolfe printre dinţii încleștaţi.
Aelin zâmbi din nou. Și apoi se lăsă pe spate în scaunul lui Rolfe, isi
înălţa capul și scuipă smaraldul pe care, cumva, îl ascunsese sub limbă.
Dorian văzu piatra descriind o boltă perfectă în aer.
Pocnetul din farfurie fu singurul sunet.
Dorian se uită la Rowan. Dar în ochii prinţului străluceau încântarea,
mândria și o poftă aprinsă. Dorian îşi mută repede privirea.
— Am două întrebări pentru tine, îi spuse Aelin Lordului Piraţilor.
Mâna lui Rolfe zvâcni spre sabie.
— Poziţia în care te găsești nu-ţi permite să pui întrebări.
— Nu? La urma urmelor, acum doi ani și jumătate ţi-am făcut o
promisiune. Una pe care ai semnat-o.
Rolfe mârâi.
Aelin îşi sprijini bărbia în pumn.
— Tu sau vreuna dintre navele tale aţi mai cumpărat, vândut sau
transportat sclavi din acea zi… nefericită?
— Nu.
Ea dădu ușor din cap, satisfăcută.
— Și le-ai oferit adăpost aici?
— Nu ne-am schimbat obiceiurile, dar, dacă au sosit unii, da.
Fiecare cuvânt era mai încordat decât ultimul, un arc pe cale să sară
înainte și să o gâtuie pe regină. Dorian se rugă ca omul să nu fie destul
de prost, încât să o atace. Nu cu Rowan care îi urmărea fiecare
respiraţie.
— Bun și bun, spuse Aelin. Ești inteligent că nu mă minţi Pentru că în
dimineaţa asta, când am sosit, m-am dus personal să mă uit în
depozitele tale, să pun întrebări prin piaţă. Iar apoi, am venit aici… Ea îşi
trecu mâinile peste hârtiile și registrele de pe birou. Ca să-ţi văd registrele
contabile cu ochii mei. Cu un deget, atinse o pagină cu diverse coloane și
numere. Textile, mirodenii, veselă din porţelan, orez de pe continentul
sudic și diverse lucruri de contrabandă, dar… niciun sclav. Trebuie să
spun că sunt impresionată. Și de faptul că te ţii de cuvânt și de cât de
bine îţi ţii contabilitatea.
El mârâi încet.
— Știi cât m-a costat isprava ta?
Aelin îşi îndreptă privirea spre o bucată de pergament de pe perete în
care erau înfipte diverse pumnale, săbii și chiar foarfeci – părea că Rolfe
exersa aruncatul la ţintă.
— Ei bine, la bar am o datorie pe care nu am plătit-o… spuse ea
despre documentul care, într-adevăr, conţinea multe și – pe zeii – suma
de bani era imensă.
Rolfe se întoarse spre Rowan, Fenrys și Gavriel.
— Vreţi să vă ajut în războiul ăsta? Uitaţi preţul: ucideţi-o! Acum Apoi
navele și oamenii mei vă vor aparţine.
Ochii negri ai lui Fenrys licăriră, dar nu la Rolfe, în timp ce Aelin se
ridică în picioare. Hainele-i negre erau uzate de călătorie și părul auriu îi
lucea în lumina gri. Și, chiar și într-o cameră cu ucigași de profesie, avea
aerul unei leoaice.
— O, nu cred că au să o facă, spuse ea. Sau că o pot face.
Rolfe se întoarse spre ea.
— Ai să afli că nu ești atât de pricepută în faţa războinicilor Fae. Ea
arătă spre unul dintre scaunele din faţa biroului.
— Poate vrei să te așezi.
— Ieși naibii din…
Aelin fluieră încet.
— Căpitane Rolfe, dă-mi voie să ţi-o prezint pe incomparabila,
frumoasa și perfecta Regină din Terrasen.
Dorian se miră. Dar se auziră pași, iar apoi…
Masculii se întoarseră când Aelin Galathynius intră într-adevăr în
cameră, îmbrăcată cu o tunică de un verde-închis, la fel de murdară, cu
părul blond desfăcut, și cu ochii turcoaz-aurii râzându-i când trecu pe
lângă Rolfe, care era cu gura căscată și cocoţat pe cotiera scaunului lui
Aelin.
Dorian nu-și dădea seama – fără mirosul unui Fae, nu-și dădea
seama.
— Ce… ce vrăjitorie e asta? spuse printre dinţi Rolfe, făcând un
singur pas.
Aelin și sosia ei se uitară una la cealaltă. Cea în negru îi zâmbi nou-
venitei.
— O, ești superbă!
Cea în verde schiţă un zâmbet încântător și videan în același timp…
Era zâmbetul unei fiinţe obișnuite mai degrabă să mârâie și să spună
lucruri oribile. Lysandra, prin urmare.
Cele două regine se întoarseră către Rolfe.
— Aelin Galathynius nu a avut o soră geamănă, mârâi el, cu o mână
pe sabie.
Aelin, cea îmbrăcată în negru – adevărata Aelin, care fusese tot
timpul printre ei – îşi dădu ochii peste cap.
— Uf, Rolfe, îmi strici distracţia! Bineînţeles că nu am o soră
geamănă.
 Ea îi făcu un semn din bărbie Lysandrei, iar carnea creaturii
metamorfice străluci și se topi, părul transformându-se într-o cortină
dreaptă și grea de șuviţe negre, pielea căpătând un bronz ușor, iar ochii
oblici deveniră de un verde izbitor.
Rolfe ţipă alarmat și se clătină înapoi – doar ca Fenrys să-l
echilibreze cu o mână pe umăr când războinicul Fae înaintă, cu ochii
mari.
— O creatură metamorfică, şopti Fenrys.
Aelin și Lysandra îl fixară pe războinic cu o privire indiferentă, care i-
ar fi făcut pe oamenii mai slabi să fugă.
Până și chipul calm al lui Gavriel se pleoști la vederea creaturii
metamorfice – tatuajele lui mișcându-se când înghiţi. Tatăl lui Aedion. Iar
dacă Aedion era aici, cu Aelin…
— Pe cât de mult mă intrigă să văd că sunteţi toţi prezenţi, spuse
Aelin, vreţi să îi confirmaţi marelui pirat că sunt cine spun că sunt și să
trecem mai departe, la lucruri mai importante?
Rolfe se albi de furie când îşi dădu seama că ei știuseră de la început
cine stătea în faţa lor.
— Ea este Aelin Galathynius. Și Celaena Sardothien totodată, spuse
Dorian.
Dar Rolfe se întoarse spre Fenrys și Gavriel, care erau imparţiali.
Gavriel dădu aprobator din cap, Fenrys fixând-o acum pe regină cu
privirea.
— Este cine spune că este.
Rolfe se întoarse spre Aelin, dar regina se încruntă la Lysandra când
aceasta îi dădu un tub sigilat cu ceară.
— Te-ai mai tuns.
— Încearcă tu să ai părul atât de lung și vezi dacă reziști mai mult de
o zi, spuse Lysandra, trecându-și degetele prin părul care îi atingea
clavicula.
Rolfe se uită cu gura căscată la ele. Aelin îi zâmbi însoţitoarei sale și
se întoarse spre Lordul Pirat.
— Deci, Rolfe, spuse tărăgănat regina, aruncând tubul dintr-o mână
în alta, să vedem ce-i cu refuzul tău – de ce nu vrei să te alături cauzei
mele.

CAPITOLUL 28

Aelin Galathynius nu se deranjă să îşi ascundă înfumurarea când

Rolfe îi arătă masa mare din dreapta biroului său – mult mai mare decât
vechiul birou unde, cândva, se întâlnise cu ea și cu Sam.
Reuși să facă doar un pas spre scaunul ei înainte ca Rowan să fie
lângă ea, ţinând-o de braţ.
Chipul lui – o, pe toţi zeii, îi lipsise chipul neîndurător – îi era încordat
când se apropie ca să-i murmure cu blândeţea unui Fae:
— Grupul lucrează cu noi, cu condiţia ca noi să-i conducem spre
Lorcan, de vreme ce Maeve i-a trimis ca să-l ucidă. Am refuzat să divulg
locul în care se află. O mare parte din flota adarlaniană este în Golful din
Oro mulţumită unei înţelegeri murdare cu Melisande ca să le folosească
porturile, iar flota lui Maeve navighează spre Eyliwe – nu știm dacă să o
atace sau să o ajute.
Ei, era bine să știe că iadul absolut îi aștepta și că informaţia despre
flota lui Maeve era corectă.
— Și mi-ai lipsit al naibii de mult, adăugă Rowan.
Ea zâmbi în ciuda spuselor lui, retrăgându-se ca să-l privească. Era
întreg și fără răni.
Era mai mult decât sperase ea. În ciuda veștilor pe care i le dăduse.
Aelin decise că nu-ɨ păsa în mod special de cine privea și se ridică pe
vârfuri ca să-și atingă gura de a lui. Fusese nevoită să-și folosească toată
agerimea și îndemânarea ca să evite ca el să-i detecteze mirosul astăzi –
iar încântarea încremenită de pe chipul său meritase efortul.
Rowan îi strânse braţul când ea se retrase.
— Sentimentul, prinţe, este reciproc, şopti ea.
Ceilalţi se străduiau să nu se uite la ei – în afară de Rolfe, care încă
fierbea.
— O, nu te arăta atât de iritat, căpitane, spuse ea întorcându-se spre
Rowan și așezându-se pe scaunul din faţa lui Rolfe. Mă urăști, te urăsc,
amândoi urâm ca imp˟eriile băgăreţe și dominatoare să ne spună ce să
facem – ne potrivim perfect.
— Mi-ai distrus aproape toate lucrurile pentru care am muncit.
Cuvintele tale pricepute și aroganţa nu au cum să te ajute în chestiunea
asta.
Doar de-a naibii, ea îi zâmbi și scoase limba. Nu una reală – una
bifurcată, de foc argintiu, care se zvârcoli în aer ca a unui șarpe.
Fenrys se înecă râzând malefic. Ea îl ignoră. Urma să se ocupe mai
târziu de prezenţa lor. Tocmai se rugă să îl poată avertiza pe Aedion
înainte să dea de tatăl său – care stătea acum la două scaun distanţă și
se holba la ea de parcă ar fi avut zece capete. Pe toţi zeii, până și
expresia semăna cu a lui Aedion. Cum de nu observase primăvara asta,
în Wendlyn? Aedion era un băiat ultima dată când îl văzuse ea – dar, ca
bărbat… Cu nemurirea lui Gavriel păreau să aibă chiar și aceeași vârstă.
Erau diferiţi în multe feluri; dar privirea aceea… era o reflexie.
Rolfe nu zâmbea.
— O regină care se joacă întotdeauna cu focul nu este un aliat
puternic.
— Iar un pirat ai cărui oameni l-au abandonat la primul test de
credinţă este un comandant de rahat; totuși iată-mă la masa asta.
— Ai grijă fato! Ai nevoie de mine mai mult decât am eu de tine.
— Așa o fi?
Un dans – asta era. Fusese un dans cu mult înainte să ajungă pe
insula asta îngrozitoare, iar acum ea trebuia să facă a doua mișcare.
Aelin lăsă scrisoarea de recomandare sigilată a lui Murtaugh pe masa
dintre ei.
— După cum văd eu lucrurile, am aur și pot să te transform dintr-un
infractor de rând într-un respectabil om de afaceri. Fenharrow poate să-l
conteste pe proprietarul insulelor, dar… dacă eu te-aș susţine? Dacă ar fi
să te fac nu un Lord al Piraţilor, ci un Rege al Piraţilor?
— Și cine ar confirma cuvântul unei prinţese de nouăsprezece ani?
Ea făcu un semn din bărbie spre tubul sigilat cu ceară.
— Murtaugh Allsbrook ar face-o. Ţi-a scris o scrisoare lungă și
frumoasă pe tema asta.
Rolfe luă tubul, îl studie și îl aruncă ʗu boltă – direct în coșul de
gunoi. Sunetul surd răsună prin birou.
— Și eu aș face-o, spuse Dorian, aplecându-se în faţă, înainte ca
Aelin să poată mârâi la scrisoarea ignorată. O să câştigăm războiul și
două dintre cele mai mari regate de pe continent au să te proclame
regele incontestabil al tuturor Piraţilor. Golful Craniului și Insulele Moarte
au să devină nu o ascunzătoare pentru oamenii tăi, ci un adevărat cămin.
Un nou regat.
Rolfe râse încet.
— Astea-s vorbele unor tineri idealiști și visători.
— Lumea, spuse Aelin, o să fie salvată și refăcută de visători, Rolfe.
— Lumea o să fie salvată de războinici, de bărbaţii și de femeile care
au să-și verse sângele pentru asta. Nu pentru promisiuni goale și vise
frumoase.
Aelin îşi sprijini palmele pe masă.
— Probabil. Dar, dacă o să câştigăm războiul, o să fie o lume nouă –
o lume liberă. Asta e promisiunea mea – faţă de tine, faţă de oricine o să
mărșăluiască sub stindardul meu. O lume mai bună. Iar tu va trebui să te
decizi unde îţi va fi locul.
— Asta e promisiunea unei fetiţe care încă nu știe cum funcţionează
cu adevărat lumea, spuse Rolfe. Stăpânii sunt necesari pentru
menţinerea ordinii – pentru ca lucrurile să fie funcţionale și profitabile în
continuare. Nu o să se termine bine pentru cei care caută să o răstoarne.
— Vrei aur, Rolfe? spuse mieros Aelin. Vrei un titlu? Vrei glorie, femei
sau pământ? Sau doar setea de sânge te stimulează? Ea arunca o
privire spre mâinile lui înmănușate. Cât te-a costat harta asta? Care era
scopul final, dacă sacrificiul trebuia făcut?
— Aelin Galathynius, pot să obţin și singur ce-mi oferi sau spui. El
zâmbi șiret. Doar dacă nu plănuiești să-mi oferi mâna și să mă faci regele
teritoriului tău… Ar putea fi o propunere interesantă.
Ticălosul. Ticălos îngrozitor și egoist. O văzuse cu Rowan. Se delecta
cu încremenirea amându-rora, cu moartea din ochii lui Rowan.
— Se pare că nu ai pariat pe calul potrivit, şopti Rolfe. El îşi îndreptă
privirea spre Dorian. Ce vești ai primit?
Dar calul nepotrivit interveni cu blândeţe:
— Niciuna. Dar ai să te bucuri să afli că spionii tăi de la Trandafirul
Oceanului îşi fac treaba. Și că Maiestatea Sa chiar este un actor
desăvârșit. Aelin îşi reprimă râsul.
Rolfe se întunecă la faţă.
— Ieșiţi din biroul meu!
Dorian spuse cu răceală:
— Refuzi să te gândești să te aliezi cu noi din cauza unei dușmănii
minore?
Aelin pufni:
— N-aș putea să spun că distrugerea orașului său sărac și a navelor
e o „dușmănie minoră”.
— Aveţi la dispoziţie două zile ca să plecaţi de pe insulă, spuse Rolfe,
dezgolindu-și dinţii. După asta, promisiunea mea de acum doi ani și
jumătate rămâne valabilă. El le rânji superior însoţitorilor ei. Ia-ţi…
menajeria cu tine.
Fumul i se roti în gură. Ea se așteptase la o discuţie, dar… Era timpul
să se regrupeze – să vadă ce făcuseră Rowan și Dorian și să plănuiască
următorii pași.
Să-l lase pe Rolfe să creadă că, pentru moment, nu mai dansa.
Aelin porni pe holul îngust, cu un zid de mușchi în spate și lângă ea,
și înfruntă o altă dilemă: Aedion.
El zăbovea în faţa hanului, ca să supravegheze forţele inamice. Dacă
s-ar fi grăbit spre el, l-ar fi adus faţă în faţă cu tatăl său neștiutor, de mult
pierdut.
Aelin făcu trei pași pe hol când Gavriel spuse în spatele ei:
— Unde este el?
 Încet, ea se uită înapoi. Faţa bronzată a războinicului era încordată,
iar ochii, plini de tristeţe și duritate.
Ea rânji.
— Dacă te referi la dragul de Lorcan…
— Știi la cine mă refer.
Rowan făcu un pas între ei, dar chipul lui dur nu afișa nicio expresie.
Fenrys se strecură pe hol, închise ușa de la biroul lui Rolfe și îi privi cu un
zâmbet diabolic. O, Rowan îi spusese ei multe despre el! Avea un chip și
un corp pentru care femeile și bărbaţii ar fi ucis ca să le aibă. Ce îl
obligase Maeve să facă, ce dăduse pentru geamănul lui?
Dar Aelin ţâţâi și îi spuse lui Gavriel:
— „Cine este el?” nu e întrebarea mai potrivită?
Gavriel nu zâmbi. Nu se mișcă. Aelin trăgea de timp pentru ea și
pentru Aedion…
— Nu tu hotărăști când, unde și cum ai să-l întâlneşti, spuse Aelin.
— Este fiul meu, la naiba! Cred că ɕu decid.
Aelin ridică din umeri.
— Nici măcar nu ai dreptul să decizi dacă ai voie să-i spui așa. Ochii
roșiatici licăriră; mâinile tatuate se strânseră în pumni.
Dar Rowan spuse:
— Gavriel, nu intenţionează să te ţină departe de el.
— Spune-mi unde este fiul meu! Acum!
A – iată-l! Chipul Leului. Războinicul care doborâse armate și a cărui
reputaţie îi făcea pe soldaţi să tremure. Ai cărui soldaţi îi erau tatuaţi pe
tot corpul.
Dar Aelin îşi curăţă unghiile și se încruntă la holul acum gol din
spatele ei.
— A naibii să fiu dacă știu unde a plecat!
Ei clipiră și apoi tresăriră când văzură locul unde fusese cândva,
Lysandra. Direcţia spre care dispăruse pe fereastra deschisă, zburând,
șerpuindu-se sau târâindu-se, ca să-l ducă pe Aedion.
Aelin îi spuse lui Gavriel cu o voce monotonă și rece:
— Să nu-mi mai dai niciodată ordine!
Aedion și Lysandra așteptau deja la Trandafirul Oceanului, iar când
intrară în curtea frumoasă, Aelin abia avu puterea să-i transmită lui
Rowan că era șocată că el nu alesese un loc mai mizerabil.
Dorian, la câţiva pași în spate, râse încet – ceea ce era bine,
presupuse ea. Era bine că râdea. Nu râsese ultima dată când îl văzuse.
Și trecuseră săptămâni bune de când râsese și ea cu poftă.
Ea îi aruncă lui Rowan o privire care îi spuse să se întâlnească la
etaj, și se opri la jumătatea curţii. Dorian, simţind ce avea de gând, se
opri și el.
Aerul serii era încărcat cu mirosul dulce al fructelor și al florilor
căţărătoare, iar fântâna din mijloc susura lin. Ea se întrebă dacă
proprietarul hanului era din Deșertul Roșu – dacă ei văzuseră cum erau
folosite apa, pietrele și verdeaţa de la Fortăreaţa Asasinilor Tăcuţi.
— Îmi pare rău. Pentru Rifthold, îi şopti Aelin lui Dorian.
Chipul bronzat al regelui se încordă.
— Mulţumesc pentru ajutor.
Aelin ridică din umeri.
— Rowan caută mereu o scuză ca să se dea mare. Salvările
dramatice dau un scop și o împlinire vieţii lui plicticoase de nemuritor.
Rowon tuși intenţionat de la ușile deschise ale balconului de
deasupra lor, suficient de clar, încât să o informeze că auzise și că nu
avea să uite remarca, odată rămași singuri.
Eu se abţinu să zâmbească. Presupunea că fusese o surpriză și o
încântare faptul că, pe drumul până aici, între Rowan și Dorian plutise un
calm plin de respect.
Îi făcu semn regelui să o însoţească și spuse încet, conștientă de câţi
spioni avea Rolfe în clădire.
— Se pare că, în prezent, din cauza unor porcării de hârtii, noi doi nu
avem coroane.
Dorian nu îi zâmbi. Scările scârţâiră sub ei când se îndreptară spre al
doilea etaj. Erau aproape de camera pe care i-o indicase Dorian, când el
spuse:
— Poate că este un lucru bun.
Ea deschise și închise gura și, pentru prima dată, alese să nu spună
nimic, scuturând ușor din cap când intră în cameră.
Întâlnirea lor fu tăcută și meticuloasă. Rowan și Dorian povestiră în
detaliu ce li se întâmplase, Aedion insistând să i se spună mai multe
despre vrăjitoare și armura lor, despre modul în care zburau și ce formaţii
foloseau. Orice, ca să-i informeze pe cei din legiunea Bane, ca să îşi
sporească apărarea nordică, indiferent de cine îi comanda. Generalul
Nordului – care avea să preia informaţiile și să le construiască rezistenţa.
Dar ușurinţa cu care legiunea Dinţi-de-fier cucerise orașul…
— Manon Cioc-negru, spuse gânditor Aedion, ar fi o aliată de
valoare, dacă am putea s-o convingem să treacă de partea noastră.
Aelin se uită la umărul lui Rowan – unde o mică cicatrice îi păta acum
pielea aurie de sub haine.
— Poate că, dacă o convingem pe Manon să se întoarcă împotriva
alor ei, am stârni o luptă între vrăjitoare, spuse ea. Poate că au să ne
scutească de sarcina de a le ucide și au să se distrugă unele pe celelalte.
 Dorian se îndreptă pe scaun, însă numai calcule reci i se citeau în
ochi atunci când replică:
— Dar ce-și doresc? Adică, în afară de capetele noastre. De ce ar
vrea să se alieze cu Erawan?
Și atunci, toţi se uitară la colierul de cicatrice subţiri, care pătau pielea
de la baza gâtului lui Aelin – unde mirosul o marca permanent ca pe o
Ucigașă de Vrăjitoare. Baba Picioare-galbene vizitase castelul iarna
trecută pentru acea alianţă, dar se mai petrecuse și altceva?
— Putem să ne gândim mai târziu la metodele și motivele lor, afirmă
Aelin. Dacă o să ne întâlnim cu vrăjitoarele, o să le prindem vii. Vreau să-
mi răspundă la niște întrebări.
Apoi, ea le explică ce văzuse în Ilium.
Ordinul pe care i-l dăduse Brannon – să găsească Lacătul. Ei bine, el
și mica lui expediţie puteau să aștepte.
Povara și ameninţările erau nesfârșite, presupuse ea în seara aceea
când, la cină, mâncaseră crab piperat și orez condimentat.
Zeci de ani îşi petrecuse Erawan făcând planuri. Poate câteva secole,
cât dormise. Și ea nu avea decât să primească ordine neprecise din
partea unor regi morţi de mult ca să găsească un mod de a-l opri; doar
niște luni nenorocite să adune o armată împotriva lui.
Nu credea că era o coincidenţă că Maeve naviga spre Eyliwe în
același moment în care Brannon îi ordonase să se ducă în Mlaștinile
Stâncoase, în peninsula sud-vestică. Sau că nenorocita de flotă din
Morath se ascundea în Golful din Oro – chiar de partea cealaltă.
Nu avea suficient timp, nu avea suficient timp să facă ceea ce trebuia
să facă, să îndrepte situaţia.
Dar… cu pași mărunţi…
Trebuia să se ocupe de Rolfe. Să-și asigure alianţa oamenilor lui. Și
avea nevoie de harta, pe care încă trebuia să îl convingă să o
folosească, pentru a o ajuta să găsească Lacătul.
Mai întâi, însă, trebuia să se asigure că harta infernală chiar era de
folos.

CAPITOLUL 29

Prea multe animale hoinărind pe străzi la ora aceasta ar fi atras

asupra lor o atenţie nedorită.
Cât despre Aedion, creatura metamorfică, și-ar fi dorit să fi avut blană
sau pene, și nu să arate… așa.
 Nu că ar fi fost urâtă ca tânără cu păr roșcat și ochii verzi. Cu acele
culori, ar fi putut trece drept una dintre fecioarele minunate din muntele
din nordul Terrasenului. Lysandra era cine trebuia să fie, când ei
așteptară chiar pe alee. Ca și el.
Lysandra se rezemă de zidul din cărămidă, cu un picior sprijinit ca să-
și dezvăluie o coapsă de un alb cremos. Și Aedion, cu mâna pe zid lângă
capul ei, era doar un client obișnuit.
Pe alee nu se auzeau decât șoarecii agitaţi, care mâncau fructele
stricate și aruncate. Cu tot cu Lordul Pirat, Golful Craniului era întocmai
haznaua la care se aștepta el.
Cel care, acum, ţinea fără să știe singura hartă spre Lacătul pe care
Aelin primise ordin să-l găsească. Atunci când Aedion se plânsese că,
bineînţeles, că era o hartă pe care nu o putea fura, Rowan fusese cel
care le sugerase… planul. Capcana. Orice ar fi fost.
El aruncă o privire spre lanţul delicat de aur care atârna la gâtul alb al
Lysandrei, urmărindu-i lungimea până în faţa corsajului ei, spre locul
unde Amuleta din Orynth era ascunsă dedesubt
— Admiri priveliștea?
Aedion îşi ridică privirea de la sânii ei generoși.
— Scuze.
Dar, cumva, creatura metamorfică îi citi gândurile agitate.
— Crezi că nu o să funcţioneze?
— Cred că sunt destule lucruri valoroase pe insulă – de ce s-ar
deranja Rolfe să o vrea pe asta?
Furtuni, inamici și comori – asta indica harta. Și, de vreme ce el și
Lysandra nu erau primii doi… părea că numai unul ar fi putut apărea pe
harta tatuată pe mâinile lui Rolfe.
— Rowan a afirmat că amuleta o să i se pară destul de interesantă lui
Rolfe, cât să şɨ-o dorească.
— Rowan și Aelin au tendinţa de a spune un lucru și de a se referi la
cu totul altceva. Aedion expiră pe nas. A trecut deja o oră de când
suntem aici.
Ea ridică o sprânceană roșcată.
— Trebuia să fii în altă parte?
— Ești obosită.
— Toţi suntem obosiţi, spuse ea brusc.
El închise gura, deoarece nu voia să-i zboare deocamdată capul.
Fiecare transformare îi răpea ceva Lysandrei. Cu cât erau mai mari
schimbarea și animalul, cu atât mai piperat era preţul. Aedion o văzuse
transformându-se din fluture în bondar, în pasăre colibri și-n liliac, în
decurs de câteva minute. Dar transformarea din om în leopard-fantomă,
în urs, în elan sau în cal, așa cum îi demonstrase o dată, dura mai mult
între etape, magia fiind nevoită să adune puterea ca să devină acea
mărime, ca să umple corpul cu toate puterile înnăscute.
Se auziră pași lejeri, însoţiţi de un fluierat pe două note. Din cauza
sunetului, îi simţi suflarea Lysandrei pe maxilar. Totuși Aedion încremeni
ușor când pașii se apropiară și se trezi holbându-se la fiul marelui său
inamic. Rege, acum.
Dar tot era faţa pe care o urâse, căreia îi zâmbise dispreţuitor și pe
care se gândise ani la rând să o taie în bucăţele. O faţă pe care o văzuse
beată până peste poate la petreceri, în urmă cu doar câteva anotimpuri; o
faţă pe care o văzuse îngropată în gâtul femeilor ale căror nume nici
măcar nu se deranjase să le afle; o faţă care îl chinuise în celula din
temniţă.
Faţa îi era acum acoperită de o glugă și părea că se afla aici ca să se
intereseze de serviciile Lysandrei – de îndată ce Aedion ar fi terminal cu
ea. Generalul îşi încleștă dinţii.
— Ce?
Dorian se uită la Lysandra, ca și când ar fi studiat marfa, iar Aedion
se luptă cu impulsul de a se burzului
— Rowan m-a trimis să văd dacă aţi făcut vreun progres.
Prinţul șl Aelin erau din nou la han, bând în sala de mese, unde toţi
spionii lui Rolfe ar fi putut dă-i vadă și să-i raporteze. Dorian se uită la
creatura metamorfică tresărind.
— Și pe toţi zeii, tu chiar poţi să iei orice formă umană!
Lysandra ridică din umeri, aidoma unei curve lipsite de respect,
gândindu-se la preţul ei.
— Nu este pe atât de interesant pe cât ai crede. Mi-ar plăcea să văd
dacă aș putea să mă transform într-o plantă. Sau într-o rafală de vânt.
— Poţi… face asta?
— Bineînţeles că poate, spuse Aedion, sprijinindu-se de zid și
incrucișându-și braţele.
— Nu, rosti Lysandra, încruntându-se spre Aedion. Și nu avem nimic
de raportat. Nici urmă de Rolfe sau de oamenii lui.
Dorian dădu aprobator din cap, băgându-și mâinile în buzunare.
Liniște.
Pe Aedion îl duru glezna groaznic, atunci când Lysandra îl lovi subtil
cu piciorul.
El îşi ţinu în frâu zâmbetul dispreţuitor când îi spuse regelui:
— Deci tu și Whitethorn nu v-aţi ucis unul pe celălalt.
Dorian ridică din sprâncene.
— Mi-a salvat viaţa, aproape s-a epuizat ca să o facă. De ce aș fi
altfel decât recunoscător?
Lysandra îi zâmbi înfumurat lui Aedion.
— Ai de gând să-ţi vezi tatăl? îl întrebă regele.
Aedion se retrase. Se bucurase de aventura lor din seara aceea, ca
să evite să ia o hotărâre. Aelin nu deschisese subiectul, iar el fusese
mulţumit să vină aici, chiar dacă risca sa dea peste un mascul.
— Bineînţeles că am să-l văd, spuse încordat Aedion.
Chipul alb ca luna al Lysandrei era calm și inexpresiv când îl privi; era
chipul unei femei instruite să-i asculte pe bărbaţi, să nu se arate niciodată
surprinsă…
Pe el nu-l ofensa fosta ei ocupaţie și ce întruchipa acum; îi displăceau
numai monștrii care văzuseră cât de frumoasă avea să fie copila și o
duseseră în bordelul acela. Aelin îi spusese ce îi făcuse Arobynn
bărbatului pe care îl iubise ea. Era un miracol că creatura metamorfică
reușea să zâmbească.
Aedion făcu semn din bărbie spre Dorian.
— Du-te și spune-le lui Aelin și lui Rowan că nu avem nevoie să ne
supravegheze. Ne descurcăm și singuri.
Dorian înţepeni, dar se retrase pe alee, ca un potenţial client
nemulţumit.
Lysandra îl împinse-n piept pe Aedion și şopti:
— Omul ɚɬa a îndurat destule, Aedion! N-ai muri dacă ai fi un pic mai
bun.
A înjunghiat-o pe Aelin. Dacă l-ai cunoaşte cum îl cunosc eu, nu ai fi
atât de dispusă să îi ţii partea…
— Nimeni nu se așteaptă ca tu să i-o ţii. Dar un cuvânt blând, puţin
respect…
El îşi dădu ochii peste cap.
— Vorbește mai încet!
Ea așa făcu-dar continuă:
— A fost înrobit; a fost torturat luni întregi. Nu doar de tatăl lui, ci și de
creatura din el. A fost violat și, chiar dacă nu poţi să-l ierţi pentru că a
înjunghiat-o pe Aelin împotriva dorinţei lui, atunci încearcă să fii mai
milos.
Lui Aedion i se poticni inima când văzu furia și durerea de pe chipul
ei. Iar cuvântul pe care îl folosise…
El înghiţi cu greu, verificând strada din spatele lor. Nici urmă de
cineva care să caute comoara pe care o aveau asupra lor.
— L-am cunoscut pe Dorian drept un arogant nesăbuit…
— Și eu, pe regina ta. Eram copii atunci. Avem voie să facem greșeli,
să aflăm cine vrem să fim. Dacă ai să-i oferi lui Aelin darul acceptării
tale…
— Nu-mi pasă dacă a fost la fel de arogant și de vanitos ca Aelin, nu-
mi pasă dacă a fost înrobit de un demon care i-a luat minţile. Mă uit la el
și îmi văd familia măcelărită, văd urmele spre râu și îl aud pe Quinn cum
îmi spune că Aelin a fost înecată și că a murit.
Respira sacadat și gâtul îi ardea, dar nu îi păsa.
— Aelin l-a iertat, zise Lysandra. Aelin nu i-a reproșat niciodată asta.
Aedion mârâi la ea. Lysandra mârâi la rândul ei și se uită în ochii lui
nu cu expresia instruită sau potrivită pentru dormitoare, ci cu cea
adevărată, nevăzută – sălbatică, puternică și neâmblânzită. Indiferent de
trupul pe care-l avea, era întruparea munţilor Staghoms, inima
Oakwaldului.
— Am să încerc, spuse răgușit Aedion.
— Străduiește-te mai mult! Mai bine!
Aedion se sprijini din nou cu palmele de zid și se aplecă să-i arunce o
privire urâtă. Ea nu cedă niciun centimetru.
— În regatul nostru, există ordine și o ierarhie, domnișoară, și, ultima
dată când am verificat, tu nu erai a treia. Nu-mi dai ordine!
— Nu suntem pe un câmp de luptă, şopti Lysandra. Gradele sunt pur
formale. Și ultima dată când eu am verificat… Îl împunse în piept, chiar
între pectorali, iar el ar fi putut jura că vârful unei gheare îi străpunsese
pielea de sub haine. Tu nu ai fost suficient de impresionant, încât să
invoci gradul ca să-ţi ascunzi greșeala.
Sângele îi scânteie și-i zvâcni. Aedion se trezi studiindu-i conturul
senzual al buzelor, acum strânse de mânie.
Furia din privirea ei se stinse, iar când îşi retrase degetul ca și când
s-ar fi ars, el îngheţă când îi văzu chipul cuprins de panică.
Rahat! Rahat!…
Lysandra făcu un pas înapoi, prea nonșalant ca să nu fie o mișcare
calculată. Dar Aedion încercă – de dragul ei, încercă să nu se mai
gândească la buzele Lysandrei…
— Chiar vrei să te întâlneşti cu tatăl tău? spuse ea calm, prea calm.
El dădu din cap, înghiţind cu greu. Era prea devreme – nu ar fi fi vrut
să simtă atingerea unui bărbat prea curând. Poate niciodată, și ar fi fost
nepoliticos dacă ar fi insistat să o facă înainte ca ea să dorească. Și, pe
toţii zeii, dacă Lysandra s-ar fi uitat vreodată la vreun bărbat cu un astfel
de interes… s-ar fi bucurat pentru ea. s-ar fi bucurat că alegea pentru
sine, chiar dacă nu el ar fi fost alegerea ei…
— Eu… Aedion înghiţi, forţându-se să îşi aducă aminte ce îl întrebase
ea. Despre tatăl lui. Corect. A vrut să mă vadă? fu singura întrebare pe
care se gândi să o adreseze.
 Ea îşi înclină capul într-o parte, mișcarea fiind atât de specifică unei
feline, încât el se întrebă dacă nu-și petrecea prea mult timp în blana de
leopard-fantomă.
— Aproape că i-a sărit în cap lui Aelin când a refuzat să-i spună unde
și cine ești.
Gheaţa îi cuprinse venele. Dacă tatăl lui fusese nepoliticos cu ea…
— Dar mi s-a părut, îl lămuri repede Lysandra când el se încorda, că
este genul de mascul care ţi-ar respecta dorinţele, dacă ai alege să nu-l
vezi. Totuși în orașul ăsta mic, cu compania pe care o avem… s-ar putea
să fie imposibil.
— Ţi s-a părut și că ar putea fi convins să ne ajute, dacă m-ar
cunoaşte?
— Nu cred că Aelin ţi-ar cere asta vreodată, spuse Lysandra,
punându-și o mână pe braţul încă sprijinit lângă capul ei.
— Ce să-i spun? şopti Aedion. Am auzit atâtea povești – despre Leul
din Doranelle. Este un afurisit de cavaler alb. Nu cred că ar accepta un
fiu cărora mulţi îi spun Târfa din Adarlan. Ea ţâţâi, dar Aedion o ţintui cu
privirea. Tu ce-ai face?
— Nu pot să-ţi răspund la întrebarea asta. Tatăl me…
Ea scutură din cap.
El știa povestea – știa de tatăl metamorfic, care fie o abandonase pe
mama ei, fie nici măcar nu avusese habar că era însărcinată. Apoi mama
o aruncase pe Lysandra în stradă când îi descoperise moștenirea.
— Aedion, tu ce vrei să faci? Nu pentru noi, nu pentru Terrasen, ci
pentru tine.
El îşi plecă ușor capul, uitându-se din nou de-a lungul străzii liniștite.
— Viaţa mea nu a avut… legătură cu ce-mi doresc. Nu știu cum să
aleg lucrurile astea.
Nu, din clipa în care sosise în Terrasen la vârsta de cinci ani, fusese
antrenat – calea îi fusese aleasă. Iar când Terrasenul arsese sub torţele
adarlaniene, o altă mână îi apucase lesa sorţii. Chiar și acum, cu războiul
iminent… Chiar nu îşi dorise niciodată ceva pentru el? Tot ce îşi dorise
fusese jurământul de sânge. Iar Aelin i-l dăruise lui Rowan. Nu o
dispreţuia din cauza asta, nu acum, dar… Nu îşi dăduse seama de cât de
puţine ceruse.
— Știu. Știu exact cum te simţi, spuse Lysandra încet.
El îşi ridică fruntea și-i văzu din nou ochii verzi în întuneric. Uneori, îşi
dorea ca Arobynn Hamei să mai fi fost în viaţă – doar ca să îl poată ucide
cu mâna lui pe regele-asasinilor.
— Mâine-dimineaţă, şopti el. Ai să vii cu mine? Ca să-l văd.
Ea tăcu pentru o clipă înainte să spună:
 — Chiar vrei să merg cu tine?
Chiar îşi dorea asta. Nu îşi putea explica de ce, dar voia ca ea să fie
acolo. Îi intrase pe sub piele al naibii de repede, dar… Lysandra îl
liniștea. Poate pentru că era o noutate. Ceva ce el nu mai întâlnise și o
fiinţă în care nu-și pusese toate speranţele, durerea și dorinţele. Cel
puţin, nu prea multe.
— Dacă nu te-ar deranja… da. Vreau să fii acolo.
Ea nu-ɨ răspunse. Vru să spună ceva, dar amuţi la auzul unor pași.
Se văzu o lumină. Prea dintr-odată.
Ei se ascunseră și mai mult în umbrele aleii, zidul fundacului ivindu-
se în spatele lor. Dacă schema nu avea să funcţioneze cum trebuia…
Dacă mergea prost, avea lângă el o creatură capabilă să sfâșie un
grup de bărbaţi. Aedion îi zâmbi Lysandrei când se apropie din nou de ea
și aproape că-i atinse gâtul cu nasul.
Pașii se apropiară, iar Lysandra expiră, devenind flexibilă.
Din întunericul glugii, el se uită cu atenţie la aleea din faţă, la umbrele
și razele luminii lunii, pregătindu-se. Ei aleseseră fundătură aceea cu un
motiv.
Fata îşi dădu seama de greșeala ei un pic prea târziu.
— O!
Aedion îşi ridică privirea, gluga ascunzându-i trăsăturile, când
Lysandra îi spuse mieros tinerei care se potrivea perfect descrierii
chelneriţei lui Rolfe, făcute de Rowan:
— Termin în două minute dacă vrei să-ţi aștepţi rândul.
Fata roși, dar le aruncă o privire dură, studiindu-i din cap până în
picioare.
— Am cotit greșit, spuse ea.
— Ești sigură? întrebă Lysandra. Este cam târzior pentru o plimbare
de seară.
Chelneriţa lui Rolfe îi fixă cu privirea tăioasă și se întoarse din nou pe
stradă.
Ei așteptară. Un minut. Cinci. Zece. Nu mai apăru nimeni.
În cele din urmă, Aedion se îndepărtă, iar Lysandra urmări intrarea pe
alee. Creatura metamorfică îşi înfășură o buclă roșcată pe deget.
— Nu pare o hoaţă.
— Unii ar spune lucruri asemănătoare despre tine și Aelin. Lysandra
îşi murmură confirmarea. Aedion se gândi:
— Poate că era doar o iscoadă – ochii lui Rolfe.
— De ce s-ar fi deranjat? De ce nu a venit să ia obiectul, pur și
simplu?
Aedion se uită din nou la amuleta care dispărea sub corsajul
Lysandrei.
— Poate a crezut că trebuie să caute altceva.
Înţeleaptă, Lysandra nu scoase Amuleta din Orinth din rochie. Dar
cuvintele lui plutiră între ei când aleseră cu grijă drumul de întoarcere
spre Trandafirul Oceanului.

CAPITOLUL 30

După două săptămâni de traversat lent câmpiile întinse și noroioase,

Elide se săturase să folosească numele mamei ei.
Se săturase să fie mereu atentă să se audă strigată așa de Molly, ca
să cureţe după fiecare masă (fără îndoială, fusese o greșeală să îi spună
femeii că avea ceva experienţă la spălatul vaselor în bucătării
aglomerate), se săturase să o audă pe Ombriel – frumuseţea brunetă,
care nu era artistă, ci nepoata lui Molly și vistiernicul lor-întrebând-o cum
îşi rănise piciorul, de unde era familia ei și cum învăţase să-i observe pe
ceilalţi atât de atent, încât putea face un ban ca ghicitoare.
Măcar Lorcan nu-l folosea mai deloc, de vreme ce abia îşi vorbeau în
timp ce carnavalul înainta cu greu prin câmpiile noroioase. Pământul era
atât de îmbibat cu ploaia zilnică de după-amiază, încât căruţele se
împotmoleau deseori. Nu prea înaintaseră și, când Ombriel o surprindea
pe Elide privind spre nord, întreba – în repetate rânduri – ce era în Nord,
de-i atrăgea atenţia atât de des. Elide minţea și se eschiva mereu. Din
fericire, problema dormitului cu soţul ei era mai ușor de evitat.
Pământul fiind umed, era aproape imposibil să doarmă pe jos.
Așadar, femeile se întindeau oriunde puteau în cele două căruţe,
lăsându-i pe bărbaţi să tragă la sorţi în fiecare noapte pentru locurile
rămase libere și pentru a vedea cine dormea pe pământ, pe o podea
improvizată din păpuriș. Cumva, Lorcan pierdea mereu – ori intenţionat,
ori din cauza vreunei scamatorii de-a lui Nik, care se ocupa cu siguranţa
și tragerea la sorţi ori, pur și simplu, pentru că avea ghinion.
Dar măcar asta-l ţinea pe Lorcan departe, foarte departe de ea, și îi
făcea să interacţioneze cât mai puţin posibil.
Cele câteva conversaţii pe care le purtau – când el o însoţea ca să
aducă apă din râul umflat sau să adune lemne de foc găsite pe câmp –
nu prea o deranjau. El insista ca ea să-i dea mai multe detalii despre
Morath, mai multe informaţii despre hainele gărzilor, despre armatele
campate în jurul lui, servitori și vrăjitoare.
Ea începuse din vârful Fortăreţei – cu balaurii, cuiburile și vrăjitoarele.
Apoi coborî, etaj cu etaj. Avuseseră nevoie de două săptămâni ca să
ajungă până la nivelurile subterane, iar însoţitorii lor nu știau că tinerii
căsătoriţi, care se furișau să aducă mai multe lemne pentru foc, nu se
gândeau să-și șoptească dulcegării neînsemnate.
Când caravana se opri în noaptea aceea, Elide se îndreptă spre o
dumbravă din mijlocul câmpiei, ca să vadă ce ar putea folosi pentru focul
imens de tabără. Lorcan merse încet pe lângă ea, la fel de tăcut ca
foșnetul ierbii din jurul lor. Nechezatul cailor și vuietul însoţitorilor lor, care
se pregăteau pentru cină, rămaseră în urmă, iar Elide se încruntă când
cizma i se afundă adânc într-o băltoacă noroioasă. Ea trase de cizmă,
glezna durând-o din cauza greutăţii pe care o susţinea, și scrâșni din dinţi
până când…
Magia lui Lorcan îi împinse piciorul, o mână invizibilă eliberându-i
cizma, iar ea se împinse în el. Braţele și coastele îi erau la fel de dure și
de ferme ca magia pe care o folosise, iar fata ricoșă, iarba înaltă
strivindu-se sub ea.
— Mulţumesc, îi şopti Elide.
Lorcan merse înainte și spuse fără să se uite înapoi:
— Aseară am rămas la cele trei temniţe. Spune-mi ce e înăuntru.
Gura i se usca un pic atunci când îşi aminti de celula în care stătuse

ghemuită, de întuneric și de aerul sufocant.

— Nu știu ce este înăuntru, minţi ea și-l urmă. Oameni care suferă,
fără îndoială.
Lorcan se aplecă făcând să-i dispară capul brunet sub un val de
iarbă. Când se ridică, rupse fără efort cele două beţe din mâinile-i
imense.
— Mi-ai descris fără nicio problemă toate celelalte lucruri, totuși
mirosul tocmai ţi s-a schimbat De ce?
Ea trecu pe lângă el, aplecându-se de nenumărate ori ca să adune
lemnele împrăștiate pe care le găsea.
— Făceau lucruri oribile acolo, spuse ea peste umăr. Uneori, îi
auzeam pe oameni cum ţipă.
Se rugă, în sinea ei, ca în Terrasen să fie mai bine. Trebuia să fie.
— Pe cine ţineau acolo? Pe soldaţii inamici? Fără îndoială, potenţiali
aliaţi pentru planul său.
— Pe oricine voiau să tortureze. Mâinile gărzilor, rânjetele lor
dispreţuitoare… Presupun că ai să pleci de îndată ce-am să-ţi descriu și
ultimul puţ din Morath. Adună beţele rând pe rând, glezna durând-o de
fiecare dată când îşi schimba centrul de greutate.
— Este vreo problemă dacă o fac? Asta a fost înţelegerea noastră.
Am rămas mai mult timp decât am intenţionat.
Când se întoarse, îl văzu cu un braţ de beţe mai mari, pe care el i le
aruncă brusc în mica grămadă pe care o ţinea ea; apoi, îşi scoase barda
dintr-o parte, înainte să se îndrepte către creanga încovoiată, căzută în
spatele lui.
— Deci am să fiu nevoită să joc rolul soţiei abandonate?
— Deja te joci de-a oracolul; ce mai contează un rol? Lorcan lovi cu
putere creanga cu barda. Lama se înfipse adânc, iar lemnul scârţâi.
Descrie-mi temniţele!
Era corect și, la urma urmelor, asta le fusese înţelegerea: protecţia și
ajutorul lui în faţa pericolelor, în schimbul lucrurilor pe care le știa. Și nu
avusese nimic de obiectat în privinţa minciunilor pe care ea le spusese
însoţitorilor lor – tăcuse, dar îi făcuse jocul.
— Temniţele nu mai există, reuși Elide să spună. Sau cele mai multe
nu ar trebui să mai existe. Laolaltă cu catacombele.
Poc, poc, poc. Lorcan tăie creanga, lemnul cedând zgomotos. El
începu să taie o altă bucată.
— Au fost distruse de explozie? El ridică toporul, mușchii de pe
spatele-i puternic mișcându-se pe sub bluza neagră, dar se opri. Ai spus
că erai aproape de curte când a avut loc explozia – cum de știi că
temniţele nu mai există?
Bine. Minţise în legătură cu asta. Dar…
— Explozia a ieșit din catacombe și a distrus o parte din turnuri. Am
presupus că și temniţele i-au stat în cale.
— Eu nu fac planuri pe baza unor presupuneri. Se apucă să despice
creanga, iar Elide dădu ochii peste cap în spatele lui. Descrie-mi planul
temniţei nordice!
Elide se întoarse spre soarele care apunea, colorând câmpiile în
portocaliu și auriu dincolo de ei.
— Află singur!
Zgomotul metalului pe lemn nu se mai auzi. Nici măcar vântul din
iarbă nu mai bătu.
Dar ea îndurase moartea, disperarea și groaza și îi spusese destule –
întorsese fiecare piatră îngrozitoare, se uitase după fiecare colţ întunecat
din Morath pentru el. Insolenţa și aroganţa lui… Putea să se ducă naibii.
Abia pășise în iarba care se legăna când Lorcan ajunse în faţa ei, ca
o umbră mortală. Până și soarele părea să-i evite faţa imensă și
bronzată, deși vântul îndrăzni să-i zburlească șuviţele mătăsoase și
negre peste chip.
— Avem o înţelegere, fato!
Elide îi întâlni privirea pătrunzătoare.
 — Nu mi-ai precizat când trebuie să-ţi spun. Așa că pot să mă
gândesc la detalii cât timp doresc, dacă vrei să le afli pe toate.
El îşi dezgoli dinţii.
— Cu mine nu te juca!
— Sau ce?
ÎI înconjură ca și când ar fi fost o piatră într-un râu. Evident îi era cam
greu să meargă apăsat când șchiopăta la fiecare al dojilea pas, dar îşi
ţinu bărbia ridicată.
— Tot n-ai să capeţi răspunsuri dacă mă ucizi sau mă rănești.
Mai repede decât văzu ea, el întinse un braţ și o apucă de cot
— Marion! mârâi el.
Numele acela. Ea îşi ridică privirea spre chipul lui dur și sălbatic un
chip născut într-o altă epocă, într-o altă lume.
— Ia-ţi mâna de pe mine!
Lorcan, spre surprinderea ei, se supuse imediat.
Dar chipul nu i se schimbă – câtuși de puţin – atunci când zise:
— Ai să-mi spui ce vreau să știu…
Obiectul din buzunarul ei începu să zvâcnească și să pulseze, o urmă
a bătăilor inimii sale în oase.
Lorcan făcu un pas înapoi, iar nările i se umflară delicat. Ca și când
ar fi simţit piatra trezindu-se.
— Ce ești tu? spuse el încet.
— Nu sunt nimic, îi răspunse ea sec.
Poate că, odată ce ar fi dat de Aelin și de Aedion, avea să găsească
un scop, o cale să fie utilă lumii. Deocamdată, era un mesager, un curier
care-i ducea piatra – Celaenei Sardothien. Indiferent cum ar fi putut Elide
să găsească o persoană într-o lume atât de mare, de nesfârșită. Trebuia
să ajungă în nord – și repede.
— De ce te duci la Aelin Galathynius?
Întrebarea era prea încordată ca să fie întâmplătoare. Nu, Lorcan
părea să se abţină din răsputeri să-și înăbușe furia și instinctele de
prădător.
— O cunoști pe regină, şopti ea.
El clipi. Nu surprins, ci ca să tragă de timp.
O cunoștea și se gândea ce să-i spună și cum să-i spună…
— Celaena Sardothien este în serviciul reginei, spuse el. Nu trebuie
să faci fouă drumuri. Dacă o găsești pe una, o găsești și pe cealaltă.
El se opri, așteptând.
Așadar, așa avea să fie viaţa ei? Una plină de oameni ticăloși care-și
vedeau mereu de interesul lor și în care fiecare favoare costa? Oare
regina ei avea să se uite la ea cu blândeţe? Oare Aelin avea să-și aducă
aminte de ea?
— Marion, mârâi Lorcan din nou.
Numele mamei ei. Mama și tatăl ei fuseseră ultimii oameni care se
uitaseră la ea cu dragoste. Până şi Finnula, în toţi anii pe care-i
petrecuse închisă în turn, o privise mereu cu un amestec de milă și frică.
Nu-și amintea ultima dată când fusese îmbrăţișată. Sau alinată. Sau
în care i se zâmbise, din dragoste pentru cine era ea.
Deodată, cuvintele deveniră dure, energia de care avea nevoie
pentru a născoci o minciună sau de a-i da o replică fiind prea multă ca să
se deranjeze. Așadar, Elide ignoră ordinul lui Lorcan și se întoarse spre
grupul de căruţe vopsite.
Manon venise după ea, îşi aminti la fiecare pas. Manon, Asterin și
Sorrel. Dar până și ele o lăsaseră singură în pădure.
Mila, îşi aminti ea, mila de sine nu avea s-o ajute cu nimic. Nu cu atât
de mulţi kilometri între ea și ce fărâmă de viitor ar fi putut să aibă. Dar,
chiar și după ce ar fi sosit și i-ar fi ˟înmânat și ar fi găsit-o pe Aelin… ce
ar fi putut ea să-i ofere? Nici măcar nu știa să citească, pe toţi zeii!
Simplul gând de a-i explica lui Aelin, oricui…
Avea să se gândească mai târziu la asta. I-ar fi spălat hainele reginei,
dacă ar fi fost nevoită. Măcar nu trebuia să știe să citească pentru așa
ceva.
Elide nu îl auzi pe Lorcan când se apropie de data asta, cu braţele
pline cu bușteni mari.
— Ai să-mi spui ce știi, zise el printre dinţi.
Ea oftă, iar el adăugă:
— De îndată ce ai să te simţi… mai bine.
Elide presupuse că, pentru el, tristeţea și disperarea erau un soi de
boală.
— Bine.
— Bine, spuse și el.
Însoţitorii ei zâmbeau când ea și Lorcan se întoarseră. Găsiră pământ
uscat de partea cealaltă a căruţelor – destul de tare încât să le susţină
corturile.
Elide aruncă o privire la cel care fusese ridicat pentru ea și Lorcan și
îşi dori să plouă.

Lorcan antrenase destui războinici ca să știe când să nu însiste.

Torturase destui inamici ca să știe când erau la un milimetru de a se
distruge în moduri care i-ar fi făcut inutili.
Așadar, când lui Marion i se schimbase mirosul, când el îi simţise
până și puterea ciudată și nepământeană ascunsă în sânge,
transformându-se în tristeţe… mai rău, în disperare…
Își dorise să-i spună să nu se deranjeze să mai spere. Dar încă nu
era o femeie în toată regula, poate că speranţa, cât de prostească ar fi
fost, o ajutase să plece din Morath. Măcar isteţimea ei o ajutase, cu
minciuni și alte lucruri.
Avusese de-a face cu destui oameni; ucisese, împărţise așternuturile
și luptase alături de mulţi oameni ca să știe că Marion nu era videană,
intrigantă sau pe deplin egoistă. Își dorea să fi fost pentru că i-ar fi făcut
misiunea mai ușoară.
Dar, dacă urma să-i povestească despre Morath, dacă avea să o
distrugă insistând prea mult… El avea nevoie de toate avantajele pentru
a se strecura în și din Fortăreaţa aceea.
Ea o făcuse o dată. Poate că Marion era singura persoană în viaţă
care reușise să evadeze.
Tocmai voia să-i explice asta, când văzu la ce se holba ea – la cort.
La cortul lor.
Ombriel înaintă, aruncându-i obișnuita privire circumspectă, și o
informă pe Elide că, în sfârșit, ei doi aveau să-și petreacă o noapte
împreună.
Cu braţele pline de bușteni, Lorcan putu numai să sesizeze cum fata,
palidă, tristă și disperată se afișă tânără și neastâmpărată, roșind instant
la fel de ușor ca și când Marion și-ar fi scos o masca. Ea chiar flirtă
aruncându-i o privire înainte de a radia spre Ombriel și de a se grăbi să
arunce braţul de beţe și crengi în groapa pe care o făcuseră pentru focul
de peste noapte.
El avu bunul simţ să-i zâmbească femeii care se presupunea a-i fi
soţie, dar, înainte să-și arunce propriile lemne în groapa pentru foc, ea
plecase către cortul aflat suficient de departe de celelalte. Era mic, îşi
dădu el seama îngrozit. Probabil menit pentru aruncătorul de săbii care îl
folosise ultima dată. Zveltă, Marion se strecură printre reverele hainei din
pânză albă, abia făcându-le să se un duiască ușor. Lorcan se încruntă
ușor înainte să intre, aplecându-se.
Și rămase un pic aplecat. Capul i-ar fi ieșit direct prin pânză dacă ar fi
stat drept. Împletiturile din papură de deasupra acopereau interiorul
înghesuit, iar Marion stătea în cealaltă parte a cortului, strâmbându-se la
salteaua de dormit de pe podeaua improvizată.
Cortul avea probabil suficient spaţiu pentru o masă și un pat adecvat,
la nevoi, dar, dacă nu stăteau mai mult de o noapte, el se îndoia că
aveau să primească lucrurile acelea.
— Am să dorm pe pământ se oferi el prietenos. Ia tu salteaua.
 — Dar dacă o să intre cineva?
— Atunci ai să spui că ne-am certat.
— În fiecare seară?
Marion se întoarse, ochii ei profunzi întâlnindu-i pe ai lui. Era din nou
rece și obosită.
Lorcan se gândi la cuvintele ei.
— Dacă în seara asta o să intre cineva în cortul nostru fără să i se
dea voie, nimeni nu o să mai repete greșeala.
În taberele lui de război, pedepsise bărbaţi pentru lucruri mai puţin
grave
Însă ochii fetei erau tot obosiţi și deloc impresionaţi.
— Bine, spuse ea din nou.
Prea aproape – era prea aproape ca să se ruineze.
— Aș putea să găsesc niște găleţi și să încălzesc apă și, dacă vrei,
poţi să te speli aici. Am să stau de pază, afară.
Îi oferea confort – ca să o facă să aibă încredere în el, să îifie
recunoscătoare, să vrea să-l ajute. Să nu mai fie atât de periculos de
fragilă.
Într-adevăr, Marion se uită la ea. Bluza albă era acum patată de
noroi, pantalonii maro din piele erau murdari, cizmele…
— Am să-i ofer lui Ombriel o monedă ca să spele tot pentru tine în
seara asta.
— Nu am alte haine pe care să le port.
— Poţi să dormi dezbrăcată.
Oboseala dispăru cu un licăr de spaimă.
— Cu tine aici?
El evită impulsul de a-și da ochii peste cap.
— Și hainele tale? spuse ea fără să gândească.
— Ce ᶓ cu ele?
— Și ele… sunt murdare.
— Pot să mai aștept o seară.
Probabil că l-ar fi implorat să o lase să doarmă în căruţă dacă el ar fi
fost gol aici…
— De ce ar trebui să fiu singura goală? Nu ar funcţiona mai bine
șiretlicul dacă am profita amândoi de ocazie?
— Ești foarte tânără, spuse el precaut. Iar eu sunt foarte bătrân.
— Cât de bătrân?
Nu-l întrebase asta niciodată.
— Bătrân.
Ea ridică din umeri.
— Un corp este un corp. Duhnești la fel de rău ca mine. Du-te și
dormi afară, dacă n-ai de gând să te speli.
Era un test – nu impus de vreo dorinţă sau logică, ci… ca să vadă
dacă ar fi ascultat de ea. Ca să afle cine deţinea controlul. Să vadă dacă
i-ar fi adus apă pentru baie, dacă ar fi făcut ce îi ceruse.
Avea s-o lase să aibă senzaţia că deţinea controlul asupra situaţiei.
El îi schiţă un zâmbet.
— Bine, spuse el.
Când Lorcan intră din nou în cort, cu apa, o văzu pe Marion așezată
pe sacul de dormit, cu cizmele scoase și cu piciorul rănit întins în faţa ei.
Își sprijinea mâinile mici pe carnea sfârtecată și decolorată, ca și când s-
ar fi masat ca să-și aline durerea.
— Cât de mult te doare în fiecare zi?
Uneori, îşi folosea magia ca să-i susţină glezna. Când îşi amintea.
Ceea ce nu se întâmpla des.
Totuși Marion îşi îndreptă privirea spre cazanul aburind pe care el îl
lăsă pe podea, apoi spre găleata pe care o cărase pe umăr, tot pentru
ea.
— Mă doare de când eram mică, spuse ea distantă, ca și când apa
curată ar fi hipnotizat-o. Se ridică șchiopătând, piciorul distrus făcând-o
să se crispeze. Am învăţat să trăiesc cu asta.
— Ⱥsta nu e un răspuns.
— De ce îţi pasă?
Cuvintele abia se auziră când îşi despleti părul des, încă atentă la
baie.
El era curios; voia să știe cum, și când, și de ce. Marion era frumoasă
– cu siguranţă că persoana care-i distrusese glezna o făcuse cu intenţii
rele. Sau ca să prevină ceva mai rău.
În cele din urmă, ea îi aruncă o privire.
— Ai spus că ai stat de pază. Credeam că afară.
El pufni. Într-adevăr, la asta se referise.
— Simte-te bine! îi spuse el și ieși din nou din cort.
Lorcan rămase în picioare în iarbă, supraveghind tabăra activă și
cupola cerului care se întuneca. Ura câmpiile. Prea mult spaţiu deschis;
vizibilitate prea mare.
În spatele lui, auzi fâșâitul pantalonilor alunecând pe piele, foșnetul
hainei scoase, din pânză brută. Apoi auzi sunetele mai slabe ale unui
material mai delicat alunecând. După aceea, se lăsă liniștea – urmată de
un fâșâit foarte ușor. Fânul scârţâi. Apoi auzi salteaua ridicându-se și
căzând…
Mica vrăjitoare ascundea ceva. Fânul scârţâi din nou când ea se
întoarse la cazan.
 Ascundea ceva sub saltea – ceva ce purtase cu ea și despre care nu
voia ca el să afle. Apa plescăi, iar Marion surprinse cu un geamăt profund
și sincer. El ignoră sunetul.
Cu toate astea, Lorcan se gândi la Rowan și la regina lui ticăloasă.
Marion și regina erau cam de aceeași vârstă – una brunetă, cealaltă
blondă. Avea regina să se deranjeze pentru Marion, odată ce ar fi sosit?
Probabil că da, ar fi fost curioasă s-o vadă pe Celaena Sardothien, dar…
ce s-ar fi ˟întâmplat după aceea?
Nu era problema lui. El îşi lăsase conștiinţa pe străzile pitruite și
lăturalnice din Doranelle, în urmă cu cinci secole. Ucisese oameni care-l
imploraseră să-i lase în viaţă, distrusese orașe întregi și nu se uitase
niciodată în urmă, la dărâmăturile fumegând.
Și Rowan făcuse la fel. Secole la rând, nenorocitul de Whitethorn îi
fusese cel mai eficient general, asasin și călău. Nimiciseră regate iar apoi
se îmbătaseră și se culcaseră amorţiţi pe ruine, la următoarele petreceri
cât era ziua de lungă.
Iarna asta, avusese un comandant al naibii de bun la dispoziţie,
brutal, rău și dispus să facă aproape orice îi ordona Lorcan.
Următoarea dată când îl văzuse pe Rowan, prinţul urlase, disperat să
se arunce în întunericul mortal ca să salveze viaţa unei prinţese fără tron.
Lorcan știuse – în momentul acela.
Lorcan știuse, când îl ţintuise pe Rowan în iarba din afara fortului
Mistward, prinţul agitându-se și strigând după Aelin Galathynius, că totul
era pe cale să se schimbe. Știuse că liderul pe care îl apreciase se
schimbase irevocabil; că nu aveau să se mai desfete cu vin și femei; că
Rowan nu avea să mai privească spre orizont fără vreun licăr de dorinţă
în ochi.
Dragostea distrusese o unealtă perfectă de ucis. Lorcan se întreba
dacă și peste mai multe secole ar mai fi fost atât de supărat din cauza
asta.
Iar regina… prinţesa, oricum îşi spunea Aelin… Era o proastă. Ar fi
putut schimba inelul lui Athril cu armatele lui Maeve pentru o alianţă, ca
să șteargă Morathul de pe faţa pământului. Chiar și fără să știe ce era
inelul, l-ar fi putut folosi în avantajul ei.
Dar ea îl alesese pe Rowan. Un prinţ fără coroană, fără armată, fără
aliaţi.
Meritau să piară împreună.
Capul ud al lui Marion ieși din cort, iar Lorcan se răsuci ca să vadă
pătura groasă din lână, înfășurată în jurul ei ca o rochie.
— Poţi să aduci hainele acum?
Ea aruncă grămada afară. Își adunase lenjeria de corp în cămașa
albă, iar pantalonii de piele… Nu s-ar fi uscat până dimineaţă și probabil
s-ar fi micșorat prea mult, dacă ar fi fost spălaţi necorespunzător.
Lorcan se aplecă, luând grămada de haine și încercând să nu se uite
în cort, ca să afle ce ascunsese sub saltea.
— Cum rămâne cu statul de pază?
Părul lipit de cap îi scotea în evidenţă liniile ascuţite ale pomeţilor și
ale nasului fin. Dar ochii îi erau din nou luminoși și buzele pline ca un
boboc de trandafir, când spuse:
— Te rog, du-le la spălat! Repede!
Lorcan nu se deranjă să-i răspundă când luă hainele de lângă cort,
lăsând-o să stea parţial dezbrăcată înăuntru. Ombriel gătea orice se afla
în oala de pe foc. Probabil tocană de iepure. Din nou. Lorcan se uită cu
atenţie la hainele din mâinile lui.
După jumătate de oră, se întoarse la cort cu o farfurie de mâncare în
mână. Marion era pe saltea, cu picioarele întinse și cu pătura strânsă sub
umeri.
Pielea ei era atât de albă! El nu mai văzuse niciodată o piele atât de
albă şi fără pete.
Ca și când ea ar fi fost întotdeauna acoperită!
Se încruntă la farfurie și, apoi, la grămada de sub braţul
— Ombriel era ocupată, așa că ţi-am spălat eu hainele.
I
Ea roși.
— Un corp este un corp, îi repetă el simplu. La fel și lenjeriile!
Ea se încruntă, dar atenţia i se îndreptă din nou la farfuria pe care el
i-o lăsă pe jos, în faţa ei.
— Ţi-am adus cina, de vreme ce am presupus că nu vrei să stai cu
toţi ceilalţi în pătură. El îi aruncă grămada de haine pe saltea. Și ţi-am
adus haine de la Molly. Contra cost, desigur. Dar măcar nu ai să dormi
goală.
Ea mâncă tocana fără să-i mulţumească.
Când Lorcan era pe cale să plece, ea spuse:
— Unchiul meu… Este comandant în Morath.
Lorcan îngheţă. Și se uită direct spre saltea.
Dar Marion continuă să vorbească printre înghiţituri:
— El… m-a încuiat o dată în temniţă.
Vântul se opri; focul de tabără de dincolo de cort licări, oamenii
înghesuindu-se în jurul lui când insectele nocturne tăcură și creaturile
mici și blănoase de câmpie fugiră în vizuini.
Marion fie nu observă valul de putere întunecată, magia atinsă de
însăși Moartea, fie nu-ɨ păsa.
 — Numele lui este Vernon și este inteligent și crud și, probabil, o să
încerce să te ţină în viaţă dacă ai să fii prins, spuse ea. Îi manipulează pe
oameni ca să câştige putere pentru el. Este nemilos, lipsit de suflet. Nu
se ghidează după niciun cod moral.
Ea se întoarse la mâncare, terminând pentru seara asta.
— Ai vrea să-l ucid pentru tine? întrebă încet Lorcan.
Ochii limpezi și negri se ridicară spre chipul lui. Și, pentru o clipă, el
văzu femeia care avea să devină – care devenise. Văzu persoana pe
care orice regină ar fi preţuit-o lângă ea, indiferent unde s-ar fi născut.
— M-ar costa?
Lorcan îşi ascunse zâmbetul. Mica vrăjitoare era isteaţa și șireată.
— Nu, spuse el, și vorbea serios, De ce te-a închis în temniţă?
Gâtul alb al lui Marion se mișcă atunci când înghiţi. De două ori.
Părea că voinţa și refuzul de a renunţa nu la propunerea lui, ci la propriile
frici, o ajutau să se uite în ochii lui.
— Pentru că a vrut să vadă dacă cei din neamul lui puteau fi
împerecheaţi cu un Valg. De aceea am fost adusă în Morath. Pe post de
iapă valoroasă, de prăsilă.
Mintea lui Lorcan se goli de gânduri.
El văzuse și îndurase și făcuse multe, multe lucruri de nedescris, dar
asta…
— A avut succes? reuși el să întrebe.
— Nu cu mine. Au fost altele înaintea mea care… Ajutorul a venit
prea târziu pentru ele.
— Explozia aia nu a fost o întâmplare, nu-ɨ așa?
Ea scutură încet din cap.
— Tu ai produs-o?
El se uită spre saltea, spre orice ascunsese ea dedesubt.
Din nou, fata scutură din cap.
— N-am să spun cine sau cum. Nu fără să risc vieţile oamenilor care
m-au salvat.
— Ilkenii sunt…
— Nu. Ilkenii nu sunt creaturile care au fost create în catacombe.
Acelea… acelea au venit din munţii din jurul Morathului. Pe căi mult mai
întunecate.
Maeve trebuia să știe. Trebuia să afle ce făceau ei în Morath; de
ororile cărora li se dădea naștere acolo, de armata de demoni și bestii
care puteau rivaliza cu oricare altele din legende. Nu s-ar fi aliat niciodată
cu un asemenea rău – nu ar fi fost niciodată suficient de proastă să se
alieze cu Valgii. Nu când se luptase cu ei în urmă cu milenii. Dar, dacă nu
lupta… Cât ar mai fi durat până când bestiile ar fi urlat pe lângă
Doranelle? Până când propriul continent ar fi fost asediat?
Doranelle putea rezista. Dar, mai mult ca sigur, el avea să moară de
îndată ce ar fi găsit o cale să distrugă cheile și Maeve l-ar fi pedepsit şi,
odată mort, cu Whitethorn foarte probabil mort și el… cât timp ar mai fi
rezistat Doranelle? Zeci de ani? Ani?
O întrebare se născu în mintea lui Lorcan, trăgându-l în prezent, în
micul cort înghesuit.
— Totuși piciorul e distrus de ani de zile. Așa de mult te-a ţinut
închisă în temnită?
— Nu, spuse ea, fără să tresară la descrierea dură. Am stat în
temniţă doar o săptămână. Glezna, lanţul… El mi-a făcut asta cu mult
timp înainte.
— Ce lanţ?
Ea clipi. Iar el îşi dădu seama că fata intenţionase să evite să-i spună
acel detaliu.
Dar, acum că el se uita… putea să vadă, prin mulţimea de cicatrice, o
dungă albă. Și acolo, în jurul celeilalte glezne perfecte și minunate, era
cealaltă dungă.
Un vânt însoţit de praful și răceala unui mormânt traversă câmpia.
— Să-l întrebi chiar tu pe unchiul meu când ai să-l ucizi, spuse
Marion simplu.

CAPITOLUL 31

Ei bine, pe de o parte, cel puţin harta lui Rolfe funcţiona.

De fapt, fusese ideea lui Rowan. Și poate că se simţise un pic
vinovată că îi lăsase pe Aedion și pe Lysandra să creadă că Lordul Pirat
plecase doar după Amuleta din Orynth, dar… măcar acum știau că harta
lui demonică funcţiona. Și că Lordul Pirat chiar trăia cu teroarea
întoarcerii Valgilor în portul acesta.
Ea se întrebă ce înţelesese Rolfe – ce îi arătase harta despre cheia
Wyrd. Dacă îi dezvăluia diferenţa dintre cheie și inelele din piatră Wyrd
cu care fuseseră înrobiţi oamenii lui. Dintr-un motiv oarecare, Lordul Pirat
îşi trimisese chelneriţa în recunoaşterea Valgilor, fără să-și dea seama că
Rowan alesese acea alee-fundac tocmai pentru a se asigura că numai
cineva trimis de Rolfe s-ar fi aventurat atât de departe. Și, de vreme ce
Aelin nu avea nicio îndoială că Aedion și Lysandra se strecuraseră
neobservaţi pe străzi… Ei bine, măcar partea aceea a serii ei decursese
bine.
 Cât despre restul… Era abia trecut de miezul nopţii când Aelin se
întrebă cum naiba ar fi revenit ea și Rowan la normalitate, dacă ar fi
supravieţuit războiului. Dacă avea să fie o zi în care să nu-ɨ fie ușor să
sară peste acoperișuri ca și când ar fi fost pietre într-un râu, să intre în
camera cuiva și să ţină o sabie la gâtul locatarului.
Ei făcură primele două lucruri în cincisprezece minute.
Și, când îi găsiră pe Gavriel și pe Fenrys așteptându-i în camera lor
comună din hanul Dragonul de Mare, Aelin presupuse că nu trebuia să
se deranjeze cu al treilea. Chiar dacă ea și Rowan îşi tinură mâinile
aproape de pumnale când se rezemară de peretele de lângă fereastra
acum închisă. Ei o descuiară cu vântul lui Rowan, doar ca o lumânare să
se aprindă în clipa care fereastra se deschise, dezvăluind doi războinici
Fae îmbrăcaţi și înarmaţi, cu chipurile împietrite.
— Aţi fi putut folosi ușa, spuse Fenrys, cu braţele încrucișate, un pic
prea nonșalant.
— De ce să ne deranjăm, când o intrare dramatică ar putea fi mult
mai amuzantă? răspunse Aelin.
Chipul frumos al lui Fenrys tresări cu un zâmbet abia perceptibil în
ochii negri.
— Ce păcat ar fi să pierzi așa ceva!
Ea îi zâmbi, și el făcu la fel.
Aelin presupuse ca ambele zâmbete nu erau un simplu rânjete ci mai
mult o… dezgolire a dinţilor.
Ea pufni.
— Pare că v-aţi bucurat de vara petrecuta în Doranelle Ce mai face
draga mătușă Maeve?
Gavriel îşi încleștă ușor mâinile tatuate.
— Îmi negi dreptul de a-mi vedea fiul, și totuși dai buzna în camera
noastră în mijlocul nopţii ca să ne ceri să-ţi divulgăm informaţii despre
regina noastră, căreia i-am jurat credinţă cu sânge.
— În primul rând, eu nu-ţi neg nimic, pisoiule!
Fenrys scoase un sunet de parcă s-ar fi ˟înecat.
— Este decizia fiului tău, nu a mea. Nu am destul timp să-l
supraveghez sau să-mi pese.
Minţea, desigur.
— Cred că-ţi este greu să găsești timp să-ţi pese, interveni Fenrys,
când te așteaptă o viaţa de muritor. Îi aruncă o privire tăioasă și șireată
lui Rowan. Sau urmează să se stabilească în curând?
O, el era un ticălos! Un ticălos dur și ursuz, perechea amuzantă a
morocănosului și gânditorului Lorcan. Lui Maeve cu siguranţă îi plăcea un
anumit gen de mascul.
 Chipul lui Rowan nu exprimă nimic.
— Problema Stabilirii lui Aelin nu te privește.
— Nu? Faptul că știe ca este nemuritoare schimbă lucrurile. Multe
lucruri.
— Fenrys! îl avertiză Gavriel.
Ea știa suficiente despre transformarea creaturilor Fae pursânge și a
unora semi-Fae, care se petrecea imediat ce trupurile lor s-ar fi ales cu
tinereţea eternă. Era un proces dur, corpurile și magia lor având nevoie
de câteva luni ca să se acomodeze cu oprirea și reordonarea bruscă a
procesului de îmbătrânire. Unii Fae nu aveau niciun control asupra puterii
lor – unii îl pierdeau de tot în perioada necesară Stabilirii.
Iar cei semi-Fae… unii puteau să trăiască mult, unii puteau căpăta
adevăratul dar al nemuririi. Ca Lorcan. Și, probabil, și ca Aedion. Ei
aveau să afle în următorii câţiva ani dacă el o moștenise pe mama lui…
sau pe masculul din partea cealaltă a camerei. Dacă ar fi supravieţuit
războiului.
Iar în ceea ce o privea pe ea… Aelin nu-și permise să se gândească
la asta, tocmai din motivele pretinse de Fenrys.
— Nu văd ce s-ar schimba, îi spuse ea. Există deja o regină
nemuritoare. Cu siguranţă o a doua nu ar fi o noutate.
— Și ai să le oferi jurăminte de sânge masculilor care te atrag sau
numai Whitethorn o să-ţi fie alături?
Ea simţi agresiunea care emana din Rowan și fu pe jumătate tentată
să mormăie: „Sunt prietenii tăi. Ocupă-te de ei!” Dar el rămase tăcut,
reţinându-se, când ea spuse:
— Nu păreai deloc interesat de mine în ziua aia, în Mistward.
— Crede-mă, eram, mormăi Gavriel.
Aelin ridică o sprânceană. Dar Fenrys îi arunca lui Gavriel o privire
care îi promitea o moarte lentă.
— Fenrys a fost cel care… s-a oferit voluntar să te antreneze Maeve
ne-a spus că ai să vii în Wendlyn, explică Rowan.
Serios? Interesant.
— De ce?
Rowan deschise gura, dar Fenrys îl întrerupse.
— Aș fi ieșit din Doranelle. Și probabil ne-am fi distrat mult. Știu ce
ticălos poate să fie Whitethorn când vine vorba de antrenamente!
— Voi doi aţi fi rămas pe acoperișul din Varese și aţi fi băut până aţi fi
murit, spuse Rowan. Iar în ceea ce privește antrenamentul… Băiete,
astăzi trăiești datorită acelui antrenament.
Fenrys îşi dădu ochii peste cap. Era mai tânăr, constată ea. Bătrân
după standardele umane, dar Fenrys era și se simţea mai tânăr. Mai
sălbatic.
— Apropo de Varese, rosti Aelin amuzată. Și Doranelle…
— Te avertizez, spuse încet Gavriel, că nu știm multe despre
planurile lui Maeve și că, din cauza condiţiilor legământului de sânge, nici
să-ţi spunem prea multe nu putem.
— Cum face asta? întrebă Aelin făţiș. Cu Rowan, nu este… Ordinele
pe care i le dau, chiar și cele obișnuite, rămân la alegerea lui Doar când
trag de legătură îl pot face să… asculte. Și, chiar și atunci, mai mult îi
sugerez ce să facă.
— Cu ea este diferit, spuse încet Gavriel. Depinde de conducătorul
căruia i-ai jurat. Voi doi aţi depus jurământul cu dragoste. Nu ţi-ai dorit să-
l conduci sau să-l stăpânești.
Aelin încercă să nu tresară la adevărul din acel cuvânt – dragoste. În
ziua aceea… când Rowan se uitase în ochii ei în timp ce ea sorbea
sângele… începuse să-și dea seama ce era. Că sentimentul ce începea
să-i lege devenea atât de puternic, încât era de nedescris… Nu era o
simplă prietenie, ci ceva născut și întărit de jurământ.
— Maeve, adăugă Fenrys, îi controlează mintea. Și, astfel, legătura
se naște din ascultare faţă de ea – indiferent de ce se întâmplă. Ea ne dă
ordine, noi ne supunem. Facem ce vrea ea.
Umbrele dansară în acei ochi, iar Aelin îşi strânse degetele în pumni.
Faptul că Maeve simţea nevoia să forţeze pe oricare dintre ei să se culce
cu ea… Rowan îi spusese că, deși legăturile lor de rudenie erau
îndepărtate, erau suficient de apropiate, încât să o împiedice pe Maeve
să îl caute, dar ceilalţi…
— Deci nu aţi putut să-l încălcaţi.
— Niciodată – dacă am fi făcut-o, magia care ne leagă de ea ne-ar fi
ucis între timp, spuse Fenrys. Ea se întrebă dacă el încercase și de câte
ori. El îşi înclină capul într-o parte, ca un lup. De ce întrebi?
„Pentru că, dacă Maeve poate cumva să pretindă că viaţa lui Aedion
îi aparţine, din cauza familiei lui, nu pot face nimic să îl ajut”. Aelin ridică
din umeri.
— Deoarece mi-ai distras atenţia.
Știa că zâmbetul pe care îl schiţă îi înnebunea pe Rowan și pe
Aedion și… da. Părea că era un mod sigur de a enerva orice mascul Fae,
deoarece furia licări pe chipul perfect al lui Fenrys.
Ea îşi curăţă unghiile.
— Știu că voi doi sunteţi bătrâni și că ora voastră de culcare a trecut,
așa că n-am să mă lungesc: flota lui Maeve navighează spre Eyliwe.
Acum suntem aliaţi. Dar e posibil ca drumul meu să mă conducă într-un
conflict direct cu flota aceea, poate cu ea, fie că vreau sau nu.
 Rowan se încordase un pic, iar ea îşi dori să nu pară slabă ca să-i
arunce o privire, să încerce să citească licărirea din reacţia lui.
Fenrys se uită la Rowan – parcă din obișnuinţă.
— Cred că problema care trebuie să ne îngrijoreze mai mult este
dacă Maeve navighează ca să i se alăture lui Erawan. Ea ar putea face
orice.
— Reţeaua noastră – a ei – de informaţii este prea mare, replică
Rowan. Nu există nicio șansă să nu fi aflat deja că flota imp˟eriului este
campată în golful din Oro.
Aelin se întrebă cât de des trebuia prinţul Fae să se corecte în tăcere
în privinţa termenilor folosiţi. A noastră, a ei… Se întrebă dacă îi lipseau
vreodată cei doi masculi care se încruntau la ei.
— Maeve ar putea să se ducă să o intercepteze, spuse gânditor
Gavriel. Să învingă flota Morathului ca dovadă a intenţiei sale de a te
ajuta și apoi… să se folosească de asta pentru ce planuri mai are.
Aelin ţâţâi.
— Chiar și cu soldaţi Fae pe nave, nu poate să fie atât de proastă,
încât să riște asemenea pierderi catastrofice, doar ca să îmi intre din nou
în graţii. Nu conta că Aelin știa că ea ar fi acceptat orice ofertă sau ajutor
din partea lui Maeve, cu sau fără riscuri.
Fenrys zâmbi.
— O, pierderile vieţilor Fae nu ar interesa-o prea mult. Probabil i-ar
spori entuziasmul.
— Ai grijă, spuse Gavriel.
Pe toţi zeii, vorbea la fel ca Aedion pe tonul acela.
— Fie ce-o fi! continuă Aelin. Voi doi știţi ce înfruntăm cu Erawan; știţi
ce a vrut Maeve de la mine în Doranelle. Ce a plecat Lorcan să facă.
Afișându-și din nou calmul de războinici, nici măcar nu zvâcniră când ea
întrebă: Maeve v-a ordonat să-i luaţi și cheile lui Lorcan? Și inelul? Sau o
să-i luaţi numai viaţa?
— Dacă-ţi spunem că ne-a ordonat să luăm totul, rosti tărăgănat
Fenrys, sprijinindu-și mâinile la spate, pe pat, ai să ne omori,
Moștenitoare a Focului?
— Asta o să depindă de cât de utili o să vă dovediţi ca aliaţi, spuse
simplu Aelin.
Greutatea care-i atârna între sâni, pe sub bluză, hurui ca și când i-ar
fi răspuns.
— Rolfe are arme, spuse încet Gavriel. Sau o să primească.
Aelin ridică o sprânceană.
— Şɨ-o să mă coste dacă aud așa ceva?
Gavriel nu era destul de prost să întrebe de Aedion. Războinicul
spuse doar atât:
— Se numesc lănci de foc. Alchimiștii de pe continentul sudic au
propriile războaie teritoriale. Nu știm mai multe, poate fi controlat de un
singur om – cu efecte devastatoare.
Și cu posesorii magiei care-și recăpătaseră darurile atât de recent
sau care, în mare parte, erau morţi din cauza Adarlanului…
Nu avea să fie singură. Nu avea să fie singura mânuitoare a focului
pe câmpul de luptă.
Dar numai dacă flota lui Rolfe ar fi devenit a ei. Dacă ar fi făcut ceea
ce ea îl ghida cu mare atenţie să facă. Să ceară ajutor de pe continentul
sudic ar fi putut dura câteva luni pe care nu le avea. Dar, dacă Rolfe
comandase deja proviziile… Aelin dădu iar din cap spre Rowan, iar ei se
desprinseră de zid.
— Asta e tot? întrebă Fenrys. O să ne spui ce plănuiești să faci cu
informaţiile astea sau suntem doar slugile tale?
— Nu aveţi încredere în mine, iar eu nu am în voi, spuse Aelin. Este
mai ușor așa. Ea deschise fereastra cu cotul. Dar mulţumesc pentru
informaţii.
Fenrys ridică suficient de mult din sprânceană, încât să o facă să se
întrebe dacă Maeve rostise cuvintele în apropierea lui. Și îşi dori sincer
să o fi topit pe mătușa ei în ziua aceea, în Doranelle.
Ea și Rowan săriră și se căţărară pe acoperișurile din Golful
Craniului, ţiglele vechi fiind încă alunecoase din cauza ploii de peste zi.
Când Trandafirul Oceanului licări ca o bijuterie spălăcită o stradă mai
în faţă, Aelin se opri în umbre, lângă un coș și şopti:
— Nu trebuie să facem nicio greșeală.
Rowan puse o mână pe umărul ei.
— Știu. Vom face să merite.
Ei îi ardeau ochii.
— Jucăm un joc împotriva a doi monarhi care conduc și urzesc
planuri de mai mult timp decât există multe dintre regate. Și, chiar și
pentru ea, șansele de a-i păcăli și de a-i manipula… Când văd cum
Maeve îi controlează… Ea aproape ne-a despărţit primăvara trecută. A
fost atât de aproape!
Rowan îşi trecu degetul mare peste buzele ei.
— Chiar dacă Maeve m-ar fi ţinut în robie, m-aș fi luptat cu ea în
fiecare zi, în fiecare oră, cu fiecare respiraţie.
El o sărută ușor și-i spuse pe buze:
— M-aș fi luptat tot restul vieţii mele ca să găsesc o cale de a mă
întoarce din nou la tine. Am știut asta din clipa în care ai ieșit din
întunericul Valgilor și mi-ai zâmbit printre flăcările tale.
 Ea îşi înghiţi nodul din gât și ridică o sprânceană.
— Erai dispus să o faci înainte de toate lucrurile astea? Pe atunci nu
aveai prea multe beneficii.
Amuzamentul și ceva mai profund dansară în ochii lui.
— Ce am simţit pentru tine în Doranelle simt și acum. Doar că nu am
crezut că voi avea vreodată șansa să acţionez.
Amândoi știau de ce ea avea nevoie să audă asta. Cuvintele lui
Darrow și ale lui Rolfe dansau în mintea ei, un cor nesfârșit de ameninţări
amare. Dar Aelin îi zâmbi superior.
— Atunci, acţionează, Prinţe!
Rowan râse încet și nu mai spuse nimic în timp ce o sărută, lipind-o
cu spatele de coșul dărăpănat. El îşi strecură lent limba în gura ei.
O, zeilor! Asta o scotea din minţi – focul dintre ei.
Cu el, ar fi putut transforma întreaga lume în scrum. Își aparţineau
unul celuilalt și se găsiseră peste secole de vărsare de sânge și pierderi,
peste oceane, regate și război.
Rowan se retrase, respirând sacadat și-i şopti pe buze:
— Chiar și atunci când ești în alt regat, Aelin, tot îţi simt focul în
sânge și în gură.
Ea gemu ușor, arcuindu-se spre el în timp ce mâna lui îi atinse
spatele, fără să-i pese dacă îi zărea cineva de pe străzile de dedesubt
— Ai spus că n-ai să mă ai lipită de un copac pentru prima dată, şopti
ea, trecându-și mâinile peste braţele lui, peste mușchii sculptaţi ai
pieptului său lat. Ce spui de un coș?
Rowan râse din nou și îi mușcă buza de jos.
— Amintește-mi din nou de ce mi-a fost dor de tine.
Aelin chicoti, dar sunetul fu repede înecat atunci când Rowan o
sărută încă o dată mai profund, în lumina lunii.
CAPITOLUL 32

Aedion stătuse treaz jumătate de noapte, gândindu-se la avantajele

tuturor locurilor posibile în care să-și întâlnească tatăl. Pe plajă, i se
părea că i-ar fi cerut să poarte o conversaţie privată, pe care nu era sigur
că şɨ-o dorea; sediul lui Rolfe i se părea prea public, iar curtea hanului
prea formală… Se agitase și se întorsese în patul lui, aproape adormit
când îi auzi pe Aelin și Rowan întorcându-se mult după miezul nopţii. În
mod deloc surprinzător, se furișaseră afară fără să spună cuiva. Dar
măcar fusese cu prinţul Fae.
Lysandra, care dormea buștean, nu se agitase când pașii lor
scârţâiseră pe holul de afară. Intrase pe ușă doar cu câteva ore mai
devreme, iar Dorian deja dormea în patul lui, înainte ca ea să-și reia
trupul obișnuit și să se legene pe picioare.
Aedion abia îi observase goliciunea – nu când ea se clătinase, iar el
se aruncase să o prindă înainte să cadă pe covor.
Ea clipise zăpăcită, uitându-se către el, devenind lividă. Așadar, el o
lăsase pe marginea patului și o învelise cu pătura.
— Ai văzut destule femei goale, spuse ea, fără să se deranjeze să o
ţină. Este prea cald pentru lână.
Așa că pătura îi alunecă de pe spate când se aplecă înainte,
sprijinindu-și antebraţele pe genunchi și inspirând profund.
— Pe toţi zeii, mă ameţește atât de mult!
Aedion îi atinse spatele gol cu o mână și o mângâie ușor. Atingerea o
făcu să înţepenească, iar el descrise cercuri largi și ușoare pe pielea-i
moale precum catifeaua. După o clipă, ea scoase un sunet care ar fi
putut fi un tors.
Liniștea pluti suficient de mult, încât Aedion îşi dădu seama că ea
adormise cumva. Și nu era un somn obișnuit, ci somnul în care cădeau
uneori Aelin și Rowan ca să îşi lase magia să-și revină. Era atât de
profund, încât niciun antrenament nu putea să-l deranjeze și niciun
instinct nu putea să-l întrerupă. Corpul îşi luase ce-i trebuia, cu orice preţ,
și asumându-și orice vulnerabilitate.
Luând-o ușor în braţe înainte să cadă în faţă, Aedion o ridică pe un
umăr și o duse spre capul patului. Dădu la o parte cearșafurile curate din
bumbac cu o mână, iar apoi o lăsă jos, părul din nou lung acoperindu-i
sânii fermi. Erau mult mai mici decât cei pe care îi văzuse prima dată. Lui
nu-ɨ păsa de mărimea lor – erau frumoși oricum.
Ea nu se mai trezise, iar el se retrăsese în patul lui. Adormise doar
după transformarea luminii într-un gri apos, înainte de răsărit, apoi se
trezise chiar după răsărit și reununţase să mai doarmă. Se îndoia că
avea să se mai odihnească înainte de întâlnire.
Așa că Aedion se spălă și se îmbrăcă, gândindu-se dacă ar fi fost o
prostie să se pieptene pentru tatăl lui.
Lysandra era trează când el se întoarse în cameră și, din fericire, era
din nou roșie în obraji, iar regele încă dormea în patul lui.
Dar creatura metamorfică îl măsură din priviri pe Aedion și spuse:
— Cu asta te îmbraci?
Lysandra îl făcu să se schimbe de hainele murdare de pe drum, dădu
buzna în camera lui Aelin și a lui Rowan înfășurată doar într-un cearșaf și
luă ce avea nevoie din dulapul prinţului Fae.
Probabil că Aelin se auzi de dincolo de golf când strigă „Ieși afară”,
iar Lysandra zâmbi cu o șiretenie de felină când se întoarse, aruncându-i
jacheta verde și pantalonii.
Când el ieși din baie, și ea era îmbrăcată – nu știa de unde luase
hainele simple: pantaloni negri strâmţi, cizme înalte până la genunchi și o
cămașă albă, băgată în pantaloni. Ea îşi lăsase părul tăsos pe jumătate
ridicat și jumătate pe spate, iar acum îl răsuci pe un umăr. Lysandra îl
studie cu un zâmbet aprobator.
— Mult mai bine! Semeni mai mult cu un prinţ și mai puţin cu un…
vagabond.
Aedion făcu o plecăciune în bătaie de joc.
Dorian se agită, o briză rece fluturând înăuntru, ca și când și magia
lui s-ar fi trezit, miji ochii la amândoi, apoi la ceasul de pe prichici. El îşi
trase perna peste ochi și se întoarse la somn.
— Ce gest regesc! îi spuse Aedion îndreptându-se spre ușă și alese
să nu audă ce mormăi Dorian prin pernă.
El și Lysandra luară în liniște micul dejun în sala de mese – deși el
mâncase pe jumătate forţat. Fie din respect, fie pentru că era atât de
ocupată să se îndoape cu tot ce era pe masă, creatura metamorfică nu-ɨ
adresă nicio întrebare.
Pe toţi zeii, femelele din regatul lui mâncau mai mult decât el!
Presupunea că magia le consuma rezervele de energie atât de repede,
încât era un miracol că nu îl atacau constant.
Tot în liniște se îndreptară și spre taverna lui Rolfe, santinelele din
faţă dându-se la o parte fără să pună vreo întrebare. El întinse mâna spre
mâner, când Lysandra spuse în cele din urmă:
— Ești sigur?
El dădu aprobator din cap. Și asta fu tot.
Aedion deschise ușa, găsindu-i pe cei din grup exact unde
presupusese că ar fi fost la acea ora: la bar, luând micul dejun. Cei doi
masculi se opriră când ei intrară.
Iar Aedion îşi îndreptă privirea direct spre bărbatul blond – spre unul
din cei doi, dar… nu era nicio îndoială care din ei era… al lui.
Gavriel îşi lăsă furculiţa pe farfuria aproape goală.
El purta haine ca ale lui Rowan și, ca prinţul Fae, era bine înarmat,
chiar și la micul dejun.
Aelin era total opusul lui, dar Gavriel era o reflexie întunecată.
Trăsăturile pronunţate și ascuţite, gura rigidă – de la el le moștenise.
Părul blond tuns era diferit și mai deschis decât cel ca mierea și lung
până la umeri al lui Aedion. Și pielea lui Aedion era aurie ca a celor din
familia Ashryver – nu foarte bronzată.
Încet, Gavriel se ridică. Aedion se întrebă dacă moștenise și graţia,
calmul de prădător, chipul inexpresiv și încordat – sau dacă dacă îndoi
primiseră aceeași instruire.
Leul încarnat.
Își dorise să-l întâlnească așa, cam ca într-o ambuscadă, ca tatăl său
să nu aibă timp să pregătească discursuri frumoase. Voia sândă ce ar fi
făcut tatăl său când l-ar fi confruntat, ce fel de mascul era, cum reacţiona
la orice…
Celălalt războinic, Fenrys, se uita între ei, cu furculiţa încă ridicată
spre gura deschisă.
Aedion se forţă să meargă, cu genunchii surprinzător de siguri, chiar
dacă i se părea că trupul îi aparţine altcuiva. Lysandra rămase lângă el,
puternică și cu ochi strălucitori. Cu fiecare pas pe care îl făcu, tatăl lui îl
studie fără să afișeze vreo expresie, până când…
— Semeni… şopti Gavriel, așezându-se pe scaun. Semeni atât de
mult cu ea!
Aedion știa că Gavriel nu se referea la Aelin. Până și Fenrys se uită
acum la Leu, la suferinţa care se unduia în ochii roșiatici.
Însă Aedion nu prea îşi aducea aminte de mama lui. Abia dacă-și
amintea chipul ei distrus, pe moarte.
Așa că spuse:
— Ea a murit ca regina ta să nu pună ghearele pe mine.
El nu era sigur că tatăl său respira. Lysandra se apropie, ca o piatră
neclintită în marea agitată a furiei lui.
Aedion îşi ţintui tatăl cu privirea, neștiind de unde veneau cuvintele și
furia, dar, iată-le zvâcnindu-i de pe buze ca niște bice.
— Ar fi putut să o vindece în complexele Fae, dar ea nu s-ar fi
apropiat de ele, nu le-ar fi lăsat să vină de frica lui Maeve – el îi scuipa
numele – știind că ɕu exist. De frică să nu devin robul ei, ca tine.
Chipul bronzat al tatălui se albise. Lui Aedion nu-ɨ păsa de ce îşi
imaginase Gavriel până acum. Lupul mârâi la Leu:
— Avea douăzeci și trei de ani. Nu s-a căsătorit niciodată, iar ai ei au
evitat-o. A refuzat să spună cuiva cine este tatăl meu și le-a acceptat
dispreţul și umilinţa fără să se văicărească. A făcut-o pentru că mă iubea
pe mine, nu pe tine.
Și, brusc, îşi dori să îi fi cerut lui Aelin să vină, ca să îi spună să îl
transforme în cenușă pe acest războinic ca pe comandantul din Ilium,
deoarece, uitându-se la faţa aceea – la faţa lui… îl ura. Îl ura pentru cei
douăzeci și trei de ani pe care îi avusese mama lui, care murise mai
tânără decât era el acum, singură și tristă.
— Dacă ticăloasa ta regină o să încerce să mă ia, am să-i tai gâtul,
mârâi Aedion. Dacă o să-mi rănească familia mai mult decât a făcut-o,
am să ţi-l tai și pe al tău.
 — Aedion, spuse răgușit tatăl său.
Sunetul numelui dat de mama sa pe buzele lui…
— Nu vreau nimic de la tine. Asta dacă nu cumva ai de gând să ne
ajuţi, caz în care nu am să mă opun… ajutorului. Dar, în afară de asta, nu
vreau nimic de la tine.
— Îmi pare rău, spuse tatăl său cu ochii de leu atât de îndureraţi,
încât Aedion se întrebă dacă tocmai lovise un mascul deja doborât.
— Nu faţă de mine trebuie să-ţi ceri scuze, spuse el, întorcându-se
spre ușă.
Scaunul tatălui său scârţâi pe podea.
— Aedion!
Aedion continuă să meargă, iar Lysandra veni lângă el.
— Te rog! spuse tatăl său când Aedion apucă mânerul ușii.
— Du-te naibii! spuse Aedion și plecă.
El nu se întoarse la Trandafirul Oceanului. Și nu suporta să fie în
preajma oamenilor, a sunetelor și mirosurilor lor. Așa că se îndrepta spre
munţii imenși de deasupra golfului, pierzându-se în jungla de frunze,
umbre și sol umed. Lysandra rămase cu un pas în urma lui, la fel de
tăcută.
Se opri abia după ce găsi un afloriment care ieșea dintr-o parte a
muntelui care dădea spre golf, spre oraș și spre apele curate de dincolo.
Acolo se așeză și respiră.
Lysandra luă loc lângă el, pe piatra plată, încrucișându-și picioarele
sub ea.
— Nu mă așteptam să spun nimic din toate acele lucruri, spuse el.
Ea se uita spre turnul de veghe din apropiere, de la baza muntelui. El
văzu cum ea supraveghea cu atenţie nivelul inferior, unde Distrugătorul-
de-nave era înfășurat în jurul unei roţi imense, scara exterioară în spirală
a turnului, tocmai până la nivelurile superioare, unde o catapultă și un
harpon mare montat pe o turelă – sau era o arbaletă gigantică? – erau
fixate, scaunul arcașului și săgeata fiind îndreptate spre un inamic
invizibil din golful de dedesubt. Cu dimensiunea armei și mașinăria care
fusese aranjată să o lanseze în golf, el nu avea nicio îndoială că putea
străpunge o carenă și să nimicească o navă. Sau să străpungă trei
oameni.
Lysandra spuse simplu:
— Ai vorbit din inimă. Poate că e bine că te-a auzit.
— Avem nevoie ca ei să lucreze cu noi. E posibil să-l fi transformat
într-un dușman.
Ea îşi aranjă părul peste un umăr.
— Crede-mă, Aedion, nu l-ai transformat! Dacă i-ai fi spus să se
târască pe cărbuni încinși, ar fi făcut-o.
— O să-și seama destul de curând cine sunt eu mai exact și poate că
nu o să mai fie atât de disperat.
— Cine, mai exact, crezi că ești? Ea se încruntă la el. Curva
Adarlanului? Asta crezi tu despre tine? Generalul care și-a ţinut unit
regatul, care și-a salvat oamenii când au fost uitaţi până și de propria lor
regină – ăsta e bărbatul pe care îl cunosc. Ea mârâi încet, și nu la el. Și,
dacă o să înceapă să arate cu degetul, am să-i aduc aminte că a servit-o
pe căţeaua din Doranelle secole la rând fără nicio problemă.
Aedion pufni.
— Aș plăti bani buni ca să te văd înfruntându-l pe el. Și pe Fenrys.
Ea îl înghionti cu cotul.
— E de ajuns să-mi spui, generale, și am să mă transform în
coșmarul lor.
— Și ce creatură e asta?
Ea îi zâmbi cu subînţeles.
— Ceva la care lucrez.
— Nu trebuie să știu, nu?
Ea îşi dezgoli dinţii.
— Nu, chiar nu trebuie.
El râse, surprins că putea să facă asta.
— Este un ticălos frumos, trebuie să recunosc asta.
— Cred că lui Maeve îi place să adune bărbaţi simpatici.
Aedion pufni zgomotos.
— De ce nu? Are de-a face cu ei o veșnicie. Măcar să-i facă plăcere
să se uite la ei.
Ea râse din nou, iar sunetul îi luă lui Aedion o greutate de pe umeri.
Cu Goldryn și Damaris pentru prima dată asupra ei, Aelin intră în
Dragonul de Mare după două ore și tânji după vremurile în care putea să
doarmă fără să simtă groaza sau stringenţa unui lucru.
Tânji după vremurile în care ar fi putut avea timp să se culce cu
afurisitul ei de iubit și, în schimb, să nu aleagă să doarmă câteva ore.
Voise asta. Seara trecută, ei se întorseseră la han, iar ea făcuse baie
mai repede ca niciodată. Ba chiar ieșise goală din baie și îl găsise pe
prinţul ei Fae adormit pe patul alb și strălucitor, încă îmbrăcat, părând că-
și dorise doar să închidă ochii cât timp s-ar fi spălat ea.
Iar extenuarea lui… Îl lăsase pe Rowan să se odihnească. Se
ghemuise lângă el pe pătură, încă goală, și adormise înainte să-și pună
capul pe pieptul lui. Știa că avea să fie o vreme când nu ar mai fi putut
dormi în siguranţă, atât de profund.
Cu cinci minute înainte ca Lysandra să dea buzna, Rowan se trezise
și începuse să o trezească și pe ea. Încet, cu mângâieri chinuitoare pe
trunchiul și coapsele ei, cu mici săruturi și mușcături pe gura, urechea și
gâtul ei.
Dar, după ce Lysandra intrase valvârtej în cameră ca să fure haine
pentru Aedion, după ce le explicase unde se ducea Aedion… timpul de
așteptare se prelungise. O făcuse să-și amintească ce trebuia să rezolve
azi. Cu un bărbat momentan tentat să o ucidă și cu o flotă împrăștiată și
speriată.
Gavriel și Fenrys stăteau acum cu Rolfe la masa din spatele barului,
fără Aedion, ambii cu ochii cam mari de uimire când ea intră.
Poate că privirea aceea ar fi făcut-o să se simtă mândră, dacă Rowan
nu ar fi mers chiar în spatele ei, pregătit deja să le taie gâturile.
Rolfe se ridică în picioare.
— Ce cauţi aici?
— Căpitane, eu aș avea mare grijă cum i-aș vorbi azi, spuse Fenrys
cu mai multă precauţie și consideraţie decât îi arătase în seara
precedentă. Privirea îi era aţintită asupra lui Rowan, care chiar se uita la
Rolfe, ca și când ar fi fost cina. Alege-ţi atent cuvintele!
Rolfe îi aruncă o privire lui Rowan, îi văzu faţa și păru să înţeleagă.
Poate că acea precauţie avea să-l tenteze mai mult astăzi pe Rolfe
să fie de acord cu cererea ei. Dacă ea făcea ceea ce trebuia. Dacă făcea
tot ceea ce trebuia.
Aelin schiţă un zâmbet lui Rolfe și se rezemă de masa goală de lângă
a lor, literele aurii și ciobite de pe șipci formând numele Tăietoarea-Ceţii.
Rowan ocupă un loc alături de ea, atingându-și genunchiul de al ei. Ca și
cum până și o distanţă de câţiva zeci de centimetri era de nesuportat.
Dar ea îi zâmbi un pic mai mult lui Rolfe.
— Am venit să văd dacă te-ai răzgândit. În legătură cu alianţa.
Rolfe bătu cu degetele tatuate pe masă, chiar peste niște litere aurite
care alcătuiau cuvântul Treierătoarea. Iar lângă nume… o hartă a
continentului fusese întinsă între Rolfe și războinicii Fae.
Nu harta de care avea cu adevărat nevoie să știe că funcţiona, ci…
Ceea ce văzu o făcu pe Aelin să înţepenească.
— Ce este aia? spuse ea, observând statuetele argintii campate în
mijlocul continentului, o linie impenetrabilă dinspre trecătoarea Ferian
până la gura râului Avery. Și statuetele suplimentare din golful din Oro. Și
din Melisande și Fenharrow și în apropiere de graniţa nordică a regatului
Eyliwe.
Gavriel, care arăta de parcă cineva l-ar fi lovit în cap – pe toţi zeii,
cum decursese întâlnirea cu Aedion? – spuse înainte ca Rowan să îi
rupă gâtul lui Rolfe din cauza oricărui răspuns pe care îl clocise:
 — Căpitanul Rolfe a primit vești în dimineaţa asta. A vrut să îl
sfătuim.
— Ce este asta? spuse ea, arătând cu degetul aproape de linia
principală de statuete întinse în mijlocul continentului.
— Este cel mai recent raport despre locul armatelor Morathului,
spuse tărăgănat Rolfe. Și-au ocupat poziţiile. Acum e imposibil să

trimitem ajutor în Nord. Și sunt pregătite să atace Eyliwe.

CAPITOLUL 33
— Eyliwe nu are armată, spuse Aelin și simţi cum sângele i se scurse
din obraji. După primăvara trecută, nu mai are cine să lupte – în afară de
bandele de rebeli.
— Ai un număr exact? îl întrebă Rowan pe Rolfe.
— Nu, spuse căpitanul. Știrea mi s-a transmis doar ca un avertisment
– ca să nu trimit nicio încărcătură în apropiere de Avery. Am vrut să le
aflu părerea – făcu semn cu bărbia spre cei doi războinici – în legătură cu
ceea ce trebuie să fac. Deși presupun că ar fi trebuit să vă invit și pe voi,
de vreme ce ei par că vor să vă spună ce fac.
Niciunul din ei nu catadicsi să răspundă. Aelin studie linia – linia de
armate.
— Cât de repede se mișcă? întrebă Rowan.
— Au trecut aproape trei săptămâni de când legiunile au plecat din
Morath, spuse Gavriel. Se mișcă mai repede ca orice armată pe care am
văzut-o vreodată.
Sincronizarea evenimentului…
Nu. Nu – nu, nu putea fi din cauza a ceea ce se întâmplase în Ilium,
din cauză că ea îl chinuise pe el…
— Este o exterminare, spuse deschis Rolfe.
Ea închise ochii, înghiţind cu greu. Nici măcar căpitanul nu îndrăzni
să vorbească.
Rowan îi atinse mijlocul cu o mână, consolând-o în tăcere. Știa –
înţelegea și el.
Ea deschise ochii, linia aceea arzându-i vederea și inima și spuse:
— Este un mesaj. Pentru mine.
Își desfăcu pumnul și se uită la cicatricea de acolo.
— Totuși de ce să atace regatul Eyliwe? întrebă Fenrys. Și de ce iau
poziţie, dar nu îl devastează?
Nu reuși să spună cu voce tare că ea atrăsese lucrul acesta asupra
regatului Eyliwe pentru că-și bătuse joc de Erawan, deoarece el știa la
cine ţinuse Celaena Sardothien, și voia să îi distrugă spiritul și inima,
arătându-i de ce erau în stare armatele lui. Ce ar fi făcut, când ar fi avut
el chef. Nu Terrasenului… ci regatului prietenului pe care ea îl iubise atât
de mult.
Regatul pe care jurase să-l protejeze, să-l salveze.
— Avem legături personale în Eyliwe, spuse Rowan. Știe că regatul
contează pentru ea.
Fenrys continuă să se uite la ea, studiind-o. Dar Gavriel spuse pe un
ton egal:
— Erawan deţine acum tot ce e la sud de Avery. Mai puţin arhipelagul
acesta. Și, chiar și aici, are un avanpost în Fundac.
Aelin se holbă la hartă, la spaţiul care acum părea atât de mic spre
nord.
În vest, Pustiurile se întindeau mult dincolo de munţii care separau
continentul. Iar privirea ei se îndreptă spre un mic nume de-a lungul
coastei vestice.
Briardiff.
Numele răsună prin ea, făcând-o să se trezească, și îşi dădu seama
că ei discutaseră și se gândiseră la cum o asemenea armată ar fi putut
să traverseze terenul atât de repede.
Ea îşi masă tâmpla, holbându-se la punctul de pe hartă.
Gândindu-se la datoria de viaţă care i se cuvenea.
Privirea îi coborî spre sud. Spre Deșertul Roșu. Unde multe datorii de
viaţă așteptau să le revendice.
Aelin îşi dădu seama că ei o întrebaseră ceva, dar nu se obosi să
deslușească întrebarea când îi spuse încet lui Rolfe:
— Ai să-mi dai flota ta. Ai să o înarmezi cu lăncile de foc pe care știu
că le-ai comandat și pe care în plus ai să le trimiţi flotei myceniene când
o să sosească.
Liniște.
Rolfe râse și se așeză din nou.
— Pe naiba!
El îşi flutură mâna tatuată peste hartă și apele se agitară și se
schimbară într-un tipar care o făcu să se întrebe dacă numai Rolfe putea
să-l descifreze. Ea avea nevoie ca el să-l poată citi, ca să găsească
Lacătul.
— Asta îţi arată doar cât de depășită numeric ești. El se gândi la
cuvintele ei. Flota myceniană este doar un mit. Un basm.
Aelin se uită la mânerul sabiei lui Rolfe, la han și la nava ancorată în
apropiere.
— Tu ești urmașul poporului mycenian, spuse Aelin. Iar eu am venit
să cer și datoria pe care o ai faţă de neamul meu.
 Rolfe nu se mișcă și nu clipi.
— Sau toate referinţele la dragonii de mare sunt vreun fetiș personal?
întrebă Aelin.
— Mycenienii au dispărut, spuse categoric Rolfe.
— Nu cred. Cred că se ascund aici, în Insulele Moarte, de foarte mult
timp. Și, cumva, ai reușit să fii din nou la putere.
Cei trei masculi Fae se priveau reciproc.
Aelin îi spuse lui Rolfe:
— Am eliberat Iliumul de Adarlan. Am recucerit orașul – căminul tău
antic – pentru tine. Pentru mycenieni. Este al tău, dacă îndrăznești să
revendici moștenirea poporului tău.
Lui Rolfe mâna îi tremură ușor. El strânse pumnul, ascunzându-l sub
masă.
Atunci, ea îi permise unui licăr al magiei să iasă la suprafaţă, îi
permise auriului din ochii ei să strălucească precum o flacără puternică.
Gavriel și Fenrys se îndreptară când puterea ei umplu camera şi orașul.
Cheia Wyrd dintre sânii ei începu să zvâcnească, să susure.
Știa că faţa ei nu afișa nicio trăsătură umană, de muritoare.
Știa asta pentru că pielea de un maro-auriu a lui Rolfe căpăta o
nuanţă bolnăvicioasă.
Ea închise ochii și expiră.
Fuiorul de putere pe care îl adunase se undui într-o linie invizibilă.
Lumea tremură în urma lui și forţa ei făcu un clopot din oraș să sune de
două ori. Chiar și apele din golf tremurară când trecu pe lângă ele și se
duse în larg, spre arhipelag.
Când Aelin deschise ochii, mortalitatea se întorsese.
— Ce naiba a fost asta? întrebă în cele din urmă Rolfe.
Fenrys și Gavriel deveniră foarte interesaţi de harta din faţa lor.
— Doamna mea trebuie să se elibereze în fiecare zi de niște fărâme
din puterea ei, ca să nu o mistuie, spuse calm Rowan.
Fără să vrea, în ciuda a ceea ce făcuse, ea decise că voia ca Rowan
să îi spună doamna mea măcar o dată pe zi.
Rowan continuă, insistând ca Rolfe să-i spună mai multe despre
armata în mișcare. Lordul Pirat, pe care Lysandra îl identificase în urmă
cu câteva săptămâni ca fiind mycenian mulţumită spionajului lui Arobynn
și a partenerilor lui de afaceri, nu prea părea în stare să vorbească,
tocmai din cauza ofertei pe care ea i-o făcuse. Dar Aelin așteptă.
Aedion și Lysandra sosiră după ceva timp – iar verișorul ei doar îi
aruncă în trecere o privire lui Gavriel când el se aplecă deasupra hărţii și
începu să gândească precum un general, cerând tot soiul de detalii.
Însă Gavriel se holbă în liniște la fiul său, urmărind cum verișorul ei îşi
îndreptă privirea spre hartă, ascultând sunetele vocii lui ca și când ar fi
fost un cântec pe care încerca să-l memoreze.
Lysandra merse spre fereastră, supraveghind golful.
Ca și când ar fi putut să vadă unduirea pe care Aelin o trimisese în
lume.
Între timp, creatura metamorfică îi spusese lui Aedion adevăratul
motiv pentru care se duseseră în Ilium. Nu doar ca să-l vadă pe
Brannon, nu doar ca să-i salveze poporul… ci pentru asta. Ea și
creatura metamorfică născociseră planul în timpul gărzilor lungi de
noapte de pe drum, găndindu-se la toate capcanele și beneficiile.
Dorian intră după zece minute, privirea lui îndreptându-se direct spre
Aelin. Și el îi simţise puterea.
Regele îl salută politicos pe Rolfe, apoi rămase tăcut cât fu pus la
curent cu poziţionarea armatelor lui Erawan. Apoi se așeză pe un scaun
lângă ea în timp ce ceilalţi masculi continuară să discute despre rutele de
aprovizionare și arme, Rowan explicându-le tot.
Dorian îi aruncă o privire de nepătruns și îşi sprijini o gleznă pe
genunchi.
Ceasul bătu ora unsprezece, iar Aelin se ridică în picioare în mijlocul
discursului lui Fenrys despre diversele armuri și posibilitatea ca Rolfe să
investească în minereuri, ca să facă faţă cererii.
Liniștea se lăsă din nou.
— Mulţumesc pentru ospitalitate, îi spuse Aelin lui Rolfe, apoi se
întoarse și făcu un pas, înainte să întrebe: asta e tot?
Se uită peste umăr, iar Rowan veni lângă ea. Aelin lăsă o mică
flacără să iasă la suprafaţă.
— Da. Dacă nu ai să-mi dai o flotă, dacă nu ai să-i unești pe
mycenienii rămași și dacă nu ai să te întorci în Terrasen, atunci am să
găsesc pe altcineva care să facă toate astea.
— Nu există altcineva.
Ea îşi îndreptă din nou privirea spre harta de pe masă.
— Cândva, ai spus că am să plătesc pentru aroganţa mea. Și am
făcut-o. De multe ori. Dar Sam și cu mine ţi-am atacat tot orașul și flota și
le-am distrus. Pentru două sute de vieţi pe care le-ai considerat mai puţin
umane. Așadar, poate că m-am subestimat. Poate că, până la urmă, nu
am nevoie de tine.
Ea se întoarse din nou, iar Rolfe spuse dispreţuitor:
— Sam tot mai tânjea după tine când a murit sau până la urmă ai
încetat să-l tratezi ca pe un gunoi?
Un icnet, o lovitură și niște pahare zornăind se auziră. Ea îşi întoarse
încet privirea ca să-l vadă pe Rowan cu mâinile în jurul gâtului lui Rolfe și
cu dinţii aproape să-i smulgă urechea, căpitanului lipit de hartă și de
statuetele împrăștiate peste tot.
Fenrys schiţă un zâmbet.
— Ţi-am spus să-ţi alegi cu grijă cuvintele, Rolfel
Aedion păru să-și dea silinţa să îşi ignore tatăl când îi spuse
căpitanului:
— Îmi pare bine că te-am cunoscut.
Apoi se îndreptă spre locul în care Aelin, Dorian și Lysandra așteptau
lângă ușă.
Rowan se aplecă, şoptindu-i la ureche lui Rolfe ceva care îl făcu să
albească, apoi îl împinse un pic mai tare în masă înainte să meargă spre
Aelin.
Rolfe îşi puse mâinile pe masă, cu siguranţă dorindu-și să le arunce
niște cuvinte de ocară, dar înţepeni. Ca și când un impuls i-ar fi străbătut
corpul.
El îşi întoarse palmele și le împreună.
Privirea i se ridică – dar nu spre ea. Spre ferestre.
Spre clopotele care începuseră să sune în cele două turnuri de pază
care flancau gura golfului.
Sunetul frenetic al clopotelor făcu străzile de dincolo de ei să
încremenească, să tacă.
Însemnătatea fiecărei bătăi era clară.
Rolfe păli.
Aelin urmări cum negrul – mai închis decât cerneala care fusese
tatuată acolo – se întinse pe degetele lui, spre palme. Un negru pe care
numai Valgii îl puteau aduce.
O, acum nu mai exista nicio îndoială că harta funcţiona.
Ea le spuse însoţitorilor ei:
— Plecăm. Acum.
Rolfe dădea buzna deja spre ea – spre ușă. Nu spuse nimic atunci
când o deschise și merse cu pași mari pe chei, unde secundul și
timonierul-șef alergau spre el.
Aelin închise ușa în urma lui Rolfe și se uită cu atenţie la prietenii ei.
Și la cei doi Fae.
Fenrys fu cel care vorbi primul, ridicându-se în picioare și urmărind pe
fereastră cum se agitau Rolfe și oamenii lui.
— Amintește-mi să nu te supăr niciodată.
— Dacă forţa aceea o să ajungă în oraș, oamenii aceștia… spuse
încet Dorian.
— Nu o să ajungă, spuse Aelin întâlnindu-i privirea lui Rowan. Ochii
verzi ca pinul îi ţintuiră pe ei.
 „Arată-le de ce ai depus jurământul de sânge”, îi spuse ea în tăcere.
El schiţă un zâmbet șiret. Rowan se întoarse spre ei.
— Să mergem!
— Să mergem, spuse Fenrys deodată, arătând spre fereastră.
Încotro?
— Este o barcă ancorată pe partea cealaltă a insulei, spuse Aedion.
El îşi înclină capul spre Lysandra. Ai crede că ar fi observat o barcă rasă
de un rechin seara trecută, dar…
Ușa se deschise cu zgomot, iar silueta înaltă a lui Rolfe se ivi.
— Tu!
Aelin îşi puse o mână pe piept.
— Eu?
— Tu ai trimis magia acolo; tu i-ai chemat.
Ea izbucni în râs, îndepărtându-se de masă.
— Dacă mi-aș însuși vreodată un astfel de talent, cred că l-aș folosi
să-mi chem aliaţii. Sau pe mycenieni, de vreme ce tu susţii cu atâta
îndârjire că nu există. Ea se uită peste umărul lui – cerul era încă senin.
Noroc! îi ură ea, ocolindu-l.
— Ce? întrebă Dorian fără să gândească.
Aelin îl măsură din priviri pe regele Adarlanului.
— Asta nu e lupta noastră. Iar eu n-am de gând să sacrific regatului
meu pentru o luptă cu valgii. Dacă ai minte, nici tu nu ai s-o faci.
Chipul lui Rolfe se schimonosi de furie – chiar dacă frica profundă și
adevărată, strălucea în ochii lui. Ea făcu un pas spre străzile haotice, dar
se opri, întorcându-se spre Lordul Pirat.
— Presupun că și cei doi au să mă însoţească. De vreme ce acum
sunt aliaţii mei.
În tăcere, Fenrys și Gavriel se apropiară, iar ea ar fi putut ofta ușurată
că ei făceau asta fără întrebări, că Gavriel era dispus să facă orice ar fi
fost necesar ca să rămână aproape de fiul său.
Rolfe spuse printre dinţi:
— Crezi că, dacă nu-mi mai oferi ajutor, o să mă obligi să te ajut?
Dar, dincolo de golf, între insulele distante, se aduna un nor întunecat.
— Am vorbit serios, Rolfe. Mă descurc și fără tine, cu sau fără flotă.
Cu sau fără mycenieni. Și, acum, insula asta îmi pune în pericol cauza.
Ea înclină capul spre mare. Am să mă rog Matei pentru tine. Atinse
mânerul lui Goldryn. Un mic sfat, de la un infractor de profesie pentru
altul: taie-le capetele! Este singurul mod de a-i ucide. Doar dacă nu vrei
să-i arzi de vii, dar pariez că majoritatea ar sări peste bord și ar înota
spre mal înainte ca săgeţile tale în flăcări să facă prea multe pagube.
— Și cum rămâne cu idealismul tău – cum rămâne cu acea copilă
care mi-a furat două sute de sclavi? I-ai lăsa pe oamenii de pe insula
asta să piară?
— Da, spuse ea simplu. Rolfe, ţi-am spus că am învăţat câteva lucruri
în Endovier.
Rolfe înjură.
— Crezi că Sam ar fi de acord?
— Sam este mort, spuse ea, pentru că oameni ca tine și ca Arobynn
au putere. Dar domnia lui Arobynn a luat acum sfârșit. Ea zâmbi la
orizontul care se întuneca. Se pare că și a ta s-ar putea termina destul de
curând.
— Ticăloaso…
Rowan mârâi, apropiindu-se înainte ca Rolfe să se ferească.
Se auziră niște pași grăbiţi, iar apoi timonierul-șef al lui Rolfe apăru în
tocul ușii. El gâfâi când îşi sprijini o mână de prag, apucând cu cealaltă
mânerul sabiei sale în formă de dragon de mare.
— Suntem într-un mare rahat.
Aelin se opri. Rolfe se încordă.
— Cât de mare? întrebă căpitanul.
El îşi șterse transpiraţia de pe frunte.
— Opt vase de război pline cu soldaţi – cu cel puţin o sută fiecare, cu
mai mulţi decât am putut să văd la nivelurile inferioare. Sunt flancate de
doi balauri de mare. Toate se mișcă atât de repede, de parcă le-ar
împinge vânturile de furtună.
Aelin îi aruncă o privire lui Rowan.
— Cât de repede putem ajunge la barcă?
Palid la faţă, Rolfe se uita la cele câteva nave din portul său. La
Distrugătorul-de-nave din golf care, momentan, zăcea sub suprafaţa
liniștită. Fenrys, care sesiză privirea căpitanului, observă:
— Balaurii de mare au să rupă lanţul. Evacuează-ţi oamenii de pe
insulă! Folosește toate bărcile și scoate-i de aici!
Rolfe se întoarse încet spre Aelin, ochii lui verzi ca marea clocotind
de ură și de resemnare.
— Asta-i vreo încercare de a-mi deconspira cacealmaua?
Aelin se juca absent cu capătul cozii ei împletite.
— Nu. Este o sincronizare convenabilă, dar nu.
Rolfe se uită cu atenţie la toţi – la puterea care ar fi putut să-i distrugă
insula, dacă ei ar fi ales să o facă. În cele din urmă, vorbi răgușit:
— Vreau să fiu amiral. Vreau tot arhipelagul ăsta. Vreau orașul Ilium.
Și, după terminarea războiului, vreau ca titlul de Lord să-mi preceadă
numele, cum a fost în cazul numelor strămoșilor mei, cu mult timp în
urmă. Cum rămâne cu plata mea?
 Aelin îl studie și ea, întreaga cameră fiind cufundată în tăcere, în
comparaţie cu haosul de afară.
— Pentru fiecare navă din Morath pe care o devastezi, poţi să
păstrezi comorile și aurul de la bord. Dar armele și muniţia au să ajungă
pe front. Am să-ţi dau pământ, dar niciun titlu regal în afară de Lord al
Uiumului și Rege al Arhipelagului. Dacă vei avea urmași, am să-i accept
ca moștenitori ai tăi – așa cum aș face pentru orice copil pe care l-ar
putea avea Dorian.
Dorian dădu serios din cap.
— Tu și moștenitorii tăi o să fiţi recunoscuţi de Adarlan, tot așa cum și
pământul acesta o să fie recunoscut ca fiind al tău.
— Trimite-i pe ticăloșii ɚia pe fundul mării și flota mea îţi aparţine,
spuse Rolfe. Totuși nu pot să-ţi garantez că mycenienii au să-și facă
apariţia. Suntem împrăștiaţi prea departe și de prea mult timp. Aici trăiesc
puţini, iar ei nu au să se agite fără o motivaţie… corespunzătoare. El privi
spre bar, ca și când s-ar fi așteptat să vadă pe cineva în spatele lui.
Dar Aelin ridică o mână, schiţând un zâmbet.
— Lasă asta în seama mea.
Pielea tatuată întâlni carnea cicatrizată când Rolfe dădu mâna cu ea.
Destul de puternic încât să rupă oase, dar și ea îl strânse la fel. Trimise o
mică flacără care îi arse degetele.
El șuieră, retrăgându-și mâna, iar Aelin zâmbi.
— Bine ai venit în armata Maiestăţii Sale, corsar Rolfel Ea gesticulă
spre ușa deschisă. Mergem?
Aedion era nebună, îşi dădu seama Dorian. Genială și videană, dar
nebună.
Și poate cea mai mare și mai lipsită de remușcări mincinoasă pe care
o întâlnise vreodată.
El îi simţise chemările strecurându-se în lume. Simţise focul
bâzâindu-i pe piele. Era imposibil să nu știe cui aparţinea. Și era imposibil
să nu-și dea seama că focul se îndreptase chiar spre Fundac, unde
forţele de acolo ar fi știut că exista o persoană în viaţă cu genul acela de
flacără la dispoziţia ei, și că i-ar fi urmărit magia până aici.
El nu știa ce declanșase asta, de ce alesese ea momentul acesta,
dar…
Dar Rowan o informase pe Aelin cum îl bântuiau Valgii pe Rolfe. Cum
el pusese ca orașul să fie păzit zi și noapte, îngrozit de întoarcerea lor.
Așadar, Aelin folosise informaţia în avantajul ei. Mycenienii – pe toţi zeii!
Erau doar o poveste de spus la culcare, una cu poveţe. Dar iată-i ascunși
cu grijă, până ce Aelin îi scosese la lumină.
Și când Lordul Pirat și Regina Terrasenului dădură mâna, iar ea îi
zâmbi lui Rolfe, Dorian îşi dădu seama că… poate că și el ar fi putat să
se descurce cu mai multă videnie și nebunie.
Zâmbetele și bunele maniere nu aveau să câştige războiul.
Avea să fie câştigat de o femeie dispusă să riște o întreagă insulă
plină de oameni ca să obţină ce avea nevoie ca să-i salveze pe toţi. De o
femeie ai cărei prieteni erau la fel de dispuși să îi facă jocul și să îşi
sfâșie sufletele, dacă asta ar fi ˟însemnat să-i salveze pe cei mai mulţi. Ei
știau cât de mult cântăreau vieţile celor care ar fi intrat în panică în jurul
lor, dacă ar fi greșit. Și Aelin poate mai mult decât oricine altcineva.
Aelin și Rolfe ieșiră pe ușa deschisă a tavernei, în stradă. În urma lor,
Fenrys fluiera încet.
— Zeii să te ajute, Rowan, femeia asta este…
Dorian nu așteptă să audă tot ce voia să spună și îi urmă pe pirat și
pe regină în stradă, însoţit de Aedion și de Lysandra. Fenrys păstră
distanţa faţă de ceilalţi, dar Gavriel rămase aproape, cu privirea încă
aţintită asupra fiului său. Pe toţi zeii, Leul și Lupul semănau atât de mult;
mergeau la fel.
Rolfe le strigă oamenilor săi, care-l așteptau aliniaţi în faţa lui:
— Toate navele care pot să transporte oameni pleacă acum! El dădu
ordine, trimiţându-și oamenii spre diversele nave de mult părăsite ca să
le folosească, inclusiv pe a lui, în timp ce Aelin rămase acolo, cu mâinile
în șolduri, uitându-se cu atenţie la toţi.
— Care este cea mai rapidă navă a ta? îl întrebă ea pe căpitan.
El i-o arătă pe a lui.
Ea îl ţintui cu privirea, iar Dorian așteptă planul extraordinar și
nesăbuit. Dar Aelin vorbi fără să se uite la vreunul dintre ei:
— Rowan, Lysandra, Fenrys și Gavriel, voi sunteţi cu mine. Aedion,
tu ai să te duci spre turnul de veghe dinspre nord și ai să mânuiești
harponul montat. Dacă se apropie vreo navă de lanţ, îi găurești carena
nenorocită.
Dorian înţepeni când ea i se adresă în cele din urmă, citindu-i deja
ordinele în privire. El deschise gura ca să obiecteze, dar Aelin îi spuse
simplu:
— Bătălia asta nu este pentru un rege.
— Și este pentru o regină?
Nu afișă nici urmă de amuzament, ci doar un calm de gheaţă când îi
înmână sabia pe care el nu-și dăduse seama că ea o purtase pe lângă
corp. Damaris.
Goldryn încă-i era prinsă pe spate, rubinul strălucind ca un tăciune
aprins când ea spuse:
— Unul din noi trebuie să trăiască, Dorian. Du-te în turnul de veghe
din sud – stai la bază și pregătește-ţi magia! Să dobori orice forţă care
încearcă să treacă peste lanţ.
Nu cu sabia, ci cu magia. El şɨ-o prinse pe Damaris la centură,
greutatea sabiei fiindu-i străină.
— Și tu ce ai să faci? întrebă el. Ca și când i-ar fi răspuns, puterea lui
i se zvârcoli în stomac, precum o viperă care se încovoia ca să atace.
Aelin se uită la Rowan, la mâna lui tatuată.
— Rolfe, ia-ţi toate lanţurile care ţi-au mai rămas din comerţul cu
sclavi! O să avem nevoie de ele.
Pentru ea – pentru Rowan. Ca să le constrângă magia, dacă le-ar fi
scăpat de sub control.
Pentru că Aelin… Aelin urma să conducă nava aceea chiar în inima
flotei inamice și să îi scufunde pe toţi.

CAPITOLUL 34

Ea era o mincinoasă, o criminală și o hoaţă, iar Aelin se temea că,

după încheierea războiului, avea să i se spună mult mai urât. Dar când
întunericul nefiresc se adună la orizont, se întrebă dacă nu cumva se
încumetase la un lucru pe care ea și toţi prietenii ei cu colţi nu ar fi putut
să-l ducă la capăt.
Nu îşi permise să se lase cuprinsă de frică.
Nu făcu decât să lase focul negru să unduiască prin ea.
Asigurarea acestei alianţe era doar o parte din plan. Cealaltă parte,
cea mai mare… era mesajul. Nu pentru Morath.
Ci pentru lume.
Pentru posibilii aliaţi care supravegheau continentul și care se
întrebau dacă, într-adevăr, era o cauză pierdută.
Astăzi, mesajul ei avea să tune peste ţinuturi.
Faptul că distrugea castelele inamice și-i ucidea pe regi nu o făcea o
prinţesă rebelă.
Ea era o forţă a naturii. Era o calamitate și comandanta războinicilor
nemuritori și legendari. Și dacă acei aliaţi nu aveau să i se alăture… voia
ca ei să se gândească la ziua de astăzi și la ce ar fi făcut ea, și să se
întrebe dacă, într-o zi, ar fi putut da de ea pe ţărmurile și în porturile lor.
Nu veniseră în urmă cu zece ani. Ea voia ca ei să știe că nu uitase.
Rolfe termină de dat ordine oamenilor săi și se grăbi la bordul
Dragonului de Mare, Aedion și Dorian năpustindu-se spre cai ca să-i
ducă spre turnurile de veghe. Aelin se întoarse spre Lysandra, care îi
supraveghea calm pe toţi.
— Știi ce trebuie să faci pentru mine? întrebă Aelin încet.
Ochii verzi ca mușchiul ai Lysandrei străluciră când dădu aprobator
din cap.
Aelin nu îşi permise să o îmbrăţișeze. Nu îşi permise nici măcar să-i
atingă mâna prietenei ei. Nu când Rolfe le urmărea. Nu când cetăţenii
orașului le priveau, cu mycenienii pierduţi printre ei. Așadar, Aelin spuse
doar atât:
— Spor la vânătoare!
Fenrys scoase un sunet gâtuit, ca și când și-ar fi dat seama ce îi
ceruse, de fapt, creaturii metamorfice. Lângă el, Gavriel era încă prea
ocupat ca să se holbeze după Aedion, care nici măcar nu-ɨ aruncase o
privire tatălui său înainte de a-și prinde scutul și sabia pe spate, de a
încăleca pe o iapă jalnică și de a galopa spre turnul de veghe.
Aelin îi spuse lui Rowan, vântul dansând deja în părul argintiu al
prinţului ei războinic:
— Plecăm acum!
Așadar, plecară.
Pe străzi, oamenii intrau în panică în timp ce forţele întunecate se
conturau la orizont: nave imense cu pânze negre, care se îndreptau spre
golf, ca și când chiar ar fi fost purtate de un vânt nefiresc.
Dar Aelin, însoţită de Lysandra, se îndreptă către Dragonul de Mare,
Rowan și cei doi tovarăși ai lui ajungându-le din urmă.
Oamenii se opriră și se uitară cu gurile căscate, când ei urcară pe
pasarelă, îşi fixară și îşi rearanjară armele: cuţite și săbii, securea lui
Rowan, care străluci când şɨ-o agăţă într-o parte, un arc și o tolbă plină
cu săgeţi cu pene negre, pe care Aelin presupunea că Fenrys ar fi putut
să le lanseze cu o precizie mortală, și mai multe săbii. Plimbându-se pe
puntea Dragonului de Mare, care se clătina ușor și al cărei lemn era
meticulos lustruit, Aelin era de părere că, împreună, formau un arsenal
mobil.
Imediat ce Gavriel urcă la bord, pasarela fu ridicată de oamenii lui
Rolfe. Ceilalţi, așezaţi câte doi pe băncile care flancau puntea, ridicară
vâslele. Rowan le făcu lui Gavriel și lui Fenrys semn din bărbie, iar cei doi
se alăturară oamenilor fără o vorbă, grupul lui intrând în rând, cuprinși de
ritmuri mai vechi decât unele regate.
Rolfe ieși pe o ușă care conducea, fără îndoială, spre camerele lui,
urmat de doi oameni care cărau lanţuri imense.
Aelin merse spre ei.
— Ancoraţi-le de catargul principal și asiguraţi-vă că este loc suficient
să ajungă… aici!
 Ea le arătă locul în care stătea acum, în mijlocul punţii. Suficient
spaţiu faţă de toată lumea, suficient spaţiu ca să poată lucra cu Rowan.
Rolfe le ordonă oamenilor să vâslească, aruncând o privire spre
Fenrys și Gavriel – care mânuiau câte o vâslă și care-și dezgoliră dinţii
când făcură un efort considerabil.
Încet, nava începu să se miște, împreună cu celelalte din jurul lor.
Dar, mai întâi, trebuiau să iasă din golf și să treacă de limita
Distrugătorului-de-Nave.
Oamenii lui Rolfe înfăşurară lanţurile în jurul catargului, lăsându-le
suficient de lungi ca să ajungă la Aelin.
Fierul avea să-i fie un loc de prindere, o ancoră ca să-i amintească
cine și ce era. Fierul urma să o ţină în frâu când imensitatea magiei ei, a
lui Rowan, ar fi ameninţat să o măture.
Dragonul de Mare se deplasă încet prin port, strigătele și icniturile
oamenilor lui Rolfe în timp ce vâsleau înecând vuietul orașului din spatele
lor.
Ea aruncă o privire spre ambele turnuri de veghe, ca să vadă sosirea
lui Dorian și, apoi, părul auriu al lui Aedion, care urca grăbit pe scara
melc spre imensul harpon montat în vârf. Inima i se poticni pentru o clipă
când îşi aminti cum îl văzuse pe Sam alergând pe aceleași scări – nu ca
să apere turnul, ci ca să-l distrugă.
Ea alungă amintirea de gheaţă și se întoarse spre Lysandra, care
stătea lângă balustrada punţii, urmărindu-și verișorul.
— Acum!
Până și Rolfe încetă să mai dea ordine când auzi cuvântul.
Lysandra se așeză graţios pe balustrada lată din lemn, îşi balansa
picioarele peste bord… și căzu în apă.
Oamenii lui Rolfe se grăbiră spre balustradă. Cei din bărcile care îi
flancau făcură la fel, zărind femeia care plonjase în apa de un albastru
intens.
Dar nu ieși o femeie.
Dedesubt, în adâncuri, Aelin zări o strălucire, o transformare și o
întindere. Oamenii începură să înjure.
Iar Lysandra continuă să crească sub apă, pe fundul nisipos din port.
Oamenii vâsliră mai repede, însă viteza navei nici nu se compara cu
a creaturii care ieși din valuri.
Un bot lat și verde ca jadul, cu dinţi albi sfâșietori, fornăi puternic,
apoi se arcui din nou sub apă, dezvăluind pentru o clipă capul mare și
ochii șireţi când dispăru.
Unii bărbaţi ţipară. Rolfe puse o mână pe timonă. Secundul lui, cu
sabia cu mâner în formă de dragon de mare proaspăt lustruită pe lângă
corp, căzu în genunchi.
Lysandra plonja și îi lăsă să vadă corpul lung și puternic care ieși la
suprafaţă puţin câte puţin când plonjă în adâncuri, solzii verzi strălucindu-
i ca bijuteriile în soarele orbitor al amiezii. Să vadă legenda din profeţiile
lor: mycenienii s-ar fi ˟întors doar o dată cu dragonii mării.
Și, astfel, Aelin se asigurase că unul apărea chiar în portul lor afurisit.
— Pe toţi zeii! mormăi Fenrys din locul în care vâslea, într-adevăr,
cam asta fu singura reacţie pe care reuși Aelin să o provoace atunci când
dragonul de mare plonjă în adâncuri, apoi înotă înainte.
— Un dragon – un dragon care să ne protejeze nava… Legendele
înaintașilor noștri…
Într-adevăr, Rolfe era palid la faţă când se holbă spre locul în care
Lysandra dispăruse în apă, ţinând în continuare cârma, ca și când l-ar fi
˟împiedicat să cadă.
Doi balauri de mare… împotriva unui dragon de mare.
Pentru că niciun foc din lume nu ar fi avut efect în adâncuri. Și, ca ei
să aibă o șansă să nimicească navele acelea, nu puteau interveni de sub
apă.
— Haide Lysandra, şopti Aelin și se rugă lui Ternis, Zeiţa
Sălbăticiunilor, să o ajute pe creatura metamorfică să fie rapidă și să nu
șovăie sub valuri.
Aedion îşi aruncă scutul de pe spate și se așeză pe scaunul din faţa
imensului harpon din fier care, probabil, era cu o mână mai înalt ca el, și
al cărui vârf era mai mare decât capul său. Erau doar trei suliţe. Trebuia
să le utilizeze cu înţelepciune.
Dincolo de golf, abia putea zări pe rege luând poziţie de-a lungul
meterezei celui mai jos nivel al turnului. În golf, nava lui Rolfe se tot
apropia de lanţul coborât al Distrugătorului de Nave.
Aedion apasă pe una dintre cele trei pedale care îi permitea să
rotească lansatorul montat, apucând mânerele de pe ambele părţi, care
poziţionau suliţa la locul ei. Atent și cu precizie, el ţinti harponul spre cea
mai îndepărtată margine a golfului, unde două braţe ale insulei se
aplecau una spre cealaltă, ca să formeze un culoar îngust în port.
Valurile se spărgeau chiar dincolo de ele, de un recif bun pentru
distrugerea navelor și, fără îndoială, locul în care Rolfe avea să-și
poziţioneze nava, pentru a păcăli flota din Morath să intre în el.
— Ce naiba e aia? şopti una dintre santinelele care înarma tunul,
întorcându-se spre apele golfului.
O umbra mare și lungă aluneca pe sub apă în faţa Dragonului de
Mare, mai repede decât nava, mai repede decât un delfin. Corpul ca de
șarpe se ridică din apă, purtat de aripi care, la fel de bine, ar fi putut fi
niște înotătoare.
Lui Aedion i se opri inima.
— Este un dragon de mare, reuși el să spună.
Ei bine, măcar acum știa la ce formă secretă lucrase Lysandra.
Și de ce Aelin insistase să intre în templul lui Brannon. Nu doar ca să-
l vadă pe rege, nu doar să recucerească orașul pentru mycenieni și
Terrasen, ci… pentru ca Lysandra să se uite cu atenţie la sculpturile
detaliate și de dimensiuni reale ale dragonilor de mare. Ca să dea viaţă
unui mit.
Ele două… O, diavoliţe pricepute și intrigante! Chiar era o regină a
legendelor.
— Cum… cum… Santinela se întoarse spre ceilalţi, care murmurau
între ei. O să ne apere?
Lysandra se apropie de Distrugătorul de Nave, coborât încă sub apă,
răsucindu-se și arcuindu-se, atingând rocile ca și când ar fi vrut să-și
simtă noua formă. Să o simtă în puţinul timp pe care îl mai aveau.
— Da, şopti Aedion când groaza îi umplu venele. Da, o să ne apere.
Apa era caldă, liniștită și eternă.
Și ea era o umbră solzoasă care făcea peștii coloraţi ca pietrele
preţioase să ţâșnească în casele lor de coral; era o ameninţare plutitoare
prin apă, care făcea păsările albe ce pluteau la suprafaţă să se împrăștie
luându-și zborul când o simţeau trecând pe dedesubt.
Razele soarelui se răspândeau în fascicule prin apă, iar Lysandra, în
mica parte umană rămasă din ea, părea că plutea printr-un templu de
lumini și umbre.
Dar acolo – departe, purtate de ecourile sunetelor și ale vibraţiilor – le
simţea.
Până și prădătorii mai mari din apele acestea fugeau, îndreptându-se
spre largul mării, dincolo de insule. Nici măcar promisiunea apei
împroșcate cu sânge nu le putea ţine în calea celor două forţe care
urmau să se ciocnească.
În faţă, zalele puternice ale Distrugătorului de Nave se lăsau în
adâncuri, precum colierul colosal al unei zeiţe care se apleca să bea
marea.
Ea citise despre dragonii de mare – de mult uitaţi și dispăruţi – aflaţi
la dispoziţia lui Aelin. Prietena ei știuse că întărirea armatei lui Rolfe cu
mycenieni nu le-ar fi fost prea mult de ajutor, dar, dacă ar fi apelat, în
schimb, la puterea mitului… ar fi putut să-i adune pe oameni. Și, cu un
cămin pe care, în sfârșit, putea să li-l ofere printre insule și în Terrasen…
Lysandra studiase sculpturile dragonilor de mare din templu, de
îndată ce Aelin arsese mizeria de pe ele. Magia ei umpluse golurile care
nu se vedeau din sculpturi. Ca nările care adulmecau toate mirosurile din
apă, urechile care identificau diversele rânduri de sunete.
Lysandra înotă spre recif, tocmai dincolo de marginile depărtate ale
insulei. Trebuia să-și retragă aripile, dar aici… era locul confruntării. Aici
trebuia să-și dezlănţuie toate instinctele sălbatice, renunţând la partea din
ea care simţea și căreia îi păsa.
Aceste bestii, oricum ar fi fost create, erau doar atât: bestii. Animale.
În luptă, nu aveau să se ghideze după coduri și morală, ci să lupte
până la moarte și pentru supravieţuire, fără milă sau compasiune.
Ea trebuia să lupte la fel. Mai făcuse asta – devenise feroce nu doar
în ziua în care se dărâmase castelul de cleștar, ci și în noaptea în care
fusese capturată, iar oamenii aceia încercaseră să o ia pe Evangeline.
Situaţia de faţă nu era cu mult diferită
Lysandra și înfipse ghearele curbate și ascuţite în marginea recifului
ca să rămână pe loc în valuri și privi apa liniștită, care se întindea înainte,
la nesfârșit.
Astfel, îşi începu straja mortală.

CAPITOLUL 35

Cocoţată pe balustrada Dragonului de Mare, apucând scara din

sfoară ce cobora de pe catarg, Aelin savura răcoarea picăturilor de apă
care îi stropiră faţa când nava înaintă prin valuri. Imediat ce nava se
îndepărtă de celelalte, Rowan lăsase vântul să-i umfle pânzele,
îndreptând cu viteză Dragonul de Mare spre lanţul imens.
Îi fu greu să nu privească înapoi când trecură peste lanţul
scufundat… și când Distrugătorul de Nave începu să se ridice din apă,
izolându-i în afara golfului – unde celelalte nave ale lui Rolfe aveau să
aștepte în siguranţă în spatele lanţului – ca să păzească orașul care îi
urmărea acum în tăcere.
Dacă totul mergea bine, urmau să aibă nevoie doar de nava aceasta,
îi spusese ea lui Rolfe.
Și, dacă nu, atunci navele lui oricum nu ar fi contat.
Apucând strâns funia, Aelin se aplecă în afară, albastrul vibrant și
albul de dedesubt trecând repede și nedeslușit. „Nu prea repede, îi
spusese ea lui Rowan. Nu îţi risipi forţa – nu prea ai dormit aseară.”.
El tocmai se aplecase să o muște ușor de ureche înainte să se așeze
pe banca lui Gavriel, ca să se concentreze.
Era încă acolo, puterea lui permiţându-le oamenilor să nu mai
vâslească și să se pregătească pentru ce venea spre ei. Aelin se uită din
nou înainte – spre pânzele negre care se umflau la orizont.
Cheia Wyrd de la gât îi răspunse vibrând.
O simţea… magia ei putea să le adulmece în vânt stricăciunea. Nici
urmă de Lysandra, dar ea era acolo.
Lumina soarelui era orbitoare pe valuri, când magia lui Rowan
încetini, aducându-i la o viteză constantă spre cele două piscuri ale
insulei, înclinate spre același punct.
Era timpul!
Aelin coborî de pe balustradă, cizmele scoţând un zgomot surd pe
lemnul ud al punţii. Atât de mulţi ochi se întoarseră spre ea, spre lanţurile
întinse pe puntea principală!
Rolfe se îndreptă în direcţia ei, coborând de pe puntea pupei, de
unde condusese nava.
Ea ridică un lanţ greu din fier, întrebându-se pe cine ţinuse înainte.
Rowan se ridică în picioare cu o mișcare graţioasă și constantă și ajunse
lângă ea în același timp cu Rolfe.
— Ce urmează acum? voi să afle căpitanul.
Aelin făcu semn din bărbie spre navele care erau suficient de
aproape încât să vadă siluetele înghesuite pe diversele punţi. Foarte
multe siluete.
— O să-i atragem cât de mult posibil. Când ai să le vezi albul ochilor,
să ne strigi!
— Iar apoi, ai să arunci ancora peste tribord, adăugă Rowan. Ca să
ne rotim.
— De ce? întrebă Rolfe când Rowan o ajută să-și prindă cătușele în
jurul încheieturilor.
Ea se opuse fierului, magia ei zvârcolindu-se. Rowan o prinse de
bărbie cu degetul mare și cu cel arătător, făcând-o să se uite în ochii lui
când îi spuse lui Rolfe:
— Pentru că nu vrem să ne stea catargele în cale când o să
deschidem focul. Par să fie destul de importante pentru o navă.
Rolfe mormăi și plecă.
Rowan îi cuprinse maxilarul, mângâindu-i obrazul cu degetul mare.
— Ne eliberăm puterea încet și constant.
— Știu.
Ridicând din sprâncene, el îşi înclină capul și schiţă un zâmbet cu
gura-i păcătoasă.
— Au trecut câteva zile de când te-ai afundat în puterea ta, nu-ɨ așa?
Ea dădu din cap. Se concentrase atât de mult și făcuse un efort atât
de mare să rămână în prezent, activă și conștientă în timp ce se tot
scufunda, extrăgând cât de multă putere posibil, fără să atragă atenţia.
— Nu am vrut să risc în situaţia asta. Nu dacă salvarea lui Dorian te-a
epuizat.
— Mi-am revenit, să știi. Deci mica manifestare din dimineaţa asta…
— A fost un mod de a mai elimina excesul de putere, spuse ea
crispată. Și de a-l face pe Rolfe să se scape pe el.
El chicoti și îi eliberă faţa ca să îi dea cealaltă cătușă. Ea urî
atingerea veche și hidoasă pe pielea sa, și pe a lui, când i-o prinse în
jurul încheieturii lui tatuate.
— Grăbiţi-vă! spuse Rolfe din locul în care se întorsese la cârmă. Într-
adevăr, navele se apropiau de ei. Nici urmă de balauri de mare – cu toate
că nici creatura metamorfa nu se vedea.
Rowan luă cuţitul de vânătoare, oţelul strălucind în soarele arzător.
Era mijlocul amiezii.
Întocmai motivul pentru care ea intrase în biroul lui Rolfe cu aproape
două ore mai devreme.
Practic, ea sunase clopotul de cină pentru armata din Fundac.
Pariase că ei nu aveau să aștepte până la căderea nopţii, dar păreau să
se teamă de furia stăpânului lor, dacă ar fi scăpat-o din plasă, mai mult
decât se temeau de lumină. Sau erau prea proști ca să-și seama că
moștenitoarea Matei avea să fie în cea mai bună formă.
— Vrei să faci tu onorurile sau ar trebui să le fac eu? spuse Fenrys și
Gavriel se ridicaseră în picioare, cu săbiile scoase în timp ce
supravegheau de la o distanţă sigură. Aelin întinse mâna liberă, cu palma
plină de cicatrice, și luă cuţitul de la el. O tăietura rapidă îi făcu pielea să
usture, sângele cald încălzindu-i pielea lipicioasă din cauza apei de mare.
Rowan luă cuţitul o clipă mai târziu, iar mirosul sângelui îi izbi nările și
îi ascuţi simţurile la maximum. Dar ea întinse palma însângerată.
Magia ei se roti în lume, pârâindu-i în vene și în urechi. Ea se abţinu
să lovească pământul cu piciorul, să-și rotească umerii.
— Încet și constant, repetă Rowan, ca și când ar fi simţit că puterea
ei era acum activă. Cu braţul încătușat, îi cuprinse talia ca să o ţină lângă
el. Am să fiu cu tine la fiecare pas.
Ea îşi înălţă capul ca să îi studieze chipul, liniile dure și tatuajul
unduitor. El se aplecă să o sărute pe gură. Iar când buzele lui le întâlniră
pe ale ei, îşi uniră palmele însângerate.
Magia zvâcni prin ea, veche și videană, iar Aelin se arcui spre el,
genunchii cedându-i când puterea lui cataclismică o străbătu.
Ea știa că toată lumea de pe punte vedea doar doi iubi îmbrăţișaţi.
Dar Aelin se adânci tot mai mult în puterea sa și îl simţi făcând
același lucru; simţi cum fiecare picătură de gheaţă, vântul și fulgerul se
izbiră în ea. Iar când ajunse la Aelin, esenţa puterii lui cedă în faţa puterii
ei, se topi și se transformă în tăciuni și foc. Se transformă în miezul topit
al pământului, conturând lumea și dând naștere unor noi ţinuturi.
Ea coborî tot mai mult.
Aelin simţi vag nava care se clătina sub ei, ușoara mușcătură a
fierului când îi respinse magia; simţi cum prezenţa lui Fenrys și cea a lui
Gavriel pâlpâiau în jurul lor ca niște lumânări.
Trecuseră câteva luni de când se retrăsese atât de adânc în abisul
puterii ei.
Când se antrenase cu Rowan în Wendlyn, îşi impusese o limită. Iar
apoi, în ziua în care-i întâlnise pe Valgi, o depășise – descoperise un
nounivel ascuns dedesubt, de care se folosise când învăluise orașul
Doranelle cu puterea ei; îi luase o zi întreagă să coboare atât de mult, ca
să extragă ce avea nevoie.
Aelin începuse coborârea în urmă cu trei zile.
Se așteptase să se oprească după prima zi. Să atingă limita pe care
o simţise.
Nu o făcuse.
Iar acum… acum, cu puterea lui Rowan, care se alătura puterii sale
Rowan încă o ţinea strâns lipită de el cu braţul, iar ea simţi vag și ca
prin beznă cum haina lui o zgârie ușor pe faţă; simţi duritatea armelor
prinse dedesubt și mirosul său care o învăluia, calmând-o.
Ea era o piatră aruncată în marea puterii ei – a puterii lor, care tot
cobora.
Acolo – acolo era limita. Limita presărată cu cenușă, puţul unui
vulcan adormit.
Doar faptul că-și simţea picioarele pe puntea de lemn o împiedica să
se afunde în cenușa aceea, să afle ce dormita dedesubt.
Magia îi şopti să înceapă să sape prin cenușă și nămol. Dar Rowan o
strânse mai mult de mijloc.
— Ușor, îi şopti el la ureche. Ușor.
Puterea lui curse și mai mult în ea, vântul și gheaţa agitându-se cu
puterea ei, răsucindu-se într-un vârtej.
— Sunt aproape acum, îi avertiză Rolfe din apropiere – din altă lume.
— Ţintește spre mijlocul flotei! îi ordonă Rowan. Aruncă navele de pe
margine pe recif!
Unde s-ar fi scufundat, lăsându-i pe supravieţuitori să fie uciși cu
săgeţi trase de Fenrys și de oamenii lui Rolfe. Rowan trebuia să fie atent
și mai apoi să urmărească armata care se apropia.
Ea îi simţea – simţea perișorii magici ridicându-se ca răspuns la
întunericul care se aduna dincolo de orizontul conștiinţei sale.
 — Sunt aproape în raza de acţiune, strigă Rolfe.
Ea începu să se ridice, trăgând după sine abisul de flăcări și tăciuni.
— Încet, şopti Rowan.
Aelin se înălţă din nou, tot mai sus, spre mare și lumina soarelui.
„Aici, păru acea rază de soare să îi facă semn. La mine”. Magia ei se
avântă spre ea, spre voce.
— Acum! strigă Rolfe.
Și, ca o un animal feroce eliberat din lesă, magia ei izbucni.
Se descurcase bine cât Rowan îi cedase puterea lui.
Ea se oprise și se ridicase de câteva ori, dar… îşi controlase
coborârea.
Chiar dacă puterea ei crescuse mai mult decât înainte. Era ușor să
uite că încă evolua – că puterea avea să se maturizeze odată cu ea.
Și când Rolfe strigase „Acum!” Rowan îşi dădu seama că uitase, spre
paguba lui.
Un stâlp de foc ce nu ardea izbucni din Aelin, ridicându-se spre cer și
colorând lumea în roșu, portocaliu și auriu.
Forţa acestuia o smulse din braţele lui, iar Rowan o apucă de mână
cu putere, refuzând să o lase să întrerupă contactul. Oamenii din jurul lor
se retraseră clătinându-se, căzând în fund când se uitară în sus, cu gurile
căscate de groază și mirare.
Mai sus, coloana de flăcări se rotea, un vârtej al morţii, vieţii și
renașterii.
— Pe toţi zeii! şopti Fenrys în spatele lui.
Magia lui Aelin încă se revărsa în lume. Încă ardea mai fierbinte și
mai frenetic.
Ea scrâșni din dinţi și îşi lăsă capul pe spate în timp ce gâfâi, cu ochii
închiși.
— Aelin! o avertiză Rowan.
Stâlpul de foc începu să se extindă, acum albastru și turcoaz. Era o
flacără care ar fi putut topi oasele și crăpa pământul.
Prea mult, îi dăduse prea multă putere, iar ea coborâse prea adânc
într-a ei…
Prin flăcările care îi învăluiau, Rowan zări flota inamicilor înnebuniţi,
care acum se puneau în mișcare ca să fugă, să iasă din raza de acţiune.
Manifestarea continuă a lui Aelin nu era pentru ei.
Pentru că nu era nicio scăpare, nu cu puterea pe care o adunase ea.
Manifestarea era pentru ceilalţi, pentru orașul care îi urmărea.
Pentru ca lumea să știe că nu era doar o prinţesă care se amuza cu
tăciuni frumoși.
— Aelin, spuse din nou Rowan, încercând să tragă de legătura dintre
ei.
Dar nu se întâmplă nimic.
Văzu numai gura deschisă a unei bestii antice și nemuritoare. O
bestie care deschisese un ochi, o bestie care vorbea în limbile a o mie de
lumi.
Gheaţa îi inundă venele. Ea purta piatra Wyrd.
— Aelin!
Dar, atunci, Rowan simţi cum pragul puterii ei crăpă ca și când bestia
din cheia Wyrd ar fi lovit cu piciorul, iar cenușa și roca antică se
sfărâmară sub ea.
Și dezvăluiră, dedesubt, un miez lichid, de magie topită.
Ca și când ar fi fost inima înflăcărată a Matei.
Aelin plonjă în puterea aceea. Se scaldă în ea.
Rowan încercă să se miște, încercă să-i strige să înceteze…
Dar Rolfe, cu ochii mari de groază și uimire, îi strigă:
— Deschide focul!
Ea îl auzi. Și, la fel de violent cum străpunsese cerul, stâlpul de foc
plonjă și intră din nou în ea răsucindu-se și învăluind-o pe dinăuntru,
fuzionând într-un miez de putere atât de fierbinte, încât sfârâi în el,
arzându-i sufletul…
Flăcările licăriră în afară în aceeași secundă în care ea întinse
mâinile-i arzânde spre Rowan și-i smulse ultimele fărâme de putere.
La fel cum îşi smulse mâna dintr-a lui. La fel cum puterea și piatra
Wyrd dintre sânii ei se contopiră.
Rowan căzu în genunchi și în capul lui se auzi un pocnet, ca și când
l-ar fi străbătut un tunet.
Când Aelin deschise ochii, el îşi dădu seama că nu era tunetul, ci
sunetul unei uși care se deschidea cu zgomot.
Chipul ei deveni inexpresiv. Rece ca spaţiul dintre stele. Iar ochii ei…
Turcoazul ardea strălucitor… în jurul unui miez argintiu. Nu se vedea
nici urmă de auriu.
— Asta nu e Aelin, şopti Fenrys.
Un zâmbet slab îi înflori pe buzele pline, născut din cruzime și
aroganţă, iar ea se uită cu atenţie la lanţul din fier din jurul încheieturii
sale.
Fierul se topi, minereul topit sfârâind prin puntea de lemn și în
întunericul de dedesubt. Creatura care se holba prin ochii lui Aelin îşi
îndoi degetele în pumni. Lumina se scurse printre degetele-i strânse.
O lumină rece și albă. Fuioarele pâlpâiră – cu o flacără argintie…
— Pleacă! îl avertiză Gavriel. Pleacă și nu te uita!
Gavriel era într-adevăr în genunchi, cu capul plecat și privirea
întoarsă. Fenrys îi urmă exemplul.
Pentru că el știa că se uita la flota întunecată, ce îi umpluse corpul
iubitei sale… O parte primitivă și intrinsecă a lui știa.
— Deanna, şopti Rowan.
Ea îşi îndreptă privirea întrebătoare spre el și confirmându-i, îi spuse
cu o voce profundă și goală, tânără și bătrână:
— Orice lacăt are o cheie. Spune-i Viitoarei Regine să îl recupereze
curând, pentru că toţi aliaţii din lume nu au să conteze dacă nu o să
folosească Lacătul, dacă nu o să îl unească din nou cu acele chei.
Spune-i flăcărilor și fierului ei, împreunate, unite în argint, să afle ce
trebuie găsit. Trebuie să facă doar un pas. Apoi se uită din nou în altă
parte.
Iar Rowan îşi dădu seama ce era puterea din mâna ei. Își dădu
seama că flacăra pe care urma să o dezlănţuie avea să fie rece, dar
ardea; îşi dădu seama că era răceala stelelor, răceala luminii furate.
Nu un foc mistuitor, ci focul lunii.
Într-o clipă, ea era acolo. Iar apoi dispăru.
Pe urmă, fu dată deoparte, închisă într-o cutie fără cheie; puterea,
corpul și numele nu îi aparţineau.
Iar ea o simţi pe Cealaltă acolo; simţi cum o umplea, râzând ușor în
timp ce se minuna de căldura soarelui de pe faţa ei, de briza umedă
marină care-i acoperea buzele cu sare, de durerea mâinii acum
vindecate.
Atât de mult timp – trecuse atât de mult timp de când Cealaltă simţise
asemenea lucruri, de când le simţise pe deplin și nu ca pe ceva parţial și
diluat.
Și flăcările acelea – flăcările ei și magia iubitului ei… acum îi
aparţineau Celeilalte.
Unei zeiţe care intrase prin poarta temporară care-i atârna între sâni
și pusese stăpânire pe trupul ei, ca și când ar fi fost doar o mască.
Nu putea să vorbească deoarece ea nu avea voce, sine, nimic…
Iar ea nu putu decât să se uite ca printr-o fereastră în timp ce o
simţea pe zeiţă – care, probabil, nu o protejase, ci o vânase toată viaţa ei
pentru momentul acesta, pentru ocazia aceasta – uitându-se cu atenţie la
flota întunecată din faţă.
Era atât de ușor să o distrugă.
Dar alte vieţi licăreau – în spate. Mai multe vieţi pe care putea să le
nimicească și ale căror strigăte de moarte să le audă cu propriile urechi,
pe care să le vadă cu ochii ei încetând să mai existe într-un fel în care
zeiţa nu reușise niciodată…
Ea urmă – ari cum propria-i mână, încununată cu o flacără albă care
zvâcnea, începu să se miște din locul în care şɨ-o întinsese către flota
întunecată.
Spre orașul lipsit de apărare din mijlocul golfului.
Timpul încetini și se dilată când corpul ei se întoarse spre oraș, când
braţul i se ridică, cu pumnul îndreptat spre centrul lui. Pe docuri erau
oameni, urmașii unui clan pierdut; unii fugeau de manifestarea focului pe
care ea îl dezlănţuise în urmă cu câteva clipe. Degetele începură să i se
desfacă.
„Nu!”
Cuvântul era un strigăt, o rugăminte, iar argintiul și verdele îi licăriră
în faţa ochilor.
Un nume. Un nume răsună prin ea când el se aruncă în calea
pumnului și a focului lunii, nu doar ca să-i salveze pe nevinovaţii din oraș,
ci să-i cruţe sufletul de agonia de a-i fi distrus pe toţi…
Rowan. Și când chipul lui deveni clar, iar tatuajul ieși în evidenţă în
lumina soarelui, când pumnul plin de o putere inimaginabilă se deschise
acum spre inima lui…
În lume nu exista nicio forţă care ar fi putut să o controleze.
Și Aelin Galathynius îşi aduse aminte numele ei când distrusese
cușca în care o închisese zeiţa, când o apucă pe zeiţă de gât și o aruncă
afara prin gaura deschisă prin care se infiltrase și o închisese…
Aelin reveni în corpul și puterea ei.
Focul rece, focul furat din stele…
Lui Rowan încă i se mișca părul atunci când se opri brusc în faţa
pumnului ei care se deschidea.
Timpul acceleră din nou, total, repede și intransigent. Aelin avu răgaz
doar cât să se arunce într-o parte, să-și încline departe de el pumnul
acum deschis, să-l îndrepte oriunde, numai nu spre Rowan…
Nava de sub ea, mijlocul și flancul stâng al flotei întunecate de
dincolo de aceasta și marginea exterioară a insulei din spate explodară
într-o furtună de foc și gheaţă.

CAPITOLUL 36

Sub valuri era atâta liniște, în ciuda sunetelor înăbușite ale strigatelor,
ale ciocnirilor și ale morţii care răsunau spre ea.
Aelin coborî, așa cum se adâncise în puterea ei, greutatea cheii Wyrd
din jurul gâtului fiind ca o piatră de moară…
Deanna. Ea nu știa cum, nu știa de ce…
 „Regina căreia i s-a promis.”.
Plămânii i se strânseră și o usturară.
Șoc. Poate că ăsta era șocul.
Se afundă în continuare, încercând să simtă calea înapoi în corpul și
în mintea ei.
Apa sărată îi făcea ochii să o usture.
O mână puternică și mare o apucă de guler și o smuci, ridicând-o cu
mișcări constante.
Ce făcuse ea, ce făcuse ea, ce făcuse ea…
Lumina și aerul se împrăștiară în jurul ei, iar mâna care o ţinea de
guler îi cuprinse pieptul, lipind-o de corpul dur al unui mascul, ţinându-i
capul deasupra valurilor furioase.
— Te-am prins, spuse o voce care nu era a lui Rowan.
Alţii. Fuseseră și alţii pe navă, iar ea îi ucisese pe toţi…
— Maiestate, spuse masculul, o întrebare și un ordin tăcut.
Fenrys. Acela era numele lui.
Ea clipi, iar numele, titlul și puterea ei distrusă i se agitară din nou în
corp – marea, lupta și ameninţarea Morathului roind.
Mai târziu. Avea să se ocupe mai târziu de zeiţa afurisită care se
gândise să o folosească pe ea ca pe o preoteasă din templu. Mai târziu,
urma să se gândească la cum să treacă prin toate lumile ca să o
găsească pe Deanna și să o facă să plătească.
— Ţine-te bine! spuse Fenrys în haosul care se auzea acum, ţipetele
oamenilor, scârţâitul lucrurilor care se rupeau, pârâitul flăcărilor. Nu-mi da
drumul!
Înainte să-și aducă aminte cum să vorbească, ei dispărură în…
neant. În întunericul solid și fără substanţă când acesta o strânse
puternic.
Apoi ei fură din nou în apă, ridicându-se printre valuri, când ea se
reorientă și bolborosi după aer. El îi mișcase, cumva – redusese
distanţele, judecând după rămășiţele complet diferite care pluteau în jurul
lor.
Fenrys o ţinu lipită de el, respirând sacadat. Ca și când magia pe
care o avea ca să facă două mari salturi l-ar fi epuizat. El inspiră adânc.
Apoi dispărură din nou, în spaţiul întunecat, gol și totuși înghesuit.
Numai câteva clipe trecură înainte ca apa și cerul să apară din nou.
Fenrys mormăi și o strânse mai tare cu braţul, în timp ce înota cu
cealaltă spre mal, dând rămășiţele la o parte. Respiraţia îi era acum
umedă și răgușită. Oricare ar fi fost magia, se consumase.
Dar Rowan – unde era Rowan?
Ea scoase un sunet care ar fi putut fi numele lui sau un suspin.
 — El este pe recif – este în regulă, gâfâi Fenrys.
Ea nu îl crezu. Izbindu-se de braţul războinicului Fae până ce el o
eliberă, alunecă în apa rece și se întoarse spre locul în care se
îndreptase Fenrys. Când îl văzu pe Rowan stând în apă până la
genunchi pe recif, scoase un alt sunet slab. El îşi ţinea deja braţul întins,
chiar dacă îi separau încă treizeci de metri.
Era în regulă. Nevătămat. Viu. Și Gavriel, la fel de ud, stătea lângă el,
cu faţa la…
O, pe toţi zeii!
Sângele păta apa. Erau cadavre peste tot. Iar flota Morathului…
O mare parte dispăruse. De-a lungul arhipelagului, nu erau jecât
așchii de lemn negru și bucăţi de pânză și funii care ardeau. Dar mai
erau trei nave.
Trei nave ce se îndreptau spre epava care era Dragonul de Mare și
care lua apă, ivindu-se ca norii de furtună…
— Trebuie să înoţi, mormăi Fenrys de lângă ea, cu părul blond și ud
lipit de cap. Chiar acum. Cât de repede poţi.
Ea întoarse capul spre el, clipind ca să înlăture apa sărată care-i
ardea ochii.
— Înoată acum! izbucni Fenrys, dezgolindu-și caninii, iar ea nu-și
permise să se gândească la ce umbla sub ei, când el o apucă din nou de
guler și o aruncă, pur și simplu, în faţa lui.
Aelin nu așteptă. Se concentră la mâna întinsă a lui Rowan în timp ce
înotă, chipul său fiind atât de calm – ca al unui comandant pe câmpul de
luptă. Magia i se epuizase; magia ei era un pustiu, iar a lui… Ea îi furase
puterea…
Avea să se gândească mai târziu la asta. Aelin împinse și se feri de
bucăţile mai mari de resturi, trecând pe lângă…
Pe lângă oameni. Oamenii lui Rolfe. Morţi în apă. Era și căpitanul
undeva printre ei?
Cel mai probabil, îşi ucisese singurul aliat uman din războiul acesta –
și singura ei cale directă spre Lacăt. Iar dacă știrea despre cel din urmă
s-ar fi răspândit…
— Mai repede! strigă Fenrys.
Rowan îşi băgă sabia în teacă și se lăsă pe vine…
Apoi înotă spre ea, repede și lin, trecând printre și pe sub valuri, apa
părând să se despartă în faţa lui. Ea voia să strige că putea reuși
singură, dar…
El ajunse la ea, fără să spună nimic înainte să se strecoare în spatele
ei, păzind-o împreună cu Fenrys.
Dar ce ar fi putut să facă în apă fără magie, împotriva botului deschis
al unui balaur de mare?
Ea ignoră groaznica strânsoare din piept și se grăbi spre recif, Gavriel
așteptând-o acum în locul în care fusese Rowan. Dedesubt, reciful fe
coral se întinse în sfârșit, iar Aelin aproape suspină, mușchii tremurându-i
când Gavrirl se lăsă pe vine ca ea să poată ajunge la mâna lui întinsă.
Leul o scoase cu ușurinţă din apă. Genunchii îi cedară când cizmele
îi atinseră vârfurile coralului, dar Gavriel o ţinu în continuare, lăsând-o
subtil să se sprijine de el. Rowan și Fenrys ieșiră din apă o clipă mai
târziu, iar prinţul ajunse imediat acolo, îi luă faţa în mâini, îi dădu la o
parte părul ud și se uită cu atenţie la ochii ei.
— Sunt bine, spuse ea răgușit, din cauza magiei, a zeiţei, sau a apei
sărate pe care o înghiţise. Sunt eu.
Lui Rowan care se întorsese cu faţa spre cele trei nave care veneau
spre ei, vorbele ei îi fură de ajuns.
În partea cealaltă, Fenrys se aplecase cu mâinile pe genunchi,
gâfâind. El îşi ridică privirea spre ochii ei, cu părul ud, dar îi spuse lui
Rowan:
— Sunt epuizat – ori va trebui sä așteptăm să-mi revin, ori să înotăm
spre ţărm.
Aelin interpretă mișcarea bruscă din cap a lui Rowan ca pe o
înţelegere a stării lui Fenrys și o mulţumire, iar ea privi în spatele lor.
Reciful părea o prelungire a ţărmului stâncos și negru din spate, dar, în
lipsa refluxului, avea să le fie greu să înoate. Trebuiau să riște să înfrunte
ce era sub apă…
Sub apă. Cu Lysandra.
Nu se zărea nici urmă de balaur sau de dragon.
Aelin nu știa dacă era un lucru bun sau rău.

Aelin și masculii Fae ajunseră la recif, iar acum stăteau în apă până
la genunchi, în vârful lui.
Orice s-ar fi ˟întâmplat… decursese foarte rău. Atât de rău, încât
Lysandra ar fi putut să jure că prezenţa sălbatică și feroce care nu o
uitase vreodată, se ascunsese în umbra ei lungă cât timp lumea de
deasupra explodase.
Ea se rostogolise de pe coral, curentul desfăcându-se și rotindu-se.
Lemnele, funiile și pânzele căzuseră pe suprafaţa apei, unele
scufundându-se în adâncuri. Apoi, corpurile, braţele și picioarele.
Însă căpitanul și secundul său se ţineau de resturile plutitoare care îi
încurcau, încercând să-i tragă spre fundul nisipos al apei.
Alungându-și șocul, Lysandra înotă spre ei.
Rolfe și omul său îngheţară când ea se apropie, întinzând mâinile
spre arme, pe sub apă. Dar Lysandra rupse resturile care cu siguranţă îi
înecau, apoi rămase nemișcată – ca să-i lase să se prindă de ea. Nu
avea mult timp la dispoziţie…
Rolfe și secundul lui se prinseră de picioarele ei, ţinându-se ca
moluștele când ea îi propulsă prin apă – dincolo de ruinele arse, într-un
minut, îi lăsă pe malul stâncos, iar ea ieși doar cât să inspire înainte să
se scufunde.
Mai erau mulţi oameni care se zbăteau în apă. Ea se îndreptă spre ei,
ferindu-se de resturi, până când…
Sângele mânji curentul. Și nu erau picăturile care pătau apa de când
explodase nava.
Erau nori mari și agitaţi de sânge. Ca și când niște maxilare imense
ar fi prins și strâns un trup.
Lysandra se aruncă în faţă, coada puternică lovind înainte și înapoi,
și îşi undui corpul, grăbindu-se spre cele trei nave care veneau spre
supravieţuitori. Ea trebuia să acţioneze acum, cât balaurii se îndopau.
Mirosul urât al navei negre ajunse la ea chiar și pe sub valuri. Ca și
când lemnul negru ar fi fost înmuiat în sânge putred.
Iar când se apropie de carena bombată a celei mai apropiate nave,
două siluete mari se formară în apă.
Lysandra se simţi fixată cu privirea în clipa în care lovi carena cu
coada.
O dată. De două ori.
Lemnul crăpă. Strigăte înăbușite ajunseră la ea, de deasupra. Se
retrase, se învârti și lovi cu coada în carenă a treia oară. Lemnul se rupse
și-i smulse solzii, dar răul fusese făcut. Tot mai multă apă trecu pe lângă
ea, rupând lemnul în timp ce gaura se tot mărea. Ea se retrase din
curentul apei – scufundându-se când cei doi balauri care se înfruptau
frenetic din oameni se opriră.
Lysandra se grăbi spre următoarea navă. Trebuia să scufunde navele
și, după aceea, aliaţii lor ar fi putut să doboare rând pe rând soldaţii care
se zbăteau, în vreme ce înotau spre ţărm.
Cei de pe a doua navă fură mai înţelepţi.
Suliţele și săgeţile șuierară prin apă, îndreptându-se către ea.
Lysandra se scufundă spre fundul nisipos al apei, apoi ţâșni în sus,
ţintind spre carena vulnerabilă a navei, corpul pregătindu-se de impactul
care se repetă înainte să ajungă la navă.
Mai repede decât putea să simtă, ocolind nava, balaurul de mare se
izbi în ea.
Ghearele sfâșiară și tăiară, iar ea se întoarse instinctiv și lovi cu
coada atât de puternic, încât balaurul se rostogoli prin apă.
 Lysandra se retrase, văzându-l bine când acesta o fixă cu privirea.
O, pe toţi zeii!
Era aproape de două ori mai mare, de un albastru-închis, cu burta-i
albă împestriţată cu un albastru mai deschis. Corpul semăna cu al unui
șarpe, iar aripile erau aproape ca niște înotătoare pe lângă corp. Nu
fusese creat ca să fie rapid sau ca să înoate prin ocean, ci… pentru
ghearele lungi și încovoiate, pentru botul acum deschis, care adulmeca
sângele și sarea și mirosul ei, dezvăluindu-și dinţii la fel de înguști și de
ascuţiţi că ai unui ţipar.
Dinţii erau ca niște cârlige. Ca să prindă și să sfâșie.
În spatele balaurului, celălalt i se alătură.
Oamenii pleoscăiau și strigau deasupra ei. Dacă nu distrugea navele
einimice…
Lysandra isi strânse aripile. Își dori să fi luat o gură mai mare de aer,
să-și fi umplut de tot plămânii. Dând din coada în curent, lăsă sângele
care încă i se prelingea din locul în care lemnul navei îi străpunsese
pielea să curgă spre ei.
Stiu când ajunse la balauri.
Momentul în care ei îşi dădură seama că ea nu era doar un animal
obișnuit.
Iar apoi, Lysandra se scufundă.
Repede și lin, plonjă în adâncuri. Dacă ei fuseseră creaţi doar pentru
a ucide, atunci ea avea să-si folosească viteza.
Lysandra trecu repede în spatele lor, pe sub umbrele lor negre,
înainte ca ei să poată măcar să se întoarcă. Spre largul oceanului.
— Haideţi, haideţi, haideţi…
Ca niște câini care urmăreau un iepure-de-câmp, ei se grăbiră. Chiar
spre nord, era un banc de nisip flancat de recife.
Ea se îndreptă spre el, înotând din răsputeri.
Unul din balauri era mai rapid decât celălalt; destul de rapid, încât
botul care mușca făcu apa din urma ei să se unduiască…
Apa deveni mai limpede, mai luminoasă. Lysandra se îndreptă direct
spre reciful care se înălţa din adâncuri, un stâlp nemișcat de viaţă și
activitate. Ea ocoli bancul de nisip…
Celălalt balaur îi apăru în faţă, iar al doilea era încă aproape de
coada ei.
Erau niște creaturi inteligente.
Dar Lysandra se aruncă într-o parte – în apele puţin adânci din jurul
bancului de nisip și se lăsă răsturnată de inerţie, de nenumărate ori, tot
mai aproape de fâșia îngustă de nisip. Își înfipse adânc ghearele și se
opri, nisipul împroșcând-o și acoperind-o și, cu coada, îşi scoase din apă
trupul mult mai greu…
Balaurul care se gândise să o ia prin surprindere ocolind prin partea
cealaltă se aruncă din apă, pe bancul de nisip.
Ea lovi, repede ca o viperă.
Cu maxilarele, îi apuca grumazul expus și îl mușcă.
Acesta o împunse cu capul și dădu din coadă, dar ea îl lovi pe șira
spinării cu coada și i-o frânse, așa cum îi rupse și gâtul.
Sângele negru care avea gust de carne râncedă îi inundă gâtul.
Lăsând balaurul mort, ea se uită cu atenţie la marea de turcoaz, la
resturile plutitoare, la cele două nave rămase și la port…
Unde era al doilea balaur? Unde naiba era?
Era destul de inteligent încât să știe când îl aștepta moartea și când
să caute o pradă mai ușoară, realiză ea.
Deoarece înotătoarea dorsală cu ţepi care se scufunda acum se
îndrepta către…
Către locul în care Aelin, Rowan, Gavriel și Fenrys stăteau pe recif,
cu săbiile scoase. Înconjuraţi de apă din toate părţile.
Lysandra plonja în valurile care o curăţară de nisip și sânge. Încă
unul – doar un singur balaur, și apoi ar fi putut distruge navele…
Balaurul rămas ajunse la aflorimentul de corali; prinzând viteză ca și
când ar fi vrut să sară din apă și să o înghită cu totul pe regină.
Nu ajunse la șase metri de suprafaţă.
Lysandra se aruncă în el, ambii lovind coralul atât de puternic, încât
acesta tremură sub ei. Însă Lysandra îşi înfipsese ghearele în spinarea
lui și-l ţinea cu botul de ceafă, tremurând, cedând pe deplin cântecului
supravieţuirii, trupului său care-i striga să ucidă, să ucidă…
Ei se rostogoliră în larg; balaurul încă lupta, însă ea nu-l mai ţinea
atât de puternic de gât…
Nu. O navă de război se ivi la suprafaţa apei, iar Lysandra se
scufundă în adâncuri, adunându-și puterea pentru ultima dată când îşi
întinse aripile și înotă în sus…
Îl izbi pe balaur de carena navei care, acum, era deasupra lor. Bestia
urlă furioasă. Ea îl izbi în mod repetat. Carena pocni. La fel și corpul
balaurului.
Ea urmări cum bestia se blegi. Urmări apa intrând în carena
despicată a navei și ascultă cum soldaţii de la bord începură să strige.
Își scoase ghearele din bestie și o lăsă să alunece spre fundul apei,
încă o navă. Doar una…
Era atât de obosită. Era foarte probabil să nu se poată transhrma
decât după câteva ore.
Lysandra ieși la suprafaţă, inspiră și se pregăti.
 Strigatele lui Aelin ajunseră la ea înainte de a se putea scufunda din
nou.
Nu erau ţipete de durere… ci un avertisment. Un cuvânt spus de
nenumărate ori. Un cuvânt pentru ea.
„Înoată!”
Lvsandra îşi înălţă capul spre locul în care regina stătea pe recif. Dar
Aelin îi arăta ceva în spate. Nu nava rămasă… ci largul mării.
Unde trei siluete imense despicau valurile, îndreptându-se spre ea.

CAPITOLUL 37

Regina lui Aedion era pe recif, Rowan lângă ea, iar tatăl lui și Fenrys
îi flancau. Rolfe și majoritatea oamenilor lui ajunseseră în partea opusă a
gurii înguste a golfului – pe reciful de acolo.
Și, prin canalul dintre ei…
O navă de război.
Un dragon de mare.
Și trei balauri de mare.
Balauri de mare adulţi. Primii doi… nu se maturizaseră complet
— O, rahat! începu să spună santinela de lângă Aedion, din turnul de
veghe. O, rahat, o, rahat!
Erau balaurii de mare care, după afirmaţiile lui Rolfe, ar fi urmărit
până la capătul pământului pe oricine le-ar fi ucis puii Puteai să scapi
doar dacă erai în mijlocul continentului – dar, chiar și așa, canalele nu ar
fi fost niciodată sigure.
Iar Lysandra tocmai ucisese doi.
Părea că ei nu veniseră singuri. Și, după ovaţiile soldaţilor Valg de pe
nava rămasă… fusese o capcană. Puii fuseseră momeala.
Ei fuseseră doar un pic mai mari decât Lysandra. Adulţii – masculii –
erau de trei ori mai mari decât ea.
Mai lungi decât nava de război care staţiona acolo și de pe care
arcașii trăgeau spre oamenii care încercau să înoate spre ţărm, în
canalul care se transformase într-o capcană a morţii pentru dragonul
verde de mare.
Pentru dragonul verde de mare care stătea acum între cele trei
creaturi monstruoase și regina lui, eșuată pe rocile acelea fără niciun licăr
de magie rămas în vene. Regina lui, care-i strigase de nenumărate ori
Lysandrei să înoate, să se transforme, să fugă.
Însă Aedion o văzuse pe Lysandra ucigându-i pe cei doi pui.
 Cu fiecare secundă, ea întârziase. Și, deoarece o văzuse
schimbându-și des forma în ultimele luni, știa că acum nu putea să se
transforme destul de repede; că, probabil, era prea slăbită ca să o facă.
Era prinsă în forma ei, așa cum și tovarășii lui erau blocaţi pe recif. Iar
dacă Lysandra ar fi ˟încercat să urce pe uscat… El știa că masculii aveau
să ajungă la ea înainte să-și ridice corpul din apele puţin adânci.
Cei trei masculi se apropiau din ce în ce mai repede în timp ce
Lysandra rămăsese la gura golfului, fără să cedeze.
Lui Aedion i se opri inima.
— Este moartă, spuse printre dinţi una dintre santinele. O, pe toţi zeii,
este moartă…
— Taci naibii din gură, mârâi Aedion, scrutând golful și strecurându-
se în locul rece și calculat care îi permitea să ia decizii în lupte, să
cântărească riscurile și costurile.
Pe de altă parte, lui Dorian îi veni o idee înaintea lui.
De cealaltă parte a golfului, cu mâna ridicată și pâlpâind ca o stea,
Dorian îi făcuse semn de nenumărate ori Lysandrei cu puterea lui. „Vino
la mine, vino la mine”, părea să strige regele.
Cei trei masculi se scufundară sub valuri.
Lysandra se întoarse, plonjând în adâncuri…
Dar nu spre Dorian.
Aelin încetă să mai strige. Iar magia lui Dorian se stinse.
Aedion nu putu decât să urmărească atunci când umbra creaturii
metamorfice pluti spre cei trei masculi, confruntându-i.
Cei trei balauri îşi întinseră aripile atât de mari, încât lui Aedion i se
usca gâtul.
Și, pentru prima dată îşi urî verișoara.
O ura pe Aelin pentru că îi ceruse asta Lysandrei, ca să îi apere și să
se asigure că mycenienii aveau să lupte pentru Terrasen. Îi ura pe
oamenii care o răniseră atât de mult pe Lysandra, încât era dispusă să
renunţe la viaţă. Se ura pentru că era blocat în turnul inutil cu o mașină
de război capabilă să tragă numai câte o suliţă.
Lysandra se îndreptă spre balaurul din mijloc și, când fură separaţi
doar de o sută de metri, coti spre dreapta.
Ei rupseră formaţia, unul scufundându-se, unul rămânând la
suprafaţă și celălalt în urmă. Voiau să o încolţească. Să o conducă într-
un loc în care să o înconjoare din toate părţile, iar apoi să o sfâșie. Avea
să fie o treabă murdară și violentă.
Dar Lysandra ţâșni prin canal. Se îndreptă…
Se îndreptă chiar spre ultima navă de război rămasă.
Asupra ei se abătură mai multe săgeţi.
 Sângele ţâșni când unele îşi atinseră ţinta printre solzii ei verzi.
Lysandra continuă să înoate, sângele ei înnebunindu-l pe masculul
aflat cel mai aproape de ea și de suprafaţă, forţându-l să se miște mai
repede ca să o apuce, să o muște…
Lysandra se apropie de navă, încasând săgeată după săgeată, și sări
din apă.
Se izbi în soldaţi, în lemn și în catarg, rostogolindu-se, zvârcolindu-se
și ridicându-se, cele două catarge rupându-se sub coada ei.
Ea lovi cealaltă parte și se scufundă, sângele roșu strălucind peste
tot, tocmai în clipa în care balaurul din spatele ei sări pe navă într-un arc
larg, care îi tăie răsuflarea lui Aedion. Dar cu cioturile zimţate ale
catargelor, care se înălţau ca niște suliţe…
Masculul ateriza pe ele cu un trosnet pe care Aedion îl auzi din partea
cealaltă a golfului.
El se ridică, dar lemnul îi străpungea acum spatele.
Și, sub greutatea lui imensă… nava începu să crape și să se
scufunde.
Lysandra nu pierdu timpul și se îndepărtă, iar Aedion abia putea
respira când ea ţâșni din nou de-a lungul golfului, cei doi masculi fiind
atât de îngrozitor de aproape, încât dârele din urma lor se uneau.
Unul se scufundă, adâncurile înghiţindu-l. Dar al doilea era încă în
spatele ei…
Lysandra îl conduse pe acela direct în raza de acţiune a lui Dorian.
Se apropie de ţărm și de turnul înalt cât de mult posibil, aducându-l
pe cel de-al doilea mascul cu ea. Regele îşi întinse ambele mâini.
Masculul trecu furios mai departe – doar ca să se oprească atunci
când gheaţa se întinse peste apă. Gheaţă solidă, așa cum nu mai fusese
vreodată pe acolo.
Santinelele de lângă Aedion tăcură. Masculul urlă, încercând să se
elibereze – dar gheaţa regelui se tot îngroșa, prinzându-l pe balaur. Când
bestia încetă să se miște, solzi de gheaţă îl acopereau din bot până în
coadă.
Dorian scoase un strigăt de luptă.
Și Aedion trebui să recunoască faptul că, la urma urmelor, regele nu
era atât de inutil, când catapulta din spatele lui Dorian se eliberă, iar o
piatră de mărimea unei căruţe fu aruncată în golf.
Chiar peste balaurul îngheţat.
Piatra topi gheaţa și carnea. Iar balaurul se sparse într-o mie de
bucăţi.
Rolfe și o parte din oamenii lui ovaţionau – oamenii ovaţionau de pe
docurile din oraș.
 Dar mai era un mascul rămas în port. Iar Lysandra…
Nu știa unde era masculul.
Corpul lung și verde se agită în apă, scufundându-se în valuri,
aproape frenetic.
Aedion scrută golful, mișcându-se în scaunul tunarului în acest timp,
căutând să vadă umbra neagră și imensă…
— ÎN STÂNGA TA! strigă Gavriel din partea cealaltă a golfului, magia
amplificându-i fără îndoială vocea.
Lysandra se întoarse și, iată, masculul ieșea cu viteză din adâncuri,
ca și când ar fi fost un rechin care îşi ataca prada.
Lysandra se mișcă. Era înconjurată ele un câmp de resturi plutitoare,
navele inamicilor care se scufundau erau ca niște insule ale morţii și mai
era și lanţul… Dacă ar fi putut să ajungă la el și să se ridice… Nu, era
prea greoaie, prea lentă.
Ea trecu din nou cu viteză pe lângă turnul lui Dorian, dar masculul nu
voia să se apropie pentru că știa că moartea îl aștepta. El rămase în
afara razei de acţiune, jucându-se cu ea când se aruncă din nou în
câmpul de resturi dintre navele inamice. Spre largul mării. Aelin și ceilalţi
urmăriră neajutoraţi de pe recif cum cei doibmonștri trecură repede,
masculul aruncând bucăţi de carenă și catarge în aer, spre creatura
metamorfică.
Una o lovi pe Lysandra într-o parte, și ea se scufundă.
Aedion sări de pe scaunul lui, strigând. Dar, iat-o, sângera în timp ce
continua să înoate și să-l conducă pe mascul prin mijlocul resturilor; apoi
se întoarse brusc. Masculul urmări sângele care înceţoșa apa, ţâșnind
printre resturile de care ea se ferea cu agilitate.
Ea îl făcuse să fie însetat de sânge.
Iar Lysandra, afurisita, îl conducea spre rămășiţele navelor inamice,
unde soldaţii Valg încercau să se salveze. Masculul ţâșni printre soldaţi și
lemne, ca și când ar fi fost niște perdele de borangic. Sărind prin apă,
ocolind resturile, reciful și cadavrele, cu lumina soarelui licărindu-i pe
solzii verzi și sângele rubiniu, Lysandra îl conduse pe mascul într-un
dans al morţii, mai lent cu fiecare mișcare, de vreme ce sângera tot mai
mult.
Iar apoi ea schimbă direcţia, îndreptându-se spre golf – spre lanţ. Și
către nord – către el.
Aedion studie săgeata mare din faţa lui.
Trei sute de metri de apă liberă o separa de furia săgeţii lui.
— ÎNOATĂ! strigă Aedion, chiar dacă ea nu-l putea auzi. ÎNOATĂ,
LYSANDRA!
Liniștea se lăsă peste tot în Golful Craniului când dragonul de jad
înotă din răsputeri.
Masculul se apropie de ea, scufundându-se.
Lysandra trecu pe sub zalele lanţului, iar umbra masculului se întinse
pe sub ea.
Atât de mică! Era atât de mică în comparaţie cu el, încât o mușcătură
ar fi fost suficientă.
Aedion se trânti din nou pe scaunul tunarului, apucând mânerele și
întorcând mașinăria, în timp ce ea continuă să înoate în direcţia lut
O singură ocazie. Atât ar fi avut. O singură ocazie afurisită.
Lysandra se grăbi înainte, iar Aedion știa că ea era conștientă de
moartea care se ivea. Știa că ea forţa inima dragonului de mare aproape
la maximum. Știa că masculul ajunsese la fundul apei, iar acum se ridica
tot mai mult spre burta ei vulnerabilă.
Doar câţiva metri în plus, doar câteva clipe în plus.
Transpiraţia alunecă pe fruntea lui Aedion, iar inima îi bătu atât de
tare, încât nu-ɨ auzi decât bubuitul. El întoarse suliţa ușor, ajustând ţinta.
Masculul urcă furios din adâncuri, cu botul deschis, gata să o sfâșie
în două dintr-o singură lovitură.
Lysandra ajunse în raza de acţiune și sări – sări din apă, cu solzii
strălucitori și însângerată. Masculul sări odată cu ea, apa curgându-i din
maxilarul deschis când ei se înălţară cu boltă.
Aedion trase, lovind maneta cu palmele.
Corpul lung al Lysandrei se arcui spre fălcile acelea când masculul se
ridică din apă, expunându-și grumazul alb…
Când suliţa imensă a lui Aedion îl străpunse.
Sângele ţâșni din gura deschisă, iar creatura făcu ochii mari când se
mișcă înapoi.
Lysandra căzu în apă și aruncă un fuior de apă înalt, care le blocă
vederea amându-rora când se prăbușiră în mare.
Când acesta scăzu, se văzură doar umbrele lor și o baltă tot mai
mare de sânge negru.
— Tu… tu… se bâlbâi santinela.
Și, apoi, un cap verde ieși din apă, sângele negru ţâșnind ca spuma
valurilor când ea aruncă în valuri capul tăiat al masculului.
Ovaţii frenetice izbucniră din toate colţurile golfului.
Dar Aedion se ridicase deja și alerga, aproape sărind treptele care
duceau spre plaja către care înota acum Lysandra, sângele ei înlocuindu-
l pe cel negru care murdărea apa.
Atât de lentă, fiecare mișcare a ei era atât de dureros de lentă! El o
pierdu când coborî dincolo de copaci, gâfâind.
Rădăcinile și pietrele îl încurcau, dar picioarele lui rapide de Fae
zburară peste lut până ce acesta se transformă în nisip, până ce lumina
intră printre copaci și, iat-o, întinsă pe plajă, sângerând de peste tot.
Dincolo de ei, în golf, Distrugătorul de Nave era coborât, iar flota lui
Rolfe ieșea să-i ia pe soldaţii supravieţuitori și să-i salveze pe cei care
mai erau pe acolo.
El observă vag cum Aelin și ceilalţi se aruncară în mare, înotând din
răsputeri spre uscat.
Aedion căzu în genunchi, crispându-se când nisipul o împroșcă.
Capul acoperit de solzi era aproape la fel de mare ca el, dar ochii ei…
ochii aceia verzi, la fel de verzi ca solzii…
Erau plini de durere. Și de extenuare.
Întinse o mână spre ea, dar Lysandra îşi dezgoli dinţii – scoţând un
ușor mârâit.
El îşi ridică mâinile, retrăgându-se.
Nu femeia era cea care se uita la el, ci bestia care devenise. Ca și
când s-ar fi lăsat atât de mult pradă instinctelor, încât fusese singurul
mod de supravieţuire.
Sângele care curgea din rănile și tăieturile de peste tot uda nisipul
alb.
— Deschide naibii ochii! mârâi Aedion.
Mârâi și ea, dar deschise un ochi.
— Ai ajuns până aici. Nu muri pe plaja asta afurisită.
Afișă o urmă de supărare feminină, mijind un ochi. El trebuia să o
recupereze pe femeie. Trebuia să o lase să preia controlul. Altfel, bestia
nu avea să le permită să se apropie suficient ca să o ajute.
— Poţi să-mi mulţumești după ce ai să-ţi revii.
Ochiul în care mânia licărea îl privi din nou cu precauţie. Însă ea era
tot un animal.
Aedion spuse tărăgănat, în ciuda credinţei care începea să îi năruie
calmul arogant, pe care-l afișa ca pe o mască:
— Santinelele inutile din turnul de veghe sunt acum pe jumătate
îndrăgostite de tine, minţi el. Unul a spus că vrea să te ceară în căsătorie.
Se auzi un mârâit ușor. El cedă un pas, dar continuă să se uite în
ochii ei când rânji.
— Dar știi ce le-am spus? Le-am spus că nu au nicio șansă. Aedion
vorbi mai încet, uitându-se în ochii ei îndureraţi și extenuaţi. Pentru că ɕu
mă voi căsători cu tine, îi promise el. Într-o zi. Mă voi căsători cu tine. Voi
fi generos și te voi lăsa să alegi data, chiar dacă va fi peste zece ani. Sau
douăzeci. Dar, într-o zi, vei fi soţia mea.
Clipi din ochi cu o expresie care putea fi doar indignare și exasperare
feminină.
 El ridică din umeri.
— Prinţesa Lysandra Ashryve. Sună bine, nu-ɨ așa?
Iar apoi dragonul fornăi. Amuzat. Extenuat, dar… amuzat.
Ea deschise fălcile ca și când ar fi ˟încercat să vorbească, dar îşi
dădu seama că nu o putea face în acest corp. Sângele îi curgea printre
dinţii ei imenși, iar ea tremura de durere.
Dar Lysandra doar tresări când regina puse o mână pe ea și spuse
de nenumărate ori „îmi pare rău, îmi pare rău”.
Fenrys și Gavriel, care poate îi salvase viaţa strigându-i unde se afla
masculul, zăboviră la marginea pădurii, în timp ce Rowan se apropie,
studiindu-i rănile.
Fenrys îi zări privirea lui Aedion; zări furia care-i avertiza pe amândoi
să nu se apropie de creatura metamorfică și spuse:
— Ai tras al naibii de bine, băiete!
Tatăl lui confirmă printr-un gest tăcut din cap.
Aedion îi ignoră pe amândoi. Indiferent ce puţ cu magie ar fi secat
verișoara lui și Rowan, se reumplea deja. Rănile creaturii metamorfice se
închiseră, una câte una. Încet – dureros de încet dar – sângerarea
încetă.
— A pierdut mult sânge, observă Rowan ca pentru sine. Prea mult.
— Nu am văzut niciodată așa ceva, şopti Fenrys. Niciunul dintre ei nu
mai văzuse.
Aelin tremura, cu o mână pe prietena ei – și atât de palidă și de trasă
la faţă, încât cuvintele dure pe care el le păstrase pentru ea erau inutile.
Regina lui știa preţul. Îi luase atât de mult timp să aibă încredere în
oricare dintre ei ca să acţioneze. Dacă Aedion ar fi ţipat acum la ea, chiar
dacă încă-și dorea să o facă… Aelin ar fi putut să nu mai delege pe
nimeni. Deoarece, dacă Lysandra nu ar fi fost în apă când lucrurile
decurseseră atât de rău…
— Ce s-a întâmplat? şopti el, surprinzându-i privirea lui Aelin.
Ce naiba s-a întâmplat acolo?
— Am pierdut controlul, spuse ea răgușit
Ca și când nu s-ar fi putut abţine, mâna îi alunecă spre piept. Unde,
prin bluza albă, el zări Amuleta din Orynth.
În clipa aceea, îşi dădu seama. Știu exact ce purta Aelin. Ce i-ar fi
atras interesul lui Rolfe pe harta lui – destul de asemănătoare cu esenţa
Valgilor, ca să îl facă să vină alergând.
Știu de ce fusese atât de important, atât de vital, să riște totul ca să o
ia de la Arobynn Hamei. Știu că azi folosise o cheie Wyrd și că aproape îi
ucisese pe toţi…
El tremura acum, furia preluând controlul. Dar Rowan mârâi la el, pe
un ton jos și urât:
— Las-o pe mai târziu!
Deoarece Fenrys și Gavriel se încordaseră urmărind totul.
Aedion mârâi la rândul lui. Rowan îi aruncă o privire rece și calmă
care-i spuse că, dacă ar fi ˟încercat măcar să facă o aluzie la obiectul pe
care îl purta regina lor, i-ar fi smuls limba. La propriu.
Aedion îşi reprimă furia.
— Nu putem să o cărăm, iar ea este prea slăbită ca să se transforme.
— Atunci, o să așteptăm aici până o să poată, spuse Aelin. Dar
privirea i se îndreptă spre golf, unde Rolfe era luat acum la bordul navelor
de salvare. Și la orașul de dincolo, care încă ovaţiona.
Era o victorie – dar semăna destul de mult cu o înfrângere.
Mycenienii rămași fuseseră salvaţi de unul dintre dragonii lor de mare
pierduţi. Aelin și Lysandra transformaseră profeţia antică într-o realitate.
— Rămân eu, spuse Aedion. Tu ocupă-te de Rolfe.
Tatăl său spuse din spate:
— Pot să aduc niște provizii din turnul de veghe.
— Bine, zise el.
Aelin gemu, ridicându-se în picioare, dar îl privi de sus înainte să ia
mâna întinsă a lui Rowan.
— Îmi pare rău, spuse ea încet.
Aedion știa că era sinceră. Tot nu se deranjă să răspundă.
Lysandra gemu, iar reverberaţiile îi trecură prin genunchi direct în
burtă, iar Aedion se întoarse din nou spre creatura metamorfică.
Aelin plecă fără să-și mai ia rămas-bun.

Leul zăbovi în tufe, nevăzut și neauzit în timp ce Lupul veghea

dragonul întins încă pe plajă.
Lupul rămase acolo ore în șir. Cât fluxul curăţă portul de sânge, în
timp ce navele Lordului Pirat aruncară cadavrele inamicilor rămași în
marea agitată. În vreme ce tânăra regină se întoarse în orașul din
mijlocul golfului, ca să se ocupe de urmări.
Odată ce soarele începu să apună, dragonul se roti și, încet, silueta
ei începu să pâlpâie și să se micșoreze; solzii fură înlocuiţi de pielea
netedă, chipul uman perfect luă locul botului și membrele noduroase se
alungiră în picioare aurii. Nisipul îi acoperea corpul gol, iar ea încercă și
nu reuși să se ridice. Atunci, Lupul se mișcă, aruncându-și mantia în jurul
ei și luând-o în braţe.
Creatura metamorfică nu obiectă și închise din nou ochii înainte ca
Lupul să înceapă să meargă cu pași mari pe plajă, spre copaci, cu capul
ei sprijinit de pieptul lui.
Leul nu se arătă și se abţinu să îşi ofere ajutorul. Își înghiţi cuvintele
pe care trebuia să i le spună Lupului, care doborâse un balaur de mare
cu o singură săgeată. Avea douăzeci și patru de ani și deja era un mit
care se șoptea la focurile de tabără.
Fără îndoială, evenimentele zilei aveau să fie povestite în jurul focului
în tărâmuri pe care nici măcar Leul nu le cutreierase în toate secolele lui.
Leul îl urmări pe Lup dispărând în pădure, îndreptându-se spre orașul
din capătul drumului nisipos, cu creatura metamorfică inconștientă în
braţe.
Iar Leul se întrebă dacă și el avea să fie menţionat în poveștile acelea
șoptite – dacă fiul său avea să permită vreodată lumii să afle cine îi
fusese tată. Sau dacă i-ar fi păsat.

CAPITOLUL 38

De îndată ce portul fu din nou în siguranţă, întâlnirea cu Rolfe fu

rapidă și sinceră.
Iar Aelin știa că, dacă nu avea să plece naibii din orașul ăsta pentru o
oră sau două, urma iar să explodeze.
„Orice cheie are un lacăt”, îi spusese Deanna, un mic memento al
ordinului lui Brannon, folosindu-se de vocea ei. Si îi dăduse titlul acela…
titlul care îi atinsese atât de profund o coardă a groazei și a înţelegerii,
încât ea încă încerca să-și dea seama ce însemna. Regina căreia i s-a
promis.
Aelin se grăbi alergând spre o bucată de plajă din partea îndepărtată
a insulei, simţind nevoia să îşi pună sângele în mișcare, să-și liniștească
gândurile. În spatele ei, pașii lui Rowan erau liniștiţi ca moartea.
Numai ei doi fuseseră la întâlnirea cu Rolfe. Însângerat și ud leoarcă,
Lordul Pirat le dăduse întâlnire în camera principală a hanului său,
numele fiind acum un memento permanent al navei pe care ea o
distrusese.
— Ce naiba s-a întâmplat? întrebase el.
Iar ea, atât de obosită, atât de supărată și plină de dezgust și de
disperare, abia reușise să-și adune mândria.
— Când ești binecuvântat de Mala, afli că, uneori, poţi să-ţi pierzi
controlul.
— Să-ţi pierzi controlul? Nu știu ce aţi vorbit acolo voi, proștilor, dar,
de unde am stat eu, mi s-a părut că ţi-ai pierdut minţile și voiai să-mi
incinerezi orașul!
 Rowan, rezemându-se de marginea unei mese din apropiere îi
explică:
— Magia este o fiinţă vie. Când ești atât de adâncit în ea, este nevoie
de mai mult efort să-ţi aduci aminte de tine și de scopul tău. Faptul că
regina mea a făcut asta înainte să fie prea târziu este o realizare în sine.
Rolfe nu fu impresionat.
— Mie mi-ai părut o fetiţă care avea o putere prea mare pentru a o
controla și doar faptul că prinţul ţi-a sărit în faţă te-a făcut să hotărăști să
nu-mi ucizi poporul nevinovat.
Aelin închise ochii pentru o clipă, imaginea lui Rowan sărind în faţa
pumnului de foc al lunii, licărindu-i în faţă. Când deschise ochii, lăsă
certitudinea să se estompeze în ceva îngheţat și dur.
— Mie mi se pare, spuse ea, că Lordul Pirat din Golful Craniului și
urmașii mycenieni de mult dispăruţi tocmai s-au aliat cu o tânără regină
atât de puternică, încât poate să distrugă orașe, dacă vrea. Mi se pare că
te-ai făcut de neatins cu alianţa asta și că orice prost care caută să te
rănească și să te uzurpe, o să aibă de-a face cu mine. Deci îţi sugerez să
salvezi ce mai poţi din preţioasa ta navă, să-ţi jelești zecile de oameni
pentru a căror moarte îmi asum total răspunderea și pe ale căror familii
am să le recompensez corespunzător și să taci naibii din gură.
Ea se întoarse spre ușă, simţind extenuarea și furia în oase.
— Vrei să știi ce m-a costat harta asta? îi răspunse Rolfe.
Ea se opri, Rowan uitându-se între ei, cu o expresie de necitit.
Aelin zâmbi peste umăr.
— Sufletul tău?
Rolfe râse răgușit.
— Da – într-un fel. Când aveam șaisprezece ani, eram aproape un
sclav pe una dintre navele acelea împuţite, descendenţa myceniană fiind
numai un drum spre înfrângere. El întinse o mână tatuată peste literele
care alcătuiau cuvântul „Treierătoarea”. Fiecare monedă pe care am
câştigat-o s-a întors aici – la mama și la sora mea. Și, într-o zi, nava pe
care mă aflam a fost surprinsă de furtună. Căpitanul, care era un ticălos,
a refuzat să găsească un port sigur, iar nava a fost distrusă. Cei mai mulţi
membri ai echipajului s-au înecat. Am plutit în derivă o zi, am eșuat pe o
insulă de la marginea arhipelagului și m-am trezit cu un bărbat care se
holba la mine. L-am întrebat dacă sunt mort, iar el a râs și m-a întrebat ce
îmi doresc. Deliram atât de mult, încât i-am spus că vreau să fiu căpitan –
că vreau să fiu Lordul Pirat din Golful Craniului și să-i fac pe proștii
aroganţi, precum căpitanul care mi-a ucis prietenii, să se plece în faţa
mea. Mi s-a părut că visez când mi-a explicat că ar trebui să plătesc,
dacă ar fi să-mi ofere iscusinţa de a o face. Că mi-ar lua cel mai de preţ
lucru. I-am spus că am să-l plătesc – indiferent cu ce. În orice caz, nu
aveam bunuri, nici bogăţii și nici oameni. Câteva monede de cupru nu ar
fi ˟însemnat mare lucru. El a zâmbit înainte să dispară în ceaţa mării. M-
am trezit cu tatuajul pe mâini.
Aelin așteptă.
Rolfe ridică din umeri.
— M-am întors aici și am găsit nave binevoitoare cu ajutorul hărţii
tatuate de străin. Un dar din partea zeilor – sau așa mi s-a părut mie.
Însă abia când am văzut pânzele negre pe ferestrele colibei mele am
început să mă îngrijorez. Și doar când am aflat că mama și sora mea și-
au folosit puţinii bani pentru a închiria o luntre ca să mă caute – și că
luntrea s-a întors în port, dar fără ele – mi-am dat seama de preţul plătit,
cerut de mare; cerut de el. Și asta m-a făcut destul de hain, încât să mă
dezlănţui asupra orașului acesta, asupra acestui arhipelag. Ochii verzi ai
lui Rolfe erau la fel de nemiloși că ai Zeului Mării, care îi făcuse darul și
care îl osândise. Acesta a fost preţul puterii mele. Care va fi al tău, Aelin
Galathynius?
Ea nu îi răspunse înainte să dea buzna afară. Deși vocea Deannei îi
răsunase în minte.
„Regina căreia i s-a promis.”.
Acum, stând pe plaja goală și supraveghind largul strălucitor al mării,
în timp ce ultimele raze ale soarelui dispăreau, Rowan spuse lângă ea:
— Ai folosit de bunăvoie cheia?
Nici urmă de judecată sau de condamnare. Doar curiozitate și
îngrijorare.
Aelin spuse răgușit:
— Nu. Nu știu ce s-a întâmplat. Eu eram cu voi… și apoi a venit ea.
Își masă pieptul, evitând să atingă lanţul de aur. Gâtul i se strânse
când studie punctul de pe pieptul lui, chiar între pectorali, spre care îşi
îndreptase pumnul.
— Cum ai putut? şopti ea, străbătută de un fior. Cum ai putut să te
bagi așa în faţa mea?
Rowan se apropie, dar nu mai mult de un pas. Valurile învolburate și
strigătele pescărușilor care se îndreptau noaptea spre cuib umplură
spaţiul dintre ei.
— Dacă ai fi distrus orașul, asta te-ar fi distrus pe tine și orice
speranţă de a încheia o alianţă.
Mâinile și apoi braţele, pieptul și genunchii începură să-i tremure.
Flăcările și cenușa i se răsuciră pe limbă.
— Dacă te-aș fi ucis, şopti ea, dar se înecă ʗu vorbele, incapabilă să-
și termine gândul, ideea în sine. Gâtul o arse și închise ochii, flăcările
calde unduindu-se în jurul ei. Credeam că mi-am aflat limita puterii,
recunoscu ea, magia deja revărsându-se atât de curând, prea curând
după ce se epuizase. Credeam că ce am găsit în Wendlyn era limita. Nu
am știut că este doar o… anticameră.
Aelin îşi ridică mâinile, deschizând ochii ca să-și vadă degetele
înconjurate de flăcări. Întunericul se întinse peste lume. Prin valul auriu,
albastru și roșu, se uită la prinţul ei. Își ridică neajutorată, între ei, mâinile
arzând.
— Ea m-a răpit – ea m-a luat. Și i-am simţit conștiinţa. Era ca un
păianjen care aștepta în plasă de zeci de ani și care știa că, într-o zi, am
să fiu destul de puternică și de proastă, încât să-mi folosesc împreună
magia și cheia. La fel de bine aș fi putut să sun clopoţelul pentru cină.
Focul ei arse mai fierbinte, mai strălucitor, iar ea îl lăsă să crească, să
se înalţe și să pâlpâie.
El zâmbi strâmb, cu amărăciune.
— Se pare că vrea ca găsirea Lacătului să fie o prioritate pentru noi,
daca mesajul ţi-a fost transmis de două ori.
Avea dreptate.
— Nu este suficient să ne luptăm cu Erawan și cu Maeve, să facem
voia lui Brannon și a Elenei? Acum trebuie să mai înfrunt și zeii care îmi
respiră în ceafa?
— Poate că a fost un avertisment – poate că Deanna a vrut să-ţi
arate cum un zeu nu prea prietenos te-ar putea folosi, dacă nu ești
atentă.
— S-a bucurat de fiecare secundă. A vrut să vadă ce ar putea să facă
puterea mea, ce ar putea să facă ea cu trupul meu, cu cheia.
Flăcările ei arseră mai fierbinte, sfâșiindu-i hainele până când se
transformară în cenușă, până ce rămase goală, îmbrăcată doar cu
propriul foc.
— Și felul în care mi-a spus – Regina căreia i s-a promis. Când? Cui?
Ce să fac? Nu am mai auzit expresia asta în viaţa mea, nici măcar
înainte de căderea Terrasenului.
— O să ne dăm noi seama.
Și asta fu tot.
— Cum poţi să fii atât de… liniștit în privinţa asta? Tăciunii ţâșniră din
ea ca un roi de licurici.
Rowan îşi încordă maxilarul.
— Crede-mă, Aelin, nu mă liniștește deloc ideea că ești o pradă
pentru ticăloșii ăștia nemuritori și că pot să mi te ia astfel de lângă mine.
Dacă aș putea, aș vâna-o pe Deanna și m-aș răzbuna pentru ce ţi-a
făcut.
 — Ea este Zeiţa Vânătorii. E posibil să fii dezavantajat. Flăcările ei se
domoliră un pic.
El schiţă un zâmbet.
— Ea este o nemuritoare arogantă. Trebuie să dea greș cumva. Și, în
plus… Ridică din umeri. O am pe sora ei de partea mea. El îşi înclină
capul, studiindu-i focul, chipul. Poate că ăsta-i motivul pentru care Mala
mi-a apărut în dimineaţa aia și mi-a dat binecuvântarea ei.
— Pentru că ești singurul destul de arogant și de nebun ca să vânezi
o zeiţă?
Rowan îşi scoase cizmele, aruncându-le pe nisipul uscat din spatele
lui.
— Deoarece sunt singurul destul de arogant și nebun ca să îi cer
Matei, Aducătoarea-Focului, să mă lase să rămân cu femeia pe care o
iubesc.
Cuvintele îi făcură flăcările să se transforme într-un auriu pur, dar ea
spuse:
— Poate că, pur și simplu, ești destul de arogant și de nebun încât să
mă iubești.
Masca inexpresivă se crăpă.
— Aelin, noua profunzime a puterii tale nu schimbă nimic. Ceea ce a
făcut Deanna nu schimbă nimic. Ești încă tânără; puterea ta este încă în
creștere. Și dacă noul izvor de putere ne oferă chiar și cel mai mic
avantaj împotriva lui Erawan, atunci mulţumește-i întunericului nenorocit
pentru asta. În schimb, noi doi o să învăţăm împreună să-ţi gestionăm
puterea. Nu ai să înfrunţi singură situaţia; nu tu decizi că nu poţi fi iubită
pentru că ai puteri care pot salva și distruge. Dacă ai să începi să urăști
puterea aceea… El scutură din cap. Nu cred că o să câştigăm războiul,
daca ai să o iei pe calea asta.
Aelin intră în valuri și se lăsă în genunchi, aburul ridicându-se în jurul
ei în fuioare imense.
Uneori, recunoscu ea în șuieratul apei, îmi doresc să lupte altcineva
în acest război.
Rowan intră în valul clocotitor, magia lui protejându-l de căldura ei.
— A, spuse el, îngenunchind lângă ea și continuând să se uite peste
marea întunecată, dar cine altcineva ar putea să îi intre pe sub piele lui
Erawan? Să nu subestimezi niciodată puterea acelei mândrii nesuferite.
Ea chicoti, începând să simtă atingerea răcoroasă a apei pe corpul
gol.
— Din câte îmi amintesc, prinţe, acea mândrie nesuferită ţi-a cucerit
inima capricioasă și nemuritoare.
Rowan se aplecă în vălul subţire de flăcări care se topea acum în
aerul dulce al nopţii și îi mușcă buza inferioară. O mușcătură bruscă și
răutăcioasă.
— Iat-o pe Inima mea de Foc!
Aelin îl lăsă să o întoarcă în valuri și-n nisip cu faţa la el, îi permise să
îşi treacă buzele de-a lungul maxilarului, a rotunjimii pometului și a
vârfului urechii sale Fae.
— Astea, spuse el mușcându-i lobul urechii, mă tentează de câteva
luni. Cu limba, îi contură vârful delicat, iar ea îşi arcui spatele. Mâinile
puternice îi strânseră și mai bine șoldurile. Uneori, când dormeai lângă
mine în Mistward, trebuia să mă străduiesc din răsputeri să nu mă aplec
și să le mușc. Să te mușc peste tot.
— Hmm, spuse ea, şi îşi lăsă capul pe spate ca să îi facă loc spre
gât.
Rowan se supuse cererii ei tăcute, sărutând-o apăsat și ciupind-o,
mârâind ușor, pe gât.
— Nu am mai făcut-o niciodată pe plajă, spuse mieros, cu buzele
aproape de pielea ei, sorbind încet locul dintre gât și umăr. Și iată –
suntem departe de toţi… ceilalţi.
O mână îi alunecă de pe șoldul ei ca să-i mângâie cicatricele de pe
spate, iar cealaltă ca să-i cuprindă spatele, lipind-o de tot de el.
Aelin îşi întinse palmele pe pieptul lui, trăgându-i bluza alba peste
cap. Valurile calde îi loveau, dar Rowan o ţinea bine – nemișcată,
neclintită.
— Ar putea să ne caute cineva, îşi aminti Aelin.
Rowan îi râse ușor pe gât.
— Ceva îmi spune, zise el, respiraţia alunecându-i pe pielea ei, că s-
ar putea să nu te deranjeze dacă am fi descoperiţi. Dacă cineva ar vedea
cât de profund am de gând să te venerez.
Ea simţi cuvintele legănându-se acolo, se simţi pe sine legănându-se
pe marginea falezei și înghiţi. Însă Rowan o prinsese de fiecare dată
când ea căzuse – prima dată, când se aruncase în abisul disperării și al
suferinţei; a doua oară, când castelul se dărâmase, iar ea plonjase spre
pământ. Și de data asta, a treia oară… Ea nu se temea.
Aelin îi întâlni privirea lui Rowan și spuse clar, deschis și fără urmă de
îndoială:
— Te iubesc. Sunt îndrăgostită de tine, Rowan. Sunt de ceva timp. Și
știu că lucrurile pe care poţi să mi le oferi sunt limitate și că s-ar putea să
ai nevoie de timp…
El îi strivi buzele cu ale lui și-i şopti în suflet cuvinte mai preţioase
decât rubinele, smaraldele și safirele:
— Te iubesc. Pot să-ţi ofer orice și nici nu am nevoie de timp. Chiar și
când lumea asta o să fie doar un fir de praf uitat între stele, eu tot am să
te iubesc.
Aelin nu știa când începuse să plângă, când corpul începuse să-i
tremure de forţa plânsului. Ea nu spusese niciodată asemenea cuvinte –
nimănui. Niciodată nu îşi permisese să fie atât de vulnerabilă, niciodată
nu simţise acest lucru arzător și nesfârșit, atât de mistuitor, încât ar fi
putut să moară din cauza intensităţii lui.
Rowan se retrase, ștergându-i lacrimile cu degetele mari, una după
alta. El spuse încet, abia auzindu-se peste valurile care se spărgeau în
jurul lor:
— Inimă de Foc.
Cu un smiorcăit, îşi împiedică lacrimile să curgă.
— Condorule!
El râse, iar ea îl lăsă să o întindă pe nisip cu o blândeţe aproape de
adoraţie. Pieptul sculptat i se ridică ușor când îi măsură din priviri corpul
gol.
— Ești… atât de frumoasă!
Ea știa că nu se referea doar la piele, rotunjimi și oase.
Dar Aelin continuă să zâmbească, murmurând.
— Știu, spuse ea, şi îşi ridică mâinile deasupra capului, lăsând
Amuleta din Orynth pe o parte înaltă și sigură a plajei. Degetele îi intrară
în nisipul moale când, încet, îşi arcui spatele.
Rowan îi urmări fiecare mișcare, fiecare tresărire a mușchilor și a
pielii. Când privirea îi zăbovi asupra sânilor pe care apa mării lucea,
lăcomia i se citi pe chip.
Apoi privirea îi alunecă mai jos. Mai jos. Și, când zăbovi în partea
superioară a coapselor ei, cu ochii strălucindu-i, Aelin îl întrebă:
— Ai de gând să rămâi gură-cască toată seara?
Rowan deschise ușor gura și respiră sacadat, corpul său arătându-i
ei exact unde avea să se ajungă.
Un vânt-fantomă șuieră printre palmele lui, şoptind peste nisip. Magia
ei o furnică atunci când mai mult simţi decât văzu scutul lui Rowan
cuprinzându-i. Ea îşi trimise puterea peste scutul în care lovi și bătu cu
scântei de foc.
Caninii lui Rowan licăriră.
— Nimic nu o să treacă de scut. Și nimic nu o să mă rănească.
Ea simţi cum i se relaxă pieptul.
— Este atât de diferit? Cu cineva ca mine?
— Nu știu, recunoscu Rowan și îi privi din nou trupul ca și când, prin
pielea ei, ar fi putut să-i vadă inima aprinsă. Nu am fost niciodată cu…
cineva egal mie. Nu mi-am permis să fiu atât de dezlănţuit.
 Pentru că orice fărâmă din puterea ei ricoșa din Rowan. Ea se sprijini
pe coate, ridicându-și gura spre noua cicatrice de pe umărul lui, rana fiind
mică și zimţată – lată cât un vârf de săgeată – și o sărută o dată, de două
ori.
Rowan era atât de încordat deasupra ei, încât ea credea că mușchii
aveau să-i explodeze. Însă mâinile lui îi alunecară blând pe spate,
mângâindu-i ușor cicatricele și tatuajele făcute de el, care le acopereau.
Valurile o gâdilau și mângâiau, iar el îşi dori să stea deasupra ei, dar
ea îi atinse pieptul cu palma și îl opri, zâmbindu-i pe buze.
— Dacă suntem egali, atunci nu înţeleg de ce încă ești pe jumătate
îmbrăcat.
Ea nu îi dădu șansa să-i explice când îşi trecu limba peste conturul
buzelor lui și-i desfăcu uzata cataramă a centurii cu degetele, Nu era
sigură că el respira.
Și, doar ca să vadă ce ar fi făcut, îl pipăi prin pantaloni.
Rowan înjură.
Ea râse ușor, îi sărută din nou cea mai proaspătă cicatrice și, încet și
indolent, îşi coborî un deget, privindu-l în ochi cu fiecare centimetru pe
care îl atingea.
Și când Aelin îl atinse din nou cu palma, îi spuse:
— Ești al meu.
Rowan începu să respire din nou, sacadat și frenetic, în timp ce
valurile se spărgeau în jurul lor. Ea îi descheie primul nasture de la
pantaloni.
— Sunt al tău, mârâi el.
Un alt nasture fu desfăcut.
— Și mă iubești, spuse ea.
Nu era o întrebare.
— La nesfârșit, şopti el.
Ea descheie cel de-al treilea și ultimul nasture, iar el îi dădu drumul
ca să-și arunce pantalonii pe nisipul din apropiere, cu tot cu lenjeria
intimă. Gura i se uscă în timp ce îl privi cu atenţie.
Rowan fusese născut și antrenat pentru luptă, fiecare centimetru al
trupului său fiind al unui războinic pursânge.
Era cel mai frumos lucru pe care îl văzuse ea vreodată. Al ei… era al
ei și…
— Tu ești a mea, şopti Rowan, iar ea simţi afirmaţia în oase și-n
suflet
— Sunt a ta, îi răspunse Aelin.
— Și mă iubești.
În spatele ferocităţii, o speranţă și o bucurie tăcută i se citeau în
privire.
— La nesfârșit. Prea mult timp fusese singur și rătăcit. Acum, nu mai
era.
Rowan o sărută din nou. Încet. Blând. Își strecură o mână pe
abdomenul ei, în vreme ce se aplecă peste ea, lipindu-și șoldurile de ale
ei. Atingerea o făcu să suspine ușor; mai suspină încă o dată atunci când
monturile lui o atinseră sub sânul greu, care o durea. Apoi se aplecă să-l
sărute și pe celălalt.
Îi atinse sfârcurile cu dinţii, iar ea închise ochii și gemu.
O, zeilor! O, pe toţi zeii! Rowan știa ce făcea; chiar știa ce făcea. El
îşi plimbă buzele pe sfârcurile ei, iar ea îşi lăsă capul pe spate, înfigându-
și degetele în umerii lui, îndemnându-l să cuprindă mai mult, mai apăsat.
Rowan îşi mârâi aprobarea, cu limba încă pe sânul ei, mângâind-o
lent dinspre coaste către talie și coapse și, apoi, din nou, spre sâni.
Arcuirea el fu o cerere nerostită…
O atingere-fantomă, ca și când vântul nordic s-ar fi ˟întrupat, trecu
peste sânii ei goi.
Aelin izbucni în flăcări.
Roșul, auriul și albastrul care izbucniră în jurul lor, luminând palmele
care se înălţau peste marginea plajei ale cărei valuri se spărgeau în
spatele lor, îl făcură pe Rowan să râdă misterios. Poate că ea ar fi intrat
în panică și s-ar fi ˟îngrozit, dacă el nu și-ar fi ˟întins buzele către ale ei,
dacă mâinile-fantomă de vânt rece nu ar fi continuat să îi mângâie sânii,
dacă propria lui mână nu ar fi continuat să o mângâie, tot mai aproape de
locul în care avea nevoie de el.
— Ești minunată, îi şopti el pe buze şi-şi strecură limba în gura ei.
Când îi simţi duritatea împingându-se în ea, îşi ridica șoldurile,
simţind nevoia să se frece de el, să facă orice ca să-și domolească
dorinţa crescândă dintre picioare. Rowan gemu, iar ea se întrebă dacă în
lume mai exista vreun mascul atât de despuiat și de aplecat peste o
femeie în flăcări, care să se fi uitat la flăcările acelea fără pic de frică.
Ea îşi strecură mâna intre ei și, când îl strânse, se minună de oţelul
înfășurat în catifea, iar Rowan gemu din nou, împingându-se în mâna ei.
Nu-l mai sărută și-i fixă ochii verzi cu privirea în timp ce îşi mișca mâna
de-a lungul lui. El îşi coborî capul – nu ca sa o sărute, ci să vadă unde îl
mângâia.
Un vânt șuierător, plin de gheaţă și de zăpadă, suflă în jurul lor.
Și fu rândul ei să râdă. Dar Rowan o apucă de încheietură și îi
îndepărtă mâna. Ea deschise gura ca să protesteze, dorindu-și să-l
atingă mai mult, să-l guste mai mult.
— Lasă-mă, mârâi Rowan pe pielea udă dintre sânii ei. Lasă-mă să
te ating!
Vocea îi tremură suficient, încât Aelin să-i ridice bărbia cu degetul
mare și cu cel arătător.
Un licăr de frică și ușurare străluci sub lăcomia lucioasă. Ca și când
ar fi atins-o atât cât să-și aducă aminte că ea reușise astăzi și că era în
siguranţă, dar și ca să o facă să se simtă bine. Ea se ridică, atingându-și
ușor buzele de ale lui.
— Fii cât poţi de rău, prinţe!
Rowan îi zâmbi periculos când se retrase ca să-și plimbe mâna lata
de la gâtul ei și până la încheietura coapselor sale. Atingerea posesiva o
făcu să se cutremure și începu să respire sacadat când el îi apucă
coapsele și îi desfăcu picioarele, expunând-o pe deplin în faţa lui.
Un alt val se sparse și se despărţi în jurul lor, iar ea simţi apa ca pe o
mie de săruturi de-a lungul pielii. Rowan îi sărută buricul și apoi șoldul.
Aelin nu-și putea lua ochii de la părul lui argintiu, care strălucea de la
apa sărată și în lumina lunii, de la mâinile care o ţineau când el îşi plecă
ușor capul între picioarele ei.
Și, când Rowan o gustă pe plajă, când râse pe pielea-i udă în timp ce
ea îi strigă răgușit numele, ţipetele răsunând printre palmieri, nisip și apă,
Aelin renunţă să mai gândească.
Aelin se mișcă, unduindu-și șoldurile, implorându-l să continue.
Așadar, Rowan o făcu, strecurându-și un deget înăuntru când îi alintă cu
limba locul acela și, o, pe toţi zeii, ea avea să izbucnească într-un foc
stelar…
— Aelin, spuse el, rostindu-i numele ca pe o rugăminte.
— Te rog! gemu ea. Te rog!
Cuvântul îl înnebuni. Rowan se ridică din nou deasupra ei, iar ea
scoase un sunet care ar fi putut fi un scâncet sau numele lui.
Rowan îşi sprijini o mână în nisipul de lângă capul ei, o apucă de păr
și, cu cealaltă mână, se ghidă în ea. La prima împingere, ea îşi uită
numele. Și, când o pătrunse cu mișcări ușoare de unduire, umplând-o
centimetru cu centimetru, ea uită că era regină și că avea un trup al ei și
un regat și o lume de care să aibă grijă.
După ce Rowan se adânci în ea, tremurând din cauza reţinerii lui,
vântul și gheaţa rostogolindu-se și vuind în jurul lor, dansând pe valuri cu
panglici de foc. În ochii lor nu se citea niciun cuvânt.
Cuvintele din orice limbă și din orice lume erau insuficiente.
El se aplecă, revendicându-i gura, când începu să se miște, și o
pătrunse pe deplin.
Lacrimile, ale ei sau, poate, ale lui, se transformară în aburi printre
flăcările lui Aelin.
 Ea îşi trecu mâinile pe spatele lui musculos, peste cicatricele din lupte
și orori de mult trecute. Și, când mișcările lui deveniră mai profunde, ea
îşi înfipse degetele, zgâriindu-l cu unghiile pe spate, revendicându-l și
însemnându-l. Rowan se retrase când văzu sângele, iar ea se arcui,
expunându-și gâtul. Pentru el – doar pentru el. Magia lui Rowan se
dezlănţui, cu toate că-i atingea gâtul cu atenţie, în ciuda faptului că-și
plimba caninii pe pielea ei. Și la atingerea dinţilor mortali, moartea care
plutea în apropiere, și la mâinile care aveau s-o iubească și să fie
întotdeauna blânde cu ea…
Orgasmul explodă prin ea ca un foc sălbatic. Și, chiar dacă nu îşi
aducea aminte cum o chema, îşi aduse aminte de numele lui Rowan
când îl strigă, în timp ce el continua să se miște, storcând fiecare gram
de plăcere din ea, focul care ardea transformând în sticlă nisipul din jurul
lor.
La vederea nisipului, propriul orgasm îi străbătu trupul, iar el îi gemu
numele și, astfel, ea și-l aminti în cele din urmă, fulgerul alăturându-se
vântului și gheţii, deasupra apei.
Aelin îl ţinu în acest timp, trimiţându-și opalul de foc al magiei, ca să
se împreuneze cu puterea lui. Cât timp el se revărsă în ea, fulgerul și
flăcările dansară pe mare, fără oprire.
Fulgerul continuă să lovească, liniștit și minunat, chiar și după ce el
se opri. Sunetele lumii se revărsară din nou, respiraţia fiindu-i la fel de
răgușită ca șuieratul valurilor care se spărgeau în timp ce o sărută lent
spre tâmplă, nas și gură. Aelin îşi mută privirea de la frumuseţea magiei
lor, de la frumuseţea lor și constată că faţa lui era cea mai frumoasă
dintre toate.
Tremura – la fel și Rowan, care nu se retrăsese din ea. El îşi bagă
faţa în locul dintre gâtul și umărul ei, respiraţia lui sacadată încâlzindu-i
pielea.
— Eu niciodată, încercă el să spună răgușit. N-am știut că poate fi…
Ea îşi trecu degetele pe spatele lui cu cicatrice, de nenumărate ori.
— Știu, şopti ea. Știu.
Deja știa că îşi dorea mai mult, deja calcula cât timp trebuia să-l
aștepte.
— Odată, mi-ai spus că nu muști femelele altor masculi
Rowan se încordă un pic, dar ea continuă sfioasă:
— Deci asta înseamnă… că ţi-ai mușca propria femelă?
Înţelegerea licări în ochii verzi când îşi ridică fruntea de pe gâtul ei ca
să studieze locul în care caninii îi străpunseseră pielea.
— A fist prima dată când mi-am pierdut cu adevărat controlul în
preajma ta, știi. Am vrut să te arunc de pe o stâncă și te-am mușcat
înainte să-mi dau seama ce fac. Cred că trupul meu și magia mea au
știut. Iar tu aveai un gust… Rowan respiră sacadat. Atât de bun. Te-am
urât pentru asta. Mă gândeam mereu la tine. Mă trezeam noaptea cu
gustul acela pe limbă – mă trezeam cu gândul la gura ta spurcată și
frumoasă. El îşi trecu degetul mare peste buzele ei. Nu vrei să știi la ce
lucruri depravate m-a făcut gura ta să mă gândesc.
— Hmm, și reciproca e valabilă, dar nu mi-ai răspuns la întrebare,
spuse Aelin când îşi înfipse degetele de la picioare în nisipul ud și în apa
caldă.
— Da, spuse apăsat Rowan. Unor masculi le place să o facă. De
plăcere, ca să-și marcheze teritoriul…
— Femelele îi mușcă pe masculi?
El începu din nou să se întărească în ea, când întrebarea pluti în aer.
O, pe toţi zeii – iubiţii Fae. Ce norocoase ar fi fost toate să aibă unul!
— Vrei să mă muști? o întrebă Rowan răgușit.
Aelin îi privi gâtul, corpul minunat și chipul pe care, cândva, îl urâse
cu atâta înverșunare. Și se întrebă dacă era posibil să iubești pe cineva
atât de mult, încât să mori din cauza asta. Dacă era posibil să iubești pe
cineva atât de mult încât timpul, distanţa și moartea să nu reprezinte
niciun pericol.
— Doar de gât?
Rowan făcu ochii mari, iar faptul că se împinse în ea îi oferi
răspunsul.
Se mișcară împreună, unduindu-se ca marea din faţa lor, iar când
Rowan îi strigă numele în întunericul împestriţat de stele, Aelin speră că
zeii auziră și, îşi dădu seama că acum zilele lor erau numărate.

CAPITOLUL 39

Rowan nu știa dacă trebuia să fie amuzat, încântat sau un pic îngrozit
că fusese binecuvântat cu o regină și o iubită căreia îi păsa atât de puţin
de decenţa publică. Făcuse dragoste cu ea de trei ori pe plajă – de două
ori pe nisip, apoi a treia oară în apa caldă. Și totuși, sângele îi era încă
fierbinte. Și îşi dorea să o mai facă.
Înotaseră în apele puţin adânci ca să se spele de nisipul lipit de ei,
dar Aelin îi cuprinsese talia cu picioarele, îl sărutase pe gât, apoi îi
linsese urechea, iar el i-o mușcase pe a ei și o pătrunsese încă odată.
Știa de ce el avea nevoie de contact fizic, de ce avea nevoie să o guste,
pentru ca mai apoi să o aibă. Și ea avea nevoie de aceleași lucruri.
 El încă avea nevoie de asta. După prima dată, fusese lăsat să îţi
revină, ca să-și recupereze minţile, după ce împreunarea îl…
dezlănţuise. Îl distrusese și îl recrease. Magia lui fusese un cântec, iar ea
fusese…
Nu mai avusese pe cineva ca ea. Îi oferise tot ce-i oferise el. Și când
ea îl mușcase în timpul celei de-a două împreunări, pe nisip… Magia lui
spulberase șase dintre palmierii din apropiere când avusese un orgasm
atât de puternic, încât crezuse că trupul avea să i se împrăștie.
După ce terminaseră, ea voise să se întoarcă în Golful Craniului
îmbrăcată doar în flăcări, dar el îi dăduse cămașa și cureaua lui care nu o
acopereau suficient – mai ales picioarele măcar așa nu ar mai fi iscat o
revoltă.
Era sumar îmbrăcată. Și, în clipa în care ar fi intrat în raza de acţiune
a oricărei fiinţe, poseda un simţ supranatural al mirosului și ar fi fost
evident ce făcuseră pe plajă.
El o marcase – mai intens decât mirosul pe care îl avusese ea
înainte. O marcase profund, iar așa ceva nu mai putea fi anulat, spălat.
Se revendicaseră reciproc, iar Rowan știa că ea era conștienta de ce
însemna asta – la fel ca și el… Știa că fusese alegerea ei. O decizie
finală în ceea ce-l privea pe cel cu care avea să-și împartă patul regal.
Avea să încerce să se ridice la înălţimea onoarei – să găsească un
mod de a dovedi că el o merita, că ea nu pariase pe cine nu trebuia.
Cumva, avea să o câştige. Chiar dacă, în afară de inima și de magia lui,
nu prea avea ce să-i ofere.
Dar o cunoștea pe regina lui. Și știa că, în ciuda a ceea ce făcuseră,
Aelin îl ţinuse pe plajă și ca să-i evite pe ceilalţi. Ca să le evite întrebările
și cererile. Dar el făcu un pas în Trandafirul Oceanului, văzu lumina din
camera lui Aedion și știu că prietenii lor nu aveau să renunţe atât de ușor.
Într-adevăr, Aelin se încrunta spre lumină – deși îngrijorarea dispăru
rapid când îşi aminti de creatura care fusese atât de mult inconștientă. În
picioarele goale, nu făcu niciun zgomot pe scări și pe hol când se grăbi
spre camera ei, fără să se deranjeze să bată înainte de a deschide ușa.
Rowan expiră brusc, încercând să-și adune magia ca să răcească
focul care încă îi încălzea sângele și să-și calmeze instinctele care-i urlau
nu să o aibă, ci să elimine orice altă ameninţare.
Pentru orice mascul Fae, momentul în care îşi făcea o iubită era
periculos. Mai rău, când asta însemna ceva mai mult.
Dorian și Aedion stăteau în cele două fotolii din faţa șemineului
întunecat, cu braţele încrucișate.
Și verișorul ei păli probabil de groază când o mirosi pe Aelin –
semnele amându-rora fiind și vizibile, și invizibile.
 Lysandra stătea în pat, trasă la faţă, dar miji ochii spre regină.
Creatura metamorfică fu cea care o întrebă mieros:
— Ţi-a plăcut?
Aedion nu îndrăzni să se miște și, din privire, îl avertiza pe Dorian să-i
urmeze exemplul. Rowan îşi domoli furia când îi văzu pe ceilalţi masculi
lângă regina lui, amintindu-și că erau prietenii lui, dar…
Furia sălbatică se poticni când o simţi pe Aelin înfiorându-se ușurată,
acum că o găsise pe creatura metamorfică aproape vindecată și lucidă.
Însă regina lui nu făcu decât să ridice din umeri.
— Nu e ăsta singurul lucru la care sunt buni masculii Fae?
Rowan ridică din sprâncene, chicotind când se gândi dacă să-i
amintească cum îl implorase tot timpul, cum rostise cuvinte că te rog și o,
pe toţi zeii, iar apoi alte câteva rugăminţi. Avea să-i facă plăcere să o
audă rostind din nou vorbele cărora nu le dădea glas prea des.
Aelin îi aruncă o privire încruntată, provocându-l să o spună. Și, în
ciuda faptului că tocmai fusese a lui, în ciuda faptului că încă îi simţea
gustul, Rowan știa că, data viitoare, ea nu avea să mai primească restul
lucrurilor pe care și le dorea.
Aelin roși ca și când i-ar fi citit gândurile, dar luă amuleta de la gât, o
lăsă pe masa joasă dintre Aedion și Dorian și spuse:
— Am aflat că asta este a treia cheie Wyrd din Wendlyn. Liniște.
Apoi, ca și când nu le-ar fi distrus orice sentiment de siguranţă pe
care-l mai aveau, Aelin scoase Ochiul distrus al Elenei din sac, îl aruncă
o dată în aer și făcu semn din bărbie spre Regele Adarlanului.
— Cred că este timpul să-ţi cunoști strămoșii.

Dorian ascultă povestea lui Aelin.

Despre cheia Wyrd pe care o purtase în secret, despre ce se
întâmplase în acea zi în golf, despre cum îl păcălise pe Lorcan și cum
spera că asta avea să-l conducă, în cele din urmă, pe războinic din nou
la ei – cu celelalte două chei în mâini. Și cum, cu puţin noroc, urmau să
găsească Lacătul pe care ea trebuia să îl recupereze din Mlaștinile
Stâncoase – singurul lucru capabil să unească din nou cheile Wyrd în
poarta din care fuseseră făcute și să pună capăt ameninţării lui Erawan
pentru totdeauna – așa cum i se ordonase de două ori.
Niciun număr de aliaţi nu ar fi contat, dacă nu ar fi putut să-l
împiedice pe Erawan să folosească acele chei ca să dezlănţuie hoardele
de Valgi din propriul regat, asupra ţinutului Erilea.
Faptul că avea cele două chei deja adusese prea mult întuneric.
Dacă ar fi obţinut-o pe a treia, dacă ar fi reușit să stăpânească Poarta
Wyrd și să o deschidă spre orice lume dorea și ar fi folosit-o ca să invoce
orice armată cuceritoare… Ei trebuiau să găsească Lacătul, ca să
anuleze cheile.
Când regina termină, Aedion se înfuria în tăcere, Lysandra se
încrunta, iar Aelin stingea acum lumânările din cameră, fluturându-și ușor
mâna. Două volume vechi, scoase din desagile pline ale lui Aedion,
stăteau deschise pe masă. El cunoștea cărţile – nu știa că ea le luase din
Rifthold. Ochiul Elenei, amuleta din metal răsucit, era pe unul din ele
când Aelin verifică însemnele de pe o pagină pătată de vreme.
Întunericul se lăsă când ea îşi folosi propriul sânge ca să scrijelească
însemnele pe podeaua din lemn.
— Se pare că o să datorăm mai mulţi bani pentru câte am distrus în
orașul ăsta, mormăi Lysandra.
Aelin pufni.
— O să mutăm covorul ca să o acoperim. Ea termină de făcut un
semn – un semn Wyrd, îşi dădu seama Dorian cu un fior și se retrase,
luând în pumn Ochiul.
— Și acum? întrebă Aedion.
— Acum o să ne ţinem gurile, spuse dulce Aelin.
Lumina lunii acoperi podeaua, devorată de liniile întunecate pe care
ea le incrustase. Aelin se îndreptă spre locul în care Rowan stătea fără
cămașă la marginea patului, din cauză că regina o purta acum, și luă un
loc lângă el, punându-și o mână pe genunchiul lui. Lysandra fu prima
care observă.
Ea se ridică în pat, ochii verzi strălucindu-i că ai unui animal când
lumina lunii de pe semnele sângerii păru să sclipească. Aelin și Rowan
se ridicară în picioare. Dorian se holbă la semne, la lumina lunii, la raza
care strălucea prin ușile deschise ale balconului.
Ca și când însăși lumina ar fi fost o ușă, raza se transformă într-o
siluetă umana.
Aceasta pâlpâi, conturul fiind abia vizibil. Ca o născocire dintr-un vis.
Lui Dorian i se ridică părul de pe braţe, iar el avu înţelepciunea să
alunece de pe scaun și să se lase într-un genunchi atunci când îşi plecă
fruntea.
Fu singurul care făcu gestul. Singurul, îşi dădu el seama, care vorbise
cu partenerul Elenei, Gavin. Cu mult timp în urmă – într-o altă viaţă.
Încercă să nu se gândească la ce însemna acum faptul că purta sabia lui
Gavin, Damaris. Aelin nu i-o ceruse înapoi – nu părea înclinată să o facă.
Vocea înăbușită a unei femei, care parcă ar fi strigat din depărtare,
pâlpâi în interiorul și în exteriorul imaginii.
— Prea departe, spuse încet o voce tânără.
Aelin înaintă și închise cărţile vechi de vrăji înainte de a le stivui
zgomotos.
— Ei bine, Rifthold nu este chiar disponibil, iar mormântul tău este
distrus, așa că ai ghinion.
Dorian îşi înălţă capul când privi între silueta pâlpâitoare din raze de
lună și tânăra regină din carne și sânge.
Trupul nedesăvârșit al Elenei dispăru și apoi reapăru, ca și când
vântul ar fi deranjat-o.
— Nu – rezist…
— Atunci nu am să te reţin mult. Vocea lui Aelin era tăioasă ca o
lamă. Fără jocuri. Fără jumătăţi de adevăr. De ce a venit astăzi Deanna?
Înţeleg: este important ca Lacătul să fie găsit. Dar ce este? Și spune-mi
la ce s-a referit când mi-a spus „Regina căreia i s-a promis”.
Ca și când cuvintele ar fi lovit-o pe regina moartă ca un fulger,
înaintașa lui îşi făcu fizic apariţia.
Era splendidă: chipul îi era tânăr și serios, iar părul lung, alb-argintiu
– ca al lui Manon – iar ochii… De un albastru uimitor. Ea îl fixă cu
privirea, rochia galbenă pe care o purta fluturând pe o briză-fantomă.
— Ridică-te, tinere rege!
Aelin pufni.
— Putem să nu ne jucăm de-a spiritul antic și sfânt?
Însă Elena se uită cu atenţie la Rowan și la Aedion. Gâtul zvelt și alb i
se mișcă.
Și Aelin, pe toţi zeii, pocni din degete spre regină – o dată, de două
ori – atrăgându-i din nou atenţia asupra ei.
— Bună, Elena, spuse ea tărăgănat, mă bucur să te văd. A trecut
ceva timp. Vrei să-mi răspunzi la niște întrebări?
Iritarea licări în ochii reginei moarte. Dar Elena îşi ţinu bărbia ridicată
și umerii drepţi.
— Nu am mult timp. Îmi este prea greu să menţin legătura, atât de
departe de Rifthold.
— Ce surpriză!
Cele două regine se priviră.
Elena începu prima:
— Deanna este o zeiţă. Nu are reguli și coduri morale, așa ca noi.
Pentru ea, timpul nu există așa cum există pentru noi. Ţi-ai lăsat magia
să atingă cheia, cheia a deschis o ușă, iar Deanna s-a întâmplat să te
urmărească atunci. Că ţi-a vorbit este un dar în sine. Faptul că ai reușit
să o alungi înainte să fie pregătită… Nu o să uite prea curând insulta,
Maiestate.
— Poate să-și aștepte rândul, spuse Aelin.
Elena scutură din cap.
 — Sunt… atât de multe lucruri pe care nu am apucat să ţi le spun.
— Cum ar fi că tu și Gavin nu l-aţi ucis pe Erawan, că aţi minţit în
privinţa asta și că ne-aţi lăsat pe noi să ne ocupăm de el?
Dorian riscă să arunce o privire spre Aedion, dar chipul de general îi
era dur și calculat – aţintit asupra reginei moarte care acum se afla în
cameră cu ei. Lysandra – Lysandra dispăruse.
Nu de tot, ci în forma ei de leopard-fantomă, furișându-se printre
umbre. Rowan îşi sprijinea nonșalant mâna pe sabie, deși magia lui
Dorian străbătu camera și îşi dădu seama că arma trebuia să fie
distragerea fizică în faţa loviturii magice pe care i-ar fi dat-o Elenei, dacă
ar fi ˟îndrăznit să se uite ciudat la Aelin. Într-adevăr, un scut dur din aer le
despărţea pe cele două regine și sigila și camera.
Elena scutură din cap, iar părul argintiu pluti.
— Trebuia să recuperezi cheile Wyrd înainte ca Erawan să ajungă
atât de departe.
— Ei bine, n-am făcut-o! izbucni Aelin. Iartă-mă dacă nu mi-ai dat
niște instrucţiuni prea clare!
— Nu am timp să-ţi explic, dar să știi că a fost singura șansă, spuse
Elena. Ca să ne salvez, să salvez Erilea, a fost unica șansă de care am
putut să profit. Și, cu toate replicile lor, regina îi arătă palmele lui Aelin.
Deanna și tatăl meu au spus adevărul. Credeam… credeam că este
stricat, dar dacă ei ţi-au spus să găsești Lacătul… Ea îşi mușcă buza.
— Brannon mi-a spus să merg în Mlaștinile Stâncoase din Eyliwe ca
să găsesc Lacătul, zise Aelin. Unde, mai exact, în mlaștini?
— Cândva, în mijlocul mlaștinilor, a existat un oraș imens, şopti
Elena. Acum, este pe jumătate înecat pe câmpie. Într-un templu din
centru, am lăsat rămășiţele Lacătului. Eu nu am… Tatăl meu a plătit un
preţ înfiorător pentru Lacăt. L-a costat… trupul mamei mele, viaţa ei
muritoare. Un Lacăt pentru cheile Wyrd – ca să sigileze poarta și să
unească cheile pentru totdeauna. Nu am înţeles pentru ce a fost făcut;
tatăl meu nu mi-a spus nimic până când nu a fost prea târziu.
Nu știam decât că Lacătul putea fi folosit doar o singura dată și că
putea să sigileze orice voiam noi. Așadar, l-am furat. L-am folosit pentru
mine, pentru poporul meu. De atunci, plătesc pentru asta.
— L-ai folosit a să-l închizi pe Erawan în cavou, spuse încet Aelin.
Expresia rugătoare dispăru de pe chipul Elenei.
— În ziua aceea, prietenii mei au murit în valea din Munţii Negri
pentru ca ɕu să pot avea șansa de a-l opri. Le-am auzit ţipetele chiar
dacă eram în mijlocul taberei lui Erawan. Nu mă voi scuza că am încercat
să opresc măcelul pentru ca supravieţuitorii să poată avea un viitor.
Pentru ca tu să poţi avea un viitor.
 — Deci ai folosit Lacătul și apoi l-ai ascuns printre dărâmături?
— L-am lăsat pe câmp, în orașul sfânt – în amintirea vieţilor pierdute.
Dar un cataclism imens a scuturat pământul după câteva zeci de ani…
iar orașul s-a scufundat, apa din mlaștină s-a revărsat, iar Lacătul a fost
uitat. Nu l-a mai recuperat nimeni. Puterea lui a fost deja folosită. Era
doar o bucată de metal și sticlă.
— Iar acum nu este?
— Dacă tatăl meu și Deanna ţi-au spus despre el, înseamnă că are
un rol important în oprirea lui Erawan.
— Iartă-mă dacă nu am încredere în cuvântul unei zeiţe care a
încercat să mă folosească drept paiaţă ca să distrugă orașul.
— Metodele ei sunt indirecte, dar probabil că nu a vrut să-ţi facă
rău…
— Pe naiba!
Elena pâlpâi din nou.
— Du-te în Mlaștinile Stâncoase și găsește Lacătul!
— I-am spus lui Brannon și am să-ţi spun și ţie: avem lucruri mai
importante de făcut…
— Mama mea a murit ca să făurească Lacătul! izbucni Elena, ochii
arzându-i strălucitor. A renunţat la corpul ei muritor ca să poată făuri
Lacătul pentru tatăl meu. Eu am fost cea care nu l-a folosit așa cum
trebuia.
Aelin clipi, iar Dorian se întrebă dacă ar fi trebuit să-și facă griji cu
adevărat când ea rămase fără cuvinte.
— Cine a fost mama ta? şopti Aelin.
Dorian se gândi la toate lecţiile de istorie despre casa lui regală dar
nu reuși să îşi amintească.
Elena scoase un sunet care ar fi putut să fie un suspin, imaginea ei
estompându-se în pânze de păianjen și raze de lună.
— Cea care l-a iubit cel mai mult pe tatăl meu. Cea care l-a
binecuvântat cu niște daruri atât de puternice, iar apoi s-a întrupat într-o
muritoare și i-a oferit darul inimii ei.
Lui Aelin i se înmuiară braţele pe lângă corp.
— Rahat! zise brusc Aedion.
Elena râse fără să se amuze când îi spuse lui Aelin:
— De ce crezi că arzi atât de strălucitor? Nu doar sângele lui
Brannon îţi curge prin vene. Ci și al Matei.
— Mala, Aducătoarea-Focului, era mama ta, şopti Aelin.
Elena deja dispăruse.
— Sincer, este o minune că nu v-aţi ucis una pe cealaltă, spuse
Aedion.
 Dorian nu se deranjă să-l corecteze spunându-i că, tehnic vorbind,
era imposibil, având în vedere că una din ele era deja moartă. Mai
degrabă, se gândi la tot ce spusese și ceruse regina. Rowan, tăcut,
părea să facă același lucru. Lysandra adulmecă semnele de sânge ca și
când ar fi vrut să verifice dacă rămășiţele anticei regine mai erau prin
preajmă.
Aelin se uită pe ușile deschise ale balconului cu ochii mijiţi și cu
buzele strânse. Își desfăcu pumnul și studie Ochiul Elenei, pe care-l mai
ţinea încă în palmă.
Ceasul bătu ora unu dimineaţă. Încet, Aelin se întoarse spre ei. Spre
el.
— Sângele Matei ne curge prin vene, spuse ea răgușit, strângând
Ochiul înainte să îl bage în buzunarul de la cămașă.
El clipi, dându-și seama că, într-adevăr, așa era. Că poate amândouă
fuseseră considerabil înzestrate din cauza asta. Dorian i se adresă lui
Rowan, doar pentru că el ar fi putut auzi sau vedea ceva în toate
călătoriile lui:
— Chiar e posibil ca un zeu să devină muritor?
Rowan, care o urmărise pe Aelin cu o oarecare prudenţă, se întoarse
spre el.
— Nu am auzit niciodată de așa ceva. Dar… Fiinţele Fae au renunţat
la nemurire ca să-și lege vieţile de cele ale partenerilor lor muritori.
Lui Dorian i se părea că Aelin se uita în mod voit atent la un punct de
pe cămașa ei.
— Cu siguranţă Mala a găsit un mod să facă asta.
— Nu este doar posibil, murmură Aelin. A făcut-o. Acel… puţ de
putere pe care l-am descoperit azi… Era chiar de la Mala. Poate că
Elena este în multe feluri, dar nu o mincinoasă.
Lysandra reveni la forma ei umană, clătinându-se suficient, încât se
așeză pe pat înainte ca Aedion să se miște, ca să o ajute să-și menţină
echilibrul.
— Deci ce facem acum? întrebă ea, cu o voce slabă. Flota lui Erawan
se ascunde în Golful din Oro; Maeve navighează spre Eyliwe. Dar
niciunul nu știe că noi avem cheia asta Wyrd – sau că Lacătul există… și
se află chiar între armatele lor.
Pentru o clipă, Dorian se simţi un prost inutil, în timp ce ei toţi, inclusiv
el, se uitară la Aelin. Era Regele Adarlanului, îşi aminti el. Era egalul ei.
Chiar dacă pământurile și oamenii îi fuseseră furaţi, iar capitala prădată.
Aelin se frecă la ochi cu degetul mare și cel arătător, expirând
prelung.
— Chiar o urăsc pe flecara aia bătrână.
 Ea îşi ridică privirea, studiindu-i pe toţi și spuse simplu:
— Dimineaţă, o să navigăm spre Mlaștinile Stâncoase ca să găsim
Lacătul.
— Rolfe și mycenienii? întrebă Aedion.
— El o să-și ia jumătate din flotă ca să-i găsească pe ceilalţi
mycenieni, oriunde s-ar ascunde. Apoi au să navigheze toţi spre nord,
către Terrasen.
— Riftholdul este la mijlocul drumului, patrulat de balauri, replică
Aedion. Și reușita planului depinde de credinţa noastră că Rolfe o să se
ţină de cuvânt.
— Rolfe știe cum să se ferească, spuse Rowan. Singura soluţie este
să avem încredere în el. Și și-a respectat promisiunea făcută lui Aelin în
ceea ce-i privește pe sclavi, de acum doi ani și jumătate.
Nu exista nicio îndoială în privinţa motivului pentru care Aelin îl
făcuse să şɨ-o respecte.
— Și cealaltă jumătate a flotei lui Rolfe? insistă Aedion.
— Câteva nave au să rămână să păzească arhipelagul, spuse Aelin.
Și altele au să ne însoţească în Eyliwe.
— Nu poţi să lupţi împotriva flotei lui Maeve cu o parte din cea a lui
Rolfe, spuse Aedion, încrucișându-și braţele. Dorian îşi înghiţi propriul
argument, lăsându-l pe general să termine de vorbit. Ca să nu mai
vorbim de forţele din Morath.
— Nu am de gând să mă duc acolo ca să mă lupt, fu tot ce spuse
Aelin.
Și nimic mai mult.
Apoi ei se împrăștiară, Aelin și Rowan plecând în camera lor.
Dorian rămase treaz, chiar și când însoţitorii lui începură să respire
profund și lent. Se gândi la fiecare cuvânt rostit de Elena, se gândi la
apariţia de demult a lui Gavin, care îl trezise ca să o oprească pe Aelin să
deschidă portalul acela. Poate că Gavin o făcuse nu ca să o cruţe pe
Aelin, ci ca să-i împiedice pe zeii care așteptau cu ochi reci să o prindă,
așa cum o făcuse azi Deanna.
El îşi alungă temerile, hotărând să se gândească la asta într-un
moment în care ar fi fost mai puţin înclinat să tragă concluzii greșite. Dar,
în mintea lui, firele formau o structură în nuanţe de roșu, verde, auriu și
albastru, care străluceau și zvâcneau, şoptindu-și secretele în limbi
nevorbite în lumea asta.
La o oră după răsărit, ei plecară din Golful Craniului cu cea mai
rapidă navă de care se putea lipsi Rolfe. Rolfe nu se deranjă să-și ia
rămas-bun, ocupându-se deja de pregătirea flotei înainte de a părăsi
portul scânteietor și de a naviga în arhipelagul luxuriant de dincolo de el.
Totuși îi oferi lui Aelin un dar de despărţire: coordonatele vagi ale
Lacătului. Harta lui le găsise – sau, mai degrabă, găsise indicii despre
acestea. Probabil că era protejat, îi avertizase căpitanul, dacă tatuajul
său nu reușise să-l localizeze cu precizie. Dar era mai bine decât nimic,
presupusese Dorian. La fel mormăise și Aelin.
În aer, Rowan dădu târcoale în forma sa de uliu, uitându-se în faţă și
în spate. Fenrys și Gavriel erau la vâsle, ajutându-i să iasă din port – la
fel și Aedion, aflat la o distanţă confortabilă de tatăl său.
Dorian stătea la cârma de lângă căpitanul posac și scund – o femeie
mai în vârstă, care nu se arăta deloc interesată să discute cu el, fie că
era rege ori ba. Lysandra înota în valurile de dedesubt într-o formă sau
alta, păzindu-i de ameninţările din adâncuri.
Însă Aelin stătea singură la provă, cu părul blond desfăcut și plutindu-
i în spate, atât de nemișcată, încât ar fi putut fi geamăna figurinei aflate la
zeci de centimetri dedesubt. Soarele care răsărea o îmbrăca într-o
strălucire aurie, focul lunar care ameninţase să-i distrugă pe toţi fiind de
nevăzut.
Dar, chiar dacă regina sclipea în faţa umbrelor lumii… o urmă de
răceală îi atinse inima lui Dorian.
Iar el se întrebă dacă nu cumva Aelin privea arhipelagul, cerul, ca și
când nu avea să le mai vadă niciodată.

După trei zile, aproape ieșiseră din arhipelag. Dorian era din nou la
cârmă, Aelin la provă, iar ceilalţi, fie erau plecaţi în recunoaştere, fie se
odihneau.
Magia sa îl simţi înaintea lui Dorian. O conștientizare, un avertisment
şi o trezire.
El scrută orizontul. Războinicii Fae tăcură primii.
La început, păru un nor – un mic nor, aruncat de vânt la orizont.
Apoi o pasăre mare.
Când marinarii începură să se grăbească spre arme, mintea lui
Dorian îi dădu, în sfârșit, un nume bestiei care se îndrepta spre ei, cu
aripi late și lucioase. Balaur.
Era numai unul. Și un singur călăreţ. Un călăreţ care nu se mișca și al
cărui păr alb și desfăcut flutura într-o parte. Așa cum se înclina și
călăreţul.
Balaurul zbură mai jos, atingând ușor apa. Lysandra fu imediat
pregătită, așteptând ordinul reginei de a lua forma în care avea să se
lupte cu el…
— Nu.
 Dorian rosti cuvântul fără să se gândească, apoi îl spuse de
nenumărate ori, în timp ce balaurul și călăreţul se apropiau din ce în ce
mai mult de navă.
Vrăjitoarea era inconștientă, iar corpul i se apleca într-o parte pentru
că nu era trează, pentru că era pătată peste tot de sânge albastru.
— Nu trageţi; nu trageţi…
Dorian strigă ordinul când se grăbi spre locul în care Fenrys îşi
încordase arcul, vârful negru al săgeţii fiind ţintit spre gâtul expus al
vrăjitoarei. Cuvintele îi fură înghiţite de strigătele marinarilor și ale
căpitanului lor. Magia lui Dorian se extinse când o scoase pe Damaris din
teacă…
— Nu trageţi! se auzi în vacarm vocea lui Aelin.
Toţi se opriră. Balaurul zbură mai aproape, apoi se înclină, ocolind
barca.
Sângele albastru prinsese coajă pe coastele pline de cicatrice ale
bestiei. Atât de mult sânge! Vrăjitoarea abia stătea în șa. Chipul bronzat îi
era palid, iar buzele îi erau mai albe decât osul de balenă.
Balaurul descrise un cerc complet, deplasându-se mai jos de data
asta, pregătindu-se să aterizeze cât mai aproape de barcă. Nu ca să
atace… ci pentru ajutor.
Pentru o clipă, balaurul se ridică lin peste valurile de culoarea
cobaltului. Apoi vrăjitoarea se înclină atât de mult, încât corpul păru să-i
rămână fără oase. Ca și cum, în clipa aceea, în care ajutorul era la doar
câţiva metri distanţă, norocul care o ţinuse călare o părăsi în cele din
urmă.
Liniștea se lăsă pe navă când Manon Cioc-negru se rostogoli din șa,
căzu prin vânt și stropi de spumă și atinse suprafaţa apei.

partea a doua
INIMĂ DE FOC

CAPITOLUL 40

În cea mai mare parte a dimineţii înnorate și înăbușitoare, fumul o

înţepase pe Elide în ochi.
Erau doar fermierii care dădeau foc câmpurilor rămase necultivate,
afirmase Molly, astfel încât cenușa să poată fɕrtiliza pământul pentru
recolta din anul următor. Mai mult ca sigur, ei erau la o distanţă de câţiva
kilometri, dar vântul nordic și înviorător avea să poarte fumul și cenușa
departe. Era calea care conducea acasă, spre Terrasen.
Dar ei nu se îndreptau spre Terrasen. Ei se îndreptau către est, direct
către coastă.
Curând, ea trebuia să cotească spre nord. Ei trecuseră printr-un oraș
– doar unul singur, iar cetăţenii acestuia se săturaseră deja de
carnavaluri ambulante și de artiști. Chiar dacă mai era până la lăsarea
nopţii, Elide știa deja că, foarte probabil, ei ar fi câştigat bani doar cât să-
și acopere cheltuielile de ședere.
Până acum, ea atrăsese în total patru clienţi în micul său cort,
majoritatea tineri care voiau să afle ce fete din sat îi plăceau, abia
observând că Elide – sub machiajul gros ca o cremă – nu era mai în
vârstă decât ei. Ei fugiseră când prietenii lor trecuseră în grabă, şoptind
prin clapele pictate cu stele ale cortului că un spadasin cu braţe mari,
aproape cât trei trunchiuri de copac, dădea un spectacol pe cinste.
Elide se încruntase la tinerii pierde-vară care dispărură – unul fără să
plătească – și la Lorcan, pentru că îi zădărnicise reprezentanţa.
Ea așteptă cele două minute înainte să iasă din cort, palăria imensă
și ridicolă pe care i-o îndesase Molly pe cap oprindu-se între clape. Din
vârf, atârnau mărgeluţe și amulete, iar Elide și le dădu din faţa ochilor,
aproape împiedicându-se de veșmintele asortate, roșii ca sângele, când
se duse să vadă ce era cu toată agitaţia.
Dacă mușchii lui Lorcan îi impresionaseră pe tinerii din oraș, atunci
pe tinere le dădeau peste cap.
Și pe femeile mai în vârstă, îşi dădu seama Elide, fără să se
deranjeze să-și facă loc prin mulţimea înghesuită din faţa scenei
improvizate, pe care Lorcan jongla și arunca săbii și cuţite.
Lorcan nu era un artist talentat. Nu, chiar era destul de obraznic,
încât să pară plictisit acolo sus, aproape morocănos.
Însă trupul fără cămașă și uns cu ulei compensa lipsa farmecului. Și,
pe toţi zeii…
Lorcan îi făcea pe tinerii care îi vizitaseră cortul să pară… copii.
El balansa şi-şi arunca armele ca și cum ar fi fost un nimic, iar ea
avea sentimentul că războinicul nu făcea decât să-și execute unul dintre
exerciţiile zilnice de întreţinere. Dar mulţimea încă se mira la fiecare
răsucire, și aruncare, și prindere, iar monedele încă zăngăneau în
castronelul de la marginea scenei.
Înconjurat de torţe, părul negru al lui Lorcan părea să înghită lumina,
ochii negri fiindu-i inexpresivi. Elide se întrebă dacă masculul se gândea
să-i ucidă pe toţi cei care salivau după el ca niște câini în jurul unui os.
Nu-l putea condamna.
 O picătură de transpiraţie îi curse pe pieptul lucrat, prin părul ud și
negru. Elide urmări, ușor încremenită, cum stropul de transpiraţie îi
alunecă încet pe adânciturile musculoase ale abdomenului. Mai jos.
Nu era cu nimic mai bună decât femeile care îi făceau ochi dulci, îşi
spuse și fu pe cale să se întoarcă în cortul ei, când Molly comentă chiar
de lângă ea:
— Soţul tău ar putea doar să stea acolo și să-ţi cârpească ciorapii, și
femeile și-ar goli buzunarele ca să aibă șansa să se holbeze la el.
— Efectul ăsta l-a avut peste tot pe unde am umblat cu fostul nostru
carnaval, minţi Elide.
Molly ţâţâi.
— Ești norocoasă că încă se uită la tine așa cum o face, şopti ea
când Lorcan îşi aruncă în aer sabia, iar oamenii suspinară.
Elide se întrebă dacă Lorcan s-ar fi uitat măcar la ea, în cazul în care
i-ar fi spus cum o chema, cine era și ce purta asupra ei. El dormea pe
podeaua cortului în fiecare seară – nu că ea s-ar fi deranjat vreodată să-i
ofere salteaua. De obicei, intra după ce ea adormea și pleca înainte să
se trezească. Ce anume făcea, nu știa – poate că se antrena, de vreme
ce corpul lui arăta… așa.
Lorcan aruncă trei cuţite în aer și se plecă în faţa mulţimii, fără urmă
de modestie sau amuzament. Oamenii suspinară din nou când cuţitele se
îndreptară spre spatele lui expus.
Dar, cu o mișcare ușoară și graţioasă, Lorcan se răsuci, prinzând
fiecare cuţit, unul după celălalt.
Mulţimea ovaţionă, iar Lorcan se uită liniștit la castronelul cu monede.
Mai multe din cupru – și câteva din argint – curseră, ca o rafală de ploaie.
Molly râse încet.
— Dorinţa și frica pot să deschidă orice pungă. Brusc, îi aruncă o
privire. Nu ar trebui să fii în cortul tău?
Elide nu se deranjă să răspundă când plecă și ar fi putut jura că îl
simţi pe Lorcan uitându-se la pălăria ei și la mărgelele care se legănau, la
veșmintele lungi și voluminoase. Ea continuă să meargă și mai suportă
alţi câţiva tineri – și câteva tinere – care îi puseră întrebări despre vieţile
lor amoroase înainte de a se trezi din nou singură în cortul stupid, unde
numai sferele de cristal se legănau, cu mici lumânări înăuntru, luminând
în întuneric.
Aștepta ca Molly să-i strige, în sfârșit, că se terminase carnavalul
când Lorcan intră în cort, aplecându-și umerii și ștergându-și faţa cu o
bucată de material care, în mod sigur, nu era cămașa lui.
— Îţi dai seama că Molly o să te implore să rămâi, spuse Elide.
El se așeză pe scaunul pliant din faţa mesei rotunde.
 — Asta e prezicerea ta de profesionistă?
Ea dădu la o parte un șirag de mărgele care i se legănau în ochi.
— Ti-ai vândut și cămașa?
Lorcan rânji feroce.
— Am primii zece monede de cupru pentru ea de la nevasta unui
fermier.
Elide se incruntă.
— Ce dezgustător!
— Banii sunt bani. Presupun că nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa
asta, cu tot aurul pe care l-ai ascuns.
Elide se uită în ochii lui, fără să se deranjeze să pară plăcută.
— Ai o stare rară de bine.
— Așa se întâmplă când două femei și un bărbat îţi oferă un loc în
paturile lor.
— Atunci, ce cauţi aici? întrebă mai răstit decât intenţionase.
El se uită cu atenţie la globurile care atârnau, la covorul ţesut, la faţa
neagră de masă, iar apoi la mâinile ei, mici, cu cicatrice și bătături, care
apucau strâns marginea mesei.
— Nu ţi-aș da planurile peste cap dacă m-aș strecura în noapte cu
altcineva? Lumea s-ar aștepta să mă alungi – să fii cu inima frântă și
furioasă, cât ai mai rămâne aici.
— Ai putea la fel de bine să te relaxezi, spuse ea. Oricum ai să pleci
în curând.
— Și tu, îi aminti el.
Elide bătu ușor cu un deget pe faţa de masă, materialul aspru
zgâriindu-i pielea.
— Ce este? întrebă el. Ca și când nu i-ar fi făcut plăcere să fie
politicos.
— Nimic.
Nu era nimic, totuși. Ea știa de ce amânase întoarcerea spre nord,
plecarea inevitabilă din grupul acesta și drumul final de una singură.
Abia era băgată în seamă într-un carnaval izolat. Ce naiba avea să
facă într-un regat cu oameni atât de puternici – mai ales că nu putea să
citească? Dacă Aelin putea distruge regi și salva orașe, ce naiba avea ea
să facă ca să-și dovedească valoarea? Să le spele hainele? Să le spele
vasele?
— Marion, spuse el tăios.
Ea îşi ridică privirea, surprinsă să-l mai vadă acolo. Ochii negri ai lui
Lorcan erau de necitit în lumina slabă.
— În seara asta au fost destui tineri care nu s-au putut abţine să nu
se holbeze la tine. De ce să nu te distrezi cu ei?
 — De ce? izbucni ea.
Gândul de a fi atinsă de vreun străin, de a fi pipăită pe întuneric de
vreun bărbat fără chip și nume…
Lorcan rămase nemișcat. El continuă pe un ton calm:
— Când ai fost în Morath, cineva…
— Nu. Ea știa la ce se referea. Nu – nu s-a ajuns atât de departe. Dar
amintirea bărbaţilor care o atinseseră și se hliziseră la goliciunea ei… Ea
o alungă. Nu am fost niciodată cu un bărbat. N-am avut șansa și nici nu
m-a interesat.
El îşi înclină capul, părul negru și mătăsos alunecându-i peste faţă.
— Preferi femeile?
Ea clipi la el.
— Nu, nu cred. Nu știu ce prefer. Repet, eu niciodată… nu am avut
ocazia să simt… asta.
Ea nu cunoștea dorinţa, pofta trupească. Și nu știa cum sau de ce
ajunseseră ei să vorbească despre asta.
— De ce?
Și cu toată concentrarea lui Lorcan aţintită asupra ei, cu felul în care
se uită la buzele vopsite cu roșu, Elide îşi dori să-i spună despre turn,
despre Vernon și despre părinţii ei. Despre motivul pentru care, dacă ar fi
fost să dorească pe cineva vreodată, lucrul acesta ar fi fost rezultatul unei
încrederi atât de mari în cineva, încât ororile să dispară; al cunoaşterii
faptului că acea persoană ar fi luptat din răsputeri să o elibereze și să nu
o mai închidă niciodată, să o rănească sau să o părăsească.
Elide deschise gura. Apoi se auziră ţipetele.

Lorcan nu știa ce naiba căuta în cortul ridicol de mic al lui Marion.

Trebuia să se spele, să îndepărteze transpiraţia și uleiul și senzaţia de a
fi privit cu jind de atâtea perechi de ochi.
Dar, după ce-și terminase jalnicul spectacol, o zărise pe Marion în
mulţime. Nu o văzuse mai devreme în seara aceea, înainte de a-și pune
pălăria și de a îmbrăca acele veșminte, dar… poate din cauza
machiajului ochilor intens creionaţi, datorită și felului în care buzele
vopsite în roșu îi făceau gura să semene cu un fruct proaspăt – o
observase.
Observase și felul în care o reperaseră bărbaţii. Unii se uitaseră de-a
dreptul cu gura căscată, afișându-și trupește mirarea și poftele, în timp ce
Marion zăbovea distrată la marginea mulţimii și, în schimb, îl privea pe
Lorcan.
Era frumoasă. După câteva săptămâni în care mâncase și fusese în
siguranţă, tânăra sfrijită și îngrozită se transformase, cumva din drăguţă
în frumoasă. El îşi terminase numărul mai devreme decât intenţionase, și
până să-și ridice din nou privirea, Marion dispăruse.
Ca un câine nenorocit, el îi detectă mirosul prin mulţime și o urmase
până în cort.
În umbrele și luminile strălucitoare dinăuntru, cu pălăria, mărgelele și
veșmintele de un roșu-închis… era întruchiparea oracolului. Calmă,
rafinată și… pe deplin interzisă.
Iar se concentră atât de intens să se înjure pentru că se holbase la
gura plină și păcătoasă, în timp ce ea recunoscuse că era încă neatinsă,
încât nu detectase nimic nelalocul său înainte să înceapă ţipetele.
Nu, fusese prea ocupat să se gândească la ce sunete ar fi putut ieși
de pe buzele pline, dacă ar fi ˟învăţat-o încet și cu blândeţe arta
dragostei.
Atacul, presupuse Lorcan, era felul lui Hellas de a-i spune să-și ţină
scula în pantaloni și să nu se mai gândească la prostii.
— Intră sub căruţă și rămâi acolo, izbucni el înainte de a ieși din cort.
Nu așteptă să vadă dacă îl ascultă. Marion era isteaţă – știa că ar fi
avut șanse mai bune de supravieţuire dacă îl asculta și se adăpostea.
Lorcan îşi făcu simţit talentul prin mulţimea panicată a carnavalului –
un val de energie întunecată care se unduia – apoi se grăbi să-i spună
ceea ce simţea. Puterea lui era intensă și ucigătoare.
De o parte a câmpului se vedea periferia orașului, iar de cealaltă, o
pădure în care domnea o noapte nesfârșită… și aripi.
înălţându-se, siluetele vânjoase plonjară din cer – magia lui detectă
patru ilkeni care aterizară cu ghearele scoase, dezgolindu-și dinţii
sfâșietori. Aripile pieloase, după câte se părea, îi însemnau ca fiind un pic
diferiţi faţă de cei care le dăduseră de urmă în Oakwald. Erau o variaţie
sau forma cizelată a unui vânător deja nemilos.
Oamenii fugiră ţipând spre oraș, spre adăpostul câmpurilor
întunecate de dincolo.
Focurile de la distanţă nu fuseseră aprinse de fermieri ca să-și ardă
câmpurile nefolosite. Fuseseră aprinse ca să acopere cerul, ca să
ascundă mirosul bestiilor. De el. Sau de oricare alt războinic înzestrat cu
puteri.
Marion. Ei o vânau pe Marion.
Carnavalul era în haos, iar caii nechezau și se ridicau în două
picioare. Lorcan fugi spre locul în care cei patru ilkeni aterizaseră în
mijlocul câmpului, chiar acolo unde dăduse spectacol în urmă cu câteva
minute, la timp ca să-l vadă pe unul aterizând pe un tânăr care fugea și
doborându-l pe spate.
 Tânărul încă striga la zeii care nu aveau să-i răspundă în timp ce
ilkenul se aplecă, îşi scoase o gheară lungă și îi sfârtecă burta cu o
mișcare lină. El încă ţipa când ilkenul îşi coborî faţa mutilată și se
înfruptă.
— Ce drăcia dracului sunt bestiile astea?
Soldaţi din Morath, fu tot ce spuse Lorcan.
Nik se uita la sabia și securea pe care le scosese Lorcan, iar el nu se
gândi să pretindă că nu știa cum să le folosească și că era un simplu
bărbat din sălbăticie, când spuse cu o precizie rece:
— Sunt capabili, în mod natural, să treacă prin orice magie și mor
numai dacă sunt decapitaţi.
— Sunt înalţi de aproape trei metri, spuse Ombriel cu faţa palidă.
Lorcan îi lăsă cu evaluările și fricile lor, intrând în cercul de lumină din
mijlocul câmpului, când cei patru ilkeni terminară să se joace cu tânărul.
Omul era încă viu, şoptind rugăminţi de ajutor.
Lorcan îşi dezlănţui puterea și ar fi putut jura că tânărului i se citea
recunoștinţa în ochi, când moartea îl întâmpină.
Ilkenii îşi ridicară privirea ca la un semn, șuierând încet. Sângele le
curse de pe dinţi.
Lorcan se concentră, pregătindu-se să-i distragă și să-i zăpăcească,
dacă într-adevăr rezistau magiei. Poate că Marion ar fi avut timp să fugă.
Ilkenul care-i spintecase burta tânărului îi spuse, râsul dansându-i pe
limba gri:
— Tu ești șeful?
— Da, zise Lorcan simplu.
Asta îi spuse suficient. Ei nu știau cine era el și ce rol juca în
evadarea lui Marion.
Cei patru ilkeni zâmbiră.
— Căutăm o fată. A ucis pe unul dintre noi – și pe alţi câţiva.
Pe ea o învinuiau pentru moartea ilkenilor, din urmă cu câteva
săptămâni? Sau era o scuză ca să-și vadă de-ale lor?
— Am urmărit-o spre trecătoarea Achantus… Ar putea să se ascundă
aici, printre oamenii tăi. Acesta rânji superior.
Lorcan îi făcu pe Nik și Ombriel să tacă din gură. Dacă ar fi ˟început
să-i dea de gol, securea din mâinile lui s-ar fi mișcat.
— Caută în alt carnaval. Suntem în echipa asta de câteva luni.
— Ea este mică, mai zise creatura, ochii aceia prea umani licărind.
Oloagă de un picior.
— Nu știm pe nimeni care să fie așa.
Ei ar fi vânat-o până la capătul pământului.
— Atunci, aliniază-ţi oamenii ca să îi putem… inspecta.
 Să-i facă să meargă. Să-i analizeze. Să caute o tânără cu păr negru,
care șchiopăta și care cine știe ce alte semne făcute de unchiul ei mai
avea.
— I-aţi speriat pe toţi. s-ar putea să dureze câteva zile până când au
să se întoarcă. Și, repet, spuse Lorcan, ridicând securea un pic mai sus,
în caravana mea nu e nimeni care să se potrivească unei asemenea
descrieri.
În spatele lui, Nik și Ombriel tăceau, groaza lor duhnind în nările lui.
Lorcan o forţă pe Marion să rămână ascunsă.
Ilkenul zâmbi – era cel mai hidos zâmbet pe care îl văzuse Lorcan în
toate secolele lui.
— Avem aur. Într-adevăr, ilkenul de lângă el avea o pungă plină
legată la șold. Numele ei este Elide Lochan. Unchiul ei este Lordul
Perranthului. O să te răsplătească din plin dacă i-o vei da.
Cuvintele îl loviră pe Lorcan ca niște pietre. Marion – Elide… minţise.
Reușise să-l împiedice până și să-i adulmece minciunile, rostise destule
adevăruri și se folosise de propria-i frică pentru a-și ascunde mirosul…
— Nu cunoaştem pe nimeni cu numele ăsta, spuse din nou Lorcan.
— Păcat, spuse santinela. Pentru că, dacă s-ar fi aflat în compania
voastră, am fi luat-o și am fi plecat. Dar acum… Ilkenul le zâmbi celor trei
tovarăși, iar aripile lor negre foșniră. Acum, se pare că am zburat foarte
mult pentru nimic. Și suntem foarte flămânzi.

CAPITOLUL 41

Elide se strecurase într-un compartiment ascuns din podeaua celei

mai mari căruţe și se rugase să nu o descopere nimeni. Sau să înceapă
să ardă lucruri. Respiraţia ei rapidă era singurul sunet. Aerul devenea
sufocant și fierbinte, picioarele îi tremurau și avea crampe din cauză că
stătea ghemuită, dar ea încă aștepta, ascunsă.
Lorcan fugise afară – pur și simplu, fugise în agitaţie. Ea părăsise
cortul la timp ca să-i vadă pe cei patru ilkeni – înaripaţi – coborând în
tabără. Nu zăbovise destul de mult ca să vadă ce se întâmplase după
aceea.
Nu-si dădea seama dacă trecuseră minute sau ore.
Ea le adusese pe creaturi în caravană, la oamenii aceștia…
Ţipetele deveniră mai stridente, apoi se estompară. După aceea, nu
se mai auzi nimic.
Poate că Lorcan era mort. Poate că toată lumea era moartă.
 Cu urechile ciulite, încercă să respire mai domol ca să asculte
sunetele vieţii, ale acţiunii de dincolo de ascunzătoarea ei mică și
fierbinte. Fără îndoială, era un loc rezervat pentru contrabandă, și nu
pentru un om.
Nu putea să se mai ascundă mult timp. Dacă ilkenii aveau să-i ucidă
pe toţi, urmau să caute supravieţuitori și, foarte probabil, ar fi adulmecat-
o.
Trebuia să scape cu fuga; să evadeze, să observe ce putea și să
fugă spre câmpurile întunecate și să se roage ca acolo să nu mai aștepte
și alţii. Picioarele și gambele îi amorţiseră cu câteva minute înainte, iar
acum o furnicau neîncetat. Era foarte posibil nici să nu poată să meargă,
iar piciorul ei stupid și inutil…
Ea ascultă din nou, rugându-se lui Anneit să le îndrepte ilkenilor
atenţia în altă parte.
Doar liniștea o întâmpină. Nu se mai auzeau ţipete.
Acum. Ar fi trebuit să plece acum, cât mai era întuneric.
Elide nu-ɨ mai permise fricii nicio secundă să-i otrăvească sângele.
Ea supravieţuise Morathului, supravieţuise singură câteva săptămâni.
Avea să reușească; trebuia să reușească și nu ar fi deranjat-o deloc să
fie spălătoarea de vase a reginei, dacă asta ar fi ˟însemnat că putea
trăi…
Elide se îndreptă, simţind că o dureau umerii când ridică încet trapa,
micul covor alunecând înapoi. Ea scrută interiorul căruţei – băncile goale
de pe ambele părţi – și apoi se uită cu atenţie la noaptea care îi facea
semn din depărtare. Lumina intra din tabăra din spatele ei, dar, în faţă…
era o mare de întuneric. Câmpul era, poate, la zece metri distanţă.
Lemnul care scârţâi o făcu pe Elide să tresară când împinse trapa
suficient, încât să se strecoare, pe burtă. Dar haina i se agăţă, făcând-o
să se oprească. Elide scrâșni din dinţi, trăgând orbește, dar se prinsese
în spaţiul înghesuit. Anneith să o salveze…
— Spune-mi, se auzi vocea tărăgănată a unui bărbat în spatele ei,
din apropierea băncii vizitiului. Ce ai fi făcut dacă aș fi fost un soldat
ilken?
Ușurarea îi înmuie oasele, iar Elide se abţinu să suspine. Se întoarse
ca să-l vadă pe Lorcan plin de sânge negru, stând pe banca din spatele
locului vizitiului, cu picioarele întinse în faţă. Lângă el, toporul și sabia
erau și ele pătate de sânge negru, iar Lorcan mesteca în dorul lelii un pai
de grâu, în timp ce se uita la peretele din pânză al căruţei.
— Primul lucru pe care eu l-aș fi făcut în locul tău, spuse gânditor
Lorcan, fără să se uite deocamdată la ea, ar fi fost să-mi scot rochia.
Dacă ai fi alergat, ai fi căzut pe burtă – iar roșul e la fel de strident ca un
sunet de alarmă.
Ea trase din nou de rochie, iar materialul se rupse în sfârșit.
Încruntându-se, atinse ușor locul din care se eliberase și găsi un panou
șubrezit din lemn.
— Al doilea lucru pe care l-aș fi făcut, continuă Lorcan,fără să se
deranjeze să-și șteargă stropii de sânge de pe faţă, ar fi fost să spun
naibii adevărul. Să știi că bestiilor ilken le place să vorbească dacă le
motivezi cum trebuie… Și mi-au spus niște lucruri foarte interesante. În
cele din urmă, ochii negri se îndreptară spre ea extrem de răutăcioși. Dar
nu mi-ai spus adevărul, nu-ɨ așa, Elide?
Elide căscă ochii și se albi la faţă pe sub machiaj. Pe undeva, îşi
pierduse pălăria, iar părul negru îi alunecă liber din niște agrafe când se
ridică din compartimentul ascuns. Lorcan urmări fiecare moment,
evaluând și cântărind lucrurile, întrebându-se ce să facă, mai exact, cu
ea.
Era o mincinoasă. O mincinoasă videană.
Elide Lochan, legitima Lady a Perranthului, ieși trântind trapa și
încruntându-se la el, de unde era în genunchi pe podea, Lorcan se
încruntă și el.
— De ce ar fi trebuit să am încredere în tine, spuse ea cu o răceala
impresionantă, când m-ai urmărit zile în șir prin pădure? De ce ar fi
trebuit să-ţi spun ceva despre mine, când tu ai fi fost dispus să mă vânzi
celui care ţi-ar fi oferit cei mai mulţi bani?
Pe Lorcan îl durea tot trupul; capul îi zvâcnea din cauza măcelului
căruia abia reușise să îi supravieţuiască. Ilkenii muriseră, dar nu prea
ușor. Iar cel pe care îl lăsase în viaţă, cel pe care Nik și Ombriel îl
imploraseră să-l ucidă și să termine treaba, îi spuse de fapt foarte foarte
puţine lucruri.
Dar Lorcan hotărâse că soţia lui nu trebuia să știe că era timpul să
vadă ce ar fi putut să-i dezvăluie, dacă i-ar fi spus câteva minciuni.
Elide se uită la armele lui, la sângele urât mirositor care îl acoperea
ca uleiul.
— I-ai ucis pe toţi?
El îşi scoase paiul de grâu din gură.
— Crezi că aș fi fost aici, dacă nu aș fi făcut-o?
Elide Lochan nu era o simplă femeie care încerca să se întoarcă în
patria ei și să-și servească regina. Era o lady de viţă nobilă, care și-ar fi
dorit întoarcerea căţelei scuipătoare de foc din Nord, ca să-i ofere
ajutorul, oricare ar fi fost acela. Ea și Aelin s-ar fi potrivit de minune,
decise el: mincinoasa cu chip dulce și prinţesa nesuferită și îngâmfată.
Elide se trânti pe bancă, masându-și picioarele și gambele.
 — Îmi risc viaţa pentru tine, spuse el prea încet, și totuși, decizi să
nu-mi spui că unchiul tău nu este doar un comandant din Morath, ci și
mâna dreaptă a lui Erawan și că tu ești bunul lui de preţ.
— Ţi-am spus destule lucruri adevărate. Nu contează cine sunt. Și nu
sunt bunul nimănui.
Furia îi smuci lesa pe care fusese atent să o ţină din scurt înainte de
a-i urmări mirosul până la căruţă. Afară, ceilalţi se grăbeau să îşi facă
bagajele, gata să fugă în noapte înainte ca sătenii să dea vina pe ei
pentru dezastru.
— Ba contează cine ești! Cu regina ta pe drum, unchiul tău știe că ea
ar plăti scump ca să te recupereze. Nu ești doar un bun de prăsilă – ești
o unealtă de negociere. Ai putea să fii la fel de bine cea care să o
îngenuncheze pe căţeaua aia.
Furia licări pe chipul ei cu trăsături fine.
— Și tu ai destule secrete, Lorcan! Ea îi rosti numele ca pe o
înjurătură. Iar eu încă nu am reușit să hotărăsc dacă mi se pare insultător
sau amuzant faptul că tu crezi că sunt prea proastă ca să observ. Că ai
crezut că sunt o fată zăpăcită de frică, prea recunoscătoare pentru
prezenţa unui războinic, atât de puternic încât să mă întreb măcar ce
căutai acolo sau ce voiai sau ce ai de câştigat din toate astea. Ţi-am
arătat exact ce ai vrut să vezi: o tânără rătăcită care avea nevoie de
ajutor, poate o mincinoasă pricepută, dar care, în cele din urmă, nu
merita să o bagi în seamă. Iar tu, cu aroganţa ta de nemuritor, nu te-ai
gândit prea mult. De ce ai fi făcut-o, când oamenii sunt atât de inutili? De
ce te-ai fi deranjat, când plănuiai să mă abandonezi în clipa în care
obţineai ce voiai?
Lorcan clipi, sprijinindu-și picioarele pe podea. Ea nu se retrase
niciun centimetru.
El nu-și amintea ultima dată când îi vorbise astfel cineva.
— Ai grijă ce spui!
Elide îi zâmbi cu ură.
— Sau ce? Ai să mă vânzi Morathului? Ai să mă folosești ca să intri
acolo?
— Nu m-am gândit la asta, dar mulţumesc pentru idee.
Grumazul îi tresări – singurul semn că se temea, dar ea spuse clar și
fără ezitare:
— Dacă ai să încerci să mă duci în Morath, am să mă sinucid înainte
să mă treci peste podul Fortăreţei.
Ameninţarea și promisiunea îl făcură să îşi ţină mânia sub control,
furia absolută că… într-adevăr, ea se prefăcuse că-i întâmpină
așteptările, aroganţa și prejudecăţile. El spuse precaut:
 — Ce au cu tine, de-i face să te vâneze neîncetat? Ei nu o fac pentru
sângele tău nobil, pentru magia ta sau ca să te folosească în procesul de
înmulţire. Obiectul pe care îl porţi cu tine – ce este?
Poate că era o seară a adevărului, poate că moartea plutea suficient
de aproape, încât să o facă să fie un pic nesăbuită, dar Elide spuse:
— Este un dar pentru Celaena Sardothien. De la o prizonieră în
Morath, care a așteptat mult timp să o răsplătească pentru un bine din
trecut. Nu știu mai multe.
Un dar pentru asasină – nu pentru regină. Poate că nu era nimic
important, dar…
— Lasă-mă să-l văd!
— Nu.
Ei se fixară din nou unul pe celălalt cu privirea. Iar Lorcan știa că
dacă ar fi vrut, ar fi putut să-l ia și să dispară, după ce ar fi adormit ea. Să
vadă ce ar fi putut să o facă să îl protejeze atât de mult.
Dar el știa… o mică și stupidă parte din Lorcan știa că, dacă ar fi furat
de la femeia căreia deja i se furaseră prea multe… Nu știa dacă ar mai fi
putut să îndrepte situaţia. De-a lungul secolelor, el făcuse niște lucruri
atât de rele și de josnice, fără să se gândească de două ori. Le savurase
din plin cruzimea.
Dar așa… aici era o limită. Cumva… cumva aici era o nenorocită de
limită.
Cu orice dar ar fi avut, ea păru să-i înţeleagă decizia. Umerii îi
căzură, iar ea se holbă în gol la peretele de pânză, când sunetele și
îndemnurile celor din grupul lor de a se grăbi să-și facă bagajele și de a
lăsa în urmă lucrurile de care se puteau lipsi se auziră mai aproape.
— Marion o chema pe mama mea, spuse Elide încet. A murit
apărând-o pe Aelin Galathynius de asasinul ei. Mama a tras de timp
pentru ca Aelin să fugă – să scape pentru ca, într-o zi, să poată să se
întoarcă și să ne salveze pe toţi. Unchiul meu, Vernon, a urmărit zâmbind
cum tatăl meu, Lordul Perranthului, a fost executat în faţa castelului. Apoi
i-a luat tatei titlul, pământurile și casa. Și, în următorii zece ani, unchiul
meu m-a închis în cel mai înalt turn din castelul Perranth, doar cu doica
mea. Când mi-am rupt piciorul și glezna, nu a avut suficient de multă
încredere în vindecătoare ca să le lase să mă trateze. A păstrat gratiile
de la ferestrele turnului ca să mă împiedice să mă sinucid și mi-a
încătușat gleznele ca să mă împiedice să fug. Am plecat pentru prima
dată în zece ani când m-a băgat într-un furgon-închisoare și m-a târât în
Morath. Acolo, m-a obligat să lucrez ca servitoare – pentru umilinţa și
groaza cu care se delecta. Am plănuit și visat să evadez în fiecare zi. Și,
când a sosit clipa… Am profitat de ocazie. Nu știam despre ilkeni; am
auzit doar zvonuri despre creaturile decăzute care erau create în munţii
de dincolo de fortăreaţă. Nu am ce pământuri, bani sau armată să-i ofer
lui Aelin Galathynius. Dar am să o găsese și am să o ajut cum am să pot.
Măcar ca să împiedic o fată, doar singură, să îndure ce am suferit eu.
El se gândi la adevărul cuvintelor ei. Lăsă vorbele să-i pună la punct
viziunea despre ea. Planurile… lui.
— Am peste cinci sute de ani, spuse Lorcan. Prin jurământul de
sânge, sunt legat de regina Maeve a creaturilor Fae și locţiitorul ei. Am
făcut lucruri măreţe și îngrozitoare în numele ei și am să mai fac până
când am să mor. M-am născut bastard pe străzile din Doranelle și am
umblat liber cu ceilalţi copii abandonaţi, până ce mi-am dat seama că
talentele mele sunt diferite. Și Maeve a observat. Pot ucide mai repede –
pot simţi când moartea se apropie. Cred că magia mea este moartea,
oferită mie de însuși Hellas. Umblu pe tărâmurile astea în numele reginei
mele, deși am venit fără permisiunea ei. Ar putea foarte bine să mă
vâneze și să mă ucidă pentru asta. Dacă santinelele ei au să vină să mă
caute, este în interesul tău să te prefaci că nu mă cunoști.
Mai erau multe de spus, dar… și Elide mai avea secrete. Ei îşi
spuseseră destule pentru moment.
Nici măcar o urmă de frică nu-ɨ pătă mirosul.
— Ai familie? fu tot ce rosti Elide.
— Nu.
— Ai prieteni?
— Nu.
Războinicii din grupul său nu contau. Nenorocitului de Whitethorn nu
păruse să îi pese când el îi abandonase ca să o servească pe Aelin
Galathynius; Fenrys recunoscuse că ura legătura; Vaughan nu prea era
prin preajmă; cumpătarea permanentă a lui Gavriel îl scotea din minţi; și,
mai tot timpul, Connall era prea ocupat să se împerecheze cu Maeve ca
un animal.
Elide îşi înclină capul, iar părul îi alunecă pe faţă. El ridică mâna ca
să i-l dea pe spate și să se uite atent în ochii ei negri. Dar mâinile îi erau
acoperite cu sânge murdar. Și avea sentimentul că Elide Lochan nu
accepta să fie atinsă fără ca ea să-și fi dorit același lucru.
— Atunci, şopti ea, noi doi semănăm măcar în privinţa asta.
Nu aveau nici familie, nici prieteni. Situaţia nu păruse chiar atât de
jalnică înainte ca ea să spună asta, înainte să se vadă, brusc, prin ochii
ei.
Elide se ridică în picioare și dădu din umeri când Molly strigă din
apropriere:
— Ar trebui să te speli; iar arăţi ca un războinic.
 El nu era sigur dacă ea îi făcuse un compliment.
— Din nefericire, Nik și Ombriel și-au dat seama că noi nu suntem
ceea ce părem.
Neliniștea licări în ochii ei.
— Dacă am pleca…
— Nu. Au să ne păstreze secretul.
Chiar dacă doar pentru că îl văzuseră pe Lorcan omorându-i pe ilkeni
și știau exact ce ar fi putut să le facă dacă ar fi respirat măcar ciudat spre
ei.
— Putem să mai rămânem o vreme – până ce scăpăm de asta.
Elide dădu din cap, șchiopătând vizibil când se îndreptă spre partea
din spate a căruţei. Ea se așeză pe margine înainte de a coborî,
simţindu-și glezna prea slăbită și prea dureroasă ca să sară. Totuși se
mișcă în liniște și cu demnitate, șuierând ușor când atinse pământul cu
piciorul.
Lorcan o urmări șchiopătând în noapte fără să arunce o privire spre
el.
Și se întrebă ce naiba făcea el.

CAPITOLUL 42

Moartea mirosea a sare, a sânge, a lemn și a putreziciune.

Și durea.
Întunericul să o învăluie, durea ca naiba. Cei Antici minţiseră că
vindeca toate bolile, dacă durerea care-i traversa stomacul era vreun
semn. Ca să nu mai vorbim de durerea puternică de cap, de uscăciunea
gurii, de usturimea celeilalte tăieturi de pe braţul ei.
Poate că Întunericul era altă lume, alt tărâm. Poate că plecase spre
tărâmul iadului de care oamenii se temeau atât de mult.
Ea ura Moartea.
Și Moartea putea să se ducă naibii…
Manon Cioc-negru deschise ochii prea grei și care o usturau prea
tare și se uită mijit la lumina pâlpâitoare a lămpii care se legăna pe
panourile din lemn ale camerei în care stătea întinsă.
Nu era un dormitor adevărat, îşi dădu ea seama după mirosul urât al
sării și după legănatul și scârţâitul lumii din jurul ei. Era o cabină – pe o
navă.
Una mică și întunecoasă, în care abia încăpea patul și cu un hublou
prea mic pentru a putea măcar să se strecoare prin el…
 Ea se ridică rapid. Abraxos. Unde era Abraxos…
— Relaxează-te! se auzi vocea tărăgănată și prea cunoscută a unei
femei, din spaţiul umbrit de lângă piciorul patului.
Durerea erupse în burta lui Manon, un răspuns întârziat la mișcarea
ei bruscă, iar ea se uită printre bandajele albe care îi zgâriau degetele și
la tânăra regină care stătea pe scaunul de lângă ușă. Se uită între femeie
și lanţurile pe care le avea acum la încheieturile mâinilor și la picioare –
ancorate în pereţii în care găurile păreau a fi fost date recent.
— Se pare că îmi ești din nou datoare cu viaţa, Cioc-negru, spuse
Aelin Galathynius, cu un umor rece în ochii ei turcoaz. Elide. Dacă Elide
ajunsese aici…
— Apropo, doica ta agitată, balaurul, e în regulă. Nu știu cum ai ajuns
să călărești un balaur atât de simpatic, dar stă întins mulţumit la soare,
pe puntea din faţă. Nu pot să spun că îi fericește pe marinari – mai ales
că trebuie să cureţe după el.
„Găsește un loc sigur”, îi spusese ea lui Abraxos. O găsise cumva pe
regină? Știuse cumva că locul acesta era singurul unde ar fi putut avea o
șansă la supravieţuire?
Aelin îşi lăsă picioarele pe podea, cizmele scoţând un zgomot surd.
Faţă de ultima dată când Manon o văzuse pe femeie, ea afișa un soi de
nerăbdare sinceră. Ca și când hazul războinicei care râsese în lupta lor
din vârful templului lui Ternis s-ar fi ciobit un pic, iar ea ar fi devenit mai
crudă și mai videană.
Burta lui Manon zvâcni cu o durere care o făcu să îşi muște buza ca
să nu șuiere.
— Cine te-a rănit așa nu glumea, spuse regina. Ai probleme acasă?
Asta nu era treaba reginei sau a altcuiva.
— Lasă-mă să mă vindec și apoi am să plec, spuse răgușit Manon,
cu limba uscată și grea.
— O, nu, zise mieros Aelin. Nu pleci nicăieri. Balaurul tău poate să
facă ce dorește, dar, în mod oficial, tu ești acum a noastră.
Manon începu să ameţească, dar se forţă să spună:
— A voastră?
Ea schiţă un zâmbet cu subînţeles. Apoi regina se ridică graţios.
Părul îi era mai lung, faţa mai subţire, iar ochii turcoaz duri și bântuiţi.
Regina spuse simplu:
— Uite regulile, Cioc-negru. Dacă încerci să evadezi, mori. Dacă
rănești pe careva, mori. Dacă ne bagi pe vreunul dintre noi în necaz…
Cred că înţelegi unde vreau să ajung. Dacă întreci limita am să termin ce
am început în ziua aia din pădure, cu sau fără datorie de viaţă. De data
asta, nu am nevoie de sabie ca să o fac.
 În timp ce vorbi, flăcări aurii părură să-i pâlpâie în ochi. În ciuda
durerii, Manon îşi dădu seama, uimită, că regina chiar ar fi putut să o
ucidă înainte ca ea să se apropie suficient, încât să o omoare.
Aelin se întoarse spre ușă, punând pe mâner mâna acoperită de
cicatrice.
— Am găsit așchii de fier în burta ta înainte să te vindec. Îţi sugerez
să nu-l minţi pe cel care o să poată să te suporte suficient de mult timp,
încât să afle toată povestea. Ea făcu semn din bărbie spre podeaua pe
care se aflau un ulcior și un pahar. Apa este lângă pat. Dacă poţi să
ajungi la ea.
Apoi plecă.
Manon ascultă cum sunetul pașilor ei hotărâţi se stinse. În afară de
valurile care loveau nava, de scârţâitul lemnului și de pescăruși, nu se
auzeau alte voci sau sunete. Așadar, trebuiau să fie încă aproape de
coastă, navigând spre… Asta trebuia să afle.
După ce s-ar fi vindecat, ar fi scăpat de cătușe și s-ar fi urcat pe
Abraxos.
Dar unde să se ducă? La cine?
Nu era niciun cuib care să o primească, niciun Clan care să o
ascundă de bunica ei. Iar Cele Treisprezece… Unde erau acum?
Fuseseră vânate?
Pe Manon o ardea stomacul, dar ea se întinse după apă. Durerea o
lovi destul de puternic, încât renunţă după o clipă.
Ei auziseră, fără îndoială, ce era ea. Cele Treisprezece auziseră.
Nu doar o Crochan pe jumătate, ci ultima Regină Crochan.
Iar sora ei… sora ei vitregă…
Manon fixă cu privirea tavanul umbrit din lemn.
Pe mâini, simţea sângele vrăjitoarei Crochan. Și mantia ei… mantia
roșie era întinsă pe marginea patului. Mantia surorii ei. Pe care bunica o
obligase să o poarte, știind cui îi aparţinuse, știind cui îi tăiase Manon
gâtul.
Nu mai era moștenitoarea Cioc-negru, cu sau fără sângele Crochan.
Disperarea se cuibări ca o pisică în jurul durerii din burta lui Manon.
Ea devenise un nimeni și un nimic.
Ea nu îşi aminti când adormise.

Vrăjitoarea dormi trei zile după ce Aelin raportă că ea se trezise.

Dorian intra în cabina înghesuită împreună cu Rowan și regina de fiecare
dată când o mai vindecau câte puţin, observând cum lucra magia lor, dar
neîndrăznind să o încerce pe Cioc-negru, cât era inconștientă.
 Chiar și inconștientă, respiraţiile și zvâcnirile lui Manon erau un
memento al faptului că era un prădător înnăscut și că faţa-i incredibil de
frumoasă era ca o mască ce putea să-i ademenească pe cei imprundenţi
spre moarte.
Cumva, părea convenabil, având în vedere că, probabil, ei se
îndreptau spre propria condamnare.
După ce fuseseră escoraţi de cele două nave ale lui Rolfe pe coasta
regatului Eyliwe, evitaseră ţărmul. O furtună puternică îi obligase să
ancoreze printre micile insule din largul apelor din Leriba, iar ei
supravieţuiseră doar mulţumită vânturilor lui Rowan, care îi protejaseră.
Cei mai mulţi dintre ei îşi petrecuseră timpul vomând într-o găleată.
Inclusiv Rowan.
Acum se apropiau de Banjali și, cu fiecare leghe cu care se apropiau
de minunatul oraș, Dorian încercase și eșuase să nu se gândească la
prietenul său mort. Încercase, dar nu reușise să nu se mai gândească la
faptul că, dacă lucrurile nu ar fi mers atât de rău, Nehemia ar fi fost cu ei,
chiar pe nava aceasta. Încercase și nu reușise să nu se gândească dacă
nu cumva atingerea ei – semnul Wird pe care i-l desenase cândva pe
piept – îi trezise… puterea. Dacă nu fusese un blestem, nu doar o
binecuvântare.
El nu avu curajul s-o întrebe pe Aelin ce simţea, deși o surprinse
deseori fixând cu privirea coasta – chiar dacă ei nu o vedeau, chiar dacă
nu s-ar fi apropiat.
Dacă magia lui Rowan i-ar fi ajutat, într-o săptămână – sau mai puţin
– ar fi ajuns la marginea estică a Mlaștinilor Stâncoase. Și odată aflaţi în
raza de acţiune… ar fi trebuit să se ghideze cu încredere în indicaţiile
vagi ale lui Rolfe.
Și să evite flota lui Melisande – flota lui Erawan acum, presupuse el –
care aștepta chiar după peninsula din golful din Oro.
Dar, pentru moment… Dorian era de strajă în camera lui Manon și
niciunul nu-și asumase vreun risc în ceea ce o privea pe moștenitoarea
Cioc-negru.
El îşi drese vocea când ea îşi mișcă pleoapele, genele negre
ridicându-se, și apoi deschise ochii.
Ochii aurii și somnoroși îi întâlniră pe ai lui.
— Bună vrăjitoareo, spuse el.
Ea strânse din buzele-i pline și senzuale, dar el nu-și dădea seama
dacă făcuse gestul ca să nu se strâmbe sau ca să zâmbească. Dar ea se
ridică, părul alb ca luna îi alunecă în faţă, iar lanţurile zăngăniră.
— Bună, prinţule, şopti ea.
Pe toţi zeii, era răgușită.
 El se uită la ulciorul cu apa.
— Vrei să bei?
Trebuia să fie însetată. Reuși cu greu să-i toarne câteva picături pe
gât, nedorind să riște să o înece sau să-i elibereze dinţii de fier, de
oriunde i-ar fi ţinut.
Manon se uită cu atenţie la ulcior și apoi la el.
— Sunt și prizoniera ta?
— Datoria de viaţă este plătită, spuse el simplu. Nu însemni nimic
pentru mine.
— Ce s-a întâmplat? spuse ea răgușit.
Era un ordin – și unul pe care el îi permise să-l dea.
Însă îşi umplu paharul, încercând să nu pară că măsura cât de
departe ar fi ajuns ea în lanţurile acelea când i-l înmână. Unghiile de fier
nu se văzură când apucă paharul cu degetele subţiri. Se crispă ușor și se
mai crispă un pic atunci când îl ridică la buzele încă palide și bău.
Ea goli paharul. Dorian îl umplu din nou în tăcere. O dată. De două
ori. De trei ori.
După ce îi astâmpără setea, în sfârșit, el spuse:
— Balaurul tău a zburat direct spre noi. Tu te-ai rostogolit din șa în
apă, la doar cincizeci de metri de nava noastră. Cum ne-a găsit, nu știm.
Te-am scos din apă – Rowan ţi-a pansat temporar abdomenul pe punte,
înainte să putem să te aducem aici. Este un miracol că nu ai murit la cât
sânge ai pierdut. Ca să nu mai vorbesc de infecţie. Te-am ţinut aici o
săptămână, iar Aelin și Rowan s-au ocupat de tine – a trebuit să te taie
din nou în unele locuri, ca să îndepărteze carnea distrusă. De atunci, ai
tot leșinat și ţi-ai revenit.
Dorian nu avea chef să-i spună că el fusese cel care sărise în apă.
El pur și simplu… acţionase, așa cum o făcuse și Manon când îl
salvase în turnul său. Nu îi datora mai mult. Lysandra, în forma ei de
dragon de mare, îi ajunsese din urmă câteva clipe mai târziu, iar el o
ţinuse în braţe pe Manon cea udă leoarcă atunci când urcase pe spatele
creaturii metamorfice. Vrăjitoarea fusese atât de palidă, iar rana de pe
abdomenul ei… aproape că-l făcuse să vomite ce mâncase la micul
dejun. Ea semăna cu un pește care fusese eviscerat neglijent.
Spintecată – confirmase Aelin după o oră, ridicând o mică bucată de
metal – de cineva cu unghii foarte ascuţite din fier.
Niciunul dintre ei nu menţionase că ar fi putut fi o pedeapsă – pentru
că îl salvase.
Manon evalua camera cu ochi care se limpezeau repede.
— Unde suntem?
— Pe mare.
 Aelin îi ordonase să nu îi spună nimic despre planurile și locul în care
se aflau.
— Ţi-e foame? o întrebă el, gândindu-se la ce anume ar fi mâncat,
într-adevăr, ochii aurii se îndreptară spre gâtul lui.
— Serios? El ridică o sprânceană.
Ei i se umflară un pic nările.
— Doar de distracţie.
— Nu ești… măcar parţial om?
— Nu în felurile care ar conta.
Corect – deoarece celelalte părţi… de Fae, Valg… Sângele Valg le
crease pe vrăjitoare. Însuși prinţul care îl infestase avea același sânge ca
ea. Văzând ochii aurii care-l priveau acum, ţipându-i să plece, imaginile și
cuvintele despre prinţul acela se strecurară din străfundurile memoriei
lui… Erau ochii regilor Valg. El întrebă precaut:
— Deci te consideri mai mult Valg decât om?
— Valgii sunt dușmanii mei – Erawan e dușmanul meu.
— Și asta ne face aliaţi?
Ea nu îi confirmă nimic.
— Se află printre voi o tânără pe nume Elide?
— Nu. Cine naiba mai e și aia? N-am întâlnit pe nimeni cu numele
ăsta.
Manon închise ochii pentru o clipă. Gâtul ei subţire se mișcă.
— Ai vești despre Cele Treisprezece ale mele?
— Tu și balaurul sunteţi primii pe care i-am văzut de câteva
săptămâni.
Întrebarea ei și faptul că încremenise îl făcură să se mire.
— Nu știi dacă sunt în viaţă.
Și cu bucăţile de fier din burta ei…
Vocea lui Manon fu monotonă și rece ca moartea.

Spune-i lui Aelin Galathynius să nu se deranjeze să se folosească de

mine ca să negocieze. Matroana Cioc-negru nu o să mă recunoască nici
ca moștenitoare, nici ca vrăjitoare, și nu o să faceţi decât să vă dezvăluiţi
localizarea exactă.
Magia lui pâlpâi.
— Ce s-a mai întâmplat în Rifthold?
Manon se așeză din nou, înclinându-și capul în direcţia opusă lui.
Spuma de pe hubloul deschis i se prinse în părul alb și-l făcu să
strălucească în cabina slab luminată.
— Totul are un preţ.
 Și cuvintele acelea, și faptul că vrăjitoarea îşi întorsese faţa, părând
să aștepte moartea, îl făcură să spună:
— Ti-am zis cândva să mă cauţi – se pare că erai nerăbdătoare să-mi
vezi chipul frumos.
Ei îi înţepeniră umerii.
— Mi-e foame.
El zâmbi lent.
Ca și când i-ar fi auzit zâmbetul, Manon îi aruncă o privire urâtă.
— Mâncare.
Însă trupul încă-i era prea fragil. Orice s-ar fi ˟întâmplat, orice ar fi
˟îndurat ea… Dorian îşi întinse un braţ de-a lungul spătarului scaunului
său.
— Vine în câteva minute. Nu mi-ar plăcea să pieri. Ar fi păcat să pierd
cea mai frumoasă femeie din lume în floarea vieţii ei nemuritoare și rele.
— Nu sunt femeie, fu tot ce spuse ea.
Dar enervarea licări în ochii de culoarea aurului topit.
El ridică indolent din umeri, poate doar din cauza faptului că era, într-
adevăr, în lanţuri; poate pentru că, în ciuda morţii pe care o emana ea și
care i se părea încântătoare, nu se temea deloc.
— Vrăjitoare, femeie… câtă vreme părţile care contează sunt acolo,
ce mai contează?
Ea se ridică în șezut, afișându-și neîncrederea și indignarea
extenuată pe faţa perfectă. În tăcere îşi dezgoli dinţii.
În schimb, Dorian îi zâmbi leneș.
— Îţi vine sau nu să crezi, la bordul navei sunt neobișnuit de mulţi
oameni atrăgători, bărbaţi și femei. Ai să te integrezi de minune. Și
presupun că ai să te și printre nemuritorii irascibili.
Ea aruncă o privire spre ușă cu câteva clipe înainte ca el să audă
pașii care se apropiau. Tăcură amândoi până ce mânerul se întoarse,
dezvăluind chipul încruntat al lui Aedion.
— Trează și gata să sfâșie gâturi, se pare, spuse generalul în loc de
salut.
Dorian se ridică, luându-i tava cu ceea ce părea a fi tocană de pește.
După cum se uita Aedion la Manon, el se întrebă dacă trebuia să verifice
peștele, să nu fie otrăvit. Se încruntă și ea la războinicul cu părul auriu.
— Dacă ar fi fost după mine, v-aș fi doborât pe tine și pe balaurul tău
nenorocit, spuse Aedion. Fii recunoscătoare că regina mea crede că îi
ești mai de folos în viaţă!
Apoi el plecă.
Dorian lăsă tava lângă Manon și o urmări adulmecând-o. Ea mușcă
încet și precaut – ca și când ar fi lăsat mâncarea să-i alunece în burta
care se vindeca și simţind cum se așeza acolo. Ca și când chiar ar fi
verificat dacă era otrăvită. Cât așteptă, Manon întrebă:
— Nu tu dai ordine pe nava asta?
El făcu un efort să nu se enerveze.
— Știi care-i situaţia mea. Acum sunt la mila prietenilor mei.
— Și Regina Terrasenului este prietena ta?
— N-aș vrea ca nimeni altcineva să-mi păzească spatele. Cu
excepţia lui Chaol, dar…
Era inutil să se gândească la el, să îi simtă lipsa.
În cele din urmă, Manon mai luă o înghiţitură din tocana ei de pește.
Apoi alta. Și alta.
Iar el îşi dădu seama că ea evita să-i vorbească. Suficient cât să o
întrebe:
— Bunica ta ţi-a făcut asta, nu-ɨ așa?
Lingura ei se opri în bolul de lemn ciobit. Încet, se întoarse cu faţa la
el. Era un chip inexpresiv, făurit din coșmarurile și fanteziile de la miezul
nopţii.
— Îmi pare rău, recunoscu el, dacă preţul pentru că m-ai salvat atunci
în Rifthold a fost… ăsta.
— Află dacă Cele Treisprezece ale mele sunt în viaţă, prinţule. Fă
asta și sunt la dispoziţia ta.
— Unde le-ai văzut ultima dată?
Ea nu spuse nimic și mai înghiţi o lingură de mâncare.
— Au fost prezente când bunica ta ţi-a făcut asta? insistă el.
Umerii i se lăsară un pic, iar ea luă încă o lingură din lichidul tulbure,
dar nu sorbi.
— Viaţa Locţiitoarei mele a fost preţul pentru ce s-a întâmplat în
Rifthold. Am refuzat să-l plătesc. Așa că am tras de timp, ca să poată
Cele Treisprezece ale mele să fugă. În clipa în care am lovit-o cu sabia
pe bunica, mi-am pierdut titlul și legiunea. Le-am pierdut pe Cele
Treisprezece când am fugit. Nu știu dacă mai sunt în viaţă sau dacă au
fost vânate. Ea îşi îndreptă privirea spre ochii lui, strălucitoare nu doar din
cauza tocanei aburinde. Găsește-le pentru mine! Află dacă sunt în viaţă
sau dacă s-au întors în întuneric.
— Suntem în mijlocul oceanului. Nu o să primim niciun fel de vești
pentru o vreme.
Ea se întoarse la mâncat.
— Ele sunt tot ce mi-a mai rămas.
— Atunci, presupun că amândoi suntem moștenitori fără coroane. Ea
pufni fără să se amuze. Părul alb i se mișcă în briza mării. Dorian se
ridică și merse spre ușă.
 — Am să fac ce-am să pot.
— Și… Elide.
Din nou, acel nume.
— Cine este ea?
Dar Manon se întoarse la tocană.
— Spune-i lui Aelin Galathynius că Elide Lochan este în viaţă și că o
caută.
Conversaţia cu regele o epuiză. Imediat ce mâncarea îi ajunse în
stomac și mai bău niște apă, Manon se întinse în pat și dormi.
Și dormi.
Și dormi.
Ușa se deschise cu zgomot, la un moment dat, iar ea îşi aminti vag
cum Regina Terrasenului și, apoi, prinţul ei general, o întrebaseră ceva.
Despre Elide, probabil.
Dar Manon zăcuse acolo, pe jumătate adormită, nedorind să
gândească sau să vorbească. Ea se întrebă dacă ar fi ˟încetat să respire,
dacă trupul ei nu ar fi făcut asta de unul singur.
Înainte de a-l implora, practic, pe Dorian Havilliard să le găsească
pentru ea, nu-și dăduse seama cât de imposibil le-ar fi fost Celor
Treisprezece să supravieţuiască. Până ce nu se trezise destul de
disperată să îşi ofere serviciile în schimbul unor vești despre ele.
Dacă ei ar fi vrut-o măcar să servească după toate cele întâmplate. O
descendentă Cioc-negru și o Crochan.
Și părinţii săi… uciși de bunica ei. Ei promiseseră lumii un copil al
păcii. Iar ea îi permisese bunicii să o transforme într-un copil al războiului.
Gândurile se învârteau, consumându-i puterea, acoperind culorile și
sunetele. Ea se trezea și îşi făcea nevoile când era necesar, mânca
atunci când îi era lăsată mâncare, dar se lăsa învăluită de somnul greu și
inutil.
Uneori, Manon visa că era în camera aceea din Omega, cu sângele
surorii ei vitrege pe mâini și în gură. Câteodată, stătea lângă bunica ei, o
vrăjitoare matură și nu copilul care fusese atunci, și o ajuta pe Matroană
să sfâșie un bărbat frumos, cu barbă care le implora să-i lase fiica în
viaţă. Uneori zbura peste tărâmuri înverzite, cântecul unui vânt vestic
chemând-o acasă. Deseori, visa că o pisică mare şi albă, murdară ca
zăpada veche pe granit, stătea în cabină cu ea, mișcându-și într-o parte
și în alta coada lungă atunci când observa că ea era atentă. Câteodată
era un lup alb care îşi arăta dinţii. Sau un leu de munte auriu, cu ochii
blânzi.
Manon îşi dorea ca animalele să-i cuprindă și să-i strivească gâtul în
fălci, dar nu o făceau niciodată.
 Așa că Manon Cioc-negru dormi. Și visă.

CAPITOLUL43
Trei zile mai târziu, Lorcan încă se întrebă ce naiba făcea. Ei lăsaseră
orașul de câmpie mult în urma lor, dar groaza acelei nopţi încă atârna
peste caravana carnavalului ca o pătură groasa cu fiecare kilometru pe
care căruţele îl parcurgeau în grabă.
Ceilalţi nu aflaseră cum, mai exact, supravieţuiseră ilkenilor – nu-și
dăduseră seama că ilkenii erau aproape imposibil de ucis și că niciun
muritor de rând nu ar fi putut ucide unul, ca să nu mai vorbim de patru.
Nik și Ombriel se fereau de el și de Elide și simplul fapt că le surprindea
privirile circumspecte și examinatoare la focul de tabără când cinau în
fiecare seară, îi arăta că ei încă încercau să-și dea seama cine și ce era
el.
Și Elide se ferea de el. Din cauză că fugiseră atât de repede, ei nu
avuseseră șansa să-și monteze corturile obișnuite, dar, în seara asta,
intre zidurile sigure ale unui orășel din câmpie, trebuiau să împartă o
cameră la un han ieftin, pentru care Molly plătise cu ciudă.
Îi era greu să nu o urmărească pe Elide cum se uita la oraș, apoi la
han – să nu îi sesizeze privirea atentă, ușoara surprindere și confuzie
care îi traversau uneori chipul.
El folosea un fuior din magia lui ca să îi echilibreze piciorul. Elide nu
comenta niciodată în privinţa asta. Și, uneori, magia lui întunecată și
decăzută atingea orice căra ea – darul de la o femeie muribundă pentru o
asasină impulsivă – și se retrăgea.
Din seara aceea, Lorcan nu mai insistase să-l vadă, deși petrecuse
mult timp gândindu-se la ce ar fi putut ieși din Morath. Colierele și inelele
erau, probabil, doar începutul.
Whitethorn și regina ticăloasă habar nu aveau despre ilkeni – și,
probabil nu avea habar despre majoritatea ororilor povestite de Elide. El
se întrebă ce le-ar fi făcut un zid de foc sălbatic creaturilor – se întrebă
dacă ilkenii se antrenau cumva împotriva arsenalului lui Aelin
Galathynius. Dacă Erawan ar fi fost isteţ, s-ar fi gândit la ceva.
Când ceilalţi intrară cu greu în hanul dărăpănat în căutare de
mâncare și odihnă, Elide o informă pe Molly că pleca la plimbare de-a
lungul râului și ieși pe străzile pietruite. Și, chiar dacă îi chiorăia stomacul,
Lorcan o urmă, pretinzând în continuare că era soţul doritor să-și
păzească frumoasa soţie într-un oras care văzuse și vremuri mai bune
decât acelea. Fără îndoială, datorită faptului că Adarlanul construia
neîncetat drumuri pe continent și că orașul fusese lăsat la mare distanţă
de orice arteră care traversa tărâmul.
Furtuna pe care el o mirosise formându-se la orizont se mișca greoi
spre orașul construit din piatră, lumina transformându-se din auriu în
argintiu. În câteva minute, umiditatea ridicată fu alungată de un vânt rece
bine-venit. Lorcan o lăsă pe Elide să meargă pe toate cele trei străzi
înainte să o ajungă din urmă și să-i spună:
— O să plouă.
Ea îi aruncă o privire inexpresivă.
— Știu ce înseamnă tunetele.
Orașul împrejmuit cu ziduri fusese construit pe ambele maluri ale unui
râu pe jumătate uitat, cele două porţi mari de apă din fiecare capăt fiind
ridicate ca să ceară taxe pentru intrarea în oraș și să urmărească
bunurile care soseau. El simţi mirosul de apă stătută, pește și lemn
putred înainte să vadă apa noroioasă și calmă, iar Elide se opri exact la
marginea docurilor.
— Ce cauţi? întrebă el în cele din urmă, cu un ochi la cerul care se
întuneca.
Muncitorii de la docuri, marinarii și negustorii se uitau și ei la nori, în
timp ce se agitau. Unii zăboveau ca să lege barjele lungi cu fund plat și
să fixeze prăjinile netede pe care le foloseau ca să navigheze pe râu.
Poate în urmă cu trei sute de ani, el văzuse un regat care se baza pe
barje ca să transporte bunurile dintr-un capăt în celălalt. Numele îi scăpa,
pierdut în catacombele memoriei lui.
Lorcan se întrebă dacă mai exista, ascuns între două lanţuri
muntoase, de cealaltă parte a lumii.
Ochii strălucitori ai lui Elide urmăriră un grup de bărbaţi bine
îmbrăcaţi, care se îndreptau spre ceea ce părea a fi o tavernă.
— Când e furtună, trebuie să cauţi adăpost, şopti ea. Să fii la adăpost
înseamnă să fii blocat înăuntru, unde nu poţi să faci altceva decât să
bârfești. Bârfele înseamnă noutăţi despre restul ţinutului de la comercianţi
și marinari. În privirea pe care i-o aruncă lui Lorcan dansa un umor sec.
Asta înseamnă tunetele.
Lorcan clipi în timp ce ea îi urmă pe bărbaţii care intraseră în taverna
de lângă docuri. Primele picături mari ale furtunii căzură pe pietrele
acoperite de mușchi, de pe chei.
Lorcan o urmă pe Elide în tavernă, o parte din el recunoscând că, în
toţi cei cinci sute de ani în care supravieţuise, omorâse și servise, nu
întâlnise pe cineva atât de… neimpresionat de el. Până și nenorocita de
Aelin simţea oarecum ameninţarea pe care o prezenta el. Poate faptul că
locuise cu monștrii o făcuse să nu se mai teamă de ei. Se întrebă cum de
Elide nu se transformase într-unul, între timp.
 Din instinct și din obișnuinţa antrenamentului, Lorcan se uită la
cârciumă, dar nu găsi nimic care să-i atragă atenţia. Duhoarea locului –
de corpuri nespălate, urină, mucegai și lână udă – ameninţa să-l sufoce.
Dar, în câteva momente, Elide ocupase o masă lângă un grup format din
oamenii de la docuri și comandase două halbe cu bere și specialitatea
casei pentru masa de prânz, oricare ar fi fost aceea.
Lorcan se așeză pe scaunul vechi de lângă al ei, întrebându-se dacă
drăcia aia avea să se prăbușească sub el când scârţâi. Tunetul bubui
deasupra și toţi ochii se îndreptară spre ferestrele dinspre chei. Ploaia
torenţială făcea barjele să se ridice și să se clatine.
Mâncarea le fu pusă în faţă, bolurile zăngănind și aruncând tocana
maro și vâscoasă peste marginile ciobite. Elide nici măcar nu se uită la
ea și nu se atinse de berile care fură lăsate cu același dezinteres pentru
bacșiș, în timp ce studie camera.
— Bea! îi ordonă Elide.
Lorcan se gândi să-i spună să nu-ɨ dea ordine, dar… îi plăcea să o
vadă pe mica fiinţă cu oase subţiri în acţiune. Îi plăcea să o vadă
măsurând cu privirea o cameră plină de străini și alegându-și prada.
Pentru că ea era la vânătoare – după cea mai bună și sigură sursă de
informaţii. După persoana care nu ar fi raportat garnizoanei din orașul
aflat încă sub controlul Adarlanului că o tânără brunetă punea întrebări
despre armata inamică.
Așadar, Lorcan bău și o urmări cum îi măsura cu privirea pe ceilalţi.
Câte gânduri calculate se ascundeau în spatele chipului palid, ce de
minciuni se pregăteau să zboare de pe buzele roșii! O parte din el se
întrebă dacă reginei lui i s-ar fi părut frumoasă – dacă Maeve ar fi
observat faptul că poate însăși Anneith o învăţase pe fată să privească,
să asculte și să mintă.
O parte din el se îngrozi când se gândi la Elide în mâinile lui Maeve.
La ce ar fi devenit. La ce i-ar fi cerut să facă Maeve, ca spion sau
curtean. Poate era un lucru bun că Elide era muritoare, că speranţa de
viaţă era prea scurtă pentru ca Maeve să se deranjeze să o transforme în
cea mai maliţioasă santinelă posibil.
Era atât de ocupat să se gândească la asta, încât aproape nu
observă când Elide se rezemă nonșalant de spătar și-i întrerupse pe
negustorii și căpitanii de la masa din spatele ei.
— Cum adică Riftholdul nu mai există?
Lorcan deveni atent. Dar ei aflaseră știrea în urmă cu câteva
săptămâni.
Căpitanul cel mai apropiat de ei – o femeie nu cu mult trecută de
treizeci de ani – îi măsură din priviri pe Elide și pe Lorcan și apoi spuse:
 — Ei bine, nu a dispărut, dar… acum vrăjitoarele îl controlează în
numele ducelui Perrington. Dorian Havilliard a fost alungat.
Elide, mincinoasa șireată, păru complet șocată.
— Am fost în sălbăticie câteva săptămâni. Dorian Havilliard este
mort?
Ea şopti cuvintele ca și când ar fi fost îngrozită… și ar fi evitat să fie
auzită.
O altă persoană de la masă – un bărbat cu barbă și mai în vârstă –
spuse:
— Nu i-au găsit cadavrul, dar dacă ducele declară că nu mai este
rege, presupun că este în viaţă. Nu are rost să vorbești împotriva unui
mort.
Tunetul bubui, aproape acoperindu-i șoaptele când ea întrebă:
— Oare… s-ar duce în Nord? La… ea?
Ei știau la cine se referea Elide. Iar Lorcan știa exact de ce venise ea
aici.
Ea intenţiona să plece. A doua zi, oricând ar fi plecat și carnavalul.
Probabil avea să plătească una dintre bărci ca să o ducă spre nord, iar
el… avea să se îndrepte spre sud. Spre Morath.
Tovarășii schimbară niște priviri, cântărind înfăţișarea tinerei, iar apoi
pe cea a lui Lorcan. El încercă să zâmbească, să pară calm și
neameninţător. Niciunul dintre ei nu făcu la fel, deși Lorcan trebuie să fi
făcut ceva corect, pentru că bărbatul cu barbă spuse:
— Ea nu este în Nord.
Fu rândul lui Elide să rămână nemișcată.
Bărbatul cu barbă continuă:
— Se zvonește că ea a omorât soldaţi în Ilium. Apoi, că a făcut haos
în Golful Craniului săptămâna trecută. Acum navighează într-o altă
direcţie – unii spun că spre Wendlyn, unii că spre Eyliwe, alţii spun că
fuge spre cealaltă parte a lumii. Dar nu este în Nord. Se pare că nu va fi,
pentru o vreme. Nu este înţelept să-ţi lași casa fără apărare, dacă mă
întrebi pe mine. Dar este foarte tânără; nu are de unde să știe multe
despre războaie.
Lorcan se îndoia de asta și se îndoia că ticăloasa nu făcea o mișcare
fără sprijinul lui Whitethorn sau al fiului lui Gavriel. Dar Elide expiră cu un
tremur.
— De ce ar părăsi Terrasenul?
— Cine știe? Femeia se întoarse la mâncarea și la compania ei. Se
pare că regina are obiceiul să apară pe neașteptate, să dezlănţuie haosul
și să dispară din nou. s-au pariat bani buni pe locul în care o să-și facă
apariţia. Eu spun că în Banjali, în Eyliwe – Vross de aici spune că în
Varese, în Wendlyn.
— De ce în Eyliwe? insistă Elide.
— Nu știu, dar cred că ar fi chiar proastă să-și deconspire planurile.
Femeia îi aruncă lui Elide o privire tăioasă ca și când i-ar fi spus să nu
mai vorbească despre asta.
Elide se întoarse la mâncarea și la berea ei, ploaia și tunetul
acoperind pălăvrăgeala din cameră.
Lorcan o privi cum bău toată berea din halbă în liniște. Și, când păru
mai puţin suspectă, se ridică și plecă.
Elide intră în alte două taverne din oraș și făcu aceleași lucruri. Cu
fiecare povestire, știrile erau un pic diferite, dar părerea generală era că
Aelin se îndrepta spre sud sau spre est și că nimeni nu știa la ce să se
aștepte.
Elide ieși din a treia tavernă, urmată de Lorcan. Nu-și vorbiseră de
când ea intrase în primul han. El fusese prea distras gândindu-se cum ar
fi fost să călătorească brusc din nou, de unul singur. Să o părăsească…
și să nu o mai vadă niciodată.
Iar acum, uitându-se la ploaie și ascultând tunetele, Elide spuse:
— Trebuia să mă duc în Nord.
Lorcan se trezi că nu voia sa confirme sau să obiecteze. Ca un prost
fără rost, se trezi… ezitând să o îndrepte spre calea iniţială.
Ea îşi coborî capul, apa și lumina alunecându-i pe pomeţii înalţi.
— Încotro am să mă îndrept acum? Cum am să o găsesc?
— Ce ai aflat din zvonuri? îndrăzni el să o întrebe.
Lorcan analizase toate informaţiile, dar voia să-i vadă mintea isteaţă
la lucru.
Și o mică parte din el voia să vadă și ce avea să hotărască în privinţa
despărţirii lor.
— Banjali – în Eyliwe. Cred că se duce în Banjali, spuse încet Elide.
Lorcan încercă să nu pară prea ușurat. Ajunsese la aceeași
concluzie, chiar dacă numai pentru că asta ar fi făcut Whitethorn – ¡ar el
îl antrenase pe prinţ câteva decenii.
Ea îşi frecă faţa.
— Cât… cât de departe este?
— Departe.
Ea coborî mâinile, trăsăturile-i fiind rigide și palide.
— Cum ajung acolo? Cum…
Ea îşi masă pieptul.
— Pot să-ţi fac rost de o hartă, se trezi el spunând, doar ca sa vadă
dacă ea i-ar fi cerut să rămână.
Ea înghiţi în sec și scutură din cap, unduindu-și părul negru.
 — Nu mi-ar fi de niciun folos.
— Hărţile sunt mereu folositoare.
— Nu și dacă nu știi să citești.
Lorcan clipi, întrebându-se dacă auzise bine. Dar culoarea îi pătă
obrajii albi și, într-adevăr, rușinea și disperarea îi înceţoșau ochii negri.
— Dar tu…
În ultimele săptămâni, ea nu avusese ocazia să dezvăluie lucrul
acesta, îşi dădu el seama.
— Am învăţat literele, dar când s-a întâmplat ce s-a întâmplat, spuse
ea, și am fost dusă într-un… Doica mea era analfabetă. Așa că mai mult
nu am învăţat și am uitat și ce știam.
El se întrebă dacă ar fi observat vreodată, în cazul în care ea nu i-ar fi
spus.
— Pare că ai reușit să supravieţuiești destul de impresionant fără
asta.
El vorbise fără sa se gândească, dar i se păruse o concluzie potrivită.
Ea zâmbi.
— Presupun că da, spuse ea gânditoare.
Magia lui Lorcan detectă garnizoana înainte ca el să o audă sau să-i
simtă mirosul.
Magia se undui de-a lungul săbiile lor – arme primitive, pe jumătate
ruginite – iar apoi se scălda în frica tot mai mare, în entuziasm, poate
chiar și într-o urmă de sete de sânge.
Nu era bine. Nu când se îndrepta spre ei.
Lorcan se apropie de Elide.
— Se pare că prietenii noștri de la carnaval au vrut să câştige ușor o
monedă de argint.
Disperarea neajutorată de pe faţa ei se concentra într-o vigilenţă
sporită.
— Vin gărzile?
Lorcan dădu aprobator din cap, pașii auzindu-se acum destul de
aproape încât el să numere cât de mulţi se apropiau din garnizoana din
mijlocul orașului, ca să-i prindă, fără îndoială, între săbiile lor și râu. Dacă
ar fi fost să pună un pariu, ar fi pariat că cele două poduri care traversau
râul – la zece străzi distanţă de ei – erau deja pline de gărzi.
— Ai de ales, spuse el. Fie rezolv problema asta aici și ne întoarcem
la han ca să aflăm dacă Nik și Ombriel au vrut să scape de noi…
Elide strânse din buze, iar el îi află opţiunea înainte să i-o prezinte:
— Fie ne urcăm într-una dintre barje și plecăm naibii chiar acum.
— A doua, şopti ea.
— Bun, fu singurul lui răspuns când o apucă de mână și o trase
înainte. În ciuda puterii lui care-i sprijinea piciorul, ea era prea lentă…
— Fă-o odată! izbucni ea.
Așadar, Lorcan o aruncă pe umăr, scoţându-și securea cu cealaltă
mână, și alergă spre apă.

Elide se împinse și se lovi de umărul lat al lui Lorcan, ridicându-și

capul destul cât să privească strada din spatele lor. Nici urmă de gărzi,
dar… vocea slabă care-i șoptea deseori la ureche o împingea acum să
plece. Să scape.
— Porţile de la intrarea în oraș, şopti ea în timp ce mușchii și oasele
o loviră în burtă. Au să fie și acolo.
— Lasă-i în seama mea!
Elide încercă să nu-și imagineze ce însemna asta, dar apoi ajunseră
la docuri, iar Lorcan alergă spre o barjă, coborî repede treptele cheiului și
păși pe puntea lungă din lemn. Barja era mai mică decât celelalte,
singura cameră din mijloc fiind vopsită în verde. Era goală – în afară de
câteva cutii cu marfa la provă.
Lorcan puse toporul la loc, iar Elide îl apucă de umăr, înfigându-și
degetele în mușchi atunci când el o aruncă peste buza înaltă a barjei și
pe scândurile din lemn. Ea se clătină un pas când picioarele i se
obișnuiră cu mișcarea râului, dar…
Lorcan se întorcea deja spre bărbatul slab ca o trestie care venea
repede spre ei, cu cuţitul scos.
— Aia e barca mea, se plânse acesta.
El îşi dădu seama, mai exact, cu cine avea să se lupte când coborî
scara mică din lemn, pe doc, și se uită la conformaţia lui Lorcan, la
securea și sabia din mâinile late ale războinicului, expresia morţii fiindu-i
cu siguranţă întipărită pe chip.
Lorcan spuse simplu:
— Acum este barca noastră.
Bărbatul privi între ei.
— Nu… nu ai să treci de poduri sau de zidurile orașului…
Câteva momente. Ei aveau doar câteva momente la dispoziţie înainte
să vină gărzile.
— Urcă, acum! îi zise Lorcan bărbatului.
Bărbatul începu să se retragă.
Elide îşi sprijini o mână de marginea lată și înaltă a bărcii și spuse cu
calm:
— O te ucidă înainte să cobori scara. Scoate-ne din oraș și îţi promit
că ai să fii eliberat de îndată ce scăpăm!
 — Ai să-mi tai gâtul atunci la fel de bine cum ai face-o acum, spuse
bărbatul, înghiţind în sec.
Într-adevăr, Lorcan ţinea securea așa cum știa ea că o ţinea înainte
să o arunce.
— Te rog să te mai gândești, spuse Elide.
Încheietura mâinii lui Lorcan zvâcni ușor. Ar fi făcut-o – l-ar fi ucis pe
acest bărbat nevinovat, doar ca să scape…
Bărbatul coborî cuţitul și-l băgă în teaca de la șold.
— Să mă lăsaţi unde râul cotește dincolo de oraș.
Asta fu tot ce avea Elide nevoie să audă când bărbatul se grăbi spre
ei, dezlegă funiile și sări cu ușurinţa cuiva care făcuse asta de o mie de
ori, în barcă. El și Lorcan apucară prăjinile ca să se împingă spre râu și,
de îndată ce se îndepărtară, Lorcan spuse printre dinţi:
— Dacă ne trădezi, ai să mori înainte ca gărzile să apuce să urce la
bord.
Bărbatul dădu din cap, virând acum spre ieșirea estică a orașului, în
timp ce Lorcan o târî pe Elide în cabina formată dintr-o singură cameră.
Înăuntru, toate ferestrele erau destul de curate încât să sugereze că
bărbatul era mândru de barca lui. Lorcan aproape o împinse sub o masă
din mijloc, faţa de masă brodată protejând-o de orice, mai puţin de
sunete: de pașii silenţioși ai lui Lorcan, deși ea îl simţi ascunzându-se ca
să supravegheze mersul lucrurilor din cabină; răpăitul ploii de pe
acoperișul plat; sunetul prăjinii, când se lovea ocazional de marginea
bărcii.
Curând, din cauza faptului că stătea nemișcată și tăcută, trupul
începu să o doară.
Așa avea să-i fie viaţa în viitorul apropiat? Vânată și urmărită prin
lume?
Și… cum ar fi găsit-o pe Aelin? Ar fi putut să se întoarcă în Terrasen,
dar nu știa cine conducea din Orynth. Dacă Aelin nu îşi recuperase
tronul… Poate că un mesaj nerostit îi transmitea că pericolul era acolo.
Că în Terrasen nu era totul în regulă.
Dar ca să se ducă în Eyliwe doar pe baza unor speculaţii… Dintre
toate zvonurile pe care le ascultase Elide în ultimele două ore,
argumentele căpitanului fuseseră cele mai înţelepte.
Lumea păru că încremenește cu o încordare fără glas, cu un val de
frică.
Însă bărbatul se auzi strigând din nou și metalul scârţâi – era o
poartă. Porţile orașului.
Ea rămase sub masă, numărându-și respiraţiile, gândindu-se la tot ce
auzise. Se îndoia că oamenii de la carnaval aveau să le simtă lipsa.
 Și și-ar fi pariat toţi banii din cizmă că Nik și Ombriel fuseseră cei care
trimiseseră gărzile după ei, decizând că ea și Lorcan erau o ameninţare
prea mare – mai ales că ilkenii o vânau. Ea se întrebă dacă Molly știuse
de la bun început, chiar de la prima întâlnire, că ei erau mincinoși și dacă
îi lăsase pe Nik și pe Ombriel să îi trădeze când recompensa era prea
bună ca să fie refuzată, iar preţul loialităţii prea mare.
Elide oftă pe nas. Se auzi un pleoscăit, dar barca se mișcă înainte.
Măcar luase bucăţica de piatră cu ea, deși hainele aveau să-i
lipsească, așa ponosite cum erau. Hainele astea din piele deveneau
sufocante în căldura înăbușitoare și, dacă s-ar fi dus în Eyliwe, ar fi fost o
corvoadă…
Se auziră pașii lui Lorcan.
— Ieși afară!
Crispându-se când glezna o duru, ea se târî de sub masă și privi
împrejur.
— Nu sunt probleme?
El scutură din cap. Ploaia și apa din râu îl împroșcaseră. Ea se uită
după el, spre locul din care bărbatul cârmise barca. Nu era nimeni acolo
– sau în spatele bărcii.
— A înotat înapoi spre ţărm la cotitura râului, îi explică Lorcan.
Elide expiră.
— Ar putea foarte bine să alerge spre oraș și să le spună. Nu ar dura
mult să ne ajungă din urmă.
— Ne vom ocupa de asta, spuse Lorcan, întorcându-se.
Prea repede. Îi evitase atât de repede privirea…
Ea studie apa, petele de pe mânecile cămășii lui. Ca și când… Ps-ar
fi spălat repede și neglijent pe mâini.
Se uită la securea de la șoldul lui, când el ieși din cabină.
— L-ai ucis, nu-ɨ așa? Asta fusese pleoscăitul. Un cadavru aruncat
peste bord.
Lorcan se opri și se uită peste umărul său lat. Nimic uman nu i se
citea în ochii.
— Dacă vrei să supravieţuiești, trebuie să fii dispus să faci ce este
necesar.
— Poate că avea o familie care depindea de el.
Ea nu văzuse nicio verighetă, dar asta nu însemna nimic.
— Nik și Ombriel nu s-au gândit la noi când ne-au denunţat celor din
garnizoană.
Lorcan se duse pe punte, iar ea se năpusti după el. Copaci luxurianţi
flancau râul, ca un scut viu în jurul lor.
Iar acolo – acolo pe scânduri, era o pată strălucitoare și închisă la
culoare. Stomacul i se ridică.
— Plănuiai să mă minţi! spuse ea mânioasă. Dar cum mi-ai fi explicat
aia?
El ridică din umeri. Lorcan luă prăjina și se mișcă graţios spre
marginea bărcii, de unde îi îndepărtă de un banc de nisip de care se
apropiau.
Îl ucisese pe bărbatul acela…
— I-am jurat că o să fie eliberat.
— Tu i-ai jurat, nu eu!
Ea îşi strânse degetele în pumni, iar acel obiect – acea piatra –
înfășurată într-o bucată de pânză, în jacheta ei, începu să se agite.
Lorcan încremeni, ţinând strâns prăjina în mâini.
— Ce este aia? spuse el prea încet.
Ea rămase pe loc. N-avea de gând să dea înapoi din calea lui, să-i
permită să o intimideze, să o domine, să ucidă oameni ca ei să poată să
scape…
— Ce. Este. Aia.
Ea refuză să vorbească, să atingă măcar umflătura din buzunar.
Aceasta zvâcnea și bâzâia, o bestie care îşi deschidea ochiul, dar Elide
nu îndrăzni să întindă mâna, să recunoască prezenţa ciudată și
nepământeană.
Ochii lui Lorcan se măriră puţin, apoi el lăsă jos prăjina, traversă
puntea și intră în cabină. Ea zăbovi lângă margine, neștiind dacă să-l
urmeze sau să sară în apă și să înoate spre ţărm, dar…
Zgomotul surd al metalului pe metal se auzi, ca și când ceva ar fi fost
deschis, iar apoi…
Strigătul lui Lorcan scutură barca, râul, copacii. Păsările cu picioare
lungi ale râului îşi luară zborul.
Apoi Lorcan deschise ușa atât de violent, încât aproape o scoase din
balamale și aruncă în râu ceea ce păreau a fi cioburile unei amulete
sparte. Sau încercă să o facă. Lorcan aruncă obiectul atât de puternic,
încât sări dincolo de râu și se izbi de un copac, scobind o bucată de
lemn.
El se întoarse, iar mânia lui Elide se domoli un pic în faţa furiei care îi
contorsiona trăsăturile. Lorcan se îndreptă spre ea, apucând prăjina ca și
când s-ar fi abţinut să nu o gâtuie și o întrebă:
— Ce porţi asupra ta?
Iar întrebarea, violenţa, pretenţia lui de a ști și aroganţa o făcură și pe
ea să vadă roșu în faţa ochilor. Așadar, Elide spuse încet și cu venin:
— De ce nu îmi tai gâtul, ca să afli singur?
Nările lui Lorcan se umflară.
 — Dacă ai o problemă cu faptul că am ucis pe cineva care abia
aștepta să ne trădeze când ar fi avut șansa, atunci o să-ţi iubești regina.
De ceva vreme, el lăsase să se înţeleagă că o cunoștea; că o
cunoștea suficient de bine încât să o facă în feluri oribile, dar…
— La ce te referi?
Pe toţi zeii, Lorcan părea că-și pierduse cumpătul când spuse:
— Celaena Sardothien este o asasină de nouăsprezece ani – care se
autodeclară cea mai bună din lume. El pufni. A ucis, s-a simţit bine și a
reușit cumpărând ce a avut nevoie și nu și-a cerut niciodată scuze pentru
asta, ba chiar s-a mândrit. Iar apoi primăvara trecută, una dintre
santinelele mele, prinţul Rowan Whitethorn, a primit misiunea de a se
ocupa de ea, când a eșuat pe ţărmurile din Wendlyn. În schimb, s-a
dovedit că s-a îndrăgostit de ea. s-a dovedit că, orice ar fi făcut în Munţii
Cambrian, a împiedicat-o să nu-și mai spună Celaena și să înceapă să-și
folosească din nou numele adevărat. El zâmbi brutal. Aelin Galathynius.
Elide abia îşi simţea corpul.
— Ce? fu singurul cuvânt pe care reuși să-l rostească.
— Regina ta care scuipă foc? Este o asasină nenorocită. Instruită să
fie o ucigașă din clipa în care mama ta a murit apărând-o. Instruită să nu
fie cu nimic mai bună decât bărbatul care ţi-a măcelărit mama și familia
regală.
Elide scutură din cap, mâinile tremurându-i.
— Ce? repetă ea.
Lorcan râse fără să se amuze.
— Cât ai stat închisă în turn vreme de zece ani, ea s-a răsfăţat cu
bogăţiile din Rifthold, alintată și menajată de stăpânul ei – Regele
Asasinilor – pe care l-a ucis cu sânge rece în primăvara trecută. Deci află
că salvatoarea ta de mult pierdută nu este cu mult mai bună decât mine.
Află că l-ar fi ucis pe bărbatul acela tot așa cum am făcut-o eu și că, la fel
ca și mine, nu prea ţi-ar tolera smiorcăielile.
Aelin… o asasină. Aelin – aceeași persoană căreia trebuia să-i dea
piatra…
— Știai, spuse ea. În tot timpul cât am fost împreună, ai știut că ɕu
caut aceeași persoană.
— Ţi-am spus că, dacă o găsești pe una, o găsești și pe cealaltă.
— Ai știut și nu mi-ai spus. De ce?
— Tu nu mi-ai spus secretele tale. Nu văd de ce ţi le-aș spune pe ale
mele.
Ea închise ochii, încercând să ignore pata întunecată de pe lemn –
încercând să aline usturimea cuvintelor lui și să sigileze gaura care se
deschisese sub picioarele ei. Ce fusese în amuleta aceea? De ce
strigase el și…
— Mica ta regină, rosti Lorcan batjocoritor, este o criminală, o hoaţă
și o mincinoasă. Deci, dacă ai de gând să-mi spui că sunt așa, atunci fii
pregătită să-i spui și ei.
Pielea o strângea prea mult, iar oasele îi erau prea fragile ca să
suporte mânia care prelua controlul. Ea căută cuvintele potrivite ca să-l
rănească, aidoma unui pumn de pietre pe care să i le poată arunca în
cap lui Lorcan.
Elide spuse printre dinţi:
— M-am înșelat. Am spus că noi doi suntem la fel – că nu avem
familie și prieteni. Dar eu nu am pentru că pământul și circumstanţele mă
separă de ei. Tu nu ai deoarece nimeni nu suportă să stea în preajma ta.
Ea încercă – și reuși, dacă furia care dansa în ochii lui era vreun
semn – să se uite la el de sus, chiar dacă era mai înalt ca ea.
— Și știi care este cea mai mare minciună pe care le-o spui tuturor,
Lorcan? Că preferi să fie așa. Dar ce aud eu, când te plângi de regina
mea ticăloasă. Nu aud decât cuvintele cuiva care este foarte invidios,
singuratic și jalnic. Nu aud decât cuvintele cuiva care a văzut cum Aelin și
prinţul Rowan s-au îndrăgostit și care i-a urât din cauza fericirii lor –
pentru că tu ești atât de nefericit.
Ea nu se putu opri de îndată ce începu să vorbească.
— Așa că n-ai decât să spui că Aelin e o criminală, o hoaţă și o
mincinoasă. N-ai decât să spui că e o regină ticăloasă, care scuipă foc.
Dar iartă-mă, dacă am să-mi permit să judec eu lucrurile astea când am
să o întâlnesc. Și am să o întâlnesc. Ea îi arătă râul noroios și gri care
curgea în jurul lor. Mă duc în Eyliwe. Du-mă la ţărm și-am să mă despart
de tine la fel de ușor cum te-ai despărţit tu de bărbatul acela.
Lorcan o măsură din priviri, dezgolindu-și dinţii suficient, încât să-și
arate caninii ușor alungiţi. Dar ei nu-ɨ păsa de descendenţa lui Fae, de
vârsta lui sau de abilitatea de a ucide.
După o clipă, el se întoarse să împingă prăjina de fundul râului – nu
ca să îi ducă la ţărm, ci să îi ghideze de-a lungul râului.
— Nu ai auzit ce am spus? Du-mă la ţărm!
— Nu.
Furia îi copleși raţiunea, ignorând avertismentele lui Anneith când se
năpusti către el.
— Nu?
El lăsă prăjina să se târască în apă și se întoarse cu faţa la ea. Nu
afișa nicio emoţie – nici măcar mânie.
— Râul și-a schimbat direcţia spre sud în urmă cu trei kilometri. După
harta din cabină, putem să ne îndreptăm direct spre sud și apoi să găsim
cea mai rapidă cale spre Banjali.
Ea îşi șterse stropii de ploaie de pe fruntea udă când Lorcan îşi
apropie faţa destul de mult încât să respire același aer.
— Se pare că și eu am acum treabă cu Aelin Galathynius. Felicitări,
Lady! Te-ai ales cu un ghid spre Eyliwe.
O lumină rece și ucigașă se zărea în ochii lui, iar ea se întrebă ce
naiba îl făcuse să strige.
Dar el îşi coborî privirea spre buzele ei, strânse de mânie. Și, o parte
din ea, care nu avea nicio legătură cu frica, rămase nemișcată la atenţia
acordată, chiar dacă alte părţi i se înmuiară un pic.
În cele din urmă, ochii lui Lorcan îi întâlniră pe ai ei, iar el mai mult îi
mormăi:
— În ceea ce îi privește pe ceilalţi, ești încă soţia mea.
Elide nu obiectă – nici măcar când se întoarse în cabină, ajutată să
meargă de magia lui nesuferită, și trânti ușa atât de tare, încât sticla
zăngăni.

Norii de furtună se împrăștiară ca să dezvăluie o noapte înstelată și o

lună suficient de strălucitoare pentru ca Lorcan să navigheze pe râul
calm și îngust.
El cârmi ore în șir, gândindu-se la cum anume să o ucidă pe Aelin
Galathynius fără ca Elide sau Whitethorn să intervină, iar apoi la cum
avea să-i taie cadavrul și să-l dea la ciori.
Ea îl minţise. Ea și Whitethorn îl păcăliseră în ziua în care prinţul îi
înmânase cheia Wyrd.
În amuletă nu fusese decât unul dintre inelele acelea – un inel
complet inutil din piatră Wyrd, înfășurat într-o bucată de pergament, cu o
mâzgălitură feminină:

În speranţa că ai să descoperi niște termeni mai creativi cu care să mi

te adresezi, în afară de „căţea”, când ai să găsești asta.
Cu toată dragostea.
A.A.G.

Avea să o omoare. Lent. Creativ. El fusese forţat să jure cu sânge că

inelul Matei chiar oferea imunitate împotriva Valgilor când era purtat – nu
se gândise să întrebe dacă și cheia lor Wyrd era adevărată.
Iar Elide – ceea ce purta Elide, ceea ce îl făcuse să-și dea seama…
Avea să se gândească mai târziu la ce urma să-i facă lui Lady de
Perranth.
Singura lui consolare era că furase fin nou inelul Matei, dar mica
ticăloasă încă avea cheia. Și, dacă Elide trebuia oricum să se ducă la
Aelin… O, ar fi găsit-o pe Aelin pentru Elide.
Și ar fi făcut-o pe Regina Terrasenului să se târască în faţa lui înainte
s-o omoare.

CAPITOLUL 44
Lumea începea și se termina în flăcări.
O mare de foc în care nu puteai să respiri, să auzi altceva în afară de
pământul topit care se revărsa. Adevărata inimă de foc – unealta creaţiei
și a distrugerii. Iar ea se scălda în asta.
Greutatea o sufoca în timp ce se agita, căutând o suprafaţă sau un
fund de care să se împingă. Nu exista așa ceva.
Ca și când i-ar fi inundat gâtul, clocotindu-i în sânge și topind-o, ea
începu să ţipe fără zgomot, implorând-o să înceteze…
„Aelin.”.
Numele, strigat în miezul de foc din inima lumii era un far, o chemare.
Ea se născuse așteptând vocea aceea, o căutase orbește toată viaţa, ar
fi urmat-o până la capătul lumii…
„AELIN.”.
Aelin căzu din pat, cu flăcări în gură, în gât și în ochi. Flăcări
adevărate.
Nuanţele de auriu și albastru se împleteau printre rândurile
clocotitoare de roșu. Flăcări adevărate, erupte din ea, care arseseră
cearșafurile, cruţându-i camera și restul patului, nava din mijlocul mării
scăpând de la incinerare datorită unui zid indestructibil de aer.
Mâinile înfășurate în gheaţă îi strânseră umerii și, prin flăcări, chipul
încruntat al lui Rowan apăru, ordonându-i să respire…
Ea inspiră. Mai multe flăcări se grăbiră să-i intre pe gât.
Nu exista niciun fir, nicio lesă care să-i controleze magia. O, zeilor…
o, zeilor, ea nu putea nici măcar să simtă în apropiere o ameninţare
arzătoare. Nu era decât flacăra aceasta…
Rowan îi cuprinse faţa cu mâinile, aburul unduindu-se unde gheaţa și
vântul lui îi întâlniră focul.
— Tu ești stăpâna lui; tu îl controlezi. Frica ta îi dă dreptul să preia
controlul.
Corpul i se arcui din nou pe saltea, complet gol. Probabil că-și arsese
hainele – cămașa preferată a lui Rowan. Flăcările ei arseră mai intens.
Cu putere, el o smulse și o obligă să-i întâlnească privirea când
spuse:
— Te văd. Te văd toată. Și nu îmi este frică.
„Nu o să-mi fie frică.”.
O linie în strălucirea arzătoare.
„Numele meu este Aelin Ashryver Galathynius…
Și nu o să îmi fie frică.”.
La fel de sigur, ca și când ar fi apucat-o în mână, lesa apăru,
întunericul intră, binecuvântat și calm, acolo unde flacăra se dezlănţuise.
Ea înghiţi o dată, de două ori.
— Rowan!
Cu o strălucire aproape animalică în privire, el o studie cu atenţie din
cap până-n picioare.
Inima îi bătea cu putere, bubuind – panicată.
— Rowan, repetă ea.
El tot nu se mișcă, nu încetă să o fixeze cu privirea, în căutarea
semnelor suferinţei. Panica lui o făcu să simtă ceva în piept.
Aelin îl apucă de umăr, înfigându-și unghiile în violenţa nestăpânită
din trupul lui, ca și cum el ar fi scăpat de lesele care-l înfrânau, în
anticiparea luptei de a o ţine pe ea și nu pe vreo zeiţă sau ceva mai rău
în acest corp.
— Calmează-te! Acum.
El nu se liniști. Dându-și ochii peste cap, ea îi trase mâinile de pe faţa
sa, ca să se aplece și să arunce cearșafurile de pe ei.
— Sunt bine, spuse ea, pronunţând fiecare cuvânt. Tu ai avut grijă de
asta. Acum, dă-mi niște apă. Mi-e sete.
Un ordin simplu și ușor. Să o servească, așa cum el îi explicase că le
plăcea masculilor Fae să fie necesari; ca să le fie satisfăcută acea parte
din ei care voia să facă tărăboi și să dea în mintea copiilor. Să îl facă să
fie civilizat și raţional din nou.
Pe chipul dur al lui Rowan se citea o furie feroce, dar dedesubtul
acestei măști se ascundea o spaimă mocnindă.
Așadar, Aelin se aplecă și îl mușcă de maxilar, asigurându-se că îl
zgârie cu caninii și îi spuse, lipindu-se de el:

— Dacă nu începi să te porţi ca un prinţ, poţi să dormi pe podea.

Rowan se retrase, faţa lui sălbatică neaparţinând în întregime lumii
acesteia, dar încet, ca și când ar fi ˟înţeles cuvintele, iar trăsăturile i se
îmblânziră. Încă părea nervos, dar nu într-atât încât să ucidă, ameninţare
invizibilă împotriva ei, când se aplecă și-i mușcă la rândul lui ușor
maxilarul, spunându-i la ureche:
 — Am să te fac să regreţi că m-ai ameninţat, prinţesă!
O, zeilor! Ea îşi strânse degetele de la picioare, dar îi zâmbi prostește
când el se ridică în picioare, toţi mușchii corpului său unduindu-se la
fiecare mișcare, și îl urmări îndreptându-se graţios ca o felină spre lavoar
și cana de apă de deasupra.
Ticălosul avu tupeul să o măsoare din priviri când ridică ulciorul. Iar
apoi îi zâmbi satisfăcut, ca un mascul, când umplu un pahar chiar până la
buză, oprindu-se cu precizia unui expert.
Ea se gândi dacă să trimită o flacără care să-i ardă fundul gol când
lăsă jos ulciorul cu mare grijă și calm. După aceea, se întoarse spre pat,
privind-o la fiecare pas și lăsă apa pe măsuţa de alături.
Aelin se ridică pe genunchii surprinzător de stabili, ca să stea cu faţa
la el.
Doar scârţâitul navei și șuieratul valurilor care se spărgeau de ea
umplură camera.
— Ce a fost asta? întrebă ea încet.
El închise ochii.
— Am fost… eu, care mi-am pierdut controlul.
— De ce?
El se uită la hublou și la marea poleită de razele lunii de dincolo de el.
Nu-ɨ stătea deloc în fire să-i evite privirea.
— De ce? insistă ea.
În cele din urmă, Rowan o privi.
— Nu știam dacă te-a luat din nou. Nu conta că, acum, cheia Wyrd
era lângă pat, și nu la gâtul ei. Chiar și când mi-am dat seama că nu erai
decât sclava magiei, eu tot… Magia te-a luat. A trecut mult timp de când
nu am fost sigur… de când nu am știut cum să te aduc înapoi. El îşi
dezgoli dinţii și expiră sacadat, direcţionându-și acum furia în interior.
Înainte să-mi spui că sunt un Fae ticălos și teritorial, permite-mi să mă
scuz și să-ţi explic faptul că este foarte greu…
— Rowan.
El se liniști. Traversă mica distanţă dintre ei, fiecare pas fiind
răspunsul vreunei întrebări pe care o adresase ea din clipa în care
sufletul ei luase fiinţă.
— Nu ești om. Nu mă aștept să fii.
El păru să se retragă, dar ea îi atinse pieptul gol, în dreptul inimii care
încă-i bubuia sub palmă.
Ea spuse încet, simţind inima sub mâna ei:
— Nu-mi pasă că ești Fae sau om, dacă ești Valg sau un nenorocit
de vârcolac. Ești ceea ce ești. Și eu îmi doresc… am nevoie, Rowan, de
cineva care nu îşi cere scuze pentru cine este. Tu nu ai făcut-o niciodată.
Ea se aplecă în faţă, ca să-i sărute pielea goală, acolo unde o atinsese
cu mâna. Te rog să nu începi să o faci acum. Da, uneori mă enervezi cu
prostiile tale de Fae posesiv, dar… ţi-am auzit vocea. M-a trezit. M-a scos
din acel… loc.
El îşi înclină capul până ce fruntea i se sprijini de a ei.
— Îmi doresc să fi avut mai multe să-ţi ofer – în războiul acesta și
după el.
Ea îi cuprinse talia goală cu braţele.
— Îmi oferi mai multe decât am sperat vreodată.
El păru să obiecteze, dar ea spuse:
— Și, de când Darrow și Rolfe m-au informat că ar trebui să mă
căsătoresc din interes, de dragul războiului, mi-am dat seama că ar trebui
să procedez taman invers.
El pufni.
— Tipic. Dar dacă Terrasenul are nevoie…
— Lată cum văd eu lucrurile, spuse ea, retrăgându-se ca să-i
studieze chipul aspru. Nu avem timp. Iar căsătoria cu un rege străin, cu
contractele și distanţele, plus lunile de care are nevoie să adune și să
trimită o armată… nu avem atât de mult timp la dispoziţie. Nu avem decât
momentul prezent. Și nu-mi trebuie un soţ care să încerce să se ia la
întrecere cu mine sau pe care să fiu nevoită să-l izolez undeva pentru
siguranţa lui sau care să se ascundă într-un colţ când am să mă trezesc
înconjurată de flăcări. Ea îi sărută din nou pieptul tatuat, chiar în locul în
care inima bătea cu putere. Asta, Rowan – asta e tot ce-mi trebuie. Și
nimic mai mult.
Reverberaţiile respiraţiei lui profunde și sacadate îi răsunară în obraz,
iar el îi mângâie părul cu o mână, pe spatele gol, și mai jos.
— Un regat care poate schimba lumea.
Ea îi sărută colţul gurii.
— Vom găsi o cale – împreună. Erau cuvintele pe care i le spusese el
cândva, cuvintele care începuseră să-i vindece inima distrusă. Și pe a lui.
Te-am rănit… rosti ea răgușit.
— Nu. El îşi trecu degetul mare peste pometul ei. Nu, nu m-ai rănit și
nu mi-ai făcut nimic altceva.
Ceva se prăbuși în pieptul ei, iar Rowan o cuprinse în braţe când ea
îşi băgă faţa în gâtul lui. Cu mâinile-i bătătorite îi mângâie spatele, toate
cicatricele și tatuajele pe care i le făcuse el.
— Dacă o să supravieţuim războiului, şopti ea, după o vreme,
sprijinindu-și capul pe pieptul lui gol, noi doi va trebui să învăţăm cum să
ne relaxăm. Să dormim toată noaptea.
— Dacă supravieţuim războiului, prinţesă, spuse el, trecându-și un
deget pe spatele ei, am să fac bucuros tot ce ai să-mi ceri. Chiar și să
învăţ cum să mă relaxez.
— Și dacă nu o să avem niciun moment de pace nici dupa ce o să
obţinem Lacătul și cheile și o să-l trimitem pe Erawan înapoi în ţinutul lui
de iad?
Amuzamentul dispăru, înlocuit de ceva mai intens când degetele lui
se opriră pe spatele ei.
— Chiar dacă o să primim ameninţări de război o dată la două zile,
chiar dacă o să fim nevoiţi să găzduim emisari capricioși, să vizităm
regate îngrozitoare și să ne purtăm frumos, am să le fac bucuros pe
toate, dacă ai să-mi fii alături.
Ei îi tremurară buzele.
— Hei, tu! Când ai învăţat să ţii discursuri atât de frumoase?
— Am avut nevoie de scuza potrivită ca să învăţ, spuse el,
sărutându-i obrazul.
Corpul i se încordă și i se înmuie în toate locurile în care ar fi trebuit
când el îşi mișcă buzele mai jos, sărutând-o ușor pe maxilar, pe ureche și
pe gât. Ea îşi înfipse degetele în spatele lui, dezgolindu-și gâtul, când
caninii lui o zgâriară un pic.
— Te iubesc, îi şopti Rowan pe piele şi-şi trecu limba peste locul
unde o zgâriase cu caninii. Aș intra în inima aprinsă a iadului ca să te
găsesc.
Aproape o făcuse în urmă cu doar câteva minute, voi ea să spună.
Dar Aelin îşi arcui încă puţin spatele, gemându-și ușor dorinţa. Asta –
el… Avea să piară vreodată dorinţa? Nevoia nu doar de a-l auzi, ci de a o
pătrunde atât de adânc, încât să simtă că sufletele lor se împleteau, că
magia lor dansa… Firul care o scosese din miezul aprins de nebunie și
distrugere.
— Te rog, şopti ea şi-şi înfipse unghiile în partea de jos a spatelui
său, ca să se facă înţeleasă.
Geamătul slab al lui Rowan fu singurul său răspuns când o ridică Ea
îi cuprinse talia cu picioarele, lăsandu-l să o ducă nu spre pat ci spre
perete, iar senzaţia lemnului pe spatele ei, în comparaţie cu duritatea lui,
care o împingea din faţă…
Aelin gâfâi printre dinţii care-i scrâșniră când el îşi trecu din nou limba
peste locul acela de pe gâtul ei.
— Te rog.
Ea îi simţi zâmbetul pe piele, când Rowan o pătrunse adânc și
puternic și o mușcă de gât.
Era o revendicare teribilă și adevărată, de care înţelegea că el ave
disperată nevoie. De care avea ea nevoie, iar cu dinţii și corpul ei în ea…
Urma să ia foc, să se nimicească din cauza nevoii nimicitoare…
Rowan începu să-și miște ușor coapsele, cu caninii încă înfipţi în
gâtul ei. În timp ce limba îi alunecă de-a lungul celor două puncte de
plăcere și ușoară durere și-i gustă însăși esenţa ca și când ar fi fost vin.
El râse pe un ton jos și răutăcios când orgasmul o făcu să îl muște de
umăr ca să nu ţipe prea tare și să trezească fiinţele care dormeau pe
fundul mării.
Când în cele din urmă Rowan îşi îndepărtă buzele de gâtul ei, magia
lui vindecând micile găuri pe care i le făcuse, o apucă mai strâns de
coapse, ţintuind-o de perete în timp ce se mișcă mai profund și mai
puternic.
Aelin îşi trecu degetele prin părul lui, când îl sărută pasional și îşi
gustă sângele de pe limba lui.
Ea îi şopti pe buze:
— Am să găsesc mereu o cale să mă întorc la tine.
De data asta, când Aelin întrecu limita, Rowan plonjă odată cu ea.

Manon Cioc-negru se trezi.

Niciun sunet, niciun miros și niciun indiciu nu trădaseră motivul pentru
care se trezise, dar instinctele de prădător simţiseră ceva în neregulă și îi
stricaseră somnul.
Ea clipi când se ridică, rănile durând-o mai puţin acum și constată că
avea mintea limpede.
Camera era aproape întunecată, cu excepţia luminii lunii care
pătrundea prin hublou ca să-i lumineze cabina înghesuită. Cât timp o
furase somnul și melancolia îngrozitoare?
Ea ascultă atent scârţâitul navei. Un mormăit ușor se auzi de
deasupra – Abraxos. Era încă în viaţă. Încă dormea – cunoștea
mormăitul bârâit și moleșit.
Ea testă cătușele de la încheieturi, ridicându-le ca să privească
încuietoarea. Lanţurile groase și ancorate bine de zid erau un soi de
invenţie inteligentă. Și gleznele erau în aceeași situaţie.
Nu-și amintea ultima dată când fusese în lanţuri. Cum de îndurase
Elide asta timp de zece ani?
Poate că avea să o găsească pe fată imediat ce ar fi ieșit de aici.
Oricum se îndoia că regele Havilliard știa ceva de Cele Treisprezece.
Urma să se furișeze pe spatele lui Abraxos, să zboare spre coastă și să o
găsească pe Elide înainte de a da de urma sabatului ei. Iar apoi… nu știa
ce ar mai fi făcut. Dar era mai bine decât să zacă aici ca un vierme la
soare, lăsând disperarea care o controlase zilele sau săptămânile astea
să o distrugă.
 Dar, ca și când l-ar fi chemat, ușa se deschise.
Dorian stătea acolo, cu o lumânare în…
Nu era o lumânare. Flacăra care îi înconjura degetele îi făcu ochii de
safir să strălucească intens când o găsi trează.
— Tu ai fost cea care a trimis valul de putere?
— Nu. Deși nu îi era greu să presupună cine fusese, aşadar.
Vrăjitoarele nu posedă o astfel de magie.
El îşi înclină capul, flăcările pătându-i cu auriu părul negru-albăstrui.
— Dar tu trăiești de multă vreme.
Ea dădu aprobator din cap, iar el îi înţelese gestul ca pe o invitaţie să
se așeze pe scaunul său obișnuit.
— Puţina magie pe care o avem se numește Cedare, spuse ea, şi
simţi un fior pe șira spinării. De obicei, nu putem să o invocăm sau să o
folosim, dar, pentru o clipă din viaţa ei, o vrăjitoare poate să invoce o
putere extraordinară pe care să o dezlănţuie asupra inamicilor. Preţul pe
care îl plătește e faptul că explozia o incinerează, iar corpul îi este cedat
Întunericului. În războaiele vrăjitoarelor, au apelat la Cedări în toate
bătăliile și încăierările dintre ambele tabere.
— Este sinucidere – să te arunci în aer… și să iei inamicii cu tine.
— Este, și nu este frumos. Când vrăjitoarea Dinţi-de-fier îşi cedează
viaţa Întunericului, puterea acestuia o umple și se dezlănţuie din ea într-
un val negru. E o manifestare a ceea ce este în sufletele noastre.
— Ai văzut cum se face?
— O singură dată, mi-a arătat o vrăjitoare tânără și speriată care știa
că nu o să aibă parte de glorie în alt mod. Numai că a distrus jumătate
din armata vrăjitoarelor Dinţi-de-fier și pe cea a vrăjitoarelor Crochan.
Gândul îi rămase la cuvânt. Crochan. Poporul ei…
Nu poporul ei. Ea era o nenorocită de Cioc-negru…
— Vrăjitoarele Dinţi-de-fier o vor folosi împotriva noastră?
— Dacă vă confruntaţi cu sabaturi de rang inferior, da. Sabaturile mai
vechi sunt prea arogante și pricepute ca să aleagă Cedarea, în loc să
câştige prin luptă. Dar sabaturile mai tinere și mai slabe se sperie sau vor
să-și câştige vitejia prin sacrificiu.
— Este o crimă.
— Este război. Iar războiul înseamnă crimă, indiferent din care tabără
faci parte.
Furia licări pe chipul lui, iar ea îl întrebă:
— Ai ucis vreodată un om?
El deschise gura ca să nege, dar lumina din mâna lui se stinse. O
făcuse. Când purtase colierul, presupuse ea. Valgul din el o făcuse. De
multe ori. Și nu frumos.
 — Când ai să-i înfrunţi din nou, amintește-ţi ce te-au obligat să faci,
spuse Manon.
— Mă îndoiesc de faptul că am să uit vreodată, vrăjitoareo!
El se ridică în picioare și se îndreptă spre ușă.
— Lanţurile astea îmi sfâşie pielea, zise Manon. Cu siguranţă înţelegi
creaturile înlănţuite. Dorian se opri. Ea îşi ridică mâinile, arătându-i
lanţurile. Promit că nu am să fac niciun rău.
— Nu este decizia mea. Acum că vorbești din nou, poate ai să o
îmbunezi pe Aelin spunându-i ce insistă să afle de la tine.
Manon habar nu avea ce o întrebase regina.
— Cu cât stau mai mult aici, prinţișorule, cu atât este mai probabil să
fac ceva stupid când mă eliberezi. Măcar lasă-mă să simt vântul în faţă.
— Ai o fereastră. Du-te și stai în faţa ei!
O parte din ea se îndreptă la asprimea și răutatea din tonul acela, la
mișcarea umerilor laţi.
— Dacă aș fi dormit, ai mai fi zăbovit ca să te uiţi la mine o vreme?
întrebă ea mieros.
Amuzamentul de gheaţă îi licări în ochi.
— Ai fi obiectat?
Și poate că era nesăbuită și sălbatică și încă puţin ameţită din cauză
că pierduse sânge, dar spuse:
— Dacă plănuiești să te strecori aici la miezul nopţii, ar trebui să ai
cel puţin decenţa să te asiguri că mă aleg cu ceva din asta.
Lui îi zvâcniră buzele, deși zâmbetul era rece și senzual într-un fel
care o făcea să se întrebe cum ar fi fost să se joace cu un rege
binecuvântat cu magie brută. Dacă ar fi făcut-o să implore pentru prima
dată în lunga ei viaţă. El părea în stare de asta – poate dispus să lase un
strop de cruzime să pătrundă în dormitor. Ea îşi simţi sângele bâzâind.
— Pe cât de tentant ar fi să te văd goală și înlănţuită… El râse încet.
Nu cred că ţi-ar plăcea să pierzi controlul.
— Și tu cu câte femei ai fost ca să-ţi dai atât de repede seama ce-și
dorește o vrăjitoare?
Zâmbetul deveni indolent.
— Un domn nu spune niciodată.
— Cu câte?
El avea doar douăzeci de ani – deși era un prinţ, rege acum. Era
foarte probabil ca femeile să-i fi făcut ochi dulci de când i se îngroșase
vocea.
— Tu cu câţi bărbaţi ai fost? îi răspunse el.
Ea rânji superior.
— Cu destui încât să știu cum să mă ocup de nevoile prinţilor
muritori. Cât să știu ce te-ar face să implori.
Nu conta că ea se gândea la cu totul altceva.
El traversă încăperea, dincolo de lanţurile ei și-i invadă spaţiul
personal. Se aplecă peste ea și aproape că-i atinse nasul cu al lui, fără
ca amuzamentul să i se citească pe chip sau pe buzele-i frumoase și
crude când spuse:
— Nu cred că te descurci cu genul de lucruri de care am eu nevoie,
vrăjitoareo! Și nu am să mai implor pentru nimic în viaţa mea.
Iar apoi plecă. Manon se uită după el, un șuierat de furie scăpându-i
printre buze. La ocazia de a-l prinde, de a-l ţine ostatic și de a-și cere
libertatea; la aroganţa presupunerii lui; la căldura care i se adunase în
inima-i care acum zvâcnea destul de insistent, încât să îşi strângă
picioarele.
Nu fusese niciodată refuzată. Bărbaţii se sfărâmaseră în bucăţi,
uneori la propriu, ca să intre în patul ei. Iar ea… Nu știa ce ar fi făcut
dacă el i-ar fi acceptat oferta, dacă ar fi decis să afle ce putea face
regele, mai exact, cu buzele lui frumoase și trupul sculptat. O distracţie –
și o scuză să se deteste și mai mult, presupuse ea.
Încă mai clocotea uitându-se la ușă când aceasta se deschise din
nou.
Dorian se rezemă de lemnul vechi, iar ea nu îşi dădu seama dacă
ochii lui străluceau din cauza poftei trupești, a urii sau a ambelor
sentimente. Dorian trase zăvorul, fără să se uite la el.
Inima începu să-i bată, iar ea îşi îndreptă toată concentrarea
nemuritoare asupra respiraţiei lui constante și lente, asupra chipului său
inexpresiv.
— Nu am să-mi răcesc gura de pomană spunându-ţi cât de stupid ar
fi să încerci să mă iei ostatic, spuse el cu o voce dură.
— Eu nu am să mi-o răcesc pe a mea spunându-ţi să accepţi doar ce
îţi ofer și nimic mai mult.
Ea îşi ciuli urechile, dar până și inima lui nenorocită bătea constant.
Nici urmă de frică.
— Trebuie să te aud spunând „da”, zise el și îşi îndreptă privirea spre
lanţuri.
Ea avu nevoie de o clipă ca să înţeleagă, dar râse încet.
— Ce atent ești, prinţule! Dar, da. Fac asta pentru că vreau. Poate să
fie micul nostru secret.
Oricum nu mai era o persoană importantă acum. Să se culce cu
inamicul era un nimic în comparaţie cu sângele Crochan care îi curgea
prin vene.
Ea începu să-și descheie cămașa albă pe care zeii știau cât o
purtase, dar el mormăi:
— O fac eu.
Pe naiba! Ea atinse cel de-al doilea nasture.
Niște mâini invizibile o apucară de încheieturi destul de strâns, încât
ea lăsă cămașa.
Dorian se îndreptă spre ea.
— Am spus că o fac eu.
Manon îl studie din cap până-n picioare, când se înălţă peste ea și
simţi un fior de plăcere.
— Îţi sugerez să mă asculţi.
Numai aroganţa pur masculină din acea afirmaţie…
— Curtezi moartea dacă…
Dorian îşi plecă gura spre a ei.
Atingerea fu ușoară ca o pană, ca o șoaptă. Atentă, calculată și atât
de neașteptată, încât Manon se arcui un pic spre el.
El îi sărută colţul gurii cu aceeași blândeţe de mătase. Apoi celălalt
colţ. Ea nu se mișcă, nici măcar nu respiră – ca și când tot trupul ei
aștepta să vadă ce urma să facă.
Dar Dorian se retrase, studiindu-i ochi, cu o detașare rece, și făcu un
pas înapoi când văzu ceea ce văzu.
Degetele invizibile de pe încheieturile ei dispărură. Ușa se descuie.
Iar Dorian îi zâmbi din nou încrezător și îi spuse peste umăr:
— Poate în altă seară vrăjitoareo!
Manon aproape ţipă când el ieși pe ușă și nu se mai întoarse.

CAPITOLUL 45

Vrăjitoarea era lucidă, dar supărată.

Aedion avusese plăcerea să-i servească micul dejun și încercase să
nu observe mirosul excitaţiei feminine care mai plutea în cabină sau că
acesta era împletit cu mirosul lui Dorian.
Regele avea dreptul să meargă mai departe, îşi aminti Aedion câteva
ore mai târziu, când scrută orizontul după-amiezii de la cârma navei. În
orele liniștite când era de serviciu, se gândea deseori la faptul că o
mustrase pe Lysandra în privinţa mâniei lui și a cruzimii faţă de rege. Și
poate – doar poate – că Lysandra avea dreptate. Și poate că era un
miracol faptul că Dorian era în stare să se arate interesat de o femeie
după ce o văzuse pe Sorscha decapitată. Dar… cu vrăjitoarea? Cu fiinţa
aia voia să se încurce el?
 Când Lysandra i se alătură după treizeci de minute, încă udă pentru
că patrulase prin apele din faţă, îi adresase întrebarea asta. Drumul era
liber.
Lysandra îşi trecu degetele prin părul negru și ud, încruntându-se.
— Am avut clienţi care și-au pierdut soţiile sau iubitele și care îşi
doreau ceva care să-i distragă. Își doreau pe cineva care să nu le
semene iubitelor, poate ca să simtă cu totul altceva. Întâmplările prin care
a trecut el ar schimba pe oricine. La fel de bine ar putea acum să se
trezească atras de lucruri periculoase.
— Era deja înclinat spre așa ceva, şopti Aedion și aruncă o privire
spre locul în care Aelin și Rowan se antrenau pe puntea principală,
transpiraţia strălucind auriu când lumina după-amiezii se transformă în
amurg.
Dorian se cocoţă pe treptele din apropierea punţii pupei, cu Damaris
sprijinită pe genunchi, pe jumătate treaz în căldură. O parte din Aedion
zâmbi știind că Rowan avea să-l ia cu siguranţă la bătaie din cauza asta.
— Aelin era periculoasă, dar încă umană, observă Lysandra.
Manon… nu este. Probabil că așa îi place lui. Și, dacă aş fi în locul tău,
nu m-aș băga.
— Nu am de gând să mă bag în mijlocul dezastrului, nu-ţi face griji.
Cu toate că, dacă aș fi ˟în locul lui, nu aș lăsa dinţii ɚia de fier să se
apropie de părţile mele preferate.
Aedion zâmbi când Lysandra îşi lăsă capul pe spate și râse.
El adăugă:
— În plus, faptul că am văzut cum Aelin și vrăjitoarea s-au certat
dimineaţă în privinţa lui Elide a fost suficient să-mi amintească să nu mă
bag și să mă bucur de spectacol.
Micuţa Elide Lochan – vie și undeva pe-acolo, în căutarea lor. Pe toţi
zeii! Expresia de pe chipul lui Aelin când Manon îi povestise în detaliu tot
ce încercase Vernon să-i facă fetei…
Pentru asta, urma să aibă loc o răfuială în Perranth. Aedion însuși
avea să-l spânzure pe lord de intestine, de viu. Iar apoi, să îl
răsplătească pe Vernon pentru cei zece ani de groază înduraţi de Elide.
Pentru piciorul distrus și pentru lanţuri. Pentru turn.
Închisă într-un turn – într-un oraș pe care el îl vizitase de atâtea ori în
ultimii zece ani, încât pierduse numărul. Poate că, din turn, ea urmărise
cum legiunea Bane venise și plecase din oraș. Gândindu-se, probabil, că
el o uitase sau că nu îi păsa de ea.
Iar acum, ea era undeva acolo. Singură.
Cu un picior permanent distrus, fără să fi fost instruită și fără arme.
Dacă avea noroc, poate că mai întâi ar fi dat peste legiunea Bane.
Comandanţii lui i-ar fi recunoscut numele și ar fi protejat-o. Asta dacă ar fi
˟îndrăznit să și-l dezvăluie.
Fusese nevoit să se abţină clin răsputeri să nu o sugrume pe Manon
că abandonase fata în mijlocul pădurii Oakwald, pentru că nu o dusese în
zbor, direct în Terrasen.
Aelin totuși nu se deranjase să se abţină.
Îi dăduse două lovituri, ambele atât de rapide, încât nici macar Aripa
Conducătoare nu le văzuse.
O lovise pe Manon cu dosul palmei peste faţă. Pentru că o parăsise
pe Elide.
Și, după aceea, un inel de foc îi cuprinsese gâtul lui Manon, izbind-o
de lemn, când Aelin o făcuse să jure că informaţiile erau corecte.
Sec, Rowan îi amintise lui Aelin că Manon era responsabilă și de
evadarea și salvarea lui Elide. Aelin spusese doar că, dacă nu ar fi fost
așa, focul i-ar fi intrat deja pe gât.
Și asta fusese tot.
Aelin era încă supărată, după fervoarea cu care se antrena cu Rowan
pe punte.
Vrăjitoarea, după mârâiturile și mirosul din cabina ei, era încă
supărată.
Aedion era mai mult decât pregătit să ajungă în Mlaștinile Stâncoase
– chiar dacă, probabil, ceea ce îi aștepta acolo nu era atât de plăcut.
Încă trei zile îi mai despărţeau de coasta estică. Iar apoi… apoi aveau
să vadă cât valora alianţa lui Rolfe, dacă bărbatul putea fi de încredere.
— Nu-l poţi evita la nesfârșit, știi, spuse Lysandra, atrăgându-i atenţia
asupra celuilalt motiv pentru care el trebuia să coboare de pe navă.
Tatăl său stătea în apropiere de locul în care Abraxos se ghemuise la
provă, păzind și observând balaurul. Învăţând cum să-i ucidă – unde să
lovească.
Nu conta că balaurul era doar cu un pic mai solid decât un câine de
vânătoare de talie mare, și destul de docil, încât ei nu se deranjaseră să-l
pună în lanţuri. Oricum nu aveau niciunul suficient de mare și era foarte
probabil ca bestia să refuze să părăsească nava înaintea lui Manon.
Abraxos se mișca doar ca să vâneze pește sau prăzi mari, Lysandra
escortându-l pe sub valuri, în forma ei de dragon de mare. Iar când bestia
se întindea pe punte… Leul îi ţinea companie.
Aedion nu prea vorbise cu Gavriel de când plecaseră d¡n Golful
Craniului.
— Nu îl evit, spuse Aedion. Doar că nu mă interesează să discut cu
el.
Lysandra îşi aruncă părul peste un umăr, încruntându-se la petele
ude de pe bluza ei albă.
— Mie mi-ar plăcea să-l aud povestind cum a cunoscut-o pe mama
ta. Este de treabă – pentru cineva din grupul lui Maeve. Mai bun decât
Fenrys.
Într-adevăr, Fenrys îl făcea pe Aedion să vrea să distrugă lucruri.
Chipul acela amuzat, lăudăroșenia, aroganţa… Totul era o altă oglindă,
îşi dădu el seama. Dar una care o urmărea pe Aelin peste tot, ca un
câine. Sau ca un lup, presupuse el.
Aedion nu se confruntase cu masculul în ringul de antrenament, dar îl
urmărise atent pe Fenrys luptându-se cu Rowan și cu Gavriel, care îl
antrenaseră. Fenrys lupta așa cum el s-ar fi așteptat să o facă un
războinic pe care doi ucigași îl antrenaseră secole la rând. Dar nu mai
zărise magia care îi permitea lui Fenrys să sară dintr-un loc în altul, ca și
când ar fi intrat pe o ușă invizibilă.
Ca și când gândurile lui l-ar fi invocat pe războinicul nemuritor, Fenrys
ieși din umbrele de sub punte și le rânji superior tuturor înainte de a-și
ocupa poziţia de santinelă, în apropierea catargului din faţă. Toţi aveau
un program de strajă și de patrulare, Lysandra și Rowan fiind de obicei
însărcinaţi să zboare la înălţime ca să studieze terenul din faţă sau din
spate sau ca să comunice cu cele două nave de escortă. Aedion nu
îndrăznise să-i spună creaturii metamorfice că, deseori, număra minutele
până la întoarcerea ei, că mereu simţea cum pieptul i se strângea
insuportabil până când nu repera, întorcându-se spre ei, fiinţa înaripată
sau cu înotătoare în care se transformase ea.
Ca și verișoara lui, era sigură că creatura metamorfică nu i-ar fi
apreciat agitaţia.
Lysandra îi observa atent pe Aelin și pe Rowan, cu săbiile ca argintul
viu, când se întâlneau, lovitură după lovitură.
— Te descurci bine cu lecţiile, îi spuse Aedion creaturii metamorfice.
Ochii verzi ai Lysandrei se încruntară. Pe rând, toţi o învăţaseră cum
să mânuiască diverse arme și cum să se lupte corp la corp. Lysandra știa
câte ceva din timpul petrecut cu Arobynn – o învăţase ca să asigure
supravieţuirea investiţiei lui, îi spusese el.
Dar ea voia să știe mai multe. Cum să ucidă oamenii într-o mulţime
de moduri. Asta nu ar fi trebuit să-l încânte atât de mult pe cât o făcea.
Nu când ea ignorase râzând declaraţia pe care Aedion i-o făcuse pe plajă
în ziua aceea din Golful Craniului. Ea nu mai deschisese subiectul. Nici el
nu fusese atât de prost, încât să o facă.
Fără să se poată abţine, Aedion se luă după Lysandra când ea se
îndreptă spre spaţiul în care regina și prinţul se antrenau, Dorian dându-
se la o parte pe trepte ca să-i facă loc, în tăcere. Aedion observă gestul și
respectul regelui și îşi alungă sentimentele contradictorii când zăbovi
deasupra lor și îşi concentră atenţia asupra verișoarei lui și a lui Rowan.
Însă ei ajunseră într-un impas – ceea ce fu suficient pentru ca Rowan
să renunţe și să îşi bage sabia în teacă. Apoi îi dădu lui Aelin peste nas
când păru supărată că nu câştigase. Aedion râse în barbă și aruncă o
privire în direcţia creaturii metamorfice când regina și prinţul se
îndreptară spre ulciorul cu apă și paharele sprijinite de balustrada scării și
se serviră.
El tocmai voia să-i ofere Lysandrei o rundă finală în ring înainte ca
soarele să apună când Dorian îşi sprijini braţele pe genunchi și îi spuse
lui Aelin printre zăbrelele scării:
— Nu cred că o să facă nimic dacă o lăsăm afară.
Aelin îşi sorbi elegant apa, gâfâind încă.
— Ai ajuns la concluzia asta înainte, în timpul sau de la miezul nopţii?
O, zeilor! Avea să fie genul acela de conversaţie!
Dorian schiţă un zâmbet.
— Tu îi preferi pe războinicii nemuritori. Eu de ce n-aș putea să o
fac?
Clinchetul slab al paharului ei pe măsuţă îl făcu pe Aedion să se
pregătească – să înceapă să recalculeze configuraţia diverselor punţi.
Fenrys încă îi supraveghea de la catargul provei, Lysandra rămânând
lângă Dorian. El presupunea că, stând deasupra lui Dorian pe scări și cu
Aelin alături, avea să fie chiar în mijloc.
Exact unde jurase să nu fie.
Rowan, din partea cealaltă a lui Aelin, îl întrebă pe Dorian:
— Maiestate, ce te face să crezi că vrăjitoarea trebuie să fie liberă?
Aelin îi aruncă o privire de foc. Bun – să se descurce prinţul cu furia
ei. Chiar și după câteva zile după revendicarea care-i făcuse pe toţi să
pretindă că nu observaseră cele două înţepături de pe gâtul lui Rowan
sau zgârieturile delicate de pe umerii lui, prinţul Fae tot mai aducea cu un
mascul care abia supravieţuise unei furtuni și care se bucurase de fiecare
secundă sălbatică a ei.
Ca să nu mai spunem de cele două răni de pe gâtul lui Aelin din
dimineaţa asta. El aproape o implorase să găsească o eșarfa.
— Ce-ar fi să-l închidem pe unul dintre voi într-o cameră – arătă
Dorian cu bărbia spre războinicii Fae din cealaltă parte a punţii și spre
Lysandra, din dreapta lui – și să vedem cât de bine o să vă fie după ceva
timp.
— Tot trupul ei e menit să ademenească bărbaţii, spuse Aelin. Să-i
facă să creadă că este inofensivă.
— Crede-mă, Manon Cioc-negru nu este deloc inofensivă.
 — Ea și cele din neamul ei sunt niște ucigașe, continuă Aelin. Sunt
crescute fără conștiinţă. Indiferent de ce i-a făcut bunica ei, așa o să fie
mereu. Nu am să pun în pericol vieţile oamenilor de pe nava asta ca să
poţi dormi mai bine la noapte. Ochii îi străluciră cu o expresie nespus de
tăioasă.
Ei se mișcară cu toţii, iar Aedion tocmai voia să îi ceară Lysandrei să
se antreneze, conversaţia fiind încheiată, când Dorian spuse un pic prea
încet:
— Sunt rege, să știi.
Ochii turcoaz și aurii se îndreptară spre Dorian. Aedion aproape văzu
cuvintele pe care Aelin se străduia să le formuleze în minte, caracterul ei
implorând-o să refuze provocarea. Cu câteva propoziţii alese, ar fi putut
să-i facă spiritul fileuri, ca pe un pește, sfâșiind și mai mult ce mai
rămăsese din omul violat de prinţul Valg. Și, făcând asta, să piardă un
aliat puternic de care ar fi avut nevoie nu doar în acest război, ci și după
aceea, dacă ar fi supravieţuit. Și, atunci, acei ochi se îmblânziră un pic.
Și-ar fi pierdut și prietenul.
Aelin îşi masă cicatricele de la încheieturi, care ieșeau în evidenţă în
lumina aurie a soarelui care apunea. Cele la care Aedion nu se putea
uita. După o clipă, ea îi spuse lui Dorian:
— Mișcări controlate. Dacă părăsește camera, rămâne sub pază –
supravegheată tot timpul de Fae și de unul dintre noi. Cu cătușe la mâini,
nu și la picioare. Fără lanţuri în cameră, dar cu un gardian în faţa ușii.
Aedion prinse degetul mare cu care Rowan îi atinse una dintre
cicatricele de pe încheieturile mâinilor ei.
— Bine, fu tot ce zise Dorian.
Aedion se gândi dacă să-i spună regelui că un compromis din partea
lui Aelin trebuia sărbătorit.
Vocea lui Aelin se transformă în acel tors letal.
— După ce ai terminat de flirtat cu ea în ziua aia din Oakwald, a
încercat să mă ucidă împreună cu sabatul ei.
— Tu ai provocat-o, replică Dorian. Iar eu mă aflu aici astăzi datorită
riscurilor pe care și le-a asumat când a venit în Rifthold, de două ori.
Aelin îşi șterse transpiraţia de pe frunte.
— Are motivele ei, iar eu mă îndoiesc de faptul că a făcut-o pentru
că, în suta de ani de omoruri, a decis că faţa ta drăguţă ar îmbuna-o.
— Tu l-ai transformat pe Rowan după trei secole în care a fost legat
de un jurământ de sânge.
Tatăl lui Aedion spuse calm când părăsi stinghia de lângă Abraxos,
de la provă, ca să se apropie de ei:
— Maiestate, ţi-aș sugera să alegi un alt argument.
 Într-adevăr, toate instinctele lui Aedion se treziră la furia îngheţată
care-i contura acum toţi mușchii prinţului.
Și Dorian observă asta și spuse, poate un pic vinovat:
— Nu am vrut să te ofensez, Rowan.
Gavriel îşi înclină capul, părul auriu alunecându-i peste umărul lat, și
spuse schiţând un zâmbet:
— Nu te îngrijora, Maiestate! Fenrys i-a făcut lui Whitethorn destule
probleme cât pentru încă trei secole.
Umorul și zâmbetul ușor îl făcură pe Aedion să clipească.
Dar Aelin îl scuti de efortul de a decide dacă să zâmbească la rândul
său, spunându-i lui Dorian:
— Ei bine? Hai să vedem dacă Aripii Conducătoare i-ar plăcea să se
plimbe pe punte înainte de cină.
Dorian avea dreptate să pară precaut, decise Aedion. Însă Aelin se
îndrepta deja spre capătul opus al punţii, iar Fenrys îşi părăsi postul de
lângă catargul provei, privirea tăioasă și amară alunecând peste ei când
trecură unul pe lângă celălalt.
Dar Fenrys avea să se conformeze, fără îndoială. Nici într-o mie de
ani nu ar fi dezlănţuit vrăjitoarea fără ca toţi să fie acolo. Până și cei din
grupul Fae păreau să înţeleagă asta.
Așadar, Aedion merse după regina lui în lumina slabă a navei,
noaptea pogorându-se deasupra lor și se rugă ca Aelin și Manon să nu
fie pe cale să spulbere nava

Să se culce cu o vrăjitoare. Aelin scrâșni din dinţi când se îndreptă

spre camera lui Manon.
Dorian fusese cândva celebru în materie de femei, dar asta…
Aelin pufni, dorindu-și să fi fost Chaol prezent, chiar dacă numai ca
să-i vadă figura.
Chiar dacă, într-un fel, o ușura să știe că Faliq și Chaol erau în Sud.
Poate ca să adune o armată ca să traverseze Marea îngustă și să
mărșăluiască spre nord. Dacă ar fi avut noroc.
Dacă. Aelin ura cuvântul acela. Dar… prietenia ei cu Dorian era
destul de fragilă. Parţial, îi acceptase cererea dintr-o oarecare urmă de
bunătate, dar, în mare parte, deoarece știa că Manon avea să le spună
mai multe despre Morath. Și despre Erawan. Mult mai multe lucruri.
Și se îndoia că vrăjitoarea urma să o facă prea curând – mai ales că,
în dimineaţa asta, Aelin îşi pierduse puţin cumpătul. Și poate faptul că se
folosea de interesul lui Dorian ca de un pretext să o îmbuneze pe
vrăjitoare o făcea o persoană îngrozitoare și videană, dar… era război.
 Aelin îşi relaxa mâna când se apropie de camera vrăjitoarei, luminile
pătrunzând în valuri care erau mai brutale decât în miezul zilei.
Rowan îi vindecase vânătaia cu care se alesese pe monturi când o
lovise pe vrăjitoare, iar ea îi mulţumise încuind ușa camerei lor și
îngenunchind în faţa lui. Încă îi simţea degetele strânse-n pumn în părul
ei, încă îi auzea geamătul…
Rowan, acum la un pas lângă ea, întoarse capul în direcţia ei.
„La ce naiba te gândești?”
Dar pupilele i se dilataseră destul încât să fie perfect conștientă că el
știa exact la ce se gândise ea, în drum spre cabina vrăjitoarei. Faptul că
Fenrys rămăsese cu mult în urmă pe hol îi spuse destule despre mirosul
ei schimbat.
„La lucruri obișnuite, îi replică ea lui Rowan, zâmbind prostește. La
ucis, la croșetat, la cum să te fac să scoţi din nou sunetele acelea…”

Rowan afișă o expresie îndurerată, care o făcu să zâmbească. Mai

ales că gâtul i se mișcă atunci când înghiţi – cu greu. „Runda a doua,
păru el să spună. După ce ne ocupăm de asta, o să urmeze runda a
doua. De data asta, eu am să văd ce sunete scoţi”.
Aelin aproape intră în tocul ușii deschise de la cabina lui Manon.
Râsul domol al lui Rowan o făcu să se concentreze, să nu mai
zâmbească. Precum o idioată îndrăgostită…
Manon stătea în șezut în pat, uitându-se când la Rowan, când la
Dorian și la ea.
Fenrys se strecură în spatele lor, îndreptându-și atenţia direct spre
vrăjitoare. Fără îndoială, era uimit de frumuseţea, graţia, perfecţiunea ei,
bla-bla-bla.
— Cine este el? întrebă Manon cu o voce joasă și egală. Dorian
ridică o sprânceană, urmărindu-i privirea.
— L-ai mai întâlnit. El este Fenrys – războinic jurat Reginei Maeve.
Faptul că Manon miji ochii îi trezi un instinct. Nările vrăjitoarei se umflară
când îl adulmecă pe masculul al cărui miros abia se simţea în cabina
înghesuită…
— Nu, nu este, spuse Manon.
Vrăjitoarea îşi arătă unghiile de fier cu o secundă înainte ca Fenrys
să atace.

CAPITOLUL 46
 Încă avea instinctul de a apuca un cuţit înainte ca Aelin să-și
folosească magia.
Iar când Fenrys sări spre Manon mârâind, puterea lui Rowan fu cea
care îl izbi prin cameră.
Înainte ca masculul să fi alunecat pe podea, Aelin ridică un zid de
flăcări între ei.
— Ce naiba! spuse ea.
În genunchi, Fenrys se ţinu de gât, din cauză că Rowan îl lăsase fără
aer.
Cabina era prea mică pentru ca ei toţi să încapă fără să se apropie
prea mult. Lui Dorian gheaţa încă-i dansa în vârfurile degetelor când îşi
făcu loc lângă Manon, care era tot înlănţuită de pat.
— Ce ai vrut să spui cu asta? i se adresă Aelin vrăjitoarei, fără să-și
ia privirea de la el.
Rowan mormăi încet în spatele ei.
Iar Aelin urmări cu un amestec de groază și satisfacţie cum inspiraţia
adâncă îi făcu pieptul lui Fenrys să se umfle atunci când se ridică în
picioare și studie zidul de foc.
Ca și când magia lui Rowan s-ar fi consumat.
Și, când pielea lui Fenrys păru să strălucească și să se topească, în
timp ce o creatură la fel de albă ca zăpada proaspătă ieși din iluzia care
se destrăma, Aelin îi aruncă subtil lui Aedion o privire peste umăr.
Verișorul ei se mișcă imediat, cheile pentru lanţurile lui Manon
apărând din buzunarul lui.
Dar Manon nu se mișcă în timp ce creatura luă formă, cu toate
membrele subţiri, cu aripile strânse, cu faţa hidos deformată care
adulmeca…
Lanţurile lui Manon se desfăcură.
— Ce ești? îi spuse Aelin creaturii din spatele zidului de foc.
Manon răspunse în locul ei.
— Copoiul lui Erawan.
Creatura zâmbi, dezvăluindu-și dinţii ca niște cioturi putrede și negre.
— La dispoziţia voastră, spuse aceasta. Spuse ea, îşi dădu seama
Aelin când observă sânii mici și stafidiţi de pe pieptul îngust. Deci nu ţi-au
ieșit maţele pe afară, îi spuse mieros lui Manon.
— Unde este Fenrys? întrebă Aelin.
Copoiul nu încetă să zâmbească.
— Patrulează pe navă, la un alt nivel, presupun. Fără să știe, așa
cum nici voi nu aţi știut, că unul dintre ai voștri nu este cine pretinde, în
vreme ce eu…
 — Uf, altă vorbăreaţă, spuse Aelin, dându-și coada împletită peste un
umăr. Lasă-mă să ghicesc: ai ucis un marinar, i-ai luat locul, ai aflat ce
trebuie despre cum să o iei pe Manon de pe navă și despre patrulele
noastre și… ce? Plănuiai să o răpești în noapte? Aelin se încruntă la
corpul subţire al creaturii. Arăţi de parcă abia poţi să ridici o furculiţă – și
nu ai făcut-o de câteva luni.
Copoiul clipi la ea – apoi șuieră.
Manon râse încet.
— Sincer? spuse Aelin. Ai fi putut să te strecori aici și să te scutești
de o mie de etape stupide…
— Metamorfică, spuse creatura printre dinţi, destul de flămândă încât
Aelin se bâlbâi.
Ochii ei imenși se îndreptaseră direct spre Lysandra, care mârâia
încet în colţ, în forma ei de leopard-fantomă…
— Metamorfică, șuieră din nou chestia, dorinţa strâmbându-i
trăsăturile.
Iar Aelin avu sentimentul că știa ce fusese creatura la început: era
ceea ce prinsese și mutilase Erawan în munţii din jurul Morathului.
— După cum spuneam, tărăgănă Aelin cât de bine putu, chiar ţi-ai
făcut-o cu mâna ta…
— Am venit pentru moștenitoarea Cioc-negru, spuse gâfâind Copoiul.
Dar uitaţi-va la voi: un cufăr care valorează greutatea lui în aur.
Ochii i se întunecară, ca și când nu ar mai fi fost acolo, ca și când
creatura ar fi plutit în altă cameră…
„Rahat.”.
Aelin atacă ʗu flacăra ei.
Copoiul ţipă…
Iar flacăra lui Aelin se împrăștie în abur.
Rowan ajunse imediat acolo, împingând-o înapoi, cu sabia scoasă.
Magia ei…
— Ar fi trebuit să mi-o daţi pe vrăjitoare, râse Copoiul și smulse
hubloul din partea laterală a navei. Acum, el știe cu cine călătoriţi, ce
navă cârmuiţi…
Creatura sări spre gaura pe care o făcuse, spuma mării pătrunzând
înăuntru.
O săgeată cu vârf negru se izbi în genunchiul ei; apoi, o alta.
Copoiul căzu la doi centimetri de libertate.
Mârâind când el intră în cameră, Fenrys trase alta, ţintuindu-i umărul
în scândurile din lemn.
Se pare că el nu aprecia să fie imitat. Îi aruncă lui Rowan o privire
furioasă, care-i spuse asta. Și prin care întrebă cum de ei toţi nu-și
dăduseră seama de diferenţă.
Însă Copoiul se eliberă și sângele negru ţâșni prin cameră, umplând-
o cu mirosul său urât. Aelin înclină un pumnal, gata să-l arunce; Manon
era pe cale să sară; securea lui Rowan era ridicată…
Copoiul aruncă o curea din piele neagră în mijlocul camerei. Manon
se opri.

— Locţiitoare ta a ţipat când Erawan a distrus-o, spuse Copoiul.

Maiestatea Sa întunecată îţi trimite asta ca să-ţi aduci aminte de ea.
Aelin nu îndrăzni să-și ia privirea de la creatură, dar ar fi putut să jure
că Manon se clătină.
— Un dar de la Regele Valgilor… pentru ultima Regină Crochran în
viaţă, îi spuse Copoiul vrăjitoarei.
Manon continuă să se holbeze la cureaua din piele împletită – cea pe
care Asterin o purtase în fiecare zi, chiar și atunci când lupta nu o cerea –
fără să-i pese ce le declarase Copoiul celorlalţi. Nu-ɨ păsa că era
moștenitoarea Clanului Vrăjitoarelor Cioc-negru sau al celor Crochan.
Nu-ɨ păsa că…
Manon nu-și termină gândul în vuietul care-i reduse mintea la tăcere.
Vuietul care îi ieși pe gură când se aruncă asupra Copoiului.
Săgeţile din bestie o zgâriară pe Manon când trânti corpul scheletic și
înrourat la podea. Ghearele și dinţii loviră fără mila spre faţa ei, dar
Manon îi cuprinse gâtul cu mâinile, iar fierul sfâșie pielea udă.
Apoi ghearele fură înfipte în lemn de mâinile-fantomă, când Dorian se
apropie, cu faţa atât de neînduplecată. Copoiul se zbătu, încercând să-și
elibereze ghearele…
Creatura ţipă când mâinile invizibile îi apăsară oasele.
Apoi trecură prin ele.
Manon se uită uimită la mâinile tăiate cu o clipă înainte ca fiinţa să
ţipe atât de tare, încât îi ţiuiră urechile. Însă Dorian spuse:
— Termină odată!
Manon ridică cealaltă mână, dorindu-și să sfâșie Copoiul, nu oţelul.
Ceilalţi urmăreau din spatele lor, cu armele pregătite.
Dar Copoiul spuse gâfâind:
— Nu vrei să știi ce a spus Locţiitoarea ta înainte de a muri? Ce a
cerșit?
Manon ezită.
— Ce semn oribil – necurat avea pe abdomen. Tu i-ai făcut asta,
Cioc-negru?
Nu. Nu, nu, nu…
 — Un copil; a spus că a născut un copil de vrăjitoare mort.
Manon îngheţă cu totul.
Și nu-ɨ păsa în mod deosebit când Copoiul se aruncă la gâtul ei, cu
dinţii dezgoliţi.
Nici flacăra, nici vântul nu îi frânseră gâtul Copoiului.
Ci mâinile invizibile.
Scârţâitul răsună prin cameră, iar Manon se întoarse spre Dorian
Havilliard. Ochii lui de safir erau extrem de nemiloși. Manon mârâi.
— Cum îndrăznești să o ucizi în locul meu…
Oamenii de pe punte începură să ţipe, iar Abraxos urlă. „Abraxos.”.
Manon se întoarse și fugi prin zidul de războinici, înclinându-se pe hol
și urcând scările…
Unghiile ei de fier rupseră bucăţi din lemnul alunecos când, cu o
durere de stomac, se ridică. Aerul umed și cald al nopţii o lovi; apoi
mirosul mării; apoi…
Erau șase.
Pielea lor nu era albă ca a Copoiului, ci, mai degrabă, de un negru
împestriţat – creată pentru umbre și furișat. Toţi erau înaripaţi și aveau
corpuri și feţe umanoide…
— Ilkeni, spuse unul dintre ei când spintecă un bărbat cu o singură
lovitură a ghearelor. Suntem ilkeni și am venit la festin.
Într-adevăr, piraţii erau morţi pe punte, iar sângele avea un iz de
cupru care îi acoperi simţurile când se grăbi spre locul din care se auzise
urletul lui Abraxos. Dar el era în aer, bătând din aripi la înălţime și dând
din coadă. Cu creatura metamorfică în formă de balaur lângă el. Atacau
trei siluete mai mici, mult mai agile decât ei… Flăcările izbucniră în
noapte, împreună cu vântul și gheaţa.
Un ilken se topi. Cel de-al doilea rămase fără aripi. Iar al treilea… al
treilea îngheţă bocnă și se sparse pe punte.
Alţi opt ilkeni aterizară, iar unul sfâșie gâtul unui marinar care ţipa pe
puntea provei…
Dinţii de fier ai lui Manon coborâră. Flăcările izbucniră din nou,
îndreptându-se către groaza care se apropia.
Doar ca ei să înainteze prin ele.
Pe navă se stârni o încăierare când aripile și ghearele sfâșiară pielea
delicată umană, când războinicii nemuritori se dezlănţuiră asupra ilkenilor
care aterizaseră pe punte.

Aedion se repezi după Aelin în clipa în care balaurul ţipă.

El ajunse pe puntea principală înainte de atacul chestiilor, înainte ca
flăcările lui Aelin să erupă de pe puntea din faţă, iar el îşi dădu seama că
verișoara lui putea să-și poarte singură de grijă pentru că, la naiba,
regele Valg fusese ocupat. Creaturile spuseseră că erau ilkeni.
Acum, în faţa lui, pe puntea de la pupă, unde alergase să-i cruţe pe
căpitan și pe ofiţerul secund de eviscerare, erau doi. Ambele bestii
măsurau aproape trei metri și erau născute din coșmaruri, dar, în ochii
lor… aceia erau ochi umani. Iar mirosurile lor… ca de carne putredă,
dar… umană. Parţial.
Ilkenii stăteau între el și scările care duceau spre puntea principală.
— Ce pradă ne-a adus vânătoarea asta! spuse unul.
Aedion nu îndrăzni să nu fie atent la ei, deși o auzise vag pe Aelin
ordonându-i lui Rowan să se ducă și să ajute celelalte nave. Vag, auzise
un lup și un leu mârâind, și simţise sărutul rece al gheţii izbind lumea.
Aedion îşi apucă sabia și o roti o dată, de două ori. Îi vânduse Lordul
Pirat Morathului? Felul în care Copoiul se uitase la Lysandra…
În sânge, furia i se transformă într-un cântec.
El îi măsură din priviri iar Aedion îşi roti din nou sabia. Doi împotriva
unuia singur – ar fi putut să aibă o șansă.
Și atunci, un al treilea ilken sări din umbrele din spatele lui.

Aelin ucise unul cu sabia Goldryn, decapitându-l.

Ceilalţi doi… Nu fuseseră prea mulţumiţi de asta, dacă ţipetele lor
neîncetate din clipele următoare erau vreun semn.
Răgetul unui leu spintecă noaptea, iar Aelin se rugă ca Gavriel să fie
cu Aedion undeva…
Cei doi din faţa ei, care-i blocau calea spre punţile inferioare, încetară
să mai șuiere suficient de mult timp, încât să o întrebe:
— Unde-ţi sunt acum flăcările?
Aelin deschise gura. Dar, apoi, Fenrys sări dintr-un petic de întuneric,
ca și când ar fi ieșit pur și simplu pe o ușă, și se izbi în cel care era mai
aproape. Părea că avea de încheiat niște socoteli.
Fenrys îl apucă pe ilken de gât cu maxilarele, iar celălalt se învârti, cu
ghearele scoase.
Ea nu fu destul de rapidă ca să pună capăt luptei când două rânduri
de gheare tăiară haina albă prin scutul pe care-l avea asupra lui, iar
strigătul de durere al lui Fenrys se auzi peste apă.
Două săbii de foc intrară prin gâturile celor doi ilkeni.
Capetele se rostogoliră pe puntea udă de sânge.
Fenrys se clătină înapoi, făcând un pas, înainte să se prăbușească
pe punte. Aelin se grăbi spre el, înjurând.
 Sânge, os și mâzgă verzuie – otravă. Ca din cozile balaurilor.
Ca și când ar fi stins o mie de lumânări, ea îşi dădu la o parte flăcările
și aduse acea apă vindecătoare. Fenrys se transformă din nou într-un
mascul, cu dinţii încleștaţi, înjurând încet și urât, cu o mână pe coastele
sfâșiate.
— Nu te mișca, îi spuse ea.
Îl trimisese imediat pe Rowan spre celelalte nave, iar el încercase să
o contrazică, dar… o ascultase. Ea nu știa unde era Aripa Conducătoare
– Regina Crochan. Pe toţi zeii!
Aelin îşi pregăti magia, încercând să-și domolească pulsul mărit.
— Ceilalţi, spuse gâfâind Aedion, îndepărtându-se de ei șchiopătând
și acoperit cu sânge negru, sunt bine.
Ea aproape suspină de ușurare – până când observă cum îi
străluceau ochii verișorului și că… Gavriel, însângerat și șchiopătând mai
rău decât Aedion, era cu un pas în spatele fiului său. Ce naiba se
întâmplase?
Fenrys mormăi, iar ea se concentră la rănile lui, la otrava care i se
scurgea în sânge. Ea deschise gura să-i spună lui Fenrys să îşi coboare
mâna când aripile bătură.
Nu cele care îi plăceau ei.
Aedion fu imediat în faţa lor, cu sabia scoasă, strâmbându-se de
durere – dar unul dintre ilkeni ridică mâna cu gheare.
— Haideţi să negociem!
Verișorul ei se opri. Dar Gavriel se mișcă imperceptibil mai aproape
de ilken, când acesta îl adulmecă pe Fenrys și zâmbi.
— Nu te deranja, îi spuse creatura lui Aelin, râzând încet. Nu mai are
mult de trăit.
Aedion mârâi, apucând cuţitele de luptă. Aelin îşi adună focul. Numai
cel mai fierbinte foc al ei ar fi putut să-i ucidă – orice altceva i-ar fi lăsat
nevătămaţi. Mai târziu, avea să se gândească la implicaţiile acestui lucru
pe termen lung.
— Am fost trimis să vă transmit un mesaj, spuse ilkenul, zâmbind
peste un umăr, spre orizont. Mulţumesc pentru că în Golful Craniului mi-
aţi confirmat că aveţi cu voi ceea ce caută Maiestatea Sa Întunecată.
Aelin simţi că leșină.
Cheia. Erawan știa că ea avea cheia Wyrd.

CAPITOLUL 47
 Rowan reveni pe nava lor, magia lui aproape aruncându-l prin aer.
Celelalte două nave nu fuseseră tulburate – ba oamenii chiar
avuseseră tupeul să întrebe de ce naiba se ţipa.
Rowan nu se deranjase să le explice mai multe în afară de faptul ca
era un atac inamic și să arunce ancora până ce s-ar fi terminat, înainte
de a pleca. El se întorsese la măcel.
Se întoarse cu inima bătându-i atât de tare, încât crezu că avea să
vomite de ușurare când plonjă ca să aterizeze și o văzu pe Aelin
îngenunchind pe punte. Până ce îl văzu pe Fenrys sângerând sub
mâinile ei.
Până ce ultimul ilken ateriză în faţa lor.
Furia lui se transformă într-o suliţă mortală, magia lui adunându-se
când plonjă prin aer, îndreptându-se spre punte. El descoperise că
exploziile concentrate puteau trece prin scutul care fusese introdus în ei.
Avea să-i rupă capul creaturii.
Ilkenul râse când Rowan ateriză și se transformă, uitându-se peste
umărul subţire.
— Morathul abia așteaptă să vă întâmpine, rânji superior creatura și
se înălţă în aer, înainte ca Rowan să poată să îl atace.
Însă Aelin nu se mișca. Gavriel și Aedion, însângeraţi și șchiopătând,
abia se mișcau. Pieptul lui Fenrys era plin de sânge amestecat cu o
mâzgă verzuie – otravă…
Puterea străluci în mâinile lui Aelin când îngenunche deasupra lui
Fenrys, concentrându-se asupra stropului de apă pe care i-l dăduse, o
picătură de apă într-o mare de foc…
Rowan deschise gura ca să-și ofere ajutorul, când Lysandra gâfâi din
umbre:
— Se ocupă cineva de creatura aia sau o fac eu?
Într-adevăr, ilkenul batea din aripi spre coasta îndepărtată, doar un
punct negru pe cerul întunecat, grăbindu-se să zboare, fără îndoială,
direct spre Morath ca să dea raportul.
Rowan înșfacă arcul și tolba cu săgeţile cu vârf negru pe care le
scăpase Fenrys.
Niciunul dintre ei nu-l opri când merse spre balustradă, sângele
pleoscăindu-i sub cizme.
Doar valurile, scâncetele răniţilor și scârţâitul arcului puternic în timp
ce puse o săgeată și încorda arcul erau singurele sunete. Tot mai
departe. Forţându-și braţele, ţinti spre acel punct negru, care se
îndepărta dând din aripi.
— Pun pariu pe o monedă de aur că ratează, spuse răgușit Fenrys.
— Păstrează-ţi puterea ca să te vindeci! izbucni Aelin.
 — Să fie două, spuse Aedion în spatele lui. Eu spun că nimerește.
— Puteţi să vă duceţi toţi naibii, mârâi Aelin.
Dar, apoi, adăugă:
— Să fie cinci. Pe zece că îl doboară din prima!
— S-a făcut, mormăi Fenrys, cu o voce plină de durere.
Rowan scrâșni din dinţi.
— Amintiţi-mi de ce mă deranjez cu vreunul dintre voi.
Apoi trase.
Săgeata fu aproape invizibilă când zbură în noapte.
Și, cu vederea lui Fae, Rowan văzu clar când săgeata îşi atinse ţinta.
Chiar în capul creaturii.
Aelin râse încet când aceasta căzu în apă, pleoscăitul auzindu-se
chiar de la distanţă.
Rowan se întoarse și se încruntă la ea. Lumina îi pâlpâi în vârfurile
degetelor când le ţinu deasupra pieptului distrus al lui Fenrys. Dar el se
încruntă la mascul, apoi la Aedion și spuse:
— Plătiţi, ticăloșilor!
Aedion chicoti, dar Rowan zări umbra din ochii lui Aelin când ea se-
ntoarse spre fosta santinelă. Înţelese de ce nu făcuse tărăboi, chiar dacă
Fenrys fu rănit în faţa ei. Pentru că, dacă Erawan îi localiza… ei trebuiau
să se miște. Repede!
Și să se roage ca indicaţiile lui Rolfe în legătură cu Lacătul să fi fost
corecte.
Aedion se săturase de surprize.
Se săturase să îşi simtă inima oprindu-i-se în piept.
Ca atunci când Gavriel sărise să-i salveze pielea de ilkeni, Leul
sfâșiindu-i cu o ferocitate care îl făcuse pe Aedion să rămână acolo ca un
începător la primul său antrenament cu sabia.
Ticălosul idiot se rănise între timp, căpătând o lovitură pe braţ și pe
coaste, care îl făcuse pe mascul să urle de durere. Din fericire, veninul
care acoperea ghearele fusese folosit asupra altor oameni.
Dar mirosul sângelui tatălui său îl făcu pe Aedion să acţioneze – acel
miros mortal, de cupru. Gavriel doar clipise la el când Aedion ignorase
durerea care îi zvâcnea în picior, „mulţumită” unei lovituri primite cu
câteva clipe înainte, chiar deasupra genunchiului, iar ei luptaseră spate în
spate, până ce acele creaturi fură numai grămezi de oase și carne care
zvâcneau.
El nu-ɨ spusese niciun cuvânt masculului înainte de a-și pune sabia în
teacă și scutul pe spate și de a pleca în căutarea lui Aelin.
Ea era încă în genunchi deasupra lui Fenrys, oferindu-i lui Rowan
doar o ușoară atingere pe coapsă, când el trecu repede pe lângă ei, ca
să-i ajute pe ceilalţi răniţi. O atingere pe coapsă – pentru a nimeri o ţintă
pe care Aedion era destul de sigur că cei mai mulţi din legiunea Bane ar
fi considerat-o imposibilă.
Aedion lăsă jos găleata cu apă pe care Aelin îi ceruse s-o aducă
pentru Fenrys, încercând să nu tresară când ea șterse otrava verde care
se prelingea. La câţiva pași distanţă, tatăl său îngrijea un pirat care
plângea, dar nu avea mai mult de o tăietură pe coapsă. Fenrys șuieră, iar
Aelin gemu și ea de durere. Aedion se apropie.
— Ce?
Aelin scutură o dată din cap, refuzându-l. Dar el urmări cum ea se
uită în ochii lui Fenrys – cum se uită într-un fel care îi spunea lui Aedion
că, orice ar fi urmat să facă, avea să-l doară. El văzuse aceeași privire
împărtășită de vindecătoare și soldat de sute de ori pe câmpurile de luptă
și în corturile vindecătoarelor, după aceea.
— De ce, spuse gâfâind Fenrys, nu i-ai – gâfâi din nou – topit pur și
simplu?
— Pentru că am vrut să obţin niște informaţii de la ei înainte să ataci
tu, ticălos Fae autoritar.
Ea scrâșni din nou din dinţi, iar Aedion puse o mână pe spatele ei.
Otrava se atinse, fără îndoială, de magia lui Aelin, când ea încercase să
o spele, iar atingerea o făcuse să se mai aplece un pic.
— Pot să mă vindec singur, spuse Fenrys, observând efortul. Du-te la
ceilalţi!
— O, te rog! izbucni ea. Chiar ești nesuferit. Chestia aia avea otravă
pe gheare…
— Ceilalţi…
— Spune-mi cum funcţionează magia ta – cum poţi sări așa între
locuri.
Era un mod isteţ și ușor de a-l face să se gândească la altceva.
Aedion scrută puntea, asigurându-se că nu era nevoie de el, iar apoi
șterse sângele și otrava care curgeau din pieptul lui Fenrys. Probabil că
durea ca naiba. Zvâcnitul constant din piciorul lui nu era nimic în
comparaţie cu asta.
— Nimeni nu știe de unde vine – ce este, spuse Fenrys între
respiraţiile sacadate, îndoindu-și degetele și întinzându-le pe lângă corp.
Dar mă lasă să mă strecor printre faldurile lumii. Doar pe distanţe scurte
și doar de câteva ori până ce mă epuizez, dar… așa ceva e util pe un
câmp de luptă. El gâfâi printre dinţii încleștaţi, când marginile exterioare
ale rănii începură să se apropie una spre cealaltă. În afară de asta, nu
am nimic special. Viteză, putere, vindecare rapidă… ceva mai mult decât
pentru un Fae obișnuit, dar aceleași daruri. Mă pot proteja pe mine și pe
alţii, dar nu pot invoca un element.
Mâna lui Aelin flutură ușor deasupra rănii.
— Atunci, din ce e făcut scutul tău?
Fenrys încercă, dar nu reuși să ridice din umeri. Gavriel mormăi din
locul în care se ocupa încă de piratul plângăcios:
— Din aroganţă.
Aelin pufni, dar nu îndrăzni să-și mute privirea de la rana lui
Fenrys, când spuse:
— Ai simţul umorului, Gavriel!
Leul din Doranelle îi zâmbi strâmb peste umăr. Era un zâmbet rareori
văzut și reţinut, ca al lui Aedion. Odată, Aelin îi spusese Unchiul Pisicuţă,
înainte ca Aedion să mârâie destul de urât, încât să o facă să se
gândească bine înainte de a mai folosi termenul. Gavriel, spre meritul
său, abia o făcu pe Aelin să ofteze afectată, ca atunci când numai ea sau
Fenrys erau prin preajmă.
— Acel simţ al umorului apare doar o dată la un secol, spuse răgușit
Fenrys, deci ai face bine să speri că ai să te Stabilești ori, altfel, asta o să
fie ultima dată când ai să-l vezi.
Aelin chicoti, dar se opri repede. Aedion simţi ceva rece și uleios în
stomac.
— Îmi pare rău, spuse Fenrys, cuvintele în sine sau durerea facându-l
să se crispeze.
Aelin întrebă înainte ca Aedion să se mai gândească la vorbele lui:
— De unde vii? Știu că Lorcan este un bastard din mahalale.
— Lorcan a fost un bastard în palatul lui Maeve, nu-ţi face griji, rânji
superior Fenrys, tenul lui bronzat albindu-se. Lui Aelin buzele îi tresăriră
într-un zâmbet. Connall și cu mine eram fii nobililor care locuiau în partea
sud-estică a pământurilor lui Maeve…
El șuieră.
— Părinţii tăi?
Aedion insistă când Aelin păru să-și caute cuvintele. El o văzuse
vindecând mici tăieturi și vindecând lent rănile lui Manon în decurs de
câteva zile, dar…
— Mama noastră a fost o războinică, spuse Fenrys, chinuindu-se la
fiecare cuvânt. Ea ne-a instruit astfel. Și tatăl nostru era, dar, deseori era
plecat la război. Mama a primit sarcina de a ne păzi casa și pământurile.
Și de a-i raporta lui Maeve.
Amândoi respirară sacadat și greoi. Aedion se mișcă astfel încât
Aelin să se poată apleca de tot peste el, încleștându-și maxilarul din
cauza greutăţii care-i apăsa pe genunchiul deja umflat.
— Când Con și cu mine aveam treizeci de ani, ne chinuiam să
mergem cu ea în Doranelle – să vedem orașul, să o întâlnim pe regină și
să facem… ce le place să facă tinerilor masculi cu bani în buzunar și
tinereţea de partea lor. Doar că Maeve ne-a privit odată și… El avu
nevoie de mai mult timp să-și tragă suflarea de data asta. De atunci, nu a
mers bine.
Aedion știa restul; la fel și Aelin.
Ultima rămășiţă din mâzga verde curse din pieptul lui Fenrys iar Aelin
şopti:
— Ea știe că urăști jurământul, nu-ɨ așa?
— Maeve știe, spuse Fenrys. Și nu mă îndoiesc de faptul că m-a
trimis aici în speranţa că libertatea temporară o să mă tortureze.
Lui Aelin îi tremurară mâinile iar trupul i se cutremura peste al lui.
Aedion îşi strecură un braţ în jurul taliei ei.
— Îmi pare rău că ești legat de ea, fu tot ce reuși să spună Aelin.
Rănile de pe pieptul lui Fenrys începură să se prindă. Rowan veni
spre ea, de parcă ar fi simţit că-și pierde puterile.
Chipul lui Fenrys era încă gri și încordat, când îşi ridică privirea spre
Rowan și îi spuse lui Aelin:
— Asta trebuie să facem – să protejăm, să servim, să preţuim. Maeve
oferă… doar o bătaie de joc. El îşi studie rănile care i se vindecau pe
piept, ameliorându-se atât de lent. Dar asta este chemarea sângelui unui
mascul Fae, asta îl ghidează. E ceea ce căutăm cu toţii, chiar când
spunem că nu o facem.
Tatăl lui Aedion rămăsese nemișcat deasupra piratului rănit.
Aedion, surprinzându-se, îi spuse lui Gavriel peste umăr:
— Și tu consideri că Maeve îndeplinește condiţiile astea – sau ești ca
Fenrys?
Tatăl său clipi, singurul gest de care era capabil după șocul suferit, iar
apoi îşi îndreptă spatele, marinarul rănit din faţa lui vindecându-se în
somn. Aedion suportă privirea ochilor roșiatici, încercând să ignore
sâmburele de speranţă care licărea în ochii Leului.
— Și eu provin dintr-o familie nobilă. Sunt cel mai mic dintre cei trei
fraţi. N-aș fi ajuns să moștenesc sau să preiau conducerea. Am ales,
aşadar, cariera militară, lucru care a atras atenţia lui Maeve și mi-a făcut
oferta. Nu există o onoare mai mare.
— Ⱥsta nu e un răspuns, spuse încet Aedion.
Tatăl său îşi roti umerii, agitându-se.
— Mi-a displăcut doar o dată. O singură dată mi-am dorit să plec. El
nu continuă. Și Aedion știa care erau cuvintele nerostite. Aelin îşi dădu o
șuviţă de păr de pe faţă.
— Chiar atât de mult ai iubit-o?
 Aedion încercă să nu lase să se vadă recunoștinţa pe care i-o ceruse
ea.
Lui Gavriel i se albiră monturile când îşi strânse pumnii.
— Ea a fost o stea strălucitoare în secole de întuneric. Aș fi urmat
steaua aceea până la capătul pământului, dacă m-ar fi lăsat. Dar nu a
făcut-o, iar eu i-am respectat dorinţa de a păstra distanţa. De a nu o mai
căuta vreodată. Am plecat pe un alt continent și nu m-am mai uitat
înapoi.
Scârţâitul navei și gemetele răniţilor erau singurele sunete care se
mai auzeau. Aedion îşi stăpâni impulsul de a se ridica și de a pleca. Ar fi
părut un copil – nu un general care avansase prin sânge până la
genunchi, pe câmpul de luptă.
Aelin repetă, deoarece Aedion nu reuși să spună cuvintele:
— Ai fi ˟încercat să rupi jurământul de sânge faţă de ea? Pentru ei?
— Onoarea este codul meu, spuse Gavriel. Dar dacă Maeve ar fi
˟încercat să îl rănească pe unul din voi, Aedion, aș fi făcut tot ce mi-ar fi
stat în putere ca să te scap.
Cuvintele îl loviră pe Aedion, apoi îi străbătură corpul. El nu se gândi
la asta, la adevărul pe care îl simţise în fiecare cuvânt. La cum suna
numele lui pe buzele tatălui său.
Tatăl său verifică dacă piratul rănit mai suferea și din cauza altor
vătămări, apoi trecu la un altul. Ochii roșiatici se îndreptară spre
genunchiul lui Aedion, umflat sub pantaloni.
— Trebuie să-ţi îngrijești genunchiul sau, peste câteva ore, o să fie
prea ţeapăn ca să-l mai folosești.
Aedion simţi cum Aelin îşi îndreptă privirea spre el, să vadă dacă era
rănit, dar masculul se uită în ochii tatălui său și spuse:
— Știu cum să-mi tratez rănile. Vindecătoarele de pe câmpul de luptă
și legiunea Bane îl învăţaseră suficiente lucruri de-a lungul anilor. Vezi-ţi
de ale tale!
Într-adevăr, masculul avea sânge închegat pe cămașă. Era norocos –
atât de norocos că veninul fusese deja șters de pe ghearele acelea.
Gavriel clipi și se uită în jos, colierul de tatuaje mișcându-i-se când
înghiţi, după care continuă fără să spună nimic.
Aelin îl împinse în cele din urmă pe Aedion, încercând și nereușind să
se ridice în picioare. Aedion se întinse spre ea când îşi pierdu
concentrarea din ochii acum înceţoșaţi, dar Rowan era deja acolo, luând-
o ușor în braţe, înainte să cadă pe punte. Prea repede – probabil că îşi
epuizase rezervele prea repede și fără să fi mâncat
Rowan se uită în ochii lui, cu părul lui Aelin atârnând, când îşi rezemă
capul de pieptul său. Efortul – efortul îi făcu stomacul lui Aedion să se
întoarcă pe dos. Morathul știa cu ce se înfrunta. Cu cine se înfrunta.
Erawan îşi făurise corespunzător comandanţii. Rowan dădu din cap ca și
când ar gi confirmat gândurile lui Ardion, dar spuse numai atât:
— Ridică genunchiul!
Fenrys picase într-un somn ușor înainte ca Rowan să o ducă pe
Aelind sub punte.
Așadar Aedion rămase singur pentru restul nopţii: primul de strajă,
apoi rezemat de catargul punţii pupei câteva ore, cu genunchiul într-
adevăr ridicat, nedorindu-și să coboare în interiorul înghesuit și slab
luminat.
Somnul începea în cele din urmă să-l prindă, când lemnul scârţâi la
câţiva pași în urmă, iar el știu că ea procedase așa doar pentru că nu
voia să îl sperie.
Leopardul-fantomă se așeză lângă el dând din coadă, și îi întâlni
privirea cu o clipă înainte de a-și lăsa capul pe coapsa lui.
În liniște, ei priviră stelele care licăreau peste ape calme, Lysandra
băgându-și capul în șoldul lui. Lumina stelelor îi păta blana cu argintiu, iar
Aedion schiţă un zâmbet.

CAPITOLUL 48

Ei lucrară toată noaptea, coborând ancora suficient timp cât echipajul

să astupe gaura din camera lui Manon. Avea să ţină pentru moment, îi
spusese căpitanul lui Dorian, dar zeii să-i ajute dacă ar mai fi intrat într-o
furtună înainte de a ajunge la mlaștini.
Ei îngrijiră răniţi ore întregi, iar când Dorian lipi carnea, fu
recunoscător pentru stropul de magie vindecătoare învăţată de la Rowan.
Închipuindu-și că era un puzzle sau o bucată de pânză ruptă, reuși să nu-
și vomite cina frugală. Dar otrava… o lăsă în seama lui Rowan, a lui Aelin
și a lui Gavriel.
Înainte ca dimineaţa să se transforme într-un gri respingător, feţele le
erau pământii și aveau pungi mari sub ochi. Fenrys, cel puţin, șchiopăta
prin preajmă, iar Aedion o lăsase pe Aelin să-i îngrijească genunchiul,
doar cât să îl facă să meargă din nou, însă… Trăiseră și zile mai bune.
Lui Dorian i se clătinară un pic picioarele când studie puntea îmbibată
de sânge. Cineva aruncase trupurile creaturilor peste bord, împreună cu
o mare parte din sângele închegat, totuși… în cazul în care Copoiul
spusese adevărul, ei nu-și permiteau luxul de a intra într-un port, ca să
repare restul stricăciunilor de pe navă.
 Se auzi un mormăit puternic, iar Dorian se uită pe punte, spre prova.
Vrăjitoarea era încă acolo. Încă îi îngrijea rănile lui Abraxos, așa cum
făcuse toată noaptea. Una dintre creaturi îl mușcase de câteva ori – din
fericire, fără otravă în dinţi, dar… pierduse ceva sânge.
Manon nu lăsase pe nimeni în preajma lui.
Aelin încercase o dată, iar când Manon mârâise la ea, Aelin înjurase
într-atât, încât să-i facă pe toţi ceilalţi să se oprească, spunând că merita
dacă bestia murea. Manon ameninţase să-i scoată șira spinării, Aelin
făcuse un gest vulgar, iar Lysandra fusese forţată să supravegheze
spaţiul dintre ele timp de o oră, cocoţată pe tachelajul catargului principal
în forma leopardului-fantomă, dând din coadă în briză.
Dar acum… părul alb al lui Manon era moale, vântul cald al dimineţii
mișcându-i ușor șuviţele, când se rezemă de coastele lui Abraxos.
Dorian știa că risca. În urmă cu o seară, fusese pregătit să o
dezbrace încet, să folosească lanţurile acelea. Iar când îi văzuse ochii
aurii devorându-l la fel de intens cum îşi dorea el să devoreze alte părţi
din ea…
Ca și când i-ar fi simţit privirea, Manon se uită la el.
Chiar și din partea cealaltă a punţii, în fiecare centimetru dintre ei, se
simţea tensiunea.
Bineînţeles, Aedion și Penrys observară imediat, oprindu-se în locul
în care spălau sângele de pe punte, iar cel din urmă pufni. Amândoi se
vindecaseră suficient încât să meargă, dar niciunul din ei nu se mișcă să
intervină atunci când Manon se îndreptă spre el. Dacă până acum nu
plecase sau nu atacase, probabil că ei hotărâseră că nu trebuia să se
mai deranjeze să o facă acum.
Manon ocupă un loc lângă balustradă și se uită la apa nesfârșită,
fuioarele de nori roz pătând orizontul. Sângele negru îi păta cămașa și
palmele.
— Ţie trebuie să-ţi mulţumesc pentru această libertate? El îşi sprijini
braţele pe balustrada de lemn.
— Poate.
Ochii aurii se îndreptară spre el.
— Magia… ce este?
— Nu știu, spuse Dorian studiindu-și mâinile. Mi s-a părut o
prelungire a mea. Ca și când am putut să comand niște mâini adevărate.
Pentru o clipă, se gândi la cum le simţise când o ţintuise de
încheieturile mâinilor – cum reacţionase corpul ei, relaxat și încordat
acolo unde îi plăcea lui de obicei să fie, în timp ce gura lui abia o atinsese
pe a ei. Ochii aurii i se măriră, ca și când și ea și-ar fi amintit, iar Dorian
se trezi spunând:
 — Nu te-aș răni.
— Totuși ţi-a făcut plăcere să omori Copoiul.
El nu se deranjă să-și alunge răceala din privire.
— Da.
Manon se apropie suficient încât să-și treacă un deget peste banda
palidă de pe gâtul lui, iar el uită că erau urmăriţi de o navă plină de
oameni.
— Ai fi putut să o faci să sufere – în schimb, ai omorât-o rapid. De
ce?
— Pentru că există o limită, chiar și cu inamicii noștri.
— Atunci, ai răspunsul.
— Nu am pus nicio întrebare.
Manon pufni.
— Toată seara ai avut expresia asta în privire – te-ai întrebat dacă te
transformi într-un monstru, ca noi ceilalţi. Când ai să mai ucizi data
viitoare, să-ţi aduci aminte de limita aceea.
— Tu ce limită ai, vrăjitoareo?
Ea îi întâlni privirea, ca și când ar fi vrut ca el să vadă câte făcuse
într-un secol.
— Nu sunt muritoare. Nu joc după regulile voastre. Am ucis și am
vânat oameni pentru distracţie. Nu mă confunda cu o femeie umană,
prinţișorule!
— Nu mă interesează femeile umane, spuse el mieros. Sunt prea
fragile.
În clipa în care spuse asta, cuvintele loviră o rană dureroasă și
profundă din el.
— Ilkenul, spuse el, trecând de acea durere. Știai despre ei?
— Presupun ca fac parte din ce se află în munţi, orice ar fi acolo. O
voce răgușită de femeie izbucni:
— Cum adică, orice ar fi ˟în munţi?
Dorian aproape tresări. Părea că Aelin învăţase ceva de la prietena
ei, leopardul-fantomă. Pană și Manon clipi la apariţia reginei ude de
sânge, care era acum în spatele lor.
Manon se uită la Aedion și Fenrys când ei auziră întrebarea și se
apropiară, urmaţi de Gavriel. Cămașa lui Fenrys atârna încă în fâșii. Cel
puţin Rowan stătea acum de strajă de pe tachelaj, iar Lysandra plecase
în zbor, în căutarea pericolelor.
— Nu i-am văzut niciodată pe ilkeni, zise vrăjitoare. Doar am auzit de
ei – le-am auzit ţipetele când mureau și, după aceea, urletele, când erau
refăcuţi. N-am știut că asta sunt. Sau că Erawan i-ar trimite atât de
departe de cuib. Umbrele mele le-au zărit doar o dată. Descrierea lor se
potrivește cu făpturile care ne-au atacat aseară.
— Ilkenii sunt mai mult cercetași sau războinici? întrebă Aelin.
Aerul proaspăt părea să o fi influenţat pe Manon să le divulge
informaţii, deoarece ea se rezemă de balustradă, cu faţa la grupul de
ucigași din jurul lor.
— Nu știm. Au profitat de acoperișul de nori. Umbrele mele pot afla
orice nu se dorește să se afle și, totuși, nu au putut să le vâneze sau să
le urmărească pe chestiile astea.
Aelin se încordă ușor, încruntându-se la apa care curgea dincolo de
ei. Ea nu spuse nimic, ca și când cuvintele ar fi dispărut și extenuarea –
ceva mai profund decât atât – s-ar fi instalat.
— Ieși din starea asta! spuse Manon.
Aedion mârâi în semn de avertisment.
Aelin îşi ridică încet privirea spre vrăjitoare, iar Dorian se pregăti.
— Deci ai făcut presupuneri incorecte, spuse Manon. Te-au urmărit.
Nu te lăsa distrasă de înfrângeri minore. Așa este în război. Orașele au
să dispară, oamenii au să fie uciși. Și, dacă aș fi ˟în locul tău, m-aș
concentra mai mult la motivul pentru care au trimis atât de puţini ilkeni.
— Dacă ai fi ˟în locul meu, şopti Aelin pe un ton care-i stimulă magia
lui Dorian, gheaţa răcorindu-i vârfurile degetelor. Mâna lui Aelin alunecă
spre sabie. Dacă ai fi ˟în locul meu!
Ea râse încet și amar. Dorian nu mai auzise acel sunet din… din
dormitorul ud de sânge din castelul de cleștar care nu mai exista.
— Ei bine, nu ești în locul meu, Cioc-negru, deci am încredere că ai
să-ţi păstrezi gândurile pentru tine în privinţa asta.
— Nu sunt o vrăjitoare Cioc-negru, spuse Manon.
Cu toţii o fixară cu privirea. Însă vrăjitoarea nu făcu decât să se uite la
regină.
Aelin spuse fluturând o mână cu cicatrice:
— Corect. Acea chestiune. Atunci, să auzim povestea!
Dorian se întrebă dacă avea să se ajungă la lovituri, dar Manon
așteptă câteva clipe, privi din nou spre orizont și spuse:
— Când bunica mea mi-a luat titlul de moștenitoare și Aripă
Conducătoare, m-a și renegat. Mi-a spus că tatăl meu a fost un prinţ
Crochan și că ea mi-a ucis părinţii pentru că au conspirat să pună capăt
neînţelegerii dintre oamenii noștri și să rupă blestemul de pe pământurile
noastre.
Dorian aruncă o privire spre Aedion. Chipul Lupului Nordului era
încordat, iar ochii de Ashryver îi străluceau, gândindu-se la toate
posibilităţile insinuate de Manon.
Manon spuse un pic amorţită, ca și când ar fi fost prima dată când
vorbea cu sine:
— Eu sunt ultima Regină Crochan – ultima descendentă directă a lui
Rhiannon Crochan.
Aelin îşi trecu zgomotos limba peste un dinte, cu sprâncenele
ridicate.
— Și, continuă Manon, fie că bunica mea recunoaşte sau nu, sunt
moștenitoarea Clanului Cioc-negru. În suta de ani în care vrăjitoarele
mele au luptat alături de mine, au ucis vrăjitoare Crochan în cea mai
mare parte a timpului, visând la o patrie în care le-am promis că au să se
întoarcă. Și, acum, sunt alungată, iar Cele Treisprezece ale mele sunt
împrăștiate și pierdute. Și sunt moștenitoarea coroanei inamicului nostru.
Deci, Maiestate, nu ești singura cu planuri care nu merg. Așa că adună-te
și gândește-te la ce să faci în continuare!
Două regine – erau două regine printre ei, îşi dădu seama Dorian.
Aelin închise ochii și râse aspru. Aedion se încordă din nou, ca și când
râsetul acela ar fi putut cu ușurinţă să aducă violenţa sau pacea, dar
Manon rămase locului. Înfruntând furtuna.
Când Aelin deschise ochii, cu un zâmbet ușor, dar tăios, îi spuse
Reginei-Vrăjitoare:
— Știu eu că ţi-am salvat cu un motiv viaţa patetică. Manon îi
răspunse cu un zâmbet înfricoșător. Masculii părură să expire forţat,
inclusiv Dorian. Fenrys îşi trase cu dinţii buza de jos, scrutând cerul.
— Ce nu înţeleg este de ce să aștepte atât de mult să facă asta?
Dacă Erawan vă vrea morţi – dădu din cap spre Dorian și Aelin – de ce
să vă lase să vă maturizaţi, să deveniţi puternici?
Dorian încercă să nu tremure când se gândi la cât de nepregătiţi
fuseseră.
— Deoarece eu am scăpat de Erawan, spuse Aelin.
Dorian încercă să nu-și amintească acea noapte din urmă cu zece
ani, dar amintirea îl încolţi, la fel ca pe Aelin și pe Aedion.
— A crezut că sunt moartă. Și Dorian… Tatăl său l-a protejat. Cât de
bine a putut.
Dorian alungă și amintirea aceea, mai ales când Manon îşi înclină
întrebătoare capul.
— Maeve știa că ești în viaţă, spuse Fenrys. Există șanse ca și
Erawan să fi știut.
— Poate că ea i-a spus lui Erawan, zise Aedion.
Fenrys întoarse capul spre general.
— Ea n-a avut niciodată de-a face cu Erawan sau cu Adarlanul.
— Din câte știi tu, spuse gânditor Aedion. Asta dacă nu vorbește în
dormitor.
 Ochii lui Fenrys se întunecară.
— Maeve nu împarte puterea. Adarlanul i s-a părut și încă i se pare
un inconvenient.
— Oricine poate fi cumpărat pentru un preţ, replică Aedion.
— Necunoscut este preţul loialităţii lui Maeve, izbucni Fenrys.
Nu poate fi cumpărat.
Aelin rămase complet nemișcată la cuvintele războinicului.
Ea clipi în direcţia lui, iar sprâncenele i se apropiară când şopti
cuvintele spuse de el.
— Ce este? întrebă Aedion.
— Necunoscut este preţul meu, murmură Aelin.
Aedion deschise gura, fără îndoială ca să o întrebe ce îi captasr
interesul, dar Aelin se încruntă la Manon.
— Cele din neamul tău pot să vadă viitorul? Ca un oracol?
— Unele, recunoscu Manon. Vrăjitoarele Sânge-albastru pretind că
pot.
— Alte Clanuri pot?
— Se spune că, pentru Antici, trecutul, prezentul și viitorul se
contopesc.
Aelin scutură din cap și merse spre ușa care dădea în holul cabinelor
înghesuite. Rowan plonjă de pe tachelaj și picioarele îi loviră scândurile
chiar în clipa în care se transformă. El nici măcar nu se uită la ei când o
urmă pe hol și închise ușa în urma lor.
— Ce-a fost asta? întrebă Fenrys.
— O vrăjitoare Antică, spuse gânditor Dorian, apoi îi şopti lui Manon,
Baba Picioare-galbene.
Toţi se întoarseră spre el. Dar Manon îşi trecu degetele peste
claviculă – unde colierul cicatricelor lui Aelin căpătate de la Picioarele-
galbene încă îi cuprindea gâtul cu un alb desăvârșit.
— Iarna asta, ea a fost la castelul tău, îi spuse Manon. A lucrat ca
ghicitoare.
— Și a spus ceva despre asta?
Aedion îşi încrucișa braţele. Aflase de vizită, îşi aminti Dorian.
Aedion supraveghease dintotdeauna vrăjitoarele și toţi jucătorii
importanţi din ţinut – spusese el cândva.
Manon îl măsură din priviri pe general.
— Picioare-galbene era o ghicitoare – un oracol puternic. Pariez că a
știut cine este regina din clipa în care a văzut-o. Și că a văzut lucruri pe
care plănuia să le vândă cui i-ar fi oferit mai mult.
Dorian încercă să nu tresară din cauza acelei amintiri. Aelin o
măcelărise pe Picioare-galbene când ea ameninţase să vândă secretele
lui. Aelin nu spusese nimic niciodată despre o ameninţare împotriva
speciei ei.
Manon continuă:
— Picioare-galbene nu i-ar fi spus în mod direct, ci numai indirect. Ca
fata să o ia razna când și-ar fi dat seama.
Ea aruncă o privire tăioasă spre ușa pe care dispăruse Aelin.
Niciunul dintre ei nu mai spuse nimic, nici când mâncară mai târziu
terci rece, la micul dejun.
Părea că bucătarul nu supravieţuise nopţii.

Rowan bătu la ușa băii lor private. Ea o încuiase. Intrase în camera

lor și apoi în baie și îl încuiase afară.
Și, acum, vomita.
— Aelin, spuse el încet.
Ea respiră sacadat, râgâi și vomită mai mult.
— Aelin, mârâi el, gândindu-se cât timp avea să mai treacă până ce
ar fi fost acceptabil, din punct de vedere social, să spargă ușa.
„Poartă-te ca un prinţ”, se răstise ea la el cu o seară în urmă.
— Nu mă simt bine, fu răspunsul ei înăbușit. Vocea îi era slabă și
monotonă, așa cum nu o mai auzise de ceva timp.
— Atunci, lasă-mă să intru ca să pot să am grijă de tine pe cât de
calm și de raţional putu.
Ea îl închisese pe dinafară – îl închisese pe dinafară.
— Nu vreau să mă vezi așa.
— Te-am văzut când te-ai umezit. Mă descurc și dacă te văd când
vomiţi, ceea ce, oricum, s-a mai întâmplat.
Zece secunde. Zece secunde în plus îi păreau suficiente înainte să
strivească mânerul și să sfărâme încuietoarea.
— Lasă-mă un minut!
— Ce a spus Fenrys de te-a stârnit?
El auzise totul de la postul lui de pe catarg.
Era liniște totală. Ca și când și-ar fi adunat groaza neprefăcută în ea,
împingând-o în jos, într-un loc în care nu avea să o mai vădă, să o simtă
sau să o recunoască. Sau să-i spună lui despre asta.
— Aelin.
Încuietoarea se răsuci.
Chipul îi era cenușiu, iar ochii roșii. Cu o voce spartă spuse:
— Vreau să discut cu Lysandra.
Rowan se uită la găleata pe care o umpluse pe jumătate și apoi la
buzele ei palide. La transpiraţia de pe frunte.
 Lui i se opri inima în piept când se gândi că… că era posibil să nu
mintă.
Și la ce i-ar fi cauzat starea de rău. Încercă să o adulmece, dar
mirosul de vomă era prea copleșitor, iar spaţiul prea mic și plin de sare.
El făcu un pas înapoi, clătinându-se și curmându-și gândurile. Fără să
mai spună ceva, plecă din camera lor.
Era amorţit când o căută pe creatura care se întorsese și care, în
forma ei umană, îşi devora micul dejun rece și umed. Cu o privire
îngrijorată, Lysandra îi ascultă ordinul în tăcere.
Rowan se transformă și se înălţă atât de sus, încât nava nu mai fu
decât un punct plutitor, dedesubt. Norii îi răcoriră penele, iar vântul șuieră
peste panica pură care îi bubuia în inimă.

El plănuia să se piardă pe cerul dimineţii cât se uita după pericole, ca

să se adune înainte de a se întoarce la ea și de a începe să-i pună
întrebări pentru răspunsurile cărora nu ar fi fost pregătit.
Dar coasta apăru și numai magia lui îl împiedică să se rostogolească
din cer când văzu ce dezvăluiau primele raze ale soarelui.
Râuri late și scânteietoare și pâraie șerpuitoare care curgeau prin
smaraldul unduitor şi auriul luncilor și pri păpurișul de-a lungul acestora,
flancate pe ambele părţi de auriul închis al bancurilor de nisip.
Și acolo unde micile sate de pescari urmăriseră marea… foc, zeci de
astfel de sate în flăcări.
Pe nava de sub el, marinarii începură să strige chemându-se unii pe
ceilalţi, când, în cele din urmă coasta apăru la orizont iar fumul deveni
vizibil.
Eyliwe.
Eyliwe era în flăcări

APITOLUL 49

Elide nu vorbi cu Lorcan trei zile.

Nu i-ar mai fi vorbit încă trei zile, poate trei luni blestemate, dacă nu
ar fi fost nevoiţi să spargă liniștea urâtă.
Îi venise ciclul. Și, datorită dietei constante și sănătoase din ultimele
luni, picuratul inconsistent se transformase în potopul cu care se trezise
în dimineaţa asta.
Din patul îngust din cabină, se grăbise în mica latrină de la bord,
scotocise prin toate sertarele și cutiile, dar… în mod clar, o femeie nu-și
petrecuse niciodată timpul pe barca infernală. Se văzu nevoită să rupă
faţa de masă brodată în fâșii și, înainte să se cureţe, Lorcan, care se
trezise, era deja la cârma bărcii.
— Am nevoie de provizii, spuse ea plictisită.
— Încă miroși a sânge.
— Presimt că am să mai miros a sânge și în următoarele zile câteva
zile și o să fie mai rău înainte să fie mai bine, deci îmi trebuie provizii.
Acum.
El se întoarse din locul lui obișnuit din apropierea provei, adulmecând
o dată. Ei îi ardea faţa și avea crampe.
— Am să opresc în următorul oraș.
— Când anume?
Harta era inutilă pentru ea.
— Până la căderea nopţii.
Ei navigaseră prin toate orașele și avanposturile de-a lungul râului,
supravieţuind cu peștele prins de Lorcan. Neputinţa ei o enerve atât de
mult, încât, după prima zi, începuse să-i imite mișcările și așa, prinsese
un păstrăv gras. Ea îl puse să-l omoare și să-l cureţe și să-l gătească,
dar… măcar îl prinsese.
— Bine, spuse Elide.
— Bine, zise și Lorcan.
Ea se îndreptă spre cabină ca să găsească un alt material pe care
să-l folosească, dar Lorcan spuse:
— Nu prea ai sângerat ultima oară.
Ultimul lucru pe care voia să-l facă era să poarte conversaţia asta.
— Poate corpul meu s-a simţit în sfârșit destul de în siguranţă ca să
fie normal.
Pentru că, în ciuda faptului că-l omorâse pe bărbatul acela, că minţise
și apoi îi spusese în faţă adevărul despre Aelin… Lorcan ar fi ˟înfruntat
orice ameninţare, fără să se gândească de două ori. Poate pentru
propria-i supravieţuire, dar îi promisese să o protejeze. Reuși să doarmă
toată noaptea deoarece el rămase întins pe podeaua dintre ea și ușă.
— Deci… atunci, nu este nimic în neregulă.
Nu se deranjă să se uite la ea când o spuse.
Însă Elide îşi înclină capul, studiindu-i mușchii tari ai spatelui. Chiar
dacă refuza să-i vorbească, îl urmărise și găsise scuze să se uite cum se
antrena în fiecare zi, de obicei fără cămașă.
— Nu, nu este nimic în neregulă, spuse ea.
Cel puţin, așa spera.
Finnula, doica ei, ţâţâise mereu și-i spusese că ciclurile ei erau
sporadice – prea slabe și neregulate pentru ca acesta să vină exact o
lună mai târziu… Nu avea chef să se gândească la asta.
— Bun, spuse Lorcan. Ne-ar fi ˟întârziat dacă ar fi fost altfel.
Ea dădu ochii peste cap în spatele lui, deloc surprinsă de răspuns, şi
intră șchiopătând în cabină.

Oricum trebuia să oprească, îşi spuse Lorcan când o văzu pe Elide

negociind cu o hangiţă din oraș pentru proviziile de care avea nevoie.
Ea îşi înfășurase părul negru cu o basma roșie găsită, probabil, pe
mica barcă jalnică, și chiar vorbi pe nas cu femeia, înfăţișarea ei nefiind
nici pe departe cea a femeii graţioase și tăcute pe care o ignorase trei
zile.
Ceea ce fusese în regulă. În cele trei zile îşi puse la cale planurile
pentru Aelin Galathynius; se gândise cum avea să-i întoarcă favoarea pe
care i-o făcuse.
Hanul părea destul de sigur, aşadar Lorcan o lăsă pe Elide să
negocieze – se dovedi că avea nevoie și de haine noi – și hoinări pe
străzile dărăpănate ale orașului de lângă râu, în căutare de provizii.
Străzile forfoteau cu negustorii de pe râu și pescarii care acostau pe
timpul nopţii. Apelând la intimidare, Lorcan reuși să cumpere o ladă de
mere, carne de vânat uscată și niște ovăz la jumătate din preţul obișnuit.
Doar ca să-l facă să plece, comerciantul de pe cheiul surpat îi dădu și
câteva pere – pentru minunata doamnă, spusese el.
Lorcan, cu braţele pline de marfa, aproape ajunse la barjă, când
cuvintele îi răsunară în cap, dizarmonic.
El nu o dusese pe Elide dincolo de partea aceea a cheiului. Nu-l
spionase pe bărbat când acostase sau când ei plecaseră. În ciuda
zvonurilor, acesta era un oraș de lângă râu: străinii veneau și plecau
mereu, și plăteau ca să-și păstreze anonimatul.
El se grăbi înapoi spre barjă. Ceaţa se unduise dinspre râu,
acoperind orașul și malul opus. Până să arunce lada și marfa în barca,
fără să se deranjeze să le lege, străzile se goliseră.
Magia lui se agită. El scrută ceaţa, petele de auriu unde lumânările
străluceau la ferestre. „Nu este bine, nu este bine, nu este bine”, îi şopti
magia.
Unde era ea?
„Grăbește-te”, o îndemnă el, numărând străzile pe care merseseră
spre han. Ea ar fi trebuit să se întoarcă până acum.
Ceaţa înaintă. Niște chiţăituri i se auziră pe lângă cizme.
Lorcan mârâi la strada pietruită când șoarecii trecură pe lângă el spre
apă și se aruncară în râu, căţărându-se unul pe celălalt.
Ceva nu venea – ceva era aici.

Hangiţa insistă să probeze hainele înainte să le cumpere. Ea le puse

grămadă în braţe lui Elide și-i arătă o cameră din spatele hanului.
Bărbaţii se holbară la ea – prea nerăbdători – când trecu pe holul
îngust. Era ceva tipic pentru Lorcan să o lase, în vreme ce el căuta ce îi
trebuia. Elide intră în cameră, găsind-o întunecată și rece. Se întoarse,
căutând o lumânare și un cremene.
Ușa se închise, prinzând-o înăuntru.
Elide se întinse spre mâner când acea mică voce îi şopti: „Fugi, fugi,
fugi!”
Ea se izbi de ceva musculos, osos și pielos.
Mirosea a carne stricată și a sânge stătut.
Lumânarea care se aprinse în partea cealaltă a camerei dezvălui o
masă din lemn și un șemineu gol, ferestre închise și…
Pe Vernon, care-i zâmbea ca o pisică din celălalt capăt al mesei.
Mâini puternice cu gheare o prinseră de umeri, unghiile intrându-i prin
hainele de piele. Ilkenul o ţinu ferm când unchiul ei spuse tărăgănat:
— Ce aventură ai avut, Elide!

CAPITOLUL 50

— Cum m-ai găsit? şopti Elide, mirosul urât al ilkenului aproape

făcând-o să vomite.
Unchiul ei se ridică în picioare cu o mișcare fluidă, lentă, îndreptându-
și tunica verde.
— Pui întrebări ca să câştigi timp? Inteligentă mișcare, dar previzibilă.
El făcu semn din bărbie spre creatură. Aceasta scoase un sunet
gutural, ca un păcănit.
Ușa se deschise în spatele lui, dezvăluind alţi doi ilkeni care
aglomerau holul cu aripile și feţele lor hidoase. O, zeilor! O, zeilor!
„Gândește, gândește, gândește.”.
— Din câte am auzit ultima dată, însoţitorul tău punea proviziile în
barcă și o dezlega. Probabil că ar fi trebuit să-l plătești mai mult.
— El este soţul meu, spuse ea printre dinţi. Nu ai dreptul să mă iei de
lângă el – nimeni nu are.
Pentru că, odată măritată, Vernon nu ar mai fi fost tutorele ei. Vernon
râse încet.
 — Lorcan Salvaterre, locţiitorul lui Maeve, este soţul tău? Serios,
Elide. El flutură leneș o mână spre ilken. Plecăm!
Trebuia să lupte acum – acum, înainte să aibă șansa să o miște, să o
ia.
Dar unde să fugă? Hangiţa o vânduse, cineva le trădase locaţia pe
acest râu…
Ilkenul trase de ea. Ea îşi înfipse călcâiele în șipcile de lemn, oricât
de inutil ar fi fost gestul.
Creatura râse încet și îşi apropie gura de urechea ei.
— Sângele tău miroase a curat.
Ea se retrase, dar ilkenul o apucă de mână, limba lui gri gâdilând-o
pe gât. Zbătându-se, tot nu reuși să facă nimic, în timp ce acesta îi
întoarse spre hol și spre cei doi ilkeni care așteptau acolo. Spre ușa din
spate, la mai puţin de trei metri distanţă, deja deschisă către noaptea de
dincolo de ea.
— Vezi de ce te-am protejat în Morath, Elide? spuse Vernon,
ajungându-i din urmă.
Ea lovi cu picioarele în podeaua de lemn, de nenumărate ori,
chinuindu-se să ajungă la perete, la orice i-ar fi oferit un punct de sprijin
de care să se împingă și să se opună…
„Nu.
Nu.
Nu.”.
Lorcan plecase – obţinuse tot ce avea nevoie de la ea și plecase. Ea
îl încetinise, îi adusese pe cap inamici după inamici.
— Și ce vei face când te vei întoarce în Morath, acum că Manon
Cioc-negru este moartă?
Lui Elide i se crăpă pieptul când auzi acele cuvinte. „Manon…”
— Spintecată de propria bunică și aruncată din Breaslă pentru
neascultare. Bineînţeles, te voi proteja de rudele tale, dar… Erawan va fi
interesat să afle ce ai făcut. Ce ai… luat de la Kaltain.
Piatra din buzunarul de la piept al jachetei.
Aceasta zvâcni și bâzâi, trezindu-se când ea se agită.
Din hanul acum liniștit, nimeni de la capătul opus al holului nu se
deranjă să vină de după colţ ca să-i investigheze strigătele fără cuvinte.
Alţi ilkeni apărură chiar în faţa ușii deschise, din spate.
Patru. Iar Lorcan plecase…
Piatra de la pieptul ei începu să clocotească.
Dar o voce tânără și bătrână, înţeleaptă și drăguţă, îi şopti: „Nu o
atinge. Nu o folosi. Nu-ɨ da atenţie”.
Fusese în Kaltain – o înnebunise. O transformase în acea…
carapace.
O carapace care să fie umplută de altceva.
Ajunse în faţa ușii deschise.
„Gândește, gândește, gândește.”.
Ea nu reuși să respire suficient încât să gândească, duhoarea
ilkenului sugerându-i ororile pe care avea să le îndure după întoarcerea
în Morath…
Nu, nu avea de gând să meargă, să o ia, să o distrugă și să o
folosească…
O șansă. Ar fi avut o singură șansă.
„Nu, şopti vocea din mintea ei. Nu…”
Însă unchiul ei avea un cuţit la șold când merse înainte și ieși pe ușă.
Era singurul lucru de care ar fi avut nevoie. Ea îl văzuse de suficiente ori
pe Lorcan făcând-o la vânătoare.
Vernon se opri în curtea din spate, în care-l aștepta o cutie mare și
dreptunghiulară din fier.
Cu o mică fereastră.
Și mânere pe două dintre margini.
Ea știu ce rol aveau ilkenii când ceilalţi trei încercuiră cutia.
Urmau să o împingă înăuntru, să închidă ușa și să o ducă în zbor,
înapoi spre Morath.
Cutia era un pic mai mare decât un coșciug vertical.
Ușa era deja deschisă.
Ilkenii trebuiau să o elibereze ca să o arunce înăuntru. Pentru o
secundă, i-ar fi dat drumul, iar ea ar fi trebuit să profite de situaţie.
Vernon zăbovea lângă cutie. Ea nu îndrăzni să se uite la cuţit.
Un suspin îi scăpă din gât. Avea să moară aici – în curtea murdară,
înconjurată de creaturile îngrozitoare, fără să mai vadă vreodată soarele,
să râdă sau să asculte muzică…
Ilkenul se agită în jurul cutiei, foșnind din aripi.
Cinci pași. Patru. Trei.
„Nu, nu, nu”, o imploră vocea înţeleaptă.
Nu avea să fie dusă înapoi în Morath. Nu avea să-i lase să o atingă și
să o pervertească…
Ilkenul o împinse în faţă, ghiontul violent fiind menit să o arunce
clătinându-se în cutie.
Elide se învârti, lovindu-se, în schimb, cu faţa de margine; nasul îi
trosni, dar se întoarse spre unchiul ei. O duru când îşi lăsă greutatea pe
gleznă ca să se întindă spre cuţitul de la șoldul lui.
Vernon nu avu timp să-și dea seama ce intenţiona ea atunci când
scoase cuţitul din teaca de la șold; când roti cuţitul printre degete și
cuprinse mânerul cu cealaltă.
Când îşi adună umerii și expiră prelung, înfigând cuţitul.

Lorcan lovi mortal.

Ascuns în ceaţa, cei patru ilkeni nu-l putură depista când bărbatul de
care era sigur că era unchiul lui Elide îl pusese pe acel ilken să o împingă
spre cutia-temniţă.
În el îşi înfipsese Lorcan barda.
Elide suspina. De groază și disperare.
Fiecare sunet îi asmuţea furia în ceva atât de mortal, încât Lorcan
abia mai vedea.
Apoi ilkenul o aruncă în acea cutie de fier.
Iar Elide dovedi că nu blufase când spusese că nu avea să se mai
întoarcă niciodată în Morath.
El auzi cum nasul i se sparse când ea se lovi de marginea cutiei; îl
auzi pe unchiul ei strigând surprins când ricoșă și se întinse spre el…
Si îi apucă pumnalul. Nu ca să-l ucidă.
Pentru prima dată în cinci secole, Lorcan cunoscu adevărata frică
atunci când Elide întoarse cuţitul spre ea, cu lama înclinată ca să-i intre
în inimă.
El îşi aruncă barda.
Când vârful pumnalului îi străpunse pielea de deasupra coastelor,
mânerul din lemn al securii lui o lovi în încheietura mâinii.
Elide căzu ţipând, iar pumnalul sări departe.
Lorcan se mișca deja când ei se întoarseră spre locul în care se
cocoţase pe acoperiș. El sări pe cel mai apropiat, spre armele pe care le
lăsase acolo cu câteva minute înainte, știind că aveau să iasă pe această
ușă…
Următorul cuţit al lui trecu prin aripa unui ilken. Apoi un altul îl doborî
înainte ca ei să-l localizeze. Dar Lorcan fugea deja spre cel de-al treilea
acoperiș de lângă curte. Spre sabia pe care o lăsase acolo și pe care o
aruncă direct în faţa celui mai apropiat.
Împreună cu Vernon, încă doi strigau acum să bage fata în cutie.
Elide alerga din răsputeri către aleea îngustă care ieșea din curte, nu
spre strada lată. Aleea era prea mică pentru un ilken, mai ales cu toate
resturile și gunoaiele aruncate acolo. Deșteaptă fată!
Lorcan sări și se rostogoli pe următorul acoperiș, spre cele două
pumnale rămase…
El le aruncă, dar ilkenul îi reperase ţinta și-i învăţase stilul de
aruncare.
 Ei nu îl aflaseră pe cel al lui Elide.
Ea nu plecase pe alee doar ca să se salveze. Se dusese după bardă.
Și Lorcan urmări cum femeia se strecură în spatele ilkenului distras și
îi tăie aripile.
Cu încheietura rănită. Cu nasul din care îi curgea sânge pe faţă.
Ilkenul ţipă, zbătându-se ca să o apuce, chiar dacă se prăbuși în
genunchi.
Unde voia ea.
Toporul se legăna din nou înainte ca șuieratul creaturii să nu se mai
audă.
Sunetul fu întrerupt o secundă mai târziu, când capul i se rostogoli pe
pietre.
Lorcan sări de pe acoperiș, îndreptându-se spre singurul ilken rămas,
care clocotea de furie la ea…
Dar acesta se învârti și alergă spre locul în care Vernon se ghemuia
lângă ușă, cu faţa palidă.
Suspinând, cu sângele-i stropind pietrele, Elide se întoarse și ea spre
unchiul ei, cu toporul deja ridicat.
Însă ilkenul ajunse la unchiul ei, îl înșfacă în braţele puternice și îşi
luară amândoi zborul.
Elide aruncă oricum toporul și rată la milimetru aripa ilkenului.
Toporul se izbi de drumul pietruit, ciobind o piatră, chiar lângă ilkenul
cu aripile sfâșiate – care acum se târâia spre ieșirea din curte.
Lorcan urmări cum Elide luă toporul și se duse după bestia distrusă,
care șuiera.
Aceasta lovi cu ghearele spre ea, dar Elide se feri cu ușurinţă de
lovitură.
Creatura ţipă când ea călcă pe aripa-i distrusă, oprindu-i târâșul spre
libertate.
Când aceasta tăcu, ea îi spuse cu o voce înceată și nemiloasă pe
care el nu o mai auzise, clar, în ciuda sângelui care îi înfunda o nară:
— Vreau ca Erawan să știe că, data viitoare când o să vă mai trimită
după mine ca pe o haită de câini, am să-i întorc favoarea. Vreau ca
Erawan să știe că, data viitoare când am să-l văd, am să-i scrijelesc
numele lui Manon pe inima lui nenorocită.
Lacrimile îi curseră pe faţă, tăcute și nesfârșite ca furia care îi sculpta
acum trăsăturile unei creaturi de o frumuseţe și de o putere teribilă.
— Dar se pare că în seara asta ai ghinion, îi spuse Elide ilkenului,
ridicând din nou toporul peste un umăr. Ilkenul păru că scâncește când
ea zâmbi macabru. Pentru că este nevoie doar de unul care să transmită
mesajul. Iar tovarășii tăi au plecat deja.
 Toporul căzu.
Carnea, oasele și sângele se revărsară pe pietre.
Ea rămase acolo, holbându-se la cadavru, la sângele urât
Lorcan, poate un pic amorţit, se apropie și-i luă toporul din mâini.
Cum de reușise să-l folosească dacă încheietura o durea…
Mișcarea o făcu să șuiere și să scâncească. De parcă forţa care-i
cursese prin sânge ar fi dispărut, lăsând în urmă doar durerea.
În tăcerea deplină, ea îşi apucă încheietura mâinii, când el dădu
târcoale ilkenilor morţi și le tăie capetele. Unul după celălalt,
recuperându-și din mers armele.
Oamenii din han se agitau, întrebându-se ce se auzea – daca erau în
siguranţă să iasă ca să vadă ce se întâmplase cu fata pe care o
trădaseră de bunăvoie.
Pentru o clipă, Lorcan se gândi dacă să o ucidă pe hangiţă.
— Au murit destui, spuse Elide.
Lacrimile îi curseră pe obrajii stropiţi cu sânge negru, stropi care
semănau cu niște pistrui. Sângele roșu și pur îi curse din nas pe buze și
bărbie, închegându-se deja.
Așadar, el îşi puse toporul în teacă și o luă în braţe, iar ea nu se
opuse.
El o purtă prin orașul învăluit de ceaţă, spre locul în care era legată
barca lor. Privitorii se adunaseră deja, fără îndoială ca să le adune
proviziile, după plecarea ilkenilor. Un mârâit de-al lui Lorcan îi făcu să
fugă în ceaţă.
Când urcă în barcă, aceasta se legănă sub el.
— El mi-a spus că ai plecat, zise Elide.
Lorcan încă nu o lăsă jos, ţinând-o în aer, cu un braţ, cât dezlegă
funiile.
— Și tu l-ai crezut.

Își șterse sângele de pe faţă, apoi se crispă din cauza încheieturii

rănite și a nasului spart. El trebuia să se ocupe de asta. Chiar era posibil
să rămână pentru totdeauna un pic strâmb.
Lorcan se îndoia că ei i-ar fi păsat.
Știa că, probabil, o să vadă nasul strâmb ca pe un semn că luptase și
supravieţuise.
În cele din urmă, Lorcan o lăsă jos, pe lada de mere – unde o putea
vedea. Ea rămase tăcută când el luă prăjina și împinse barca dinspre
doc, din orașul îngrozitor, bucuros de adăpostul ceţii, când plutiră în aval.
Probabil că și-ar mai fi permis două zile pe râu, înainte să fie nevoiţi să
urce pe uscat ca să scape de inamicii care îi urmăreau. Bine că acum se
aflau suficient de aproape de Eyliwe, încât să ajungă pe jos în câteva
zile.
Când nu mai fu nimic în afară de ceaţă și râul care lovea barca,
Lorcan vorbi din nou.
— Nu ai fi oprit pumnalul.
Nu-ɨ răspunse, iar liniștea deveni apăsătoare. El se întoarse în locul
în care Elide stătea cocoţată pe ladă.
Lacrimile îi curseră pe faţă când fixă apa cu privirea.
El nu știa cum să o consoleze, cum să o aline – nu așa cum avea ea
nevoie.
Lăsă jos prăjina și se așeză lângă ea pe ladă, lemnul scârţâind.
— Cine este Manon?
El auzise o mare parte din lucrurile spuse de Vernon printre dinţi în
camera privată în care se lua masa, când întinsese capcana în curte, dar
unele detalii îi scăpaseră.
— Aripa Conducătoare a Legiunii Dinţi-de-fier, spuse Elide, cu vocea
tremurândă, cuvintele fiindu-i înăbușite de sângele care i se închega în
nări.
Lorcan spuse la întâmplare:
— Ea a fost cea care te-a scos. În acea zi – ea era motivul pentru
care purtai haine de vrăjitoare din piele, și pentru care ai ajuns să
rătăcești în Oakwald.
Elide dădu aprobator din cap.
— Și Kaltain – cine era?
Persoana care îi dăduse obiectul pe care îl purta.
— Amanta lui Erawan – sclava lui. Era de o vârstă cu mine. Ei i-a pus
piatra în braţ și a transformat-o într-o fantomă vie. Ea a tras de timp timp
pentru ca Manon și cu mine să fugim; făcând asta, Kaltain și o mare
parte din Morath au fost nimicite de flăcări.
Elide băgă mâna în jachetă, respirând greoi printre lacrimile care-i
curgeau încă pe chip. Lorcan nu mai respiră când scoase o bucată de
material negru.
Mirosul era feminin, străin – distrus, trist și rece. Dar acesta ascundea
un alt miros – unul pe care îl cunoștea și pe care-l ura.
— Kaltain a spus să-i dau asta Celaenei – nu lui Aelin, zise Elide,
suspinând. Deoarece Celaena… i-a dat o mantie călduroasă în temniţa
rece. Ei nu au lăsat-o pe Kaltain să-și ia mantia când au dus-o în Morath,
dar ea a reușit să păstreze bucata asta. Ca să-și amintească să o
răsplătească pe Celaena pentru bunătatea arătată. Dar… Ce fel de
cadou este ăsta? Ce este asta?
 Ea desfăcu materialul, dezvăluind o piatră de un argintiu închis.
Fiecare picătură de sânge din corpul lui se răci și se încălzi, se agită
și se liniști.
Ea suspina încet.
— Ce este răsplata asta? Oasele îmi spun să nu o ating. Mie… O
voce mi-a spus ca nici măcar să nu mă gândesc la asta.
Era în neregulă. Obiectul din mâinile ei frumoase și murdare era în
neregulă. Nu îşi avea locul aici, nu ar fi trebuit să fie aici…
Zeul care îl ocrotise toată viaţa se îndepărtase.
Până și moartea se temea de piatra asta.
— Strânge-o! spuse el tăios. Chiar acum!
Cu mâna tremurând, ea se supuse. Doar după ce o ascunse în
jacheta ei, el spuse:
— Hai să te speli mai întâi. Să-ţi vindec nasul și încheietura mâinii.
Între timp, am să-ţi spun ce știu.
Ea dădu din cap, privind spre râu.
Lorcan întinse mâna apucând-o de bărbie și făcând-o să se uite la el.
Ochii negri și lipsiţi de speranţă îi întâlniră pe ai lui. El îi șterse o lacrimă
răzleaţă cu degetul mare.
— Ţi-am promis că te voi proteja. Nu îmi voi încălca promisiunea,
Elide.
Ea voi să se retragă, dar el o apucă un pic mai tare, obligând-o să-l
privească.
— Am să te găsesc mereu, îi jură el.
Ea înghiţi.
— Promit, şopti Lorcan.
Elide se gândi la tot ce îi spusese Lorcan cât îi curăţă faţa, îi inspecta
nasul și încheietura mâinii pe care i-o legă cu o cârpă moale și, repede,
dar nu cu duritate, îi îndreptă nasul.
Chei Wyrd. Porţi Wyrd.
Aelin avea o cheie Wyrd. Le căuta pe celelalte două.
Curând, avea să mai fie doar una, de îndată ce Elide i-ar fi dat cheia
pe care o purta.
Două chei – împotriva uneia singure. Poate că aveau să câştige
războiul acesta.
Chiar dacă Elide nu știa cum ar fi putut Aelin să le folosească fără să
se distrugă. Dar… era treaba lui Aelin să se gândească la asta. Poate că
Erawan avea armatele, dar, dacă Aelin avea două chei…
Încercă să nu se gândească la Manon. Vernon minţise în legătură cu
plecarea lui Lorcan – ca să îi distrugă buna dispoziţie, să o facă să vină
de bunăvoie. Poate că nici Manon nu era moartă.
 Fără dovezi, nu voia să creadă. Nu înainte ca toată lumea să-i ţipe că
Aripa Conducătoare nu mai era.
Lorcan se întorsese la provă înainte ca ea să se schimbe cu una
dintre bluzele lui, cât se uscau hainele ei de piele. Încheietura mâinii îi
zvâcnea, durerea fiind slabă și insistentă și nici faţa nu-ɨ era mai bine, iar
Lorcan îi spusese că, probabil, avea să se aleagă cu un ochi vânăt, dar…
mintea îi era limpede.
Ea veni lângă el, privindu-l cum împingea prăjina în fundul mâlos al
râului.
— Am ucis creaturile alea.
— Te-ai descurcat bine, spuse el.
— Nu regret.
Ochii negri și profunzi se îndreptară spre ea.
— Bun.
Ea nu știa de ce o spuse, de ce simţise nevoia să o facă, de parcă ar
fi ˟însemnat ceva pentru el, dar Elide se ridică pe vârfuri, îl sărută pe
obrazul păros și zise:
— Și eu am să te găsesc mereu, Lorcan.
Îl simţi fixând-o cu privirea, chiar și după câteva minute, când se urcă
în pat.
Când se trezi, fâșii curate de pânză pentru ciclul ei o așteptau lângă
pat.
El îşi tăiase cămașa spălată și uscată peste noapte, pentru ca ea să
o poată folosi.

CAPITOLUL 51

Coasta regatului Eyliwe ardea.

Timp de trei zile, navigară pe lângă sate. Unele încă ardeau, iar altele
erau doar cenușă. Și, în fiecare dintre ele, Aelin și Rowan se chinuiseră
să stingă flăcările.
Rowan, în forma lui de uliu, putea zbura, dar… asta o ucidea. O
ucidea că nu-și puteau permite să se oprească suficient de mult încât să
meargă pe ţărm. Așadar, ea o făcu de pe navă; se adânci în puterea ei,
întinzând-o cât de mult posibil ca să traverseze marea, cerul și nisipul, să
stingă incendiile unul câte unul.
Până la sfârșitul celei de-a treia zile, ea era moleșită şi atât de
însetată, încât nicio cantitate de apă nu putea să o potolească, buzele
fiindu-i crăpate și exfoliate.
Rowan se dusese pe ţărm de trei ori până acum, ca să întrebe cine o
făcuse.
De fiecare dată, răspunsul era același: întunericul trecuse peste ei în
timpul nopţii, o beznă care acoperea stelele, iar, apoi, satele ardeau sub
săgeţile aprinse și nereperate înainte să-și atingă ţinta.
Dar unde era acel întuneric, unde erau armatele lui Erawan… Nu era
nici urmă de ele.
Si nici de Maeve.
Rowan și Lysandra zburaseră la înălţime și în depărtare, în căutarea
unei armate, dar… nimic.
Fantomele, declarau acum unii săteni, îi atacaseră. Fantomele
morţilor lor neîngropaţi, care se întorceau acasă din tărâmuri îndepărtate.
Până ce începură să răspândească alt zvon.
Că Aelin Galathynius incendia Eyliwe, sat după sat. Din răzbunare că
ei nu-ɨ ajutaseră regatul în urmă cu zece ani.
Nu conta că ea stingea incendiile. Ei nu îl crezură pe Rowan când
încercă să le explice cine le stingea incendiile de pe o navă din larg.
El îi spuse să nu asculte, să nu se gândească la asta. Așadar, ea
încercă.
Și într-una dintre acele ocazii se întâmplase ca Rowan să-și treacă
degetul mare peste cicatricea de pe palma ei, aplecându-se ca să o
sărute pe gât. Îi șoptise ceva, iar ea știu că el simţise un răspuns pentru
întrebarea care îl făcuse să fugă de pe navă în dimineaţa aceea. Nu, nu îi
purta copilul în pântece.
Ei discutaseră despre asta doar o dată – cu o săptămână în urmă.
Când ea se dăduse de pe el, gâfâind și acoperită de transpiraţie, iar
Rowan o întrebase dacă lua un tonic, iar Aelin îi spusese, simplu, „nu”.
El înţepenise.
După aceea, îi explicase că, dacă moștenea măcar o parte din
sângele Fae al lui Mab, la fel de bine ar fi putut să moștenească și chinul
fiinţelor Fae de a procrea. Și, chiar dacă sincronizarea era îngrozitoare…
dacă aceasta era singura ei șansă de a oferi Terrasenului un moștenitor,
un viitor… nu avea să o rateze. Ochii lui verzi deveniseră distanţi, dar
dăduse aprobator din cap, sărutând-o pe umăr. Și asta fusese tot.
Ea nu îşi adunase curajul să-l întrebe dacă voia să fie tatăl copilului
ei. Dacă voia să aibă un copil, având în vedere ce i se întâmplase Lyriei.
Și, în scurtul moment dinainte de a zbura din nou spre ţărm ca sa mai
stingă niște incendii, ea nu avusese nici curajul să-i explice de ce
vomitase în acea dimineaţă.
Ultimele trei zile fuseseră confuze. Din clipa în care Fenrys rostise
cuvintele „Necunoscut este preţul meu”, totul fusese o ceaţă de fum,
flăcări, valuri și soare.
Dar când soarele apuse în a treia zi, Aelin alungă din nou gândurile
acelea când nava de escortă începu să semnalizeze în faţă, echipajul
lucrând frenetic să arunce ancora.
Transpiraţia îi acoperea fruntea, iar limba îi era uscată. Dar uită de
sete și de extenuare când văzu ceea ce oamenii lui Rolfe zăriseră în
urmă cu câteva clipe.
Un teren vast, îmbibat cu apă sub un cer înnorat, se întindea spre
continent cât vedeai cu ochii. Ierburi verzi și albe acopereau dealurile și
depresiunile, mici insule de viaţă printre apele gri ca niște oglinzi. Printre
ele, din apa negricioasă și din movilele de pământ, ruinele ieșeau ca
membrele unui cadavru îngropat superficial… Ruinele imense ale unui
oraș, cândva minunat, înecat pe câmpie.
Mlaștinile Stâncoase.
Manon îi lăsă pe oameni și pe Fae să îi întâlnească pe căpitanii
celorlalte două nave.
Ea auzi știrea destul de curând: ceea ce căutau ei zăcea cam la o zi
și jumătate distanţă de mers pe ţărm. Nu știau unde anume sau de cât
timp ar fi avut nevoie să găsească locul exact. Până la întoarcerea lor,
navele aveau să rămână ancorate aici.
Și părea că Manon urma să li se alăture în călătoria pe ţărm. Ca și
când regina ar fi bănuit că, dacă ea ar fi rămas în urmă, mica lor flotă nu
ar mai fi fost intactă la întoarcere.
Isteaţă femeie.
Dar asta era cealaltă problemă. Cea care acum o înfrunta Manon și
care părea deja neliniștită și ofensată.
Abraxos lovi ușor cu coada, ţepii din fier zgâriind puntea impecabilă a
navei. Ca și când ar fi auzit ordinul reginei, din urmă cu un minut:
„Balaurul trebuie să plece”.
În întinderea deschisă și plată a mlaștinii, ar fi ieșit prea mult în
evidenţă.
Manon puse o mână pe botul lui cu cicatrice, întâlnindu-i ochi negri și
profunzi.
— Trebuie să te ascunzi undeva.
El fornăi cald și trist în palma ei.
— Nu te smiorcăi! spuse Manon, chiar dacă ceva se răsuci și se agită
în burta ei. Nu te arăta, fii atent și întoarce-te peste patru zile! Ea îşi
permise să se aplece, sprijinindu-și fruntea de botul lui. Mârâitul lui îi vui
în oase. Noi doi suntem o pereche. Câteva zile nu înseamnă nimic,
prietene.
El îi împinse capul cu al lui.
Manon înghiţi cu greu.
— Mi-ai salvat viaţa. De multe ori. Nu ţi-am mulţumit niciodată pentru
asta.
Abraxos scânci încet.
— Noi doi, promise ea. De acum și până când întunericul o să ne
revendice.
Ea se forţă să se retragă. Se forţă să îi mângâie încă o dată botul.
Apoi făcu un pas înapoi. Și încă unul.
— Pleacă!
El nu se mișcă. Ea îşi dezgoli dinţii din fier.
— Pleacă!
Abraxos îi aruncă o privire plină de reproș, dar corpul i se încordă,
ridicându-și aripile.
Iar Manon decise că niciodată nu urâse mai mult pe cineva decât îi
ura pe Regina Terrasenului și pe prietenii ei. Pentru că îl obligau să
plece. Pentru că îi despărţeau, când atât de multe pericole nu reușiseră
să îi separe.
Dar Abraxos era în aer, pânzele scârţâind în vântul făcut de aripile lui,
iar Manon îl urmări până când fu un punct la orizont, până ce șalupele
fură pregătite să-i ducă spre iarba înaltă și apa stătută și gri a mlaștinii de
dincolo.
Regina și ai ei se pregătiră, înarmându-se așa cum unii oamenii se
găteau cu bijuterii, punându-și întrebări și răspunzându-și unul altuia. Ce
mult semănau cu Cele Treisprezece ale ei – atât de mult, încât ea trebui
să se întoarcă, să se ascundă în umbrele arborelui trinchet și să încerce
să respire regulat.
Mâinile îi tremurau. Asterin nu era moartă. Cele Treisprezece nu erau
moarte.
Ea îşi alungase gândurile acestea. Dar acum, când balaurul care
mirosea a flori dispărea la orizont…
Ultima bucată din Aripa Conducătoare dispăruse odată cu el.
Un vânt înăbușitor o ademenea spre ţărm… spre mlaștină.
Târând cu el și mantia ei roșie.
Manon îşi trecu un deget peste mantia roșie pe care se forţase să o
îmbrace în dimineaţa asta.
Rhiannon.
Nu auzise niciun zvon cum că familia regală Crochan părăsise ultimul
câmp de bătălie, în urmă cu cinci sute de ani. Se întrebă dacă vreuna
dintre vrăjitoarele Crochan, în afară de sora ei vitregă, știa că pruncul lui
Lothian Cioc-negru și al prinţului Crochan supravieţuise.
Manon desfăcu broșa care îi prindea mantia pe umeri. Ea cântări
încheietoarea groasă din material roșu în mâini.
Mișcându-și rapid unghiile de câteva ori, ajunse să ţină o fâșie lungă
și subţire din mantie. Cu alte câteva mișcări, şɨ-o legă la capătul cozii
împletite, roșul contrastând cu părul ei alb ca luna.
Manon ieși din umbrele din spatele arborelui trinchet și se uită peste
marginea navei.
Nimeni nu comentă când aruncă mantia surorii vitrege în mare.
Vântul o purtă câţiva metri peste valuri, înainte să fluture și să cadă
ca o frunză moartă pe valuri. O baltă de sânge – asta părea de la
distanţă, când valurile o purtară departe, în largul oceanului.
Ea îi găsi pe Regele Adarlanului și pe Regina Terrasenului
așteptând lângă balustrada punţii principale, însoţitorii lor urcând în
șalupele care așteptau ridicându-se pe valuri.
Întâlni ochii de safir și apoi pe cei turcoaz cu auriu.
Ea știa că o văzuseră. Poate că nu înţelegeau ce însemna
mantia, dar… gestul îl înţelegeau.
Manon îşi retrase dinţii din fier și unghiile când se apropie de ei.
Aelin Galathynius spuse încet:
— Mereu le vezi chipurile.
Numai când vâsliră spre mal, iar spuma valurilor îi udă, îşi dădu
seama Manon că regina nu se referise la Cele Treisprezece. Iar Manon
se întrebă dacă Aelin urmărise mantia plutind în larg și dacă i se păruse
că semăna cu sângele vărsat.

CAPITOLUL 52

Ei nu ajunseră în Leriba. Sau în Banjali. Nu erau nici măcar pe

aproape.
Lorcan simţi pe umăr apăsarea care îl ghidase și îi croise viaţa –
acea mână invizibilă și insistentă a umbrei și a morţii. Așa că se
îndreptară spre sud și apoi către vest, navigând repede pe reţeaua de
râuri care treceau prin Eyliwe.
Elide nu protestă și nici nu se îndoi când el îi explică faptul că, dacă
Hellas îi înghiontea, regina pe care o căutau ei era, probabil, în direcţia
aceea. Orice i-ar fi condus. Acolo nu erau orașe – doar câmpii nesfârșite
care înconjurau cea mai sudică extremitate a Oakwaldului și apoi
mlaștinile. Peninsula abandonată era plină de ruinele din mlaștini.
Dar, dacă acolo i se spusese să meargă… Atingerea zeului întunecat
pe umăr nu îl îndrumase niciodată greșit. Așadar, urma să vadă ce
găsea.
El nu îşi permise să se gândească prea mult la faptul că Elide purta o
cheie Wyrd. Că ea încerca să i-o aducă inamicului său. Poate că
invocările puterii lui i-ar fi condus pe amândoi – la ea.
Iar apoi, ar fi avut două chei, dacă acţiona cum trebuia.
Dacă era mai inteligent, mai rapid și mai nemilos decât ceilalţi.
După aceea, urma cea mai periculoasă parte din toate: cu două chei,
să călătorească în inima Morathului, ca să o caute pe a treia. Viteza avea
să-i fie cel mai bun aliat și singura șansă de supravieţuire.
Și, probabil, pe Elide sau pe ceilalţi nu i-ar mai fi văzut niciodată.
În cele din urmă, ei îşi abandonaseră barja în acea dimineaţă
înghesuind în saci proviziile care încăpeau înainte de a pleca prin iarba
unduitoare. După câteva ore, urcușul unui deal abrupt din mijlocul
câmpului o tăcu pe Elide să respire sacadat. Trecuseră deja două zile de
când el simţea mirosul de apă sărată – trebuiau să fie aproape de
marginea mlaștinilor. Elide înghiţi cu greu, iar el îi dădu bidonul când
urcară pe vârful dealului.
Dar Elide se opri, braţele căzându-i pe lângă corp, iar ceea ce se
întindea în faţa lor îl făcu pe Lorcan să îngheţe.
— Ce este locul ăsta? şopti Elide, ca și când s-ar fi temut că
pământul însuși ar fi auzit.
Cât vedeai cu ochii, departe, la orizont, pământul se surpase zece
metri – de la marginea piscului, nu a dealului pe care stăteau, iar
crăpătura era imensă, ca și când un zeu furios ar fi călcat apăsat și și-ar
fi lăsat urma.
Apa sălcie și argintie o acoperea în mare parte, nemișcată ca o
oglindă, întreruptă doar de insule ierboase, movile de pământ și ruine
superbe.
— Locul ăsta e malefic, şopti Elide. Nu ar trebui să fim aici.
Într-adevăr, lui i se ridicase părul de pe braţe, și toate instinctele i se
treziră când scrută mlaștina, ruinele, mărăcinii și frunzișul des, care
înăbușiseră o parte din insule.
Până și zeul morţii renunţase să-l mai înghiontească și se ascunsese
în spatele umărului lui Lorcan.
— Ce simţi?
Buzele ei erau palide.
— Liniște. Viaţă, dar o liniște, ca și cum…
 — Ca și cum ce? insistă el.
Ea rosti tremurat cuvintele.
— Ca și cum toţi oamenii care au locuit aici, cu mult timp în urmă,
sunt încă prinși înăuntru… încă sunt… dedesubt. Ea îi arătă o ruină –
probabil acoperișul boltit și spart al unei săli de bal atașate de turn. Un
palat. Nu cred că locul ăsta este pentru cei vii, Lorcan, bestiile din apele
astea… Nu cred că tolerează intrușii. Nici morţi.
— Piatra sau zeiţa care te protejează îţi spune asemenea lucruri?
— Inima mea îmi șoptește un avertisment. Anneith tace. Nu cred că
vrea să fie prin preajmă. Nu cred că ne va urma.
— A venit în Morath, dar nu aici?
— Ce este în mlaștinile astea? întrebă ea în schimb. De ce se
îndreaptă Aelin spre ele?
Asta părea să fie întrebarea. Pentru că, dacă și-ar fi continuat drumul,
cu siguranţă regina și Whitethorn ar fi simţit – și numai o răsplată sau o
ameninţare imensă i-ar fi adus aici.
— Nu știu, recunoscu el. Nu sunt orașe sau avanposturi nicăieri în
apropiere.
Totuși aici îi condusese zeul întunecat – și acesta era locul spre care
mâna tremurândă îl tot împingea să se aventureze.
Pe insulele prea mici, ca să fie la adăpost de creaturile care
sălăşluiau sub apa sticloasă, nu era nimic în afară de ruine și un frunziș
dens.
Însă Lorcan se supuse zeului care-l înghiontea în umăr și o conduse
înainte pe Lady de Perranth.

— Cine a locuit aici? întrebă Elide, holbându-se la chipul ros de

vreme al statuii care ieșea din zidul de piatră aproape năruit.
Zidul se clătina pe marginea exterioară a micii insule pe care se aflau,
iar femeia sculptată acolo, acum acoperită de mușchi, fusese frumoasă
cândva, fără îndoială, precum și bucata rămasă care mai sprijinea
grinzile și acoperișul care, de atunci, putreziseră. Dar vălul ei sculptat
părea acum unul al morţii. Elide tremură.
— Locul ăsta a fost uitat și distrus cu multe secole înainte să mă
nasc, spuse Lorcan.
— Aparţinea de Eyliwe?
— Făcea parte dintr-un regat care acum nu mai este; era al unui
popor pierdut, care s-a rătăcit și s-a unit cu cele de pe alte tărâmuri
— Cred că erau foarte talentaţi, dacă au construit niște clădiri atât de
frumoase.
 Lorcan aprobă mormăind. Trecuseră două zile de când înaintau lent
prin mlaștină – nici urmă de Aelin. Dormiseră la adăpostul ruinelor, deși
niciunul din ei nu se odihnise cu adevărat. Elide visase oameni cu feţe
palide și ochi lăptoși pe care nu îi întâlnise niciodată, care strigau
rugăminţi în timp ce apa le intra pe gât și pe nas. Chiar și trează, îi vedea
și le auzea strigătele în vânt.
Era doar briza printre pietre, mormăi Lorcan în prima zi.
Dar, după privirea lui, ea îşi dădu seama că și el auzise morţii.
Auzise bubuitul cataclismului care prăbușise terenul chiar sub ei,
auzise șuvoiul de apă care îi devoră pe toţi înainte să poată fugi.
Animalele ciudate din mare, din mlaștină și din râu se apropiaseră în anii
următori, făcând din ruine un teren de vânătoare și mâncându-se între
ele când nu mai rămânea niciun cadavru îmbibat cu apă. Se schimbau și
se adaptau – devenind mai grase și mai inteligente decât strămoșii lor.
Din cauza acelor animale dura atât de mult să traverseze mlaștina.
Lorcan trebuia să se uite atent la apa prea liniștită dintre insulele de
siguranţă. Uneori, era sigur să mergi prin apa sărată, adâncă până la
piept. Alteori, nu.
Câteodată, nici măcar pe uscat nu erai în siguranţă. De două ori deja,
ea zărise o coadă lungă și solzoasă – placată ca o armură – alunecând
în spatele unui zid de piatră sau al unui stâlp rupt. De trei ori, văzuse
ochii mari și aurii, cu pupile verticale, urmărind dintre trestii.
Lorcan o arunca peste un umăr și alerga ori de câte ori îşi dădeau
seama că nu erau singuri.
Apoi mai erau și șerpii – cărora le plăcea să atârne de copacii ca
niște fantome și care îşi trăgeau seva din insule. Și musculiţele care-i
mușcau neîncetat și care nici nu se comparau cu norii de ţânţari care,
uneori, îi vânau ore întregi. Sau până când Lorcan trimitea un val din
puterea lui întunecată spre ei, iar insectele cădeau toate la pământ, ca o
ploaie neagră.
Dar, de fiecare dată când el ucidea… ea simţea pământul
cutremurându-se. Nu de frica lui… ci ca și cum s-ar fi trezit și ar fi
ascultat, întrebându-se cine îndrăznea să îl traverseze.
În cea de-a patra noapte, Elide era atât de obosită și atât de
încordată, încât îi veni să scâncească atunci când se ghemuiră într-un
sanctuar rar: un hol dărâmat, cu o parte din mezanin intactă. Era deschis
spre cer, iar plantele agăţătoare sufocau trei ziduri, dar scara din piatră
rezistase – și se înălţa suficient de mult, încât nimic din ce-ar fi putut să
iasă târâindu-se din apă nu ar fi reușit să îi atace. Lorcan înconjurase
baza și partea de sus a scărilor cu vrejuri de plante agăţătoare și crengi –
ca să-i alerteze dacă vreun animal ar fi șerpuit pe trepte.
 Nu îndrăzniră să facă un foc, dar era destul de cald, încât ei să nu-ɨ
lipsească unul. Stând întinsă lângă Lorcan, al cărui trup era un zid solid
între ea și pietrele din stânga ei, Elide urmări stelele pâlpâitoare, auzind
constant bâzâitul moleșit al insectelor. Ceva urlă la distanţă.
Insectele se opriră. Mlaștina păru să-și îndrepte atenţia spre urletul
profund și feroce.
Încet, viaţa se reluă din nou – deși mai încet. Lorcan şopti:
— Dormi, Elide.
Ea înghiţi în sec, cu frica în sânge.
— Ce-a fost aia?
— Un animal care fie a urlat ca să-și găsească o pereche, fie ca să-și
marcheze teritoriul.
Ea nu voia să știe cât de mari erau bestiile. Ochii și cozile zărite îi
erau de ajuns.
— Povestește-mi despre ea, şopti Elide. Despre regina ta.
— Am mari îndoieli că asta o să te ajute să dormi mai bine.
Ea se întoarse pe partea cealaltă, găsindu-l întins pe spate și privind
cerul.
— Chiar o să te omoare pentru ce ai făcut?
El dădu aprobator din cap.
— Totuși ai riscat – de dragul ei. Ea îşi rezemă capul de un pumn. O
iubești?
Ochii aceia, mai negri decât spaţiul dintre stele, se îndreptă spre ea.
— M-am îndrăgostit de Maeve de când am văzut-o prima dată.
— Ești… ești amantul ei?
Ea nu îndrăznise să-l întrebe – nu-și dorise cu adevărat să afle.
— Nu. M-am oferit o dată și a râs de obrăznicia mea. Gura lui se
încordă. Așa că m-am făcut nepreţuit în alte moduri.
Răgetul de la distanţă liniști lumea pentru câteva clipe. Era mai
aproape sau cumva îşi imaginase ea asta? Când aruncă din nou o privire
spre el, Lorcan se uita la gura ei.
— Poate se folosește de dragostea ta în avantajul ei, spuse ea.
Poate că este în interesul ei să te ţină după ea. Poate că o să se
răzgândească atunci când ai să-i arăţi că vrei să… pleci.
— I-am jurat cu sânge. Nu am să plec niciodată.
Pieptul ei o duru când îl auzi.
— Atunci poate să stea liniștită, știind că ai să tânjești după ea o
eternitate.
Rosti cuvintele mai tăios decât intenţionase și dădu să se uite la
stele, dar Lorcan o apucă de bărbie, mai repede decât putu să simtă. El o
privi în ochi, studiindu-i.
 — Nu face greșeala de a mă crede un prost romantic. Nu sper la
nimic din partea ei.
— Atunci, asta nu seamănă deloc a dragoste.
— Și ce știi tu despre dragoste?
El era atât de aproape – se apropiase fără ca ea să-și fi dat seama.
— Cred că dragostea ar trebui să te facă fericit, spuse Elide,
aducându-și aminte de părinţii ei – de cât de des zâmbiseră și râseseră,
de cum se priviseră unul pe celălalt. Ar trebui să te transformi în cea mai
bună versiune a ta.
— Insinuezi că nu sunt așa?
— Cred că nici măcar nu știi ce este fericirea.
El afișă o expresie serioasă – gânditoare.
— Nu mă deranjează… să fiu în preajma ta.
— Ⱥsta e un compliment?
Un zâmbet îi traversă chipul ca de granit, iar ea voi… să îl atingă. Să-
i atingă zâmbetul și gura. Cu degetele, cu propriile buze. Îl făcea mai
tânăr, mai… frumos.
Așadar, îşi întinse degetele tremurânde și îi atinse buzele.
Lorcan îngheţă, încă pe jumătate deasupra ei, cu o privire atentă și
serioasă.
Dar ea îi contură buzele și i se păru că pielea fină și caldă se
deosebea atât de mult de cuvintele dure pe care le rostea.
Ea ajunse la colţul buzelor, iar el îşi întoarse faţa în mâna ei,
sprijinindu-și obrazul aspru pe palma fetei. Ochii i se îngreunară când ea
îşi trecu degetul mare peste pometul lui.
— Eu te-aș ascunde, şopti Elide. În Perranth. Dacă tu… dacă faci ce
trebuie să faci și dacă ai nevoie de-un loc în care să te duci… Ai avea un
loc acolo, alături de mine.
El deschise ochii, dar în lumina care strălucea în ei, nu era nimic dur,
nimic rece.
— Aș fi un mascul dezonorat – ţi-ar strica imaginea.
— Dacă o să creadă asta cineva, nu o să aibă loc în Perranth.
Lui i se mișcă gâtul.
— Elide, tu trebuie să…
Însă ea se ridică ușor, buzele ei luând locul degetelor.
Sărutul fu ușor, tăcut și rapid, abia o atingere a buzelor ei de ale lui.
I se păru că Lorcan tremură când ea se retrase. Când căldura îi
îmbujoră obrajii. Dar ea se forţă să vorbească, surprinsă să-și audă
vocea egală:
— Nu trebuie să-mi răspunzi acum. Și nici altă dată. Dacă ai apărea
în pragul ușii mele după zece ani, chiar și atunci oferta ar mai fi valabilă.
E un loc pentru tine, în Perranth – dacă vreodată ai să-ţi dorești sau ai să
ai nevoie de el.
Ceva asemănător agoniei se undui în ochii lui, cea mai umană
expresie pe care o văzuse afișând-o.
Dar el se aplecă înainte și, în ciuda mlaștinii, în ciuda lucrurilor care
se petreceau în lume, pentru prima dată în zece ani, Elide se trezi că nu
îi fu deloc frică în timp ce Lorcan îi mângâie buzele cu ale lui. Nu îi fu
frică de nimic atunci când el o făcu din nou, sărutându-i un colţ al gurii și
apoi pe celălalt.
Mâinile lui fură la fel de blânde și de răbdătoare ca săruturile când el
îi îndepărtă părul de pe frunte și îşi îndreptă palmele spre șoldurile și
coapsele ei. Ea îşi ridică mâinile spre faţa lui și îşi trecu degetele prin
părul său mătăsos când se arcui spre el, tânjind să-i simtă greutatea
trupului.
Lorcan îi contură buzele cu limba, iar Elide se minună de cât de
natural i se părea să se deschidă pentru el, de cum contactul îi făcea
corpul să vibreze, duritatea lui împingându-se în moliciunea ei. Lorcan
gemu când îi atinse prima dată limba cu a lui și îşi frecă șoldurile de ale
ei, în așa fel încât ea se aprinse și îşi undui trupul spre al lui, în semn de
răspuns și de nevoie.
La cererea ei, o sărută mai pasional, coborându-și o mână ca să-i
apuce coapsa, desfăcându-i picioarele un pic mai mult, ca să se poată
așeza de-a binelea între ele. Și, când el se alinie cu ea… Își dădu seama
că gemea când se frecă de el din nou, când Lorcar îşi dezlipi buzele de
ale ei și îi sărută maxilarul, gâtul și urechea. Ea tremură, dar nu de frică,
ci de dorinţă, când Lorcan îi şopti numele de nenumărate ori pe piele.
El parcă-i rostea numele ca pe o rugăciune. Îi cuprinse faţa cu mâinile
și văzu că ochii-i străluceau și că respira la fel de sacadat ca ea.
Elide îndrăzni să-și miște degetele de pe obrazul lui, pe gât, chiar sub
gulerul bluzei. Pielea lui era ca mătasea încălzită. Atingerea îl făcu să
tremure, iar el îşi înclină capul, încât părul negru i se revărsă pe fruntea
ei, și îşi împinse șoldurile în ale ei doar cât să o facă să suspine. Mai
mult, îşi dădu ea seama – voia mai mult.
Privirea lui o întâlni pe a ei într-o întrebare tăcută, iar ea îşi opri
mâinile pe pieptul său, în locul în care inima-i bătea puternic.
Își înălţă fruntea ca să-l sărute și, când buzele li se întâlniră, ea îi
şopti răspunsul…
Lorcan îşi ridică repede capul. Brusc, se ridică în picioare și se
întoarse către nord-est.
Acolo, întunericul începuse să se întindă peste stele, stingându-le
una câte una.
 Orice fărâmă de căldură, de dorinţă, se stinse în ea.
— E o furtună?
— Trebuie să fugim, spuse Lorcan.
Dar era miezul nopţii – soarele nu avea să răsară decât după cel
puţin șase ore. Ca să traverseze acum mlaștina… Întunericul care se
aduna înghiţea din ce în ce mai multe stele.
— Ce este aia? Se întindea și mai mult, cu fiecare clipă. Departe,
până și animalele mlaștinii încetară să urle.
— Ilkeni, şopti Lorcan. Aia e o armată de ilkeni.
Elide știa că nu veneau după ea.

0CAPITOLUL 53

După două zile în labirintul nesfârșit al Mlaștinilor Stâncoase – două,

nu o zi și jumătate, cum sugerase ticălosul de Rolfe – Aelin era înclinată
să incinereze tot locul. Din cauza umidităţii, nu era niciodată uscată,
transpira mereu și era lipicioasă. Și, mai rău: erau insecte.
Ea ţinu la distanţă micii demoni cu un scut din flăcări invizibile,
dezvăluit doar de șuierat, atunci când se izbeau de el. Poate că s-ar fi
simţit prost, dacă nu ar fi ˟încercat să o mănânce de vie din prima zi aici.
Dacă nu și-ar fi scărpinat zecile de mușcături roșii până la sângerare – iar
Rowan ar fi intervenit să le vindece.
După atacul Copoiului, puterile ei de vindecare erau vlăguite. Așadar,
Rowan și Gavriel o făcură pe vindecătorii pentru toţi, având grijă de
mușcăturile care provocau mâncărimi, de urmele lăsate de plantele
înţepătoare și de zgârieturile din cauza bucăţilor zimţate şi scufundate ale
ruinelor care îi tăiau, dacă nu erau atenti când mergeau prin apa sălcie.
Numai Manon părea imună la epuizarea provocată de mlaștini,
considerând plăcută frumuseţea feroce și în descompunere a acestora.
Ea îi aminti lui Aelin de una dintre bestiile îngrozitoare ale râului care
domneau pe aici – cu acei ochi aurii și dinţi ascuţiţi și strălucitori… Aelin
încercă să nu se gândească prea mult la asta, încercă să-și imagineze că
pleca de aici și că ajungea pe pământ uscat Dar, în mijlocul întinderii
moarte și vaste, se afla Lacătul Matei.
Rowan cerceta înainte în forma de uliu, în vreme ce soarele se
îndrepta încet spre orizont, și Lysandra cuprindea cu privirea apele dintre
micile dealuri, când creatura dezgustătoare și solzoasă cu limba bifurcată
la care se strâmbase Aelin șuieră indignată, înainte ca Lysandra să sară
în apă.
 Aelin se strâmbă din nou când înaintă târșâindu-și picioarele prin apă
spre unul dintre micile dealuri, acoperit cu mărăcini și încununat de doi
stâlpi căzuţi, un labirint conceput să zgârie, să smulgă și să sfâșie.
Așa că trimise o explozie de foc peste deal, transformându-l în
cenușă, care i se lipi de cizmele ude când traversă mâlul gri.
Fenrys chicoti lângă ea când coborâră dealul.
— Ei bine, e și ăsta un mod de a trece mai departe.
El întinse o mână ca să o conducă prin apă și o parte din ea se opuse
ideii de a fi escortată, dar… la naiba, decât să fi căzut într-un puţ cu apă.
Știa mult prea bine ce se ascundea adânc sub ele. Nu o interesa să
înoate printre rămășiţele putrezite ale oamenilor.
Fenrys o apucă strâns de mână când merseră prin apa adâncă până
la piept. Mai întâi, o împinse pe mal și apoi urcă și el. Fără îndoială că, la
fel ca și Gavriel, ar fi putut sări printre insule, în formă de lup. Ea nu
înţelegea motivul pentru care se deranjau să rămână în forma lor Fae.
Aelin îşi folosi magia ca să se usuce pe cât de bine posibil și, apoi,
folosi un fuior ca să usuce și hainele lui Fenrys și ale lui Gavriel.
Era un mod obișnuit și inofensiv de a-și consuma puterea. Chiar dacă
faptul că o folosise timp de trei zile pe coasta incendiată a regatului
Eyliwe o epuizase fizic. Mental. Încă simţea că ar fi putut să doarmă cu
săptămânile. Dar magia șoptea neîncetat. Chiar dacă ea era obosită…
puterea cerea mai mult. Măcar uscatul hainelor lor între pantele din apa
mlaștinii liniști, pentru moment, drăcia blestemată.
Lysandra îşi scoase capul hidos printre mărăcini, iar Aelin ţipă,
retrăgându-se un pas. Creatura metamorfică rânji, dezgolindu-și doi colţi
foarte ascuţiţi. Fenrys râse, studiind creatura care șerpui câţiva pași în
faţă.
— Deci poţi să-ţi schimbi pielea și oasele, dar nu poţi să scapi de
semn?
Lysandra se opri la câţiva centimetri de apă și, pe insula din faţa lui
Aedion păru să se încordeze, în ciuda faptului că merse în continuare.
Bun. Măcar nu ar fi fost singura care ar fi rupt gâtul cuiva dacă ar fi râs de
Lysandra. Dar prietena ei se transformă, strălucind și extinzându-se,
până ce forma ei deveni umanoidă – Fae.
Până ce Fenrys se uita la el însuși, deși la o versiune mai mică,
potrivită pentru hainele femeii. Gavriel, care venea de pe malul din
spatele lor, se opri când o văzu.
Cu o voce aproape la fel de tărăgănată ca a lui Fenrys, Lysandra
spuse:
— Presupun că asta o să mă dea mereu de gol.
Ea întinse încheietura mâinii și trase în sus mâneca jachetei ca să-și
dezvăluie pielea măslinie, pătată de semnul acela.
Se tot studie în timp ce ei continuară să meargă prin apă și să se
caţăre și, în cele din urmă, remarcă:
— Chiar auzi mai bine.
Lysandra îşi trecu limba peste caninii ușor alungiţi. Fenrys se crispă
un pic.
— Ce rol au ăștia? întrebă ea.
Gavriel se apropie și o înghionti, făcând împreună câţiva pași înainte.
— Fenrys este ultimul pe care ar trebui să-l întrebi. Asta dacă vrei
răspunsul așteptat.
Lysandra chicoti și îi zâmbi Leului când urcară dealul. Era ciudat să îl
vadă zâmbind pe chipul lui Fenrys. Acesta întâlni privirea lui Aelin și se
strâmbă din nou, considerând, fără îndoială, situaţia la fel de
descurajantă. Ea chicoti.
Aripile bătură în faţă, iar Aelin îşi permise să se minuneze o clipă
când Rowan zbură repede spre ei. Rapid, puternic – hotărât.
— Drept înainte – până mâine după-amiază, o să fim acolo, spuse
prinţul ei Fae.
La următoarea întâlnire cu Rolfe, avea să-l întrebe cum, mai exact,
calculase distanţele pe harta lui infernală.
Dar chipul lui Rowan se albise pe sub tatuaje. După o clipă, el
adăugă:
— Îi simt – magia mea îl simte.
— Spune-mi că nu este la șase metri adâncime sub apă.
El scutură rapid din cap.
— Nu am vrut să risc să mă apropii prea mult. Dar îmi amintește de
templul Devoratorul de Păcate.
— Atunci, chiar ne aflăm într-un loc cu adevărat minunat, relaxant și
primitor, spuse ea.
Aedion râse în barbă, privind orizontul. Dorian și Manon urcaseră pe
malul de dedesubt, uzi, iar vrăjitoarea studia cu atenţie marea de insule
din faţă. Vrăjitoarea nu spuse dacă observase ceva.
Rowan cercetă insula pe care stăteau: înaltă, protejată de un zid
năruit de pietre dintr-o parte și de mărăcini din cealaltă.
— O să rămânem aici în seara asta. Este destul de sigură.
Aelin aproape oftă de ușurare. Lysandra le murmură o mulţumire
zeilor.
În câteva minute, cu ajutorul magiei și al forţei fizice, ei curăţară o
zonă suficient de mare ca să găsească locuri printre blocurile imense de
piatră, iar Aedion se apucă de gătit: o masă cam tristă cu pâine tare și cu
vietăţile din mlaștină vânate de Gavriel și Rowan, pe care le considerase
suficient de sigure pentru a fi mâncate. Aelin nu se uită la verișorul ei,
preferând să nu știe ce naiba urma să mănânce.
Și ceilalţi părură înclinaţi să îşi îndrepte atenţia în altă parte și, chiar
dacă Aedion reușise să folosească mirodeniile insuficiente cu un
durprinzător talent, o parte din carne era totuși… tare. Și lipicioasă. La un
moment dat, Lysandra se abţinu politicos să vomite.
Noaptea se lăsă aducând cu ea o mare de stele, Aelin nu-și amintea
ultima dată când fusese atât de departe de civilizaţie – poate traversând
un ocean spre sau dinspre Wendlyn.
Aedion, așezat lângă ea, dădu mai departe burduful prea ușor cu vin.
Ea bău, recunoscătoare pentru gustul acru care spălă gustul de carne
rămas.
— Să nu-mi spui niciodată ce a fost, îi şopti Aelin, urmărind cum
ceilalţi terminară de mâncat în liniște. Lysandra îşi exprimă acordul,
mormăind.
Aedion rânji un pic răutăcios, studiindu-i și el pe ceilalţi. La o distanţă
de câţiva pași, pe jumătate în umbră, Manon supraveghea totul. Aedion
se uită prelung la Dorian, iar Aelin se pregăti, însă zâmbetul verișorului ei
se mai îmblânzi.
— Tot ca o domnișoară delicată mănâncă.
Dorian ridică repede capul, dar Aelin se abţinu să râdă când îşi aminti
de asta. Cu zece ani în urmă, mâncaseră împreună, iar ea îi spusese
prinţului Havilliard ce părere avea despre manierele lui la masă. Dorian
clipi când, fără îndoială, îşi aminti momentul privindu-se reciproc.
Regele făcu o plecăciune adâncă.
— Am s-o iau ca pe un compliment. Într-adevăr, mâinile îi erau în
mare parte curate, iar hainele acum uscate, imaculate.
Mâinile ei… Aelin băgă mâna în buzunar după o batistă care era la fel
de murdară ca și ea, dar… era mai bine decât să se șteargă de
pantaloni. Scoase Ochiul Elenei de unde-l ţinea de obicei înfășurat,
punându-l pe genunchi când se șterse pe degete de mirodenii și de
grăsime, și apoi îi oferi bucata de mătase Lysandrei. Aelin îşi trecu
nonșalant degetele peste metalul îndoit al Ochiului când creatura
metamorfică se șterse pe mâini, piatra albastră din mijloc licărind cu o
flacără de culoarea cobaltului.
— Din câte îmi aduc aminte, continuă Dorian schiţând un zâmbet, voi
doi…
Atacul se petrecu atât de repede, încât Aelin nu îl simţi și nici nu-l
văzu înainte să se termine.
Acum, Manon stătea la marginea focului, mlaștinile fiind o întindere
întunecată în spatele ei.
 În clipa următoare, solzii și dinţi albi și strălucitori se întinseră să o
muște, ţâșnind din tufele de pe mal. Iar apoi liniștea se lăsă când bestia
imensă a mlaștinii îngheţă pe loc.
Oprită de mâini invizibile – de mâini puternice.
Cu sabia pe jumătate scoasă, Manon respiră sacadat când se uită la
botul roz-albicios, căscat suficient de mult, încât să îi smulgă capul. Dinţii
erau la fel de lungi ca degetul mare al lui Aelin.
Aedion înjură. Ceilalţi nici măcar nu se mișcară.
Însă magia lui Dorian ţinu bestia nemișcată și îngheţată, fără ca
gheaţa să fie vizibilă. Era aceeași putere pe care o mânuise împotriva
Copoiului. Aelin căută orice legătură, orice fir strălucitor al puterii, dar nu
găsi niciunul. El nici măcar nu-și ridicase mâna ca să o direcţioneze.
Interesant.
Dorian îi spuse lui Manon, care încă se uita în gura morţii de la câţiva
centimetri de faţa ei:
— Să o ucid sau să îi dau drumul?
Aelin cu siguranţă avea o părere în privinţa asta, dar privirea cu care
o avertiză Rowan o făcu să tacă și să se uite puţin mirată la prinţul ei.
„O, ticălos bătrân și videan!” Faţa lui dură și tatuată nu dezvăluia
nimic.
Manon se uită la Dorian.
— Elibereaz-o!
Chipul regelui se încordă, apoi bestia dispăru în întuneric ca și când
un zeu ar fi aruncat-o dincolo de mlaștină și, la distanţă se auzi un
pleoscăit.
Lysandra oftă.
— Nu-ɨ așa că sunt frumoși?
Aelin îi aruncă o privire. Creatura metamorfică zâmbi.
Dar Aelin se uită din nou la Rowan, privindu-l în ochi. „Ce bine că
scutul tău a dispărut tocmai când creatura aia s-a ridicat! Ce ocazie
excelentă pentru o lecţie de magie! Dacă se termina prost?”
Ochii lui Rowan sclipiră. „De ce crezi că gaura s-a deschis lângă
vrăjitoare?”
Aelin îşi înecă râsetul exasperat. Dar Manon Cioc-negru îl studia pe
rege, cu mâna încă pe sabie. Aelin nu se deranjă să pretindă că nu i-ar fi
urmărit când vrăjitoarea îşi întoarse privirea aurie spre ea. Spre Ochiul
Elenei, încă în echilibru pe genunchiul lui Aelin.
Manon zâmbi.
— De unde ai ɚɬa?
Lui Aelin i se ridică părul de pe braţe.
— Ochiul Elenei? Mi-a fost dăruit.
 Dar vrăjitoarea se uită din nou la Dorian – ca și când s-ar fi salvat de
chestia aceea… „O, Rowan nu coborâse scutul doar pentru o lecţie de
magie, nu-ɨ așa?” Aelin nu îndrăzni să-i arunce o privire, de data asta, nu
când Manon îşi înfipse degetele în pământul noroios ca să deseneze o
formă.
Un cerc mare – și două cercuri suprapuse, unul deasupra celuilalt, în
circumferinţa lui.
— Asta e Zeiţa-cu-trei-feţe, spuse încet Manon. Noi numim asta… Ea
desenă o linie brută în cercul din mijloc, în spaţiul în formă de ochi în care
se suprapuneau ele. Ochiul Zeiţei. Nu al Elenei. Ea încercui din nou
exteriorul. Cotoroanţa spuse despre circumferinţa exterioară: „Încercui
interiorul cercului de deasupra: Mama. Îl încercui și pe cel de dedesubt:
Fecioara”. Manon împunse ochiul din interior: „Și inima întunericului din
ea”.
Fu rândul lui Aelin să scuture din cap. Ceilalţi nici măcar nu clipiră.
Manon spuse din nou:
— Este un simbol al vrăjitoarelor Dinţi-de-fier. Profeţii Sânge-albastru
îl au tatuat pe inimi. Iar celor care dovedeau vitejie în luptă, pe vremea
când locuiam în Pustiuri… li se dădea acest simbol. Ca să celebreze
gloria și faptul că eram binecuvântate de Zeiţă.
Aelin se gândi dacă să arunce nenorocita de amuletă în mlaștină, dar
spuse:
— În ziua în care am văzut-o prima dată pe Baba Picioare-galbene…
amuleta s-a încălzit și a devenit grea în prezenţa ei. Am crezut că este un
avertisment. Poate că a fost o… recunoaştere.
Manon studie colierul de cicatrice care-i pătau gâtul lui Aelin.
— Și-a manifestat puterea în ciuda magiei înfrânate?
— Mi s-a spus că anumite obiecte erau… scutite. Vocea lui Aelin se
tensionă. Baba Picioare-galbene știa toată istoria cheilor Wyrd și a
porţilor. Ea a fost cea care mi-a spus despre ele. Și asta face parte din
istoria voastră?
— Nu. Nu din perspectiva aceea, spuse Manon. Dar Picioare-galbene
era o Antică – știa lucruri acum pierdute pentru noi. Ea a distrus zidurile
orașului Crochan.
— Legenda spune că măcelul a fost… catastrofal, spuse Dorian.
Umbrele licăriră în ochii lui Manon.
— Din câte am auzit, câmpul de luptă este neroditor. Niciun fir de
iarbă nu crește acolo. Se spune că din cauza blestemului lui Rhiannon
Crochan. Sau a sângelui care l-a udat în ultimele trei săptămâni ale
războiului.
— Ce spune blestemul, mai exact? întrebă Lysandra, încruntându-se.
 Manon îşi studie unghiile de fier atât de mult, încât Aelin crezu că nu
avea de gând să răspundă. Aedion îi aruncă burduful cu vin din nou în
poală, iar Aelin mai bău când Manon răspunse în cele din urmă:
— Rhiannon Crochan a apărat porţile orașului ei timp de trei zile și
trei nopţi împotriva celor trei Matroane Dinţi-de-fier. În jurul ei, surorile îi
erau moarte, copiii uciși, iar soţul ţintuit de una dintre caravanele de
război ale vrăjitoarelor Dinţi-de-fier. Ultima Regină Crochan, ultima
speranţă a dinastiei lor vechi de o mie de ani… Nu a avut o moarte
ușoară. Orașul a fost cu adevărat pierdut abia după ce a căzut la răsăritul
celei de-a patra zile. Și, când agoniza pe câmpul de luptă, când
vrăjitoarele Dinţi-de-fier au dărâmat zidurile orașului din jurul ei și i-au
ucis poporul… ea ne-a blestemat. Le-a blestemat pe cele trei Matroane
și, prin ele, tot clanul Dinţi-de-fier. A blestemat-o pe Picioare-galbene –
care i-a dat lovitura finală lui Rhiannon.
Niciunul dintre ei nu se mișcă, nu vorbi și nu respiră prea zgomotos.
— Rhiannon a jurat cu ultima suflare că vom câştiga războiul, dar nu
pământul. Că, pentru ceea ce am făcut, vom moșteni pământul doar ca
să-l vedem uscându-se și murind în mâinile noastre; că animalele
noastre se vor stafidi și vor muri; că urmașii noștri vor muri la naștere,
otrăviţi de râuri și pâraie. Că peștii vor putrezi în lacuri înainte de a-i
putea prinde; că iepurii și căprioarele vor fugi peste munţi. Că Regatul
Vrăjitorelor, cândva verde, se va transforma într-un pustiu.
Vrăjitoarele Dinţi-de-fier au râs și au băut sângele Crochan. Până
când primul copil de vrăjitoare Dinţi-de-fier s-a născut – mort. Și apoi și
alţii. Până ce vitele au putrezit pe câmp, iar culturile s-au uscat peste
noapte. Până la sfârșitul lunii, au rămas fără mâncare. Până la sfârșitul
celei de-a două, cele trei Clanuri Dinţi-de-fier s-au dezlănţuit unul
împotriva celuilalt, sfâșiindu-se în bucăţi. Așa că Matroanele ne-au
ordonat tuturor să plecăm în exil. Au separat Clanurile ca să traverseze
munţii și să hoinărească, așa cum am făcut și noi. La câteva decenii,
trimiteau grupuri ca să încerce să lucreze pământul, să vadă dacă
blestemul mai are efecte. Grupurile acelea nu s-au mai întors. Am
hoinărit cinci sute de ani – și paguba a fost mai mare din cauză că în cele
din urmă, oamenii l-au luat iar pământul le-a răspuns.
— Dar tot ai de gând să te întorci acolo? întrebă Dorian.
Ochii aurii nu erau pământeni.
— Rhiannon Crochan a spus că există o cale – una singură – de a
rupe blestemul. Manon înghiţi și intonă cu o voce rece, încordată:
Sânge la sânge și suflet la suflet, împreună aţi făcut-o și doar
împreună puteţi s-o desfaceţi. Fiţi puntea, fiţi lumina. Când fierul se va
topi, când florile vor răsări pe câmpurile însângerate – lăsaţi pământul să
fie martor și reveniţi acasă. Manon răsuci între degete capătul cozii
împletite, pe care o legase cu bucata de mantie roșie. Toate vrăjitoarele
Dinţi-de-fier din lume s-au gândit la blestem. De cinci secole încercam
să-l rupem.
Și părinţii tăi s-au căsătorit ca să rupă blestemul? insistă Aelin cu
precauţie.
Ea dădu din cap.
— Nu am știut că a mai supravieţuit cineva din neamul lui Rhiannon.
Și, acum, sângele ei curgea prin venele albastre ale lui Manon.
— Elena a trăit cu un mileniu înainte de războaiele vrăjitoarelor,
spuse gânditor Dorian. Ochiul nu are nicio legătură cu asta. El îşi masă
gâtul. Corect?
Manon nu răspunse, ci doar întinse un picior ca să șteargă simbolul
pe care îl desenase pe pământ.
Aelin bău restul vinului și băgă Ochiul înapoi în buzunar.
— Poate că acum înţelegi de ce mi s-a părut un pic dificil să mă ocup
de Elena, îi spuse lui Dorian.

Insula era destul de vastă pentru ca o conversaţie să se desfășoare

fără să fie auzită.
Rowan presupuse că tocmai asta voiau cei din fostul lui grup când îl
găsiseră de strajă pe scara melc dărăpănată și acoperită de plante
agăţătoare, de pe care se vedea insula și împrejurimile. Rezemându-se
de o bucată dintr-un zid cândva boltit, Rowan întrebă:
— Ce este?
— Ar trebui să o duci pe Aelin la o mie de kilometri de aici, spuse
Gavriel. În seara asta.
Un val al magiei lui și instinctele ascuţite îi spuseră că totul era în
siguranţă în imediata vecinătate, calmând furia ucigașă în care gândul
acela îl făcuse să alunece.
— Orice ne-ar aștepta mâine, ne așteaptă de mult timp, Rowan,
spuse Fenrys.
— Și de unde știţi?
Ochii roșiatici ai lui Gavriel străluciră că ai unui animal în întuneric.
— Viaţa iubitei tale și a vrăjitoarei sunt legate una de cealaltă. Ele au
fost conduse aici de forţe pe care nici măcar noi nu le putem înţelege.
— Gândește-te la asta! insistă Fenrys. Două femei ale căror căi s-au
intersectat în seara asta așa cum rareori am văzut. Două regine care ar
putea controla oricare jumătate a acestui continent – două feţe ale unei
monede. Amândouă sunt metise. Manon, o vrăjitoare Dinţi-de-fier și o
Crochan. Aelin…
— Om și Fae, termină Rowan în locul lui.
— Ele două acoperă cele trei rase principale de pe pământul acesta.
Una este muritoare și alta nemuritoare; una venerează Focul, iar cealaltă
Întunericul. Trebuie să continui? Se pare că intrăm direct în mâinile cui
controlează jocul acesta – de veacuri.
Când se gândi la asta, Rowan îi aruncă lui Fenrys o privire care, de
obicei, îi făcea pe oameni să se retragă.
— Maeve așteaptă, Rowan, interveni Gavriel. De pe vremea lui
Brannon. Pe cineva care o va conduce spre chei. Pe Aelin a ta.
Primăvara asta, Maeve nu spusese nimic despre Lacăt sau despre
inelul Matei. Rowan rosti încet, cuvintele lui fiind promisiunea unei morţi:
— Maeve te-a trimis și din cauza Lacătului?
— Nu, spuse Fenrys. Nu, nu a zis nimic despre asta. El se agită pe
loc, întorcându-se spre un urlet îndepărtat și ameninţător. Dacă Maeve și
Aelin merg la război, Rowan, dacă se întâlnesc pe un câmp de luptă…
El încercă să nu îşi imagineze măcelul cataclismic și pagubele.
Poate că ar fi trebuit să rămână în nord, asigurându-și apărarea.
— Maeve nu îşi va permite să piardă, şopti Fenrys. Deja te-a înlocuit.
Rowan se întoarse spre Gavriel.
— Cu cine?
Ochii de leu se întunecară.
— Cairn.
Sângele lui Rowan se răci mai mult decât magia lui.
— Este nebună?
— Ne-a spus că l-a promovat cu o zi înainte de plecarea noastră. El
zâmbea ca un motan cu un canar în gură când am ieșit din palat.
— El este un sadic. Cairn…
Indiferent de cât de mult se antrenase, pe câmpul de luptă și în afara
lui, războinicul Fae nu scăpase de înclinaţia lui pentru cruzime. Rowan îl
închisese, îl biciuise, îl disciplinase și ademenise orice urmă de
compasiune pe care ar fi putut să o arate… fără niciun rezultat. Cairn se
născuse savurând suferinţa celorlalţi.
Așadar, Rowan îl alungase din armata lui și-l aruncase în poala lui
Lorcan. Cairn rezistase cam o lună cu Lorcan, înainte să fie trimis într-o
legiune izolată, comandată de un general care nu făcea și nu era
interesat să facă parte dintr-un grup. Poveștile despre ceea ce le facea
Cairn soldaţilor și nevinovaţilor pe care îi întâlnea…
Fiinţele Fae aveau puţine legi împotriva crimelor. Iar Rowan se
gândise să scutească lumea de răutatea lui Cairn de fiecare dată când îl
vedea. Faptul că Maeve îl numise în grupul ei, că-i oferise putere și
influenţă, aproape fără limite…
— Pun pariu pe tot aurul pe care îl am că ea o va lăsa pe Aelin
aproape să se distrugă în încercarea de a-l nimici pe Erawan… pentru ca
mai apoi să atace când va fi cât mai slăbită, spuse gânditor Fenrys.
Pentru ca Maeve să nu dea niciunui mascul un ordin secret prin
jurământul de sânge… Ea voia ca el – voia ca Aelin – să știe asta. Să se
îngrijoreze și să speculeze.
Fenrys și Gavriel îşi aruncară reciproc priviri precaute.
— Noi încă o slujim, Rowan, şopti Gavriel. Și tot trebuie să-l uc¡dem
pe Lorcan atunci când o să vină momentul.
— De ce aţi deschis subiectul? Nu vă voi sta în cale. Nici Aelin,
credeţi-mă!
— Deoarece, spuse Fenrys, Maeve nu execută, ci pedepsește – lent.
De-a lungul anilor. Dar ea îl vrea pe Lorcan mort. Și nu mort pe jumătate
sau cu gâtul tăiat, ci mort de-a binelea.
— Decapitat și ars, spuse încruntat Gavriel.
Rowan expiră.
— De ce?
Fenrys aruncă o privire peste marginea scărilor – spre locul în care
dormea Aelin, părul ei auriu strălucind în lumina lunii.
— Lorcan și cu tine sunteţi cei mai puternici masculi din lume.
— Uiţi că Lorcan și Aelin nu suportă nici să stea unul lângă celălalt.
Mă îndoiesc de faptul că există vreo șansă să se alieze.
— Noi nu-ţi spunem decât că Maeve nu ia decizii fără să aibă un
motiv important, îi explică Fenrys. Fii pregătit pentru orice. Faptul că și-a
trimis flota, oriunde s-ar afla, este doar începutul.
Animalele din mlaștini urlară, iar Rowan îşi dori să urle și el. Dacă
Aelin și Cairn s-ar fi ˟întâlnit vreodată, dacă Maeve avea vreun plan, în
afară de dorinţa de a deţine cheile…
Aelin se întoarse în somn, încruntându-se din cauza gălăgiei, iar
Lysandra, care aţipea lângă ea ca leopard-fantomă, îşi mișcă stufoasa
coadă. Rowan se dezlipi de perete, mai mult decât pregătit să se alăture
reginei lui. Dar el îl găsi și pe Fenrys holbându-se la ea încordat și
nehotărât. Vocea lui Fenrys fu o șoaptă spartă când spuse:
— Ucide-mă! Dacă ţi se va ordona să mă ucizi, Rowan, înainte să fiu
nevoit să o fac eu.
— Ai să mori înainte să poţi să te apropii la un pas de ea! Nu era o
ameninţare, ci o promisiune și o declaraţie simplă.
Fenrys îşi încovoie umerii în semn de mulţumire.
— Mă bucur, știi, spuse Fenrys cu o seriozitate neobișnuită, că am
acest acest timp. Că Maeve mi l-a dăruit fără intenţie. Că am ajuns să
știu cum este – să fiu aici, să fac parte din asta.
Rowan nu știu ce să spună, așa că se uită la Gavriel.
Dar Leul nu făcu decât să dea aprobator din cap când îşi coborî
privirea spre mica tabără de dedesubt. Spre fiul său, care dormea.

CAPITOLUL 54

Ultima parte a călătoriei din dimineaţa următoare era cea mai lungă
de până acum, gândi Manon.
Era atât de aproape de Lacătul pe care îl căuta regina cu emblema
vrăjitoarelor în buzunar.
Ea adormise, gândindu-se ce legătură ar fi putut să existe, dar nu
găsi nimic.
Se treziseră cu toţii înainte de răsărit, obligaţi de umiditatea
apăsătoare și atât de densă, încât lui Manon i se părea că-i atârna o
pătură pe umeri.
Regina fu, în mare parte, tăcută din locul în care mergea în fruntea
grupului ei, cu partenerul său cercetând deasupra, flancată de verișorul ei
și de creatura care adoptase forma unei vipere de mlaștină cu adevărat
îngrozitoare. Lupul și Leul veneau din spate, adulmecând și ascultând
orice era în neregulă.
Oamenii care locuiseră cândva în aceste ţinuturi nu avuseseră un
sfârșit ușor sau plăcut. Ea le simţea durerea chiar și acum, şoptind printre
pietre, unduindu-se prin apă. Bestia din mlaștină care se furișase aseară
lângă ea era cea mai puţin îngrozitoare de aici. Alături, chipul încordat al
lui Dorian Havilliard părea să sugereze că și el simţea la fel.
Manon merse printr-o baltă cu apă caldă, adâncă până la talie, și
puse întrebarea ca să nu se mai gândească la asta:
— Cum va folosi cheile ca să-i alunge pe Erawan și Valgii lui? Sau la
drept vorbind, cum va scăpa de bestiile create de el, care nu sunt din
ţinutul lui originar, ci un fel de hibrizi? Ochii de safir se întoarseră spre ea.
— Ce?
— Este o cale prin care să-i identificăm pe cei care aparţin și pe cei
care nu? Sau toate bestiile cu sânge Valg – îşi puse o mână pe pieptul
ud – vor fi trimise în ţinutul întunericului și al frigului?
Dinţii lui Dorian străluciră când îi încleștă.
— Nu știu, recunoscu el și o privi pe Aelin sărind cu agilitate peste o
piatră. Dacă o să o facă, presupun că o să ne spună în cel mai potrivit
moment pentru ea.
 Și cel mai puţin convenabil pentru ei, gândi el, fără să fie nevoit să
adauge.
— Și presupun că ea decide? Cine rămâne și cine nu?
— Aelin nu i-ar alunga pe oameni ca să locuiască împreună cu Valgii
de bunăvoie.
— Dar, în cele din urmă, ea decide.
Dorian se opri în vârful unui delușor.
— Cine deţine cheile decide. Și ai face bine să te rogi la zeii videni pe
care îi venerezi ca Aelin să le deţină până la sfârșit.
— Și tu?
— De ce aș vrea să mă apropii de creaturile acelea?
— Ești la fel de puternic ca ea. Le-ai putea folosi tu. De ce nu?
Ceilalţi înaintară repede, dar Dorian rămase nemișcat. Chiar avu
îndrăzneala să o apuce de încheietura mâinii.
— De ce nu?
Ce răceală neînduplecată afișa chipul frumos! Ea nu îşi putea
întoarce privirea de la el. O briză umedă și fierbinte trecu pe lângă ei,
fluturându-i părul odată cu ea. Vântul nu-l atinse, nu îi zburli niciun fir
negru. Un scut – el se proteja. De ea sau de orice s-ar fi aflat în
mlaștină?
— Pentru că ɕu am fost cel care a făcut-o, spuse el cu blândeţe.
Ea așteptă.
Răceala se citea în ochii lui albaștri.
— Mi-am ucis tatăl. Am distrus castelul. Mi-am curăţat propriul regat.
Deci, dacă aș fi avut cheile, Aripă Conducătoare, termină el când îi
eliberă încheietura mâinii, nu mă îndoiesc de faptul că aș fi procedat la fel
– pe continentul acesta.
— De ce? şopti ea, cu sângele îngheţat în vene.
Într-adevăr, furia de gheaţă care se unduia din el o sperie un p¡c
atunci când Dorian spuse:
— Pentru că ea a murit. Și, chiar înainte de moartea ei, lumea s-a
asigurat că suferă și că ɕu sunt speriat și singur. Și, cu toate că nimeni nu
îşi va aminti cine este, eu am să-mi amintesc. Nu am să-i uit niciodată
culoarea ochilor sau zâmbetul. Și nu am să-i iert niciodată pe oameni
pentru că mi le-au luat.
Femeile umane erau prea fragile, spusese el. Nu era de mirare că se
apropiase de ea.
Manon nu veni cu niciun răspuns, iar ea știa că el nu căuta unul, dar
spuse oricum:
— Prea bine.
Manon ignoră licărul de ușurare care îi traversă chipul lui Dorian când
ea înaintă.

Calculele lui Rowan nu fuseseră greșite: ei ajunseră la Lacăt înainte

de amiază.
Chiar dacă Rowan nu ar fi cercetat înainte, Aelin presupunea că, din
clipa în care văzură complexul de labirinturi inundate sau stâlpii distruși,
ar fi fost evident că Lacătul zăcea în domul de piatră pe jumătate dărâmat
din centru. În mare parte, deoarece totul – fiecare plantă agăţătoare și
picătură de apă – părea să se ferească de el. Ca și când complexul ar fi
fost bătaia inimii întunecate a mlaștinilor.
Rowan se transformă când ateriză în faţa bucăţii înverzite de pământ
uscat de la marginea complexului întins unde se adunaseră cu toţii, fără
să rateze un pas când merse lângă ea. Aelin încercă să nu pară prea
ușurată de întoarcerea lui în siguranţă.
De altfel, ea îşi dădu seama că era chiar o tortură pentru ei să o
urmeze când se băga în faţa pericolelor, ori de câte ori avea chef. Poate
că avea să încerce să fie mai atentă, dacă ei simţeau numai groaza asta.
— Locul este prea liniștit, spuse Rowan. Am studiat zona, dar… nu
am găsit nimic.
Aedion scoase Sabia din Orynth din teaca de pe spate.
— Vom încercui perimetrul și vom înainta din aproape în aproape,
până vom ajunge la clădire. Fără surprize.
Lysandra se îndepărtă de ei, pregătindu-se să se transforme.
— Eu am să intru în apă – dacă am să ţip de două ori, să urcaţi pe
uscatul mai înalt. Dacă am să ţip o dată, rapid, să știţi că drumul este
liber.
Aelin dădu din cap ca să-i confirme și să-i ordone să înainteze. Până
să se îndrepte Aedion către zidul exterior al complexului, Lysandra
intrase în apă, toată numai solzi și gheare.
Rowan le făcu semn din bărbie lui Gavriel și lui Fenrys. Ambii masculi
se transformară în liniște, iar apoi înaintară, cel din urmă alăturându-i-se
lui Aedion, primul ducându-se în direcţia opusă.
Rowan rămase lângă Aelin, Dorian și vrăjitoarea din spatele ei cât
timp așteptară semnalul de drum liber.
Când ţipătul solitar și rapid al Lysandrei spintecă aerul, Aelin îi şopti
lui Rowan:
— Care este trucul? Unde este? Este prea ușor.
Într-adevăr, nu era nimeni și nimic acolo. Nicio ameninţare dincolo de
ceea ce ar fi putut putrezi în puţurile și canalele de scurgere.
— Crede-mă, m-am gândit la asta.
 Ea aproape că îl simţi alunecând în acel loc furios și îngheţat – unde
instinctele înnăscute și secolele de antrenament îl făcuseră să vadă
lumea ca pe un câmp de luptă și dornic de a face orice să elimine toate
ameninţările la adresa ei. Nu era doar natura Fae, ci natura lui Rowan de
a proteja, de a apăra și de a lupta pentru un scop și pentru fiinţa iubită.
Aelin se apropie și îl sărută pe gât. Ochii verzi ca pinul se îmblânziră
ușor când, lăsând ruinele în pace, îi studiară chipul.
— Când o să ne întoarcem la civilizaţie, spuse el, vocea devenindu-i
mai gravă când o sărută pe obraz, pe ureche și pe frunte, am să-ţi
găsesc cel mai drăguţ han de pe tot continentul ăsta nenorocit.
— O?
El o sărută pe gură. O dată, de două ori.
— Cu mâncare bună, un pat foarte confortabil și o cadă mare.
Chiar și în mlaștini, era ușor să se lase fascinată de el, de gustul,
mirosul, vocea și atingerea lui.
— Cât de mare? şopti ea, fără să-i pese de ce crezură ceilalţi când
reveniră.
— Destul de mare pentru amândoi, îi spuse el pe buze.
Promisiunea îi făcu sângele să clocotească. Ea îl sărută o dată –
rapid, dar pasional.
— Sunt neajutorată în faţa unor asemenea oferte. Mai ales în faţa
celor făcute de un mascul atât de drăguţ.
Cuvântul drăguţ îl făcu să se încrunte și să-i muște urechea cu
caninii.
— Să știi că ţin socoteala, prinţesă. Ca să-mi amintesc să te
răsplătesc pentru toate lucrurile cu adevărat minunate pe care le spui,
când o să fim singuri data viitoare.
El îşi strânse degetele în cizmele ude. Ea îl bătu ușor pe umăr și îl
măsură din priviri cu o ireverenţă absolută, spunând în timp ce înaintă:
— Chiar sper că ai să mă obligi să te implor să o faci.
Din urmă, mârâitul său îi încălzi inima.
Cu toate acestea, sentimentul dură cam un minut. După câteva
cotituri în labirintul din ziduri și stâlpi dărăpănaţi, lăsându-l pe Dorian să
păzească intrarea și pe Rowan să se strecoare înainte, Aelin se trezi
lângă vrăjitoare – care părea mai mult plictisită. Destul de corect. La
urma urmelor, ea fusese adusă cu forţa aici.
Înaintând cu greu și pe cât de tăcuţi posibil pe sub bolţile înalte și
stâlpii din piatră, Rowan le făcu semn de la răscrucea din faţă. Ei se
apropiau.
Aelin o scoase din teacă pe Goldryn, iar Manon îşi scoase și ea
sabia.
 Aelin ridică din sprâncene când privi printre săbiile lor.
— Cum îi spui sabiei tale?
— Spintecă-Vânt.
Aelin tâtâi.
— Bun nume.
— Și tu?
— Goldryn.
Ea îşi arătă dinţii din fier când schiţă un zâmbet.
— Nu este un nume bun.
— Dă vina pe strămoșii mei.
Ea cu siguranţă o făcea. Pentru foarte multe lucruri.
Ei ajunseră la răscruce – un drum ducea la stânga, unul la dreapta și
niciunul nu le indica vreo cale directă spre mijlocul ruinelor.
Rowan îi spuse lui Manon:
— Tu ia-o în stânga și fluieră dacă găsești ceva!
Manon merse printre pietre, apă și păpuriș, cu umerii destul de
încordaţi, încât să sugereze că nu apreciase ordinul, dar că nu era destul
de proastă să se certe cu el.
Gândul o făcu pe Aelin să zâmbească ușor când ea și Rowan
merseră în continuare. Trecându-și palma liberă peste zidurile sculptate
pe lângă care mergeau, ea întrebă nonșalant:
— Ce anume ţi-a spus Mala, în zorii zilei în care ţi-a apărut? El îi
aruncă o privire.
— De ce vrei să știi?
Inima ei începu să bată cu putere și, poate că era lașă să spună
acum…
Rowan o apucă de cot când îi citi limbajul trupului și frica și durerea.
— Aelin!
Înconjuraţi fiind doar de apă, pietre și mărăcini, ea îşi adună puterile
și coti.
Și, iată-l!
Chiar și Rowan uită să-i ceară un răspuns la întrebarea pe care ea
intenţionase să i-o adreseze când studiară spaţiul deschis și flancat de
lângă zidurile dărăpănate și scos în relief de stâlpii căzuţi. Și în capătul
nordic…
— Mare surpriză, mormăi Aelin. Uite un altar!
— Este un cufăr, o corectă Rowan, schiţând un zâmbet. Are un
capac.
— Și mai bine, spuse ea, înghiontindu-l cu cotul. Da – da, avea să-i
spună mai târziu.
Apa care îi separa de cufăr era liniștită și de un argintiu deschisprea
întunecată ca să vadă dacă exista un fund dincolo de treptele care urcau
spre platformă. Aelin apelă la magia apei, sperând că avea să-i murmure
ce zăcea sub apă, dar flăcările ei ardeau prea zgomotos.
Pleoscăitul se auzi din partea cealaltă, iar Manon apăru de după un
zid din faţă. Ea se concentră la cufărul imens din piatră din partea din
spate a spaţiului, piatra fiind crăpată și plină de buruieni și plante
agăţătoare. Începu să traverseze încet apa, pas cu pas.
— Nu atinge cufărul! spuse Aelin.
Manon îi aruncă o privire lungă și continuă să se îndrepte spre
platformă.
Încercând să nu îşi piardă echilibrul pe podeaua alunecoasă, Aelin
traversă spaţiul, împroșcând cu apă treptele platformei când le urcă,
urmată îndeaproape de Rowan.
Manon se aplecă deasupra cufărului ca să studieze capacul, dar nu îl
deschise, iar Aelin îşi dădu seama că se uita cu atenţie la nenumăratele
semne Wyrd sculptate în piatră.
Nehemia știuse cum să folosească semnele. Le învăţase și le știa
destul de bine, încât să le folosească puterea. Aelin nu o întrebase
niciodată cum, de ce sau când.
Dar, iată semnele Wird, în adâncul ţinutului Eyliwe.
Aelin se apropie de Manon, examinând capacul mai atent.
— Știi ce sunt astea?
Manon îşi dădu pe spate părul lung și alb.
— Nu am mai văzut astfel de semne.
Aelin studie câteva, străduindu-se să le traducă.
— Pe unele le-am mai întâlnit. Pe altele, nu. Se scărpină în cap. Să
aruncăm o piatră în el și să vedem ce se întâmplă! propuse ea,
răsucindu-se spre locul în care Rowan se uita peste umărul ei.
Însă o zvâcnire goală de aer pulsă în jurul lor, oprind bâzâitul
neîncetat al locuitorilor mlaștinii. Liniștea totală și sunetul surprins al lui
Fenrys le făcură pe Aelin și pe Manon să ia poziţii defensive, pe laturi. Ca
și când ar mai fi făcut asta de sute de ori.
Dar Rowan rămase nemișcat când scrută cerul cenușiu, ruinele și
apa.
— Ce este? şopti Aelin.
Înainte ca prinţul să-i poată răspunde, Aelin simţi din nou vântul
întunecat care pulsa, cerându-le să fie atenţi. Nu era Valg. Nu, acest
întuneric era născut din altceva.
— Lorcan, şopti Rowan, cu mâna pe sabie, dar fără să o scoată.
— Asta e magia lui?
Aelin tremură când vântul atins de moarte suflă în direcţia ei. Ea îl
alungă, ca și când ar fi fost un ţânţar, iar acesta izbucni drept răspuns.
— Este semnalul lui de avertisment, şopti Rowan.
— Pentru ce? întrebă brusc Manon.
Rowan se mișcă instantaneu, urcând cu ușurinţă zidurile înalte, chiar
dacă pietrele se prăbușeau. În vârf, îşi găsi echilibrul și studie pământul
din cealaltă parte a zidului.
Apoi coborî lin, pleoscăitul său răsunând din pietre când ateriză.
Lysandra ocoli o tufă de buruieni și se opri cu o lovitură rapudă a cozii
solzoase când Rowan spuse prea calm:
— Se apropie o legiune aeriană.
— Dinţi-de-fier? şopti Manon.
— Nu, spuse Rowan, întâlnind privirea lui Aelin cu o fermitate de
gheaţă care îl ajutase în secolele de luptă. De ilkeni.
— Câţi sunt?
Vocea lui Aelin deveni rece… spartă.
Rowan înghiţi, ia ea știu că studiase orizontul și ţinutul din
împrejurimi, nu pentru a-și da seama dacă ar fi avut vreo șansă să
câştige lupta care se apropia cu siguranţă, ci dacă ar fi reușit să o scoată
de acolo. Chiar dacă toţi ceilalţi trebuiau să tragă de timp pentru ea cu
preţul propriilor vieţi.
— Cinci sute.

CAPITOLUL 55

Fiecare inspiraţie îi pârjolea gâtul lui Lorcan, dar continua să alerge

prin mlaștină, Elide chinuindu-se lângă el, fără să se plângă, doar
scrutând cerul cu ochi negri și mari.
Lorcan trimise o altă explozie pâlpâitoare a puterii lui. Nu spre armata
înaripată care alerga nu foarte departe în faţă, ci dincolo de ea – spre
locul nenorocit în care s-ar fi aflat Whitethorn și ticăloasa lui de regină.
Dacă ilkenii ar fi ajuns la ei cu mult înainte de sosirea lui Lorcan, cheia
Wyrd pe care o purta ticăloasa ar fi fost ca și pierdută. Lar Elide… El îşi
alungă gândurile. Ilkenii zburau neîncetat și repede, îndreptându-se spre
ceea ce trebuia să fie mijlocul mlaștinii. Ce naiba o adusese pe regină
acolo?
Elide obosi, iar Lorcan o apucă de sub cot ca să o ţină dreaptă, când
se împiedică de o mică piatră crăpată. Mai repede! Dacă ilkenii i-ar fi luat
prin surprindere, dacă i-ar fi furat răzbunarea și cheia…
Lorcan trimise izbucniri nenumărate ale puterii sale în toate direcţiile.
În afară de chei, nu voia să vadă expresia de pe chipul lui Elide dacă
ilkenii ar fi ajuns acolo primii. Și ar fi găsit ce-ar mai fi rămas din
scuipătoarea de foc și curtenii ei.

Nu aveau unde să fugă. În mijlocul câmpiei în descompunere, nu

aveau unde să evadeze sau să se ascundă.
Erawan le dăduse de urmă aici. Trimisese cinci sute de ilkeni ca să îi
recupereze. Dacă ilkenii îi găsiseră pe mare și în acest pustiu nesfârșit,
fără îndoială că ar fi reușit să-i găsească dacă ar fi ˟încercat să se
ascundă printre ruine.
Toţi tăcură când se adunară pe un deal înverzit de la marginea
ruinelor, privind acea masă neagră luând formă. În adâncul ruinelor din
spatele lor, cufărul aștepta încă. Neatins.
Aelin știa că Lacătul nu putea să-i ajute cu nimic altceva în afara de a
le risipi timpul deschizând cufărul. Brannon putea să stea la coadă, dacă
voia să se plângă.
Iar Lorcan… era undeva acolo. Avea să se gândească la asta mai
târziu. Măcar Fenrys și Gavriel rămăseseră, în loc să atace ca să ducă la
îndeplinire ordinul de asasinare dat de Maeve.
Rowan spuse, cu ochii aţintiţi asupra aripilor pieloase și rapide de la
orizont:
— Vom folosi ruinele în avantajul nostru. Îi vom obliga să se adune în
zone-cheie.
Ca un nor de lăcuste, ilkenii acoperiră norii, lumina, cerul. Un fel de
calm monoton o străbătu pe Aelin.
Opt împotriva a cinci sute.
Fenrys îşi legă rapid la spate părul auriu.
— Îi despărţim și îi distrugem. Înainte să se apropie prea mult. Cât
sunt încă în aer. El lovi pământul cu piciorul, rotindu-și umerii – ca și când
ar fi alungat încleștarea jurământului de sânge care îi vuia să-l vâneze pe
Lorcan.
— Mai este o cale, spuse Aelin răgușit.
— Nu, fu răspunsul lui Rowan.
Ea înghiţi cu greu și îşi ridică bărbia.
— Aici nu este nimeni și nimic. Riscul de a folosi cheia ar fi minim…
Rowan îşi dezgoli dinţii când mârâi.
— Nu, și cu asta am încheiat discuţia.
— Nu-mi dai tu ordine, spuse Aelin păstrându-și calmul.
Ea văzu și simţi enervarea lui Rowan escaladând cu o viteză
ameţitoare.
— Va trebui să-mi smulgi cheia din mâinile moarte și reci.
El vorbea serios – ar fi obligat-o să-l ucidă înainte să o lase să
folosească cheia cu alt scop, în afară de cel menit.
Aedion râse încet și amar.
— Aelin, ai vrut să le transmiţi un mesaj inamicilor noștri despre
puterea ta. Armata se apropia tot mai mult, iar gheaţa și vântul lui Rowan
o atinseră, în timp ce el se afundă în magia lui. Aedion făcu semn din
bărbie spre armata care se apropia. Se pare că și Erawan ţi-a răspuns.
Aelin spuse printre dinţi:
— Mă învinovăţești pentru asta?
Ochii lui Aedion se întunecară.
— Ar fi trebuit să rămânem în Nord.
— Îţi amintesc că nu am avut de ales.
— Ai avut, şopti Aedion, fără să intervină nimeni, nici măcar Rowan.
Tot timpul ai avut de ales și ai ales să îţi etalezi magia.
Aelin știa foarte bine că ochii ei îi licăreau înflăcăraţi când făcu un pas
spre el.
— Așadar, presupun că nu mă mai crezi perfectă.
Aedion îşi dezgoli dinţii.
— Asta nu e un joc. E război, iar tu ai insistat să-l faci pe Erawan să
arate ce poate. Ai refuzat să-ţi discuţi planurile mai întâi cu noi, să ne lași
să contribuim, când noi am luptat în războaie…
— Nu îndrăzni să dai vina pe mine! Aelin aruncă o privire în sinea ei –
la puterea de acolo, care tot cobora spre puţul cu foc etern.
— Nu este momentul potrivit, spuse Gavriel.
Aedion flutură o mână spre el, gestul fiind un ordin tăcut și urât ca
Leul să tacă.
— Unde sunt aliaţii noștri, Aelin? Unde sunt armatele noastre? Pentru
eforturile noastre, nu putem să ne mândrim decât cu Lordul Pirat, care ar
putea foarte bine să se răzgândească dacă ar afla despre asta de la cine
nu trebuie.
Ea îşi înghiţi cuvintele. Timp. Avea nevoie de timp…
— Dacă vrem să avem o șansă, spuse Rowan, trebuie să luăm
poziţie.
Tăciunii licăriră în vârfurile degetelor ei.
— O vom face împreună.
Ea încercă să nu pară ofensată de sprâncenele ridicate, de gurile
ușor căscate.
— E posibil ca magia să nu reziste împotriva lor. Dar oţelul o va face.
Ea făcu semn din bărbie spre Rowan și Aedion. Întocmiţi planul!
Așadar, ei se supuseră. Rowan veni lângă ea, atingându-i spatele cu
o mână. Singura alinare pe care i-ar fi arătat-o – când el știa, amândoi
știau, că nu argumentul lui câştigase. El îi întrebă pe cei doi masculi Fae:
 — Câte săgeţi avem?
— Zece tolbe pline, spuse Gavriel, privindu-l pe Aedion când îşi luă
Sabia din Orynth de pe spate și şɨ-o prinse din nou într-o parte.
Din nou în forma ei umană, Lysandra plutise spre mal, cu spatele
ţeapăn când ilkenii se adunară la orizont.
Aelin îi lăsă pe masculi să-și stabilească poziţiile și se strecură lângă
prietena ei.
— Nu trebuie să lupţi. Poţi rămâne cu Manon – să păziţi cealaltă
parte.
Într-adevăr, Manon deja urca pe unul dintre zidurile ruinei, cu o tolbă
cu destul de puţine săgeţi aruncată pe spate, lângă Spintecă-Vânt.
Aedion îi ordonase să cerceteze cealaltă direcţie, ca să depisteze
surprizele neplăcute. Vrăjitoarea păruse gata să-l contrazică – până ce
păru să-și dea seama că, măcar pe acest câmp de luptă, nu ea era
prădătorul principal.
Lysandra îşi împleti părul negru, pielea ei aurie fiind acum palidă.
— Nu știu cum de au făcut asta de atât de multe ori. Secole la rând.
— Sincer, nici eu nu știu, spuse Aelin, uitându-se peste umăr la
masculii Fae care analizau acum amplasarea mlaștinii, direcţia vântului și
orice altceva care le-ar fi fost de folos.
Lysandra îşi masă faţa, apoi îşi îndreptă umerii.
— Animalele mlaștinii se enervează ușor, ca o persoană pe care o
cunosc.
Aelin o înghionti pe creatură cu cotul, iar Lysandra pufni, în ciuda
armatei din faţă.
— Aș putea să le supăr – să le ameninţ cuiburile. Ca în cazul în care
ilkenii aterizează… adăugă Lysandra.
— Sa nu se ocupe doar de noi, spuse Aelin zâmbind macabru.
Dar pielea Lysandrei era încă palidă, iar respiraţia cam superficială.
Aelin îşi împleti degetele cu cele ale creaturii metamorfice și strânse
puternic.
Lysandra strânse și ea o dată înainte de a o elibera ca să se
transforme, şoptind:
— Va dau un semn când termin.
Aelin dădu din cap, mai rămânând pentru o clipă pe mal ca să
urmărească pasărea albă cu picioare lungi bătând din aripi deasupra
mlaștinii – spre întunericul tot mai mare.
Ea se întoarse la timp spre ceilalţi ca să-l vadă pe Rowan făcându-le
semn din bărbie lui Aedion, Gavriel și Fenrys.
— Voi trei îi ademeniţi spre noi.
— Și voi? spuse Aedion, măsurându-i din priviri pe ea, pe Rowan și
pe Dorian.
— Eu trag prima, spuse Aelin, flăcările dansându-i ochii.
Rowan îşi înclină capul.
— Doamna mea vrea prima și primește prima lovitură. Și, după ce au
să se împrăștie panicaţi, o să intervenim noi.
Aedion îl privi lung.
— Să nu ratezi de data asta.
— Ticălosule! se răsti ea.
Nu observă zâmbetul lui Aedion când se duse să mai ia o armă din
bagajele lor, apucând o tolbă cu săgeţi în fiecare mână și aruncând unul
dintre arcuri și scutul pe spatele lui lat. Manon îşi ocupase deja postul în
vârful zidului din spatele lor, mormăind când încordă celălalt arc al lui
Aedion.
Rowan îi spuse lui Dorian:
— Izbucniri scurte. Găsește-ţi ţintele – în mijlocul grupurilor – și
folosește doar câtă magie ai nevoie. Nu o risipi pe toată deodată.
Ţintește spre capete, dacă poţi.
— Și când au să înceapă să aterizeze? întrebă Dorian, măsurând din
priviri terenul.
— Protejează-te și atacă atunci când poţi. Să stai tot timpul cu
spatele la zid.
— Nu voi fi din nou prizonierul lui.
Aelin încercă să ignore însemnătatea spuselor lui.
Dar Manon preciză de pe zidul de deasupra lor, cu o săgeata pusă în
arc:
— Dacă o să se ajungă la asta, prinţișorule, am să te ucid înaintea
lor!
Aelin spuse printre dinţi:
— Nu vei face așa ceva.
Amândoi o ignorară când Dorian spuse:
— Mulţumesc.
— Niciunul din voi nu va fi luat prizonier! mormăi Aelin și plecă.
Și nu aveau să mai aibă o a doua sau o a treia șansă.
Doar pe prima. Singura ei șansă.
Poate că era timpul să vadă cât de adânc era noul puţ de putere. Ce
locuia în el.
Poate că era timpul ca Morathul să înveţe să ţipe.
Aelin se apropie de marginea apei, apoi sări pe următoarea insulă cu
iarbă și pietre. Rowan veni tăcut lângă ea, mergând în același ritm. Abia
după ce ajunseră pe următorul deal îşi înclină faţa
 spre ea, pielea lui aurie întinzându-se, ochii fiindu-i la fel de reci ca
spre ea ai ei.
Numai că furia era îndreptată către ea – poate mai domolită decât o
percepuse în Mistward. Ea îşi dezgoli dinţii cu un zâmbet feroce,
macabru.
— Știu, știu. Adaugă sugestia mea cu privire la folosirea cheii Wyrd
pe lista tuturor lucrurilor îngrozitoare pe care le fac sau le spun.
Aripi mari și pieloase bătură aerul și, în sfârșit, ţipetele ascuţite
începură să coboare spre ei. Genunchii îi tremurară, dar ea îşi reprimă
frica știind că și el o putea simţi.
Așadar, îşi impuse să mai facă un pas pe acea câmpie îmbibată cu
apă și plină de păpuriș – spre armata ilkenilor, care aveau să ajungă
deasupra lor în câteva minute sau poate chiar mai repede.
Și îngrozitorul și nenorocitul de Lorcan le câştigase răgazul, de
oriunde s-ar fi aflat ticălosul.
Rowan nu obiectă când ea mai făcu un pas, apoi un altul. Aelin
trebuia să se distanţeze de toţi – trebuia să se asigure că toţi tăciunii
puteau să atingă armata și că nu îşi risipea puterea călătorind prea
departe ca să facă asta.
Ceea ce însemna că era nevoită să înainteze singură în mlaștină. Să
aștepte ca acele creaturi să fie suficient de aproape, încât să le vadă
dinţii și să știe cine mărșăluia acum prin păpuriș, în direcţia lor, și ce avea
să le facă ea.
Dar ilkenii atacară în continuare.
La distanţă, departe, în dreapta, creaturile mlaștinii începură să ţipe –
fără îndoială, în urma Lysandrei. Ea se rugă ca bestiile să fie flămânde.
Și că nu le deranja carnea din Morath.
— Aelin!
Vocea lui Rowan trecu peste apă, peste plante și prin vânt. Ea se
opri, uitându-se peste umăr spre locul în care el stătea acum pe un banc
de nisip, ca și când i-ar fi fost imposibil să nu o urmeze.
Oasele puternice și neînduplecate ale feţei lui erau fixate cu acea
brutalitate de războinic. Dar ochii lui verzu erau strălucitoru – aproape
blânzi – când ea spuse:
— Amintește-ţi cine ești. Cu fiecare pas înainte și înapoi. Amintește-ţi
cine ești. Și că îmi aparţii.
Ea se gândi la cicatricele noi și delicate de pe spatele lui – semne
făcute de unghiile ei, pe care el refuzase să și le vindece cu magia lui și
pe care, în schimb, le tămăduise cu apă de mare, sarea închizând
cicatricele înainte ca trupul nemuritor să le poată netezi. Semnele
revendicării ei, îi șoptise el ultima dată când făcuseră dragoste. Așadar,
el și oricine i-ar fi văzut ar fi știut că era al ei. Că era al ei, așa cum și ea
era a lui.
Și deoarece el era al ei, deoarece toţi erau ai ei…
Aelin se întoarse cu spatele la el și traversă câmpia în fugă.
Cu fiecare pas spre armata ale cărei aripi abia le zărea, se uita după
bestiile stârnite de Lysandra, tocmai când începu să coboare rapid și
mortal în inima magiei ei.
De câteva zile, zăbovise sleită de puteri, cu un ochi la abisul topit și
clocotitor de dedesubt. Rowan știa. Fenrys și Gavriel cu siguranţă știau. Îi
protejase, le uscase hainele, ucisese insectele care îi supărau… Apelase
la diverse și neînsemnate metode de a-și elibera tensiunea, de a-și
păstra echilibrul și de a se obișnui cu profunzimea și presiunea puterii.
Cu cât se afunda mai mult în puterea ei, cu atât mai mult presiunea îi
apăsa corpul și mintea. Aceea era arsura – când ceda presiunii, când
magia era epuizată prea repede sau prea lacom, când era consumată, iar
purtătorul încerca încă să se scufunde mai mult decât ar fi trebuit.
Aelin se opri în mijlocul câmpului. Ilkenii o văzuseră alergând, iar
acum zburau spre ea, neatenţi la cei trei masculi care se strecurară în
depărtare, cu arcurile pregătite, ca să-i împingă pe soldaţii lui Erawan în
flăcările ei.
Dacă ar fi putut să le ardă apărarea! Ar fi trebuit să-și secătuiască
puterea ca să-i incinereze pe toţi. Adevărata putere a lui Aelin
Aducătoarea-Focului. Niciun tăciune mai puţin.
Așadar, Aelin renunţă la însemnele civilizaţiei, la conștiinţă, la reguli
și la umanitate și plonjă în focul ei.
Zbură spre acel abis în flăcări, mai deloc conștientă de umiditatea
densă de pe pielea ei, de presiunea care i se acumula în cap.
Plonjase direct în jos și se împinsese de pe fund, aducând toată acea
putere la suprafaţă împreună cu ea. Efortul avea să fie imens și
adevăratul test al controlului și puterii. Ușor – era atât de ușor să
pătrundă în inima focului și a cenușii. Partea grea era să o aducă la
suprafaţă; atunci urma să aibă loc explozia.
Tot mai adânc, Aelin se avântă în puterea ei. Prin ochii muritori și
reci, îi observă pe ilkeni apropiindu-se. O clemenţă – dacă fuseseră
vreodată oameni, poate le-ar fi arătat îndurare ucigându-i.
Aelin știa că ajunsese la ultima limită a puterii ei, datorită alarmei
care-i bubui atunci când se aruncă în profunzimile arzătoare ale iadului.
Regina Focului și a Umbrei, Moștenitoarea Focului, Aelin a Focului
Sălbatic, Inimă de Foc.
Ea trecu arzând prin toate titlurile, asumându-și-le, devenind ceea ce
șuieraseră ambasadorii străini când dăduseră raportul despre puterea
instabilă și tot mai mare a reginei-copil din Terrasen, a copilului-regină. O
promisiune care fusese șoptită în întuneric.
Presiunea începu să i se adune în cap și în vene.
Mult în spate, în afara razei ei de acţiune, simţi licăririle magiei lui
Rowan și ale lui Dorian care-și adunau exploziile ce aveau să le
răspundă alor ei.
Aelin se afundă în inima necunoscută a puterii ei.
Infernul se continua la nesfârșit.

CAPITOLUL 56

Lorcan știa că încă erau prea lenţi, cu sau fără semnalul de

avertisment.
Elide gâfâia, împleticindu-se când Lorcan se opri la marginea unei
câmpii mari și inundate. Ea îşi dădu la o parte o șuviţă rebelă de pe faţă,
inelul lui Athril licărindu-i pe deget. Ea nu-l întrebase de unde îl avea sau
ce făcea când Lorcan i-l strecurase pe deget în dimineaţa asta. El doar o
avertizase să nu îl scoată niciodată; că, probabil, era singurul lucru care
ar fi putut să o păzească de ilkeni, de Morath.
Forţa se îndreptase spre nord și departe de locul din care plecaseră
Lorcan și Elide, fără îndoială ca să-și asigure o abordare mai bună. Și, în
capătul celălalt al câmpiei, prea departe pentru ca Elide să vadă clar cu
ochii ei de om, Whitethorn, al cărui păr argintiu licări, era lângă Regele
Adarlanului. Magia, strălucitoare și rece, se rotea în jurul lor. Și, mai
departe…
Pe toţi zeii! Gavriel și Fenrys erau în păpuriș, cu arcurile încordate. Și
fiul lui Gavriel. Îndreptate spre armata care se apropia. Așteptând…
Lorcan observă unde se uitau toţi.
Nu către armata care se apropia de ei.
Ci spre regina care stătea singură, în inima câmpiei inundate.
Lorcan îşi dădu seama o clipă prea târziu că el și Elide se aflau de
partea greșită a liniei de demarcaţie – prea departe spre nord de locul în
care tovarășii lui Aelin stăteau în siguranţă în spatele ei.
Își dădu seama exact în clipa în care Elide o văzu pe femeia cu păr
auriu care înfrunta armata.
Braţele i se înmuiară pe lângă corp. Faţa îi era palidă.
Elide făcu un pas clătinându-se – un pas spre Aelin, scoţând un mic
zgomot.
 Atunci, el o simţi.
Lorcan o mai simţise, în ziua aceea din Mistward. Când Regina
Terrasenului îi devastase pe prinţii Valg, când puterea ei fusese un
monstru venit din adâncuri, făcând lumea să tremure.
Asta nu era nimic – nimic – în comparaţie cu puterea care vuia acum
în lume.
Elide se clătină, rămânând cu gura căscată la pământul buretos, când
apa mlaștinii se undui.
Cinci sute de ilkeni se apropiară. Ei primiseră avertismentul lui și
întinseseră o capcană.
Iar acea putere… acea putere pe care Aelin o scotea din gaura
iadului în care se afla, din puţul aprins pe care fusese condamnată să-l
suporte… avea să treacă peste ei.
— Ce este, şopti Elide, dar Lorcan sări spre ea, aruncându-se la
pământ, acoperindu-i corpul cu al lui.
El proiectă un scut peste ei, coborând repede și puternic în magia lui,
căderea fiind aproape necontrolată. Nu avu timp să facă nimic, ci doar
să-și verse fiecare gram de putere în scutul său, în singura barieră care i-
ar fi ˟împiedicat să se topească.
Nu ar fi trebuit să-și risipească energia avertizându-i. Nu când acum
era foarte probabil ca el și Elide să moară din cauza asta.
Whitethorn știa – chiar și în Mistward – că regina nu îşi intrase încă în
drepturi. Știa că o asemenea putere apărea o dată la câteva veacuri și,
ca să o servească, să o servească pe ea…
Era un regat care nu doar ar fi schimbat lumea, ci ar fi dat naștere
uneia noi.
Un regat care ar fi putut cuceri această lume și pe oricare alta.
Dacă și-ar fi dorit. Dacă femeia de pe câmp și-ar fi dorit. Și asta era
întrebarea, nu-ɨ așa?
— Lorcan, şopti Elide, cu vocea spartă de dorinţă pentru reg¡nă sau
de teama ei – el nu știa.
Nu avu timp să presupună, când un răget feroce se ridică din păpuriș.
Un ordin.
Și, apoi, o ploaie de săgeţi ţintite precis și brutal zburară din mlaștină
ca să lovească flancurile exterioare ale ilkenilor. El observă săgeţile lui
Fenrys după vârfurile negre care îşi găsiră cu ușurinţa ţintele. Nici fiul lui
Gavriel nu rată. Ilkenii căzură din cer, iar ceilalţi intrară în panică, zburând
unii în alţii, înclinându-se în interior.
Chiar spre locul în care Regina Terrasenului îşi dezlănţui toată forţa
magiei asupra lor.
 În clipa în care Lysandra urlă ca să anunţe că bestiile din mlaștină
erau nervoase și că ea se afla din nou în siguranţă în spatele liniilor lor,
în clipa în care ilkenii se apropiară atât de mult, încât Aedion ar fi putut
să-i doboare ca pe niște gâște, regina lui explodă, în ciuda faptului că
ţinta lui Aelin era departe de ei, în ciuda scutului lui Rowan, cădura
focului pârjolea.
— Pe toţi zeii! se trezi Aedion spunând când se retrase clătinându-se
prin păpuriș, retrăgându-se mai mult în spatele liniei ei de atac. Pe toţi
zeii!
Cei din inima legiunii nu avură timp să ţipe când fură mistuiţi într-o
mare de flăcări.
Aelin nu era o salvatoare în spatele căreia să te afli, ci un cataclism
de care să te ferești.
Focul deveni mai fierbinte, oasele scârţâindu-i, când transpiraţia îi
apăru pe frunte. Dar Aedion ocupă o nouă poziţie și aruncă o privire ca
să se asigure că tatăl său și Fenrys făcuseră la fel în cealaltă parte a
câmpului inundat și ţinti spre ilkenii care se fereau din calea flăcării. El îşi
folosi inteligent săgeţile.
Cenușa cădea pe pământ ca o zăpadă, constant și lent.
Nu destul de rapid. Ca și când ar fi simţit ritmul lent al lui Aelin,
gheaţa și vântul explodară deasupra.
Acolo unde flacăra aurie și roșie nu topea legiunea lui Erawan, Dorian
și Rowan o spulberau.
Ilkenii încă rezistau, ca și când ar fi fost o pată de întuneric mai greu
de îndepărtat.
Aelin ardea în continuare. Aedion nici măcar nu putea să o vadă în
mijlocul acelei puteri.
Era un preţ – o asemenea putere trebuia să aibă un preţ.
Ea se născuse știind greutatea coroanei și a magiei ei. Îi simţise
izolarea cu mult înainte de a ajunge la adolescenţă. Și asta părea o
pedeapsă suficientă, dar… trebuia să aibă un preţ.
„Necunoscut este preţul meu”. Asta îi spusese vrăjitoarea.
În minte îi încolţi o idee, pe care încă nu o putea ajunge. El trase
penultima săgeată între ochii unui ilken frenetic.
Treptat, rezistenţa malefică împotriva magiei cedă în faţa exploziilor
de gheaţă, vânt și flăcări.
Iar apoi, Whitethorn începu să se îndrepte spre furtuna de foc, de la
cincisprezece metri în faţă. Spre Aelin.

Lorcan o ţintui pe Elide la pământ, aruncând toate umbrele și

rezervele rămase de întuneric în acel scut. Flăcările erau atât de fierbinţi,
încât transpiraţia îi curgea pe frunte, chiar în părul ei mătăsos, întins pe
mușchiul verde. Apa mlaștinii din jurul lor fierbea.
Fierbea. Peștii pluteau cu burta în sus. Ierburile se uscau și luau foc.
Toată lumea era un iad, fără început și fără sfârșit.
Cu sufletul întunecat și sfâșiat, Lorcan îşi înclină capul și urlă la
unison cu cântecul arzător al puterii ei.
Elide se crispa, cu pumnii strânși în cămașa lui și cu faţa băgată în
gâtul lui Lorcan, când el scrâșni din dinţi și înfruntă furtuna de foc. Nu era
doar foc, îşi dădu el seama. Ci vânt și gheaţă. Alte două magii puternice i
se alăturaseră ei – sfâșiindu-i scutul și pe ilkeni.
Val după val, magia se izbi în puterea lui. Un dar mai mic ar fi cedat –
o magie inferioară ar fi ˟încercat să se opună, nu doar să lase puterea să
treacă peste ei.
Dacă Erawan i-ar fi pus lui Aelin Galathynius un colier la gât, totul s-
ar fi sfârșit.
Să ţină legată femeia și puterea aceea… Oare un colier ar fi fost în
stare să controleze asta?
Printre flăcări ceva se mișcă.
Whitethorn mergea pe mlaștina care fierbea, fără să se grăbească.
Flăcările se roteau în jurul cupolei scutului lui Rowan, răsucindu-se cu
vântul lui îngheţat.
Doar un mascul care îşi pierduse minţile s-ar fi aventurat în acea
furtună.
Ilkenii continuau să moară lent și deloc curat, de vreme ce magia lor
întunecată cedase. Cei care încercau să fugă de flăcări, de gheaţă sau
de vânt erau doborâţi de săgeţi. Cei care reușeau să aterizeze erau
sfâșiaţi în ambuscadele ghearelor, ale colţilor și ale loviturilor cozilor
solzoase.
Profitaseră de fiecare minut al avertismentului său. Întinseseră cu
ușurinţă o capcană pentru ilkeni. În care ei căzuseră atât de repede…
Dar Rowan ajunse la regina din mijlocul mlaștinii când flăcările ei se
stinseră, în timp ce vântul lui se opri și fuioarele de gheaţa neiertătoare îi
sparseră pe cei câţiva ilkeni care zburau pe cer.
Cenușa și gheaţa strălucitoare căzură din belșug și rotindu-se ca
fulgii de zăpadă, tăciunii dansând între grămezile de cadavre ale ilkenilor.
Nu mai erau supravieţuitori. Niciunul.
Lorcan nu îndrăzni să ridice scutul.
Nici când prinţul păși pe mica insulă unde stătea regina. Nici când
Aelin se întoarse spre Rowan și singura flacără rămasă era o coroană de
foc pe capul ei.
 Lorcan urmări în liniște cum Rowan îi cuprinse cu o mână talia și cu
cealaltă obrazul și îşi sărută regina.
Tăciunii îi agitară părul desfăcut când ea îşi înfășură braţele în jurul
gâtului său și se apropie. O coroană aurie de flăcări se aprinse pe capul
lui Rowan – geamăna celei pe care o văzuse Lorcan arzând în ziua
aceea, în Mistward.
El îl cunoștea pe Whitethorn. Știa că prinţul nu era ambiţios – nu cum
ar fi putut muritorii să fie. Probabil că ar fi iubit-o pe femeie dacă ar fi fost
obișnuită. Dar puterea aceasta…
În sufletul lui pustiit, Lorcan simţi atracţia și o urî.
Era motivul pentru care Whitethorn mersese spre ea – motivul pentru
care Eenrys era acum la jumătatea câmpului, uluit, cu toată atenţia
îndreptată către locul în care stăteau ei, îmbrăţișaţi.
Elide se agită sub el.
— s-a… terminat?
Având în vedere pasiunea cu care regina îşi săruta prinţul, el nu știa
ce să-i spună lui Elide. Dar o lăsă să iasă de sub el, ridicându-se în
picioare ca să se uite pe furiș la cele două siluete de la orizont. El se
ridică și le urmări împreună cu ea.
— I-au ucis pe toţi, şopti ea.
O întreagă legiune – dispărută. Nu cu ușurinţă, dar… ei reușiseră.
Cenușa tot mai cădea, adunându-se în părul negru și mătăsos al lui
Elide. El luă ușor un fir, apoi ridică un scut pentru a nu se mai așeza
cenușa pe ea.
Din seara precedentă, nu o mai atinsese. Nu avusese timp, iar el nu
voise să se gândească la ce îi făcuse sărutul acela. Cum îl distrusese
complet și încă îi făcea stomacul să se răsucească în moduri care nu era
sigur că s-ar fi putut obișnui.
— Ce facem acum? întrebă Elide.
Îi luă o clipă să-și dea seama la ce se referea ea. Aelin și Rowan se
retraseră în cele din urmă, deși prinţul se aplecă să-i atingă gâtul.
Puterea atrăgea putere printre Fae. Poate că Aelin Galathynius avea
ghinion că masculii din grup fuseseră atrași de puterea lui Maeve cu mult
înainte ca ea să se fi născut și că, în schimb, se înlănţuiseră de ea.
Poate că ei erau cei ghinioniști, pentru că nu așteptaseră ceva mai
bun.
Lorcan scutură din cap ca să-și limpezească gândurile inutile și
trădătoare.
Cea care stătea acolo era Aelin Galathynius. Cu puterea epuizată.
El simţi acum lipsa completă a sunetului sau senzaţiei de căldură
acolo unde, cu câteva clipe în urmă, fusese o furtună groaznică. Și frigul
care se strecura.
Ea îşi golise toată rezerva. Cu toţii o făcuseră. Poate că Whitethorn
mersese spre ea și o îmbrăţișase nu doar pentru că voia să o încalece în
mijlocul mlaștinii, ci să o ţină în picioare de îndată ce puterea ar fi
dispărut. Imediat ce ea ar fi rămas vulnerabilă.
Deschisă atacului.
„Ce facem acum?” întrebase Elide.
Lorcan schiţă un zâmbet.
— Mergem să-i salutăm.
Schimbarea din tonul lui o făcu să se oprească.
— Nu sunteţi prieteni.
Cu siguranţă nu erau, și el nici nu-și dorea să fie, nu când regina era
în raza lui vizuală. Nu când ea avea acea cheie Wyrd… geamăna celei
pe care o purta Elide.
— Nu au să mă atace, spuse el, şi începu să se îndrepte spre ei.
Apa mlaștinii era aproape fierbinte, iar el se strâmbă la peștii care
pluteau, cu ochii lăptoși deschiși larg cer. Broaște și alte animale pluteau
printre ei, mișcându-se în valurile făcute de el.
Elide șuieră când intră în apa fierbinte dar îl urmă.
Încet, Lorcan se apropie de prada lui, prea concentrat la ticăloasa
care scuipa foc ca să observe că Fenrys și Gavriel dispăruseră din
poziţiile lor din păpuriș.

CAPITOLUL 57

Fiecare pas spre Aelin era o eternitate – și fiecare pas era cumva
prea rapid.
Elide nu fusese niciodată mai conștientă de șchiopătatul ei, de
hainele ei murdare, de părul dezordonat și lung, de trupul firav și de lipsa
oricăror daruri vizibile.
Ea îşi imaginase puterea lui Aelin, visase cum distrusese castelul de
cleștar.
Nu se gândise că faptul de a o vedea dezlănţuită i-ar fi făcut oasele
să tremure de groază. Sau că și ceilalţi aveau astfel de daruri înfiorătoare
– gheaţa și vântul care se împletiseră cu focul, până când doar moartea
se pogorâse din cer. Mai că îi păru rău de ilkenii pe care îi uciseseră ei.
Lorcan era tăcut. Încordat.
Acum, îşi dădea seama în ce stare era, îi cunoștea micile ticuri pe
care el le credea insesizabile în faţa altora. Dar iată – mică zvâcnire din
partea stângă a gurii lui. Aceea era încercarea lui de a-și reprima furia
care îl controla acum. Și, acolo, ușoara înclinare a capului spre dreapta…
așa evalua și reevalua el împrejurimile, armele și obstacolele din câmpul
vizual. Oricare ar fi fost scopul acestei întâlniri, Lorcan nu credea că avea
să decurgă bine.
El se aștepta să se lupte.
Dar Aelin – Aelin – se întorsese acum spre ei din locul în care stătuse
pe mormanul de iarbă. Prinţul ei cu păr argintiu se întoarse odată cu ea și
făcu nonșalant un pas în faţa ei. Aelin îl ocoli. El încercă să îi blocheze
din nou calea. Ea îl înghionti cu cotul și rămase pe loc lângă el. Prinţul
din Doranelle – iubitul reginei ei. Cât ar fi contat părerea în faţa lui Aelin?
Dacă el îl ura pe Lorcan, și-ar fi ˟însușit imediat și ea dispreţul și
neîncrederea lui?
Ea ar fi trebuit să se gândească la cum ar fi părut să fie văzută cu
Lorcan, să se apropie cu Lorcan.
— Regreţi că m-ai ales ca aliat? întreba Lorcan cu un calm tăios. Ca
și când și el ar fi reușit să citească semnele care o dădeau de gol.
— Asta spune ceva, nu-ɨ așa?
Ea ar fi putut jura că în ochii lui licări ceva asemănător suferinţei. Dar
era tipic pentru Lorcan – abia tresărise chiar și când se frecase de el, în
barcă.
— Se pare că oricum înţelegerea noastră este pe cale să se încheie,
zise el. Am să mă asigur că am să le explic termenii, nu-ţi face griji. Nu
mi-ar plăcea ca ei să creadă că-ţi petreci timpul cu mine.
— Nu la asta m-am referit.
El pufni.
— Nu-mi pasă.
Elide se opri şi-şi dori să îl facă mincinos pentru că, pe jumătate, știa
că el minţea și că, tot pe jumătate, pieptul i se strânse la auzul cuvintelor.
Dar ea rămase tăcută, lăsându-l să înainteze, distanţa dintre ei crescând
cu fiecare pas grăbit.
Dar ce ar fi putut să-i spună lui Aelin? „Bună? Ce mai faci? Te rog, nu
mă incinera? Îmi pare rău că sunt atât de murdară și oloagă?”
O mână blândă o atinse pe umăr. „Fii atentă! Uită-te împrejur!” Elide
îşi ridică privirea din locul în care se strâmbase la hainele ei murdare.
Lorcan era probabil la șase metri în faţă, ceilalţi fiind doar niște siluete
aproape de orizont.
Mâna invizibilă de pe umărul ei se strânse. „Observă. Vezi.”.
Ce să vadă? Cenușa și gheaţa cădeau în dreapta, ruinele se ridicau
în stânga și numai mlaștina se întindea înainte. Dar Elide se opri, studiind
lumea din jurul ei.
 Ceva era în neregulă. Ceva făcu toate creaturile care supravieţuiseră
vârtejului de magie să devină din nou tăcute. Iarba arsă foșni și suspină.
Lorcan continuă să meargă, cu spatele rigid, deși nu întinse mâna
spre arme.
„Vezi, vezi, vezi.”.
Ce să vadă? Ea se întoarse pe loc, dar nu găsi nimic. Deschise gura
ca să-l strige pe Lorcan.
Ochii aurii licăriră în tufe, la mai puţin de treizeci de pași în faţă.
Ochi aurii imenși, aţintiţi asupra lui Lorcan, în timp ce el mergea la
doar câţiva metri distanţă. Un leu de munte, gata să atace, să sfâșie
carnea și să rupă oasele…
„Nu…”
Bestia se avântă din iarba arsă.
Elide îl strigă pe Lorcan.
El se roti, dar nu spre leu. Spre ea, acel chip furios se îndrepta spre
ea…
Dar ea alerga, cu piciorul străbătut de durere, în timp ce Lorcan simţi,
în sfârșit, că urma să fie atacat.
Leul de munte ajunse la el, gheare groase ţintind în jos, când îşi
îndreptă colţii chiar spre gâtul lui.
Lorcan scoase cuţitul de vânătoare atât de repede, încât se zări
numai licărul gri al oţelului.
Bestia și masculul Fae căzură la pământ, chiar în apa noroioasă.
Elide se grăbi spre el, un ţipăt nerostit izbucnind din ea. Nu era un leu
de munte obișnuit. Nici pe departe. Nu după cum cunoștea fiecare
mișcare a lui Lorcan când ei se rostogoliră prin apă, când se feriră, se
loviră și se atacară, sângele ţâșnind, magia lovindu-se, scut pe scut…
Apoi atacă lupul.
Un lup alb și imens, care ţâșnise de nicăieri, furios și concentrat doar
asupra lui Lorcan.
Lorcan scăpă de leu, sângele curgându-i pe braţ și pe picior, și gâfâi.
Dar lupul dispăruse în neant. Unde era, unde era…
Apăru din aer, ca și când ar fi pășit pe un pod invizibil, la trei metri de
Lorcan.
Nu era un atac. Era o execuţie.
Elide traversă spaţiul dintre două movile de pământ, iarba îngheţată
tăindu-i palmele, ceva scârţâindu-i în picior…
Lupul sări spre spatele vulnerabil al lui Lorcan, cu ochi lucioși și
însetaţi de sânge și cu dinţi strălucitori.
Elide urcă repede micul deal, timpul rotindu-se de sub ea. „Nu, nu,
nu, nu.”.
 Colţii urâţi și albi se apropiară de spatele lui Lorcan.
Lorcan o auzi atunci, îi auzi suspinul tremurat când ea se aruncă în
el.
Îngrijorat, căscă ochii când ea se izbi în spatele lui neprotejat. Când
observă lovitura fatală venind nu dinspre leul din faţa lui, ci dinspre lupul
care, în loc să-i cuprindă lui gâtul, o apucă pe Elide de braţ.
Ar fi putut jura că ochii lupului se măriră de groază când încercă să
retragă lovitura fizică, când un scut întunecat și dur se izbi de ea, lăsând-
o fără aer cu rezistenţa lui de neclintit…
Sânge, durere, oase, iarbă și urlete de furie.
Lumea se înclină când ea și Lorcan căzură la pământ, trupul fiindu-i
aruncat peste al lui, iar lupul o trase de braţ cu fălcile.
Ea se ghemui peste Lorcan, așteptând ca lupul și leul de munte să-și
termine treaba, să îi apuce gâtul și să-l muște.
Nu veni niciun atac. Liniștea spintecă lumea.
Lorcan se întoarse peste ea, respirând sacadat, cu chipul însângerat
și palid când îi studie faţa, braţul. „Elide, Elide, Elide…”
Ea nu putea respira, nu putea ignora senzaţia că braţul îi era doar
fâșii de carne și oase rupte…
Lorcan îi cuprinse faţa înainte ca ea să se poată uita și izbucni:
— De ce ai făcut asta? De ce?
El nu așteptă un răspuns. Își înălţă capul și mârâitul lui urât îi răsună
în oase, îi făcu durerea din braţ să sporească atât de mult, încât ea
scânci.
El mârâi la leu și la lup, scutul lui fiind un vânt întunecat în jurul lor:
— Ești mort. Amândoi sunteţi morţi…
Elide întoarse capul suficient cât să-l vadă pe lupul alb holbându-se la
ei. La Lorcan. Să vadă lupul transformându-se cu un licăr de lumină în
cel mai frumos bărbat pe care îl văzuse vreodată. Chipul lui bronzat se
încordă când îi studie braţul. Braţul ei, braţul ei…
— Lorcan, ni s-a ordonat, se auzi vocea blândă și necunoscută a unui
bărbat din locul în care și leul se transformase într-un mascul Fae.
— Să le ia naiba de ordine, ticălos nenorocit!
Războinicul-lup spuse printre dinţi, gâfâind:
— Nu ne mai putem împotrivi mult ordinului, Lorcan…
— Coboară scutul! spuse cel mai calm. O pot vindeca pe fată. Las-o
să plece!
— Am să vă ucid pe amândoi, jură Lorcan. Am să te ucid…
Elide se uită la braţul ei.
Lipsea o bucată. Din antebraţ. Sângele curgea în rămășiţele ierbii
arse. Osul alb ieșea în afară…
 Poate că ea începu să ţipe sau să suspine sau să tremure în tăcere.
— Nu te uita, izbucni Lorcan, strângându-i din nou faţa ca să îi
îndrepte privirea spre a lui.
Chipul îi era brăzdat de o furie atât de grozavă, încât ea abia îl
recunoscu, dar el nu făcu nicio mișcare împotriva masculilor.
Puterea lui era epuizată. Şɨ-o consumase aproape pe toată
protejându-i de flacăra lui Aelin și de magia oricărei creaturi ce mai
fusese pe câmp. Acest scut… era tot ce-i mai rămăsese lui Lorcan.
Și, dacă l-ar fi coborât ca ei să o poată vindeca… cei doi l-ar fi ucis.
El îi avertizase în privinţa atacului, iar ei tot l-ar fi ucis.
Aelin – unde era Aelin…
Marginile lumii deveneau tot mai întunecate, corpul ei implorând să
cedeze mai degrabă decât să suporte durerea care-i reordona totul în
viaţă.
Lorcan se încordă ca și când ar fi simţit uitsrea care ameninţa.
— Vindec-o, îi spuse el masculului cu ochi blânzi, iar apoi,
continuăm…
— Nu, spuse ea. Nu pentru asta, nu pentru ea…
Ochii negri ai lui Lorcan erau inexpresivi când ea îi studie chipul.
— Voiam să te însoţesc în Perranth, rosti încet Lorcan, apoi coborî
scutul.

Nu era o alegere grea. Și nu îl înspăimânta. Nu la fel de mult ca rana

mortală din braţul ei.
Fenrys atinsese o arteră. Ea ar fi rămas fără sânge în câteva minute.
Lorcan fusese născut din și dăruit cu întuneric. Să se întoarcă în el nu
era o sarcină dificilă.
Dar să lase acea lumină strălucitoare și minunată să se stingă
înaintea lui… În oasele lui vechi și amare, nu putea accepta asta.
Ea fusese uitată – de tot și de oricine. Și totuși sperase. Și totuși
fusese bună cu el.
Și totuși îi oferise un licăr de pace în timpul în care el o cunoscuse.
Ea îi oferise un cămin.
El știa că Fenrys nu ar fi putut să se împotrivească ordinului de
asasinare dat de Maeve. Știa că Gavriel avea să se ţină de cuvânt și să o
vindece, dar că Fenrys nu putea lupta împotriva ordinului jurământului de
sânge.
El știa că ticălosul urma să-și regrete fapta. Știa că lupul fusese
îngrozit în clipa în care Elide sărise între ei.
Lorcan renunţă la scutul său, rugându-se ca ea să nu urmărească
începutul vărsării de sânge. Așa cum fusese când el și Fenrys se
atacaseră cu ghearele și colţii. Ar fi rezistat împotriva războinicului. Dacă
Gavriel nu s-ar fi alăturat din nou.
Scutul dispăru, iar Gavriel fu imediat în genunchi, întinzându-și
mâinile late spre braţul ei. Durerea o paraliza, dar ea încercă să-i spună
lui Lorcan să fugă, să ridice din nou scutul…
Lorcan se ridică în picioare, ignorându-i rugămintea.
El se întoarse spre Fenrys. Războinicul tremura de încordare, cu
mâinile încleștate pe lângă corp, ca să nu-și apuce vreuna din săbii.
Elide încă suspina, încă îl implora.
Trăsăturile încordate ale lui Fenrys erau brăzdate de regret.
Lorcan îi zâmbi războinicului.
Gestul îl scoase pe Fenrys din minţi.
Santinela lui sări spre el, cu sabia scoasă, iar Lorcan şɨ-o ridică pe a
lui, știind deja mișcarea pe care Fenrys plănuia să o folosească. El îl
învăţase cum să o facă. Și știa că Fenrys îşi cobora garda în partea
stângă, doar pentru o clipă, expunându-și gâtul…
Fenrys ateriză în faţa lui, lovind jos și ferindu-se spre dreapta.
Lorcan îşi înclină sabia spre gâtul vulnerabil.
Amândoi fură aruncaţi în spate de un vânt intens și rece, rămas în
urma luptei.
Fenrys se ridică în picioare, cuprins de furia de sânge, dar vântul se
tot izbi în el, ţinându-l la pământ. Lorcan se luptă împotriva lui, dar scutul
pe care îl aruncase Whitethorn peste ei, puterea brută pe care o folosea
acum ca să-i ţină ţintuiţi, era prea puternică de vreme ce magia lui era
epuizată.
Cizmele scârţâiră pe iarba arsă. Întins pe malul unui delușor, Lorcan
îşi ridică fruntea. Whitethorn, ai cărui ochi licăreau de furie, stătea între el
și Fenrys.
Rowan îi studie pe Gavriel și Elide care încă plângea, încă implora să
se termine tot. Dar braţul ei.
O zgârietură îi păta braţul alb ca luna, dar puterea de vindecare brută
de pe câmpul de luptă a lui Gavriel umpluse golurile, carnea lipsă și
oasele rupte. Și el trebuie să-și fi folosit toată magia…
Gavriel se legănă un pic.
Vocea lui Whitethorn era aspră.
— Asta se termină acum. Voi doi nu vă atingeţi de ei. Sunt sub
protecţia lui Aelin Galathynius. Dacă îi răniţi, faptul va fi considerat act de
război.
Erau cuvinte vechi și clare, singurul mod în care un ordin de sânge
putea fi ˟împiedicat. Nu anulat – ci doar întârziat puţin. Ca să le câştige
timp.
 Fenrys gâfâi, dar ușurarea licări în ochii lui. Gavriel se încovoie ușor.
Ochii negri ai lui Elide erau încă sticloși de durere, pistruii de pe obraji
contrastând cu albul nefiresc al pielii ei.
Whitethorn le spuse lui Fenrys și lui Gavriel:
— Ne-am înţeles cu ce naiba se va întâmpla dacă depășiţi limita?
Spre șocul definitiv al lui Lorcan, ei îşi plecară capetele și spuseră:
— Da, prinţe!
Rowan coborî scuturile, iar Lorcan se grăbi spre Elide, care se
chinuia să se ridice, holbându-se la braţul ei aproape vindecat. Gavriel se
retrase cu înţelepciune. Lorcan îi examină braţul, faţa, trebuind să o
atingă, să o miroasă…
El nu observă că pașii ușori din iarbă nu erau ai foștilor lui tovarăși.
Dar cunoștea vocea feminină care se auzi din spatele lui:
— Ce naiba se întâmplă?
Elide nu avea cuvinte să-i spună lui Lorcan ce simţise în momentul în
care el coborâse scutul. Ce simţise când prinţul războinic tatuat și cu păr
argintiu oprise măcelul fatal.
Dar ea rămase fără suflare când se uită peste umărul Lorcan și văzu
femeia cu păr auriu mergând spre ei.
Era tânără, și totuși chipul ei… Era un chip antic, precaut videan și
puternic. Frumos, cu piele bronzată și ochi turcoaz, strălucitori. Ochi de
turcoaz, cu un miez auriu în jurul pupilei.
Ochi Ashryver.
Aceiași că ai bărbatului frumos și blond care veni lângă ea cu un arc
în mână și cu trupul musculos încordat când evaluă dacă trebuia să
verse sânge.
Două feţe ale aceleiași monede aurii.
Aelin. Aedion.
Amândoi o ţintuiau cu privirea tipică familiei Ashryver.
Aelin clipi și chipul bronzat i se încreţi când întrebă:
— Tu ești Elide?
Elide nu putu decât să dea aprobator cap. Încă aplecat pe jumătate
deasupra ei, Lorcan era încordat ca un arc.
Aelin se apropie, fără să-și mute privirea de la chipul lui Elide. Tânără
– părea atât de tânără în comparaţie cu femeia care se apropia. Aelin
avea cicatrice peste tot pe mâini, pe gât, pe încheieturile mâinilor… unde
fuseseră cătușele.
Se lăsă în genunchi la mai puţin de un pas distanţă, iar Elide se gândi
că ar fi trebuit să facă o plecăciune până la pământ…
— Semeni… atât de mult cu mama ta, spuse Aelin, cu vocea spartă.
Aedion îngenunche tăcut şi-şi puse o mână lată pe umărul lui Aelin.
 Mama ei, care murise luptând pentru ca femeia asta să poată trăi…
— Îmi pare rău, spuse Aelin cu umerii ușor plecaţi și privirea în
pământ când lacrimile îi alunecară pe obrajii roșii. Îmi pare rău. Câţi ani
așteptaseră acele cuvinte să fie rostite?
Chiar dacă pe Elide o durea braţul, asta nu o opri să-i atingă mâna lui
Aelin, încleștată în poală.
Să atingă mâna bronzată, plină de cicatrice. Pielea caldă și lipicioasă
îi întâlni vârfurile degetelor.
Real. Acest lucru era real – Aelin era adevărată.
Ca și când Aelin și-ar fi dat seama de același lucru, îşi ridică fruntea.
Deschise gura, dar regina strânse din buzele-i care tremurau.
Niciunul dintre cei adunaţi nu vorbi.
Și, în sfârșit, Aelin îi spuse lui Elide:
— Ea a tras de timp pentru mine.
Elide știa la ce se referea regina.
Lui Aelin începu să îi tremure mâna.
— Datorită mamei tale sunt azi în viaţă, spuse regina cu o voce
răgușită.
— Știu, şopti Elide.
— Mi-a cerut să-ţi spun… Ea inhală tremurând. Dar Aelin nu îşi luă
ochii de la ea, în ciuda lacrimilor care-i tot curgeau prin praful de pe
obraji. Mama ta mi-a zis să îţi spun că te iubește foarte mult. Au fost
ultimele cuvinte pe care mi le-a spus. „Spune-i lui Elide că o iubesc foarte
mult.”.
De mai bine de zece ani, Aelin fusese singura purtătoare a acelor
ultime cuvinte. Vreme de zece ani, prin moarte, disperare și război, Aelin
le purtase prin regate.
Iar aici, la marginea lumii, ele se regăsiseră din nou. Aici, la marginea
lumii, doar pentru o clipă, Elide simţi mâna caldă a mamei sale pe umăr.
Când plânse, lacrimile îi înţepară ochii lui Elide. Apoi auzi iarba
scârţâind în spatele lor.
Ea văzu mai întâi părul alb și, după aceea, ochii aurii.
Iar Elide suspină când Manon Cioc-negru apăru, schiţând un zâmbet.
Când Manon Cioc-negru le văzu pe ea și pe Aelin, îngenuncheate în
iarbă, şopti un singur cuvânt.
Speranţă.
Nu erau moarte. Niciuna din ele nu era moartă.
— Braţul te… spuse Aedion răgușit.
Aelin îl apucă ușor, inspectând tăietura superficială, noua piele roz
dezvăluia ce lipsise cu doar câteva clipe în urmă, apoi se răsuci pe
genunchi, mârâind la războinicul-lup.
 Masculul cu păr auriu îşi feri privirea când regina se incruntă
nemulţumită.
— Nu a fost vina lui, reuși să spună Elide.
— Mușcătura sugerează contrariul, spuse sec Aelin, cu mânie în ochii
turcoaz.
— Îmi pare rău, spuse masculul, ori reginei, ori lui Elide – ea nu știa.
El îşi ridică privirea în care se citea ceva asemănător suferinţei spre
Aelin.
Aelin ignoră cuvintele. Bărbatul tresări, iar prinţul cu păr argintiu păru
să îi arunce scurt o privire compătimitoare.
Dar dacă nu Aelin dăduse ordinul să-l ucidă pe Lorcan…
Aelin se adresă celuilalt mascul cu păr auriu din spatele lui Elide,
celui care o vindecase – leului:
— Presupun că Rowan ţi-a spus condiţiile. Dacă te atingi de ei, mori.
Dacă respiri cum nu trebuie spre ei, ești mort.
Elide încercă să nu se crispeze la răutatea acelor cuvinte. Mai ales
când Manon zâmbi cu o încântare videană.
Aelin se încordă când vrăjitoarea veni în spatele-i expus, dar îi
permise lui Manon să se așeze în dreapta ei. Ca să o măsoare din priviri
pe Elide cu ochii aurii.
— Îmi pare bine că ne întâlnim, pui de vrăjitoare, îi spuse Manon și se
întoarse spre Lorcan în același timp cu Aelin.
Aelin pufni.
— N-arăţi prea bine.
— Nici tu, se răsti Lorcan la ea.
Rânjetul lui Aelin era îngrozitor.
— Ai primit biletul meu, nu-ɨ așa?
Aedion pusese mâna pe sabie…
— Sabia din Orynih. Spuse Elide deodată când observă măciulia din
os și semnele antice. Aelin și Lorcan încetară să se atace.
Sabia… tu…
O dată Vernon îşi bătuse joc de ea, când venise vorba de sabie,
spunându-i că fusese luată de Regele Adarlanului și topită. Arsă,
împreună cu tronul din corn de cerb.
Ochii turcoaz ai lui Aedion se îmblânziră.
— Este intactă. Noi am supravieţuit.
Cei trei supravieţuitori din regatul și familiile lor.
Dar Aelin îl măsura din nou din priviri pe Lorcan, furioasă și rânjind
din nou primejdios. Elide spuse încet:
— Maiestate, am supravieţuit datorită lui. Ea arătă cu bărbia spre
Manon. Și datorită ei. Eu sunt aici datorită lor.
 Manon dădu din cap, îndreptându-și atenţia spre buzunarul în care
Elide ascunsese bucata de piatră, confirmarea pe care o căutase, de
altfel, amintirea celei de-a treia părţi a triunghiului.
— Sunt aici, spuse Elide când Aelin o ţintui cu ochii descurajant de
vii, datorită lui Kaltain Rompier.
Ignoră nodul din gât când, cu degetele tremurânde, scoase bucăţica
de pânză din buzunarul interior. Atingerea nelumească a acesteia îi pulsă
în palmă.
— Ea mi-a spus să-ţi dau asta. Să i-o dau Celaenei Sardothien, vreau
să spun. Nu știa că ele… că voi două sunteţi una și aceeași persoană. A
spus că este răsplata pentru… pentru mantia călduroasă pe care i-ai
oferit-o într-o temniţă friguroasă.
Ea nu se rușină de lacrimile care cădeau, nu în onoarea a ceea ce
făcuse femeia. Aelin studie bucata de material din palma tremurândă a lui
Elide.
— Cred că a păstrat-o ca pe un memento al bunătăţii, spuse răgușit
Elide. Ei… ei au distrus-o și au rănit-o, iar ea a murit singură în Morath. A
murit singură, ca ɕu să nu… ca ei să nu poată…
Niciunul din ei nu vorbi și nici nu se mișcă. Ea nu-și dădu seama dacă
asta înrăutăţea situaţia. Dacă mâna cu care Lorcan îi atinse spatele o
făcea să plângă mai tare.
Cuvintele se rostogoliră pe buzele tremurânde ale lui Elide:
— A spus s-să-ţi amintești că ai promis s-să-i pedepsești pe toţi. Și a
s-spus că poţi descuia orice ușă, dacă ai c-cheia.
Aelin strânse din buze și închise ochii.
Un bărbat brunet și chipeș se apropie. Era, poate, cu doar câţiva ani
mai în vârstă decât ea, dar se mișca atât de graţios, încât fata se simţi
mică și neînsemnată în faţa lui. Ochii lui de safir, inteligenţi și netulburaţi
– și triști – o ţintuiră pe Elide.
— Kaltain Rompier ţi-a salvat viaţa și ţi-a dat aia?
El o cunoștea – o cunoscuse.
Manon Cioc-negru spuse cu o voce slabă și amuzată:
— Lady Elide Lochan din Perranth, ţi-l prezint pe Dorian Havilliard,
regele Adarlanului!
Regele ridică din sprâncene către vrăjitoare.
— M-maiestate, se bâlbâi ea, înclinându-și capul. De fapt, ar fi trebuit
să se ridice. Să nu mai zacă pe pământ ca un vierme. Dar încă ţinea
crâmpeiul de pânză și piatra.
Aelin îi șterse faţa umedă cu mâneca, apoi se îndreptă.
— Știi ce ai cu tine, Elide?
— D-da, Maiestate.
 Ochii de turcoaz, bântuiţi și obosiţi, se ridicară spre ai ei. Apoi se
îndreptară spre Lorcan.
— De ce nu ai luat-o? Vocea era goală și dură. Elide bănui că era
norocoasă dacă nu fusese niciodată folosită asupra ei.
Lorcan îi întâlni privirea fără să tresară.
— Nu îmi aparţine.
Aelin se uită acum între ei, văzând prea multe și îi spuse lui Lorcan,
cu un chip rece:
— Mulţumesc pentru că mi-ai adus-o.
Ceilalţi parcă se străduiau să nu pară prea șocaţi de acele cuvinte.
Dar Aelin se întoarse spre Manon.
— O revendic. Cu sau fără sânge de vrăjitoare în vene, este Lady din
Perranth și îmi aparţine.
Ochii aurii licăriră încântaţi de provocare.
— Și dacă o revendic eu pentru clanul Cioc-negru?
— Cioc-negru – sau Crochan? spuse mieros Aelin.
Elide clipi. Manon – și pentru vrăjitoarele Crochan? Ce căuta Aripa
Conducătoare aici? Unde era Abraxos?
— Ai grijă, Maiestate! zise vrăjitoarea. De vreme ce numai tăciunii ţi-
au rămas din putere, va trebui să ne luptăm din nou după vechea modă.
Rânjetul periculos reveni.
— Știi, speram la runda a doua.
— Doamnelor! spuse printre dinţi prinţul cu păr argintiu.
Amândouă se întoarseră, zâmbindu-i îngrozitor de nevinovat lui
Rowan Whitethorn. Prinţul Fae, spre meritul lui, tresări doar după ce ele
se uitară din nou în altă parte.
Elide îşi dori să se fi putut ascunde în spatele lui Lorcan, când
ambele femei îşi îndreptară încă o dată atenţia aproape feroce spre ea.
Manon se întinse în faţă, înclinându-i mâna lui Elide spre locul în care
aștepta Aelin.
— Poftim, am terminat cu asta, spuse Manon.
Aelin se crispă un pic, dar băgă în buzunar pânza cu cheia înăuntru.
O umbră se ridică imediat din inima lui Elide, o prezenţă discretă, acum
redusă la tăcere.
— În picioare! îi ordonă Manon. Noi aveam ceva treabă.
Ea întinse o mână ca să o ridice pe Elide, dar Lorcan interveni și o
făcu el însuși. Nu-ɨ eliberă braţul lui Elide, iar ea încercă să nu se sprijine
în căldura lui. Încercă să nu pară că abia făcuse cunoștinţă cu regina ei,
cu prietenii și curtenii săi și… cumva, îl consideră acum pe Lorcan cel
mai neameninţător dintre toţi.
Manon îi zâmbi superior lui Lorcan.
 — Masculule, revendicarea ta este în coada listei, zise ea și îşi arătă
dinţii din fier care-i făcură faţa frumoasă să pară înspăimântătoare.
Lorcan nu îi dădu drumul. Manon vorbi într-un fel care, de obicei,
aducea moartea:
— Nu. O. Atinge.
— Nu-mi dai tu ordine, vrăjitoareo! spuse Lorcan, Și nu ai nimic de
spus cu privire la ceea ce este între noi.
Elide se încruntă la el.
— Înrăutăţești lucrurile.
— Nouă ne place să-i spunem „prostie teritorială”, mărturisi Aelin. Și
„ticălos Fae posesiv” se potrivește la fel de bine.
Prinţul Fae tuși cu subînţeles în spatele ei.
Regina se uită peste umăr, ridicând din sprâncene.
— Uit vreun nume de alint?
Ochii prinţului războinic străluciră, chiar dacă afișă o concentrare de
prădător.
— Cred că le-ai spus pe toate.
Aelin îi făcu semn din ochi lui Lorcan.
— Dacă o rănești, îţi voi topi oasele! fu tot ce spuse ea și plecă.
Manon îşi dezgoli și mai mult dinţii de fier și mimă o plecăciune în faţa
lui Lorcan, când merse în urma reginei.
Aedion îl măsură din priviri pe Lorcan și pufni.
— Aelin face ce vrea, dar cred că m-ar lăsa să văd câte oase pot să-ţi
rup înainte să ţi le topească ea.
După aceea, le urmă și el pe cele două femei. Una cu păr argintiu,
una blondă.
Elide aproape ţipă când leopardul-fantomă apăru de nicăieri,
zvâcnind din mustăţi spre Lorcan, iar apoi se duse după femei, agitându-
și coada pufoasă.
Apoi plecă și regele, urmat de masculii Fae. Numai prinţul Rowan
Whitethorn rămase acolo. El îi aruncă o privire lui Elide.
Elide se smuci imediat din prinsoarea lui Lorcan. Aelin și Aedion se
opriseră în faţă, așteptând-o. Schiţându-i un zâmbet binevoitor.
Așadar Elide se îndreptară spre ei, spre curtenii ei, și nu se uită
înapoi.

Rowan tăcuse în ultimele câteva minute, observând.

Lorcan fusese dispus să moară pentru Elide. Fusese dispus să
amâne să o caute pe Maeve ca Elide să trăiască. Și, apoi, fusese destul
de posesiv, încât să-l facă pe Rowan să se întrebe dacă tot timpul părea
atât de ridicol în preajma lui Aelin.
Acum singur, Rowan îl întrebă pe Lorcan:
— Cum ne-ai găsit?
El îi zâmbi tăios.
— Un zeu întunecat m-a înghiontit în direcţia asta. Armata ilkenilor s-
a ocupat de restul.
Era același Lorcan pe care-l cunoștea de secole și, totuși… nu era el.
O parte dură fusese slăbită – nu, alinată.
Lorcan se holbă spre sursa acelei alinări, dar maxilarul i se încleștă
când îşi îndreptă atenţia spre locul în care Aelin merse lângă ea.
— Puterea aia ar putea la fel de ușor să o distrugă, știi.
— Știu, recunoscu Rowan. Ceea ce făcuse ea în urmă cu câteva
minute, puterea pe care o invocase și o dezlănţuise… Fusese un cântec
la auzul căruia magia lui explodase natural.
Când rezistenţa ilkenilor cedase în cele din urmă în faţa focului, a
gheţii și a vântului, Rowan nu reușise să-și înăbușe dorinţa de a pătrunde
în mijlocul arzător al puterii și să o vadă strălucind în ea.
La jumătatea drumului, îşi dăduse seama că nu era doar o simplă
ispită. Îl interesa femeia dinăuntru, care poate că avea nevoie de
contactul fizic cu o altă fiinţă pentru a-și reaminti că avea un trup și de
oamenii care o iubeau; și acest lucru ar fi adus-o înapoi din starea de
calm ucigaș, care îi doborâse atât de nemilos pe ilkeni din ceruri.
Dar, apoi, flăcările dispăruseră, cadavrele inamicilor se
transformasera în gheaţă și cenușă, iar ea se uitase la el. Pe toţi zeii!
Când îl privise, aproape căzuse în genunchi.
Era regina, iubita și prietena lui – și mai mult de atât. Lui nu-ɨ păsase
că aveau spectatori. El trebuise să o atingă, să se asigure că ea era bine,
să simtă femeia care putea face lucruri atât de îngrozitoare și în ochii
căreia tot se zărea vitalitatea care-l chema.
„Mă faci să vreau să trăiesc, Rowan.”.
El se întrebă dacă Elide Lochan îl făcuse cumva pe Lorcan să simtă
același lucru.
— Și cum rămâne cu misiunea ta? îl întrebă pe Lorcan. Blândeţea
părăsise trăsăturile sculptate în granit ale lui Lorcan.
— Ce-ar fi să-mi spui ce cauţi în locul ăsta infect, și apoi o să
discutăm despre planurile mele.
— Aelin poate să decidă ce să-ţi spun.
— Ce câine cuminte!
Rowan îi zâmbi indolent, dar se abţinu să facă vreun comentariu cu
privire la femeia delicată și brunetă care îl controla acum pe Lorcan.
 CAPITOLUL 58

Kaltain Rompier tocmai schimbase soarta războiului.

Dorian nu se mai simţise niciodată atât de rușinat de propria
persoană.
El ar fi trebuit să fie mai bun. Ar fi trebuit să vadă mai bine. Cu toţii ar
fi trebuit.
Gândurile îl ameţiră când Dorian rămase în spatele complexului
templului pe jumătate inundat, urmărind în tăcere cum Aelin studia
cufărul de pe altar, ca și când ar fi fost un inamic.
Regina era acum flancată de Lady Elide, Manon fiind de partea
cealaltă a fetei brunete, iar Lysandra stătea întinsă în forma-i de leopard-
fantomă la picioarele reginei.
Puterea, doar din acel grup, era ameţitoare. Iar Elide… în drumul
înapoi spre ruine, Manon îi șoptise lui Aelin cum că Elide era păzită de
Anneith.
Păzită, așa cum și restul păreau să fie de alţi zei.
Lorcan intră în ruine, cu Rowan lângă el. Fenrys, Gavriel și Aedion se
apropiară de ei, cu mâinile pe săbii, corpurile încă vibrându-le de
încordare în timp ce-l ţineau sub observaţie pe Lorcan. Mai ales cele ale
războinicilor lui Maeve.
Ei formau un alt inel al puterii.
Lorcan – Lorcan era binecuvântat de însuși Hellas, îi spusese Rowan
în călătoria cu barca spre Insulele Morţii. Hellas, zeul morţii. Care
călătorise aici cu Anneith, consoarta lui.
Lui Dorian i se ridică părul de pe braţe.
Urmași – fiecare din ei atins de un alt zeu, fiecare din aici subtil și în
liniște. Nu era o coincidenţă. Nu putea fi.
Manon îl observă stând la câţiva pași distanţă, îi zări atent și se
desprinse din cercul de femei care vorbeau încet ca să vină lângă el.
— Ce e?
Dorian îşi încleștă maxilarul.
— Chestia asta nu-mi miroase a bine.
El așteptă să fie contrazis, luat în râs, însă Manon îi spuse doar atât:
— Explică-mi!
El deschise gura, dar Aelin urcă pe platformă.
Lacătul – Lacătul care ar fi ţinut cheile Wyrd, care i-ar fi permis lui
Aelin să le pună din nou în poarta lor. Mulţumită lui Kaltain, mulţumită lui
Elide, ei mai aveau nevoie doar de cea a lui Erawan, oriunde ar fi păstrat-
o. Dar să pună mâna pe Lacăt…
Rowan ajunse imediat lângă regină, când ea se uită în cufăr, încet,
ea la ei. La Manon.
— Urcă aici! spuse regina cu o voce descurajant de calmă.
Manon avu înţelepciunea să nu refuze.
— Nu este locul sau momentul să-l explorezi, îi spuse Rowan reginei.
O să-l luăm cu noi pe navă și apoi o să mai vedem ce e de făcut.
Aelin îi confirmă în șoaptă, albă la faţă.
— Lacătul a fost vreodată aici? îi întrebă Manon.
— Nu știu. Dorian nu o auzise pe Aelin rostind cuvintele,însă asta fu
suficient să îl facă să urce treptele, apa picurând în urma lui când aruncă
o privire înăuntru.
Nu era niciun Lacăt. Nu așa cum se așteptaseră, nu cum i se
promisese reginei și nu cum fusese instruită să-l găsească.
În cufărul din piatră era doar un singur obiect: o oglindă înrămată în
fier, a cărei suprafaţă era aproape aurie din cauza vechimii, pătată și
acoperită de murdărie. Și de-a lungul marginii complicat sculptate,
ascuns în colţul din dreapta sus…
Semnul Ochiului Elenei. Un simbol al vrăjitoarelor.
— Ce naiba este asta? întrebă Aedion de pe treptele de dedesubt.
Manon fu cea care îi răspunse, uitându-se chiorâș la chipul aspru al
reginei:
— Este oglinda unei vrăjitoare.
— Ce? întrebă Aelin.
Ceilalţi se apropiară.
Manon bătu ușor, cu unghia, marginea de piatră a cufărului.
— Când ai ucis-o pe Picioare-galbene, ţi-a dat ceva de înţeles în
ceea ce privește motivul pentru care era aici, ţi-a spus ce voia de la tine
sau de la fostul rege?
Dorian încercă să-și amintească, dar nu reuși.
— Nu, răspunse apoi.
Aelin îi aruncă o privire întrebătoare, dar Dorian scutură din cap.
+ Tu știi de ce a fost aici? o întrebă ea pe vrăjitoarea care dădu ușor
din cap, ezitând un pic.
Dorian se pregăti.
— Vrăjitoarea Picioare-galbene a venit aici ca să-l întâlnească pe
rege – să-i arate cum funcţionează oglinzile ei magice.
— Le-am spart aproape pe toate, spuse Aelin, încrucișându-și
braţele.
— Nu ai distrus decât niște imitaţii și trucuri ieftine. Adevăratele ei
oglinzi de vrăjitoare… Pe acelea nu le poţi sparge. Cel puţin, nu cu
ușurinţă.
Pe Dorian îl îngrozea direcţia în care se îndrepta discuţia.
— Ce poţi să faci cu ele?
— Poţi să vezi viitorul, trecutul și prezentul. Poţi să vorbești între
oglinzi, dacă cineva are una la fel. Și, apoi, mai sunt cele rare din argint –
a căror făurire necesită ceva vital din partea cui le face.
Vocea lui Manon se auzi mai încet. Dorian se întrebă dacă până și
printre vrăjitoarele Cioc-negru poveștile acestea fuseseră șoptite doar la
focurile de tabără.
— Celelalte oglinzi amplifică și înmagazinează explozii de putere
brută, ca să fie dezlănţuită în cazul în care oglinda este îndreptată spre
ceva.
— Sunt o armă, spuse Aedion, făcând-o pe Manon să dea din cap.
Probabil că și generalul pusese cap la cap toate informaţiile, deoarece
întrebă înaintea lui Dorian:
— Vrăjitoarea Picioare-galbene s-a întâlnit cu el pentru armele astea,
nu-ɨ așa?
Manon rămase tăcută destul de mult, încât el știu că Aelin voia sa
insiste. Însă Dorian o avertiză din priviri să tacă, iar ea îşi ţinu gura, la fel
ca toţi ceilalţi.
În cele din urmă, vrăjitoarea spuse:
— Ei fac turnuri. Imense, dar care să poată fi cărate pe câmpul de
luptă, acoperite de astfel de oglinzi, pentru ca Erawan să le folosească
împreună cu puterile lui – ca să vă incinereze armatele din câteva lovituri.
Aelin închise ochii. Rowan puse o mână pe umărul ei.
— Asta este… una dintre oglinzile pe care vrea să le folosească?
întrebă Dorian, gesticulând spre cufăr, spre oglinda dinăuntru.
— Nu, spuse Manon, studiind oglinda vrăjitoarei din cufăr. Orice fel
de oglindă ar fi asta, este… Nu știu pentru ce a fost făcută și nici ce
puteri are. Dar, cu siguranţă, nu este Lacătul pe care îl cauţi.
Aelin scoase Ochiul Elenei din buzunar, cântărindu-l în palmă și oftă
brusc pe nas.
— Sunt gata să termin cu ziua de azi.

Masculii Fae transportară oglinda între ei kilometri în șir.

Rowan și Aedion insistară ca Manon să le mai dea detalii despre
turnurile vrăjitoarelor. Două erau deja construite, dar ea nu știa câte altele
se mai construiau. Acestea erau postate în trecătoarea Ferian și,
probabil, și în alte părţi. Nu, nu știa cum le transportau sau câte vrăjitoare
erau la un turn.
 Putea să doarmă o săptămână. O lună.
Fiecare pas prin mlaștină, înapoi spre locul în care i-ar fi așteptat cele
trei nave, era un efort. Lysandra se oferea deseori să se transforme într-
un cal și să o poarte, dar Aelin refuza. Și creatura metamorfică era
epuizată. Cu toţii erau.
Ea voia să discute cu Elide, voia să o întrebe atât de multe lucruri
despre anii în care fuseseră despărţite, dar… Epuizarea care o copleșise
făcea aproape imposibilă discuţia. Știa ce fel de somn o chema – somnul
profund și reconfortabil, pe care trupul i-l cerea după un consum prea
mare de magie, după o lungă perioadă de înfrânare.
Așadar, Aelin nu prea vorbi cu Elide, lăsând-o pe Lady să se rezeme
de Lorcan în graba lor spre coastă, cărând oglinda.
Prea multe secrete – erau încă prea multe secrete în legătură cu
Elena, Brannon și războiul lor de demult. Existase Lacătul vreodată? Sau
oglinda vrăjitoarei era Lacătul? Prea multe întrebări și prea puţine
răspunsuri. Avea să deslușească totul, odată întorși în siguranţă, odată
ce ar fi avut șansa să doarmă.
De îndată ce… și toate celelalte lucruri s-ar fi așezat. Așadar, ei
merseră cu greu prin mlaștină, fără odihnă.
Lysandra fu cea care, cu simţurile de leopard, detectă la un kilometru
distanţă de plaja cu nisip alb și de marea calmă și gri de dincolo un zid de
dune de nisip înverzite, care blocau câmpul vizual din faţă.
Toţi îşi scoaseră armele când urcară pe dune, nisipul alunecându-le
de sub picioare. Rowan nu se transformă – singura dovadă a extenuării
pe care o arătase. El ajunse primul pe deal şi-şi scoase sabia de pe
spate.
Respiratul o făcu pe Aelin să simtă arsuri în gât când se opri lângă el.
Gavriel și Fenrys așezară ușor oglinda în cealaltă parte a ei.
Pentru că o sută de pânze gri se vedeau înainte înconjurându-le
nava.
Acestea se împrăștiau spre orizontul vestic, într-o liniște deplină, cu
excepţia oamenilor pe care abia îi puteau zări la bord. Nave din vest…
din Golful din Oro, Flota lui Melisande.
Și, pe plajă, îi așteptau… o armată de douăzeci de războinici, conduși
de o femeie cu mantie gri. Lysandra îşi scoase ghearele când mârâi
încet.
Lorcan o împinse pe Elide în spatele lui.
— Ne retragem spre mlaștini, îi spuse el lui Rowan, care evalua
împietrit grupul de pe plajă și flota care se ivea. Putem să scăpăm de ei.
Aelin îşi băgă mâinile în buzunare.
— Nu au să ne atace.
 — Presupui asta bazându-te pe anii întregi de experienţă în război?
întrebă Lorcan zeflemitor.
— Ai grijă! mârâi Rowan.
— E absurd, spuse Lorcan, răsucindu-se, ca și când ar fi vrut să o ia
pe Elide, care era palidă la faţă, lângă el. Rezervele noastre sunt
epuizate…
Un zid de foc subţire ca hârtia îl împiedică pe Lorcan să o arunce pe
Elide peste umăr. Cam cât reuși Aelin să invoce.
Manon, cu unghiile ei de fier, păși în faţa lui când mormăi:
— Nu o duci nicăieri pe Elide. Nici acum și nici altă dată.
Lorcan se îndreptă. Și, înainte să poată strica totul cu cearta lor, Elide
îi atinse braţul lui Lorcan, care ţinea sabia, cu o mână delicată.
— Este alegerea mea, Manon.
Manon doar se uită la mâna de pe braţul lui Lorcan.
— Vom discuta mai târziu despre asta.
Într-adevăr. Aelin îl măsură din priviri pe Lorcan și făcu semn din
bărbie.
— Du-te și fii supărat în altă parte!
De pe plajă. Însoţită de soldaţii săi, femeia cu mantie se îndrepta în
direcţia lor.
— Chestia asta nu s-a terminat, mormăi Lorcan.
Aelin schiţă un zâmbet.
— Crezi că nu știu?
Însă Lorcan merse spre Rowan, puterea întunecată licărindu-i și
unduindu-se pe valuri ca un tunet tăcut, și adoptă o poziţie defensivă.
Aelin se uită la prinţul ei cu chip de piatră, apoi la Aedion, care-și
ţinea sabia și scutul înclinate și pregătite, și la ceilalţi.
— Să mergem să-i salutăm.
Rowan tresări.
— Aelin…
Dar ea deja cobora duna, străduindu-se să nu alunece pe nisipul
instabil, să-și ţină fruntea sus. Ceilalţi, care veneau din urmă, erau
încordaţi ca niște arcuri, dar respirau normal – pregătiţi pentru orice.
Soldaţii în armuri grele și uzate, de culoare gri, cu feţe dure și cu
cicatrice, îi măsurară din priviri când atinseră nisipul. Fenrys mârâi la unul
dintre ei, iar bărbatul îşi feri privirea.
Însă femeia cu mantie îşi dădu jos gluga în timp ce se apropie cu o
graţie de felină, oprindu-se la aproximativ trei metri distanţă.
Aelin știa tot despre ea.
Știa că acum avea douăzeci de ani. Știa că acel roșu ca vinul era
culoarea naturală a părului de lungime medie. Știa că ochii căprui-
roșiatici erau singurii pe care îi văzuse în orice tărâm, în orice aventură.
Știa că blazonul familiei sale era capul de lup de pe măciulia sabiei
puternice de la șold. Îi cunoștea pistruii, buzele pline și surâzătoare și
braţele înșelător de subţiri, care-i ascunseră mușchii tari ca piatra, când
și le încrucișă.
Ansel din Briardiff, Regina Pustiurilor, schiţă un rânjet când întrebă
tărăgănat:
— Aelin, cine ţi-a permis să-mi folosești numele în luptele din
groapă?
— Eu mi-am acordat permisiunea să-ţi folosesc numele, cum vreau.
Ansel, în ziua în care ţi-am cruţat viaţa în loc să ţi-o curm, ca unei lașe.
Zâmbetul încrezut i se întinse și mai mult pe buze.
— Bună, ticăloaso, spuse mieros Ansel.
— Bună trădătoareo, îi răspunse la fel Aelin, studiind flota care se
întindea în faţa lor. Se pare că ai ajuns la timp, în cele din urmă.

CAPITOLUL 59

Aelin simţi șocul total al tovarășilor ei când Ansel făcu teatral o

plecăciune, gesticulând spre navele din faţa lor, și spuse:
— Asa cum mi-ai cerut: flota ta.
Aelin pufni.
— Se pare că soldaţii tăi au prins și zile mai bune.
— O, mereu arată așa! Am încercat din răsputeri să îi fac să se
intereseze mai mult de înfăţișarea și de frumuseţea lor interioară, dar…
știi cum sunt bărbaţii.
Aelin chicoti, chiar dacă simţi că șocul tovarășilor ei se transformă în
ceva fierbinte.
Manon înaintă, briza mării suflându-i șuviţele albe peste faţă, și îi
spuse lui Aelin:
— Flota lui Melisande se pleacă Morathului. La fel de bine ai putea să
semnezi o alianţă cu Erawan, dacă ai să lucrezi cu această… persoană.
Ansel păli când văzu dinţii și unghiile de fier. Iar Aelin îşi aminti
povestea pe care i-o șoptise cândva asasina transformată în regină, pe
nisipurile bătute de vânt ale deșertului și sub covorul de stele. O prietenă
din copilărie – mâncată de vie de o vrăjitoare Dinţi-de-fier.
Pe de altă parte, după măcelul familiei ei, Ansel fusese cruţată când
intrase în tabăra vrăjitoarei Dinţi-de-fier.
— Ea nu este din Melisande, îi spuse Aelin lui Manon. Pustiurile sunt
aliaţii Terrasenului.
O, pe toţi zeii! Aelin îşi impuse să afișeze lipsă de respect și gesticulă
între cele două femei.
— Manon Cioc-negru, Moștenitoarea Clanului vrăjitoarelor Cioc-
negru și, acum, ultima Regină Crochan… ţi-o prezint pe Ansel din
Briardiff, asasina și Regina Pustiurilor Vestice.

Vuietul îi umplu mintea lui Manon când ei vâsliră înapoi spre nava lor,
întrerupţi numai de pleoscăitul vâslelor în valurile calme.
Avea să o ucidă pe ticăloasa roșcată. Lent.
Ei rămaseră în tăcere până ce ajunseră și urcară la bordul navei
înalte.
Nici urmă de Abraxos.
Manon scrută cerul, flota, marea. Nici urmă de solzi.
Furia din stomac i se transformă în altceva, în ceva mai rău, iar ea
făcu un pas spre căpitanul roșu la faţă, ca să ceară răspunsuri.
Dar Aelin îi tăie nonșalant calea, aruncându-i un zâmbet de viperă
când privi între Manon și femeia roșcată, care se rezema acum de stâlpul
scării.
— Voi două ar trebui să discutaţi mai târziu.
Manon o ocoli rapid.
— Ansel din Briardiff nu vorbește în numele Pustiurilor.
Unde era Abraxos…
— Dar tu o faci?
lar Manon trebui să se întrebe dacă ea cumva… se încurcase în
planurile urzite de regină. Mai ales când Manon se trezi din nou forţată să
se oprească, să se întoarcă spre regina care rânjea superior și să spună:
— Da, vorbesc.

Până și Rowan clipi la tonul lui Manon Cioc-negru – la vocea care nu

era a unei vrăjitoare, a unei războinice sau a unui predator, ci unei
regine.
 A ultimei Regine Crochan.
Rowan evalua lupta posibil explozivă dintre Ansel din Briardiff și
Manon Cioc-negru.
El îşi aminti tot ce îi spusese Aelin despre Ansel – despre trădarea
din timpul antrenamentului celor două femei în deșert, despre lupta până
la moarte, care o făcuse pe Aelin să o cruţe pe femeia roșcată. Era o
datorie de viaţă, pe care Aelin îi ceruse să i-o plătească.
Ansel, cu o aroganţă care explica pe deplin de ce ea și Aelin se
împrieteniseră rapid, îi spuse tărăgănat lui Manon din locul în care se
căţărase pe treptele punţii pupei:
— Ei bine, din câte știu, nici vrăjitoarele Crochan și nici cele Dinţi-de-
fier nu s-au deranjat să aibă grijă de Pustiuri. Presupun că, de vreme ce
sunt cea care i-a hrănit și apărat pe oamenii Pustiurilor în ultimii doi ani,
pot să vorbesc în numele lor. Și să decid pe cine ajutăm și cum să o
facem. Ansel rânji cu superioritate către Aelin. Vrăjitoarea se holba la
gâtul ei, ca și când ar fi vrut să-l sfâșie cu dinţii ei de fier. Noi suntem
vecine, la urma urmelor. N-aș fi o bună vecină, dacă nu aș da o mână de
ajutor.
— Explică-mi, spuse ferm Aedion, inima bătându-i destul de puternic,
încât Rowan să o audă.
Era primul cuvânt pe care îl rostise generalul de când Ansel îşi
scosese gluga. De când mica surpriză a lui Aelin îi așteptase pe plajă.
Ansel îşi înclină capul, iar Rowan îşi dădu seama că nuanţa părului
mătăsos, care strălucea în lumină, era cea a celui mai bogat vin roșu.
Întocmai cum i-l descrisese Aelin odată.
— Ei bine, acum câteva luni, îmi vedeam de treabă în Pustiuri, când
am primit din senin un mesaj de la Aelin. Din Rifthold, mi-a trimis un
mesaj clar și răspicat. Lupte în groapă. Ea chicoti dând din cap. Și mi-am
dat seama că trebuie să mă pregătesc. Să-mi mut armata la poalele
munţilor Anascaul.
Aedion respiră sacadat. Numai secolele de antrenament îl împiedicau
pe Rowan să respire la fel. Cei din grupul său rămaseră neclintiţi în
spatele tuturor, pe poziţiile pe care le luaseră de sute de ori de-a lungul
secolelor. Gata de măcel – sau să scape cu viaţă, luptând.
Ansel afișă un rânjet victorios.
— Jumătate dintre soldaţi se îndreptară într-acolo, gata să se alăture
Terrasenului, patria prietenei mele, Celaena Sardothien, care nu a uitat
asta, nici măcar când era în Deșertul Roșu; și care nu a încetat să
privească spre nord în toate nopţile în care vedeam stelele. Salvarea
regatului pe care nu l-a uitat era cel mai important dar pe care puteam să
i-l ofer, ca să o răsplătesc. Și asta înainte să primesc scrisoarea ei de
acum câteva luni, în care mi-a spus cine este și că o să mă spintece
dacă nu am să-i susţin cauza. Eram deja pe drum cu armata mea, dar…
apoi a sosit următoarea scrisoare, prin care mi-a transmis să mă duc în
Golful din Oro. Să o întâlnesc acolo și să urmez niște instrucţiuni exacte.
Aedion întoarse repede capul spre Aelin, apa sărată a valurilor
strălucindu-i încă pe faţa bronzată.
— Depeșele din Ilium…
Aelin flutură leneș o mână spre Ansel.
— Lasă femeia să termine.
Ansel se îndreptă spre Aelin și o luă de braţ. Ea rânji ca o diavoliţă.
— Presupun că știţi cât de autoritară este Majestatea Sa. Dar i-am
urmat instrucţiunile. Mi-am adus cealaltă jumătate a armatei când m-am
îndreptat spre sud, am traversat Colţii Albi și am ajuns în Melisande.
Regina de acolo a presupus că am sosit ca să-i oferim ajutor. Ne-a lăsat
să intrăm pe porţile principale.
Rowan îşi ţinu respiraţia.
Ansel fluieră ascuţit, iar pe nava cea mai apropiată, caii se auziră
nechezând și bătând din copite.
Si, apoi, un cal Astenon ieși din grajduri. Calul era întruparea unei
furtuni.
Rowan nu-și amintea ultima dată când o văzuse pe Aelin radiind de
încântare când şopti:
— Kasida.
— Știi că îmi cam place să jefuiesc? continuă Ansel. Cu trupele din
Melisande împrăștiate spre Morath, a fost nevoită să cedeze.
Deși s-a înfuriat când a văzut că iau calul și situaţia s-a înrăutăţit
când am scos-o din temniţă ca să-i dezvălui că steagul Terrasenului
flutură alături de lupul meu la ea acasă.
— Ce? spuse Aedion fără să gândească.
Aelin și Ansei se întoarseră spre ei, cu sprâncenele ridicate. Dorian
făcu un pas înainte, clătinându-se la cuvintele lui Ansel, iar Regina
Pustiurilor îi aruncă o privire care spunea că i-ar fi făcut plăcere să-l
devoreze.
Ansei gesticulă larg cu un braţ către navele din jurul lor.
— Flota din Melisande este acum flota noastră, iar capitala ne
aparţine. Ea făcu semn din bărbie spre Aelin. Cu plăcere!
Manon Cioc-negru izbucni în râs.

Aedion nu știa pe cine să fie mai furios: pe Aelin, pentru că nu-ɨ

spusese despre Ansel din Briardiff și nenorocita de armată căreia îi
ordonase să prade ţinutul Melisande și să îi cucerească flota sau pe el
însuși, pentru că nu avusese încredere în ea. Pentru că întrebase unde
erau aliaţii lor, pentru tot ce insinuase în momentele dinaintea atacului
ilkenilor. Ea îi acceptase, pur și simplu, comportamentul.
În vreme ce toţi cei adunaţi pe puntea principală se gândeau la
vorbele lui Ansel, verișoara lui spuse încet:
— Melisande a vrut să asiste Morathul în despărţirea Nordului de
Sud. Nu i-am luat orașul pentru glorie sau cucerire, dar nu am să permit
să intervină nimic între mine și înfrângerea Morathului.
Melisande o să înţeleagă acum clar costul alianţei cu Erawan.
El încercă să nu se enerveze. Era prinţul ei general. Rowan era
condortul ei – sau ceva asemănător. Și cu toate astea, ea nu le
împărtășise lucrul acesta. El nici măcar nu se gândise la Pustiuri ca la un
aliat. Poate că asta era cauza. I-ar fi spus să nu se deranjeze.
Aedion îi zise lui Ansel:
— Probabil ca Melisande i-a anunţat deja pe cei din Morath. Fără
îndoială că armatele lor se grăbesc să se întoarcă în capitală.
Spune-le oamenilor care ţi-au rămas să traverseze Colţii. Putem
conduce flota de acolo.
Ansel se uită la Aelin, care dădu afirmativ din cap. Apoi Regina
Pustiurilor îl întrebă:
— Și după aceea o să mărșăluim în nord, spre Terrasen, și o să
traversăm trecătorile din munţii Anascaul?
Aedion îi confirmă dând doar o dată din cap, gândindu-se deja unde
urma să-și posteze oamenii și cui din legiunea Bane avea să-i
încredinţeze comanda. Fără să-i vadă pe oamenii lui Ansel luptând…
Aedion începu să se îndrepte spre scările punţii pupei, fără să se
deranjeze să aștepte permisiunea.
Dar Aelin îl opri, dregându-și vocea:
— Mâine-dimineaţă, înainte să plece, să vorbești cu Ansel despre
locul în care să-și aducă armata, după ce şɨ-o reîntregește.
El abia dacă dădu din cap și continuă să urce treptele, ignorând
privirea îngrijorată a tatălui său când plecă. Ceilalţi se despărţiră în cele
din urmă, iar lui Aedion nu-ɨ păsa unde plecau, ci doar că avea câteva
minute de intimitate.
Se rezemă de balustradă, uitându-se în valurile care loveau carena
navei, încercând să nu-ɨ observe pe oamenii de pe navele din jur, care-i
măsurau din priviri pe el și pe tovarășii lui…
Îi simţi mirosul mereu altul și ceva din pieptul lui se relaxă. Se relaxă
un pic mai mult la vederea braţelor ei subţiri și aurii, când ea și le sprijini
de balustradă, lângă ale lui.
Lysandra privi peste umăr spre locul în care vrăjitoarea și Elide – pe
toţi zeii, Elide! – plecaseră să se așeze lângă catargul provei, vorbind
încet. Probabil că-și povesteau aventurile, de când se despărţiseră.
Flota nu avea să navigheze până dimineaţă, îl auzise el pe căpitan
spunând. Se îndoia că asta avea vreo legătură cu Aelin, care voia să
vadă dacă balaurul Aripii Conducătoare s-ar fi ˟întors.
— Nu ar trebui să zăbovim, spuse Aedion, scrutând acum orizontul
nordic. Ilkenii veniseră dintr-acolo și, dacă îi găsiseră atât de ușor, chiar
dacă acum erau înconjuraţi de o flotă… Avem două chei și Lacătul – sau
ce naiba este oglinda aia. Fluxul este în avantajul nostru. Ar trebui să
plecăm.
Lysandra îi aruncă o privire tăioasă.
— Du-te și discută cu Aelin!
Aedion o studie din cap până în picioare.
— Ce te preocupă?
Ea fusese distantă în ultimele câteva zile. Dar acum, văzu cum îşi
puse masca de curtezană când păru să le impună ochilor să
strălucească, iar gurii încordate să se relaxeze.
— Nimic. Pur și simplu sunt obosită.
Ceva din felul în care ea privea marea îl puse pe gânduri.
Aedion spuse precaut:
— Ne-am luptat pe tot continentul. Chiar și după zece ani, luptele tot
mă epuizează. Îmi obosesc trupul și inima.
Lysandra îşi trecu un deget pe lemnul neted al balustradei.
Credeam… Totul părea o mare aventură. Chiar și atunci când pericolul
era atât de îngrozitor, tot era ceva nou, iar eu nu eram prinsă-n rochii și-n
dormitoare. Dar, după ziua din Golful, Craniului, nu a mai fost așa. A
început să se transforme în… luptă pentru supravieţuire. Și unii dintre noi
s-ar putea să nu supravieţuiască. Gura îi tremură ușor. Nu am avut
niciodată prieteni – nu așa cum am acum. Și astăzi, pe plajă, când am
văzut flota și m-am gândit că îi aparţine inamicului nostru… Pentru o
clipă, mi-am dorit să nu vă fi ˟întâlnit. Pentru că gândul că oricare dintre
voi… Ea inspiră. Cum reușești? Cum ai învăţat să pășești pe câmpul de
luptă cu legiunea Bane și să nu lași groaza că nu toţi veţi putea scăpa cu
viaţă să te distrugă?
Aedion ascultă fiecare cuvânt, evalua fiecare respiraţie tremurată și îi
vorbi deschis:
— Tot ce poţi să faci este să o înfrunţi. El îşi dori ca ea să nu fi fost
nevoită să se gândească la astfel de lucruri, să nu o apese o astfel de
povară. Frica de a pierde… poate să te distrugă la fel de mult ca
pierderea în sine.
În cele din urmă, Lysandra îi întâlni. Tristeţea din ochii ei verzi îl lovi
ca un pumn în stomac. Făcu un efort să nu întindă mâna spre ea.
— Cred că amândoi o să fim nevoiţi să ne aducem aminte de asta pe
viitor, spuse ea.
El dădu din cap, oftând pe nas.
— Și să ne amintim să ne bucurăm de timpul pe care îl avem.
Probabil că ea îşi dăduse seama de asta de atâtea ori ca și el.
Gâtul subţire și minunat i se mișcă atunci când înghiţi, iar ea îi aruncă
o privire piezișă printre genele plecate.
— Să știi că asta – orice ar fi – îmi face plăcere.
Inima îi bătu cu putere. Aedion se gândi dacă să fie sau nu subtil și
să-și acorde trei secunde ca să decidă. În final, apelă la metoda lui
obișnuita, care îl ajutase și pe câmpurile de luptă, și în afara lor: un atac
direct și suficient de arogant ca să-și surprindă oponenţii.
— Orice ar fi chestia asta dintre noi? spuse el cu o jumătate de
zâmbet.
Lysandra deveni chiar defensivă și ridică mâna.
— Știu că trecutul meu nu este… interesant.
— Am să te opresc acum, spuse Aedion, îndrăznind să se apropie un
pas. Și am să-ţi spun că nimic nu este neinteresant în ceea ce te
privește. Nimic. Am fost cu mulţi oameni. Cu femei, cu bărbaţi… am
încercat tot.
Ea ridică din sprâncene. Aedion dădu din umeri.
— Mă simt bine cu ambele sexe, în funcţie de starea mea de spirit și
de persoană. Unul dintre foștii iubiţi încă-i era unul dintre prietenii cei mai
apropiaţi – și cel mai priceput comandant din legiunea Bane. Atracţia este
atracţie. El îşi adună curajul. Și știu suficiente despre asta încât să
înţeleg ceea ce noi doi…
Ceva se întunecă în privirea ei, iar el rămase fără cuvinte. Prea
curând. Era prea curând pentru o discuţie de genul acesta.
— Putem să ne dăm seama de cum stau lucrurile. Nu trebuie decât
să fim sinceri unul cu celălalt.
Într-adevăr, sinceritatea era singurul lucru pe care voia să-l ceară. De
la un prieten, nu s-ar fi așteptat la mai mult.
Un mic zâmbet dansă pe buzele ei.
— Da, şopti ea. Hai să-nʗ˟epem de acolo.
El îndrăzni să se mai apropie un pas, fără să-i pese de cine îi
urmărea de pe punte, de pe tachelaj sau de pe navele din jurul lor.
Culoarea înflori în obrajii frumoși și pentru el fu un efort să nu-ɨ atingă cu
un deget, apoi cu buzele. Să îi guste pielea.
Însă nu avea să se grăbească, ci să se bucure de fiecare clipă, așa
cum îi spusese și ei să facă.
 Deoarece asta urma să fie ultima lui vânătoare. Nu intenţiona să
risipească fiecare moment glorios din prima. Să risipească vreun moment
pe care i-l oferise soarta și din tot ce voia să-i arate ei.
Toate râurile, pădurea și marea din Terrasen. Voia să o vadă pe
Lysandra râzând la balurile de toamnă; să împletească panglici în jurul
pomilor de arminden primăvara și să asculte, cu ochi mari, vechile
povești de război și cu fantome în faţa focurilor aprinse, în palatele din
munţi. Totul. I-ar fi arătat totul. Și-ar fi pășit pe câmpul de luptă de
nenumărate ori ca să se asigure de asta.
Așadar, Aedion îi zâmbi Lysandrei și îi atinse ușor mâna.
— Mă bucur că pentru prima dată, suntem de acord.

CAPITOLUL 60

Aelin și Ansel ciocniră sticlele de vin peste masa lungă și zgâriată din
bucătăria de pe vas și băură cu nesaţ.
În zori, ei trebuiau să navigheze spre nord, înapoi în Terrasen.
Aelin îşi rezemă antebraţele de masa alunecoasă.
— Un toast pentru intrările dramatice.
Lysandra, ghemită pe bancă în forma-i de leopard-fantomă, cu capul
în poala lui Aelin, scoase un sunet ca un râs de felină. Ansel clipi uimită.
— Așadar, ce urmează acum?
— Ar fi frumos, mormăi Aedion din capătul mesei, de unde el și
Rowan se încruntau la ele, să fim incluși în măcar unul dintre planuri,
Aelin.
 — Dar faceţi niște feţe atât de grozave când vi le dezvălui! spuse
Aelin.
El și Rowan mârâiră. O, ea știa că ei erau supăraţi. Atât de supăraţi
că nu le spusese despre Ansel. Dar gândul de a-i fi dezamăgit, de a fi
eșuat… Intenţionase să facă asta de una singură.
Aparent, Rowan îşi stăpâni suficient supărarea, cât să o întrebe pe
Ansel:
— În Melisande nu erau ilkeni sau Valgi?
— Sugerezi că, dacă ar fi fost, armatele mele nu sunt atât de bune,
încât să cucerească orașul?
Ansel bău din vinul ei, iar amuzamentul îi dansă în privire.
Dorian stătea la masă între Fenrys și Gavriel, toţi trei găsind de
cuviinţă să tacă. Lorcan și Elide erau pe punte – undeva.
— Nu, prinţe, continuă Ansel. Am întrebat-o pe regina Melisande ce-i
cu absenţa ororilor create în Morath și, după ceva muncă de convingere,
m-a informat că, prin niște șiretlicuri și intrigi, a reușit să-l ţină pe Erawan
departe de ea. Și de soldaţii ei.
Aelin se îndreptă ușor, dorindu-și să fi avut mai mult vin decât sfertul
care-i mai rămăsese în sticlă, atunci când Ansel adăugă:
— După terminarea războiului, Melisande nu va avea cum să se
scuze că e la mâna lui Erawan sau a Valgilor. Tot ce a făcut regina și
armata ei – alegerea de a se alia cu el – a fost o opţiune umană. Ea
aruncă o privire cu subînţeles spre cea mai întunecată parte a bucătăriei,
unde Manon Cioc-negru stătea singură. Cel puţin Melisande o să
simpatizeze cu clanul Dinţi-de-fier.
În lumina slabă, dinţii de fier ai lui Manon licăriră. Părea că balaurul ei
nu fusese reperat sau auzit de când plecase. Iar ea și Elide discutaseră
mai mult de o oră pe punte în după amiaza asta.
Aelin hotărî să le facă tuturor o favoare și interveni:
— Am nevoie de mai mulţi oameni, Ansel. Și nu pot să fiu în mai
multe locuri, în același timp.
Acum, toţi erau atenţi.
Ansel lăsă jos sticla.
— Vrei să-ţi mai adun încă o armată?
— Vreau să le găsești pe vrăjitoarele Crochan dispărute pentru mine.
Manon se îndreptă brusc.
— Ce?
Aelin zgârie un semn de pe masă.
— Ele se ascund, dar încă sunt acolo, dacă vrăjitoarele din clanul
Dinţi-de-fier le vânează. Posibil într-un număr destul de mare. Promite-le
că ai să împarţi Pustiurile cu ele. Tu controlezi Briardiff și jumătate de
coastă. Dă-le lor insula și Sudul!
Manon se apropie, cu o privire ucigătoare.
— Nu ai dreptul să promiţi asemenea lucruri.
Rowan și Aedion îşi apucară rapid săbiile, dar Lysandra deschise un
ochi somnoros, întinse o mână pe bancă şi-şi dezvălui ghearele ascuţite
ca niște ace, acum între tibiile lui Manon și Aelin.
Aelin îi spuse lui Manon:
— Nu poţi păstra pământul, din cauza blestemului. Ansel l-a câştigat,
cu sânge și pierderi și datorită inteligenţei.
— Este patria mea, patria poporului meu…
— Asta a fost preţul cerut, nu-ɨ așa? Clanul Dinţi-de-fier îşi primește
pământul, probabil în schimbul promisiunii lui Erawan de a rupe
blestemul. Aelin pufni la ochii mari ai lui Manon. O – Anticele nu ţi-au
spus asta, nu-ɨ așa? Păcat. Asta au aflat spionii lui Ansel. Ea o măsură
din priviri pe Aripa Conducătoare. Dacă tu și vrăjitoarele tale o să vă
dovediţi mai bune decât Matroanele voastre, o să aveţi și voi un loc în
ţinut.
Manon se întoarse la locul ei și se încruntă la micul cuptor din
bucătărie, ca și când ar fi putut să-l îngheţe.
— Ce sensibile sunt vrăjitoarele astea! şopti Ansel.
Aelin strânse din buze, dar Lysandra râse din nou. Manon îşi lovi
unghiile unele de altele din celălalt capăt al camerei. Lysandra îi
răspunse cu ale ei.
Aelin îi spuse lui Ansel:
— Găsește-le pe vrăjitoarele Crochan!
— Au dispărut toate, interveni din nou Manon. Le-am vânat până
când aproape le-am exterminat.
Aelin se uită încet peste umăr.
— Dar dacă le-ar chema regina lor?
— Nu sunt regina lor, așa cum nici tu nu ești.
Aveau ele să se lămurească în privinţa asta. Aelin puse o palmă pe
masă.
— Trimite în nord pe cine și orice poţi, îi spuse ea lui Ansel. Măcar o
să-l enervăm pe Erawan dacă o să prădăm capitala din Melisande pe
ascuns, dar nu vrem să rămânem blocaţi aici când Terrasenul o să fie
atacat.
— Cred că Erawan s-a născut supărat.
Numai Ansel, care sfidase o dată moartea sărind peste o râpă și o
convinsese și pe Aelin să sară, lucru care aproape o costase viaţa ar fi
luat peste picior un rege Valg. Dar Ansel adăugă:
— Am s-o fac. Nu știu cât de eficient o să fie planul, dar oricum
trebuie să mă duc în nord. Deși cred că lui Hisli o să i se frângă inima să
îşi ia din nou rămas-bun de la Kasida.
Nu era nicio surpriză că Ansel reușise să o păstreze pe Hisli, iapa
Astenon pe care o furase pentru sine. Dar Kasida – o, Kasida era la fel
de frumoasă cum şɨ-o amintea Aelin, chiar mai frumoasă odată ce fusese
condusă peste o pasarelă, pe navă. Aelin mângâiase iapa când o duse în
grajdurile înghesuite și umede și o mituisecu un măr, ca să o ierte.
Ansel bău din sticlă.
— Am auzit, știi? Când te-ai dus în Endovier, încă îmi făceam loc
spre tron și mă luptam cu hoarda Lordului Loch, împreună cu lorzii pe
care i-am adunat, dar… chiar și în Pustiuri, noi am aflat când ai fost
trimisă aici.
Aelin zgârie din nou masa, perfect conștientă că ceilalţi ascultau.
— Nu a fost amuzant.
Ansel dădu aprobator din cap.
— După ce l-am ucis pe Loch, a trebuit să rămân ca să-mi apăr
tronul, să îndrept din nou lucrurile pentru poporul meu. Dar am știut că,
dacă exista cineva care să supravieţuiască în Endovier, tu erai aceea.
Am plecat vara trecută. Am ajuns în munţii Ruhnn când am aflat că nu
mai ești acolo. Că ai fost dusă în capitală de… Ea se uită la chipul
împietrit al lui Dorian, din cealaltă parte a mesei. El. Dar nu am putut să
mă duc în Rifthold. Era prea departe și eu eram plecată prea mult timp.
Așadar, m-am întors. Am plecat acasă.
Aelin vorbi gâtuit.
— Ai încercat să mă salvezi?
Focul făcea ca părul lui Ansel să capete nuanţe de rubiniu și auriu.
— Nu a trecut o oră în care să nu mă gândesc la ce am făcut în
Deșert. La cum ai tras săgeata aceea după douăzeci și unu de minute.
Mi-ai spus douăzeci; că ai să tragi chiar dacă nu aș fi ieșit din raza de
acţiune. Eu număram; știam câte au trecut. Mi-ai dat un minut în plus.
Lysandra se întinse, băgându-și botul în mâna lui Ansel. Ea o
scarpină leneș pe creatura metamorfică.
— Tu erai oglinda mea, spuse Aelin. Minutul în plus a fost pentru
amândouă. Aelin ciocni din nou sticla de cea a lui Ansel. Mulţumesc!
— Nu-mi mulţumi încă, zise simplu Ansel.
Aelin se îndreptă. Ceilalţi se opriră din mâncat, lăsându-și tacâmurile
în tocană.
— Focurile de-a lungul coastei nu au fost aprinse de Erawan, spuse
Ansel, ochii căprui licărind în lumina lămpii. I-am interogat pe regina din
Melisande și pe locotenenţii ei, dar… nu a fost un ordin din Morath.
Mârâitul ușor al lui Aedion îi spuse că toţi cunoșteau răspunsul
înainte ca Ansel să continue.
Am primit un raport că soldaţii Fae le-au aprins, trăgând săgeţi de pe
nave.
— Maeve, şopti Gavriel. Dar lui nu-ɨ stă în fire să iște incendii.
— Mie da, spuse Aelin.
Se uitară unii la alţii. Ea râse ironic.
Ansei dădu din cap.
— Ea a pornit incendiul și a dat vina pe tine.
— Cu ce scop? întrebă Dorian, trecându-și mâna prin părul negru-
albăstrui.
— Ca să o submineze pe Aelin, spuse Rowan. Ca să o facă să pară
o tirană, nu o salvatoare. O ameninţare pe care să o înfrunţi, nu căreia să
i te alături.
Aelin ţâţâi.
— Maeve joacă bine, trebuie să recunosc.
— Deci a ajuns pe ţărmurile acelea, spuse Aedion. Dar unde naiba
este?
Frica se instala în stomacul lui Aelin. Ea nu reuși să spună că în nord.
Să sugereze faptul că poate Maeve naviga acum spre Terrasenul lipsit
de apărare. O uitătură spre Fenrys și Gavriel îi dezvălui deja scuturând
din cap, răspunzând în tăcere privirii tăioase a lui Rowan.
— Plecăm la răsărit, spuse Aelin.

După o oră, în lumina slabă a cabinei lor private, Rowan trasă o linie
pe harta întinsă în centrul podelei, a doua linie alături și o a treia lângă
aceasta. Trei linii, trasate la distanţe aproximative ca niște brazde late ale
continentului de la mijloc. Aelin, care stătea lângă el, le studie.
Rowan trase o săgeată spre interior, de la linia din stânga spre cea
din mijloc, și spuse încet, astfel încât ceilalţi din camerele alăturate sau
de pe hol să nu audă:
— Ansel și armata ei lovesc dinspre munţii vestici. Altă săgeată în
direcţia opusă – spre linia din dreapta. Rolfe, mycenienii și flota asta
lovesc de pe coasta estică. O săgeată îndreptată în jos, spre secţiunea
din dreapta a micului desen, unde cele două săgeţi se întâlneau.
Legiunea Bane și cealaltă jumătate a armatei lui Ansel pleacă din centru,
din munţii Staghoms, spre mijlocul continentului – și toate se îndreaptă
spre Morath. Ochii îi erau ca niște focuri verzi. Ţi-ai poziţionat armatele?
— Mai am nevoie de oameni, răspunse ea. Ci de mai mult timp.
El se încruntă.
— Și în ce armată ai să lupţi? Colţul gurii îi zvâcni. Presupun că nu
am să pot să te conving să rămâi în spatele liniilor.
— Știi că nici măcar nu trebuie să încerci.
— Păi unde ar mai fi distracţia, dacă aș obţine toată gloria, în timp ce
tu ai sta degeaba? Te-aș sâcâi mereu cu chestia asta.
Ea pufni și se uită cu atenţie la celelalte hărţi pe care le întinseseră
pe podeaua din cabina lor. Împreaună, formau o „cuvertură” a lumii lor –
nu înfăţișau doar continentul, ci și tărâmurile de dincolo. Ea se ridică în
picioare, deasupra ei, ca și când ar fi putut să vadă armatele, atât pe cele
de aproape, cât și pe cele de la distanţă.
Rowan, încă îngenuncheat, se uită la lumea întinsă la picioarele ei. Și
ea îşi dădu seama că, într-adevăr, era – dacă ar fi câştigat acest război,
dacă ar fi recuperat continentul.
Aelin studie întinderea lumii care i se păruse atât de vastă cândva și
care, acum, la picioarele ei, părea atât de… vulnerabilă. Atât de mică și
de vulnerabilă!
— Ai putea, știi, spuse Rowan, tatuajul lui ieșind în evidenţă în lumina
lămpii. Să îl cucerești pentru tine. Să îl iei cu totul. Folosește-te de
metodele de rahat ale lui Maeve împotriva ei. Ţine-ţi promisiunea.
Nu o judeca. Pur și simplu, făcea calcule sincere și se gândea.
— Și mi te-ai alătura, dacă aș face-o? Dacă m-as transforma într-o
cuceritoare?
— Ai uni pământurile, nu le-ai prăda și nu le-ai pârjoli. Și, da, aș face-
o, până la capăt.
— Asta-i ameninţarea, nu-ɨ așa? spuse ea gânditoare. Celelalte
regate și teritorii au să-și petreacă restul existenţei întrebându-se dacă,
într-o zi, o să mă apuce neliniștea în Terrasen. Au să se străduiască să
se asigure că rămânem fericiţi între graniţele noastre și că-i considerăm
mai utili în calitate de aliaţi și parteneri comerciali și nu de posibile
cuceriri. Probabil că Maeve a atacat coasta ţinutului Eyliwe și a pretins că
am făcut-o eu ca să întoarcă tărâmurile acelea străine împotriva mea –
să lovească în demonstraţia făcută de puterea mea în Golful Craniului…
și să se folosească de asta împotriva noastră.
El dădu din cap.
— Dar, dacă ai putea… ai face-o?
Pentru o clipă, îşi văzu faţa sculptată în statui din regate atât de
îndepărtate, încât nici nu știau că Terrasenul exista. Un zeu în viaţă,
aceasta era moștenitoarea Matei și cuceritoarea lumii cunoscute. Ar fi
adus muzica, și cărţile, și cultura, ar fi eliminat corupţia care putrezea
toate colţurile lumii…
— Nu acum, spuse ea încet.
— Dar mai târziu?
 — Poate dacă am să mă plictisesc să fiu regină… Am să mă gândesc
să devin împărăteasă. Să le ofer urmașilor mei nu un singur regat, ci o
puzderie.
Oricum, nu strica să o spună. Să se gândească la asta, pe cât de
stupid și inutil era. Chiar dacă faptul că posibilităţile o făceau să îşi pună
întrebări… poate nu o făcea mai bunădecât Maeve sau Erawan. Rowan
făcu semn din bărbie spre cea mai apropiată hartă – spre Pustiuri.
— De ce ai iertat-o pe Ansel, după tot ce ţi-a făcut ţie și altora în
deșert?
Aelin se ghemui din nou.
— Pentru că a ales greșit, în încercarea de a vindeca o rană pe care
nu ar fi putut niciodată să o vindece. Pentru că a încercat să-i răzbune pe
oamenii pe care i-a iubit.
— Și tu chiar ai pus toate astea în mișcare când eram în Rifthold?
Când te luptai în gropi?
Ea îi făcu ștrengărește semn din ochi.
— Am știut că, dacă mă dau drept Ansel din Briardiff, o să afle cumva
că o tânără cu păr roșcat îi folosește numele ca să ucidă soldaţi instruiţi
în Gropi. Și că o să-și dea seama că ɕu sunt.
— Deci părul roșcat de atunci – nu era doar pentru Arobynn.
— Nicidecum.
Aelin se încruntă la hărţi, nemulţumită că nu reperase nicio altă
armată ascunsă în jurul lumii.
Rowan îşi trecu o mână prin păr.
— Uneori, îmi doresc să știu tot ce gândești, să-ţi aflu toate planurile
și intrigile. Apoi îmi aduc aminte cât de încântat sunt atunci când le
dezvălui – de obicei, când este cel mai probabil să îmi faci inima să-mi
stea în piept.
— Știam eu că ești sadic.
El îi sărută buzele o dată, de două ori și vârful nasului, mușcându-l cu
caninii. Ea șuieră și îl alungă, iar chicotul lui profund răsună din pereţii de
lemn.
— Asta e pentru că nu mi-ai spus, zise el. Din nou.
Dar, în ciuda cuvintelor lui, în ciuda tuturor lucrurilor, el părea atât
de… fericit. Atât de mulţumit și fericit să fie acolo, îngenuncheat printre
hărţi, cu lampa aproape consumată și cu lumea care se ducea naibii.
Masculul nefericit și rece pe care îl întâlnise prima dată, cel care
așteptase un oponent destul de bun ca să-i aducă moartea… Acum o
privea fericit.
Ea îl luă de mână, apucând-o strâns.
— Rowan!
 Scânteia dispăru din ochii lui.
Ea îi strânse degetele.
— Rowan, am nevoie să faci ceva pentru mine.

Manon se ghemui pe o parte în patul ei îngust, nereușind să doarmă.

Nu din cauza condiţiilor proaste – nu, ea dormise în condiţii mult mai
rele, chiar și cu gaura din perete prost peticită.
Ea fixă cu privirea golul din perete, lumina lunii care pătrundea pe
briza sărată de vară.
Nu avea de gând să plece să le găsească pe vrăjitoarele Crochan.
Indiferent de cum îi spunea Regina Terrasenului, faptul de a admite că se
trăgea dintr-un alt neam era diferit… a-și revendica moștenirea acee.
Oricum se îndoia că vrăjitoarele Crochan ar fi fost dispuse să o
servească, având în vedere că ea le ucisese prinţesa. Pe sora ei vitregă.
Și chiar dacă vrăjitoarele Crochan ar fi ales să o servească, să lupte
pentru ea… Manon puse o mână pe cicatricea groasă care acum îi
traversa stomacul. Vrăjitoarele Dinţi-de-fier nu voiau să împartă
Pustiurile.
Dar mentalitatea aceea le trimisese pe toate în exil, presupuse ea
când se întoarse pe spate, dându-și părul de pe gâtul ud de transpiraţie.
Se uită din nou prin spaţiile din gaură, spre marea de dincolo,
așteptând să zărească o umbră pe cerul nopţii, să audă vuietul aripilor
puternice.
Abraxos ar fi trebuit să ajungă deja. Ea ignoră groaza din stomac.
Dar, în locul aripilor, pașii scârţâiră pe holul de afară.
O clipă mai târziu, ușa se deschise aproape în liniște, apoi se închise
din nou și fu încuiată.
Fără să se ridice, Manon întrebă:
— Ce cauţi aici?
Lumina lunii trecea prin părul negru-albăstrui al regelui.
— Nu mai ești în lanţuri.
Auzind asta, ea se ridică și se uită cu atenţie la locul din care lanţurile
coborau de pe pereţi.
— Te incită mai mult să mă vezi înlănţuită?
Ochii de safir părură să strălucească în întuneric în timp ce el se
rezemă de ușa închisă.
— Uneori.
Ea pufni, dar se trezi spunând:
— Nu ţi-ai adus contribuţia niciodată.
— La ce? întrebă el, deși știa la ce se referea.
— La ce sunt. La cine sunt.
 — Părerea mea contează pentru tine, vrăjitoareo?
Manon se îndreptă spre el, oprindu-se la câţiva pași conștientă de
fiecare centimetru de întuneric dintre ei.
— Nu pari indignat de faptul că Aelin a prădat ţinutul Melisande fără
să spună nimănui, nu pare să-ţi pese că sunt o Crochan…
— Nu-mi confunda tăcerea cu lipsa sentimentelor. Am motive
întemeiate să nu îmi exprim gândurile.
Gheaţa licări în vârful degetelor lui, iar Manon o urmări.
— Mă întreb cine o să-l înfrunte pe Erawan, la sfârșit: tu sau regina?
— Povestea focului împotriva întunericului este mai bună.
— Da, dar și una în care-l sfâșii pe regele demon fără să-ţi folosești
mâinile este la fel de bună.
El schiţă un zâmbet.
— Cred că pot să-mi folosesc mâinile – invizibile și reale – la ceva
mai bun.
Vorbele lui erau o invitaţie și o întrebare. Ea se uită în ochii lui.
— Atunci, termină ce ai început, şopti Manon.
Dorian îi răspunse cu un zâmbet blând – însoţit de licărul de cruzime
care îi încălzi sângele ca și când însăși Regina Focului l-ar fi acoperit
suflând flăcări.
Ea îl lăsă pe Dorian să o împingă cu spatele la perete. Îl lăsă să o
privească în ochi în timp ce îi desfăcu șireturile cămășii ei albe.
Unul câte unul.
Îl lăsă să se aplece ca să-și atingă buzele de gâtul ei gol, chiar sub
ureche.
Mângâierea și limba care trecu peste locul în care fuseseră buzele lui
o făcură pe Manon să se arcuiască ușor. Apoi el se retrase. Se
îndepărtă.
Tocmai când mâinile-fantomă continuară să înainteze spre șoldurile
și talia ei, el deschise ușor gura, corpul tremurându-i de reţinere. Se
abţinea atunci când majoritatea bărbaţilor profitau de ce le oferea,
înfruptându-se din ea. Dar Dorian Havilliard spuse:
— Copoiul a minţit în seara aia, când a vorbit despre Aghiotanta ta.
Am simţit că minte – i-am gustat minciuna.
O parte din pieptul ei încordat se relaxă.
— Nu vreau să vorbesc despre asta.
El se apropie din nou, iar mâinile-fantomă se mișcară sub sânii ei. Ea
scrâșni din dinţi.
— Și despre ce vrei să vorbim, Manon?
Ea nu era sigură că îi mai rostise vreodată numele. Și felul în care îl
spusese…
 — Nu vreau să vorbesc deloc, îi răspunse. Și nici tu, adăugă ea, cu o
privire plină de înţeles.
Zâmbetul întunecat și tăios reapăru, iar când el se apropie din nou,
mâinile lui le înlocuiră pe cele fantomă.
Atingându-i șoldurile, talia, sânii, în cercuri indolente și lente, pe care
ea îi permise să le traseze, doar pentru că nimeni nu îndrăznise
niciodată. Fiecare atingere a pielii lui de a ei lăsa o urmă de foc și gheaţă.
Se bucură, fascinată, de fiecare mișcare senzuală. Nici măcar nu se
gândi să obiecteze când Dorian îi scoase cămașa și îi studie corpul gol,
carnea cu cicatrice.
Lăcomia i se citi pe chip când se uită atent la sânii și abdomenul ei –
la cicatricea care-l traversa.
Pofta se transformă în ceva îngheţat și rău.
— O dată, m-ai întrebat unde trag linie între a ucide pentru a proteja
și a o face de plăcere. Degetele îi atinseră cicatricea de pe abdomen. Am
să trec de cealaltă parte a liniei când am să o găsesc pe bunica ta.
Un fior îi străbătu corpul, făcându-i sfârcurile să se întărească. El se
uită la ei și apoi trasă un cerc în jurul unuia. Dorian se aplecă, buzele și
după aceea limba lui urmând linia desenată de degetul său. Ea îşi
reprimă geamătul care i se năștea în gât, mușcându-și buza, și înfigându-
și mâinile în buclele lui mătăsoase.
Încă-i ţinea sfârcul între buze când îi întâlni din nou privirea, ochii de
safir fiind umbriţi de gene negre, și-i spuse:
— Vreau să-ţi gust fiecare centimetru.
Manon renunţă la pretextul raţiunii când regele îşi ridică fruntea și o
sărută.
Și cu toată dorinţa lui de a o gusta, când deschise gura, i se păru lui
Manon că regele avea gust de mare, de dimineaţă de iarnă; ceva atât de
străin și totuși atât de familiar, să o facă să geamă.
Își strecură degetele spre maxilarul ei, înclinându-i faţa ca să o sărute
mai pasional, fiecare mișcare a gurii lui fiind o promisiune senzuală care
o făcu să se arcuiască spre el și să îi întâmpine toate mișcările când o
exploră și o tachină până ce abia mai fu în stare să gândească.
Ea nu se gândise la cum ar fi fost să-și piardă controlul. Și să nu fie o
slăbiciune, ci o libertate.
Mâinile lui Dorian îi alunecară pe coapse ca și când i-ar fi savurat
mușchii de acolo, apoi împrejur – cuprinzându-i partea din spate,
frecând-o de fiecare centimetru tare al lui. Sunetul slab din gâtul ei fu
întrerupt când o ridică de pe perete cu o mișcare lină.
Manon îi cuprinse talia cu picioarele când o purtă spre pat, încă
devorând-o cu sărutări când o întinse sub el, în timp ce îi descheie
pantalonii nasture cu nasture, apoi îi scoase.
Dar Dorian se retrase în sfârșit, lăsând-o să gâfâie când o studie,
goală în faţa lui. Cu un deget, o mângâie pe interiorul coapsei. Mai sus.
— Te-am dorit din prima clipă în care te-am văzut în Oakwald, spuse
el încet și răgușit.
Manon se întinse ca să-i scoată cămașa, pânza albă alunecând ca
să-i dezvăluie pielea bronzată și mușchii conturaţi.
— Da, fu tot ce îi spuse ea, în timp ce îi desfăcea cureaua, cu mâinile
tremurânde. Da, spuse din nou, când Dorian îi atinse cu un mont mijlocul
și mormăi aprobator la ceea ce găsi.
Hainele lui căzură pe podea, lângă ale ei. Manon îi permise să-i ridice
braţele deasupra capului, magia lui ţintuind-o ușor de încheieturile
mâinilor pe saltea în timp ce o atinse, mai întâi cu acele mâini păcătoase,
apoi cu gura lui păcătoasă. Și, când Manon trebui să îl muște de umăr ca
să-și înăbușe geamătul când o excită, Dorian Havilliard o pătrunse
adânc.
Ei nu-ɨ mai păsă cine era, cine fusese și ce promisese cândva să fie
atunci când el se mișcă. Își trecu mâinile prin părul lui des și peste
mușchii spatelui când se încordau și se unduiau cu fiecare mișcare care
o conducea din nou spre orgasmul sclipitor. Aici nu era decât carne, foc
și fier; aici nu exista decât nevoia egoistă a ambelor trupuri.
Mai mult. Voia mai mult – voia totul.
Poate că-i șoptise asta, poate că-l implorase deoarece Întunericul îi
era martor, Dorian îi oferi ce-și doreau amândoi.
Când se liniști în cele din urmă, rămase peste Manon, cu buzele la un
milimetru deasupra buzelor ei – plutind după ce o sărutase brutal, ca să-
și înece strigătul când avu orgasm.
Tremura… în urma a ceea ce-i făcuse el, orice ar fi fost. Dorian îi
dădu la o parte o șuviţă de pe faţă, cu degetele tremurânde.
Ea nu îşi dăduse seama de cât de liniștită era lumea – de cât de
zgomotoși fuseseră probabil, mai ales cu atât de mulţi Fae prin apropiere.
El era tot deasupra ei, în ea. Încă gâfâind, îşi îndreptă privirea de safir
spre gura ei.
— Asta ar fi trebuit să ne detensioneze.
Ea vorbi încet când hainele lui alunecară, împinse de mâinile-
fantomă.
— Si a făcut-o?
El îi contură buza de jos cu degetul mare și tremură când ea i-l sărută
pasional.
— Nu. Nici pe departe.
Dar lumina gri care se strecura în cameră, făcând pereţii argintii,
anunţa deja răsăritul. El păru să o observe în aceeași clipă cu ea.
Mormăind încet, se ridică de pe ea. Ea se îmbrăcă rapid și doar când îşi
lega șireturile de la cămașă, Dorian spuse:
— Noi doi n-am terminat.
Și promisiunea pur masculină o făcu să-și dezgolească dinţii.
Dorian îi aruncă un nou zâmbet pur masculin, ridicând din sprâncene
și ieși pe ușă la fel de tăcut cum sosise. Păru să se oprească în prag – ca
și când un cuvânt i-ar fi stârnit interesul. Dar ieși, ușa închizându-se cu
un ţăcănit slab, liniștit și calm.
Manonse uită cu gura căscată după el, înjurându-și sângele pentru că
se încălzi din nou, pentru… ce-i permisese să-i facă.
Se întrebă ce ar fi zis Dorian dacă i-ar fi spus că nu-ɨ permisese
niciodată unui bărbat să stea așa deasupra ei. Nici măcar o dată.
Se întrebă ce ar fi spus dacă i-ar fi zis că voia să îşi înfigă dinţii în
gâtul lui, ca să afle ce gust avea; să-i atingă cu gura și alte părţi și să
vadă ce gust avea acolo.
Manon îşi trecu mâinile prin păr și se lăsă pe pernă, întunericul o
învălui.
Se rugă în liniște ca Abraxos să se întoarcă în curând. Prea mult timp
– petrecuse prea mult timp printre acești oameni și masculi Fae. Trebuia
să plece. Elide era în siguranţă aici – poate că Regina Terrasenului era în
multe feluri, dar Manon știa că avea să o protejeze pe Elide.
Dar, cu Cele Treisprezece împrăștiate și probabil moarte, indiferent
de ce afirmase Dorian, Manon nu știa sigur încotro să se îndrepte după
ce ar fi plecat. Lumea nu i se mai păruse niciodată atât de mare.
Și atât de goală.

În ciuda epuizării, Elide abia dormi în timpul nopţii lungi în care ea și

Lorcan se legănau în hamacuri cu ceilalţi marinari. Mirosurile, sunetele,
legănatul mării… Toate o sâcâiau și nimic nu o făcea să se liniștească.
Un deget păru să o trezească împungând-o, ca și când i-ar fi spus să fie
atentă, dar… nu era nimic.
Lorcan se agită și se roti ore întregi. De parcă aceeași forţă l-ar fi
implorat să se trezească.
Ca și când el ar fi așteptat ceva.
Lorcan îşi epuizase puterea până să ajungă la navă, deși nu arătase
niciun semn de oboseală, în afară de o mică încordare a gurii. Dar Elide
știa că era aproape de ceea ce el îi descrise ca fiind epuizare. Știa pentru
că la câteva ore după aceea, mica atelă de magie care-i susţinea glezna
tot pâlpâia.
După ce Manon o informase despre soarta nesigură a Celor
Treisprezece, Elide se ferisr în mare parte din calea însoţitoarelor ei,
lăsându-le să discute cu femeia roșcată care îi găsise pe plajă. La fel
procedase și Lorcan. El le ascultase discuţiile și planurile cu chipul
încordat, ca și când ceva încolăcit în el s-ar fi strâns cu fiecare clipă.
Urmărindu-l cum dormea la doar câţiva pași distantă, chipul dur
îmblânzindu-se în somn, o mică parte din Elide se întrebă dacă nu cumva
ea aduse un alt pericol asupra reginei. Se întrebă dacă ceilalţi
observaseră cât de des fusese îndreptată privirea lui Lorcan către spatele
lui Aelin, aţintită, chiar.
Ca și când i-ar fi simţit atenţia, Lorcan deschise ochii și îi întâlni
privirea fără să clipească. Pentru o clipă, ea studie privirea prifundă de la
doar câţiva pași distanţă, eterică în lumina argintie de dinaintea
răsăritului.
El fusese dispus să moară pentru ea.
Chipul aspru se mai îmblânzi când privirea îi alunecă pe braţul care-i
aluneca în afara hamacului. Pielea tot mai era un pic umflată, dar…
vindecată miraculos. Ea îi mulţumise lui Gavriel de două ori deja, dar el o
ignoră, dând ușor din cap și ridicând din umeri.
Un mic zâmbet apăru pe buzele dure ale lui Lorcan când se întinse
peste spaţiul dintre ei și îşi trecu degetele bătătorite pe braţul fetei.
— Tu ai ales asta? şopti el un pic mai tare decât scârţâitul funiilor
hamacului. Cu degetul mare îi mângâie palma.
Elide îi studie cu atenţie toate ridurile. Nord – azi aveau să plece
acasă.
— Credeam că este evident, spuse ea la fel de încet, obrajii
încălzindu-i-se.
El îşi împleti degetele cu ale lui Elide, o emoţie necunoscută ei
pâlpâind ca lumina stelelor în ochii negri.
— Trebuie să vorbim, spuse el.
Strigătul santinelei fu cel care îi făcu să tresară. Unul complet
îngrozit.
Elide aproape se răsturnă din hamac, marinarii trecând repede pe
lângă ea. Până să-și dea părul din ochi, Lorcan deja dispăruse.
Diversele punţi erau aglomerate, iar ea trebui să șchiopăteze pe scări
ca să vadă ce îi stârnise. Pe celelalte nave oamenii erau treji și agitaţi.
Dintr-un motiv întemeiat.
Traversând orizontul vestic o altă flotă se îndrepta spre ei.
Iar Elide știu că nu era una chemată de Aelin.
Fenrys şopti lângă ea pe trepte:
— Maeve!
 CAPITOLUL 61

Nu avură de ales decât să o întâmpine. Flota lui Maeve era ajutată de

vânt și de curenţi, iar ei nu ar fi ajuns la ţărm înainte să fie prinși. Și să
fugă de soldaţii Fae… Nu era o opţiune.
Rowan și Aedion îi expuseră lui Aelin toate variantele. Toate aveau
același deznodământ: confruntarea. Iar ea era încă epuizata, atât de
epuizată încât… Știa cum aveau să decurgă lucrurile.
Maeve avea trei nave în plus. Și războinici nemuritori. Cu magie.
Dură mult prea puţin timp pentru ca pânzele negre să umple cerul și
ei să afle că bărcile inamice erau mai bine făcute, iar soldaţii lor mult mai
antrenaţi. Rowan și grupul lui supervizaseră mare parte din antrenament
și detaliile oferite nu erau încurajatoare.
Maeve le trimise un mesaj cu o barcă ʗu vâsle, ornată cu sculpturi.
Să se predea – sau să fie trimiși pe fundul oceanului. Aelin avea timp
să decidă până a doua zi dimineaţă.
O zi întreagă, astfel încât frica să dea roade și să se răspândească
printre oamenii lor.
Aelin se întâlni din nou cu Rowan și cu Aedion. Grupul nu fusese
chemat de regina lor, deși Lorcan pășea ca o bestie în cușcă, iar Elide
urmărea cu un chip care, în mod impresionant, nu dezvăluia nimic.
Ea nu avea nicio soluţie. Dorian rămase tăcut, cu toate că se uita des
între ea și Manon. Ca și când ar fi avut o nedumerire. El nu spuse care
era.
Aedion insistă să atace – să adune în liniște bărcile și să atace. Însă
Maeve s-ar fi așteptat la manevra asta. Și ei ar fi putut ataca mai repede
cu magia, decât cu săgeţile de foc și harpoanele.
Timpul. Numai timpul îi rămânea ei la îndemână.
Ei dezbătură și speculară problema și plănuiră. Rowan încercă să-i
sugereze să fugă. Ea nu îl întrerupse, doar ca să-l lase să-și dea seama
cât de stupidă era ideea. După noaptea trecută, ar trebui să fie conștient
că nu avea de gând să-l părăsească. Nu de bunăvoie.
Așadar, soarele apuse. Iar flota lui Maeve aștepta, urmărind
pregătită. Ca o panteră întinsă, gata să atace la răsărit.
Timpul. Singura ei unealtă – și pierzania ei. Și timpul expirase.
Aelin numără pânzele negre de nenumărate ori, când noaptea îi
învălui.
Și nu știu ce să facă.
 Era inacceptabil, hotărâse Rowan în lungile ore de dezbateri.
Inacceptabil că făcuseră atât de multe, doar ca să fie opriţi nu de
Erawan, ci de Maeve.
Ea nu catadicsise să-și facă apariţia, chiar dacă nu era stilul ei.
La răsărit, avea să accepte personal predarea lui Aelin, în văzul
tuturor. Iar apoi… Rowan nu știa ce urma să facă după aceea. Ce voia
Maeve, în afară de chei.
Aelin fusese atât de calmă. Era șocată, îşi dăduse el seama. Aelin
intrase în șoc. Rowan o văzuse înfuriindu-se și ucigând, râzând și
plângând, dar nu o văzuse niciodată… pierdută. Iar el se ura pentru asta,
dar nu găsea o cale de scăpare. Nu găsea o cale ca ea să scape.
Aelin dormea buștean când Rowan se holbă la tavanul de deasupra
patului, apoi îşi îndreptă privirea spre ea. El îi studie liniile feţei, buclele
aurii, toate cicatricele albe ca luna și spiralele negre de cerneală.
Aplecându-se liniștit, o sărută pe frunte.
Nu avea să permită să se termine aici, să-i distrugă.
El cunoștea blazoanele care fluturau sub coroana lui Maeve. Le
numărase și le catalogase toată ziua, scotocind în adâncurile memoriei
sale.
Rowan se îmbrăcă și așteptă până se strecură pe hol înainte să-și
pună centura cu sabia. Cu mâna încă pe mâner, se mai uită o dată la ea.
Pentru o clipă, trecutul îl acapară – pentru o clipă, o văzu așa cum o
zărise pe acoperișurile din Verese, beată și căzută zdravăn. El îşi luase
forma de uliu, evaluându-și noua pradă, iar ea îl observase și, deși
distrusă și clătinându-se, tot îl reperase acolo. Și scosese limba la el.
Dacă cineva i-ar fi spus că femeia beată, certăreaţă și amară avea să
devină singurul lucru fără de care nu putea trăi… Rowan închise ușa.
Asta era tot ce putea să-i ofere el.
Rowan ajunse pe puntea principală și se transformă, abia zărindu-se
când se protejă și zbură spre cerul sărat al nopţii – în mijlocul flotei lui
Maeve.
Verișorul lui Rowan avu destulă minte ca să nu încerce să-l ucidă pe
loc.
Ei erau destul de apropiaţi ca vârstă, așa că Rowan crescuse
împreună cu el, în casa unchiului său de alături, după moartea părinţilor
lui. Dacă unchiul său ar fi murit, Enda ar fi luat pelerina de șef al casei lor
– era un prinţ cu un titlu important, proprietate și arme.
Enda, spre meritul său, îi simţi sosirea înainte ca Rowan să se
strecoare prin scutul slab de la ferestre. Iar Enda rămase așezat pe pat,
deși îmbrăcat pentru luptă, cu o mână pe sabie.
Verișorul lui îl măsură din cap până în picioare când Rowan se
transformă.
— Asasin sau mesager, prinţe?
— Niciuna, spuse Rowan înclinând ușor capul.
Ca și el, Enda avea părul argintiu, deși ochii verzi îi erau împestriţaţi
cu un maroniu care, uneori, putea să acopere tot verdele când era
nervos.
Dacă Rowan fusese crescut și menit pentru luptă, Enda se pricepea
să iște intrigi la curte. Verișorului său, în ciuda înălţimii și a musculaturii, îi
lipseau umerii laţi ai lui Rowan și constituţia masivă – deși asta ar fi putut
fi rezultatul diferitelor antrenamente la care participaseră. Enda știa
suficiente despre luptă, așa încât să fie trimis aici să conducă armata
tatălui său, dar educaţia lor se inter-sectase puţin după primele decade
ale tinereţii, când alergaseră împreună la moșia principală a familiei lui.
Enda îşi ţinu mâna pe mânerul sabiei subţiri, complet calm.
— Arăţi… diferit, spuse verișorul lui, încruntându-se. Mai bine.
Într-o vreme, Enda fusese prietenul lui – înainte de Lyria. Înainte de…
toate. Iar Rowan poate ar fi fost înclinat să-i explice cine și ce cauzaseră
schimbarea, dar nu avea timp. Nu, timpul nu era aliatul lui în seara asta.
— Și tu arăţi diferit, prinţe! spuse Rowan.
Enda schiţă un zâmbet.
— Poţi să-i mulţumești partenerei mele pentru asta.
Cândva, vorbele l-ar fi făcut să simtă un junghi agonizant. Faptul că
Enda pomenise de asta îi aminti că, poate, verișorul lui nu era un
războinic format în luptă, dar curteanul era la fel de priceput ca oricare
altul să observe detaliile importante – mirosul lui Aelin, acum împletit
pentru totdeauna cu al lui. Așadar, Rowan dădu din cap, schiţând și el un
zâmbet.
— A fost fiul lordului Kerrigan, nu-ɨ așa?
Într-adevăr, mirosul lui Enda era pătruns de un altul, revendicarea
fiind profundă.
— A fost. Enda zâmbi din nou, de data asta la inelul de pe degetul lui.
Ne-am căsătorit în vara asta.
— Vrei să-mi spui că l-ai așteptat o sută de ani?
Enda ridică din umeri, ţinând sabia mai ușor.
— Când vine vorba de persoana potrivită, prinţe, merită să aștepţi o
suta de ani.
Știa și el asta. Îl înţelegea atât de bine, încât gândul îi crăpa pieptul.
— Endymion, spuse el răgușit. Enda, trebuie să mă asculţi.
Erau destui oameni care ar fi putut chema gărzile, dar el îl cunoștea
pe Enda – sau îl cunoscuse. El era doar unul dintre cei câţiva verișori
care îşi băgaseră mulţi ani nasul în treaba lui. Încercaseră, se minună
Rowan acum, nu pentru bârfe, ci… ca să lupte să păstreze vie o parte din
el. Enda, mai mult decât oricare dintre ei.
Așadar, Endymion îl ascultă. Rowan încercă să fie concis, încercă să
îşi împiedice mâinile să-i mai tremure. La sfârșit, presupuse că cererea
lui era simplă.
După ce termină, Enda îl studie, răspunsul fiind ascuns în spatele
măștii neutre, antrenate la curte.
— Mă voi gândi la asta, spuse Enda.
Era cel mai bun lucru la care putea spera Rowan. Nu îi mai spuse
nimic vărului său înainte să se transforme din nou și să zboare în noapte
– spre un alt stindard lângă care mărșăluise cândva.
Iar Rowan trecu de la o navă la alta. Rosti același discurs. Ceru
același lucru.
Toţi verii lui îi dădură același răspuns. „Mă voi gândi la asta.”.

CAPITOLUL 62

Manon era treaza când Dorian dădu buzna în camera ei, cu o oră
înainte de răsărit. El ignoră cămașa descheiată, sânii mari din care
gustase chiar cu o zi în urmă și-i spuse:
— Îmbracă-te și urmează-mă!
Din fericire, vrăjitoarea îl ascultă. Deși avea sentimentul că, în mare
parte, o făcuse din curiozitate.
Când el ajunse la camera lui Aelin, se deranjă să bată la ușă – în
cazul în care regina și Rowan ar fi profitat de ultimele câteva ore
împreună. Dar regina era deja trează și îmbrăcată, iar prinţul nu se vedea
nicăieri. Aelin se uită o dată la chipul lui Dorian.
— Ce este?
El nu spuse niciunei femei nimic în timp ce le conduse în cală,
nivelurile superioare ale navei forfotind cu pregătirile pentru luptă.
În timp ce ei dezbătuseră și se pregătiseră în ultimele zile, el se
gândise la avertismentul lui Manon, după ce îi făcuse sângele să cânte
de plăcere. „Dacă nu vrei să afli exact ce părţi din mine sunt făcute din
fier când ai să mă atingi data viitoare, eu decid lucrurile astea.”.
Se gândise de nenumărate ori la felul în care cuvintele îi treziseră o
amintire. Rămăsese treaz toată noaptea când coborî în puţul lui, epuizat
de magie. Și, când începuse a se lumina…
Dorian trase cearșaful de pe oglinda vrăjitoarei, atent prinsă în
perete. De pe Lacăt – sau ce era obiectul. În reflexia mută, cele două
regine se încruntau în spatele lui.
Manon îşi scoase unghiile din fier.
— Dacă aș fi ˟în locul tău aș manevra cu grijă obiectul.
— Apreciez și am să ţin cont de avertisment, spuse el, întâlnind ochii
aurii în oglindă. Ea nu îi zâmbi. Nici Aelin. El oftă. Nu cred că oglinda
vrăjitoarei are vreo putere. Sau, mai degrabă, nu una brută, palpabilă.
Cred că puterea sa este cunoaşterea.
Pașii lui Aelin fură aproape tăcuţi când se apropie.
— Mi s-a spus că Lacătul o să-mi permită să unesc cele trei chei în
poartă. Crezi că oglinda știe cum să fac asta? El dădu pur și simplu din
cap, încercând să nu fie prea ofensat de scepticismul care-i contorsiona
chipul.
Aelin luă un fir descusut de pe jacheta ei.
— Dar ce legătură are Lacătul-oglinda-orice-ar-fi-asta cu flota care ne
respiră în ceafa?
El încercă să nu-și dea ochii peste cap.
— Are legătură cu ce a spus Deanna. Dar dacă Lacătul nu doar
unește cheile din nou în poartă, ci este o unealtă prin care să le
controlezi în siguranţă?
Aelin se încruntă la oglindă.
— Deci am să car chestia asta pe punte și am să o folosesc ca să-i
distrug flota lui Maeve cu cele două chei pe care le am? El inspiră adânc,
rugându-se zeilor să-i dea răbdare.
— Am spus că ɕu cred ca puterea oglinzii e cunoaşterea. Cred că îţi
va arăta cum să folosești în siguranţa cheile. Deci poţi să te întorci aici și
să le folosești fără consecinţe.
Ea clipi încet.
— Cum adică să mă întorc aici?
Manon îi răspunse, apropiindu-se când studie oglinda.
— Este o oglindă de călătorie.
Dorian dădu din cap.
— Gândește-te la cuvintele Deannei: „Focul și fierul unite, contopite
în argint, ca să afle ce trebuie găsit. Un singur pas e tot ce trebuie să
faci”. El arătă spre oglindă. Pășește în argint – și află.
Manon ţâţâi.
— Si presupun că noi două suntem focul și fierul.
Aelin îşi încrucișa braţele.
Dorian îi aruncă o privire strâmbă Reginei Terrasenului.
— Știi, și alţii pot să rezolve lucruri, nu numai tu.
Aelin se încruntă la el.
— Nu avem timp pentru presupuneri. Prea multe ar putea să meargă
prost.
— Ţi-a mai rămas puţină magie, îi răspunse Dorian, fluturând o mână
spre oglindă. Ai putea să intri și să ieși din oglinda asta înainte de răsărit.
Și să folosești ce afli ca să îi trimiţi lui Maeve un mesaj sigur.
— Încă pot lupta cu sabia – fără riscuri și fără să pierd vremea.
— Poţi să oprești lupta înainte ca pierderile să fie prea mari de
ambele părţi. Deja nu mai avem timp, Aelin, adăugă el precaut.
Ochii turcoaz îi erau calmi – dacă nu încă furioși că dezlegase
ghicitoarea înainte ei – dar ceva licări în ei.
— Știu, spuse ea. Speram… Ea scutură din cap, mai mult ca pentru
sine. Nu mai am timp, şopti ca și când ar fi fost un răspuns și se gândi la
oglindă, apoi la Manon, și expiră. Nu asta plănuiam.
— Știu, spuse Dorian schiţând un zâmbet. De asta nu-ţi place. Manon
întrebă înainte ca Aelin să-l atace:
— Dar unde ne va conduce oglinda?
Aelin îşi încleștă maxilarul.
— Sperăm că nu în Morath. Dorian se încordă. Poate că planul
acesta…
— Simbolul ne aparţine amându-rora, spuse Manon, studiind Ochiul
Elenei incrustat în oglindă. Și, dacă o să te ducă în Morath, o să ai nevoie
de cineva care știe pe unde să ieși.
Pe treptele din spatele calei se auziră niște pași zgomotoși. Dorian se
întoarse către ei, dar Aelin îi rânji lui Manon și se apropie de oglindă.
— Atunci, ne vedem dincolo, vrăjitoareo!
Capul auriu al lui Aedion apăru printre lăzi.
— Ce naiba…
Semnul ușor din cap al lui Aelin păru să fie tot ce îi trebuia lui Manon.
Ea îşi puse mâna peste a lui Aelin.
Ochii auriu îi întâlniră pe ai lui Dorian pentru o clipă, iar el deschise
gura ca să-i spună ceva, cuvintele ieșindu-i ca dintr-un câmp gol din
piept.
Dar Aelin și Manon apăsară sticla pătată cu mâinile unite.
Strigătul de avertisment al lui Aedion răsună prin cală când ele
dispărură.

CAPITOLUL 63

Elide urmări cum nava se poziţionă în faţa flotei care se ivea înaintea
lor și apoi fu învăluită de haos când Aedion începu să strige dedesubt.
 Știrea se află după câteva clipe. Se află când prinţul Rowan
Whitethorn ateriză pe puntea principală, tras la faţă, cu ochii plini de frică,
în timp ce Aedion ieși pe ușă, urmat de Dorian, care avea o vânătaie la
ochi. Plimbându-se și clocotind de furie, Aedion le spuse cum Aelin și
Manon trecuseră prin oglinda-lacăt – și dispăruseră, cum Regele
Adarlanului dezlegase ghicitoarea Deannei și le trimisese în ţinutul
argintiu ca să le ajute să aibă o șansă în această bătălie.
Ei coborâră în cală. Dar, indiferent de cât de tare forţă Aedion
oglinda, aceasta nu se deschise pentru el. Indiferent de cât o cercetă
Rowan cu magia lui, aceasta nu le dezvălui locul în care plecaseră Aelin
și Manon. Aedion scuipă pe podea, părând înclinat să îi mai învineţească
un ochi regelui, când Dorian le explică faptul că nu prea avusese de ales.
Nu părea să aibă păreri de rău – până ce Rowan refuză să-l privească în
ochi.
Numai când se adunară din nou pe punte, regele și creatura
metamorfică plecând să discute cu căpitanul despre noua schimbare de
situaţie, Elide îi spuse, precaută, lui Aedion în timp ce se plimbau:
— Faptul e consumat. Nu putem să așteptăm ca Aelin și Manon să
găsească o cale de a ne salva.
Aedion se opri, iar Elide se strădui să înfrunte furia care se concentra
asupra ei.
— Când am să vreau să-ţi aflu părerea în legătură cu modul în care
am să mă ocup de regina mea dispărută, am să ţi-o cer.
Lorcan mârâi la el. Dar Elide îşi ridică bărbia, chiar dacă insulta îi lovi
ceva în piept.
— Am așteptat la fel de mult ca tine ca să o regăsesc, Aedion. Nu
ești singurul care se teme să o piardă încă o dată.
Într-adevăr, Rowan Whitethorn îşi freca acum faţa. Ea bănuia că era
singura emoţie pe care ar fi afișat-o prinţul Fae.
Rowan îşi coborî mâinile, iar ceilalţi îl urmăriră, așteptându-i ordinele.
Chiar și Aedion.
Elide tresări când îşi dădu seama. Când căută dovada, dar nu o găsi.
— Continuăm pregătirile de luptă, spuse răgușit Rowan.
El se uită la Lorcan, apoi la Fenrys și Gavriel, iar înfăţișarea i se
schimbă total când îşi îndreptă umerii, iar duritatea și calculele i se citiră
în privire.
— E imposibil ca Maeve să nu știe că sunteţi aici. O să apeleze la
jurământul de sânge când o să ne doară cel mai mult.
Maeve. O mică parte din ea îşi dori să o vadă pe regina care putea
să-i controleze concentrarea neîncetată și afecţiunea lui Lorcan de
secole. Și poate să-i spună lui Maeve ce credea ea.
 Fenrys apucă mânerul sabiei și spuse mai încet decât îl auzise Elide
până acum:
— Nu știu cum să procedez.
Într-adevăr, Gavriel părea pierdut, studiindu-și mâinile tatuate ca și
când răspunsul s-ar fi aflat acolo.
Lorcan fu cel care spuse:
— Dacă sunteţi văzuţi luptând de partea asta, s-a terminat. Ori vă va
ucide pe amândoi, ori vă va face să regretaţi în alte feluri.
— Și cu tine cum rămâne? îl provocă Fenrys.
Lorcan îşi îndreptă privirea spre a ei, apoi din nou spre masculii din
faţa lor.
— Pentru mine s-a terminat cu luni în urmă. Acum nu trebuie decât
să aștept să văd ce va face în privinţa asta.
Dacă avea să-l omoare sau să-l târâie înapoi în lanţuri.
Lui Elide i se întoarse stomacul și evită impulsul de a-l apuca de
mână, de a-l implora să fugă.
— Ea o să-și dea seama că i-am evitat ordinul de a te ucide, spuse în
cele din urmă Gavriel. Dacă a lupta de partea lui Aelin nu ne condamnă
suficient, atunci asta cu siguranţă o va face. Și probabil că a făcut-o deja.
— Mai este o jumătate de oră până la răsărit, dacă voi doi vreţi să
încercaţi din nou, spuse Lorcan.
Elide se încordă, dar Fenrys spuse:
— Totul face parte dintr-un plan. Elide îşi ţinu respiraţia când el îi
studie pe masculii Fae – pe însoţitorii lui. Ca să ne despartă când Maeve
știe că, uniţi, am putea prezenta o ameninţare considerabilă.
— Nu ne-am întoarce niciodată împotriva ei, replică Gavriel. Nu,
confirmă Fenrys. Dar i-am oferi puterea aceea altcuiva.
Iar el se uită la Rowan când spuse:
— Când ne-ai cerut să-ţi venim în ajutor, primăvara trecută – când
ne-ai cerut să venim ca să apărăm Mistwardul, am plecat înainte ca
Maeve să afle. Am fugit.
— Destul, mormăi Lorcan.
Dar Fenrys continuă, uitându-se în ochii lui Rowan:
— Când ne-am întors, Maeve ne-a biciuit aproape până la moarte. L-
a legat pe Lorcan de stâlpi timp de două zile și l-a lăsat pe Cairn să-l
biciuiască până când a obosit. Lorcan ne-a ordonat să nu-ţi spunem – nu
știu din ce motiv. Dar eu cred că Maeve a văzut ce am făcut împreună în
Mistward și și-a dat seama cât de periculoși putem fi – pentru ea.
Rowan nu-și ascunse devastarea din privire când se întoarse spre
Lorcan – devastare pe care Elide o simţi ca pe un ecou în inima ei.
Lorcan îndurase asta… și tot îi era loial lui Maeve. Elide îşi trecu degetele
peste ale lui. Mișcarea nu trecu neobservată de ceilalţi, dar ei tăcură,
chibzuiţi. Mai ales când Lorcan îşi trecu și el degetul mare pe dosul mâinii
ei.
Iar Elide se întrebă dacă și Rowan înţelegea că ordinul lui Lorcan ca
ei să-și ţină gura nu făcea parte dintr-o strategie, ci că, poate, era o
metodă prin care să-l scutească pe prinţ de a se mai simţi vinovat De a
nu-și dori să se răzbune pe Maeve într-un mod care, cu siguranţă, l-ar fi
rănit.
— Știai că te-ar fi pedepsit înainte de a veni în Mistward? îi spuse
răgușit Rowan lui Lorcan.
Lorcan se uită în ochii lui.
— Toţi știam care va fi preţul.
Gâtul lui Rowan se mișcă atunci când înghiţi, iar el inspiră adânc,
îndreptându-și privirea spre scări, ca și când Aelin ar fi apărut cu salvarea
la îndemână. Dar ea nu o făcu, iar Elide se rugă ca, oriunde ar fi fost
acum regina, să obţină informaţiile de care aveau disperată nevoie.
Rowan le spuse tovarășilor lui:
— Știţi cum se va sfârși probabil lupta asta. Chiar dacă în flota
noastră sunt mulţi soldaţi Fae, șansele sunt încă împotriva noastră.
Cerul începu să capete nuanţe roz și purpurii când soarele se mișcă
sub valurile distante.
— Șansele au mai fost împotriva noastră și înainte, spuse Gavriel și-i
aruncă o privire lui Fenrys, care dădu serios din cap. Vom rămâne până
ce ni se va ordona contrariul.
Gavriel se uită la Aedion când spuse ultimul cuvânt. În ochii
generalului se citea ceva asemănător recunoștinţei.
Elide simţi atenţia lui Lorcan și îl găsi privind-o încă în timp ce îi
spuse lui Rowan:
— Elide o să meargă pe ţărm, păzită de oamenii de care te poţi lipsi.
Sabia mea îţi aparţine doar dacă faci asta.
Elide tresări, însă Rowan spuse:
— S-a făcut.

Rowan îi răspândi prin flotă, dând fiecăruia comanda câtorva nave. El

îi postă pe Fenrys, pe Lorcan și pe Gavriel pe navele dinspre centru și
spate, cât mai departe de Maeve. El și Aedion ocupară primele linii,
Dorian și Ansel comandând linia de nave din spatele lui.
Lysandra era deja sub valuri, ca de dragon de mare, pregătită pentru
ordinul lui de a distruge carena, prova și cârma navelor pe care le
marcase pentru ea. El ar fi pariat că, deși probabil navele Fae erau
apărate de scuturi, nu ar fi pierdut rezerve importante de putere
protejându-se sub apă. Lysandra avea să lovească repede și puternic și
să dispară înainte ca ei să-și dea seama cine și ce îi distrusese de sub
apă.
Soarele răsări, clar și strălucitor, aurind pânzele.
Rowan nu îşi permise să se gândească la Aelin – la locul în care se
afla, oricare ar fi fost acela.
Minutele treceau, iar Aelin tot nu se întorcea.
O bărcuţă cu vâsle din stejar ieși din flota lui Maeve și se îndreptă
spre el.
În barcă erau trei oameni, însă niciunul dintre ei nu era Maeve.
El simţi miile de ochi de ambele părţi ale fâșiei prea înguste de apă
dintre flotele lor, care urmăreau apropierea bărcii. Care îl urmăreau pe el.
Un mascul în uniforma lui Maeve se ridică în picioare cu un echilibru
supranatural Fae, în timp ce vâslașii ţinură barca pe loc.
— Maiestatea Sa așteaptă răspunsul vostru.
Rowan plonjă în rezervele lui epuizate de putere, păstrându-și chipul
calm.
— Informeaz-o pe Maeve că Aelin Galathynius nu mai este prezentă
ca să-i dea un răspuns.
Singurul semn de șoc afișat de mascul fu doar clipitul său. Creaturile
lui Maeve erau prea bine instruite, prea conștiente de pedeapsa primită
pentru dezvăluirea secretelor ei.
— Prinţesei Aelin Galathynius i se ordonă să se predea, spuse
masculul.
— Regina Aelin Galathynius nu se află pe această navă și nici pe
oricare alta din flota asta. De fapt, nu este pe ţărm sau în tărâmurile din
apropiere. Așadar, Maeve va afla că a făcut atâta drum degeaba. Vă vom
lăsa flota în pace, dacă veţi proceda la fel.
Masculul îi rânji superior.
— Ai vorbit ca un laș care știe că este copleșit numeric. Ai vorbit ca
un trădător.
Rowan schiţă un zâmbet către mascul.
— Să vedem ce are acum de spus Maeve.
Masculul scuipă în apă, dar cei din barcă vâsliră înapoi spre flotă.
Pentru o clipă, Rowan îşi aminti ultimele cuvinte adresate lui Dorian
înainte să-l trimită pe rege ca să-și protejeze propria linie de nave.
Nu mai era cazul să-și ceară scuze. Aelin fie avea să se întoarcă,
fie… el nu îşi permise să se gândească la alternativă. Dar puteau să
tragă de timp pe cât de mult posibil, să încerce să scape – pentru ea și
pentru viitorul acestei flote.
 Chipul lui Dorian dezvăluise aceleași gânduri când dăduse mâna cu
el și-i spusese încet:
— Nu este un lucru atât de greu să mori pentru prietenii tăi, nu-ɨ așa?
Rowan nu se deranjase să insiste în convingerea lui că aveau să
supravieţuiască. Regele fusese instruit în arta războiului, chiar dacă nu o
practicase încă. Așadar, Rowan îi zâmbise sever și-i răspunsese:
— Nu, nu este.
Cuvintele răsunară din nou prin el când barca mesagerului dispăru.
Și, pentru cât le-ar fi fost de folos, pentru cât ar fi putut ei să tragă de
timp, Rowan îşi întări din nou scuturile.
Soarele răsărise deasupra orizontului când răspunsul lui Maeve sosi.
Nu era un mesager într-o șalupă, ci o ploaie de săgeţi – erau atât de
multe, încât se făcu întuneric atunci când traversară cerul cu boltă.
— Apăraţi-vă! le strigă Rowan nu doar stăpânilor magiei, ci și
bărbaţilor înarmaţi care îşi ridicaseră scuturile îndoite și uzate deasupra
lor când săgeţile căzură dincolo de linie.
Săgeţile loviră, iar magia lui se îndoi sub atacul lor. Vârfurile le
fuseseră înfășurate cu o magie proprie, care îl făcu pe Rowan să
scrâșnească din dinţi. Pe celelalte nave, unde scutul nu era rezistent, unii
bărbaţi ţipară.
Flota lui Maeve începu să se îndrepte încet spre ei.

CAPITOLUL 64

Aelin avea un corp care nu era un trup.

Știa doar din cauză că, în vidul acesta, în amurgul ceţos, Manon avea
un corp. Unul aproape transparent, ca de fantomă, dar… cu toate
acestea, avea o formă.
Dinţii și unghiile lui Manon licăriră în lumina slabă când ea studie
ceaţa gri care se rotea.
— Ce este locul ăsta? Oglinda le transportase… oriunde aici, oriunde
s-ar fi aflat.
— Nici eu nu știu, vrăjitoareo!
Oare se oprise timpul dincolo de ceaţă? Renunţase Maeve să atace
când aflase că ea nu era prezentă – sau atacase oricum? Aelin nu se
îndoia de faptul că Rowan avea să rămână pe poziţie pe cât de mult
posibil. Nu se îndoia că el și Aedion aveau să-i conducă. Dar…
Dacă oglinda vrăjitoarei era Lacătul pe care îl căutase, se așteptase
să aibă vreun soi de reacţie imediată la cele două chei Wyrd pe care le
ascunsese în jachetă.
Nu… la asta. Nu la absolut nimic.
Aelin o scoase pe Goldryn. În ceaţă, rubinul sabiei pâlpâi – singura
culoare, singura lumină.
— Ţinem aproape; vorbim doar când este necesar, spuse Manon.
Aelin înclina să fie de acord. Stăteau pe pământ, dar ceaţa îi
ascundea picioarele – ascundea orice bănuială că aveau pământ sub
tălpi, mai puţin târșâitul slab.
— Bănuiești încotro? şopti Aelin. Dar ele nu fură nevoite să decidă.
Dar din lumina care se undui și se întinse, apărură niște siluete care
prinseră formă.
Aelin află trei lucruri când lumina și culoarea le învăluiră și deveniră
palpabile.
Cine era în faţa lor nu le vedea și nici nu le auzea sau simţea mirosul.
Și ele se aflau în trecut. Mai exact, în urmă cu o mie de ani.
În genunchi, într-o trecătoare montană întunecată și pustie, cu
sângele picurându-i din nas și lacrimile curgându-i prin praful de pe faţă
și stropindu-i, în faţa unui sarcofag negru, era Elena Galathynius.
Pe tot sarcofagul, semnele Wyrd licăreau cu o flacără slabă și
albastră. Iar în centrul lui… Se afla Ochiul Elenei, amuleta prinsă în
piatră, al cărei aur galben nelustruit strălucea.
Apoi, ca și când o suflare fantomatică trecu peste el, Ochiul se stinse,
împreună cu semnele Wyrd.
Elena întinse o mână tremurând ca să răsucească Ochiul, rotindu-l
de trei ori în piatra neagră. Ochiul ţăcăni și se rostogoli în mâna Elenei,
sigilând sarcofagul și încuindu-l.
— Ai avut Lacătul în tot acest timp. Dar oglinda…
— Cred, şopti Aelin, că am fost în mod intenţionat induse în eroare în
privinţa obiectului pe care trebuie să-l recuperăm.
— De ce? spuse Manon la fel de încet.
— Presupun că urmează să aflăm.
O amintire – asta era. Dar ce era atât de important, încât fuseseră
trimise să îl recupereze, când toată lumea aceea nenorocită se năruia în
jurul lor?
Aelin și Manon rămaseră tăcute când scena se desfășura. Când, în
sfârșit, adevărurile se împletiră.

CAPITOLUL 65
 Răsăritul în Trecătorile de obsidian
Lacătul făurise sarcofagul din munte.
Îi luase toată puterea ca să-l lege strâns, pe Erawan, de piatră, să-l
închidă înăuntru chiar.
Ea simţea cum Regele Întunecat dormea înăuntru. Auzea ţipetele
armatei lui decăzute înfruptându-se din carnea oamenilor, departe în
valea de dedesubt. Cât aveau să mai lupte după răspândirea veștii
înfrângerii lui Erawan?
Ea nu era destul de proastă să spere că tovarășii ei supravieţuiseră
măcelului. Nu atât de mult timp.
În genunchi, pe roca neagră și ascuţită, Elena se uită la sarcofagul
din obsidian, la simbolurile sculptate. La început, străluciseră, dar acum
se stinseră și se răciră – se liniștiră. Când furase Lacătul de la tatăl ei, în
urmă cu multe luni, ea nu știuse – nu înţelesese – adevărata profunzime
a puterii lui. Încă nu știa de ce el îl făurise, ci doar că puterea Lacătului
putea fi folosită o singură dată. Iar acea putere… o, puterea imensă și
distrugătoare… îi salvase pe toţi.
Gavin, întins și însângerat în spatele ei, se agită. Faţa îi era atât de
distrusă, încât ea abia îi vedea trăsăturile frumoase și feroce. Braţul
stâng îi era inutil pe lângă corp. Era preţul plătit pentru distragerea lui
Erawan, cât ea dezlănţuise puterea Lacătului. Dar nici măcar Gavin nu
știuse ce plănuise ea. Ce furase și ce ascunsese în ultimele luni.
Ea nu regreta asta. Nu când lui îi cruţase viaţa. Mai rău.
Gavin se uită la sarcofag, la amuleta goală și complicată a Lacătului
din palma pe care şɨ-o sprijinea pe coapsă. El o recunoscu imediat,
deoarece o văzuse la gâtul tatălui ei în primele săptămâni din Orynth.
Piatra albastră din mijloc era acum epuizată, slab luminată, unde,
cândva, pâlpâise un foc interior. Abia îi mai rămăsese un strop de putere.
— Ce ai făcut? Vocea îi era spartă și răgușită din cauza strigătelor,
când o ajutase cu Erawan. Ca să-i câştige timp, să-și salveze oamenii.
Elena strânse Lacătul în pumn.
— El este închis. Nu poate scăpa.
— Lacătul tatălui tău…
— s-a terminat, spuse ea, îndreptându-și atenţia spre zecile de figuri
antice, acum de partea cealaltă a sarcofagului.
Gavin tresări, mișcarea bruscă a trupului său distrus făcându-l să
șuiere.
Ei nu aveau forme. Erau doar fragmente de lumini și umbre, vânt și
ploaie, muzică și amintiri. Entităţi separate, și totuși parte a unei
majorităţi, a unei conștiinţe.
Toţi se uitau la Lacătul spart cu piatră mată din mâinile ei.
 Gavin îşi plecă fruntea spre roca udă de sânge și îşi feri privirea.
Elenei îi tremurară oasele în prezenţa lor, dar îşi ţinu fruntea sus.
— Descendenţa surorii noastre ne-a trădat, spuse unul din mare și
cer și furtuni.
Elena scutură din cap, încercând să înghită. Cedând.
— Ne-am salvat. L-am oprit pe Erawan…
— Proasto, spuse una dintre vocile schimbătoare, de oameni și
animale. Corcitură proaspătă! Nu te-ai gândit de ce a purtat-o tatăl tău,
de ce nu s-a grăbit în toţi acești ani, adunându-și puterea? A vrut să o
folosească – pentru a pune din nou cele trei chei Wyrd în poartă și a ne
trimite acasă înainte de a o închide pentru totdeauna.
Pe noi și pe Regele Întunecat. Lacătul a fost făcut pentru noi – promis
nouă. Iar tu l-ai distrus.
Elena se sprijini cu o mână de pământ ca să nu se clatine.
— Tatăl meu poartă cheile Wyrd?
El nu făcuse niciodată nici măcar o aluzie… iar Lacătul… ea crezuse
că era o simplă armă. O armă pe care el refuzase să o folosească în
acest război sângeros.
Ei nu îi răspunseră, tăcerea fiind o confirmare suficientă.
Un mic zgomot spart îi ieși din gât.
— Îmi pare rău, şopti Elena.
Furia îi hurui în oase, ameninţând să-i oprească inima în piept. Cea
făcută din foc, din lumină și cenușă păru să se abţină, păru să se
oprească în faţa furiei ei.
Ca să-și amintească.
Nu-și văzuse mama și nici nu-ɨ vorbise de când ea îşi părăsise corpul
ca să făurească Lacătul. De când Rhiannon Crochan o ajutase pe Mala
să-și verse în amuletă propria-i esenţă, mulţimea puterii din mica oglindă
a vrăjitoarei deghizate în piatră albastră trebuind să fie dezlănţuită doar o
dată. Ei nu îi spuseseră niciodată Elenei de ce. Nu îi spuseseră că nu era
o simplă armă pe care, cândva, tatăl ei urma să fie nevoit să o
folosească, în disperare de cauză.
Preţul: corpul muritor al mamei ei, viaţa pe care şɨ-o dorise pentru ea,
alături de Brannon și copiii lor. Trecuseră zece ani de atunci. Preţ de
zece ani, tatăl ei nu încetase să aștepte ca Mala să se întoarcă, în
speranţa că avea să o vadă din nou. Măcar o dată.
„Nu îmi voi aminti de voi”, le spusese tuturor Mala înainte să se
dăruiască făuririi Lacătului. Și totuși, iat-o, oprindu-se, ca și când și-ar fi
amintit.
— Mamă, se auzi într-o șoaptă spartă rugămintea Elenei. Mala,
Aducătoarea-Focului, îşi mută privirea de la ea. Cel care vedea totul cu
ochi înţelepţi și calmi spuse:
— Eliberează-l! Așadar, am fost trădaţi de aceste bestii pământești.
Haideţi să le întoarcem favoarea! Eliberează-l pe Regelw Întunecat din
sicriu!
— Nu! se rugă Elena, ridicându-se în picioare. Te rog… te rog!
Spune-mi ce trebuie să fac ca să-mi răscumpăra greșeala, dar te rog să
nu-l eliberezi! Te implor!
— El se va ridica într-o zi, spuse cel din întuneric și moarte. El se va
trezi. Ai irosit puterea Lacătului nostru pe o prostie, când ai fi putut
rezolva totul, dacă ai fi avut răbdare și minte să înţelegi.
— Atunci, să se trezească, imploră Elena, cu vocea spartă. Să
moștenească altcineva acest război – cineva mai bine pregătit.
— Lașo! spuse cel cu o voce ca de oţel, scuturi și săgeţi. Ești o lașă
dacă arunci povara altcuiva!
— Te rog! spuse Elena. Am să vă dau orice, orice, dar nu asta. La
unison, ei se uitară la Gavin.
Nu…
Dar mama el fu cea care spuse:
— Am așteptat atâta timp ca să ne întoarcem acasă. Mai putem
aștepta un pic. Ai grijă de acest… loc încă puţin.
Nu erau doar zei, ci fiinţe superioare, diferite. Pentru care timpul era
fluid, iar corpurile, niște lucruri schimbătoare și care puteau exista în mai
multe locuri, întinși ca niște plase aruncate. Erau la fel de puternici, de
imenși și de eterni, așa cum era omul pentru o muscă efemeră.
Nu se născuseră în această lume. Poate că deveniseră captivi aici,
după ce trecuseră printr-o poartă Wyrd. Iar ei făcuseră o înţelegere cu
tatăl ei, cu Mala, ca, în cele din urmă, să îi trimită acasă, alungându-l pe
Erawan împreună cu ei. Iar ea le stricase înţelegerea. Cel cu trei feţe
spuse:
— Vom aștepta. Dar trebuie să plăteși un preţ. Și să ne faci o
promisiune.
— Spuneţi ce vreţi, zise Elena.
Dacă i l-ar fi luat pe Gavin, l-ar fi urmat. Ea nu era moștenitoarea
tronului talălui ei. Nu conta dacă ieșea din trecătoarea montană. Nu era
tocmai sigură că ar fi putut suporta să îl mai vadă – nu după aroganţa,
mândria și fariseismul ei. Brannon o implorase să asculte, să aștepte. În
schimb, ea îi furase Lacătul și fugise cu Gavin în noapte, disperată să
salveze aceste tărâmuri.
Cel cu trei feţe o studie.
— Cineva din familia Matei va sângera din nou ca să făurească un
nou Lacăt. Și tu îi conduce, ca pe un miel la tăiete ca să plătească preţul
pentru că tu ai ales să-i zădărnicești puterea aici, pentru lupta asta
neînsemnată. Îi vei arăta acestui urmaș cum să făurească un nou Lacăt
cu darurile Matei, cum să îl folosească pentru a mânui cheile și a ne
trimite acasă. Târgul nostru iniţial rămâne valabil; îl vom lua pe Regele
Întunecat cu noi. Îl vom spulbera pe lumea noastră, unde va fi doar praf și
amintire. După ce vom pleca – îi vei arăta urmașului cum să închidă
poarta în urma noastră cu Lacătul care să o menţină intactă pentru
totdeauna, renunţând la ultima picătură de forţă vitală. Așa cum a fost
pregătit să o facă tatăl tău, la momentul potrivit.
— Te rog, şopti Elena.
Cel cu trei feţe rosti:
— Spune-i lui Brannon al Focului Sălbatic ce s-a petrecut aici; spune-
i preţul pe care îl va plăti într-o zi un urmaș de-al său. Spune-i să se
pregătească pentru asta.
Elena asimila cuvintele, condamnarea.
O voi face, şopti ea.
Dar ei dispărură lăsând doar o urmă de căldură ca și când o rază de
soare i-ar fi atins obrazul.
Gavin ridică fruntea.
— Ce ai făcut? întrebă el din nou. Ce le-ai dat?
— Nu ai… auzit?
— Doar pe tine, spuse el răgușit, cu faţa îngrozitor de palidă. Nu și pe
ceilalţi.
Ea se holbă la sarcofagul din piatră neagră din faţa lor, înrădăcinată
în pământul trecătorii. Ei trebuiau să construiască ceva în jurul lui ca să-l
ascundă, să-l protejeze.
— Preţul va fi plătit… mai târziu zise Elena.
— Spune-mi.
Cu buzele-i umflate și crăpate, abia reuși să rostească vorbele.
De vreme ce ea se condamnase deja, dacă tot îşi condamnase
descendenţa, îşi dădu seama că nu mai avea nimic de pierdut minţind.
Nu de data asta, nu de această ultimă dată.
— Erawan se va trezi din nou – într-o zi. Când va sosi clipa, îi voi
ajuta pe cei care trebuie să se lupte cu el.
În ochii lui se citea neîncrederea.
— Poţi să mergi? îl întrebă ea, întinzând mâna ca să-l ajute să se
ridice.
Soarele care se ridica, poleia munţii negri în auriu și roșu. Ea nu avea
nicio îndoială că valea din spatele lor era scăldată în sânge.
Gavin îşi relaxă prinsoarea, degetele fiindu-i încă rupte, din locul în
care ţinuse mânerul sabiei Damaris. Dar nu luă mâna pe care i-o oferise
ea.
Iar el nu îi spuse ce detectase când atinsese Sabia Adevărului, ce
minciuni simţise și descoperise.
Ei nu mai vorbiră niciodată despre ele.

Răsărit de lună la Templul din Sandrian, Mlaștinile Stâncoase

Prinţesa din Eyliwe rătăcise prin Mlaștinile Stâncoase câteva
săptămâni, căutând răspunsuri la ghicitorile rostite în urmă cu o mie de
ani. Răspunsuri care ar fi putut să-i salveze regatul condamnat.
Chei, și porţi, și lacăte – porţi, și puţuri, și profeţii. Asta îşi şopti
prinţesa în săptămânile în care mersese singură prin mlaștină, vânând ca
să rămână în viaţă, luptându-se cu bestiile cu venin, când era necesar, și
uitându-se la stele ca să se distreze.
Așadar, când prinţesa ajunse în cele din urmă la templu rămase în
faţa altarului de piatră și a cufărului, replica mai deschisă la culoare a
celui negru de sub Morath, ea apăru într-un final.
— Tu ești Nehemia, spuse ea.
Prinţesa se învârti, cu hainele-i de vânătoare din piele pătate umede,
vârfurile aurii ale șuviţelor împletite scoţând un mic zgomot.
O privire evaluatoare din partea unor ochi care păreau prea bătrâni
pentru doar optsprezece ani; ochi care se uitaseră prea mult întunericul
dintre stele și tânjise să le cunoască secretele.
— Si tu ești Elena.
Elena dădu aprobator din cap.
— De ce ai venit?
Prinţesa din Eyliwe făcu semn din bărbia-i elegantă spre cufărul din
piatră.
— Nu am fost chemată să-l deschid? Să aflu cum să ne salvăm și să-
i plătesc prinţului?
— Nu, spuse încet Elena. Nu tu. Nu așa.
Prinţesa îşi arătă nemulţumirea doar strâmbând din buze.
— Atunci, în ce fel trebuie să sângerez, Lady?
Ea privise, așteptase și plătise pentru alegerile ei pentru prea mult
timp. De prea mult.
Iar acum, că întunericul se lăsase… acum avea să răsară un nou
soare. Trebuia să răsară.
— Descendentele Matei vor plăti, nu ale tale.
Spatele ei înţepeni.
— Nu mi-ai răspuns la întrebare.
Elena îşi dori să-și fi putut retrage cuvintele, să le zăvorască. Dar
acesta era preţul pentru regatul și poporul ei. Preţul pentru acești oameni,
pentru acest regat. Și pentru ceilalţi.
— În Nord, două ramuri se desprind din Mala. Una spre Casa
Havilliard, unde prinţul cu ochii partenerului meu posedă magia mea
brută – și forţa ei brută.
Cealaltă ramură trece prin Casa Galathynius, unde sângele a fost
pur: din foc, tăciuni și cenușă.
— Aelin Galathynius a murit, spuse Nehemia.
— Nu este moartă. Nu, ea se asigurase de asta; încă plătea pentru
ce făcuse în noaptea aceea de iarnă. Doar se ascunde, uitată de o lume
recunoscătoare să vadă o asemenea putere stinsă înainte de maturitate.
— Unde este? Și ce legătură are cu mine, Lady?
— Te pricepi la istorie, la jucători și mize. Cunoști semnele Wyrd și
știi cum să le folosești. Ai înţeles greșit ghicitorile, crezând că tu trebuie
să vii aici. Această oglindă nu este Lacătul – este o sursă de amintiri.
Făurită de mine, de tatăl meu și de Rhiannon Crochan. Făcută astfel
încât moștenitoarea acestei poveri să poată înţelege într-o zi. Să știe totul
înainte de a decide. Și această întâlnire se va afla în ea. Dar tu ai fost
chemată ca să ne putem întâlni.
Chipul tânăr și înţelept așteptă.
— Du-te în nord, prinţesă! spuse Elena. Intră în casa inamicului tău!
Stabilește legăturile, primește invitaţia, fă ce trebuie, dar intră în casa
inamicului tău. Cei doi urmași se vor întâlni acolo. Sunt deja pe drum.
— Aelin Galathynius se îndreaptă spre Adarlan?
— Nu Aelin. Nu cu acel nume, cu acea coroană. Să o recunoști după
ochii ei – turcoaz cu un miezauriu. Să o recunoști după semnul de pe
frunte – semnul bastardului, semnul lui Brannon. Ghideaz-o. Ajut-o. Va
avea nevoie de tine.
— Și preţul?
Elena nu simţi decât ură atunci.
Urî zeii care ceruseră asta. Se urî pe sine. Urî că i se ceruse asta; urî
luminile strălucitoare…
— Nu ai să mai pui niciodată piciorul în Eyliwe.
Prinţesa se uită la stele ca și când i-ar fi vorbit, ca și când răspunsul
ar fi fost scris acolo.
— Poporul meu va supravieţui? întrebă ea încet.
— Nu știu.
— Atunci, voi face pașii necesari și pentru asta. Am să-i unesc rebelii
cât am să fiu în Rifthold, am să pregătesc continentul pentru război.
Nehemia îşi coborî privirea de la stele. Elena îşi dori să cadă în
genunchi în faţa tinerei prinţese, să îi ceară iertare.
— Unul din ei trebuie să fie pregătit – să facă ce trebuie făcut, spuse
Elena pentru că era singura cale să-i explice, să-și ceară scuze.
Nehemia înghiţi.
— Atunci, am să te ajut cum pot. Pentru Erilea și pentru poporul meu.

CAPITOLUL 66

Aedion Ashryver fusese antrenat să ucidă oameni și să apere frontul

în luptă de când fusese suficient de mare cât să ridice o sabie. Prinţul
Moștenitor Rhoe Galathynius începuse să-l antreneze personal,
ridicându-l pe Aedion la standarde pe care unii le-ar fi putut considera
nedrepte, prea dure pentru un băiat.
Dar Rhoe știuse, îşi dădu seama Aedion de la prova navei, cu
oamenii lui Ansel din Briardiff înarmaţi și pregătiţi în spatele lui. Rhoe
știuse până și faptul că Aedion avea să o slujească pe Aelin și că atunci
armatele străine ar fi provocat puterea Aducătoarei-Focului… și probabil
că nu ar fi ˟înfruntat numai muritori.
Rhoe – Evalin – speculase că armata nemuritorilor care se întindea
acum în faţa lui urma să ajungă într-o zi pe aceste ţărmuri. Iar ei îşi
doriseră să se asigure că Aedion era pregătit când avea să se întâmple
asta.
— Ridicaţi scuturile! le ordonă Aedion oamenilor când a doua salvă
de săgeţi căzură dinspre flota lui Maeve. Mantia magică din jurul navelor
lor rezista destul de bine mulţumită lui Dorian Havilliard și, chiar dacă el
se bucura că îi cruţase de vărsarea de sânge, după isprava pe care o
făcuse cu Aelin și Manon, Aedion scrâșni din dinţi la fiecare unduire a
culorii din timpul impactului.
— Sunt soldaţi, la fel ca voi, continuă Aedion. Nu vă lăsaţi păcăliţi de
urechile lor ascuţite! Sângerează ca și ceilalţi. Și pot muri din cauza
acelorași răni.
El nu îşi permise să se uite înapoi – spre locul din care tatăl său
comanda și proteja un alt șir de nave. Gavriel tăcuse când Fenrys le
dezvăluise cum să doboare un războinic Fae care se vindeca repede:
trebuia să le taie mușchii, nu să îi înjunghie. Să-i rupă un tendon și să-l
oprească pe nemuritor suficient timp cât să-l ucidă.
Era mai ușor de zis decât de făcut. Soldaţii, albiseră la gândul ăsta –
la lupta deschisă, corp la corp, împotriva războinicilor Fae. Și pe bună
dreptate.
Însă datoria lui Aedion nu era să le amintească aceste fapte simple.
Datoria lui era să îi facă dispuși să moară, să facă lupta asta să pară
complet necesară. Frica ar fi putut rupe rândurile mai repede decât orice
atac inamic.
Rhoe – adevăratul său tată – îi spusese asta, iar Aedion o învăţase în
anii petrecuţi în nord. O învăţase luptând în noroi și sânge până la
genunchi, împreună cu legiunea Bane.
El îşi dori ca ei să-l flancheze, nu niște soldaţi necunoscuţi din
Pustiuri.
Dar nu îşi putea lăsa frica să-i înmoaie tăria de caracter.
A doua salva a lui Maeve se ridică tot mai sus, săgeţile plutind mai
repede și mai departe decât cele din arcurile muritorilor. Cu o ţintă mai
bună.
Scutul invizibil de deasupra lor se undui licărind albastru și purpuriu
când săgeţile șuierară și alunecară de pe el.
Dar acesta deja se încovoia, pentru că vârfurile săgeţilor erau
magice.
Soldaţii de pe punte se agitară mișcându-și scuturile, anticiparea lor
și groaza învăluindu-i simţurile lui Aedion.
— E o ploaie neînsemnată, băieţi, spuse el zâmbind larg. Credeam
că v-aţi obișnuit cu asta în Pustiuri.
Se auziră unele mormăituri iar scuturile metalice încetară să mai
tremure.
Aedion chicoti. Se transformă în Lupul Nordului, dornic să verse
sânge pe marile sudice. Așa cum îl învăţase Rhoe, așa cum îl pregătise
el, cu mult înainte de căderea Terrasenului, în umbra Adarlanului.
Situaţia nu avea să se mai repete – și, cu siguranţă, nu în faţa lui
Maeve. Cu siguranţă, nu aici, fără ca nimeni să vadă asta.
În faţă, pe linia frontului, magia lui Rowan licări alb, ca un semn tăcut.
— Pregătiţi săgeţile! ordonă Aedion.
Arcurile scârţâiră, săgeţile îndreptându-se spre cer.
Alt licăr.
— Salvă! strigă Aedion.
Lumea se întunecă sub săgeţile care zburară spre flota lui Maeve.
O furtună de săgeţi – ca să le distragă atenţia de la adevăratul atac
din adâncuri.

Apa era mai slab luminată aici, razele soarelui fiind numai niște
scânteieri care alunecau printre numeroasele bărci de pe valuri.
Agitaţia adună și alte creaturi, carnivorii căutând mâncarea din care
aveau să se înfrupte cu siguranţă când cele două flote urmau să se
întâlnească în cele din urmă.
 Un licăr de lumină o trimisese pe Lysandra în adâncuri, unduindu-se
printre necrofagii care-i dădeau târcoale, pierzându-se în mulţimea lor cât
de bine putu când luă viteză.
Ea îşi modificase forma de dragon. Acum, avea membre mai lungi –
cu degete opozabile.
Și o coadă mai puternică, pe care putea să o controleze mai bine.
Era micul ei proiect din lungile zile de călătorie. Să ia o formă
originală și să şɨ-o perfecţioneze. Să modifice pe placul ei ceea ce
făcuseră zeii.
Lysandra ajunse la prima navă pe care o însemnase Rowan, harta
precisă a locului și a modului în care să atace. Cu o lovitură de coadă,
spulberă cârma.
Auzi strigătele celor de pe punte chiar și din adâncuri, dar Lysandra
zbura deja, plutind spre următoarea barcă marcată.
De data asta, îşi folosi ghearele, apucând cârma și smulgând-o. Apoi
dădu o gaură în carenă cu coada-i contondentă. Contondentă, nu
ţepoasă – nu, pentru că ţepii rămăseseră în Golful Craniului. Așadar, îşi
transformase coada într-un berbec.
Săgeţile fură trase cu o precizie mai bună decât a infanteriștilor Valgi,
ţâșnind ca razele de soare în apă. Ea se pregătise și pentru asta.
Acestea ricoșară din solzii de Mătasea-păianjenului. În orele petrecute
studiind materialul care-i acoperea aripile lui Abraxos, învăţase cum să-și
transforme propria piele într-o fibră impenetrabilă.
Lysandra rupse mai multe cârme.
Soldaţii Fae ţipară în faţa ei. Dar harpoanele pe care le traseră erau
prea grele, iar ea era prea rapidă și plonja prea adânc și prea repede.
Bice magice de apă se întinseră spre ea, încercând să o prindă, dar nu
reușiră.
Era regatul care putea schimba lumea, îşi spuse ea de nenumărate
ori când epuizarea o apăsă, în timp ce continuă să distrugă cârmă după
cârmă, dând găuri în navele Fae alese.
Ea făcuse o promisiune acelui regat, acelui viitor. Lui Aedion și
reginei ei. Nu avea să o dezamăgească.
Și dacă nenorocita de Maeve ar fi vrut să se confrunte cu ei, dacă
Maeve s-ar fi gândit să-i atace când erau slăbiţi… Lysandra intenţiona să
o facă pe ticăloasă să-și regrete alegerea.
Magia lui Dorian se tulbură când flota lui Maeve transformă lansatul
săgeţilor într-un haos total. Dar el îşi păstră scuturile intacte, peticind
zonele prin care pătrunseseră săgeţile. Deja, puterea i se clătina,
consumată prea repede.
Fie din cauza vreunui truc de-al lui Maeve, fie din cauza magiei care
acoperea săgeţile.
Însă Dorian scrâșni din dinţi și îşi controlă magia pentru ca
avertismentele strigate de Rowan să nu răsune din apă – amplificate așa
cum Gavriel îşi folosise vocea în Golful Craniului.
Dar, în ciuda haosului flotei lui Maeve, care-și găsea navele asediate
de sub apă, rândurile se întindeau la nesfârșit.
Aelin și Manon nu se întorseseră.
Un mascul Fac panicat era o priveliște îngrozitoare. Era aproape o
catastrofa să vezi doi.
Când Aelin și Manon dispăruseră în oglindă, Dorian bănui că doar
strigătul lui Aedion îl făcuse pe Rowan să iasă din furia care-l cuprinsese.
Și doar vânătaia care-i zvâcnea pe obrazul lui Dorian îl făcuse pe Rowan
să se abţină din a-i face una asemănătoare.
Dorian privi spre primele linii, unde prinţul Fae stătea la prova navei
lui, cu sabia și securea scoase, cu o tolbă de săgeţi și un arc pe spate și
cu diverse cuţite de vânătoare ascuţite ca briciul. Prinţul nu ieșise deloc
din starea aceea, îşi dădu el seama.
Nu, Rowan deja coborâse la un nivel de furie de gheaţă care-i făcu
magia lui Dorian să tremure, în ciuda distanţei dintre ei.
El simţea puterea lui Rowan – o simţea așa cum o simţise pe a lui
Aelin ridicându-se.
Rowan coborâse deja adânc în rezerva lui de putere când Aelin și
Manon plecaseră. De îndată ce Aedion îşi concentrase frica și furia spre
lupta din faţă, el folosise ultima oră ca să plonjeze și mai adânc. Acum
plutea în jurul lor ca marea de la câţiva metri dedesubt.
Dorian îi urmase exemplul, revenind la antrenamentul insuflat de
prinţ. Gheaţa îi acoperi venele și inima.
Aedion îi spusese doar un singur lucru înainte de a pleca spre propria
parte a flotei. Prinţul general îl măsurase o dată din priviri, fixând cu ochii
de Ashryver vânătaia pe care i-o făcuse și-i spusese: „Frica este o
condamnare la moarte. Când ai să fii acolo, să îţi aduci aminte că noi nu
trebuie să supravieţuim – ci numai să-i lovim suficient astfel încât, atunci
când ea o să se întoarcă… să îi extermine pe restul.”.
Când, nu dacă. Dar când Aelin le-ar fi găsit trupurile sau orice ar mai
fi rămas din ei dacă ar fi fost înghiţiţi de mare… ar fi putut foarte bine să
distrugă lumea de furie.
Poate că trebuia să o facă. Poate că lumea o merita.
Poate că Manon Cioc-negru ar fi ajutat-o să o facă. Poate că aveau
să domnească împreună peste ruine.
El îşi dori să fi avut mai mult timp să discute cu vrăjitoarea. Să o
cunoască nu doar fizic.
 Deoarece, în ciuda cârmelor distruse… navele avansară acum.
Războinici Fae. Născuţi și crescuţi să ucidă.
Aedion și Rowan trimiseră altă salvă de săgeţi aţintite spre navele lor.
Scuturile le dezintegrară înainte să atingă vreo ţintă. Asta nu avea sa se
termine cu bine.
Inima îi bătu cu putere și înghiţi în sec când navele se strecurară pe
lângă cele scufundate, apropiindu-se de linia de demarcaţie.
Magia lui se zvârcoli.
Trebuia să aibă grijă încotro să o îndrepte și să o facă să conteze.
Nu avea încredere că puterea ar fi rămas concentrată dacă ar fi
dezlănţuit-o.
Iar Rowan îi spusese să nu o facă. Îi spusese să aștepte până ce
flota ar fi ajuns cu adevărat lângă ei. Până ce navele ar fi traversat acea
linie. Până ce prinţul Fae i-ar fi ordonat să tragă.
Pentru că focul și gheaţa se luptau acum în Dorian, implorându-l să le
elibereze.
El îşi ţinu bărbia sus când tot mai multe nave se apropiară de cele
distruse din faţă și apoi se strecurară pe lângă ele.
Dorian știa că avea să-l doară să-și distrugă magia și, după aceea,
corpul. Știa că avea să-l doară să-și vadă tovarășii doborâţi, unul câte
unul.
Totuși Rowan păstră prima linie, nu îşi lăsă navele să se întoarcă și
să fugă.
Din ce în ce mai aproape, navele inamice se îndreptară spre primele
lor linii, împinse de vâsle mari și puternice. Arcașii erau pregătiţi să tragă,
iar lumina soarelui licărea de pe armura lustruită a războinicilor Fae
însetaţi de luptă, de la bord. Erau pregătiţi și odihniţi, instruiţi să ucidă.
Nu avea să fie nicio capitulare. Maeve urma să-i nimicească doar ca
să o pedepsească pe Aelin.
El îi dezamăgise trimiţându-le departe pe Manon și pe Aelin.
Asumându-și riscul, probabil că îi dezamăgise pe toţi.
Dar Rowan Whitethorn nu o făcuse.
Nu. Când navele inamice se poziţionară printre navele lor scufundate,
Dorian văzu că fiecare avea același steag: un stindard argintiu, cu un uliu
înfiorător.
Și, acolo unde steagul negru al lui Maeve cu o cucuvea fluturase
lângă acesta… Acum, steagul negru coborî.
Acum, steagul reginei întunecate dispăru complet, în timp ce Fae,
care purtau stindardul argintiu al Casei Whitethorn, deschiseră focul
asupra propriei flote.
 CAPITOLUL 67

Rowan îi povestise lui Enda despre Aelin.

Îi spusese vărului său despre femeia pe care o iubea, despre regina a
cărei inimă ardea ca un foc sălbatic. Îpi povestise lui Enda despre
Erawan și despre ameninţarea cheilor și despre faptul că Maeve și le
dorea.
Și, după aceea, îngenunchease și-l implorase să-l ajute.
Să nu deschidă focul asupra flotei Terrasenului, ci asupra flotei lui
Maeve.
Să nu irosească unica șansă la pace. Să oprească întunericul înainte
de a-i consuma pe toţi, pe cei din Morath și pe ai lui Maeve. Să lupte nu
pentru regina care îl înrobise, ci pentru cea care îl salvase.
„Mă voi gândi la asta”, îi spusese Endymion.
Și, astfel, Rowan se ridicase din genunchi și zburase spre nava altui
văr. Prinţesa Sellene, cea mai tânără verișoară, cu ochi șireţi, îl
ascultase. Îl lăsase să o implore. Și, schiţând un zâmbet, îi spusese
același lucru. „Mă voi gândi la asta.”.
Așa că mersese de la o navă la alta. Spre verii care știa că ar fi putut
să-l asculte.
Un act de trădare – asta le ceruse. Să comită un act de trădare și
unul atât de mare, încât nu ar mai fi putut să se întoarcă acasă, iar
pământurile și titlurile le-ar fi fost confiscate sau distruse.
Și, când navele lor nevătămate navigară lângă cele pe care le
distrusese Lysandra, când atacară cu săgeţi și magie forţele care nu
bănuiau nimic, Rowan le strigă celor din flota lui: „Acum, acum, acum!”
Vâslele intrara în valuri pleoscăind, bărbaţii mormăind când vâsliră
din răsputeri spre flota aflată într-un haos total, loţi verii lui atacaseră.
Toţi, ca și când s-ar fi ˟întâlnit și ar fi hotărât să riște să se ruineze
împreună.
Rowan nu avusese o armată proprie pe care să i-o dea lui Aelin. Pe
care să i-o dea Terrasenului.
Așadar, câştigase o armată pentru ea, apelând la singurele lucruri pe
care i le pretinsese Aelin.
Inima lui. Loialitatea și prietenia.
Iar Rowan îşi dori ca Inima lui de Foc să fi fost acolo, ca să vadă cum
Casa Whitethorn îi atacă flota lui Maeve, gheaţa și vântul explodând
peste valuri.
Lui Lorcan nu-ɨ venea să creadă.
 Nu-ɨ venea să-și creadă ochilor când o treime din flota lui Maeve
deschisese focul asupra navelor ei în derivă.
Iar el știu, fără să i se confirme, că stindardele care fluturau pe navele
acelea erau argintii.
Oricum îi convinsese, oricând îi convinsese…
Whitethorn reușise. Pentru ea.
Toate astea, pentru Aelin.
Rowan ordonă, urlând către oamenii săi să îşi foloseasă avantajul, ca
să distrugă flota lui Maeve dintre ei.
Lorcan, un pic uimit, transmise ordinul spre navele lui.
Maeve nu avea să permită așa ceva și, pentru asta, urma să
nimicească neamul Whitethorn.
Dar, iată-i, dezlănţuindu-și gheaţa și vântul asupra propriilor nave,
însoţite de săgeţi și harpoane care treceau prin lemn și soldaţi.
Vântul îi suflă în păr, iar el știu că Whitethorn îşi folosea acum magia
la maximum ca să-și împingă navele în încăierare, înainte ca verii lui să
piardă avantajul surprizei. Erau toţi niște nebuni.
Nebuni și, cu toate acestea…
Fiul lui Gavriel striga numele Whitethorn. Un strigăt afurisit de victorie.
De nenumărate ori, bărbaţii îi răspunseră.
Apoi Fenrys ridică vocea. Și Gavriel. Și regina cu păr roșcat. Și regele
Havilliard.
Flota lor pluti spre cea a lui Maeve, înconjurată de soare, mare și
pânze, săbiile strălucind în lumina dimineţii. Până și vâslele ridicate și
coborâte păreau să repete scandările.
Intrară în luptă și în vărsarea de sânge, strigând numele prinţului
Pentru o clipă, Lorcan îşi permise să se gândească la asta – la
puterea lucrului care îl convinsese pe Rowan să riște totul. Și Lorcan se
întrebă dacă, probabil, ar fi fost singura forţă la care Maeve și Erawan nu
s-ar fi așteptat.
Dar Maeve – era undeva, pe o navă.
Urma să se răzbune, să riposteze, să îi facă pe toţi să sufere…
Rowan izbi flota lui Maeve în primele linii, dezlănţuind furia gheţii și a
vântului său alături de săgeţile lor.
Și, acolo unde puterea lui Rowan se oprea, intervenea cea a lui
Dorian.
Imposibilitatea de a câştiga se transformase acum în șansa unui
nebun. Dacă Whitethorn și ceilalţi ar fi putut să ţină rândurile, să rămână
pe poziţii.
Lorcan se trezi căutându-i cu privirea pe Fenrys și pe Gavriel, dincolo
de nave și de soldaţi.
 Și știu că răspunsul lui Maeve venise când îi urmări înţepenind unul
după celălalt. Îl zări pe Fenrys sărind din alergare și dispărând în aer.
Lupul Alb din Doranelle apăru imediat lângă Gavriel, apariţia lui din neant
facându-i pe oameni să strige.
Însă el îl apucă pe Gavriel de braţ și amândoi dispărură din nou, cu
chipurile încordate. Numai Gavriel reuși să se uite spre Lorcan înainte să
dispară – cu ochi mari, în semn de avertisment. Gavriel îi arătă ceva,
după care ei dispărură în lumina soarelui și-n spuma mării.
Lorcan se holbă la locul pe care Gavriel reușise să i-l arate, la mica
sfidare care, probabil, lăsase o rană adâncă.
Lui Lorcan i se răci sângele în vene.
Maeve permitea luptei să izbucnească pe apă, deoarece avea alte
jocuri în mișcare. Pentru că nu era deloc pe mare.
Ci pe ţărm.
Gavriel îi arătase nu plaja îndepărtată, ci ţărmul – spre vest, întocmai
unde o lăsase pe Elide în urmă cu câteva ore.
Iar lui Lorcan nu-ɨ păsă de bătălie, de ceea ce căzuse de acord să
facă pentru Whitethorn, de promisiunea făcută prinţului.
Ea fusese prima căreia îi făcuse o promisiune.
Soldaţii nu fură destul de proști încât să încerce să-l oprească în timp
ce Lorcan îi predă unuia comanda și luă o barcă.
Elide nu vedea lupta din locul în care aștepta printre dunele de nisip,
ierburile de mare șuierând în jurul ei. Dar putea să audă strigătele și
bubuiturile.
Ea încercă să nu asculte vacarmul luptei și, în schimb, să o implore
pe Anneith să-i călăuzească prietenii. Să-l ţină pe Lorcan în viaţă și pe
Maeve departe de el.
Dar Anneith stătea pe-aproape, plutind în spatele umărului ei.
„Vezi, spuse ea, așa cum o făcea mereu. Vezi, vezi, vezi.”.
În afară de nisip, iarbă, apă și cer albastru, nu se vedea nimic. Nimic
în afară de cei opt paznici cărora Lorcan le ordonase să rămână cu ea,
care stăteau întinși pe dune, părând nici ușuraţi, nici deranjaţi că
pierdeau lupta furioasă de pe valurile din jurul cotului coastei.
Vocea deveni insistentă. „Uită-te, uită-te, uită-te!”
Apoi Anneith dispăru cu totul, de fapt, fugi.
Norii se adunau dinspre mlaștină, îndreptându-se spre soarele care
începea să răsară.
Elide se ridică în picioare, alunecând un pic pe duna abruptă.
Vântul bătu și șuieră printre ierburi – nisipul cald căpătă o nuanţă gri
și amuţi când norii acoperiră soarele, întunecându-l.
Ceva se apropia.
 Ceva care știa că Aelin Galathynius îşi trăgea puterea din lumina
soarelui. De la Mala.
Lui Elide i se uscă gura. Dacă Vernon ar fi găsit-o aici… nu ar mai fi
putut scăpa de el.
Paznicii de pe dunele din spatele ei se agitară, observând vântul
ciudat și norii, simţind că furtuna care se apropia nu era naturală. Aveau
să reziste în faţa ilkenilor până la sosirea ajutorului? Sau Vernon avea să
aducă mai mulţi de data asta?
Însă Vernon apăru pe plajă ca și când ar fi ieșit dintr-o briză
trecătoare.

CAPITOLUL 68

Era o tortură.
O agonie să o vadă pe Nehemia, tânără și puternică și înţeleaptă,
vorbind cu Elena în mlaștină, printre aceleași ruine.
Iar apoi, mai era și cealaltă tortură.
Că Elena și Nehemia se cunoscuseră și lucraseră împreună.
Că Elena făcuse aceste planuri în urmă cu o mie de ani.
Că Nehemia se dusese în Rifthold știind că avea să moară.
Știind că trebuia să o distrugă pe Aelin – să-și folosească moartea ca
să o distrugă, astfel încât să poată renunţa la a fi asasină și să urce pe
tron.
Lui Aelin și lui Manon li se arătă o altă scenă, a unei conversaţii
șoptite la miezul nopţii, în subsolurile castelului de cleștar, unde o regină
și o prinţesă se întâlneau în secret. Așa cum o făceau de câteva luni.
Regina îi cerea prinţesei să plătească preţul pe care îl oferise în
mlaștină. Să îşi organizeze propria moarte – să pună totul în mișcare.
Nehemia o avertizase pe Elena că ea – că Aelin – avea să fie distrusă.
Mai rău, că urma să se cufunde atât de adânc într-un abis al furiei și al
disperării, încât nu ar mai fi reușit să iasă. Nu drept Celaena.
Nehemia avusese dreptate.
Aelin tremura – corpul pe jumătate vizibil îi tremura atât de tare, încât
crezu că pielea avea să-i cadă de pe oase. Manon se apropie și îi oferi,
probabil, singura consolare cunoscută vrăjitoarei: solidaritatea.
Ele fixară din nou cu privirea ceaţa învolburată, unde scenele –
amintirile – se desfășuraseră.
Aelin nu era sigură că putea suporta un alt adevăr. O altă revelaţie a
finalităţii faptului că Elena îi vânduse pe ea și pe Dorian zeilor pentru
greșeala prostească pe care o făcuse, fără să înţeleagă adevăratul scop
al Lacătului, cel de a-l închide pe Erawan în mormântui lui, decât să-l
lase pe Brannon să îi pună capăt – și să-i trimită pe zei spre locul pe care
îl numeau „acasă”, luându-l și pe Erawan cu ei.
Să îi trimită acasă… folosind cheile ca să deschidă poarta Wyrd şi un
nou Lacăt care să o închidă pentru totdeauna.
„Necunoscut este preţul meu.”.
Își folosise puterea, secătuită până la ultima picătură – viaţa – ca să
făurească acel nou Lacăt. Să-și exercite puterea cheilor doar o dată – o
singură dată, ca să-i alunge pe toţi, iar apoi să închidă poarta pentru
totdeauna.
Amintirile licăriră de jur împrejur.
Elena și Brannon ţipau unul la celălalt într-o cameră pe care Aelin nu
o văzuse de zece ani – apartamentul regelui din palatul din Orynth, în
apartamentul ei – sau unul care ar fi trebuit să îi aparţină. Un colier
strălucea la gâtul Elenei: Ochiul. Primul Lacăt, acum distrus, pe care
Elena, acum Regina Adarlanului, părea să îl poarte ca pe un fel de
memento al prostiei ei, al promisiunii făcute acelor zei furioși.
Cearta cu tatăl ei se înteţi până ce prinţesa plecă, iar Aelin știu că
Elena nu avea să se mai întoarcă niciodată în palatul strălucitor din Nord.
Apoi, într-o cameră din piatră greu de descris, oglinda vrăjitoarei
dezvălui o frumuseţe brunetă cu o coroană din stele care stătea în faţa
Elenei și a lui Gavin, explicându-le cum funcţiona oglinda vrăjitoarei –
cum avea să păstreze amintirile. Rhiannon Crochan îşi făcu apariţia.
Manon tresări când o văzu, iar Aelin privi între ele.
Chipul… era același. Chipul lui Manon și al lui Rhiannon Crochan.
Ultimele regine Crochan – din două ere diferite.
După aceea, apăru imaginea lui Brannon – singur și cu capul în
mâini, plângând în faţa unui cadavru înfășurat în giulgiu pe un altar din
piatră. Silueta încovoiată a unei babe zăcea dedesubt.
Era Elena, care renunţase la graţia-i nemuritoare, ca să ducă o viaţa
obișnuită de om alături de Gavin. Brannon încă arăta ca la treizeci de ani.
Brannon, în al cărui păr blond-roșcat strălucea căldura a o mie de
forje, mârâi, dezgolindu-și dinţii când sfărâmă un disc de metal pe o
nicovală, mușchii spatelui său unduindu-se sub pielea aurie când lovi
neîncetat.
Când făuri Amuleta din Orynth.
Când puse o bucată de piatră neagră de ambele părţi și apoi o fixă,
sfidarea citindu-i-se în tot trupul.
Apoi scrise mesajul cu semne Wyrd pe spate.
Un singur mesaj.
 Pentru ea.
Pentru adevărata lui moștenitoare, dacă pedeapsa Elenei și
promisiunea făcută zeilor aveau să fie împlinite. Pedeapsa și promisiunea
care îi separase. Pe care Brannon nu putea și nu voia să le accepte. Nu
câtă vreme mai avea putere.
„Necunoscut este preţul meu”. Scris chiar acolo – cu semne Wyrd.
Cea care purta semnul lui Brannon, semnul copilului fără nume, născut
din flori… Ea avea să fie preţul plătit pentru a pune capăt acestui lucru.
Mesajul de pe spatele Amuletei din Orynth era singurul avertisment
pe care i-l putea oferi, singura scuză pentru ceea ce făcuse fiica lui cu
toate că, înăuntru, conţinea un secret atât de îngrozitor, încât nimeni nu
trebuia să-l cunoască și care nu putea fi spus nimănui.
Dar aveau să existe indicii. Pentru ea. Ca să termine ceea ce
începuseră ei.
Brannon construi mormântul Elenei cu propriile mâini și gravă și
mesajele pentru Aelin.
Ghicitorile și indiciile. Cele mai bune pe care putea să i le ofere ca să-
i explice adevărul și, în același timp, să ascundă cheile de ochii lumii, de
puterile care le-ar fi folosit ca să domnească și să distrugă.
Apoi făuri metalul ciocănelului pentru ușă, Mort, dăruit Crochan, care-
i atinse ușor obrazul regelui cu mâna înainte de a pleca din mormânt.
Rhiannon nu era prezentă când Brannon ascunse bucata de piatra
neagră sub bijuteria din coroana Elenei – a doua cheie Wyrd.
Sau când o lăsă pe Damaris în postamentul ei, în apropierea celui
de-al doilea sarcofag, pentru regele muritor pe care îl urâse și pe care cu
greu îl suportase, dar în prezenţa căruia îşi reprimase sila, de dragul fiicei
lui. Chiar dacă Gavin îi luase fiica, fiica sufletului său, departe de el.
Ultima cheie…
Se duse în templul Matei, locul în care îşi dorise, de la bun început,
să pună capăt lucrurilor.
Focul curgător din jurul templului era un cântec în sângele lui, o
chemare. O întâmpinare.
Doar cei cu darurile lui – cu darurile ei – puteau intra aici. Nici măcar
preotesele nu puteau ajunge pe insula din mijlocul râului de foc. Numai
moștenitorul ar fi putut să o facă. Sau oricine ar fi deţinut o altă cheie.
Așadar, puse cheia rămasă sub o lespede de piatră.
Și, după aceea, intră în râul de foc, în inima arzândă a iubitei lui, iar
Brannon, Regele Terrasenului, Lordul Focului, nu mai ieși niciodată.
Aelin nu știa de ce o surprindea faptul că era capabilă să plângă în
corpul acesta. Că trupul putea să verse lacrimi.
Dar Aelin le vărsă pentru Brannon, care știa ce le promisese Elena
zeilor – și se împotrivise cu furie, cedând povara unuia dintre
descendenţii lui.
Branon făcuse tot ce-i stătea în puteri pentru ea. Ca să domolească
lovitura acelei promisiuni, dacă nu-ɨ putea schimba cursul. Să-i dea lui
Aelin o șansă să lupte. „Necunoscut este preţul meu.”.
— Nu înţeleg ce înseamnă asta, spuse încet Manon. Aelin nu știa
cum să-i spună. Ea nu reușise să-i zică lui Rowan. Elena apăru, la fel de
reală ca ele și se uită în lumina aurie și tot mai slabă din templul Matei,
când amintirea dispăru.
— Îmi pare rău, îi spuse ea lui Aelin.
Apropierea Elenei o făcu pe Manon să înţepenească și să se retragă
un pas de lângă Aelin.
— A fost singura cale, îi explică Elena. În ochii ei se citea o suferinţă
adevărată. Regretul.
— Faptul că am fost aleasă a fost o alternativă sau ai făcut-o doar ca
să cruţi neamul preţios al lui Gavin? Vocea lui Aelin era dură și
răutăcioasă. La urma urmelor, de ce să verși sângele Havilliard, când poţi
să revii la vechile obiceiuri și să alegi pe altcineva să ducă povara?
Elena tresări.
— Dorian nu era pregătit. Tu erai. Am ales împreună cu Nehemia ca
să ne asigurăm că lucrurile decurg conform planului.
— Conform planului, repetă șoptit Aelin. Conform tuturor intrigilor tale
de a mă face să îndrept porcăria pe care ai început-o prin furt și lașitate?
— Ei au vrut să sufăr, spuse Elena. Și am suferit. Faptul că am știut
că tu trebuie să faci asta, să porţi povara… Mi-a sfâșiat constant și fără
încetare sufletul timp de o mie de ani. Mi-a fost atât de ușor să spun „da”,
să-mi imaginez că vei fi o străină, cineva care nu va trebui să știe
adevărul, ci doar să se afle în locul potrivit cu darul potrivit și totuși… și
totuși m-am înșelat. M-am înșelat atât de mult. Elena îşi ridică braţele în
faţă, cu palmele în sus. Credeam că Erawan urma să se ridice și că
lumea îl va înfrunta. Nu am știut… Nu am știut că bezna se va pogorî. Nu
am știut că tărâmul tau va suferi. Că va suferi cât am încercat să-l feresc
pe al meu de suferinţă. Și s-au auzit atât de multe voci… atât de multe
voci chiar înainte de cucerirea Adarlanului. Vocile m-au trezit. Vocile celor
care îşi doreau un răspuns, care voiau ajutor. Privirea Elenei se îndrepta
spre Manon, apoi din nou spre ea. Erau din toate regatele, din toate
rasele. Oameni, vrăjitoare, Fae… Dar au ţesut o tapiserie a visurilor, în
care toţi cereau un singur lucru… O lume mai bună. Apoi te-ai născut. Și,
cu flacăra aceea, ai fost răspunsul la întunericul care se aduna. Flacăra
tatălui meu și puterea mamei mele – renăscute în sfârșit. Și tu erai
puternică, Aelin. Atât de puternică și atât de vulnerabilă totodată. Nu în
faţa ameninţărilor exterioare, ci în faţa ameninţărilor din propria-ţi inimă, a
izolării de puterea ta. Dar unii au știut cine ești și ce puteai oferi. Părinţii
tăi, curtenii lor, fratele bunicului tău… și Aedion. Aedion știa că ești
Regina Promisă fără să știe ce înseamnă asta, fără să știe ceva despre
tine, sau despre mine, sau ce am făcut ca să-mi cruţ poporul.
Cuvintele o loviră ca niște pietre.
— Regina Promisă, spuse Aelin, dar nu lumii, ci zeilor – cheilor. Ca
să plătească preţul. Ca să fie sacrificiul lor pentru a bloca, în sfârșit,
cheile în poartă.
Deanna apăruse nu doar ca să-i spună cum să folosească oglinda, ci
ca să-i aducă aminte că le aparţinea lor și că le era datoare.
Aelin spuse prea încet:
— În noaptea de pe râul Florine nu am supravieţuit din întâmplare,
nu-ɨ așa?
Elena scutură din cap.
— Noi nu am…
— Nu, izbucni Aelin. Arată-mi!
Elena înghiţi în sec, dar apoi ceaţa deveni neagră și colorată și până
și aerul din jurul lor îngheţă.
Crengi rupte, respiraţii sacadate întrerupte de suspine, pași ușori
trecând printre mărăcini și tufișuri. Mersul zgomotos al unui cal care se
apropia
Aelin îşi impuse să rămână nemișcată când pădurea cunoscută și
îngheţată apăru exact așa cum şɨ-o amintea ea. Când apăru ea, atât de
mică și de tânără, cu cămașa albă de noapte ruptă și murdară, cu părul
zburlit, cu ochii strălucindu-i de groază și cu o suferinţă atât de mare,
încât o distrusese complet. Grăbindu-se să ajungă la râul învolburat de
dincolo, la pod…
Pe partea cealaltă erau stâlpii și pădurea. Refugiul ei…
Manon înjură încet când Aelin Galathynius se aruncă printre stâlpii
podului și îşi dădu seama că podul fusese rupt… și plonjă în râul agitat și
pe jumătate îngheţat de dedesubt.
Ea uitase cât de mare era distanţa și cât de violent era râul negru,
braţele albe fiindu-i luminate de luna ca de gheaţă.
Întunericul și liniștea înlocuiră imaginea, iar ele se rostogoliră de
nenumărate ori când râul le izbi cu furie.
— Au murit atât de mulţi, şopti Elena când ei urmăriră cum Aelin era
aruncată, învârtită și trasă în jos de râu. Frigul era nimicitor. Atâţia morţi
și atâtea lumini stinse, spuse Elena, cu vocea spartă. Tu erai atât de
mică. Și ai luptat… ai luptat din răsputeri.
Și, iat-o, apucând apa, agitându-se și lovind cu picioarele, încercând
să iasă la suprafaţă, la aer, simţind că plămânii începeau să i se încingă,
simţind presiunea din ce în ce mai mare…
Lumina pâlpâi din Amuleta din Orynth care-i atârna la gât, simbolurile
verzui șuierând ca bulele în jurul ei.
Elena îngenunche, urmărind cum amuleta strălucea sub apă.
— Ei au vrut să te iau, chiar atunci. Aveai Amuleta din Orynth, toată
lumea credea că ai murit, iar inamicul era distras de măcel. Puteam să te
iau, să te ajut să dai de urma celorlalte două chei. Mi s-a permis să te
ajut – să fac atâta lucru. Și, după ce le-aș fi obţinut pe celelalte două, ar fi
trebuit să te oblig să făurești un nou Lacăt. Să te folosesc până la ultima
picătură ca să făuresc Lacătul, să invoc poarta, să pun din nou cheile în
ea, să-i trimit acasă și să termin cu toate. Aveai destulă putere, chiar și
atunci. Ai fi murit dacă ai fi făcut-o dar oricum erai probabil moartă. Așa
că m-au lăsat să ocup un corp, ca să te iau.
Elena respira sacadat când o siluetă plonja în apă. O femeie moașă
cu păr argintiu, îmbrăcată cu o rochie antică. Ea o apucă pe Aelin de
talie, ridicând-o tot mai sus.
Ele ajunseră la suprafaţa râului întunecat, zgomotos și agitat iar ea
nu putu decât să apuce bușteanul în care o împinsese Elena, să-și înfigă
unghiile în lemnul ud și să se agaţe de el în timp ce era purtată în aval,
departe în noapte.
— Am ezitat, şopti Elena. Te-ai agăţat de buștean cu toată forţa.
Chiar dacă ţi s-a luat tot, ai continuat să lupţi. Nu ai cedat. Iar ei mi-au
spus să mă grăbesc, deoarece, chiar și atunci, puterea lor de a mă ţine în
trupul solid ceda. Mi-au spus doar să te iau și să plec, dar… am ezitat.
Am așteptat până ce ai ajuns pe malul râului.
Noroiul, păpurișul și copacii se iveau deasupra, iar zăpada încă
acoperea dealul abrupt al malului.
Aelin îşi urmări urcușul de-a bușilea pe mal, centimetru cu centimetru
dureros, și simţi urma îngheţată de noroi de sub unghii; îşi simţi corpul
distrus și îngheţat când se trânti pe pământ și tremură, fără încetare.
Simţi cum frigul ucigător o învălui când Elena urcă pe mal, lângă ea.
Când Elena se întinse spre ea, strigându-i numele, frigul și șocul
instalându-se…
— Credeam că înecul era pericolul, şopti Elena. Nu mi-am dat seama
că din cauză că ai stat atât de mult timp în frig…
Buzele i se albăstriseră. Aelin urmări cum pieptul mic i se tot înălţă și
coborî…
Și, apoi, cum nu se mai mișcă.
— Ai murit, şopti Elena. Ai murit chiar acolo. Ai luptat din răsputeri, iar
eu te-am dezamăgit. Și în momentul acela nu mi-a mai păsat că i-am
dezamăgit din nou pe zei, că mi-am încălcat promisiunea de a îndrepta
lucrurile și tot așa. Nu m-am gândit decât la cât este de nedrept…
Lacrimile curgeau pe obrajii Elenei. Nici măcar nu ai apucat să trăiești, să
primești o șansă… Și toţi oamenii care și-au dorit și au așteptat o lume
mai buna… Nu aveai să fii acolo ca să le-o oferi.
O, pe toţi zeii!
— Elena, şopti Aelin.
Regina Adarlanului suspină în mâini, în vreme ce versiunea ei de
odinioară o scutură pe Aelin, de nenumărate ori. Încercând să o
trezească, încercând să resusciteze micul trup care cedase.
— Nu am putut să permit și să îndur așa ceva. Nu de dragul zeilor,
ci… de dragul tău, spuse Elena cu o voce răgușită.
Lumina care licări în palma Elenei îi învălui braţul și apoi tot trupul.
Era o flacără. Ea o îmbrăţișă pe Aelin, căldura topind zăpada din jurul lor
și uscându-i părul acoperit de gheaţă.
Buzele albastre căpătară o nuanţă roz, iar pieptul care încetase a se
mai mișca se ridică acum.
Întunericul dispăru în lumina gri a răsăritului.
— Iar apoi, i-am sfidat.
Elena o lasă în păpuriș și se ridică, scrutând râul și lumea.
— Știam cine are o proprietate în apropierea râului, atât de departe
de casa ta încât părinţii tăi i-au tolerat prezenţa, câtă vreme nu a fost
destul de prost să facă probleme.
Elena, ca un licăr de lumină, îl trezi pe Arobynn dintr-un somn adânc,
în fosta lui reședinţă din Terrasen. Ca și când ar fi fost în transă, el îşi
puse cizmele, părul roșcat strălucindu-i în lumina răsăritului, încălecă un
cal și plecă în pădure.
Ce tânăr era fostul ei stăpân! Doar cu câţiva ani mai în vârstă decât
ea, acum.
Calul lui Arobynn se opri ca și când o mână invizibilă ar fi tras de frâu,
iar asasinul scrută râul învolburat, copacii, parcă în căutarea a ceva
despre care nici măcar nu știa că era acolo.
Dar acolo era Elena, invizibilă ca lumina soarelui, ghemuită în
păpuriș, când Arobynn zări mica siluetă murdară și inconștientă de ne
malul râului. El sări de pe cal cu graţia unei feline, scoţându-și mantia
când îngenunche în noroi și căută să vadă dacă ea respira.
— Știam ce este și ce era probabil să-ţi facă. Cum te va antrena Dar
era mai bine decât să fii moartă. Și m-am gândit că, dacă supravieţuiai,
dacă deveneai puternică, dacă aveai șansa să ajungi la maturitate, poate
reușeai să le dai oamenilor care și-au dorit și au visat la o lume mai bună,
cel puţin o șansă. Să-i ajuţi – înainte ca datoria să fie cerută din nou.
 Mâinile lui Arobynn ezitară când observă Amuleta din Orynth El îi
scoase amuleta de la gât și o puse în buzunar. Ușor, o luă în braţe și o
purtă pe mal, spre calul care îl aștepta.
— Erai atât de tânără, spuse din nou Elena. Și, mai presus de
visători, mai presus decât datoria… am vrut să-ţi ofer timp. Ca măcar să
afli cum este să trăiești.
— Care a fost preţul, Elena? întrebă Aelin cu o voce răgușită. Ce ţi-
au făcut pentru asta?
Elena se cuprinse cu braţele când imaginea se înceţoșă, iar Arobynn
urcă pe cal, cu Aelin în braţe. Ceaţa se învolbură din nou.
— Când se va sfârși, reuși Elena să spună, și eu voi pleca. Pentru
timpul pe care ţi l-am oferit, la finalul jocului, sufletul meu se va contopi
din nou în întuneric. Nu am să-i mai văd niciodată pe Gavin, pe copiii sau
prietenii mei… Am să dispar. Pentru totdeauna.
— Ai știut asta înainte să…
— Da. Ei mi-au spus, de nenumărate ori. Dar… nu am putut. N-am
putut să fac altfel.
Aelin îngenunche în faţa reginei și-i cuprinse faţa pătată de lacrimi în
palme.
— Necunoscut este preţul meu, spuse Aelin.
Elena dădu din cap.
— Oglinda este doar… o oglindă. Un șiretlic să te aducă aici. Ca să
poţi înţelege tot ce am făcut. „Doar o bucăţică de metal și sticlă” spusese
Elena când Aelin o invocase în Golful Craniului. Dar acum ești aici și ai
văzut. Acum înţelegi preţul. Ca să făurești un nou Lacăt, ca să pui cele
trei chei înapoi în poartă…
Un semn străluci pe fruntea lui Aelin, încălzindu-i pielea. Semnul
bastardului lui Brannon.
Semnul celor fără nume.
— Sângele Matei trebuie vărsat – puterea ta trebuie consumata.
Fiecare picătură de magie, de sânge. Tu ești preţul ce trebuie plătit
penyru a face un. Nou Lacăt și a bloca în poartă cheile. Ca să întregești
poarta Wyrd.
— Știu, rosti Aelin încet.
Știa deja de ceva timp.
Se pregătise pentru asta cât de bine putuse, pregătind lucrurile
pentru ceilalţi.
— Am două chei, îi spuse Aelin reginei. Dacă am să o găsesc pe a
treia, dacă am să o fur de la Erawan… ai să vii cu mine? Să mă ajuţi să
pun capăt lucrurilor o dată pentru totdeauna?
„Ai să vii cu mine ca să nu fiu singură?”
 Elena dădu din cap, dar şopti:
— Îmi pare rău.
Aelin îşi luă mâinile de pe faţa reginei și respiră adânc și tremurat
— De ce nu mi-ai spus de la început?
Avea sentimentul vag că, în spatele lor, Manon evalua situaţia în
tăcere.
— Abia ieșeai din robie, spuse Elena. Abia rezistai, încercând atât de
mult să pretinzi că ești încă puternică și întreagă. Doar atât am putut să
fac pentru a te călăuzi, pentru a te înghionti pe calea cea bună. Oglinda a
fost făcută și ascunsă ca, într-o zi, să-ti arate toate astea. Într-un fel în
care eu nu puteam – nu aș fi reușit să rezist doar câteva minute.
— De ce mi-ai spus să mă duc în Wendlyn? Maeve este o
ameninţare la fel de mare ca și Erawan.
Ochii albaștri de gheaţă îi întâlniră în sfârșit pe ai ei.
— Știu. Maeve îşi dorește de mult să aibă din nou cheile. Tatăl meu
credea că și le dorește nu doar ca să cucerească, ci pentru ceva mai
întunecat, mai rău. Nu știu de ce a început să le caute doar după ce ai
sosit. Dar te-am trimis în Wendlyn ca să te vindeci. Și ca să-l… găsești
pe el. Pe cel care te-a așteptat atât de mult timp.
Inima lui Aelin se frânse.
— Rowan.
Elena dădu aprobator din cap.
— El era o voce în neant, un visător ascuns și tăcut. La fel erau și
tovarășii lui. Dar prinţul Fae era…
Aelin îşi reprimă suspinul.
— Știu. Știu de mult timp.
— Am vrut să simţi și acea bucurie, şopti Elena. Oricât de scurtă.
— Am simţit-o, reuși Aelin să spună. Mulţumesc.
Elena îşi acoperi faţa la aceste cuvinte, tremurând. Dar, după o clipă,
ea o studie pe Aelin și apoi pe Manon, care încă urmărea în tăcere.
— Puterea oglinzii vrăjitoarei scade; nu o se va mai ţină aici mult
timp. Te rog – permite-mi să-ţi arăt ce trebuie făcut. Cum să îndrepţi
lucrurile. Nu ai să mai poţi să mă vezi după aceea, dar… am să fiu cu
tine. Până la sfârșit, la fiecare pas, am să fiu cu tine.
Manon nu făcu decât să pună mâna pe sabie. Aelin înghiţi în sec și
spuse:
— Atunci, arată-mi!
Așa că Elena îi arătă. Și, după ce termină, Aelin tăcu. Manon se
plimba, mârâind încet.
Dar Aelin nu se împotrivi când Elena se aplecă să o sărute pe frunte,
pe semnul nenorodt pe care-l avea de o viaţă întreagă, ca o vită,
însemnată ca să fie măcelărită.
Semnul lui Brannon. Semnul copilului din flori… al Celor fără nume.
„Necunoscut este preţul meu”. Ca să le cumpere un viitor, ea avea
să-l plătească.
Făcuse tot posibilul să pună lucrurile în mișcare ca să se asigure că,
odată ce ar fi dispărut, ajutorul tot ar fi sosit. Era singurul lucru pe care
putea să li-l ofere, ultimul ei dar pentru Terrasen. Pentru cei pe care îi
iubea cu inima ei de foc sălbatic.
Elena o mângâie pe obraz. Apoi antica regină şi ceaţa dispărură.
Lumina soarelui le inundă, orbindu-le pe Aelin și pe Manon atât de
puternic, încât ele șuierară și se izbiră una în cealaltă. Sarea mării,
șuierul valurilor din apropiere și foșnetul ierburilor de mare le
întâmpinară. Și, la distanţă, vuietele și strigătele unui război.
Se aflau la marginea mlaștinii, chiar pe buza mării, iar lupta se dădea
în larg. Cumva, călătoriseră în ceaţă…
Râsetul ușor al unei femei șerpui prin iarbă. Aelin cunoștea râsetul
acela.
Și îşi dădu seama că poate nu călătoriseră prin ceaţă…
Ci fuseseră poziţionate acolo. De forţele care acţionau, de zeii care
urmăreau.
Ca să stea pe câmpul nisipos din faţa mării de turcoaz, a gărzilor
moarte în armurile din Briardiff, măcelărite și încă sângerând pe dunele
din apropiere, ca să stea în faţa Reginei Maeve a fiinţelor Fae.
Elide Lochan era în genunchi în faţa ei – cu sabia unui războinic Fae
la gât.

CAPITOLUL 69

Aedion înfruntase armate, înfruntase moartea de mai multe ori decât

îşi putea aminti, dar asta…
În ciuda celor făcute de Rowan… navele inamice tot îi copleșeau.
Lupta dintre nave devenise prea periculoasă, iar mânuitorii magiei
prea conștienţi de Lysandra, încât să-i permită să atace pe sub valuri.
Ca leopard-fantomă, lupta acum brutal lângă Aedion, doborându-i pe
toţi războinicii Fae care încercau să le abordeze nava. Pe toţi soldaţii
care reușeau să pătrundă prin protecţia slăbită a magiei lui Rowan și a lui
Dorian.
Tatăl lui plecase. La fel și Fenrys și Lorcan. El îşi văzuse ultima dată
tatăl pe puntea pupei de pe una dintre navele care se aflaseră sub
comanda sa, cu o sabie în fiecare mână, Leul fiind pregătit să ucidă. Și,
de parcă i-ar fi simţit privirea lui Aedion, un zid de lumină aurie îl
învăluise.
Aedion nu era prost să îi ceară lui Gavriel să-l îndepărteze. Scutul se
tot mișcora, până ce îl acoperi pe Aedion ca o a doua piele.
După câteva minute, Gavriel nu mai era – dispăruse. Dar scutul
magic rămăsese.
Acela fusese începutul virajului brusc pe care îl făcuseră, întorcându-
se să se apere când lupta copleșitoare a nemuritorilor împotriva
muritorilor se lăsă cu victime în flota lor.
El era sigur că Maeve avea o legătură cu asta. Dar căţeaua nu era
problema lui.
Problema lui era flota care îl înconjura; și faptul că soldaţii inamici pe
care îi ataca erau foarte bine antrenaţi și nu se lăsau ușor doborâţi.
Problema lui era că-l durea mâna cu care ţinea sabia, că scutul lui era
plin de săgeţi și îndoit și că tot mai multe nave se vedeau la distanţă.
Nu îşi permise să se gândească la Aelin, la locul în care se afla ea.
Instinctele Fae i se ascuţiră la magia lui Rowan și a lui Dorian care se
înălţă și izbi apoi rândurile inamice. Navele se distruseră în urma acelei
puteri; războinicii se înecară sub greutatea armurii lor.
Propria lor navă se clătină înapoi dinspre cea pe care o atacaseră
mulţumită fluxului de putere, iar Aedion folosi răgazul ca să se întoarcă
spre Lysandra. Sângele din rănile lui și din cele pe care le făcuse îl
acoperea, amestecându-se cu transpiraţia care îi curgea pe piele. El îi
spuse creaturii metamorfice:
— Vreau să fugi.
Lysandra întoarse un cap flocos spre el, mijind ușor ochii de un verde
deschis. Sângele proaspăt îi picură din bot pe scândurile de lemn.
Aedion se uită în continuare în ochii ei.
— Ai să te transformi într-o pasăre, într-o molie sau într-un pește –
chiar nu contează în ce-şi ai să pleci. Să fugi dacă vezi că urmează să
fim înfrânţi. E un ordin.
Ea șuieră ca și când i-ar fi spus: „Nu-mi dai tu mie ordine!”
— Tehnic vorbind, sunt superiorul tău, spuse el, lovind scutul cu
sabia ca să îndepărteze două săgeţi în timp ce se clătinară din nou spre
o altă navă plină cu războinici Fae odihniţi. Deci ai să fugi. Sau am să te
iau la bătaie în Lumea de Dincolo.
Lysandra veni spre el. Un bărbat mai slab s-ar fi ˟îndepărtat de un
prădător atât de mare, care se apropia. Unii dintre soldaţii lui chiar o
făcură.
Însă Aedion rămase pe loc atunci când ea se ridică pe picioarele din
spate, punându-și labele mari pe umerii lui, și îşi apropie faţa însângerată
de felină de a lui. Mustăţile ude îi zvâcniră. Lysandra se aplecă și îşi băgă
botul în obrazul și în gâtul lui.
Apoi se întoarse la locul ei, sângele pleoscăind sub labele-i
silenţioase. Când ea catadicsi să îi arunce o privire, scuipând sânge pe
punte, Aedion spuse încet:
— Data viitoare, să faci asta ca femeie.
Drept răspuns, ea dădu ușor din coada pufoasă.
Însă nava lor se clătină înapoi spre ultimul lor atacator. Temperatura
scăzu, iar Aedion nu știa dacă asta se întâmpla din cauza lui Rowan, a lui
Dorian sau a unuia dintre nobilii Whitethorn. Ei fuseseră norocoși că
Maeve adusese o flotă ai cărei mânuitori de magie se trăgeau, în mare
parte, din familia lui Rowan.
Aedion se pregăti, îndepărtându-și picioarele când vântul și gheaţa
sfâșiară liniile inamice. Soldaţii Fae, poate cei pe care îi comandase chiar
Rowan, ţipară, dar Rowan și Dorian loviră necruţător.
Linie după linie, Rowan și Dorian îşi aruncară puterea asupra flotei lui
Maeve.
Totuși mai multe nave trecură pe lângă ei, atacându-i pe Aedion și pe
ceilalţi. Ansel din Briardiff ţinu flancul stâng, iar… liniile rămaseră pe loc.
Chiar dacă flota lui Maeve tot îi copleșea numeric.
Primul soldat Fae care sări peste balustrada navei lor se îndreptă
direct spre Lysandra.
Fu ultima greșeală pe care o făcu masculul.
Ea sări, aplecându-se pe el și îl apucă de gât.
Oasele scârţâiră și sângele ţâșni.
Aedion făcu un salt înainte, ca să-l atace pe următorul soldat care
trecu peste balustradă, tăind căngile care se boltiră și căzură.
Aedion se relaxa într-un calm ucigător, cu un ochi la creatura care
dobora soldat după soldat, scutul auriu al tatălui său rezistând și în jurul
ei.
Moartea căzu peste ei.
Aedion nu-și permise să se gândească la câţi mai rămâneau. La cât
de mulţi doborâseră Rowan și Dorian, la epavele navelor lor care se
scufundau în jurul lor, sângele și resturile sufocând marea. Așadar,
Aedion continuă să ucidă.
Și să ucidă.
Și să tot ucidă.

Pe Dorian îl ardea gâtul când respira, magia lui era lentă, o durere de
cap îi pulsa la tâmple, dar el continua să-și dezlănţuie puterea asupra
liniilor inamice, în timp ce soldaţii luptau și mureau în jurul lui.
Atât de mulţi. Atât de multi războinici instruiţi, dintre care prea puţini
erau binecuvântaţi cu magie – și o folosiseră ca să treacă de ei.
El nu îndrăzni să vadă cum se descurcau ceilalţi. Nu auzea decât
strigătele și mârâiturile de furie, ţipetele muribunzilor, lemnul care
scârţâia și funiile care se rupeau. Norii se formaseră și se adunaseră
deasupra, blocând soarele.
Magia lui cântă când le curmă viaţa soldaţilor, când se scaldă în
moartea lor. Dar tot se ofilea. El pierduse noţiunea timpului.
Totuși ei continuau să vină. Și Manon și Aelin tot nu se întorseseră.
Rowan apără prima linie, cu armele înclinate, pregătite pentru soldaţii
care ar fi fost suficient de proști, încât să se apropie. Dar prea mulţi
treceau de magia lor. Prea mulţi îi copleșeau acum.
Imediat ce se gândi la asta, strigătul de durere al lui Aedion traversă
valurile, urmat de unul de furie. Oare Aedion…
Gustul de cupru al sângelui îi umplu gura lui Dorian – era semnul
epuizării. Un alt strigăt, profund și strident, spintecă lumea. Dorian se
pregăti, adunându-și magia poate pentru ultima dată.
Strigătul se auzi din nou când o siluetă mare se îndreptă în jos, cu
viteză, din norii denși. Era un balaur. Un balaur cu aripi strălucitoare.
Si, în spatele lui, coborând spre flota Fae cu o încântare răutăcioasă,
zburau alţi doisprezece.

CAPITOLUL 70

Lysandra cunoștea strigătul acela.

Iar apoi Abraxos apăru plonjând din norii grei, urmat de alţi
doisprezece balauri încălecaţi de vrăjitoarele Dinţi-de-fier.
— Nu trageţi! le strigă Rowan, de la o distanţă de șase nave,
arcașilor care îşi îndreptaseră cele câteva săgeţi rămase spre vrăjitoarea
cu păr auriu din apropierea lui Abraxos, balaurul ei de un albastru-
deschis scoţând un strigăt de luptă.
Celelalte vrăjitoare și balaurii lor dezlănţuiră iadul asupra creaturilor
Fae, spulberând liniile convergente, rupând funiile căngilor, câştigându-le
o clipă de răgaz. Cum de știau pe cine să atace, de care parte să lupte…
Abraxos și alţi unsprezece se înclinară spre nord cu o mișcare lină,
apoi plonjară către panicata flotă inamică. Totuși, călăreaţa blondă se
îndreptă spre nava Lysandrei, balaurul ei albastru aterizând graţios la
provă.
 Vrăjitoarea frumoasă, cu o fâșie de piele neagră împletită pe frunte,
strigă oricui putea s-o audă:
— Unde este Manon Cioc-negru?
— Cine ești? întrebă Aedion răgușit.
Dar recunoaşterea i se citi în ochi ca și când și-ar fi amintit de ziua de
la templul lui Temis…
Vrăjitoarea zâmbi, dezgolindu-și dinţii albi, fierul licărindu-i în vârfurile
degetelor.
— Asterin Cioc-negru la dispoziţia ta! Ea scrută navele în formaţie de
luptei. Unde este Manon? Abraxos ne-a condus…
— Este o poveste lungă, dar ea este aici, strigă Aedion acoperind
vacarmul. Lysandra se strecură mai aproape, măsurând din ochi
vrăjitoarea și sabatul care făcea acum prăpăd printre liniile Fae. Tu și
Cele Treisprezece ale tale ne-aţi salvat fundurile, vrăjitoareo, spuse
Aedion, iar eu am să-ţi spun tot ce vrei să știi!
Ea îi zâmbi șiret și îşi înclină capul.
— Atunci, o să curăţăm câmpul pentru tine.
Apoi Asterin și balaurul se ridicară în aer și ţâșniră printre valuri,
îndreptându-se spre locul în care luptau celelalte.
La apropierea lui Asterin, balaurii și călăreţele se retraseră, ridicându-
se la înălţime și intrând în formaţie, ca un ciocan gata să lovească.
Soldaţii Fae știau asta. Ei începură să-și ridice scuturile slabe,
trăgând frenetic spre ele, panica făcându-i să ţintească neglijent. Dar
balaurii erau protejaţi de o armură – de una frumoasă și eficientă.
Cele Treisprezece râseră de inamici când intrară în flancul sudic.
Lysandra îşi dori să fi avut puterea de a se transforma măcar pentru o
ultimă dată, ca să li se alăture în distrugerea glorioasă.
Cele Treisprezece adunară navele panicate între ele și le spulberară
folosindu-și toate armele din arsenal – balaurii, săbiile, dinţii de fier. Cine
trecea de ele era întâmpinat de compasiunea brutală a magiei lui Rowan
și a lui Dorian.
Lysandra întâlni chipul stropit cu sânge al lui Aedion. Prinţul general
rânji în felu-i caracteristic, insolent, făcând-o să simtă un fior mai puternic
decât setea de sânge.
— Nu vrem ca vrăjitoarele să ne pună într-o lumină proastă, nu-ɨ așa?
Lysandra rânji și ea și se avântă din nou în luptă.

Nu mai erau mulţi.

Magia lui Rowan era forţată la maximum – iar panica lui, un strigăt
slab în cotloanele minţii – dar el continuă să atace, continuă să lovească
tare cu săbiile în orice trecea de vântul și de gheaţa lui sau de exploziile
de putere brută și necontrolată ale lui Dorian. Fenrys, Lorcan și Gavriel
fugiseră în urmă cu o oră sau cu o veșnicie, dispărând spre locul în care,
fără îndoială, îi chemase Maeve, dar flota rezista. Oricine ar fi fost
oamenii lui Ansel din Briarchiff, nu se temeau de războinicii Fae. Și nu
erau străini de vărsarea de sânge. Nici oamenii lui Rolfe. Niciunul dintre
ei nu fugi.
Cele Treisprezece continuară să aducă prăpădul asupra flotei
panicate a lui Maeve. Asterin Cioc-negru dădu ordine la înălţime, cele
douăsprezece vrăjitoare rupând liniile inamice cu o hotărâre feroce și
inteligentă. Dacă așa lupta un sabat, atunci, o armată întreagă…
Rowan scrâșni din dinţi când ultimele nave hotărâră să fie mai
inteligente decât însoţitorii lor morţi și începură să se îndepărteze. Dacă
Maeve le ordona să se retragă…
Păcat! Mare păcat! Avea să-și trimită nava proprie în adâncuri.
El îi fluieră lui Asterin când ea trecu din nou pe deasupra, adunându-
le pe Cele Treisprezece și, la rândul ei, îi fluieră confirmarea. Cele
Treisprezece porniră după flota care fugea.
Lupta se domoli, valurile roșii fiind încărcate de resturile care pluteau
pe lângă ei, duse de fluxul rapid.
Rowan îi ordonă căpitanului să ţină liniile și să se ocupe de orice
prostie ar fi ˟încercat flota lui Maeve, dacă vreuna dintre nave ar fi hotărât
să nu fugă.
Cu picioarele care-i tremurau și braţele care îi dârdâiau atât de rău
încât se temea că, dacă ar fi lăsat jos armele, nu ar mai fi fost în stare să
le ridice, Rowan se transformă și zbură la înălţime.
Verii lui se alăturaseră Celor Treisprezece în urmărirea flotei care
încerca acum să fugă. El evită impulsul de a număra. Dar Rowan zbură
mai sus, scrutând.
Lipsea o navă.
O navă pe care navigase, la care lucrase și pe care luptase
războaiele trecute și în călătorii.
Nava personală de luptă a lui Maeve, Privighetoarea, dispăruse. Nu
în flota care se retrăgea, apărându-se de nobilii Whitethorn și de Cele
Treisprezece.
Nu în epavele care se scufundau acum în apă.
Lui Rowan, sângele i se răci în vene, dar se avântă repede și puternic
spre nava lui Aedion și a Lysandrei, unde sângele închegat acoperea atât
de bine puntea, încât se undui când el se transformă și ateriză.
Aedion era acoperit de sângele lui și de al altora, iar Lysandra îşi
golea stomacul de el. Rowan reuși să-și impună picioarelor să ocolească
fiinţele Fae doborâte. El nu se uită prea atent la feţele lor.
— s-a întors? întrebă imediat Aedion, tresărind când îşi lăsă
greutatea pe coapsă.
Rowan se uită cu atenţie la rana fratelui său. Trebuia să-l vindece –
de îndată ce magia lui și-ar fi revenit. Într-un loc precum acesta, nici
măcar sângele Fae al lui Aedion nu putea ţine infecţia departe mult timp.
— Nu știu, spuse Rowan.
— Găsește-o, mârâi Aedion.
El îşi mută privirea de la Rowan doar ca să o vadă pe Lysandra
transformându-se în om – și se uită în treacăt la rănile care-i acopereau
pielea.
Lui Rowan, pielea i se strânse pe oase. Simţi că pământul avea să-i
alunece de sub picioare, când Dorian apăru lângă balustrada punţii
principale, tras la faţă, deoarece, fără îndoială, îşi folosise toată magia ca
să propulseze șalupa, și gâfâi:
— Pe coastă. Aelin este lângă coasta unde am trimis-o pe Elide –
toate sunt acolo.
Asta era la câţiva kilometri. Cum naiba ajunseseră acolo?
— De unde știi? întrebă Lysandra, strângându-și părul la spate cu
degetele însângerate.
— Pentru că simt ceva acolo, spuse Dorian. Flacără, și umbră, și
moarte. Ca și când ar fi fost Lorcan, Aelin și altcineva. Cineva antic.
Puternic.
Rowan se pregăti pentru asta, dar încă nu fu pregătit pentru groaza
pură când Dorian adăugă:
— O femelă.
Maeve le găsise.
Lupta nu se dăduse ca să obţină vreo victorie sau să cucerească
ceva. Fusese o distracţie, pentru ca Maeve să se strecoare și să-și ia
adevărata pradă.
Ei nu aveau să ajungă suficient de repede. Dacă ar fi zburat singur,
cu magia deja secătuită, nu ar fi fost de mare ajutor. Dacă ar fi fost toţi
acolo, ar fi avut o șansă mai bună, Aelin ar fi avut o șansă mai bună.
Rowan se întoarse spre orizontul din spatele lor – spre balaurii care
distrugeau flota rămasă. Ar fi durat prea mult să vâslească; magia lui era
epuizată. Dar un balaur ar fi putut să-i ajute.

CAPITOLUL 71
 Regina creaturilor Fae era întocmai cum şɨ-o amintea Aelin. Cu
veșminte negre și învolburate, cu un chip frumos și alb sub părul negru,
cu buze roșii care schiţau un zâmbet… Nicio coroană nu îi împodobea
capul pentru că toţi cei vii, dar chiar și morţii, ar fi știut cine era.
Vise și coșmaruri întrupate; faţa întunecată a lunii.
Și, în genunchi, în faţa lui Maeve, o santinelă cu chip de piatră ţinea o
sabie la gâtul gol al lui Elide, care tremura. Gărzile ei, toţi în armura lui
Ansel, fuseseră probabil ucise înainte să poată striga un avertisment.
Judecând după armele scoase doar pe jumătate din teci, nici măcar nu
avuseseră șansa de a lupta.
Manon rămase nemișcată ca moartea când o văzu pe Elide și îşi
scoase unghiile din fier.
Aelin se forţă să schiţeze un zâmbet și îşi împinse inima rănită și
sângerândă într-o cutie din profunzimea pieptului ei.
— Peisajul nu este la fel de impresionant ca în Doranelle, dacă mă
întrebi, dar măcar mlaștina chiar îţi reflectă adevărata natură, știi? Va fi o
casă nouă și minunată pentru tine. Cu siguranţă merită să baţi atâta drum
ca să o cucerești.
La marginea dealului care cobora spre plajă, un mic grup de
războinici Fae le supravegheau. Masculi și femele, cu toţii înarmaţi, cu
toţii străini. O navă mare și elegantă era ancorată în golful calm de
dincolo.
Maeve schiţă un zâmbet.
— Ce mă bucur să aflu că ești tot veselă în astfel de vremuri
întunecate!
— Cum să nu fiu, când atât de mulţi dintre masculii tăi frumoși mă
însoţesc?
Maeve înclină capul, iar părul des și negru îi alunecă de pe un umăr.
Și, ca și când i-ar fi răspuns, Lorcan apăru la marginea dunelor gâfâind,
cu ochi mari și sabia scoasă. Concentrarea lui – și groaza, îşi dădu
seama Aelin – era îndreptată asupra lui Elide. Asupra santinelei care-i
ţinea sabia la gâtul alb. Maeve îi schiţă un zâmbet războinicului, dar se
uită la Manon.
Cu atenţia ei concentrată în altă parte, Lorcan veni lângă Aelin – ca și
când, cumva, ar fi fost aliaţi; ca și cum aveau să lupte spate în spate.
Aelin nu se deranjă să-i spună nimic. Nu când Maeve îi zise vrăjitoarei:
— Îţi cunosc faţa.
Acel chip rămase rece și indiferent.
— Las-o pe fată să plece!
Ea râse zgomotos.
— A! Lui Aelin stomacul i se strânse când concentrarea antică se
îndreptă spre Elide. Revendicată de regină, și de vrăjitoare, și de…
aghiotantul meu, se pare.
Aelin se încordă. Nu credea că Lorcan respira lângă ea.
Maeve se juca absent cu o șuviţă din părul moale al lui Elide.
Lady de Perranth tremură.
— Fata pe care Lorcan Salvaterre m-a chemat să o salvez.
Unduirea puterii lui Lorcan din ziua în care flota lui Ansel se
apropiase… Știuse că era o chemare. La fel cum și ea îi chemase pe
Valgi în Golful Craniului. Ea refuzase să explice imediat prezenţa lui
Ansel, dorindu-și să se bucure de surpriză, iar el chemase flota condusă
de Maeve ca să se ocupe de ceea ce i se păruse lui a fi o flotă inamică.
Pentru a o salva pe Elide.
— Îmi pare rău, fu tot ce spuse Lorcan.
Aelin nu știa dacă i se adresase ei sau lui Elide, ai cărei ochi erau
acum mari de furie. Dar Aelin spuse:
— Crezi că nu am știut? Că nu mi-am luat măsuri de precauţie?
Lorcan se încruntă. Aelin ridică din umeri.
Dar Maeve continuă:
— Lady Elide Lochan, fiica lui Cal și a lui Marion Lochan. Nu e de
mirare că vrăjitoarea arde de nerăbdare să te recupereze, dacă sângele
neamului ei îţi curge prin vene.
Manon mârâi un avertisment.
Aelin îi spuse tărăgănat reginei Fae:
— Ei bine, nu ţi-ai târâit cadavrul antic tocmai până aici de pomană.
Așadar, să terminăm odată. Ce vrei pentru fată?
Zâmbetul de viperă apăru din nou pe buzele lui Maeve.
Elide tremura; tremura din toate oasele și prin toţi porii, îngrozită de
regina nemuritoare care stătea deasupra ei, de sabia gardianului de la
gât. Ceilalţi din escorta reginei păstrară distanţa – dar la escortă se tot
uita Lorcan, cu chipul încordat și tremurând și el din cauză că-și înăbușea
furia.
Asta era regina căreia îşi închinase inima? Creatura asta rece, care
privea lumea cu ochi triști? Care îi ucisese pe soldaţii aceia fără să ezite?
Regina pe care Lorcan o chemase pentru ea. El o adusese pe Maeve
ca să o salveze pe ea…
Elide respiră sacadat. El îi trădase. O trădase pe Aelin pentru ea…
— Ce recompensă ar trebui să cer pentru fată? spuse gânditoare
Maeve, făcând câţiva pași spre ea, graţioasă ca o rază de lună. De ce
nu-mi spune Aghiotantul meu? Ai fost atât de ocupat, Lorcan! Ai fost atât
de ocupat în ultimele luni!
El vorbi răgușit când îşi coborî capul.
 — Am făcut-o pentru tine, Maiestate.
Dar Lorcan făcu semn din bărbie spre Aelin.
— Ea are cele două chei.
Frigul răsună prin Elide.
— Lorcan!
Sabia gardianului zvâcni la gâtul ei.
Aelin îi aruncă lui Lorcan doar o privire.
El nu se uită nici la Elide, nici la Aelin. Nici măcar nu le băgă în
seamă când continuă:
— Aelin are două și probabil bănuiește unde o ascunde Erawan pe a
treia.
— Lorcan! îl imploră Elide.
Nu nu, el nu era pe cale să facă asta, nu era pe cale să îi trădeze din
nou…
— Taci, îi spuse el.
Maeve îşi plecă din nou privirea spre Elide. Întunericul antic și etern
era sufocant.
— Cu ce intimitate îi rostești numele, Lady de Perranth! Cu ce
apropiere!
Aelin pufni în semn de avertisment.
— Nu ai lucruri mai bune de făcut decât să terorizezi oameni? Dă-i
drumul fetei și hai să ne încheiem socotelile într-un mod mai distractiv!
Flăcările dansară în vârfurile degetelor lui Aelin.
Nu. Magia epuizată plutea aproape de extenuare.
Dar Aelin păși înainte, înghiontind-o pe Manon cu partea laterală a
corpului când trecu – forţând-o pe vrăjitoare să se retragă. Aelin zâmbi.
— Vrei să dansezi, Maeve?
Dar Aelin îi aruncă lui Manon o privire tăioasă peste umăr, ca și când
i-ar fi spus „Fugi. Să o iei pe Elide în momentul în care garda lui Maeve o
să cadă la pământ și să fugiţi.”.
Maeve îi zâmbi lui Aelin.
— Nu cred că ai fi un partener de dans potrivit în momentul ăsta. Mai
ales când magia ta este aproape epuizată. Crezi că sosirea a depins
numai de chemarea lui Lorcan? Cine crezi că i-a șoptit Morathului că ești
într-adevăr aici? Bineînţeles, proștii nu-și dau seama că, după ce ai să te
epuizezi cu armata lor, eu am să aștept. Erai deja extenuată după ce ai
stins incendiile pe care le-a aprins flota mea, ca să te obosească pe
coasta ţinutului Eyliwe. Mi-a prins bine faptul că Lorcan mi-a indicat locul
exact și m-a scutit de efortul de a te găsi personal.
Era o capcană. O capcană mare și videană. Ca să-i secătuiască
puterea lui Aelin de-a lungul zilelor, a săptămânilor. Dar Aelin ridică o
sprânceană.
— Ai adus o flotă întreagă doar ca să iști câteva incendii?
— Am adus o flotă ca să văd dacă te-ai ridica la înălţimea
așteptărilor. Lucru pe care se pare că prinţul Rowan l-a făcut.
Speranţa se înălţă în pieptul lui Elide.
— Flota a fost o măsură de precauţie, spuse Maeve. Pentru cazul în
care ilkenii nu ar fi sosit ca să te epuizezi complet… M-am gândit că,
până am să fiu eu pregătită, câteva sute de nave ar fi, deja, bune de
surcele.
Să-și sacrifice propria flotă – sau o parte – ca să câştige un singur
premiu… Asta era o nebunie. Regina era complet nebună.
— Faceţi ceva, le spuse Elide printre dinţi lui Lorcan și lui Manon.
Faceţi ceva!
Niciunul din ei nu-ɨ răspunse.
Focul din jurul degetelor lui Aelin se mări ca să-i învăluie mâna, apoi
braţul când îi spuse bătrânei regine:
— Nu aud decât pălăvrăgeală.
Maeve se uită la escorta ei, iar ei se îndepărtară. O luară pe Elide cu
ei ţinându-i încă sabia la gât.
Aelin îi spuse tăios lui Manon:
— Ieși din raza de acţiune!
Vrăjitoarea se retrase, dar privirea îi era aţintită la gardianul care o
ţinea pe Elide, sorbind fiecare detaliu posibil.
— Doar nu speri că ai câştigi, spuse Maeve, ca și când ar fi urmat să
joace cărţi.
— Cel puţin ne vom distra până la sfârșit, răspunse Aelin, flăcările
învăluind-o acum în întregime.
— O, n-am niciun interes să te ucid, spuse mieros Maeve.
Apoi ele izbucniră.
Flăcările ţâșniră, roșii și aurii – când un zid de întuneric fu aruncat
spre Aelin.
Impactul scutură lumea.
Până și Manon fu aruncată în fund.
Dar Lorcan deja se mișca.
Gardianul care o ţinea pe Elide îi udă părul cu sânge când Lorcan îi
tăie gâtul.
Celelalte două gărzi din spatele lui muriră cu o secure în faţă, unul
după celălalt. Elide se ridică, simţind o durere usturătoare în picior, și
alergă spre Manon dintr-un instinct pur și orb, dar Lorcan o apucă de
gulerul tunicii.
— Proasta naibii! izbucni el, iar ea îl lovi cu mâinile…
 — Lorcan, ţine-o pe fată, spuse încet Maeve, fără să se uite la ei. Să
nu-ţi treacă prin capul ɚɬa prost să fugi cu ea! El rămase complet
nemișcat, prinzând-o și mai strâns.
Maeve și Aelin loviră din nou.
Lumină și întuneric.
Nisipul tremură pe dune și valurile se unduiră.
Abia acum – Maeve îndrăznise să o atace pe Aelin acum.
Deoarece, în deplinătatea forţelor, Aelin…
Aelin putea să o învingă.
Dar Aelin, aproape lipsită de putere…
— Te rog, îl imploră Elide pe Lorcan. Dar el o ţinu ferm, ordinelor date
de Maeve, cu un ochi la reginele care se luptau celălalt la escortele care
nu erau atât de proaste, încât să se apropie după ce văzuseră ce le
făcuse însoţitorilor lor.
— Fugi! îi spuse Lorcan la ureche. Dacă vrei să trăiești, fugi, Elide
împinge-mă – ignoră-i ordinul! împinge-mă și fugi!
Nu avea de gând să o facă. Mai degrabă ar fi murit decât să fugă ca
o lașă, nu când Aelin lupta pentru ei toţi, când…
Întunericul devoră flacăra.
Și chiar și Manon tresări când Aelin fu aruncată înapoi.
Zidul de foc subţire ca hârtia împiedică întunericul să o lovească. Un
zid care pâlpâia…
Ajutor. Ei aveau nevoie de ajutor…
Maeve lovi în stânga, iar Aelin îşi ridică o mână, focul ricoșând. Aelin
nu văzu lovitura din dreapta. Elide strigă un avertisment, dar prea târziu.
Un bici negru o lovi pe Aelin.
Ea căzu.
Iar lui Elide i se păru că impactul genunchilor lui Aelin Galathynius cu
nisipul ar fi putut să fie cel mai îngrozitor sunet pe care îl auzise vreodată.
Maeve nu îşi risipi avantajul.
Întunericul coborî, lovind de nenumărate ori. Aelin se feri, dar trecu de
ea.
Elide nu putu să facă nimic atunci când Aelin ţipă.
Când puterea antică și întunecată o lovi ca un ciocan pe nicovală.
Elide o imploră pe Manon, acum la doar câţiva metri distanţă.
— Fă ceva!
Manon o ignoră, cu privirea aţintită asupra luptei din faţa lor.
Aelin se târâi înapoi, sângele curgându-i din nara dreaptă și pătându-i
cămașa albă.
Maeve înaintă, întunericul rotindu-se în jurul ei ca un vânt
descendent.
 Aelin încerca să se ridice.
Încerca, dar picioarele îi cedaseră. Regina Terrasenului gâfâi, focul
licărind ca niște tăciuni aproape stinși în jurul ei.
Manon arătă cu un deget.
Un bici negru, mai rapid decât focul lui Aelin, se întinse și i se
înfășură în jurul gâtului. Aelin îl apucă, zvârcolindu-se și cu dinţii dezgoliţi,
flacăra pâlpâind încontinuu.
— De ce nu folosești cheile, Aelin? spuse mieros Maeve. Cu
siguranţă, așa ai câştiga.
— Folosește-le! o imploră Elide. Folosește-le!
Dar Aelin nu o făcu.
Spirala de întuneric se strânse în jurul gâtului lui Aelin. Flăcările
scânteiară și se stinseră.
Apoi întunericul se răspândi, învăluind-o din nou pe Aelin și
strângând-o puternic, strângând-o în timp ce ea ţipa, ţipa într-un fel pe
care Elide îl știa ca fiind agonia de nepătruns…
Un mârâit slab și urât se undui din apropiere, singurul avertisment
când un lup mare sări prin iarbă și se transformă. Fenrys.
O clipă mai târziu, un leu de munte alergă peste o dună, privi scena și
se transformă și el. Gavriel.
— Las-o în pace! mârâi, Fenrys la regina întunecată, avansând un
pas. Las-o în pace acum.
Maeve întoarse capul, întunericul lovind-o încă pe Aelin.
— Uite cine a sosit în sfârșit. Alţi trădători. Ea îşi netezi o cută de pe
rochia graţioasă. Fenrys, ce efort cavaleresc din partea ta să ajungi pe
plajă cât mai târziu posibil – cât ai reușit să reziști chemărilor mele! Ea
ţâţâi. Ţi-a plăcut să te joci de-a supusul loial cât ai gâfâit după tânăra
Regină a Focului?
Ca și când i-ar fi răspuns, întunericul se strânse, iar Aelin ţipă din
nou.
— Încetează! izbucni Fenrys.
— Maeve, te rog, spuse Gavriel, expunându-și palmele spre ea.
— Maeve? şopti regina. Nu Maiestate? Cumva Leul e un pic mai
feroce? Poate și-a petrecut prea mult timp cu bastardul lui corcit și
nestăpânit?!
— Nu-l băga în asta, spuse prea încet Gavriel.
Dar Maeve lăsă întunericul din jurul lui Aelin să plece.
Ea se ghemui gâfâind pe o parte, sângerând din ambele nări acum,
mai mult sânge picurându-i din gură.
Fenrys se întinse spre ea. Un zid de întuneric se ridica între ei.
— Nu prea cred, şopti Maeve.
 Aelin gâfâi după aer, cu ochii sticlind de durere. Ochi care alunecară
spre cei ai lui Elide. Gura însângerata și crăpată a lui Aelin rosti din nou
cuvântul. „Fugi.”.
Ea nu avea de gând să o facă. Nu putea.
Lui Aelin îi tremurară braţele când încercă să se ridice. Iar Elide știu
că nu-ɨ mai rămăsese niciun strop de magie.
Nicio flăcără. Niciun tăciune.
Și singurul mod prin care Aelin ar fi putut înfrunta și accepta asta era
să refuze să se predea. Așa cum făcuse Marion.
Respiraţia umedă și sacadată a lui Aelin era singurul sunet care
acoperea valurile ce se spărgeau în spatele lor. Chiar și lupta se liniștise
la distanţă. Se terminase – sau poate că erau cu toţii morti.
Manon încă stătea acolo. Încă nu se mișca. Elide o imploră:
— Te rog. Te rog!
Maeve zâmbi la vrăjitoare.
— Cu tine nu am nimic, Cioc-negru. Nu te băga și ești liberă să pleci
unde vrei.
— Te rog! o imploră Elide.
Ochii aurii ai lui Manon erau duri. Reci. Ea dădu din cap spre Maeve.
— De acord.
Dar Gavriel spuse din partea cealaltă a micului lor cerc:
— Maiestate, te rog! Las-o pe Aelin Galathynius propriului ei război
de aici. Hai să ne întoarcem acasă.
— Acasă? întrebă Maeve.
Zidul negru dintre Fenrys și Aelin coborî, dar războinicul nu încercă
să-l traverseze. El doar o fixă cu privirea pe Aelin; se holbă la ea așa cum
probabil o făcea și Elide. El continuă să se holbeze până ce Maeve îi
spuse lui Gavriel:
— Mai este Doranelle casa ta?
— Da, Maiestate, spuse calm Gavriel. Este o onoare să-i spun așa.
— Onoare… spuse gânditoare Maeve. Da, tu și onoarea vă potriviţi
de minune, nu-ɨ așa? Dar cum rămâne cu onorarea jurământului tău,
Gavriel?
— Mi-am respectat jurământul pe care ţi l-am făcut.
— Ţi-am spus sau nu să-l execuţi pe loc pe Lorcan?
— Au fost… circumstanţe care m-au împiedicat. Am încercat.
— Totuși ai eșuat. Nu ar trebui să-l disciplinez pe cel care mi-a jurat
cu sânge și m-a dezamăgit?
Gavriel îşi coborî capul.
— Bineînţeles – vom accepta asta. Și voi prelua asupra mea și
pedeapsa lui Aelin Galathynius.
 Aelin îşi ridică ușor capul, căscând ochii lucitori. Ea încercă să
vorbească, dar rămăsese fără cuvinte, strigătele lăsând-o fără voce.
Elide recunoscu cuvântul de pe buzele reginei. „Nu.”.
Nu pentru ea. Elide se întrebă dacă Gavriel nu se sacrifica doar de
dragul lui Aelin. Ci și pentru Aedion. Ca fiul său să nu fie nevoit să poarte
povara suferinţei reginei lui…
— Aelin Galathynius, spuse gânditoare Maeve. Prea multă vorbărie
despre Aelin Galathynius. Regina Promisă. Ei bine, Gavriel – și zâmbi
răutăcios – dacă îi ești atât de loial, de ce nu i te alături?
Fenrys se încordă, pregătindu-se să sară în faţa puterii întunecate
pentru prietenul său.
— Îţi rup jurământul de sânge, Gavriel. Fără onoare, fără buna-
credinţă, spuse Maeve. Ești eliberat din serviciul meu și deposedat de
titlu.
— Căţea ce ești! izbucni Fenrys când Gavriel începu să respire
superficial.
— Maiestate, te rog… şopti Gavriel, prinzându-și braţul cu mâna când
ghearele invizibile îi trasară două linii pe piele, făcând sângele să curgă
în iarbă.
Un semn similar apăru pe braţul lui Maeve, care sângeră la rândul ei.
— S-a făcut, spuse ea simplu. Să știe lumea că tu, un mascul
onorabil, nu ai nimic. Că ţi-ai trădat regina pentru alta, pentru un copil din
flori.
Gavriel se clătină înapoi și apoi căzu pe nisip, cu o mână pe piept.
Fenrys mârâi, cu o faţă mai mult de lup decât de Fae, dar Maeve râse
încet.
— O, ţi-ar plăcea să procedez și cu tine la fel, nu-ɨ așa, Fenrys? Dar
cum altfel să-l pedepsesc mai crunt pe cel care m-a trădat profund, dacă
nu să-l pun să mă servească pentru totdeauna?
Fenrys șuieră și începu să respire sacadat, iar Elide se întrebă dacă
avea de gând să sară pe regină și să încerce să o ucidă.
Dar Maeve se întoarse spre Aelin și-i spuse:
— Ridică-te!
Aelin încercă, dar corpul ei o dezamăgi.
Maeve ţâţâi și o mână invizibilă o ridică pe Aelin în picioare. Ochii
înceţoșaţi de durere se limpeziră, apoi se umplură cu o furie rece când
Aelin se uită cu atenţie la regina care se apropia.
O asasină, îşi aminti Elide. Aelin era o asasină și, dacă Maeve s-ar fi
apropiat suficient de mult…
Dar Maeve nu o făcu. Iar acele mâini invizibile rupseră curelele de la
centura sabiei lui Aelin. Goldryn căzu pe pământ. Apoi pumnalele
alunecară din tecile lor.
— Atât de multe arme, medita Maeve când mâinile invizibile o
dezarmară pe Aelin cu o eficienţă brutală.
Până și cuţitele ascunse sub haine ieșiră – tăind-o. Sângele apăru pe
sub cămașa și pantalonii lui Aelin. De ce stătea acolo…
Își aduna puterea. Pentru o ultimă lovitură. O ultimă șansă.
Să creadă regina că ea era distrusă.
— De ce? spuse tăios Aelin, trăgând de timp.
Maeve împinse cu vârful piciorului un pumnal căzut, a cărui lamă era
pătată de sângele lui Aelin.
— De ce să mă mai deranjez cu tine? Pentru că nu prea pot să te las
să te sacrifici ca să făurești un nou Lacăt, nu-ɨ așa? Nu când ai deja ce
vreau. Iar eu știu de foarte mult timp că îmi vei da ceea ce caut, Aelin
Galathynius, și am luat toate măsurile ca să mă asigur de asta.
— Ce? şopti Aelin.
— Nu ţi-ai dat seama? zise Maeve. De ce am vrut ca mama ta să te
aducă la mine, de ce ţi-am cerut asemenea lucruri primăvara asta?
Niciunul nu îndrăzni să se miște.
Maeve pufni, scoţând un sunet delicat și feminin de triumf.
— Brannon mi-a furat cheile, după ce le-am luat de la Valgi. Erau ale
mele, iar el le-a înșfăcat. Iar apoi, s-a căsătorit cu zeiţa aia a voastră și a
transmis focul neamului său, asigurându-se că ɕu mă voi gândi bine
înainte să-i ating pământul și urmașii lui. Dar toate neamurile se sting. Iar
eu am știut că va veni o vreme când flăcările lui Brannon se vor stinge și
că voi fi pregătită să atac.
Aelin se lăsă în mâinile care o ţineau în picioare.
— Dar, cu puterea mea întunecată, am văzut un licăr de viitor. Am
văzut că puterea Matei se va ridica din nou. Și că tu mă vei conduce la
chei. Doar tu – care ai primit indicii de la Brannon și care le vei găsi pe
toate trei. Și am văzut cine și ce ești. Am văzut pe cine iubești. Ţi-am
văzut partenerul.
Briza mării care șuiera prin iarbă era singurul sunet.
— Ce nucleu de putere aţi fi voi doi – tu și prinţul Rowan. Și orice
urmaș din acea unire… Ea rânji răutăcios. Tu și Rowan aţi putea
conduce acest continent, dacă aţi vrea. Dar copiii voștri… copiii voștri ar
fi destul de puternici încât să conducă un imp˟eriu care ar putea să se
întindă peste tot în lume.
Aelin închise ochii. Masculii Fae scuturau acum încet din cap – fără
să le vină a crede.
— Nu știam când te vei naște, dar când prinţul Rowan Whitethorn s-a
născut și a ajuns la maturitate, cel mai puternic mascul Fae pur sânge din
ţinutul meu… tu încă nu erai pe-aici. Și am știut ce trebuie să fac. Să te
controlez. Să te supun, să te fac să-mi dai cheile fără să te gândești că
ești destul de puternică și instruită, încât să le obţii.
Lui Aelin îi tremurau umerii. Lacrimile i se strecurară din ochii închiși.
— Ce ușor a fost să trag de firul psihic potrivit în ziua în care Rowan
a văzut-o pe Lyria la piaţă. Ca să-l împing pe cealaltă cale, să-i păcălesc
instinctele. O mică schimbare a soartei.
— O, zeilor! şopti Fenrys.
— Deci partenerul tău a fost dat alteia, spuse Maeve. Și l-am lăsat să
se îndrăgostească, i-am permis să o lase însărcinată. Iar apoi i-am
despărţit. Nimeni nu s-a întrebat niciodată cum de forţele inamice au
trecut pe lângă casa lui din munte.
Genunchii lui Aelin cedară complet. Numai mâinile invizibile o ţinură
în picioare când plânse.
— El a depus jurământul de sânge fără întrebări. Și eu am știut că,
atunci când te-ai fi născut, când ai fi ajuns la maturitate… Mă voi fi
asigurat că drumurile voastre aveau să se intersecteze, voi v-aţi fi uitat
unul la celălalt, iar eu v-aș fi avut în palmă. Orice ţi-aș fi cerut, tu mi-ai fi
dat. Până și cheile. Pentru partenerul tău, nu puteai face mai puţin.
Aproape ai făcut-o atunci, în Doranelle.
Încet, Aelin îşi trase picioarele din nou sub ea, mișcarea fiind atât de
dureroasă, încât Elide se crispă. Dar Aelin îşi ridică fruntea, dezgolindu-și
dinţii.
— Am să te ucid, mârâi Aelin la regina Fae.
— Asta i-ai spus lui Rowan după ce l-ai întâlnit, nu-ɨ așa? Maeve
schiţă în continuare un zâmbet. Am tot insistat ca mama ta să te aducă la
mine, ca să-l poţi întâlni, ca să te am în sfârșit, atunci când Rowan a
simţit legătura, dar a refuzat. Iar noi știm cât de bine s-a terminat pentru
ea. Și în cei zece ani care au urmat, am știut că ești în viaţă. Undeva. Dar
când tu ai venit la mine… când tu și partenerul tău v-aţi uitat unul la
celălalt doar cu ură în privire… Recunosc, n-am anticipat asta. Că l-am
distrus atât de grav pe Rowan Whitethorn, încât să nu-și recunoască
partenera – că erai atât de distrusă de propria durere, încât nici tu nu ai
observat. Și când semnele au apărut, legătura carranam i-a îndepărtat
orice îndoială că n-ai putea fi a lui. Dar asta nu s-a întâmplat și în cazul
tău. Cât timp a trecut, Aelin, de când ţi-ai dat seama că el este partenerul
tău?
Aelin nu spuse nimic, ochii clocotindu-i de furie, și suferinţă, și
disperare.
— Las-o în pace, şopti Elide. Lorcan o strânse mai tare în semn de
avertisment.
 Maeve o ignoră.
— Ei bine? Când ai aflat?
— La templul lui Ternis, recunoscu Aelin, privind spre Manon, în clipa
în care săgeata i-a trecut prin umăr. În urmă cu câteva luni.
— Iar tu i-ai ascuns asta, fără îndoială ca să-l scutești de a se simţi
vinovat faţă de Lyria, de orice fel de tulburare emoţională… Maeve ţâţâi.
Ce mincinoasă nobilă ești!
Aelin se holbă în gol, ochii devenindu-i inexpresivi.
— Am plănuit ca el să fie aici, spuse Maeve, încruntându-se la
orizont. De vreme ce v-am lăsat pe amândoi să plecaţi în ziua aceea din
Doranelle pentru ca tu să mă conduci din nou spre chei. Te-am lăsat
chiar să crezi că ai scăpat, eliberându-l. Nu știai că ɕu te-am lăsat să
pleci. Dar dacă el nu este aici… trebuie să improvizez.
Aelin înţepeni. Fenrys mârâi un avertisment.
Maeve ridică din umeri.
— Dacă te consolează cu ceva, Aelin, ai fi trăit o mie de ani cu prinţul
Rowan. Poate chiar mai mult.
Lumea păru că se oprește în loc, iar Elide îşi auzi sângele vuindu-i în
urechi când Maeve spuse:
— Descendenţa surorii mele Mab este pură. Are toate puterile,
abilităţile de transformare și nemurirea unui Fae. Mai ai probabil cinci ani
până la Stabilire.
Aelin se crispă. Asta nu era o epuizare a magiei și a puterii fizice, ci a
spiritului.
— Poate că vom sărbători împreună Stabilirea ta, spuse gânditoare
Maeve, de vreme ce cu siguranţă nu plănuiesc să te risipesc pe acel
Lacăt. Să risipesc cheile, Aelin, când ele sunt menite să fie folosite.
— Maeve, te rog! şopti Fenrys.
Maeve îşi studie unghiile imaculate.
— Ceea ce mi se pare cu adevărat amuzant este că, aparent, nici
măcar nu aveam nevoie să fii partenera lui Rowan. Sau să-l distrug. La
drept vorbind, a fost doar un experiment fascinant al puterii mele. Dar, de
vreme ce mă îndoiesc de faptul că tu tot n-ai să cedezi de bunăvoie, cel
puţin nu fără să încerci să mori mai întâi, îţi voi da de ales.
Aelin păru să se pregătească în timp ce Maeve îşi ridică o mână și
spuse:
— Cairn.
Masculii înţepeniră. Lorcan se întoarse ameninţător în spatele lui
Elide, încercând subtil să o tragă înapoi, să ignore ordinul primit.
Un războinic frumos cu păr castaniu veni spre ei din grupul de
escorte. Frumos, dacă în ochii albaștri nu i s-ar fi citit cruzimea sadică.
Dacă nu ar fi avut săbiile de la șold, biciul strâns de-a lungul unei coapse
și zâmbetul zeflemitor. Ea mai văzuse acel zâmbet și pe faţa lui Vernon și
pe atât de multe alte feţe din Morath.
— Permite-mi să ţi-l prezint pe cel mai nou membru al grupului meu,
cum îţi place să-i numești. Cairn, ţi-o prezint pe Aelin Galathynius.
Cairn veni lângă regina lui. Și privirea pe care i-o aruncă reginei lui
Elide o făcu să i se întoarcă stomacul pe dos. Sadic – da, acela era
cuvântul care-l definea, fără ca el să fie nevoit să vorbească.
— Cairn, spuse Maeve, a fost instruit să-și folosească abilităţile pe
care le aveţi în comun. Desigur, tu ai avut doar câţiva ani la dispoziţie să
înveţi arta torturii, dar… poate Cairn o să reușească să te învăţe unele
lucruri pe care și le-a însușit în secolele de practică.
Fenrys era alb de furie.
— Maeve, te implor…
Întunericul îl izbi pe Fenrys și-l trânti în genunchi, forţându-l să îşi
plece capul în pământ.
— Ajunge, spuse printre dinţi Maeve.
Maeve zâmbea din nou când se întoarse spre Aelin.
— Ţi-am spus că ai de ales. Și chiar ai. Ori vii de bunăvoie cu mine și
îl cunoști pe Cairn, ori…
Acei ochi se îndreptară spre Lorcan și spre Elide.
Iar inima lui Elide se opri când Maeve spuse:
— Ori tot te omor… și o iau pe Elide Lochan cu noi. Sunt sigură că ea
și Cairn se vor înţelege de minune.

CAPITOLUL 72

Pe Aelin o durea corpul.

Totul o durea. Sângele, respiraţia, oasele.
Rămăsese fără magie. Fără nimic care să o salveze.
— Nu, spuse încet Lorcan.
Numai mișcarea capului o făcea să simtă agonia pe șira spinării. Dar
Aelin se uită la Elide, la Lorcan forţat să o ţină, cu faţa albă de groază
când se uită la Cairn, Maeve și Elide. Manon făcea același lucru –
evaluând șansele, calculând cât de rapidă trebuia să fie ca să plece de
acolo.
Bun. Bun – Manon avea să o ia de acolo pe Elide. Vrăjitoarea
așteptase ca Aelin să facă o mișcare, fără să-și dea seama că… nu mai
avea ce să facă. Nu-ɨ mai rămăsese putere pentru o lovitură finală.
 Iar acea putere întunecată îi era încă răsucită în jurul oaselor atât de
strâns, încât o mișcare agresivă… o mișcare, și oasele aveau să i se
rupă.
Maeve îi spuse lui Lorcan:
— Ce nu, Lorcan? Nu vrei să o luăm pe Elide Lochan cu noi, dacă
Aelin decide să se împotrivească sau acel „nu” era pentru oferta mea
generoasă de a o lăsa în pace pe Elide, dacă Maiestatea Sa vine de
bunăvoie?
Dintr-o singură privire spre războinicul Fae șaten – Cairn – care
stătea lângă Maeve, Aelin știuse ce era el. Ucisese destui ca el de-a
lungul anilor. Își petrecuse timpul cu Rourke Farran. Ce i-ar fi făcut lui
Elide… și Lorcan știa ce i-ar fi putut face un mascul precum Cairn unei
tinere femei. Iar dacă el era sancţionat de Maeve…
— Ea este nevinovată, zise Lorcan. Ia-o pe regină și lasă-ne să
plecăm.
Manon chiar izbucni către Maeve:
— Ea aparţine clanului Dinţi-de-fier. Dacă nu ai nimic de împărţit cu
mine, atunci nu ai nici cu ea. Las-o în pace pe Elide Lochan!
Maeve o ignoră pe Manon și îi spuse tărăgănat lui Lorcan:
— Îţi ordon să nu acţionezi! Îţi ordon să privești și să nu faci nimic! Îţi
ordon să nu te miști și să nu vorbești până când nu îţi spun eu să o faci!
Ordinul e valabil și pentru tine, Fenrys!
Iar Lorcan se supuse. La fel și Fenrys. Corpurile pur și simplu le
înţepeniră – iar apoi, nu mai mișcară deloc.
Elide se întoarse ca să-l implore pe Lorcan:
— Poţi să oprești asta, poţi să te opui…
Lorcan nici măcar nu se uită la ea.
Aelin știa că Elide ar fi luptat. Că nu ar fi ˟înţeles că Maeve jucase
jocul acesta de secole și că așteptase până acum, până ce capcana era
perfectă, ca să o prindă pe ea.
Aelin o văzu pe Maeve zâmbindu-i din nou. Ea jucase, riscase și
pierduse.
Maeve dădu din cap ca și când i-ar fi confirmat.
Întrebarea nerostită dansă în ochii lui Aelin când Elide ţipă la Lorcan
și la Manon să dea o mână de ajutor. Dar vrăjitoarea îşi cunoștea și
ordinele, și sarcina.
Maeve citi întrebarea de pe chipul lui Aelin și spuse:
— Am să ţin cheile într-o mână și pe Aelin Aducătoarea-Focului în
cealaltă.
Mai întâi, ar fi trebuit să o distrugă. Să o ucidă sau să o distrugă…
Cairn rânji.
 Escortele târâiau acum ceva pe plajă, de la șalupa cu care
navigaseră, spre nava care îi aștepta. Deja, pânzele negre se desfăceau.
Elide se întoarse spre Maeve, care nu catadicsi să se uite la ea.
— Te rog, te rog…
Aelin pur și simplu dădu din cap spre regina Fae. În semn că accepta
și că se preda.
Maeve făcu o plecăciune, triumful dansând pe buzele ei roșii.
— Lorcan, elibereaz-o!
Mâinile războinicului i se înmuiară pe lângă corp.
Și, pentru că ea câştigase, Maeve îşi relaxă până și strânsoareade pe
oasele lui Aelin și îi permise să se întoarcă spre Elide și să spună:
— Du-te cu Manon! Ea va avea grijă de tine.
Elide începu să plângă, plecând de lângă Lorcan.
— Voi merge cu tine, voi veni cu tine…
Fata ar fi făcut-o. I-ar fi ˟înfruntat pe Cairn și pe Maeve… Dar
Terrasenul ar fi avut nevoie de asemenea curaj. Dacă era să
supravieţuiască, dacă era să se vindece, Terrasenul urma să aibă nevoie
de Elide Lochan.
— Spune-le celorlalţi… şopti Aelin, încercând să găsească cuvintele
potrivite. Spune-le celorlalţi că îmi pare rău. Spune-i Lysandrei să nu-și
uite promisiunea și că nu voi înceta niciodată să îi fiu recunoscătoare.
Spune-i lui Aedion… Spune-i că nu este vina lui și că… Vocea îi era
răgușită. Îmi doresc să fi putut depune jurământul, dar că Terrasenul se
va bizui de acum pe el și că rândurile nu trebuie să se rupă.
Elide dădu din cap, lacrimile alunecându-i pe faţa stropită de sânge.
— Și spune-i lui Rowan…
Sufletul lui Aelin se frânse când văzu cutia din fier pe care o cărau
acum escortele între ei. Un coșciug antic din fier. Suficient de mare
pentru o singură persoană și făcut pentru ea.
— Și spune-i lui Rowan, zise Aelin, reprimându-și suspinele, că îmi
pare rău că am minţit, dar că, oricum, totul a fost o amânare. Chiar și
înainte de ziua de azi, am știut că totul este doar o amânare, dar că încă
îmi doresc să fi avut mai mult timp împreună. Ea se lupta să nu plângă.
Spune-i că trebuie să lupte. El trebuie să salveze Terrasenul și să-și
aducă aminte ce mi-a jurat. Și spune-i… spune-i că îi mulţumesc – pentru
că a mers pe calea întunecată cu mine, spre lumină.
Ei deschiseră capacul cutiei, scoţând lanţurile lungi și grele.
Una dintre escorte îi dădu lui Maeve o mască din fier ornamentată.
Ea o studie ţinând-o în mâini.
Masca, lanţurile, cutia… fuseseră făurite cu mult înainte de momentul
prezent. În urmă cu câteva secole. Făurite ca să reţină și să-l distrugă pe
urmașul Matei.
Aelin aruncă o privire spre Lorcan, ai cărui ochi negri erau fixaţi
asupra ei.
Și recunoștinţa străluci acolo. Pentru că o cruţa pe tânăra căreia îi
dăruise inima, fie că el știa sau nu asta.
Elide o imploră pe Maeve o ultimă dată:
— Nu face asta!
Aelin știa că nu i-ar fi folosit la nimic, așa că îi spuse lui Elide:
— Mă bucur că ne-am întâlnit. Sunt mândră de tine. Si cred şi că
mama ta ar fi fost mândră de tine, Elide.
Maeve coborî masca și îi spuse tărăgănat lui Aelin:
— Se spune că nu te supui nimănui, moștenitoare a Focului. Ea
zâmbi ca un șarpe. Ei bine, acum ai să te pleci în faţa mea!
Ea îi arătă nisipul.
Aelin se supuse.
Genunchii o durură când căzu pe pământ.
— Mai jos.
Aelin îşi coborî corpul până ce fruntea îi ajunse în nisip. Ea nu îşi
permise să simtă asta; nu-ɨ permise nici sufletul ei.
— Bun.
Elide suspina, implorând fără cuvinte.
— Scoate-ţi cămașa!
Aelin ezită când îşi dădu seama unde voia să ajungă și de ce Cairn
avea un bici la centură.
— Scoate-ţi cămașa!
Aelin îşi scoase cămașa din pantaloni și peste cap, aruncând-o în
nisipul de lângă ea. Apoi îşi scoase pânza elastică din jurul sânilor ei.
— Varik! lleiron!
Doi masculi Fae înaintară.
Aelin nu se împotrivi când amândoi o luară de câte un braţ și o
ridicară în picioare. Și îi întinseră braţele. Aerul mării îi atinse sânii,
buricul.
— Zece bice, Cairn! Să vadă Maiestatea Sa la ce să se aștepte când
ajungem la destinaţie, dacă nu cooperează.
— Va fi plăcerea mea, doamnă!
Aelin se uită cu răceală în ochii lui Cairn când el îşi scoase biciul.
Când o măsură din priviri și zâmbi. Era ca o pânză pe care să o picteze
cu sânge și durere.
Maeve spuse, cu masca atârnându-i de degete: — De ce nu numeri
pentru noi, Aelin?
Aelin tăcu.
 — Numără sau vom începe din nou cu fiecare lovitură pe care o
ratezi. Tu decizi cât de mult durează chestia asta. Dacă nu cumva preferi
ca Elide Lochan să primească loviturile.
Nu. Niciodată.
Niciodată altcineva în afară de ea. Niciodată.
Dar când Cairn înaintă încet, savurând fiecare pas, când lăsă acel
bici să se târâie pe pământ, corpul ei cedă și începu să tremure.
Ea cunoștea durerea. Știa ce urma să simtă și cum avea să se audă,
încă visa asemenea momente.
Fără îndoială, acesta era motivul pentru care Maeve alesese biciuirea
și pentru care îl supusese pe Rowan la asta în Doranelle.
Cairn se opri. Ea îl simţi studiindu-i tatuajul de pe spate. Cuvintele de
dragoste ale lui Rowan, scrise acolo în Vechea Limbă.
Cairn pufni. Apoi îl simţi savurând felul în care urma să distrugă
tatuajul.
— Începe! spuse Maeve.
Cairn inspira.
Si, chiar dacă îşi adună puterile, chiar dacă îşi încleșta puternic
maxilarul, nimic nu o putea pregăti pentru pocnet, usturime și durere. Ea
nu îşi permise să ţipe, ci doar să șuiere printre dinţi.
Un bici folosit de un supraveghetor din Endovier era un lucru.
Unul mânuit de un mascul Fae pursânge…
Sângele îi alunecă pe spatele pantalonilor, iar pielea crăpată o duru.
Dar ea știa cum se putea liniști, cum să cedeze durerii și cum să o
primească.
— Ce număr a fost ăsta, Aelin?
Ea nu avea de gând să răspundă, să numere vreodată pentru
căţeaua nenorocită…
— Începe din nou, Cairn! spuse Maeve.
Se auzi un râset. Apoi pocnetul și ruperea, iar Aelin se arcui,
tendoanele de la gât aproape rupându-se când gâfâi printre dinţi.
Masculii care o ţineau o apucară destul de strâns încât să o rănească.
Maeve și Cairn așteptară.
Aelin refuză să spună cuvântul. Să înceapă numărătoarea. Ar fi murit
înainte să o facă.
— O, zeilor, o, zeilor! suspină Elide.
— Încă o dată! ordonă simplu Maeve, peste vocea fetei. Așadar,
Cairn o făcu.
Din nou.
Din nou.
Din nou.
 Ei o luară de la capăt de nouă ori înainte ca Aelin să ţipe în cele din
urmă. Lovitura fusese chiar deasupra alteia, rupându-i pielea până la os.
Din nou.
Din nou
Din nou.
Din nou.
Cairn gâfâia. Aelin refuză să vorbească.
— Încă o dată! repetă Maeve.
— Maiestate, şopti unul din masculii care o ţineau. Ar fi prudent să
amânăm până mai târziu.
— Mai am piele de biciuit! izbucni Cairn.
Dar masculul spuse:
— Ceilalţi se apropie – sunt încă departe, dar se apropie. Rowan.
Aelin scânci atunci. Timp – avea nevoie de timp…
Maeve scoase un mic sunet de dezgust.
— Vom continua mai târziu. Pregătiţi-o!
Aelin abia îşi putu înălţa fruntea când masculii o ridicară în picioare.
Mișcarea îi provocă o asemenea durere în corp, încât întunericul
pătrunse înăuntru. Dar ea se împotrivi, scrâșnind din dinţi și strigând în
tăcere la acea agonie, la acel întuneric.
La câţiva metri distanţă, Elide căzu în genunchi ca și când ar fi
implorat până ce i-ar fi cedat corpul, dar Manon o prinse.
— Plecăm acum, spuse Manon, trăgând-o departe – spre continent
— Nu, spuse Elide, agitându-se.
Lorcan făcu ochii mari, dar, din cauza ordinului lui Maeve, nu putu să
se miște; nu putu face nimic în timp ce Manon o lovi în tâmplă pe Elide cu
mânerul sabiei Spintecă-Vânt.
Fata căzu ca o piatră. Doar de asta avu nevoie Manon ca să o ridice
pe umăr și să-i spună lui Maeve:
— Noroc! Privirea îi alunecă spre Aelin o dată – doar o singură dată.
Apoi se uită în altă parte.
Maeve ignoră vrăjitoarea când Manon merse spre mijlocul mlaștinii.
Lorcan îşi încordă corpul.
Îl încordă – ca și când s-ar fi luptat cu jurământul de sânge cu toată
puterea.
Lui Aelin nu-ɨ păsa.
Masculii aproape o târâră spre Maeve.
Spre cutia de fier. Și spre lanţuri. Și masca de fier.
Fuioare de foc, mici sori și tăciuni fuseseră desenaţi pe suprafaţa
întunecată. O ridiculizare a puterii pe care trebuia să o reţină – puterea
de care Maeve trebuia să se asigure că era complet epuizată înainte de a
o închide. Era singurul mod în care ar fi putut să o închidă pe ea…
Fiecare centimetru în care îşi târșâi picioarele pe nisip era o veșnicie;
fiecare centimetru era o clipă. Sângele îi uda pantalonii. Probabil că nu ar
fi avut cum să-și vindece rănile cu tot acel fier. Nu până ce Maeve nu ar fi
hotărât să i le vindece.
Însă Maeve nu avea de gând să o lase să moară. Nu cu cheile Wyrd
în joc. Nu încă.
Timp – ea era recunoscătoare că Elena îi dăduse acel timp furat.
Era recunoscătoare că îi întâlnise pe toţi, că văzuse o mică parte din
lume, că auzise o muzică atât de minunată, că dansase, râsese și
cunoscuse prietenia adevărată. Era recunoscătoare că îl găsise pe
Rowan.
Ea era recunoscătoare.
Așadar, Aelin Galathynius îşi șterse lacrimile.
Și nu se împotrivi când Maeve îi puse frumoasa mască din fier pe
faţă.

CAPITOLUL 73

Manon continuă să meargă.

Nu îndrăzni să privească înapoi. Nu îndrăzni să-i dea acelei regine
antice cu privire rece vreun indiciu că Aelin nu avea cheile Wyrd. Că
Aelin le strecurase pe amândouă în buzunarul lui Manon, când o
înghiontise. Elide avea să o urască pentru asta – deja o ura.
Ⱥsta avea să fie preţul.
O privire din partea lui Aelin și ea știuse ce trebuia să facă.
Să ia cheile departe de Maeve. Să o ia pe Elide.
Ei făuriseră o cutie de fier ca să o închidă pe Regina Terrasenului.
Elide se agită, revenindu-și în cele din urmă, tocmai când erau
aproape ieșite din raza auditivă. Ea începu să se agite, iar Manon o
aruncă în spatele unei dune, apucând-o de ceafa atât de strâns, încât
Elide înţepeni când unghiile de fier îi înţepară pielea.
— Liniște! şopti Manon printre dinţi, iar Elide ascultă.
Rămânând ascunse, se uitară printre ierburi. Doar o clipă – ea putea
zăbovi doar o clipă ca să privească, să zărească unde o ducea Maeve pe
Regina Terrasenului.
Lorcan rămase nemișcat, așa cum îi ordonase Maeve. Gavriel abia
dacă era conștient, gâfâind în iarbă, ca și când, smulgându-i jurământul
de sânge, l-ar fi rănit grav, fizic.
 Fenrys – ochii lui Fenrys erau plini de ură când îi privi pe Maeve și pe
Cairn. Sângele acoperea biciul lui Cairn, atârnându-i încă pe lângă corp
când soldaţii lui Maeve terminară de fixat masca pe faţa lui Aelin.
Apoi îi puseră cătușe la mâini.
La glezne.
La gât.
Nimeni nu îi vindecă spatele distrus, din care nu mai rămase decât o
bucată însângerată de carne, când o conduseră în cutia de fier și o
făcură să se întindă pe răni.
Iar apoi puseră capacul și încuiară cutia.
Elide vomită în iarbă.
Manon puse o mână pe spatele fetei când masculii începură să care
cutia pe dune, spre barcă și nava de dincolo de ea.
— Pleacă, Fenrys! îi ordonă Maeve, arătându-i nava.
Respirând sacadat, dar incapabil să refuze ordinul, Fenrys se
supuse. El aruncă o privire la cămașa albă, aruncată în nisip. Era stropită
cu sânge – în urma biciuirii.
Apoi el dispăru, pășind prin aer și vânt și în neant. Singură cu Lorcan,
Maeve îi spuse războinicului:
— Ai făcut toate astea pentru mine? El nu se mișcă.
— Vorbește! îi spuse Maeve. Lorcan expiră tremurând și-i zise:
— Da. Da, totul a fost pentru tine. Totul.
Elide apucă iarba de mare în pumni, iar furia de pe chipul ei o făcu pe
Manon să se întrebe dacă aveau să-i crească unghii de fier, cu care să o
facă bucăţi. Atât de mare era ura pe care o simţea.
Maeve păși peste cămașa stropită de sânge a lui Aelin și îşi trecu o
mână peste obrazul lui Lorcan.
— Nu-mi trebuie, şopti ea, masculi fariseici, care cred că știu mai
bine.
El înţepeni.
— Maiestate…
— Te eliberez de jurământul de sânge. Îţi iau bunurile și titlurile și
proprietăţile. Tu, ca și Gavriel, ești eliberat cu dezonoare și rușine, Ești
exilat din Doranelle pentru neascultare și trădare. Dacă vei mai păși
vreodată pe tărâmul meu, vei muri.
— Maiestate, te implor…
— Imploră pe altcineva. Nu îmi trebuie un războinic în care să nu pot
avea încredere. Îmi revoc ordinul de asasinare. Presupun că a te lăsa să
trăiești cu rușinea îţi va face mai mult rău.
Sângele se adună mai întâi la încheietura mâinii lui, apoi la a ei, și
curse pe pământ.
 Lorcan căzu în genunchi.
— Nu suport proștii, spuse Maeve, lăsându-l în nisip, și plecă.
Ca și când l-ar fi lovit ca pe Gavriel, Lorcan nu păru să poată să se
miște, să gândească sau să respire. El încercă totuși să se târâie. Spre
Maeve. Ticălosul încercă să se târâie.
— Trebuie să plecăm, şopti Manon. În clipa în care Maeve avea să
verifice unde erau acele chei… Ele trebuiau să plece.
Un vuiet se auzi la orizont.
Abraxos.
Inima îi bătu cu putere în piept, bucurându-se, dar…
Elide rămase în iarbă, urmărindu-l pe Lorcan cum se târa spre regina
care mergea acum pe plajă, cu rochia neagră fluturând în urma ei.
Privind barca vâslind spre nava care aștepta, cu sicriul din fier în
mijloc, Maeve stând lângă el, cu o mână pe capac. Pentru sănătatea ei
mintală, Manon se rugă ca Aelin să nu se trezească atât timp cât era
înăuntru.
Și, de dragul lumii lor, Manon se rugă ca Regina Terrasenului să
poată supravieţui, chiar dacă doar pentru a putea muri pentru ei toţi, după
aceea.

CAPITOLUL 74

Era atât de mult sânge!

Se împrăștiase până în locul în care Lorcan era în genunchi,
scânteind când intra în nisip.
Îi acoperea cămașa, aruncată și uitată lângă el. Stropise până și
mânerul sabiei și cuţitelor ei, împrăștiate în jurul lui ca niște oase.
Ce făcuse Maeve…
Ce făcuse Aelin…
Avea o gaură în piept.
Și era atât de mult sânge!
Se auzeau aripi și vuiete, iar el încă nu-și putea ridica privirea. Nu
reuși să se motiveze să îi pese.
Vocea lui Elide traversă lumea, spunând cuiva: „Nava – nava a
dispărut pur și simplu; ea a plecat fără să-și dea seama că noi avem…”
Chiuituri de bucurie – strigăte feminine de fericire.
Se auziră pași rapizi și zgomotoși.
Apoi o mână îl apucă de păr, trăgându-i capul înapoi în timp ce un
pumnal îi atinse gâtul. Când chipul lui Rowan, calm cu o furie mortală, îi
apăru în raza vizuală.
— Unde este Aelin?
Și panica i se citea în ochi – panica pură, când Whitethorn văzu
sângele, armele împrăștiate și cămașa.
— Unde este Aelin?
Ce făcuse el, ce făcuse…
Durerea îi străbătu gâtul lui Lorcan, sângele cald curgându-i pe gât și
pe piept.
Rowan spuse printre dinţi:
— Unde este soţia mea?
Lorcan se clătină în genunchi.
Soţie.
Soţie.
— O, zeilor! suspină Elide când auzi, cuvintele purtând sunetul inimii
frânte a lui Lorcan. O, zeilor!
Și, pentru prima dată în atâtea secole, Lorcan plânse.
Rowan împlântă mai adânc pumnalul în gâtul lui Lorcan, în ciuda
lacrimilor care îi alunecau pe faţă.
Ce făcuse acea femeie…
Aelin știuse. Că Lorcan o trădase și că o chemase pe Maeve aici. Că
ea mai avea puţin timp de trăit.
Și se căsătorise cu Whitethorn… ca Terrasenul să poată avea un
rege. Poate că o făcuse în grabă, deoarece știa că Lorcan o trădase
deja, că Maeve venea…
Iar Lorcan nu o ajutase. Soţia lui Whitethorn.
Partenera lui.
Aelin îi lăsase să o biciuiască, să o pună în lanţuri și mersese de
bunăvoie cu Maeve, ca Elide să nu încapă pe mâna lui Cairn. Și fusese
un sacrificiu la fel de mare pentru Elide, tot așa cum fusese un dar pentru
el.
Ea se plecase în faţa lui Maeve.
Pentru Elide.
— Te rog, îl imploră Rowan.
— Maeve a luat-o, spuse Manon, apropiindu-se.
Gavriel spuse răgușit de unde era îngenuncheat în apropiere,
clătinându-se din cauza ruperii jurământului său de sânge:
— Ea s-a folosit de jurământul de sânge ca să ne supună – ca să nu
putem să dăm o mână de ajutor. Nici măcar lui Lorcan.
Rowan încă nu-și îndepărtă cuţitul de la gâtul lui Lorcan.
Lorcan se înșelase, se înșelase atât de mult!
Iar el nu putea să regrete întru totul, nu dacă Elide era în siguranţă,
dar…
Aelin refuzase să numere. Cairn îşi dezlănţuise toată puterea asupra
ei cu acel bici, iar ea tot refuzase să le dea satisfacţia de a număra.
— Unde este nava, întrebă Aedion, apoi înjură la cămașa
însângerată din apropiere. O apucă pe Goldryn, ștergând frenetic petele
de sânge de pe mâner cu jacheta.
— A dispărut, spuse din nou Elide. Pur și simplu… a dispărut.
Whitethorn îşi coborî privirea spre el, cu agonie și disperare în ochi,
iar Lorcan şopti:
— Îmi pare rău.
Rowan scăpă cuţitul și îşi relaxă pumnul care-i ţinea părul lui Lorcan.
Se clătină un pas în spate. În iarba din apropiere, Dorian îngenunche
lângă Gavriel, o lumină slabă strălucind în jurul lor, vindecându-i rănile de
pe braţe. Nu se mai putea face nimic în privinţa rănii sufletești pe care
Maeve le-o făcuse lui și lui Lorcan, rupând jurământul cu o asemenea
dezonoare.
Manon se apropie, flancată acum de vrăjitoarele ei. Ele adulmecară
toate sângele. Una cu părul auriu înjură încet.
Manon le povesti despre Lacăt.
Despre Elena. Despre preţul pe care îl cereau zeii de la ea. Și de la
Aelin.
Dar Elide fu cea care prelua discuţia, rezemându-se de Lysandra
care fixa cu privirea sângele și cămașa ca și când ar fi fost un cadavru,
spunându-le ce se întâmplase pe dune, ce sacrificase Aelin!
Ea îi spuse lui Rowan că era partenerul lui Aelin. Îi spuse despre
Lyria.
Îi spuse despre biciuire, despre mască și cutie.
După ce Elide termină, ei tăcură, iar Lorcan urmări numai când
Aedion se întoarse spre Lysandra și spuse:
— Ai știut.
Lysandra nu tresări.
— Ea mi-a cerut – în acea zi de pe navă – sa o ajut. Mi-a spus că
bănuiește care e preţul pentru a-l alunga pe Erawan și a reface cheile.
Ce trebuie să fac.
— Ce ai fi putut tu… zise Aedion.
Lysandra îşi ridică bărbia.
Rowan şopti:
— Aelin ar muri ca să făurească noul Lacăt ca să închidă cheile în
poartă – ca să-l alunge pe Erawan. Dar nimeni nu ar ști. Nimeni, în afară
de noi. Nu dacă i-ai purta pielea pentru tot restul vieţii.
Aedion îşi trecu o mână prin părul murdar de sânge.
 — Dar niciun urmaș cu Rowan nu ar semăna deloc cu…
Chipul Lysandrei era rugător.
— Tu ai rezolva asta, Aedion. Cu mine.
Cu părul auriu și ochii de Ashryver… Dacă acea descendenţă era
pură, urmașul creaturii metamorfice ar fi putut părea nobil. Aelin îl voia pe
Rowan pe tron, dar Aedion i-ar fi făcut în secret moștenitori.
Aedion tresări, ca și când ar fi fost lovit.
— Și când aveai de gând să-mi spui asta? înainte sau după ce m-aș
fi culcat cu afurisita mea de verișoară din te miri ce motiv aţi plănuit voi?
Lysandra spuse încet:
— Nu mă voi scuza faţă de tine. Eu o servesc pe ea. Și sunt dispusă
să-mi petrec restul vieţii pretinzând că sunt ea, astfel încât sacrificiul ei să
nu fie inutil…
— Poţi să te duci naibii! izbucni Aedion. Poţi să te duci naibii, căţea
mincinoasă!
Mârâitul de răspuns al Lysandrei nu era uman.
Rowan o luă pe Goldryn de la general și plecă spre mare, vântul
fluturându-i părul argintiu.
Lorcan se ridică în picioare, clătinându-se din nou. Dar Elide era
acolo.
Și nu recunoscu nimic pe chipul palid și încordat al acelei tinere.
Vocea răgușită nu păru a ei când Elide îi spuse lui Lorcan:
— Sper să-ţi petreci restul vieţii mizerabile de nemuritor suferind.
Sper să ţi-o petreci singur. Sper să trăiești cu regret și vinovăţie în inimă
și să nu găsești niciodată o cale să o înduri.
Apoi ea se îndreptă spre Cele Treisprezece. Cea cu părul auriu ridică
un braţ, iar Elide se strecură sub el, intrând într-un sanctuar de aripi,
gheare și dinţi.
Lysandra se grăbi să-l ajute pe Gavriel, care avu bunul simţ să nu
tresară la chipul ei încă încruntat, iar Lorcan se uită la Aedion, ca să-l
vadă pe general privindu-l deja.
Ura străluci în ochii lui Aedion. Ură pură.
— Chiar și înainte să primești ordinul de a nu acţiona, nu ai făcut
nimic ca să o ajuţi. Ai chemat-o pe Maeve aici. Nu voi uita niciodată asta.
Apoi el merse spre plajă – spre locul în care Rowan era îngenuncheat
în nisip.
Asterin era în viată.
Cele Treisprezece erau în viaţă. Și era bucurie în inima lui Manon –
bucurie, îşi dădu ea seama când privi chipurile zâmbitoare, zâmbind şi
ea.
Ea îi spuse lui Asterin, toate stând printre balaurii lor pe o dună a
cărei priveliște dădea spre mare:
— Cum?
Asterin o mângâie ușor pe păr pe Elide, când fata plânse pe umărul
ei.
— Căţelele bunicii tale ne-au urmărit, dar am reușit să le spintecăm.
Ne-am petrecut ultima luna căutându-te. Dar Abraxos ne-a găsit și părea
să știe unde ești – aşadar, l-am urmărit. Ea șterse niște picături de sânge
închegat de pe obraz. Și te-a salvat, se pare.
Nu destul de curând, gândi Manon, văzând lacrimile tăcute ale lui
Elide, felul în care oamenii și masculii Fae fie stăteau în picioare, fie se
certau, fie nu făceau nimic.
Nu destul de curând încât să fi oprit asta. Să o salveze pe Aelin
Galathynius.
— Ce facem acum? întrebă Sorrel din locul în care se rezemă de
coastele balaurului ei, bandajându-și o tăietură de pe antebraţ.
Toate Cele Treisprezece se uitară la Manon, așteptând.
Ea îndrăzni să întrebe:
— Aţi auzit ce a spus bunica mea înainte de… toată situaţia?
— Umbrele ne-au spus, zise Asterin, cu privirea jucăușă.
— Și?
— Și ce? mormăi Sorel. Deci ești pe jumătate Crochan.
— Regină Crochan. Și moștenitoarea lui Rhiannon Crochan. Oare
Anticele observaseră?
Asterin ridică din umeri.
— Cele cinci secole ale clanului pursânge Dinţi-de-fier nu ne-au putut
aduce acasă. Poate reușești tu.
Un copil – nu al războiului… ci al păcii.
— Iar voi mă veţi urma? le întrebă încet Manon. Ca să facem ce
trebuie înainte de a ne întoarce în Pustiuri?
Aelin Galathynius nu îi ceruse Elenei o altă soartă. Ea ceruse doar un
singur lucru de la antica regină:
„Vei veni cu mine?” Din același motiv pentru care le întrebase Manon
acum.
La unison, Cele Treisprezece îşi ridicară degetele la frunte. La
unison, le coborâră.
Manon se uită spre mare, cu un nod în gât.
— Aelin Galathynius și-a cedat de bunăvoie libertatea, astfel încât o
vrăjitoare Dinţi-de-fier să poată fi liberă, spuse Manon.
Elide se îndreptă, retrăgându-se din braţele lui Asterin.
Dar Manon continuă:
— Avem la ea o datorie de viaţă. Și, mai mult decât atât… Este
vremea să devenim mai bune decât înaintașele noastre. Suntem copiii
acestui pământ.
— Ce vei face? şopti Asterin, cu ochi strălucitori.
Manon se uită în spatele lor. Spre nord.
— Am de gând să le găsesc pe vrăjitoarele Crochan. Și să ridic o
armată cu ele. Pentru Aelin Galathynius. Și pentru poporul ei. Și pentru al
nostru.
— Nu vor avea încredere în noi, spuse Sorrel.
— Atunci va trebui să fim fermecătoare, zise tărăgănat Asterin.
Unele dintre ele rânjiră; altele se agitară pe loc.
Manon le întrebă din nou pe Cele Treisprezece:
— Mă veţi urma?
Și când toate îşi atinseră din nou fruntea cu degetele, Manon făcu la
fel.

Rowan și Aedion stăteau tăcuţi pe plajă. Gavriel îşi revenise destul de

mult din șocul ruperii jurământului, încât el și Lorcan erau acum pe
faleză, vorbind încet; Lysandra stătea singură, în forma leopardului-
fantomă, prin iarba unduitoare; iar Dorian doar îi… privea din vârful unei
dune.
Ce făcuse Aelin… despre ce minţise…
O parte din sângele ei de pe pământ se uscase.
Dacă Aelin ar fi murit, dacă viaţa ei ar fi fost într-adevăr preţul, dacă
ar fi scăpat vreodată…
— Maeve nu are cele două chei, spuse Manon de lângă Dorian,
strecurându-se în tăcere. Sabatul zăbovi în spatele ei, Elide fiind ascunsă
printre vrăjitoare. În caz că eraţi îngrijoraţi.
Lorcan și Gavriel se întoarse spre ei. Apoi Lysandra.
Dorian îndrăzni să întrebe:
— Unde sunt?
— Eu le am, spuse categoric Manon. Aelin mi le-a strecurat în
buzunar.
O, Aelin. Ea o agitase pe Maeve atât de mult, o făcuse pe regină să
se concentreze atât de mult la a o prinde, încât nu se gândise să verifice
dacă Aelin avea cheile înainte de a dispărea.
Ea riscase atât de mult – și totuși Aelin reușise. Pentru ultima dată,
ea reușise.
— De aceea nu am putut face nimic, spuse Manon. Ca să o ajut.
Trebuia să par neimplicată. Neutră.
De unde stătea el pe plaja de mai jos, Aedion se întorsese spre ei,
auzul lui ascuţit de Fae captând fiecare cuvânt. Manon le spuse tuturor:
 — Îmi pare rău. Îmi pare rău că nu am putut ajuta.
Ea băgă mâna în buzunarul hainei de zbor din piele și întinse
Amuleta din Orynth și o piatră argintie spre Dorian. Acesta ezită.
— Elena a spus că descendenţa Matei poate opri războiul. Ambele
case moștenesc asta.
Ochii aurii erau obosiţi – grei. El îşi dădu seama ce îi cerea Manon.
Aelin nu plănuise să mai vadă Terrasenul.
Ea se căsătorise cu Rowan știind că ar fi avut cel mult câteva luni, cel
puţin câteva zile alături de el. Dar avea să dăruiască Terrasenului un
rege legal. Ca să-și ţină teritoriile unite.
Făcuse planuri pentru toţi – și niciunul pentru ea.
— Căutarea nu se termină aici, spuse încet Dorian.
Manon scutură din cap, iar el știu că ea se referea mai mult decât la
chei, la război, când spuse:
— Nu, nu se termină.
Când luă cheile de la ea, acestea zvâcniră și licăriră, încălzindu-i
palma. O prezenţă străină și oribilă și, totuși… era tot ce stătea între ei și
distrugere.
Nu, căutarea nu se termina aici. Nici pe departe. Dorian băgă cheile
în buzunar.
Iar drumul care se întindea acum în faţa lor, cotind spre necunoscut,
spre umbra care îi aștepta… nu îl înspăimânta.

CAPITOLUL 75

Rowan se căsătorise cu Aelin înainte de răsărit, cu doar două zile în

urmă.
Aedion și Lysandra fuseseră singurii martori când ei îl treziseră pe
căpitanul cu ochi înceţoșaţi, care îi căsătorise repede și în liniște, și
semnase un jurământ secret.
Ei avuseseră cincisprezece minute în cabina lor ca să-și consume
căsnicia.
Aedion încă ţinea documentele oficiale, iar căpitanul, copiile.
Rowan rămăsese în genunchi pe acea bucată de plajă o jumătate de
oră deja. Tăcut, hoinărind prin gândurile lui agitate, Aedion îi ţinuse
companie, uitându-se în gol spre mare.
Rowan stiuse.
O parte din el știuse că Aelin era partenera lui. Și se îndepărtase de
gândul acela de nenumărate ori, din respect pentru Lyria, de groază
pentru ce însemna asta. El sărise în faţa ei în Golful Craniului știind asta,
în adâncul sufletului său. Știind că partenerii conștienţi de legătură nu
suportau să se rănească unul pe celălalt și că ar fi putut fi singura forţă
care să o convingă să îşi recapete controlul faţă de Deanna. Și chiar și
după ce ea îi dovedise asta… El refuzase dovada, încă nepregătit,
alungându-și ideea din minte, în timp ce o revendicase în orice alt fel.
Cu toate acestea, Aelin știuse că el era partenerul ei și nu ignorase
faptul, nu îi ceruse să recunoască, deoarece îl iubea, iar el știa că ea ar fi
preferat să-și scoată inima, decât să-l facă să sufere sau să se
neliniștească.
Inima lui de Foc.
Egala lui, prietena lui, iubita lui. Soţia lui.
Partenera lui.
Căţeaua nenorocită o pusese într-o cutie din fier.
Îi biciuise partenera atât de brutal, încât rareori văzuse atâta sânge
vărsat. Apoi o înlănţuise și o băgase pe Aelin într-un adevărat sicriu de
fier, încă sângerând, încă suferind.
Ca să o închidă. Ca să o distrugă. Ca să o tortureze.
Inima lui de Foc, închisă în întuneric.
Ea încercase să-i spună. Chiar înainte ca ilkenii să se adune.
Încercase să-i spună când vomitase pe navă în acea zi, nu pentru că
era însărcinată, ci pentru că îşi dăduse seama că urma să moară. Că
preţul închiderii porţii, al făuririi unui nou Lacăt pentru a face asta, era
viata ei. Viata ei de nemuritoare.
Cu Goldryn lângă el, cu rubinul mat în soarele strălucitor, Rowan luă
doi pumni de nisip și îl lăsă să alunece, lăsă vântul să îi poarte spre
mare.
„Oricum nu a fost decât o amânare.”.
Aelin nu se așteptase ca ei să vină după ea.
Ea, care venise pentru ei, care îi găsise pe toţi. Ea aranjase ca toate
lucrurile să meargă când îşi cedase viaţa. Când renunţase la o mie de ani
ca să-i salveze.
Iar Rowan știa că ea îşi închipuia că ei aveau să ia decizia potrivită și
înţeleaptă și să rămână aici. Să le conducă armatele spre victorie –
armatele pe care le adunase pentru ei, presupunând că nu avea să mai
fie aici ca să vadă finalul.
Ea nu credea că urma să-l mai vadă vreodată.
El nu accepta asta.
El nu avea de gând să accepte asta și faptul că se găsiseră reciproc
și că supravieţuiseră împreună unei asemenea tristeţi și dureri și
disperări, doar ca să fie despărţiţi. Nu avea să-i accepte soarta, că viaţa
ei era preţul cerul pentru salvarea acestei lumi. Viaţa ei sau a lui Dorian.
El nu va avea să accepte asta nicio clipă.
Pașii se auziră pe nisip, iar el îl mirosi pe Lorcan înainte să se
deranjeze să privească. Pentru o clipă, se gândi să-l ucidă imediat pe
mascul.
Rowan știa că azi avea să câştige. Ceva se rupsese în Lorcan, iar
dacă Rowan l-ar fi atacat acum, celălalt mascul ar fi murit. Poate că
Lorcan nici nu s-ar fi ˟împotrivit prea mult.
Chipul de granit al lui Lorcan era dur, dar în ochii lui… Se citea
agonia. Și regretul.
Ceilalţi coborâră dunele, sabatul vrăjitoarei rămânând în urmă, iar
Aedion se ridică în picioare.
Toţi se holbară la Rowan când el rămase în genunchi.
Marea se unduia sub cerul senin și albastru.
El aruncă acea legătură în lume, vastă ca o plasă, împreună cu
magia lui, cu sufletul și inima lui frântă. Căutând-o pe ea.
„Împotrivește-te! îi ceru, trimiţând cuvintele prin legătură – legătura
căsătoriei, care poate se stabilise în prima clipă în care deveniseră
carranam, ascunsă sub focul, gheaţa și speranţa pentru un viitor mai bun.
Împotrivește-te! Vin după tine. Chiar dacă o să îmi ia o mie de ani. Te voi
găsi, te voi găsi, te voi găsi.”.
Doar sarea, vântul și apa îi răspunseră.
Rowan se ridică în picioare. Și se întoarse încet spre ei.
Dar atenţia lor se îndreptă spre navele care navigau acum din vest –
de pe câmpul de luptă. Navele verilor lui, cu ce mai rămăsese din flota pe
care Ansel din Briardiff o câştigase pentru ei, și cu trei nave ale lui Rolfe.
Dar nu acele nave îl făcură să se oprească.
Ci cea care viră spre vârful estic al ţărmului – o șalupă. Aceasta se
apropie pe un vânt-fantomă, prea repede ca să fie naturală.
Rowan se pregăti. Forma bărcii nu aparţinea niciunei flote adunate.
Dar stilul ei îi stârni amintirile.
Urmăriră cum marinarii cu piele măslinie o târâră pe plajă. Un tânăr
cu umeri largi sări sprinten din ea, briza suflându-i prin părul ușor ondulat.
El nu emană nicio urmă de frică în timp ce se îndreptă spre ei – nici
măcar nu îşi îndreptă mâna spre atingerea liniștitoare a sabiei elegante
de la șold.
— Unde este Aelin Galathynius? întrebă străinul cam fără suflare
când îi studie.
Iar accentul lui…
— Cine ești? întrebă Rowan.
Dar tânărul era acum destul de aproape încât Rowan să-i vadă
culoarea ochilor. Turcoaz – cu un miez auriu.
Aedion şopti ca și când ar fi fost în transă:
— Galan.
Galan Ashryver, Prinţul moștenitor al Wendlynului.
Tânărul făcu ochii mari când îl studie pe prinţul-războinic.
— Aedion, spuse el răgușit, cu un fel de uimire și suferinţă pe chip,
pe care le alungă clipind, încrezător și sigur și întrebă din nou: Unde este
ea?
Nimeni nu răspunse. Aedion întrebă:
— Ce cauţi aici?
Galan îşi încruntă sprâncenele negre.
— Credeam că v-a spus.
— Ce să ne spună? zise Rowan prea încet.
Galan băgă mâna în buzunarul tunicii lui uzate și albastre, scoţând o
scrisoare boţită care arăta de parcă ar fi fost citită de sute de ori și i-o
dădu tăcut lui Rowan.
Aedion citi peste umăr ce scria pe hârtia boţită, care încă-i mai purta
mirosul.
Scrisoarea lui Aelin pentru Prinţul din Wendlyn era scurtă, brutală.
Literele mari erau întinse pe pagină ca și când îşi pierduse cumpătul:
TERRASENUL ÎȘI AMINTEȘTE DE EVALIN ASHRYVER.
TU ÎŢI AMINTEȘTI?
AM LUPTAT ÎN MISTWARD PENTRU POPORUL TĂU.
ÎNTOARCE-MI, NAIBII, FAVOAREA!
Iar apoi coordonatele – pentru acest loc.
— Mi-a fost adresată mie, spuse încet Galan. Nu tatălui meu. Doar
mie.
Flotei pe care o conducea Galan – ca să blocheze Adarlanul.
— Rowan, şopti Lysandra în semn de avertisment.
El îi urmări privirea.
Nu spre locul în care Ansel și Enda sosiră acum la marginea grupului
lor, făcându-le loc Celor Treisprezece când ridicară din sprâncene la
Galan.
Ci spre micul grup de oameni îmbrăcaţi în alb, care apărură pe
vârfurile dunelor din spatele lor, stropiţi cu noroi și arătând de parcă și ei
ar fi mers prin mlaștină.
Iar Rowan știu.
Știu cine erau înainte de a ajunge pe plajă.
Ansel din Briardiff se albise la vederea hainelor lor stratificate și
vaporoase. Iar când bărbatul înalt din mijlocul lor îşi scoase gluga ca să
dezvăluie un chip măsliniu cu ochi verzi, încă frumos și tânăr, Regina
Pustiurilor şopti:
— Ilias.
Ilias, fiul Maestrului Mut al Asasinilor Tăcuţi, se uită cu gura căscată
la Ansel, cu spatele rigid. Dar Rowan se îndreptă spre bărbat, atrăgându-
i atenţia. Ilias îl evaluă cu ochi mijiţi. Iar el, ca și Galan, îi studie pe toţi,
căutând o femeie cu păr auriu care nu era aici. Ochii lui se întoarseră
spre Rowan, ca și când l-ar fi considerat conducătorul grupului.
Cu o voce răgușită de atâta nevorbit, Ilias îi întrebă:
— Am venit ca să ne achităm datoria de viaţă faţă de Celaena
Sardothien – Aelin Galathynius. Unde este?
— Tu ești sessiz suikast, spuse Dorian, scuturând din cap. Asasinul
Tăcut din Deșertul Roșu.
Ilias dădu aprobator din cap și se uită la Ansel, care părea că era pe
cale să vomite, înainte să-i spună lui Rowan:
— Se pare că prietena mea a revendicat multe alte datorii, în afară de
ale noastre.
Ca și când cuvintele ar fi fost un semnal, mai multe siluete îmbrăcate
în alb apărură pe dunele din spatele lor.
Zeci. Sute.
Rowan se întrebă dacă fiecare asasin din Fortăreaţa din deșert
venise să îşi onoreze datoria faţă de tânăra femeie. O legiune mortală în
sine.
Iar Galan…
Rowan se întoarse spre Prinţul Moștenitor al Wendlynului.
— Câţi? întrebă el. Câţi ai adus?
Galan schiţă un zâmbet și arătă spre orizontul estic.
Unde pânzele albe apăreau acum la orizont. Nenumărate nave,
fiecare având steagul de culoarea cobaltului al Wendlynului.
— Spune-i lui Aelin Galathynius că Wendlynul nu a uitat niciodată de
Evalin Ashryver, îi zise Galan lui Aedion. Sau de Terrasen.
Aedion căzu în genunchi pe nisip când flota Wendlynului se împrăștie
în faţa lor.
„Promit că, indiferent de cât de departe am să plec, indiferent de preţ,
când ai să-mi ceri ajutorul, am să vin, îi spusese Aelin că îi jurase lui
Darrow. Am să cer să mi se plătească vechi datorii și promisiuni. Ca să
adun o armată de asasini, hoţi, exilaţi și oameni de rând.”.
Iar ea asta făcuse; vorbise serios și obţinuse tot.
Rowan numără navele care alunecau peste orizont. Numără navele
din propria lor flotă. Le adăugă pe cele ale lui Rolfe – și pe mycenienii pe
care el îi aduna din Nord.
— Pe toţi zeii! şopti Dorian când flota Wendlynului continuă să se
întindă tot mai mult.
Lacrimile alunecară pe chipul lui Aedion când suspină în tăcere.
„Unde sunt aliaţii noștri, Aelin? Unde sunt armatele noastre?” Suportase
critica – şɨ-o asumase deoarece el știa că ea nu voia să-i dezamăgească,
dacă eșua. Rowan puse o mână pe umărul lui Aedion.
„Tot pentru Terrasen”, spusese ea în ziua în care le dezvăluise că
uneltise o cale de a obţine averea lui Arobynn. Iar Rowan știa că fiecare
pas pe care îl făcuse ea, fiecare plan și calcul, fiecare secret și risc
disperat… Erau pentru Terrasen. Pentru ei. Pentru o lume mai bună.
Aelin Galathynius adunase o armată nu doar ca să provoace
Morathul… ci ca să zguduie stelele. Ea știuse că nu avea să apuce să o
conducă. Dar tot și-ar fi respectat promisiunea făcută lui Darrow: „Promit
cu sângele meu, cu numele familiei mele, că nu îmi voi întoarce spatele
Terrasenului, așa cum mi l-ai întors tu.”.
Și ultima parte din asta… dacă Chaol Westfall și Nesryn Faliq ar fi
putut aduna o armată de pe continentul sudic…
Aedion îşi ridică în cele din urmă privirea la el, cu ochii mari, când îşi
dădu seama de același lucru.
O șansă. Soţia lui, partenera lui, le câştigase o șansă nebunească în
războiul acesta.
Iar Aelin nu credea că ei aveau să vină pentru ea.
— Galan?
Rowan rămase nemișcat ca moartea când auzi vocea care pluti peste
dune. Când o văzu pe femeia cu păr auriu care semăna cu iubita lui.
Aedion sări în picioare, gata să mârâie, când Rowan îl apucă de braţ.
Când Lysandra, ca Aelin, așa cum îi promisese, se îndreptă spre ei,
zâmbind larg.
Acel zâmbet… îi dădu o gaură în inimă. Lysandra învăţase zâmbetul
lui Aelin, acea urmă de videnie și încântare, finisat cu un strop de
cruzime.
Comportamentul Lysandrei, însușit în aceeași hazna în care și Aelin
și-l însușise pe al ei, fu fără cusur când vorbi cu Galan. Când vorbi cu
Ilias, îmbrăţișându-l ca pe un prieten pierdut demult și ca pe un aliat.
Aedion tremura lângă el. Dar lumea nu putea să afle.
Aliaţii lor, inamicii lor, nu trebuiau să afle că focul nemuritor al Matei
fusese furat. Înlănţuit.
Galan spuse celei pe care o crezu a fi vara lui:
— Încotro ne îndreptăm acum?
Lysandra se uită la el, apoi la Aedion, fără urmă de regret sau vină,
sau îndoială pe chip.
— Mergem spre nord. Spre Terrasen.
 Stomacul lui Rowan se transformă în plumb. Dar Lysandra îi întâlni
privirea și spuse cu o voce egală și nonșalantă:
— Prinţe, trebuie să recuperezi ceva pentru mine înainte să ni te
alături în nord.
„Găsește-o, găsește-o, găsește-o”, păru să implore creatura
metamorfică.
Rowan dădu din cap, rămas fără cuvinte. Lysandra îi luă mâna și o
strânse o dată în semn de mulţumire, un rămas-bun public și politicos
între o regină și consortul ei, și se îndepărtă.
— Veniţi! le spuse Lysandra lui Galan și lui Ilias, făcându-le semn
spre locul în care așteptau Ansel, cu chipul palid, și Enda, care se
încrunta. Avem lucruri de discutat înainte de a pleca.
Apoi micul lor grup rămase din nou singur.
Aedion îşi strânse şi-şi desfăcu pumnii pe lângă corp când se uită
după creatură care-i purta pielea lui Aelin, conducându-le aliaţii pe plajă.
Ca să le ofere intimitate.
O armată cu care să atace Morathul. Ca să le dea o șansă pentru a
lupta…
Nisipul șuieră în spatele lui când Lorcan veni lângă el.
— Voi merge cu tine. Te voi ajuta să o recuperezi.
Gavriel spuse răgușit:
— O vom găsi. Aedion îşi îndepărtă în sfârșit privirea de la Lysandra
auzind asta. Dar nu îi spuse nimic tatălui său – nu îi spusese nimic de
când debarcaseră pe plajă.
Elide se apropie șchiopătând, cu vocea la fel de răgușită ca a lui
Gavriel.
— Împreună. Vom merge împreună.
Lorcan îi aruncă o privire evaluatoare lui Lady de Perranth, pe care
ea o ignoră. Ochii îi licăriră când îi spuse lui Rowan:
— Fenrys este cu ea. El va ști că venim după ea – va încerca să lase
urme, dacă va putea.
Dacă Maeve nu îl închisese. Dar Fenrys se luptase cu jurământul de
sânge în fiecare zi de când îl depusese. Iar dacă el era tot ce stătea
acum între Cairn și Aelin… Rowan nu se gândi la Cairn. La ce îl pusese
deja Maeve să facă sau la ce avea să-i facă ei înainte de sfârșit. Nu –
Fenrys s-ar fi ˟împotrivit. Și Aelin s-ar fi ˟împotrivit.
Aelin nu ar fi ˟încetat niciodată să lupte.
Rowan se întoarse spre Aedion, iar prinţul războinic îşi întoarse din
nou privirea de la Lysandra suficient de mult timp cât să se uite în ochii
lui. Aedion înţelese privirea și puse o mână pe mânerul Sabiei din Orynth.
— Voi merge în nord. Cu… ea. Ca să supraveghez armatele, să mă
asigur că sunt pe poziţie.
Rowan îl prinse pe Aedion de antebraţ.
— Liniile trebuie să reziste. Trage de timp cât poţi, frate!
Aedion îl apucă și el de antebraţ, cu ochi strălucitori. Rowan știa cât
de mult îl chinuia asta. Dar, dacă lumea credea că Aelin se întorcea în
nord, atunci unul dintre generalii ei trebuia să fie lângă ea, ca să-i
conducă armatele. Și, de vreme ce Aedion comanda loialitatea legiunii
Bane…
— Adu-o înapoi, prinţe! spuse Aedion, cu vocea spartă. Adu-o acasă!
Rowan se uită în ochii fratelui său și dădu din cap.
— Ne vom vedea din nou. Cu toţii.
El nu îşi risipi cuvintele convingându-l pe prinţul războinic să o ierte
pe creatura metamorfică. Nu prea știa ce să înţeleagă din planul lui Aelin
și al Lysandrei. Care ar fi fost rolul său.
Dorian se apropie, dar aruncă o privire spre Manon, care se holba la
mare ca și când ar fi putut să vadă unde îşi transportase Maeve nava,
folosindu-se de puterea de camuflare la care apelase ca să-i ascundă pe
Fenrys și pe Gavriel în Golful Craniului – să-și ascundă flota de privirile
celor din Eyliwe.
— Vrăjitoarele zboară spre nord, spuse Dorian. Iar eu voi merge cu
ele. Ca să văd dacă pot face ce trebuie făcut.
— Rămâi cu noi! îi propuse Rowan. Vom găsi o cale să ne ocupăm
de chei, și de Lacăt, și de zei – de toate.
Dorian scutură din cap.
— Dacă te duci după Maeve, cheile trebuie ţinute la mare distanţă.
Dacă pot să ajut făcând asta, găsind-o pe a treia… Te voi servi mai bine
în felul ăsta.
— Probabil că ai să mori, interveni brusc Aedion. Noi ne ducem în
nord spre vărsare de sânge și câmpuri de luptă – tu te îndrepţi spre
pericole mult mai grave. Morathul poate aștepta.
Rowan îi aruncă o privire încruntată. Dar fratelui său nu îi mai păsa.
Nu, Aedion era acum pe o pantă rea și vulnerabilă – și nu i-ar fi trebuit
mult ca să devină mortal. Mai ales când Dorian îşi jucase rolul în
separarea lui Aelin de grup.
Dorian se uită din nou la Manon, care schiţă acum un zâmbet. Era un
zâmbet care îi îmblânzea chipul, făcându-l să prindă viaţă.
— Nu va muri dacă voi putea să-l ajut, spuse vrăjitoarea, apoi îi
studie pe toţi. Noi călătorim ca să le găsim pe vrăjitoarele Crochan – ca
să adunăm armata pe care ar putea-o avea.
O armată de vrăjitoare pentru a contracara legiunile Dinţi-de-fier.
Speranţa – o speranţă fragilă, preţioasă – îi agită sângele lui Rowan.
 Manon făcu un semn din bărbie în semn de rămas-bun și urcă pe
faleză, spre sabatul ei.
Așadar, Rowan dădu din cap spre Dorian. Bărbatul făcu o plecăciune
– nu era un gest ca între prieteni. Ci ca între doi regi.
Consort, voia el să spună. El era doar consortul ei.
Chiar dacă ea se căsătorise cu el astfel încât să aibă dreptul legal de
a salva și reconstrui Terrasenul. Ca să comande armatele pentru care ea
dăduse totul ca să le adune.
— După ce vom termina, ne vom alătura vouă în Terrasen, Aedion,
promise Regele Adarlanuluii. Astfel încât, atunci când te vei întoarce,
Rowan – când vă veţi întoarce amândoi – să mai aveţi ceva pentru care
să luptaţi.
Aedion păru să se gândească. Să cântărească vorbele și înfăţișarea
bărbatului. Iar apoi prinţul general înaintă și îl îmbrăţișă pe rege. Fu un
gest rapid și puternic, iar Dorian tresări, dar pericolul din ochii înceţoșaţi
de suferinţă ai lui Aedion se domoli puţin. Tăcut, Aedion se uită la
Damaris, în teaca de la șoldul lui Dorian. Sabia primului și celui mai mare
rege al Adarlanului. Aedion păru să cântărească prezenţa sabiei și a celui
care o purta. În cele din urmă, prinţul general dădu aprobator din cap,
mai mult pentru sine decât pentru cineva. Dar Dorian tot îşi plecă fruntea
în semn de mulţumire.
Când Aedion se îndreptă spre șalupe, ocolind-o intenţionat pe
Lysandra-Aelin când ra încercă să îi vorbească, Rowan îi spuse regelui:
— Al încredere în vrăjitoarele tale?
El dădu din cap.
— Ele lasă doi balauri ca să vă păzească navele până la marginea
continentului. De acolo, ni se vor alătura din nou, iar voi vă veţi îndrepta
oriunde… trebuie să mergeţi.
Maeve ar fi putut-o duce oriunde; ar fi putut să facă nava să dispară
în cealaltă parte a lumii.
Rowan îi spuse lui Dorian:
— Mulţumesc.
— Nu-mi mulţumi mie. El schiţă un zâmbet. Mulţumește-i lui Manon.
Dacă toţi urmau să scape cu viaţă și să o recupereze pe Aelin, avea
să o facă.
El îl îmbrăţișă pe Dorian, îi ură regelui cele bune și îl urmări pe bărbat
urcând pe bancul de nisip, spre vrăjitoarea cu păr alb care îl aștepta.
Lysandra deja le dădea ordine lui Galan și lui Ilias în privinţa
transportării celor două sute de Asasini Tăcuţi pe navele Wendlynului,
Aedion supraveghind totul cu braţele încrucișate. Ansel era adâncit în
conversaţia cu Endymion, care nu părea să știe ce să-i facă reginei
roșcate, cu zâmbet de lup. Cu toate acestea, Ansel părea deja înclinată
să dezlănţuie iadul și să se distreze făcând asta. Rowan îşi dori să fi avut
mai mult de o clipă de răgaz ca să le mulţumească tuturor – să-i
mulţumească lui Enda și fiecăruia dintre verii lui.
Totul era pregătit, totul era gata pentru asaltul spre nord. Așa cum
plănuise Aelin.
Nu aveau cum să se odihnească sau să aștepte. Ei nu aveau timp de
pierdut.
Balaurii se agitară, bătând din aripi. Dorian urcă în șa în spatele lui
Manon și îi cuprinse talia cu braţele. Vrăjitoarea îi spuse ceva care îl făcu
să zâmbească din toată inima.
Dorian ridică mâna în semn de rămas-bun, tresărind când Abraxos se
înălţă spre cer.
Alţi zece balauri se ridicară în aer în spatele lor.
Vrăjitoarea zâmbitoare cu părul auriu – Asterin – și una zveltă și
brunetă, cu ochi verzi, pe nume Briar, îi așteptară călare pe balaurii lor pe
Gavriel, pe Lorcan și pe Elide. Ca să-i poarte spre nava de pe care aveau
să exploreze pe mare.
Lorcan voi să înainteze spre Elide când ea se apropie de balaurul lui
Asterin, dar fata îl ignoră. Nici măcar nu se uită la mascul când apucă
mâna lui Asterin și fu ridicată în șa. Și, chiar dacă Lorcan îl ascundea
bine, Rowan îi zări licărul de suferinţă pe trăsăturile încercate de secole.
Înjurătura lui Gavriel fu singurul sunet de neliniște când o apucă pe
vrăjitoarea cu păr auriu de talie, în timp ce se ridicară spre cer. Abia după
ce toţi fură în aer, urcă Rowan încet pe dealul nisipos, legând din mers
teaca antică a sabiei Goldryn de centura cu cuţite.
Cămașa ei stropită de sânge încă era acolo, chiar lângă balta de
sânge care uda nisipul. El nu avea nicio îndoială că fusese lăsată
intenţionat de Cairn.
Rowan se aplecă, luând cămașa, trecându-și degetul mare peste
materialul moale.
Sabatul dispăru la orizont; tovarășii lui ajunseră pe nava lor, iar ceilalţi
se pregătiră să mute armata pe care o chemase, pentru ei, partenera lui,
împingând șalupele în valuri.
Rowan duse cămașa spre faţă și îi inhală parfumul. Simţi ceva
agitându-se în el – simţi legătura pâlpâind.
El dădu drumul cămășii, lăsând vântul să o poarte departe spre mare,
departe de acest loc îmbibat cu sânge, care duhnea a durere.
„Te voi găsi.”.
Rowan se transformă și se înălţă în aer pe un vânt rapid și puternic
produs de el, marea strălucitoare întinzându-se în dreapta lui, iar
mlaștina, un amestec de verde și gri, în stânga. Luând în stăpânire vântul
și ajungându-i din urmă pe tovarășii lui care zburau acum de-a lungul
coastei, îşi întipări în memorie mirosul ei și pâlpâirea legăturii. Pâlpâirea
pe care ar fi putut jura că o simţise ca pe un răspuns, ca pe pâlpâirea
unui tăciune.
Descătușând un strigăt care făcu lumea să tremure, prinţul Rowan
Whitethorn Galathynius, consortul Reginei Terrasenului, plecă în
căutarea soţiei sale.
SARA^H ). MAAS

Carica a -jasca din seria TtiOM L Dl: CiJiŞTAR

UN IMPERIU GLORIOS O CĂUTARE DISPERATĂ UN
SECRET MAI VECHI DECÂT LUMEA
„O poveste impresionanta despre evoluţie personală şi despre salvarea pentru care
trebuie să lupii din greu."
Kirkus Revieivs

„Trebuie să intri arnln unde îţi este frică să mergi."

• jomom
„Acesta va fi cel mai mare război al vremurilor noastre. Când vom fi morţi, tând pană şî
strănepoţii noştri vor fi morţi, tot se va vorbi de acest război- Ei il vor povesti în şoaptă
in jurul focurilor. îl vor cânta în marile săli. Cine a trăit şi cini a murit, cine a luptat şi
cine s-a ascuns."

„Ea il sărută din nou, ca răspuns la cererea lui tăcută, şi el îţi dădu seama că aici, printre
dune şi stele... Aici, în mijlocul unui tărâm străin... Aici, cu ea, el era acasă."

,,Kha^anatul, un imperiu multicultural modelat după Mongolia, este explorat în

profunzime,.,"
Kirkus Reviews



C haol Westfall şi Nesryn Faliq au ajuns în
strălucitorul oraş Antica în încercarea dc a
încheia o alianţă cu khagarml Continentului Sudic,
ale cărui armate vaste par a fi ultima speranţă pentru
Erilea. Dar prezenţa lor acolo mai are un scop. Ei vor
să ajungă la Ibrre Cesme, locul în care trăiesc cei mai
buni vindecători din lume, singurii care ar putea să-1
facă pe Chaol să meargă din nou.
copilărie, Yrene Towers nu are nicio dorinţă să-1

upă ce a trăit suferinţe de nedescris în

ajute pe tânărul lord din Adarlan, darămite

să-1 vindece. Insă a depus un jurământ de a-i alina pe
cei aflaţi în suferinţă şi îl va respecta. Tânăra ajunge
să îl însoţească pe un drum dureros şi plin de
obstacole, fiind nevoită să înfrunte şi demonii din ea,
nu doar cu întunericul care i-a rănit lui trupul şi
inima.

S i Chaol, şi Nesryn descoperă în Antica lucruri

care îi vor schimba ŞL care pot juca un rol mult
mai important în salvarea
Erileei decât s-ar fi aşteptat.
 SERIILE SAREI J. MASS

Seria Tronul de cleştar Tronul de cleştar

Diamantul de la miezul nopţii Moştenitoarea
focului Regina umbrelor Imperiul furtunilor

Seria Regatul spinilor şi al trandafirilor

Regatul spinilor şi al trandafirilor Regatul
ceţii şi al furiei Regatul aripilor şi al pieirii
SARAH J. MAAS

TURNUL
ZORILOR
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a
României MAAS, SARAH J.
Hunul zorilor / Sarah I. Maas. - Bucureşti: RAO Distribuţie, 2019
ISBN 978-606-006-339-1

821.111

RAO Distribuţie Str. Bârgăului nr. 9-11, sector 1, Bucureşti, România

www.raobooks.com www.rao.ro
 Sarah J. Maas Tower of Dawn Copyright text © Sarah J. Maas 2017
Copyright hartă © Charlie Bowater 2017 Această traducere este
publicată de RAO prin înţelegere cu Bloomsbury Publishing Inc. Toate
drepturile rezervate

Traducere din limba engleză

Andra-Elena Agafiţei prin LINGUA CONNEXION

© RAO Distribuţie, 2018 pentru versiunea in limba română

2020

ISBN 978-606-006-339-1
Pentru bunica mea, Camilla, care a traversat munţi şi mări şi
a cărei poveste remarcabilă este naraţiunea mea preferată
 


TW
ţ
fflatea ^wtíinenluA-
 PARTEA ÎNTÂI

OţflŞUL ZEILOR
CAPITOLUL 1

Chaol Westfall, fostul căpitan al Gărzii Regale şi acum Mâna recelui

nou încoronat al Adarlanului, descoperise că, dintre toate NU netele, pe
unul îl ura cel mai mult.
I'e cel al roţilor.
Mai exact, uruitul lor pe scândurile navei pe care îşi petrecuse
ultimele trei săptămâni navigând prin apele agitate de furtuni. Iar tu mn,
zăngănitul acestora pe podeaua de marmură verde străluci- loiire şi
mozaicuri complicate din palatului strălucitor al khaganului ilin Antica,
de pe Continentul Sudic.
Iară să aibă altceva de făcut în afară de a sta în scaunul cu rotile pe
care ajunsese să-1 considere temniţa lui şi singura cale de a vedea III
mea, Chaol studie detaliile palatului imens, cocoţat pe unul dintre
tlciilurile oraşului-capitală. Toate materialele fuseseră alese şi cons-
tniile în onoarea unei părţi din puternicul imperiu al khaganului.
Acele podele lustruite şi verzi peste care zăngănea acum scaunul lui
erau cioplite din carierele din sud-vestul continentului. Stâlpii roşii
ridicaţi ca nişte copaci mari, ale căror ramuri de sus se întindeau peste
tavanul înalt şi boltit - toţi parte a unei singure săli ne- nlflrşite de
primire -, fuseseră aduşi din deşertul nord-estic, cel biciuit de nisip.
10 SARAH J. MAAS

Mozaicurile care întrerupeau marmura verde fuseseră montate ile

meşteri din Ţigana, un alt oraş valoros al khaganatului, din ca- pAtul
sudic muntos al continentului. Fiecare înfăţişa o scenă din trecutul
bogat, glorios şi brutal al khaganatului: secolele petrecute ca popor
călăreţ nomad în stepele înverzite ale tărâmurilor estice ale
continentului; ridicarea primului khagan, un despot războinic care
unificase triburile împrăştiate într-o forţă cuceritoare care ocupa
continentul bucată cu bucată, folosind geniul abil şi strategic pentru a
fauri un imperiu vast; iar apoi reprezentări ale celor trei secole care
trecuseră de atunci - diverşii khagani care dezvoltaseră imperiul,
distribuind bogăţia din o sută de teritorii, construind nenumărate poduri
şi drumuri ca să creeze o legătură între toate, domnind peste marele
continent.
Poate că mozaicurile ofereau o viziune a ceea ce ar fi putut fi
Adarlanul, gândi Chaol în timp ce şoaptele curtenilor adunaţi plutiră
printre stâlpii sculptaţi şi domurile poleite din faţă. Asta dacă Adarlanul
nu ar fi fost condus de un om controlat de un rege-de- mon hotărât să
transforme această lume într-un festin pentru hoardele lui.
Chaol întoarse capul ca să îşi ridice privirea la Nesryn, din spatele
lui, care îi împinse scaunul cu un chip împietrit. Numai ochii ei negri,
care se uitau rapid la fiecare chip, fereastră şi coloană pe lângă care
trecea, dezvăluiau o urmă de interes faţă de casa imensă a khaganului.
îşi păstraseră cel mai elegant rând de haine pentru azi, iar nou
desemnatul căpitan al Gărzii era, într-adevăr, splendid în uniforma sa cu
roşu şi auriu. Chaol nu ştia de unde scosese Dorian una dintre
uniformele pe care el le purtase cândva cu atâta mândrie.
Iniţial, voise să se îmbrace în negru, deoarece culoarea... Culorile îl
incomodaseră dintotdeauna, cu excepţia celor ale regatului său, roşu şi
auriu. Dar negrul devenise culoarea gărzilor lui Erawan, infestate de
valgi. Ei purtaseră acele uniforme negre când terorizaseră Riftholdul.
Când îi adunaseră, îi torturaseră şi apoi îi măcelăriseră oamenii.
Apoi îi legaseră de porţile palatului ca să se legene în vânt.
Turnul zorilor 11

l;,l abia reuşise să se uite la gărzile pe lângă care trecuseră pe drumul

spre locul în care se aflau, pe care le văzuseră pe străzi şi i liiar în acest
palat - mândre şi atente, cu săbiile pe spate şi cuţitele In brâu. Chiar şi
acum, rezistă impulsului de a privi spre locul în i urc ştia că aveau să fie
postate pe hol, exact unde şi-ar fi poziţionat rl oamenii lui. Şi unde
negreşit ar fi stat el însuşi monitorizând lotul, cât timp soseau emisarii
unui regat străin.
Nesryn îi întâlni privirea, ochii ei negri fiind reci şi ficşi, părul negru
şi lung până la umeri legănându-se la fiecare pas. Nicio urmă tic emoţie
nu licări pe chipul ei minunat şi solemn. Nicio aluzie că rl urmau să-1
întâlnească pe cel mai puternic om din lume - un bîti bat care putea
schimba soarta continentului lor în războiul care, I II siguranţă, izbucnea
acum în Adarlan şi Terrasen.
(Ihaol se uită înainte fără să spună nimic. Zidurile, stâlpii şi uşile
boltite aveau urechi, ochi şi guri, îl avertizase ea.
Doar acel gând îl împiedică pe Chaol să îşi tot plimbe mâinile peste
hainele asupra cărora se hotărâse în cele din urmă: pantaloni maro
deschis, cizme castanii până la genunchi, o cămaşă albă din u\i mai fină
mătase, în mare parte ascunsă de o jachetă de un tur- i ou/ închis. Jacheta
era destul de simplă, preţul ei fiind dezvăluit ilour de cataramele fine din
alamă din faţă şi de strălucirea firului ilr aur delicat de pe gulerul înalt şi
de pe margini. Nicio sabie nu utArna la centura lui din piele, absenţa
acelei greutăţi liniştitoare lllnd ca un mădular fantomă.
Sau ca absenţa picioarelor funcţionale.
Două sarcini. El avea două sarcini cât timp era aici şi încă nu era
dljţur care avea să se dovedească imposibilă:
Să îl convingă pe khagan şi pe cei şase viitori moştenitori ai lui Nit şi
împrumute armatele considerabile în războiul împotriva lui lirawan...
Sau să găsească în Torre Cesme un vindecător care ar fi putut
descoperi o cale de a-1 face să meargă din nou.
Să... gândi el cu un val de dezgust... îl vindece.
Ura acel cuvânt. Aproape la fel de mult ca zăngănitul roţilor.
Vindece. Chiar dacă pentru asta îi căuta pe vindecătorii legendari,
cuvântul încă îi zgâria stomacul şi i-1 întorcea pe dos.
Ignoră cuvântul şi gândul când Nesryn urmă grupul aproape tăcut de
servitori care îi conduseseră de la docuri pe caldarâmul străzilor
12 SARAH J. MAAS

întortocheate şi prăfuite ale Anticii tocmai sus, pe strada înclinată spre

domuri, la cele treizeci şi şase de minarete ale palatului.
Fâşii de pânză albă - din mătase, fetru şi in - atârnau de la
nenumăratele ferestre, felinare şi uşi. Probabil din cauza morţii recente a
unui funcţionar sau a unei rude îndepărtate regale, şoptise Nesryn.
Ritualurile morţii erau diferite şi reprezentau adesea un amestec din
nenumăratele regate şi teritorii acum guvernate de khagan, dar pânza
albă era o relicvă din secolele când poporul khaganatului cutreierase
prin stepe, lăsându-şi morţii să se odihnească sub cerul liber.
Totuşi, străbătând oraşul, observaseră că nu era deloc sumbru.
Oamenii încă se grăbeau în haine diferit croite, vânzătorii încă îşi lăudau
marfa, slujitorii din templele de lemn sau piatră - orice zeu avea o casă
în Antica, îi explicase Nesryn - încă îi chemau prin semne pe cei de pe
stradă. Toate acestea, chiar şi palatul, erau supravegheate de turnul
strălucitor din piatră albă din vârful dealurilor sudice.
Torre. Turnul care găzduia cei mai buni vindecători muritori din
lume. Chaol încercase să nu îl privească prea mult timp pe geamurile
trăsurii, chiar dacă turnul masiv putea fi văzut de pe aproape fiecare
stradă şi din fiecare unghi din Antica. Niciun servitor nu menţionase şi
nu semnalase prezenţa dominantă care părea să rivalizeze chiar cu
palatul khaganului.
Nu, servitorii nu spuseseră multe în călătoria până aici, nici măcar
referitor la steagurile de doliu care fluturau în vântul uscat. Toţi
rămăseseră tăcuţi, atât bărbaţii, cât şi femeile, cu părul lor negru drept şi
strălucitor şi purtând pantaloni largi şi jachete lungi, de culoarea
cobaltului, cu roşu ca sângele mărginit de un auriu deschis. Erau
servitori plătiţi - dar urmaşii sclavilor care fuseseră cândva în
proprietatea descendenţilor khaganului. Asta până în urmă cu o
generaţie, când khaganul precedent, un vizionar şi un i iV/.vrătit,
scosese sclavia în afara legii, aceasta fiind una dintre nenumăratele
îmbunătăţiri aduse imperiului. Khaganul îşi eliberase NI lavii, dar îi
păstrase ca servitori plătiţi - împreună cu copiii lor. lur acum, pe copiii
copiilor lor.
Niciunul dintre ei nu părea subnutrit sau prost plătit şi niciunul IUI
afişase nici măcar un strop de frică în timp ce îi escortaseră pe (iluiol şi
pe Nesryn de pe corabie spre palat. Khaganul actual părea m\ îşi trateze
bine servitorii. Era de sperat ca şi moştenitorul încă nmlcs să o facă.
Turnul zorilor 13

Spre deosebire de obiceiurile din Adarlan sau din Terrasen, aici,

moştenirea imperiului era decisă de khagan, iară să se ţină cont de
primul născut sau de gen. Faptul de a avea cât mai mulţi copii din i ii iv
sft aleagă uşura cumva procesul luării deciziei. Orice rivalitate Intre
copiii familiei regale... Era, practic, un sport sângeros menit
i dovedească părintelui lor cine era cel mai puternic, cel mai înţelept
şi cel mai potrivit pentru a fi conducător.
Prin lege, khaganului i se cerea să aibă un document sigilat în- i ului
într-o vistierie nemarcată şi ascunsă - un act care îi specifica
moştenitorul în caz că murea înainte să îl anunţe în mod oficial.
Documentul putea fi modificat oricând, dar era conceput să evite
»lnjţurul lucru de care se temuse khaganatul de când primul khagan
imise regatele şi teritoriile acestui continent: prăbuşirea. Nu din muza
forţelor externe, ci din cauza unui război intern.
Primul khagan de odinioară fusese înţelept. în cele trei sute de mii de
khaganat, nu fusese niciodată un război civil.
Şi, în timp ce Nesryn îl împinse pe lângă servitorii care se plecau
graţios, opriţi între doi stâlpi imenşi, în timp ce sala luxoasă şi
ornamentată a tronului se întindea în faţa lor cu zecile de oameni adu-
nn|i în jurul podiumului auriu ce strălucea în soarele amiezii, Chaol NC
întrebă care dintre cele cinci siluete din faţa bărbatului de pe tron urma
să fie aleasă într-o zi să conducă imperiul.
Singurul sunet era foşnetul hainelor celor mai bine de patruzeci de
oameni - el îi numără în câteva clipe - adunaţi de-a lungul fiecărei laturi
a podiumului şi care alcătuiau un zid din mătase, trupuri şi bijuterii, o
adevărată alee pe care îl împingea Nesryn.
Haine care foşneau şi zăngănitul şi scârţâitul roţilor. Ea le unsese în
dimineaţa aceea, dar cele câteva săptămâni pe mare uzaseră metalul.
Toate hârşâiturile şi scârţâiturile se auzeau ca nişte cuie pe piatră.
Dar el îşi ţinu capul sus şi umerii traşi înapoi.
Nesryn se opri la o distanţă sigură de podium - de zidul format din
cele cinci odrasle nobile, toate în floarea vârstei, bărbaţi şi femei, care
stăteau între ei şi tatăl lor.
Apărarea împăratului lor era prima datorie a unui prinţ sau a unei
prinţese, cea mai uşoară metodă de a-şi dovedi loialitatea, de a încerca
să fie numit moştenitor. Iar cei cinci din faţa lor...
14 SARAH J. MAAS

Chaol îşi impuse să afişeze o expresie neutră când numără din nou.
Doar cinci. Nu şase, cum îi spusese Nesryn.
însă când facu o plecăciune adâncă, el nu cercetă holul în căutarea
copilului nobil care lipsea. Repetase mişcarea de nenumărate ori în
ultima săptămână pe mare, când vremea se încălzise, iar aerul devenise
uscat şi ars de soare. Tot i se părea nefiresc să o execute dintr-un scaun,
dar facu o plecăciune adâncă - până ce se holbă la picioarele care nu-1
ascultau, la cizmele maro lustruite şi la tălpile pe care nici nu le simţea
şi nici nu le putea mişca.
După foşnetul hainelor din stânga lui îşi dădu seama că Nesryn
venise lângă el şi că făcea şi ea o plecăciune adâncă.
Rămaseră plecaţi preţ de trei secunde, aşa cum spusese Nesryn că era
necesar.
Chaol îşi folosi cele trei secunde ca să se calmeze, să alunge
greutatea care îi apăsa pe amândoi.
Cândva, fusese priceput în a-şi păstra o expresie a feţei calmă
indiferent de situaţie. îl slujise pe tatăl lui Dorian ani de zile şi primise
ordine fară măcar să clipească. Şi, înainte de asta, îşi suportase lalăl ale
cărui cuvinte fuseseră la fel de tăioase ca pumnii lui. Adevăratul şi
actualul lord din Anielle.
Titlul de Lord care preceda acum numele lui Chaol era o bătaie ilc
joc. O bătaie de joc, o minciună pe care Dorian refuzase să o
ubandoneze în ciuda protestelor lui Chaol.
Lordul Chaol Westfall, Mâna regelui.
Ura titlul. Mai mult decât sunetul roţilor. Mai mult decât corpul |>e
care nu şi-1 simţea începând de sub coapse, corpul a cărui lipsă de
mişcare încă îl surprindea, chiar şi după toate aceste săptămâni.
El era Lordul Nimicului. Lordul Sperjurilor. Lordul Mincinoşilor.
Iar când Chaol se îndreptă de spate şi întâlni ochii migdalaţi ai
bărbatului cu păr alb de pe tronul acela, când pielea cafenie şi ri- dată a
khaganului se încreţi într-un slab zâmbet viclean... Chaol se inlrebă dacă
şi khaganul era conştient de asta.
 CAPITOLUL 2

Nesryn se gândea că în ea erau două părţi.

Partea care era acum căpitanul Gărzii Regale din Adarlan, care jurase
regelui ei că bărbatul din scaunul cu rotile de lângă ea avea să fie
vindecat şi că urma să adune o armată de la bărbatul întronat în faţa ei.
Acea parte din Nesryn îi ţinea capul sus, umerii traşi în spate şi mâinile
la o distanţă neameninţătoare de sabia ornamentată de la şold.
Apoi mai era şi cealaltă parte.
Partea care zărise turlele, minaretele şi cupolele oraşului zeilor
ridicându-se la orizont când veniseră pe mare, stâlpul strălucitor din
Torre stând mândru deasupra tuturor, şi fusese nevoită să îşi reprime
lacrimile. Partea care simţise paprica afumată, mirosul proaspăt al
ghimbirului şi dulceaţa ademenitoare a cuminului imediat ce ieşise pe
docuri şi ştiuse, în adâncul ei, că era acasă. Că, da, ea locuia, servea şi
avea să moară pentru Adarlan, pentru familia care era încă acolo, dar
acest loc unde trăise cândva tatăl ei şi unde chiar şi mama ei, născută în
Adarlan, se simţise în largul său... Aceştia erau oamenii ei.
Pielea de diverse nuanţe de măsliniu. Părul brunet, bogat şi
strălucitor - părul ei. Ochii, care variau de la oblici până la mari şi
rotunzi la înguşti, în nuanţe de negru şi căprui închis şi, chiar şi mai rar,
de căprui deschis şi verde. Poporul ei. Un amestec de regate şi teritorii,
da, dar... Aici, insultele nu se rosteau pe străzi. Aici, copiii nu aruncau cu
pietre. Aici, copiii surorii ei nu s-ar fi simţit diferit. Nedoriţi.
Şi acea parte din ea... în ciuda umerilor traşi înapoi şi a bărbiei
ridicate, genunchii îi tremurară, într-adevăr, din cauza celor care - sau a
ceea ce - stăteau în faţa ei.
Nesryn nu îndrăznise să îi spună tatălui ei unde pleca şi ce trebuia să
facă, ci doar că primise o însărcinare din partea regelui Adarlanului şi că
nu avea să se întoarcă o vreme.
Tatăl ei nu ar fi crezut asta. Nici lui Nesryn nu prea îi venea să
creadă.
16 SARAH J. MAAS

Khaganul fusese povestea şoptită în faţa şemineului în nopţile tic

iarnă, legendele descendenţilor lui spuse în timp ce împleteau pâini
nesfârşite pentru brutăria lor, poveştile de strămoşilor ca să o adoarmă
sau să o ţină trează toată noaptea, îngrozită până în măduva oaselor.
Khaganul era un mit viu, la fel de sacru precum cei treizeci şi şase de
zei care domneau peste acest oraş şi imperiu.
în Antica, erau la fel de multe temple închinate acelor zei pe cât erau
tribútele aduse diverşilor khagani. Sau chiar mai multe.
Pentru ei şi pentru zeul viu, aşezat pe tronul ivoriu de pe podiumul
auriu, se numea oraşul zeilor.
Era într-adevăr din aur pur, aşa cum spuneau legendele şoptite de
tatăl ei.
Cât despre cei şase copii ai khaganului... Nesryn îi putea numi pe
toţi, fără ca aceştia să se prezinte.
După cercetarea meticuloasă a lui Chaol în timpul petrecut pe
corabie, ea nu se îndoia că şi el o putea face.
însă nu aşa urma să se desfăşoare această întâlnire.
Pentru că dacă ea îl învăţase pe fostul căpitan despre patria ei în
ultimele săptămâni, el o instruise în privinţa protocolul Curţii. Rareori
fusese implicat în mod direct în punerea în aplicare a acestui protocol,
dar asistase la multe cât îl servise pe rege.
Era un observator al jocului care acum trebuia să fie actorul
principal. Cu mize insuportabil de mari.
Aşteptară în linişte ca khaganul să vorbească.
Ea încercase să nu se holbeze cât merseseră prin palat. Nu intrase
niciodată acolo în timpul celor câteva vizite în Antica de-a lungul anilor.
Nici tatăl ei nu o făcuse, aşa cum nu o făcuseră nici ai lui sau vreunul
dintre înaintaşii ei. într-un oraş al zeilor, acesta era cel mai sfânt templu
şi cel mai periculos labirint.
Khaganul nu se mişcă din tronul său ivoriu.
Era un tron mai nou şi mai lat, din ultima sută de ani, când al şaptelea
khagan îl aruncase pe cel vechi pentru că nu îl mai putea ocupa din
cauza dimensiunilor lui mari. Se spunea că mâncase şi băuse până când
asta îi adusese moartea, dar cel puţin avusese bunul-simţ să îşi numească
moştenitorul înainte să-şi ducă într-o zi mâna la piept şi să moară... chiar
în acel tron.
Turnul zorilor 17

Urus, actualul khagan, nu avea mai mult de şaizeci de ani şi părea să

aibă o condiţie fizică mult mai bună. Deşi părul brunet se albise de mult
timp, având acum aceeaşi culoare ca a tronului sculptat, deşi cicatricele
care îi împestriţau pielea ridată ca o aducere aminte a tuturor lucrurilor
în numele cărora luptase pentru acest tron în ultimele zile de viaţă ale
mamei lui... Ochii negri şi migdalaţi erau strălucitori ca stelele. Vigilenţi
şi atotvăzători.
Nicio coroană nu îi împodobea părul alb, pentru că atunci când se
aflau printre muritori, zeii nu aveau nevoie de semne ale stăpânirii lor
divine.
în spatele lui, fâşiile de mătase albă legate de ferestrele deschise
fluturară în briza fierbinte, trimiţând gândurile khaganului şi ale familiei
lui spre locul în care sufletul decedatului - oricine ar fi fost, cineva
important, fără îndoială - se reunise acum cu Eternul Cer Albastru şi
Pământul Adormit, încă onorate de khagan şi de toţi strămoşii lui în
locul panteonului celor treizeci şi şase de zei, pe care cetăţenii puteau să
îi venereze nestingheriţi.
Sau pe oricare alţi zei din afara imperiului, dacă teritoriile lor ar li
destul de noi încât să nu fi avut zei. în mod sigur erau câţiva de vreme
ce, în timpul domniei de trei decenii, bărbatul aşezat din faţa lor
adăugase graniţelor lor o mână de regate de peste mare.
Câte un inel pentru fiecare regat îi împodobea degetele cu cicatrice,
pietrele preţioase strălucind printre ele.
Un războinic gătit cu cele mai fine veşminte. Mâinile alunecară de pe
cotierele tronului său ivoriu - asamblate din colţii de fildeş c iopliţi ai
fiarelor imense care cutreierau pajiştile centrale - şi i se opriră în poală,
ascunse sub falduri de mătase albastră, ornate cu I I r de aur. Vopseaua
indigo era din tărâmurile luxuriante şi ceţoase din vest. Din Balruhn, de
unde se trăgea poporul lui Nesryn, înainte ca ambiţia şi curiozitatea să îl
facă pe străbunicul ei să îşi lArască familia peste munţi, pajişti şi
deşerturi, spre oraşul zeilor din nordul arid.
Cei din familia Faliq erau odinioară negustori, marfa lor nefiind una
deosebit de scumpă, ci doar haine simple şi bune şi mirodenii. I Inchiul
ei încă făcea negoţ cu astfel de lucruri şi, cu ajutorul diverselor investiţii,
devenise un om destul de de bogat, familia sa locuind acum într-o casă
frumoasă, chiar în acest oraş. Pentru un brutar ca tatăl ei, părăsirea
acestor ţărmuri era un progres.
18 SARAH J. MAAS

- Nu în fiecare zi trimite un rege nou pe cineva atât de important pe

ţărmurile noastre, spuse, în cele din urmă, khaganul pe limba lor şi nu
în halha, limba continentului sudic. Presupun că ar trebui să
considerăm acest fapt o onoare.
Accentul lui era foarte asemănător cu acela al tatălui ei - dar tonului
îi lipseau căldura şi umorul. Era un bărbat care fusese ascultat toată
viaţa, luptase ca să câştige coroana şi care îşi executase doi dintre fraţii
învinşi. Dintre cei trei care supravieţuiseră... unul plecase în exil, iar
ceilalţi doi juraseră fidelitate fratelui lor, punân- du-i pe vindecătorii din
Torre să îi facă infertili.
Chaol îşi înclină capul.
- Onoarea este a mea, Mare Khagan.
Nu Maiestate - titlul acesta era pentru regi şi regine. Nu exista niciun
termen destul de nobil sau grandios pentru acest bărbat din faţa lor, ci
doar titlul pe care îl purtase primul dintre strămoşii lui: Mare Khagan.
- A ta, spuse gânditor khaganul, îndreptându-şi ochii negri spre
Nesryn. Şi cine este însoţitoarea ta?
Nesryn se împotrivi impulsului de a face din nou o plecăciune.
Dorian Havilliard era opusul acestui om, îşi dădu ea seama. Aelin
Galathynius, pe de altă parte... Nesryn se întrebă dacă tânăra regină ar fi
putut avea mai multe în comun cu khaganul decât avea cu regele
Havilliard. Sau ar fi avut, dacă Aelin ar fi supravieţuit suficient de mult.
Dacă ar fi ajuns pe tronul ei.
Nesryn alungă acele gânduri când Chaol se uită la ea, încordân- du-şi
umerii. Nu din cauza cuvintelor sau a companiei, ci pentru că ea ştia că
simplul fapt de a fi nevoit să-şi ridice privirea, să-1 înfrunte pe
puternicul rege-războinic din acel scaun... Ziua avea să fie una grea
pentru el.
Nesryn înclină uşor capul.
- Sunt Nesryn Faliq, căpitanul Gărzii Regale din Adarlan. Aşa cum a
fost cândva lordul Westfall înainte ca regele Dorian să-1 numească
Mâna lui mai devreme în această vară. Ea era recunoscătoare că anii
petrecuţi în Rifthold o învăţaseră să nu zâmbească, să nu se crispeze şi
să nu-şi arate frica. Se bucura că învăţase să îşi păstreze tonul calm şi
egal chiar şi atunci când îi tremurau genunchii.
Nesryn continuă:
Turnul zorilor 19

- Familia mea se trage de aici, Mare Khagan. Antica încă are o parte
din sufletul meu. îşi atinse pieptul în dreptul inimii, acolo unde erau
firele subţiri ale uniformei roşii cu auriu, culorile imperiului care îi
făcuse deseori familia să se simtă vânată şi nedorită, zgâriindu-i
bătăturile. Onoarea de a mă afla în palatul tău este cea mai mare din
viaţa mea.
Era, probabil, adevărat.
I )acă ar fi găsit timp să îşi viziteze familia în liniştitul cartier Kunni,
plin de grădini - căminul multor comercianţi şi negustori ca unchiul ei
cu siguranţă ar fi facut-o.
Khaganul doar schiţă un zâmbet. Atunci, dă-mi voie să te primesc în
adevăratul tău cămin, cflpitane.
Nesryn simţi, mai mult decât văzu, licărul de enervare al lui (iliaol.
Nu era complet sigură ce declanşase reacţia: afirmaţia despre palria ei
sau titlul oficial care devenise acum al ei.
I )ar Nesryn facu o plecăciune în semn de mulţumire.
Khaganul îi spuse lui Chaol: Presupun că eşti aici ca să insistaţi să
mă alătur războiului vostru.
(;haol îi răspunse cam dur: Suntem aici la porunca regelui meu. O
notă de mândrie se Nlm|i în acea luare de cuvânt. Ca să începem ceea ce
sperăm că va fi o nouă eră a comerţului prosper şi a păcii.
Unul dintre copiii khaganului - o tânără cu părul ca noaptea şi ochi
precum focul întunecat - facu un schimb de priviri strâmbe cu fratele din
stânga ei, un bărbat probabil mai în vârstă decât ea cu trei ani.
Aşadar, Hasar şi Sartaq. Al doilea şi al treilea născut. Ambii pur- liui
pantaloni largi asemănători şi tunici brodate, cu cizme din piele lină
până la genunchi. Hasar nu era frumoasă, dar ochii aceia... I'ocul care
dansa în ei când ea îi aruncă o privire fratelui mai mare rra de-ajuns.
Şi Sartaq - comandantul călăreţilor de rukşi ai tatălui său. Rukhinul.
Cavaleria aeriană nordică a poporului său locuise mult timp în înalţii
munţi Tavan cu rukşii lor: păsări imense şi care semănau cu vulturii,
destul de mari încât să care în zbor vaci sau cai. Le lipseau mărimea şi
greutatea distructivă a balaurilor vrăjitoarelor Dinţi-de- licr, dar erau
rapide, agile şi inteligente ca vulpile - animalele perfecte ilc călărie
pentru arcaşii legendari, care zburau cu ele în luptă.
Chipul lui Sartaq era serios, iar umerii laţi îi erau traşi înapoi. Era un
bărbat poate la fel de stingherit în hainele lui elegante ca şi Chaol. Ea se
20 SARAH J. MAAS

întrebă dacă rukul lui, Kadara, era cocoţată pe unul dintre cele treizeci şi
şase de minarete ale palatului, urmărind servitorii fricoşi şi străjerii,
aşteptând nerăbdătoare întoarcerea stăpânului ei.
Faptul că Sartaq era aici arăta că ei ştiuseră cu mult înainte că ea şi
Chaol urmau să vină.
Privirea cu subînţeles dintre Sartaq şi Hasar îi spuse destule lui
Nesryn: cel puţin discutaseră posibilităţile acestei vizite.
Privirea lui Sartaq alunecă de la sora lui la Nesryn.
Ea rămase o clipă cu ochii la el. Pielea lui măslinie era mai închisă
decât a celorlalţi - poate din cauza faptului că îşi petrecea prea mult timp
pe cer şi în lumina soarelui - şi ochii îi erau de un negru închis. Profunzi
şi ilizibili. Părul brunet îi rămăsese desfăcut, cu excepţia unei şuviţe
subţiri care îi înconjura urechea. Restul părului îi cădea dincolo de
pieptul musculos şi se legănă uşor când Nesryn ar fi putut să jure că
dădea oarecum batjocoritor din cap spre ea.
Adarlanul trimisese o pereche neîngrijită şi inferioară: fostul căpitan
rănit şi cel actual, din popor. Poate că primele cuvinte ale khaganului
despre onoare fuseseră o aluzie către ceea ce el percepuse ca fiind o
insultă.
Nesryn îşi mută atenţia de la prinţ, chiar dacă simţi privirea atentă a
lui Sartaq zăbovind ca atingerea unei fantome.
- Am sosit cu daruri de la Maiestatea Sa regele Adarlanului, spuse
Chaol şi îşi răsuci scaunul pentru a le face semn servitorilor din spatele
lor să înainteze.
Regina Georgina şi Curtea ei dăduseră iama prin cuierele regale
înainte să fugă spre moşiile lor montane în primăvara aceea. Iar fostul
rege luase pe furiş o mare parte din ce rămăsese în timpul acelor ultime
luni. Dar, înainte ca ei să navigheze aici, Dorian se aventurase în multele
vistierii de sub castel. Nesryn încă auzea ecoul înjurăturilor lui, mai
vulgare decât toate cuvintele pe care le auzise vreodată din gura lui,
când găsise doar nişte monede de aur.
Aelin, ca de obicei, avea un plan.
Nesryn rămăsese lângă noul ei rege când Aelin deschisese două i
ufcre din camera sa. Bijuteriile potrivite pentru o regină - pentru
1.Regină a Asasinilor - străluceau înăuntru.
„Am suficiente fonduri pentru moment, îi spusese Aelin lui
Turnul zorilor 21

2. )orian când el începuse să obiecteze. Oferă-i khaganului o parte

dl 11 cele mai rafinate lucruri ale Adarlanului."
în săptămânile ce urmaseră, Nesryn se întrebase dacă Aelin fu- Nt\sc
bucuroasă să scape de ceea ce cumpărase cu banii ei murdari. Aparent,
bijuteriile Adarlanului nu aveau să călătorească spre Terrasen.
Iar acum, când servitorii aşezară cele patru cufere mai mici -
împărţite din cele două originale ca să pară mai multe, sugerase Aelin -
şi ridicată capacele, curtenii încă tăcuţi se apropiară ca să vadă.
Un murmur îi străbătu la strălucirea pietrelor preţioase, a aurului şi a
argintului.
Un dar, declară Chaol când şi însuşi khaganul se aplecă înainte ui să
examineze comoara. Din partea regelui Dorian Havilliard al Adarlanului
şi a lui Aelin Galathynius, regina Terrasenului.
Ochii prinţesei Hasar se îndreptară spre Chaol când auzi al doilea
nume.
Prinţul Sartaq doar aruncă o privire spre tatăl său. Cel mai mare Un,
Arghun, se încruntă la vederea bijuteriilor.
Arghun era politicianul dintre ei, iubit de negustori şi de oamenii
Influenţi de pe continent. Subţire şi înalt, era un învăţat care nu ne-
Iţocia cu monede şi podoabe, ci punea preţ pe cunoaştere.
Lui Arghun i se spunea Prinţul Spionilor. Câtă vreme cei doi fraţi ni
lui deveniseră cei mai buni războinici, Arghun îşi ascuţise mintea, iar
acum îi controla pe cei treizeci şi şase de viziri ai tatălui său. Deci,
faptul că se încruntase la comoară...
Coliere de diamant şi rubine. Brăţări de aur şi smarald. Cercei -
adevărate mici candelabre - din safir şi ametist. Inele lucrate splendid,
unele încoronate cu pietre la fel de mari ca oul de rândunică. Piep- leni,
ace de păr şi broşe. Câştigate cu sânge, cumpărate cu sânge.
Cel mai mic dintre copiii nobili adunaţi, o femeie cu o osatură
fragilă, se aplecă cel mai aproape. Duva. Un inel gros de argint cu un
safir de o mărime aproape obscenă îi împodobea mâna subţire, lipită
delicat de pântecul destul de mare.
Probabil că era în şase luni, deşi hainele lungi - prefera purpuriul şi
rozul - şi constituţia subţire ar fi putut crea o altă impresie. Cu siguranţă
era primul ei copil, rezultatul mariajului aranjat cu un prinţ chemat dintr-
un teritoriu de peste mări din estul îndepărtat, un vecin sudic al ţinutului
Doranelle, care observase zarva reginei Fae şi voia să îşi asigure
protecţia imperiului sudic de peste ocean. Probabil prima încercare a
22 SARAH J. MAAS

khaganatului de a-şi extinde şi mai mult propriul continent considerabil,

gândiseră Nesryn şi alţii.
Nesryn nu îşi permise să se uite prea mult la viaţa ce creştea sub
mâna împodobită cu bijuterii.
Pentru că dacă unul dintre fraţii Duvei ar fi fost încoronat kha- gan,
prima sarcină a noului conducător - după apariţia unui număr suficient
de urmaşi - ar fi fost să elimine orice alt rival la tron. începând cu copiii
fraţilor sau ai surorilor, dacă i-ar fi contestat dreptul de a conduce.
Se întrebă cum putea Duva să suporte aşa ceva. Dacă ajunsese să
iubească pruncul din pântecul ei sau dacă era destul de înţeleaptă încât să
nu îşi permită un asemenea sentiment. Dacă tatăl acelui prunc ar fi făcut
tot posibilul să-1 ţină pe copil în siguranţă în cazul în care acesta ar fi
ajuns în pericol de moarte.
Cel puţin khaganul se rezemă din nou pe tron. Copiii lui îşi
îndreptară spatele din nou, mâna Duvei căzând iarăşi pe lângă corp.
- Bijuterii, explică Chaol, făurite de cei mai buni meşteşugari din
Adarlan.
Khaganul răsuci un inel cu citrin de pe deget.
- Dacă sunt din comoara lui Aelin Galathynius, nu am niciun dubiu
că e aşa cum spui.
O clipă de linişte se lăsă între Nesryn şi Chaol. Ei ştiuseră -
anticipaseră - că khaganul avea spioni în fiecare tărâm, pe fiecare mare
şi că, probabil, trecutul lui Aelin ar fi fost dificil de ignorat.
- Pentru că nu eşti doar Mâna Adarlanului, continuă khaganul, i i şi
ambasadorul Terrasenului, nu-i aşa?
- într-adevăr, sunt, spuse Chaol cu hotărâre.
Khaganul se ridică oarecum greoi, copiii lui dându-se imediat la o
parte ca să-i facă loc să coboare de pe podiumul auriu.
Cel mai înalt dintre ei - robust şi probabil mai necontrolat decât
încordarea tăcută a lui Sartaq - privi mulţimea ca şi când ar fi evaluat
orice ameninţare internă. Era Kashin, al patrulea născut.
Dacă Sartaq comanda rukşii pe cerurile nordice şi centrale, atunci
Kashin controla armatele de la sol - în mare parte infanteria şi cavaleria.
Arghun îi stăpânea pe viziri, iar Hasar, spuneau zvonurile, avea sub
comandă flota. Totuşi, Kashin era ceva mai puţin îngrijit, pirul brunet
fiindu-i împletit la spate. Da, era chipeş, dar se vedea că viaţa printre
soldaţi avusese o influenţă asupra lui, şi nu neapărat lulr-un mod negativ.
Turnul zorilor 23

Khaganul coborî de pe podium, veşmintele de culoarea cobaltului

foşnind pe podea. Şi, cu fiecare pas pe marmura verde, Nesryn Işi dădu
seama că, într-adevăr, acest bărbat comandase cândva nu doar rukşii de
pe cer, ci şi cavaleria, şi influenţase flota să i se alăture. Iur apoi Urus şi
fratele lui mai mare se luptaseră corp la corp la porunca mamei lor, când
ea zăcea pe moarte din cauza unei boli incurabile pe care nici măcar
Torre nu o putea vindeca. Fiul care scăpa ui viaţă avea să fie khagan.
Fostul khagan avea o înclinaţie pentru spectacol şi, pentru această
ultimă luptă dintre cei doi urmaşi aleşi ai ei, îi poziţionase în marele
amfiteatru din mijlocul oraşului, uşile fiind deschise oricui putea pili
runde ca să găsească un loc. Oamenii stătuseră pe bolţi şi trepte, alic mii
aglomerând străzile care conduceau spre clădirea din piatră nilul Rukşii
şi călăreţii lor se cocoţaseră pe stâlpii din vârful ultimului nivel, alţi
rukhini zburând în cerc, în înaltul cerului.
Cei doi posibili moştenitori se luptaseră şase ore.
Nu doar unul împotriva celuilalt, ci şi împotriva ororilor pe care Ic
ilezlănţuise mama lor ca să îi testeze: feline mari care săreau din cuşti
ascunse sub podeaua nisipoasă; trăsuri cu ţepi din fier cu aruncătoare de
suliţe îi atacaseră din obscuritatea intrărilor tunelurilor, ca să îi doboare.
Tatăl lui Nesryn fusese în mulţimea frenetică de pe străzi, ascultând
relatările strigate de cei care atârnau de coloane.
Lovitura finală nu fusese un act de brutalitate sau ură.
Fratele mai mare al actualului khagan, Orda, primise o suliţă în
coaste din cauza unuia dintre vizitii. După şase ore de luptă sângeroasă
pentru supravieţuire, lovitura îl pusese la pământ.
Iar Urus îşi pusese deoparte sabia. Liniştea absolută se lăsase în
arenă în timp ce Urus întinsese o mână însângerată spre fratele lui căzut
- ca să-1 ajute.
Orda aruncase un pumnal ascuns spre inima lui Urus.
O ratase la câţiva centimetri.
Iar Urus scosese acel pumnal, strigând, şi îl înfipsese direct în fratele
lui.
Urus nu ratase ţinta aşa cum o făcuse fratele lui.
Nesryn se întrebă dacă o cicatrice încă marca pieptul khaganu- lui, în
timp ce el se uita acum la ea, Chaol şi bijuteriile prezentate. Dacă
khaganul mort de mult plânsese în intimitate pentru fiul ei căzut, ucis de
24 SARAH J. MAAS

cel care avea să îi ia coroana în câteva zile. Sau dacă nu îşi permisese
vreodată să îşi iubească copiii, ştiind ce urma să li se întâmple.
Urus, khaganul continentului sudic, se opri în faţa lui Nesryn şi a lui
Chaol. Era mai înalt decât Nesryn cu mai mult de cincisprezece
centimetri, umerii fiindu-i încă laţi şi spatele drept.
Se aplecă doar cu o urmă de efort din cauza vârstei ca să ia un colier
cu diamante şi safire din cufăr. Acesta licări ca un râu în mâinile lui cu
cicatrice şi împodobite cu bijuterii.
- Fiul meu cel mai mare, Arghun, spuse khaganul făcând semn din
cap spre prinţul cu faţa îngustă care monitoriza totul, mi-a dezvăluit
recent nişte informaţii fascinante despre regina Aelin Ashryver
Galathynius.
Nesryn aşteptă lovitura. Chaol doar se uită în ochii lui Urus.
Dar ochii negri ai khaganului - ochii lui Sartaq, îşi dădu ea seama -
dansară când îi spuse lui Chaol:
- O regină de nouăsprezece ani i-ar nelinişti pe mulţi. Dorian
Havilliard, cel puţin, a fost instruit de la naştere să îşi ia coroana, să
controleze o curte şi un regat. Dar Aelin Galathynius...
Khaganul azvârli în cufăr colierul al cărui zgomot fu la fel de strident
ca al oţelului pe piatră.
- Presupun că unii ar considera cei zece ani ca asasin antrenat drept
experienţă.
Şoaptele se unduiră din nou prin sala tronului. Practic, ochii aprinşi
ai lui Hasar străluceau. Chipul lui Sartaq nu se schimbă deloc. Probabil
era o abilitate învăţată de la fratele lui cel mare - ai cărui spioni trebuiau
să fie într-adevăr pricepuţi, dacă aflaseră de trecutul lui Aelin. Chiar
dacă Arghun părea să se chinuie să-şi reprime un zâmbet superior.
- Poate că suntem separaţi de Marea îngustă, îi spuse khaganul lui
Chaol, ale cărui trăsături nici măcar nu se schimbară, dar până şi noi
am auzit de Celaena Sardothien. îmi aduceţi bijuterii, fără îndoială din
propria ei colecţie. Totuşi, bijuteriile sunt pentru mine, când fiica mea
Duva - arunca o privire spre fiica drăguţă şi însărcinată, care stătea
aproape de Hasar - încă nu a primit un cadou de nuntă fie de la noul
rege, fie din partea reginei revenite, în timp ce toţi ceilalţi conducători
le-au trimis pe ale lor cu aproape jumătate de an în urmă.
Turnul zorilor 25

Nesryn îşi mască tresărirea. Era o omisiune care putea fi explicată de

atât de multe adevăruri - dar nu de cele pe care ar fi îndrăznit să le
rostească, nu acolo. Chaol nu oferi niciunul şi rămase tăcut.
- Dar, continuă khaganul, indiferent de bijuteriile pe care mi le-aţi
aruncat acum la picioare ca pe nişte saci de grâne, aş prefera să aflu
adevărul. Mai ales după ce Aelin Galathynius ţi-a distrus castelul de
cleştar, 1-a ucis pe fostul rege şi ţi-a asediat capitala.
- Dacă prinţul Arghun are informaţiile, spuse Chaol în cele din urmă
cu un calm de neclintit, poate că nu e nevoie să afli asta de la mine.
Nesryn îşi înăbuşi dezgustul la acea sfidare, la acel ton...
- Poate că nu, spuse khaganul, chiar dacă Arghun miji uşor ochii.
Dar cred că ţie ţi-ar plăcea să afli nişte adevăruri din partea mea.
Chaol nu ceruse asta. Nu părea nici pe departe interesat, căci tot ce
spuse fu „O?"
Kashin înţepeni. Aşadar, era cel mai feroce apărător al tatălui său.
Arghun nu făcu decât un schimb de priviri cu un vizir şi îi zâmbi lui
Chaol ca o viperă pe cale să atace.
- Iată de ce cred că ai venit, lordule Westfall, Mână a regelui. Doar
pescăruşii care zburau mult deasupra cupolei sălii tronului
îndrăzniră să facă vreun zgomot.
Khaganul închise capacele cuferelor, rând pe rând.
- Cred că ai venit să mă convingi să mă alătur războiului vostru.
Adarlanul este scindat, Terrasenul este sărac şi fară îndoială vei avea
nişte probleme în a-i convinge pe stăpânii supravieţuitori să lupte
pentru o regină neîncercată, care şi-a petrecut zece ani răsfaţân- du-se
în Rifthold, cumpărând aceste bijuterii cu bani murdari. Lista ta de
aliaţi este scurtă şi fragilă. Armatele ducelui Perrington sunt orice în
afară de asta. Celelalte regate de pe continentul vostru sunt spulberate
şi separate de teritoriile voastre din nord de armata lui Perrington.
Deci aţi sosit aici cât de repede v-au putut purta cele opt vânturi ca să
mă imploraţi să îmi trimit armata pe ţărmurile voastre. Să mă
convingeţi să vărs sângele nostru pentru o cauză pierdută.
- Unii ar putea-o considera o cauză nobilă, răspunse Chaol.
- încă n-am terminat, spuse khaganul, ridicând o mână. Chaol se
enervă, dar nu vorbi din nou neîntrebat. Inima lui
Nesryn bătea cu putere.
26 SARAH J. MAAS

- Mulţi ar susţine, spuse khaganul, fluturând mâna ridicată spre

câţiva viziri, spre Arghun şi Hasar, să rămânem neutri. Sau, şi mai
bine, să ne aliem cu armata care va câştiga cu siguranţă, al cărui negoţ
¡1 Ibst profitabil pentru noi în aceşti zece ani.
El flutură acea mână spre alţi bărbaţi şi femei care purtau veşmintele
aurii ale vizirilor. Spre Sartaq, Kashin şi Duva.
- Unii ar spune că riscăm să ne aliem cu Perrington doar ca să-i
înfruntăm, probabil, cândva, armatele în porturile noastre. Că redatele
distruse Eyllwe şi Fenharrow s-ar putea îmbogăţi din nou sub o nouă
conducere şi am putea să ne umplem iar cuierele făcând negoţ. Nu mă
îndoiesc de faptul că îmi vei promite că aşa va fi. îmi vei oferi afaceri
în exclusivitate, foarte probabil în dezavantajul vostru. Dar sunteţi
disperaţi şi nu aveţi nimic din ce nu am deja. Sau clin ce nu pot lua,
dacă vreau.
Din fericire, Chaol nu spuse nimic, deşi ochii lui căprui fierbeau ilin
cauza ameninţării tacite.
Khaganul aruncă o privire în al patrulea şi ultimul cufăr. Piepteni şi
perii cu pietre preţioase, sticle de parfum ornamentate, meşteşugite de
cei mai buni sticlari ai Adarlanului. Aceiaşi care construiseră (.-»steiul
pe care îl distrusese Aelin.
- Deci, aţi venit ca să mă convingeţi să mă alătur cauzei voastre. Şi
mă voi gândi la asta cât rămâneţi aici. De vreme ce, fară îndoială, a|i
venit şi cu alt scop.
El facu semn din mâna cu cicatrice, împodobită cu bijuterii, spre
scaun. Chaol roşi, dar nu tresări şi nu se feri. Nesryn se forţă să facă la
fel.
- Arghun m-a informat că rănile tale sunt noi - că te-ai ales cu ele
când a explodat castelul de cleştar. Se pare că regina Terrasenului nu a
fost prea atentă să-şi protejeze aliaţii.
Un muşchi al maxilarului lui Chaol se încorda când toată lumea, ile
la prinţ la servitor, se uită la picioarele lui.
- întrucât relaţiile voastre cu Doranelle sunt acum încordate, tot din
cauza lui Aelin Galathynius, presupun că singura cale spre vindecare
care îţi rămâne deschisă este aici. La Torre Cesme.
Khaganul ridică din umeri, singura manifestare a tânărului războinic
lipsit de respect care fusese cândva.
Turnul zorilor 27

- Draga mea soţie va fi foarte supărată dacă aş refuza unui om rănit

şansa de a se vindeca - împărăteasa nu mai era în această cameră, îşi
dădu seama Nesryn, tresărind -, deci, bineînţeles, îţi voi acorda
permisiunea să intri în Torre. Dacă vindecătorii lui vor fi de acord să te
vindece, depinde de ei. Nici măcar eu nu controlez dorinţele celor din
Torre.
Torre - Turnul. Acesta domina marginea sudică din Antica, adăpostit
pe cel mai înalt deal de deasupra oraşului care cobora spre marea verde.
Era domeniul faimoşilor lui vindecători şi tributul adus Silbei, zeiţa
vindecătoare care îi binecuvânta. Dintre cei treizeci şi şase de zei ai
acestui imperiu care fuseseră îmbrăţişaţi de-a lungul secolelor, din religii
apropiate şi îndepărtate, în acest oraş al zeilor... Silba domnea
nedisputată.
Chaol părea că înghite cărbuni încinşi, dar, din fericire, reuşi să-şi
încline capul.
- îţi mulţumesc pentru generozitate, Mare Khagan.
- Odihniţi-vă în seara asta - îi voi informa că vei fi pregătit mâi- ne-
dimineaţă. De vreme ce nu te poţi duce la ei, unul va fi trimis la tine.
Dacă ei sunt de acord, bineînţeles.
Chaol îşi mişcă degetele în poală, dar nu le încleştă. Nesryn încă îşi
ţinea respiraţia.
- Sunt la dispoziţia lor, spuse Chaol cu hotărâre.
Khaganul închise ultimul cufăr cu bijuterii.
- îţi poţi păstra darurile, Mână a regelui, Ambasadorul lui Aelin;
Galathynius. Nu îmi trebuie - şi nu mă interesează.
Chaol îşi ridică brusc fruntea, ca şi când ceva din tonul khaga- nului
l-ar fi prins în cursă.
- De ce?
Nesryn abia îşi mască fiorul. Era o întrebare mai îndrăzneaţă decât se
aventurase vreodată cineva să adreseze acestui bărbat, judecând după
surprinderea furioasă din ochii khaganului şi din ce se citea în privirile
schimbate între copiii lui.
Dar Nesryn zări licărul altui lucru în ochii khaganului. Al unei
oboseli.
28 SARAH J. MAAS

Ceva uleios îi alunecă în stomac atunci când observă steagurile albe

fluturând la ferestre, prin tot oraşul. Când se uită la cei şase moştenitori
şi numără din nou.
Nu erau şase.
Cinci. Doar cinci erau aici.
Stindardele morţii fluturau în casa regală. în tot oraşul.
Nu erau un popor care să jelească - nu aşa cum s-ar fi întâmplat în
Adarlan, îmbrăcându-se numai în negru şi plângând câteva luni. Chiar şi
în familia regală a khaganului, viaţa continua, morţii ne- liind îndesaţi în
peşteri sau sicrie, ci înfăşuraţi în alb şi lăsaţi sub cerul liber al rezervaţiei
lor sacre de pe stepele distante.
Nesryn privi spre şirul de cinci moştenitori, numărând. Erau prezenţi
doar cinci dintre cei mai mari. Şi, chiar când îşi dădu seama că Tumelun,
cel mai mic - de doar şaptesprezece ani - nu era acolo, khaganul îi spuse
lui Chaol:
- Spionii tăi sunt cu adevărat inutili dacă nu ai aflat.
Spunând asta, se îndreptă spre tron, lăsându-1 pe Sartaq să înainteze,
ochii prinţului mai tânăr fiind învăluiţi în tristeţe. Sartaq dădu tăcut din
cap spre Nesryn. Da. Da, bănuielile ei erau adevărate...
Vocea puternică şi plăcută a lui Sartaq umplu sala.
- Sora noastră dragă, Tumelun, a murit pe neaşteptate în urmă cu trei
săptămâni.
O, pe toţi zeii. Se trecuse peste atât de multe cuvinte şi ritualuri; doar
faptul de a fi venit aici să le ceară ajutorul în război era necivilizat,
obraznic...
Chaol spuse în liniştea apăsătoare, întâlnind privirile încordate ale
tuturor prinţilor şi prinţesei şi, apoi, pe a khaganului cu ochii obosiţi:
- Profundele mele condoleanţe.
- Fie ca vântul nordic să o poarte pe câmpiile senine, şopti Nesryn.
Numai Sartaq se deranja să dea din cap în semn de mulţumire, în
timp ce ceilalţi deveniră acum reci şi ţepeni.
Nesryn îi aruncă o privire tăcută, de avertisment, sugerându-i astfel
să nu întrebe despre moarte. El îi citi expresia de pe chip şi dădu
aprobator din cap.
Khaganul zgârie un punct de pe tronul său ivoriu, liniştea fiind la fel
de apăsătoare ca una dintre hainele pe care călăreţii încă le purtau
împotriva vântului aspru nordic din stepe şi a şeilor dure din lemn.
Turnul zorilor 29

- Am fost pe mare timp de trei săptămâni, încercă să spună Chaol,

vocea fiindu-i mai blândă acum.
Khaganul nu se deranjă să pară înţelegător.
- Asta ar explica şi de ce te surprind atât de mult celelalte ştiri şi de
ce bijuteriile acestea reci v-ar fi mai folositoare vouă. Buzele
khaganului se mişcară într-un zâmbet trist. Contactele lui Arghun mi-
au adus şi veşti de pe o navă în dimineaţa asta. Vistieria voastră din
Rifthold nu mai este accesibilă. Ducele Perrington şi armata lui de
orori zburătoare au prădat Riftholdul.
Liniştea, vibrantă şi goală, o străbătu pe Nesryn. Ea nu ştia dacă
respira Chaol.
- Nu avem ştiri despre locul în care se află regele Dorian, dar le-a
cedat Riftholdul. A fugit în noapte, dacă este să credem zvonul. Oraşul
a căzut. Acum, tot ce este spre sud de Rifthold îi aparţine lui
Perrington şi vrăjitoarelor lui.
Nesryn văzu mai întâi chipurile nepoţilor ei.
Apoi chipul surorii şi pe al tatălui ei. Le văzu bucătăria şi brutăria.
Tartele cu pere răcindu-se pe mesele lungi de lemn.
Dorian îi părăsise. îi părăsise pe toţi ca să... facă ce? Să găsească
ajutor? Să supravieţuiască? Să fugă la Aelin?
Rămăsese garda regală să lupte? Luptase cineva ca să-i salveze pe
nevinovaţii din oraş?
Mâinile îi tremurau. Ei nu-i păsa. Nu-i păsa dacă aceşti oameni
îmbrăcaţi elegant zâmbeau dispreţuitor.
Copiii surorii ei, cea mai mare bucurie a vieţii sale...
Chaol o fixă cu privirea. Nimic nu se citea pe chipul lui. Nici urmă
de devastare sau şoc.
Uniforma roşie şi aurie deveni sufocantă. înăbuşitoare.
Vrăjitoare şi balauri. în oraşul ei. Cu dinţi şi unghii de fier. Sfâ- şiind,
însângerând şi chinuind. Familia ei - familia ei...
- Tată.
Sartaq înaintase din nou. Ochii negri se îndreptară între Nesryn şi
khagan.
- A fost o călătorie lungă pentru invitaţii noştri. Lăsând deoparte
politica, spuse el şi aruncă o privire dezaprobatoare spre Arghun, care
părea amuzat - amuzat de această ştire pe care o adusese, care făcuse
podeaua din marmură verde să fiarbă sub cizmele ei -, încă suntem o
30 SARAH J. MAAS

patrie a ospitalităţii. Permite-le să se odihnească pentru câteva ore, iar

apoi să ni se alăture la cină.
Hasar veni lângă Sartaq, încruntându-se la Arghun în acest timp.
Poate nu ca o mustrare la adresa fratelui ei, ci, pur şi simplu, pentru că
Arghun nu îi spusese ei prima.
- Să nu lăsăm vreun invitat să treacă prin casa noastră şi să o
considere lipsită de confort. Deşi cuvintele erau prietenoase, tonul lui
Hasar nu era.
Tatăl lor le aruncă o privire amuzată.
- într-adevăr.
Urus flutură o mână spre servitorii de lângă stâlpii din depărtare.
- însoţiţi-i spre camerele lor. Şi transmiteţi un mesaj către Torre, ca
să-1 trimită pe cel mai bun - pe Hafiza, dacă va coborî din acel turn.
Nesryn abia auzi restul. Dacă vrăjitoarele deţineau oraşul, atunci
valgii care îl infestaseră mai devreme în acea vară... Nu avea să mai fie
nimeni care să se lupte cu ei. Nimeni care să îi protejeze familia.
Dacă familia ei supravieţuise.
Nu putea respira. Nu putea gândi.
Nu ar fi trebuit să plece. Nu ar fi trebuit să accepte această funcţie.
Ai ei ar fi putut să fie morţi sau suferinzi. Morţi. Morţi. Nu observă
servitoarea care veni să împingă scaunul lui Chaol. Abia observă
mâna pe care Chaol o întinse ca să o cuprindă pe a ei. Nesryn nici
măcar nu facu o plecăciune spre khagan când plecară. Nu putea să nu
le vadă chipurile copiilor. Ale copiilor surorii ei, zâmbind şi cu burţile
rotunde. Nu ar fi trebuit să vină cu Chaol acolo.
 CAPITOLUL 3

Nesryn intrase într-o stare şoc.

Iar Chaol nu putea să se ducă la ea, să o ia în braţe şi să o strângă la
piept.
Nu când ea intrase, tăcută şi alunecând ca o fantomă, direct în- tr-un
dormitor al apartamentului generos care le fusese repartizat la primul
etaj al palatului, şi închisese uşa în urma ei ca şi când ar fi uitat că mai
exista oricine altcineva pe lume.
El nu o condamna.
Chaol lăsă servitoarea, o tânără cu o siluetă delicată şi păr castaniu
care-i cădea în bucle grele până la talia subţire, să îi împingă scaunul în
al doilea dormitor. Apartamentul era deasupra unei grădini cu pomi
fructiferi, fântâni care bolboroseau şi cascade de flori roz şi mov care
atârnau din plantele în ghiveci agăţate de balconul de deasupra şi care
asigurau o cortină vie în faţa ferestrelor înalte ale dormitorului său - a
uşilor, îşi dădu el seama.
Servitoarea mormăi ceva despre pregătirea unei băi, priceperea de a
vorbi pe limba lui fiind stângace în comparaţie cu cea a khaga- nului şi a
copiilor lui. Nu că s-ar fi aflat în poziţia de a o judeca; el nu prea vorbea
fluent nicio altă limbă de pe continentul lui.
Ea se strecură în spatele unui paravan sculptat din lemn care
conducea fără îndoială spre baia lui, iar Chaol se uită prin uşa încă
deschisă a dormitorului său, dincolo de holul cu marmură galbenă, către
uşile închise ale dormitorului lui Nesryn.
Ei nu ar fi trebuit să plece de pe teritoriile lor.
El nu ar fi putut face nimic, dar... Ştia ce avea să-i facă lipsa de
informaţii lui Nesryn. Ce îi facea deja lui.
Dorian nu era mort, îşi spuse el. Scăpase. Fugise. Dacă ar fi fost
capturat de Perrington - de Erawan -, ei ar fi ştiut. Prinţul Arghun ar fi
ştiut.
32 SARAH J. MAAS

Oraşul lui, prădat de vrăjitoare. Se întrebă dacă Manon Cioc-Negru

condusese atacul.
Chaol încercă şi eşuă să îşi aducă aminte ce datorii aveau unul faţă de
celălalt. Aelin îi cruţase viaţa lui Manon la templul lui Temis, dar Manon
le oferise informaţii importante despre Dorian, care era înrobit de valgi.
Asta însemna că erau chit? Sau un fel de aliaţi?
Era inutil să spere că Manon avea să se întoarcă împotriva
Morathului, dar trimise o rugăciune tăcută spre orice zeu l-ar fi ascultat,
ca să îl protejeze pe Dorian, să îl conducă pe regele lui în locuri mai
prietenoase.
Dorian avea să reuşească. Era prea inteligent, prea dăruit să nu o
facă. Nu exista nicio altă variantă - niciuna - pe care să o accepte Chaol.
Dorian era în viaţă şi în siguranţă. Sau în drum spre un loc sigur. Iar
când Chaol ar fi găsit un moment, ar fi stors informaţia de la prinţul cel
mai mare. Indiferent dacă jelea sau nu. Tot ce ştia Arghun avea să ştie şi
el. Iar apoi urma să-i ceară servitoarei să caute pe orice navă comercială
informaţii despre atac.
Nicio ştire - nu fusese nicio veste despre Aelin. Unde era ea acum, ce
facea. Aelin, care ar fi putut fi chiar preţul acestei alianţe.
Scrâşni din dinţi, şi încă o facea când uşile apartamentului se
deschiseră şi un bărbat cu umerii laţi intră ca şi când ar fi fost la el acasă.
Chaol presupuse că aşa şi era. Prinţul Kashin era singur şi ne-
înarmat, deşi se deplasa cu uşurinţa unei persoane încrezătoare în
puterea fermă a corpului său.
Aşa cum, presupuse Chaol, se plimbase şi el cândva prin palatul din
Rifthold.
Chaol dădu din cap în semn de salut când prinţul închise uşa holului
şi îl studie. Era evaluarea unui războinic, sinceră şi completă. Când ochii
lui căprui îi întâlniră, în sfârşit, pe ai lui Chaol, prinţul spuse în limba din
Adarlan:
- Răni ca ale tale nu sunt neobişnuite aici şi am văzut multe - mai
ales în triburile de călăreţi. Poporul familiei mele.
Chaol nu prea avea chef să discute despre rănile lui cu prinţul, cu
nimeni, de fapt, aşa că se mulţumi să dea din cap.
- Sunt sigur că ai văzut.
Turnul zorilor 33

Kashin îşi înclină capul, studiindu-1 din nou pe Chaol, cosiţa neagră
alunecându-i peste umărul musculos. Citea în ochii lui, probabil, dorinţa
de a nu discuta despre asta.
- Tatăl meu chiar îşi doreşte să vă alăturaţi nouă la cină. Şi, mai mult
decât atât, să vă alăturaţi în fiecare seară după aceea, cât timp sunteţi
aici. Şi să staţi la masa cea mare.
Nu era o cerere ciudată pentru un demnitar în vizită şi, cu siguranţă,
era o onoare să stai la masa khaganului, dar să îşi trimită fiul ca să îi
invite... Chaol se gândi bine la următoarele cuvinte, apoi le alese, pur şi
simplu, pe cele mai evidente.
- De ce?
Cu siguranţă, cei din familie îşi doreau să fie aproape unii de alţii
după pierderea celui mai tânăr membru. Să invite străinii să li se
alăture...
Maxilarul prinţului se încordă. Nu era un om obişnuit să îşi ascundă
emoţiile, aşa cum erau cei trei fraţi mai mari ai lui.
- Arghun spune că în palatul nostru nu sunt spioni ai armatei ducelui
Perrington, că agenţii lui nu au sosit încă. Eu nu cred asta. Iar Sartaq...
Prinţul se opri, ca şi când nu ar fi vrut să îl implice pe fratele său - sau
pe potenţialul aliat.
Kashin se strâmbă.
- Am avut un motiv să aleg să trăiesc printre soldaţi. Vorbele în doi
peri din regatul acesta...
Chaol fu tentat să spună că înţelegea. Se simţise aşa o mare parte din
viaţa lui. însă întrebă:
- Crezi că armata lui Perrington s-a infiltrat în regat?
Cât de multe ştiau Kashin sau Arghun despre armata lui Perrington -
despre adevărul regelui valg care era, de fapt, Perrington? Sau despre
armata pe care o comanda, mai rea decât orice şi-ar fi putut imagina ei?
Dar acea informaţie... O ţinuse secretă, ca să vadă dacă putea fi folosită
cumva, dacă nu cumva Arghun şi khaganul ştiau despre asta.
Kashin îşi masă gâtul.
- Nu ştiu dacă Perrington, cineva din Terrasen, Melisande sau
Wendlyn. Tot ce ştiu este că sora mea este acum moartă.
Inima lui Chaol se poticni puţin, dar îndrăzni să întrebe:
- Cum s-a întâmplat asta?
34 SARAH J. MAAS

Suferinţa licări în ochii lui Kashin.

- Tumelun a fost mereu puţin frenetică, nesăbuită. Instabilă, într-o zi
era fericită şi râdea; în următoarea era retrasă şi deznădăjduită. Ei...
Gâtul i se înălţă. Ei spun că ea a sărit de la balcon din cauza asta.
Duva şi soţul ei au găsit-o mai târziu în acea seară.
Orice moarte într-o familie era devastatoare, dar o sinucidere...
- îmi pare rău, spuse încet Chaol.
Kashin scutură din cap, lumina soarelui din grădină dansându-i pe
părul negru.
- Nu pot să cred asta. Tumelun a mea nu ar fi sărit.
Tumelun a mea. Cuvintele îi spuneau destule despre apropierea
prinţului de sora lui mai mică.
- Suspectezi ceva necurat?
- Tot ce ştiu este că, indiferent de toanele lui Tumelun... o
cunoşteam. Aşa cum îmi cunosc propria inimă, zise şi îşi atinse pieptul
în dreptul inimii. Ea nu ar fi sărit.
Chaol se gândi din nou cu atenţie la cuvintele lui.
- Chiar dacă regret pierderea ta, ai vreun motiv să suspectezi
motivul pentru care ar fi putut un regat străin să pună la cale asta?
Kashin facu câţiva paşi.
- Nimeni de pe tărâmurile noastre nu ar fi destul de prost.
- Ei bine, nimeni din Terrasen sau din Adarlan nu ar face vreodată
aşa ceva - nici măcar ca să te manipuleze să intri în acest război.
Kashin îl studie pentru o clipă.
- Nici măcar o regină care a fost cândva o asasină?
Chaol nu lăsă să se vadă niciun licăr de emoţie.
- Poate că a fost asasină, dar Aelin avea nişte limite pe care nu le
depăşea. Să ucidă sau să le facă rău copiilor era una dintre ele.
Kashin se opri în faţa mesei de toaletă lipite de zidul grădinii,
potrivind o cutie aurită de pe suprafaţa neagră şi lustruită.
- Ştiu. Am citit şi eu asta în rapoartele fratelui meu. Detalii despre
asasinatele ei.
Chaol ar fi putut să jure că prinţul tremură înainte să adauge „Te
cred".
Era, fără îndoială, motivul pentru care prinţul purta conversaţia asta
cu el.
Kashin continuă:
Turnul zorilor 35

- Ceea ce înseamnă că nu rămân multe alte forţe străine care ar fi

putut să o facă - şi Perrington e în capul acelei liste scurte.
- Dar de ce să o vizeze pe sora ta?
- Nu ştiu. Kashin mai făcu câţiva paşi. Ea era tânără, inocentă -
călărea cu mine printre darghani, cei din clanul mamei noastre. Nu
avea încă un sulde al ei.
Văzând sprâncenele încruntate ale lui Chaol, prinţul îl lămuri:
- Este o suliţă pe care o poartă toţi războinicii darghan. îi legăm de
mâner părul calului nostru preferat, sub vârf. Strămoşii noştri credeau
că unde fluturau în vânt acele fire de păr, acolo ne aştepta destinul.
Unii dintre noi cred încă în asemenea lucruri, dar chiar şi cei care cred
că este doar o tradiţie... Le aducem peste tot. Este o curte în acest palat
unde sulde-u\ meu şi cele ale fraţilor mei sunt puse ca să simtă vântul
cât rămânem la palatul tatălui nostru, chiar lângă a lui. Dar la moarte...
Din nou, acea umbră de durere. în cazul unei morţi, este singurul
obiect pe care îl păstrăm. Ele poartă sufletul unui războinic darghan
pentru totdeauna şi sunt lăsate înfipte pe o stepă din ţinutul nostru
sacru. Prinţul închise ochii. Acum, sufletul ei va călători cu vântul.
Nesryn spusese asta mai devreme. Chaol doar repetă „îmi pare rău".
Kashin deschise ochii.
- Unii dintre fraţii mei nu cred ce spun eu despre Tumelun. Alţii
cred. Tatăl nostru... El rămâne nehotărât. Mama noastră nici măcar nu
părăseşte camera ei din cauza suferinţei, iar să-mi rostesc bănuielile...
Nu sunt în stare să i le menţionez. El îşi masă maxilarul puternic. Deci
l-am convins pe tata să vă alăturaţi nouă la cină în fiecare seară, ca un
gest diplomatic. Dar aş vrea să priveşti totul cu ochii unui străin, să
îmi raportezi orice este în neregulă. Poate vei vedea ceva ce noi nu
vedem.
Să îi ajute... şi poate să primească ajutor în schimb. Chaol spuse
deschis:
- Dacă ai suficientă încredere în mine să mă pui să fac asta, să-mi
spui toate astea, atunci de ce nu eşti de acord să ni te alături în războiul
acesta?
- Nu mă aflu în poziţia de a spune de ce sau de a presupune. Se
vedea că e un soldat instruit. Kashin cercetă apartamentul ca şi când ar
fi evaluat orice posibil inamic ce stătea în aşteptare. Mărşă- luiesc
doar când îmi ordonă tatăl meu.
36 SARAH J. MAAS

Dacă armata lui Perrington era deja aici, dacă Morathul era, într-
adevăr, în spatele uciderii prinţesei... Ar fi fost prea uşor. Prea uşor să îl
convingă pe khagan să li se alăture lui Dorian şi lui Aelin. Perrington-
Erawan era mult mai inteligent de atât.
Dar dacă însuşi Chaol ar fi reuşit să îl câştige pe comandantul
armatei terestre a khaganatului în favoarea cauzei lor...
- Eu nu joc jocurile acestea, lord Westfall, spuse Kashin, citind orice
străluci în ochii lui Chaol. Ceilalţi fraţi ai mei sunt cei pe care vrei să
îi convingi.
Chaol bătu uşor cu un deget pe cotiera scaunului său.
- Mă poţi sfătui în privinţa asta?
Kashin pufni, schiţând un zâmbet.
- Au venit alţii înaintea ta - din regate mai bogate decât al vostru.
Unii au reuşit, alţii nu.
Aruncă o privire la picioarele lui Chaol şi un licăr de milă se zări în
ochii prinţului. Chaol apucă bine cotierele scaunului din cauza milei
afişate de un bărbat care recunoştea un tovarăş războinic.
- Nu pot decât să îţi urez noroc.
Apoi prinţul se îndreptă spre uşă, picioarele-i lungi micşorând
distanţa.
- Dacă Perrington are un agent aici, spuse Chaol când Kashin ajunse
la uşile apartamentului, atunci deja ai văzut că toată lumea din acest
palat este în mare pericol. Trebuie să acţionezi.
Kashin se opri cu mâna pe mânerul sculptat al uşii, privind peste
umăr.
- De ce crezi că am cerut ajutorul unui lord străin?
Apoi prinţul plecă, cuvintele lui plutind în aerul dulceag. Tonul nu
era crud, nu era insultător, dar sinceritatea de războinic...
Chaol se luptă să îşi controleze respiraţia, chiar dacă gândurile îi
creau agitaţie. Nu văzuse niciun inel sau colier negru, dar nici nu le
căutase. Nici măcar nu se gândise că umbra Morathului ar fi putut să
ajungă atât de departe.
îşi masă pieptul. Atent. Trebuia să fie atent în acest regat la ce spunea
public - chiar şi la ce spunea şi în camera aceasta.
Chaol încă fixa cu privirea uşa închisă, gândindu-se la tot ce spusese
Kashin, când servitoarea ieşi, piesele de îmbrăcăminte pe care le purtase
Turnul zorilor 37

mai devreme, tunica şi pantalonii, fiind înlocuite de o mantie din cea

mai fină şi pură mătase, care îi dezvăluia trupul fără să lase loc
imaginaţiei.
El îşi reprimă impulsul de a o striga pe Nesryn ca să îl ajute.
- Spală-mă şi atât, spuse cât de clar şi ferm putu.
Ea nu afişă nicio nelinişte, niciun tremur de ezitare, iar el îşi dădu
seama că mai făcuse asta de nenumărate ori, în timp ce îl întrebă:
- Nu mă placi?
Era o întrebare sinceră, directă. Era bine plătită pentru serviciile ei -
toţi servitorii erau. Ea alesese să fie aici şi o alta putea fi cu uşurinţă
găsită, fără niciun risc pentru poziţia ei socială.
- Ba da, spuse Chaol, minţind doar pe jumătate, refuzând să
privească mai jos de ochii ei. Eşti foarte frumoasă, clarifică el. însă
vreau o baie şi nimic altceva de la tine, adăugă, doar ca să fie sigur.
Se aşteptase la recunoştinţa ei, dar servitoarea nu facu decât să dea
din cap, netulburată. Chiar şi cu ea trebuia să fie atent la ce spunea, la ce
ar fi putut discuta în aceste camere el şi Nesryn.
Niciun sunet şi niciun un licăr de mişcare nu se auziseră în spatele
uşilor închise ale dormitorului lui Nesryn. Şi cu siguranţă nu se auzeau
acum.
Aşadar, el îi făcu semn servitoarei să îi împingă scaunul în sala de
baie, vălurile de aburi unduindu-se prin camera cu gresie albă şi albastră.
Scaunul alunecă pe covor şi gresie, ocolind mobila cu foarte puţin
efort. Nesryn găsise scaunul în catacombele acum goale ale
vindecătorilor din castelului Rifthold, chiar înainte să navigheze aici. Era
unul dintre puţinele obiecte pe care le lăsaseră în urmă vindecătorii care
se refugiaseră.
Mai uşoare şi mai subţiri decât se aşteptase, roţile mari de lângă
scaun se rotiră cu uşurinţă, chiar şi când se folosi de marginea subţire de
metal ca să se ghideze. Spre deosebire de mărimea rigidă a altora pe care
le văzuse, scaunul era echipat cu două roţi mici în faţă, de ambele părţi
ale suportului de lemn pentru picioare, fiecare capabilă să se rotească în
orice direcţie aleasă de el. Iar acum, se rotiră lin în aburul sălii de baie.
Un bazin mare şi îngropat ocupa o mare parte a încăperii, uleiurile
strălucind la suprafaţă, întrerupte doar de petalele împrăştiate,
38 SARAH J. MAAS

care pluteau. Pe zidul îndepărtat, o mică fereastră la înălţime dădea spre

verdeaţa grădinii, iar lumânările poleiau aburul agitat.
Lux. Lux total în timp ce oraşul lui suferea şi ei cereau un ajutor care
nu venea. Dorian ar fi vrut să rămână. Doar înfrângerea deplină, fară
şanse de supravieţuire, l-ar fi făcut să plece. Chaol se întrebă dacă magia
lui jucase vreun rol, dacă îi ajutase pe vreunul dintre ei.
Dorian şi-ar fi găsit calea spre un loc sigur, spre aliaţi. Ştia asta
profund în sinea lui, deşi stomacul continuă să i se agite. Nu putea face
nimic de aici ca să-şi ajute regele - cu excepţia faptului de a crea o
alianţă. Chiar dacă toate instinctele îi strigau să se întoarcă în Adarlan,
să-1 găsească pe Dorian, avea să rămână aici.
Chaol abia observă servitoarea scoţându-i cizmele cu smucituri
eficiente. Şi, cu toate că ar fi putut să o facă singur, abia observă că îi
scosese jacheta turcoaz, apoi cămaşa de dedesubt. Dar el se desprinse
din gândurile lui când, în sfârşit, începu să îi scoată pantalonii - când se
aplecă să o ajute, scrâşnind din dinţi în timp ce lucrară împreună în
linişte. Numai când se întinse ca să îi îndepărteze izmenele, o prinse de
încheietura mâinii.
El şi Nesryn încă nu se atinseseră. în afara unui incident nefericit de
pe navă, din urmă cu trei zile, nu-şi mai exprimase dorinţa de a repeta
gestul. Totuşi, vrusese să o facă. Se trezise în multe dimineţi dorindu-şi
să o facă, mai ales când împărţiseră patul din cabină. Dar gândul de a fi
atât de înclinat să o facă şi de a nu o putea atinge aşa cum o făcuse
cândva... îi curmase orice poftă trupească. Chiar dacă, din fericire,
anumite părţi încă îi funcţionau, fară îndoială.
- Pot intra singur, spuse Chaol şi înainte ca servitoarea să se poată
mişca, îşi adună puterea în braţe şi spate şi începu să se ridice de pe
scaun. Era un proces cunoscut, unul pe care îl descoperise în zilele lungi
pe mare.
Mai întâi, declanşă mecanismul de blocare a roţilor, ţăcănitul
răsunând din piatră şi apă. Cu câteva mişcări, se mişcă spre marginea
scaunului, apoi îşi ridică picioarele de pe plăcile de lemn şi le lăsă pe
podea, înclinându-le în acest timp spre stânga. Cu mâna dreaptă, apucă
marginea scaunului de lângă genunchi, în timp ce strânse pumnul mâinii
stângi când se aplecă pentru a o sprijini pe gresia rece şi lucioasă de
umezeală. Alunecoasă...
Turnul zorilor 39

Servitoarea doar se apropie, întinse o bucată albă şi groasă de

material în faţa lui şi se retrase. El îi aruncă un zâmbet recunoscător, cu
buzele lipite, când îşi sprijini din nou pumnul pe podea şi pe materialul
de pluş, distribuindu-şi greutatea în braţ. Inspirând, cu mâna dreaptă cu
care se ţinea încă de marginea scaunului, se lăsă atent spre pământ,
legănându-şi fundul de pe scaun când genunchii i se îndoiră fară să vrea.
Se prăbuşi cu un zgomot surd, dar cel puţin era pe podea - nu se
răsturnase, aşa cum o făcuse de primele şase ori când încercase asta pe
navă.
Cu atenţie, se grăbi spre treptele bazinului până ce atinse apa caldă
cu tălpile, chiar deasupra celei de-a doua trepte. Servitoarea intră în apă
o clipă mai târziu, graţioasă ca o egretă, roba-i transparentă devenind la
fel de imaterială ca rouă în timp ce se umezi. Mâinile îi erau blânde, dar
ferme când îl apucă de sub braţe şi îl ajută să se ridice în bazin,
aşezându-se pe treapta de sus. Apoi îl ajută să coboare încă una şi încă
una, până ce ajunse în apă până la umeri. La nivelul sânilor ei plini şi
obraznici.
Fata nu păru să observe, iar el îşi mută imediat privirea spre fereastră
când ea se întinse spre mica tavă cu accesorii pe care o lăsase aproape
de marginea bazinului: uleiuri, perii şi pânze care păreau moi. Chaol îşi
scoase izmenele când ea se întoarse, lăsându-i cu un zgomot puternic şi
ud pe marginea bazinului.
Nesryn tot nu ieşise din camera ei.
Aşadar, Chaol închise ochii, supunându-se serviciului servitoarei, şi
se întrebă ce naiba urma să facă.
 CAPITOLUL 4

Dintre toate camerele din Torre Cesme, aceasta îi plăcea cel mai mult
lui Yrene Towers.
Poate datorită faptului că, din încăperea care se afla chiar în vârful
turnului din piatră albă şi din complexul întins de dedesubt, se vedea
imaginea de neegalat a apusului peste Antica.
Poate pentru că acesta era locul în care ea simţise prima fărâmă de
siguranţă în aproape zece ani. Locul în care o văzuse prima dată pe
bătrâna care stătea acum de partea cealaltă a biroului plin de hârtii şi
cărţi şi auzise cuvintele care schimbaseră totul: „Eşti bine-venită aici,
Yrene Towers".
De atunci trecuseră mai mult de doi ani.
Doi ani de când lucra şi locuia aici, în acest turn şi în acest oraş al
atât de multor popoare şi mâncăruri, fiind în acelaşi timp locuri ale
cunoaşterii.
Fusese exact aşa cum visase - iar ea profitase din plin de orice ocazie
şi de orice provocare. Studiase, ascultase, practicase, salvase vieţi şi le
schimbase, până ce ajunsese prima din clasa ei. Până ce fiica unui
vindecător necunoscut din Fenharrow fusese abordată de vindecători
tineri şi bătrâni, care se instruiseră toată viaţa, pentru sfatul şi ajutorul ei.
Magia era de ajutor. Magia splendidă şi minunată care putea să o lase
fară suflare sau atât de obosită încât nu se putea ridica din pat câteva
zile. Magia cerea un preţ - şi vindecătorului, şi pacientului, dar Yrene
era dispusă să-1 plătească. Consecinţele unei vindecări brutale nu o
deranjaseră niciodată.
Dacă asta însemna să salveze o viaţă... Silba îi oferise un dar şi un
străin tânăr îi dăduse un altul în acea ultimă seară din Innish, în urmă cu
doi ani. Yrene nu plănuia să le risipească.
Aşteptă în linişte cât femeia slabă din faţa sa termină de citit nişte
mesaje de pe biroul ei mereu dezordonat. în ciuda eforturilor servitorilor,
Turnul zorilor 41

biroul vechi din palisandru era întotdeauna haotic, acoperit cu formule,

vrăji sau flacoane şi borcane în care se pregătea vreun tonic.
Acum erau două asemenea flacoane pe birou, sfere transparente pe
suporturi argintii în formă de picioare de ibis, purificate de lumina
nesfârşită a soarelui din turn.
Hafiza, vindecătoarea din vârful turnului Torre Cesme, luă unul din
flacoane, îi roti conţinutul albastru deschis şi îl lăsă jos.
- Drăcia asta durează mereu de două ori mai mult decât am
anticipat. Ea întrebă nonşalant, pe limba lui Yrene: De ce crezi că se
întâmplă asta?
Yrene se aplecă înainte în fotoliul uzat cu ciucuri din partea ei de
birou ca să studieze tonicul. Fiecare întâlnire cu Hafiza era o lecţie - o
şansă de a învăţa. De a fi provocată. Yrene luă flaconul din suport,
ţinându-1 în lumina aurie a apusului când studie lichidul dens şi azuriu
dinăuntru.
- La ce foloseşte?
- O fată de zece ani a căpătat cu o tuse seacă în urmă cu şase
săptămâni. S-a dus la tămăduitori, care au sfatuit-o să bea ceai cu
miere, să se odihnească şi să respire aer curat. S-a simţit mai bine o
vreme, dar în urmă cu o săptămână, tuşea i s-a accentuat şi mai mult.
Tămăduitorii din Torre Cesme erau cei mai buni din lume doar că,
spre deosebire de cei din Torre, nu aveau magie. Erau prima linie de
inspecţie pentru vindecătorii din turn, camerele lor ocupând complexul
întins din jurul bazei.
Magia era preţioasă, iar solicitările ei destul de costisitoare, aşa încât
unii Mari Vindecători de acum decretaseră cu câteva secole în urmă că,
dacă era cazul să vadă un pacient, acela trebuia să fie mai întâi examinat
de un tămăduitor. Poate fusese o manevră politică - un os aruncat
tămăduitorilor atât de des ignoraţi de oamenii care cereau zgomotos
panacee magice.
Totuşi, magia nu putea vindeca totul. Nu putea împiedica moartea şi
nu putea să învie pe cineva. Ea aflase asta de nenumărate ori în ultimii
doi ani, şi mai devreme. Şi, în ciuda protocoalelor tămăduitorilor, Yrene
tot se trezea mergând spre sunetul tusei pe străzile înguste şi înclinate ale
Anticii - aşa cum o făcea întotdeauna.
Yrene înclină flaconul în toate părţile.
42 SARAH J. MAAS

- Tonicul ar putea să fie influenţat de căldură. A fost nefiresc de cald,

chiar şi pentru noi.
Chiar şi după doi ani, Yrene încă nu era pe deplin obişnuită cu
căldura uscată şi severă a oraşului zeilor. Din fericire, un geniu de
demult inventase bidgier-urile, turnuri ce captau vântul, poziţionate pe
acoperişurile clădirilor, ca să tragă aerul proaspăt în camerele de
dedesubt, unele lucrând chiar în tandem cu câteva canale subterane care
şerpuiau sub Antica, pentru a transforma vântul fierbinte în curente de
aer răcoroase. Oraşul era presărat cu mici turnuri, ca o mie de suliţe spre
cer, de la casele mici din cărămizi de lut până la reşedinţele mari şi
boltite, pline de curţi umbrite şi bazine limpezi.
Din nefericire, Torre exista dinaintea acelei idei geniale şi, chiar dacă
ventilaţia inteligentă de la etajele superioare răcea camerele de dedesubt,
erau destule zile când Yrene îşi dorea ca un arhitect isteţ să înzestreze
turnul cu ultimele descoperiri. într- adevăr, cu temperatura ridicată şi
diversele focuri care ardeau prin turn, camera Hafizei era aproape
înăbuşitoare. Ceea ce o făcu pe Yrene să adauge:
- Ai putea să o pui într-o cameră de la un etaj inferior - unde este
mai răcoare.
- Dar dacă este necesară lumina soarelui?
Yrene se gândi.
- Aduci oglinzi. Captezi lumina soarelui prin fereastră şi o
concentrezi asupra flaconului. Le reglezi de câteva ori pe zi ca să fie în
calea soarelui. Temperatura mai scăzută şi lumina mai concentrată a
soarelui ar putea face tonicul să fie gata mai repede.
Ea dădu uşor din cap, mulţumită. Yrene ajunsese să preţuiască aceste
gesturi, lumina din acei ochi căprui.
- Mintea vioaie salvează vieţi mai des decât magia, fu singurul
răspuns al Hafizei.
Ea o mai spusese de o mie de ori, de obicei când era vorba de Yrene
- spre mândria ei eternă dar Yrene îşi înclină capul în semn de
mulţumire şi puse din nou flaconul în suport.
- Deci, spuse Hafiza, împreunându-şi mâinile pe biroul de
palisandru care aproape strălucea, Eretia îmi spune că ea crede că eşti
pregătită să ne părăseşti.
Yrene se îndreptă pe scaun, pe acelaşi scaun pe care stătuse în prima
zi când urcase cele o mie de trepte spre vârful turnului şi implorase să
Turnul zorilor 43

fie primită. Implorarea fusese cea mai mică umilinţă din cadrul
întâlnirii, momentul culminant fiind aruncatul sacului cu aur pe biroul
Hafizei, spunând fără să gândească faptul că nu-i păsa cât costa, şi să îl
ia pe tot.
Asta fără să-şi dea seama că Hafiza nu lua bani de la învăţăcei. Nu,
ei îşi plăteau educaţia în alte feluri. Yrene îndurase nenumărate umilinţe
şi înjosiri în anul în care lucrase la văgăuna care era HANUL PORCUL
ALB, dar nu fusese mai îngrozită ca în clipa în care Hafiza îi ordonase
să îşi pună la loc banii în săculeţul maro. Luând aurul de pe birou ca un
jucător de cărţi care se grăbea să-şi adune câştigurile, Yrene se gândise
să sară direct pe ferestrele în semicerc din spatele biroului Hafizei.
De atunci, se schimbaseră multe. Rochia ţesută în casă fusese
înlocuită şi se mai împlinise. Deşi Yrene presupunea că scările nesfârşite
din Torre îi controlaseră greutatea pe care o căpătase din cauza
mâncatului constant, mulţumită imenselor bucătării din Torre, a
nenumăratelor pieţe pline cu tarabe cu mâncare şi a restaurantelor de pe
fiecare stradă aglomerată şi alee şerpuită.
Yrene înghiţi o dată, încercând şi eşuând să citească expresia de pe
chipul Hafizei. Hafiza fusese singura persoană de aici pe care Yrene nu
putea niciodată să o citească, să o ghicească. Ea nu îşi afişase niciodată
nervozitatea - ceea ce nu se putea spune despre mulţi dintre dascălii de
aici, mai ales despre Eretia - şi nu ridicase niciodată vocea. Hafiza avea
doar trei expresii: mulţumită, neutră şi dezamăgită. Yrene trăia cu groaza
ultimelor două.
Nu din cauza vreunei pedepse. Aşa ceva nu exista aici. Raţiile nu se
reţineau şi nici nu se făceau ameninţări cu suferinţa. Nu ca la PORCUL
ALB, unde Noian îi reţinea din bani dacă nu se supunea, dacă era prea
generoasă cu un client sau dacă o prindea lăsând afară resturi pentru
copiii pe jumătate sălbatici care umblau după pradă pe străzile murdare
din Innish.
Ea sosise aici crezând că avea să fie la fel: să dea peste oameni care îi
luau banii şi care îi împiedicau tot mai mult plecarea. îşi petrecuse un an
lucrând la PORCUL ALB pentru că Noian crescuse preţul chiriei, îi
redusese plata şi îi oprise din bacşişurile insuficiente şi din cauza
faptului că majoritatea femeilor din Innish lucrau pe străzi, iar
proprietatea lui, pe cât de dezgustătoare era, fusese o alternativă mult
mai bună.
44 SARAH J. MAAS

îşi spusese că nu avea să se mai întâmple - până ce sosise aici. Până

ce aruncase aurul pe biroul Hafizei şi se pregătise să o facă din nou,
îndatorându-se şi vânzându-se, doar pentru o şansă de a învăţa.
Hafiza nici măcar nu se gândise să ia ceva de la ea. Modul ei de a
acţiona era total opus celor ca Noian. Yrene încă îşi amintea prima dată
când o auzise pe Hafiza spunând cu accentul ei pronunţat şi minunat
aproape aceleaşi cuvinte pe care i le spusese lui Yrene mama ei de
nenumărate ori: ele nu îşi taxau ucenicii sau pacienţii pentru ceea ce
Silba, Zeiţa Vindecării, le dăruia gratuit.
în tărâmul atâtor zei pe care Yrene încă se chinuia să îi înveţe, cel
puţin Silba rămânea la fel.
Totuşi, un alt lucru inteligent pe care îl făcuse khaganatul la unirea
regatelor şi a teritoriilor în timpul anilor de cucerire fusese păstrarea şi
integrarea zeilor tuturor. Inclusiv a Silbei, a cărei stăpânire asupra
vindecătorilor fusese stabilită în aceste ţinuturi cu mult timp în urmă.
Istoria era scrisă de cei victorioşi. Sau aşa îi spusese cândva Eretia,
îndrumătoarea directă a lui Yrene. Nici măcar zeii nu păreau imuni la
asta.
Dar asta nu o împiedică pe Yrene să adreseze o rugăciune Silbei şi
oricăror zei care ar fi putut asculta când spuse în cele din urmă:
- Sunt pregătită, da.
- Să ne părăseşti. Cuvinte atât de simple, rostite cu acel chip neutru -
calm şi răbdător. Sau te-ai gândit la cealaltă opţiune pe care ţi-am
prezentat-o?
Yrene o făcuse. Se gândise la asta neîncetat în cele două săptămâni
de când Hafiza o chemase în biroul ei şi îi spusese singurul cuvânt care
îi făcuse inima să se strângă: „Rămâi".
Să rămână şi să înveţe mai mult - să rămână şi să vadă în ce s-ar fi
transformat noua viaţă pe care şi-o făcuse aici.
Yrene îşi masă pieptul ca şi când ar fi simţit prinsoarea ca de
menghină.
- Războiul vine din nou în patria mea - pe continentul nordic. Aşa îi
spuneau ei aici. Yrene înghiţi în sec. Vreau să fiu acolo ca să îi ajut pe
cei care luptă împotriva controlului imperiului.
în sfârşit, după atât de mulţi ani, se aduna o armată. Dacă era să dea
crezare zvonurilor, Dorian Havilliard separase Adarlanul în nord, şi
Turnul zorilor 45

Aghiotantul regelui mort, ducele Perrington, în sud. Dorian era susţinut

de Aelin Galathynius, regina de mult dispărută, acum cu puteri depline
şi lacomă de răzbunare, judecând după ce făcuse castelului de cleştar şi
regelui său. Iar Perrington, susţineau zvonurile, era ajutat de ororile
născute dintr-un coşmar întunecat.
Dar dacă asta era singura şansă pentru libertate a ţinutului
Fenharrow...
Yrene avea să fie acolo ca să ajute, oricum ar fi putut. încă simţea
mirosul de fum târziu în noapte sau când era epuizată după o vindecare
dificilă. Fumul focului făcut de soldaţii adarlanieni şi în care o arseseră
pe mama ei. încă auzea ţipetele mamei şi simţea lemnul acelui buştean
intrându-i pe sub unghii când se ascunsese la marginea pădurii Oakwald
în timp ce îi privise arzând-o de vie pe mama ei, după ce ea îl ucisese pe
acel soldat ca să îi dea lui Yrene timp să fugă.
Trecuseră zece ani de atunci. Aproape unsprezece. Şi chiar dacă
traversase munţi şi oceane... erau unele zile când lui Yrene i se părea că
încă era în Fenharrow, mirosind focul, aşchiile intrându-i pe sub unghii,
urmărind soldaţii luându-şi torţele şi incendiindu-i şi casa.
Casa care adăpostise generaţii de vindecători din familia Towers.
Yrene se gândise că era cumva potrivit să ajungă şi ea într-un turn.
Doar cu inelul de pe mâna stângă ca singura dovadă că, odată, timp de
sute de ani, existase o familie de vindecătoare foarte talentate în sudul
ţinutului Fenharrow. Un inel cu care acum se juca - ultima dovadă că
mama şi bunica ei şi toate mamele dinainte trăiseră şi vindecaseră
cândva în pace. Era primul din cele două obiecte pe care Yrene nu le-ar
fi vândut - nici măcar înainte de a se vinde pe sine.
Hafiza nu răspunse, aşa că Yrene continuă, soarele coborând mai
mult spre apele ca de jad ale portului din cealaltă parte a oraşului.
- Chiar dacă magia a revenit acum în continentul nordic, probabil că
multe vindecătoare nu sunt instruite, asta dacă au supravieţuit. Aş
putea salva multe vieţi.
- Războiul ţi-ar putea-o lua pe a ta.
Yrene ştia asta. îşi ridică bărbia.
- Sunt conştientă de riscuri.
Ochii închişi la culoare ai Hafizei se îmblânziră.
- Da, da, eşti.
46 SARAH J. MAAS

Faptul acesta devenise clar în timpul primei întâlniri îngrozitoare cu

Marea Vindecătoare.
Yrene nu plânsese de câţiva ani - din ziua în care mama ei se
transformase în cenuşă în vânt - şi totuşi, în clipa în care Hafiza o
întrebase despre părinţii ei... ea îşi cuprinsese chipul cu mâinile şi
plânsese. Hafiza ocolise biroul şi o îmbrăţişase, mângâind-o pe spate în
cercuri liniştitoare.
Hafiza facea asta deseori. Nu doar lui Yrene, ci tuturor
vindecătoarelor ei, când orele erau lungi şi spatele le înţepenea, iar
magia lua totul şi tot nu era suficient. Era o prezenţă tăcută şi constantă
care le întărea, le calma.
Pentru Yrene, Hafiza era ca o mamă pe care o găsise de când avea
unsprezece ani. Iar acum, la câteva săptămâni de la împlinirea vârstei de
douăzeci şi doi de ani, se îndoia că ar mai fi găsit o alta ca ea.
- Am trecut probele, spuse Yrene, chiar dacă Hafiza ştia deja.
Chiar ea i le dăduse lui Yrene, supraveghind săptămânile istovitoare
de teste ale cunoaşterii, priceperii şi practicii reale umane. Yrene se
asigurase că primea cele mai bune note din clasa ei. Cât de aproape de
nota perfectă pe care o primise vreodată cineva acolo.
- Sunt pregătită.
- într-adevăr, eşti. Şi totuşi încă mă întreb cât de multe ai putea
învăţa în cinci ani, în zece, dacă ai învăţat deja atât de multe în doi.
Yrene fusese prea pricepută să înceapă cu slujitorii de la nivelurile
inferioare din Torre.
îşi urmărise mama de când era destul de mare încât să meargă şi să
vorbească, învăţând lent, de-a lungul anilor, aşa cum o făcuseră toţi
vindecătorii din familia ei. La unsprezece ani, Yrene învăţase mai mult
decât ar fi facut-o majoritatea în zece ani. Şi, chiar şi în timpul celor
şase ani care urmaseră, când se prefăcuse a fi o fată obişnuită în timp ce
lucra la ferma vărului mamei ei - familia nefiind sigură ce să facă, de
fapt, cu ea, nedorind să ajungă să o cunoască de vreme ce războiul şi
Adarlanul i-ar fi putut distruge pe toţi -, exersase în tăcere.
Dar nu prea mult, nu prea evident. în acei ani, vecinii se trădau unii
pe alţii chiar şi pentru un strop de magie. Şi chiar dacă magia dispăruse,
luând şi darul Silbei, Yrene fusese atentă să nu pară mai mult decât ruda
unui fermier, a cărei bunică poate că o învăţase câteva remedii naturale
pentru febră, durerile facerii şi membre luxate sau fracturate.
Turnul zorilor 47

în Innish, reuşise să facă mai mult, folosindu-şi puţinii bani de

buzunar ca să cumpere plante şi alifii. Dar nu îndrăznise deseori, nu
avându-i în apropiere pe Noian şi pe Jessa, chelneriţa lui preferată, care
o urmărea zi şi noapte. Aşadar, în aceşti ultimi doi ani îşi dorise să înveţe
cât mai multe posibil. Dar dorinţa ei fusese şi o dezlănţuire a anilor în
care minţise şi se ascunsese.
Iar în ziua în care coborâse din barcă şi îşi simţise magia agitân- du-
se, apropiindu-se de un bărbat care şchiopăta pe stradă... Căzuse într-o
stare de şoc, care nu încetase până nu ajunsese să plângă chiar în acest
scaun, trei ore mai târziu.
Yrene oftă.
- M-aş putea întoarce aici într-o zi, să-mi continui studiile. Dar - cu
tot respectul, acum chiar sunt o vindecătoare deplină.
Şi se putea aventura oriunde o chema darul ei.
Sprâncenele albe ale Hafizei se ridicară, contrastând cu pielea ei
măslinie.
- Şi cum rămâne cu prinţul Kashin?
Yrene se mişcă pe scaun.
- Ce e cu el?
- Cândva eraţi buni prieteni. încă îi place de tine, iar sentimentele lui
nu sunt un lucru minor, de ignorat.
Yrene o privi direct pe Marea Vindecătoare, aşa cum puţini ar fi
îndrăznit să o facă.
- Va interveni în planurile mele de a pleca?
- Este prinţ şi nu i s-a refuzat nimic, în afară de coroana pe care o
râvneşte. S-ar putea să-şi dea seama că nu îţi tolerează plecarea.
începând de pe spinare şi sfârşind în adâncul stomacului ghemuit,
groaza o cuprinse.
- Nu l-am încurajat. Am fost clară în privinţa asta anul trecut.
Fusese un dezastru. Rememorase de numărate ori lucrurile pe care le
spusese, clipele dintre ei - tot ce condusese spre conversaţia îngrozitoare
din acel cort mare darghan, din stepele bătute de vânt.
Totul începuse la câteva luni după ce sosise în Antica, când unul
dintre servitorii preferaţi ai lui Kashin se îmbolnăvise. Spre surprinderea
ei, chiar prinţul stătuse lângă patul bărbatului şi, în timpul lungilor ore în
care lucrase Yrene, conversaţia cursese, iar ea se trezise... zâmbind. îl
vindecase pe servitor şi, la plecare, în acea seară, fusese însoţită de
48 SARAH J. MAAS

însuşi Kashin spre porţile din Torre. Iar în lunile următoare, prietenia
răsărise între ei.
Probabil mai liberă şi mai uşoară decât prietenia pe care ajunsese să
o aibă şi cu Hasar, căreia îi plăcuse de Yrene după ce îi solicitase şi ea
serviciile. Şi în timp ce Yrene se luptase să găsească tovarăşi prin Torre
din cauza incompatibilităţii dintre programul ei şi cel al colegelor,
prinţul şi prinţesa îi deveniseră, într-adevăr, prieteni. La fel şi iubita lui
Hasar, frumoasa Renia - a cărei gingăşie interioară era pe potriva celei
exterioare.
Ei formau un grup ciudat, dar... Yrene se bucurase de compania lor,
de cinele la care o invitaseră Kashin şi Hasar, când ştia că nu avea niciun
motiv să fie cu adevărat acolo. Kashin reuşea adesea să găsească o cale
să stea lângă ea sau destul de aproape încât să-i vorbească. Luni de zile,
lucrurile merseseră bine - mai mult decât bine. Iar apoi Hafiza o dusese
pe Yrene în stepe, în patria familiei khaganului, ca să supravegheze o
vindecare istovitoare, cu Kashin drept însoţitorul şi ghidul lor.
Marea Vindecătoare o cercetă acum pe Yrene, încruntându-se uşor.
- Poate că lipsa ta de încurajare 1-a făcut şi mai nerăbdător.
Yrene îşi masă sprâncenele cu degetul mare şi cel arătător.
- Nu prea ne-am vorbit de atunci.
Era adevărat. Deşi, în mare parte, din cauza faptului că Yrene îl
evitase la cinele la care Hasar şi Renia încă o invitau.
- Prinţul nu pare un bărbat uşor de descurajat - cu siguranţă nu în
chestiuni sentimentale.
 Tumul zorilor 49

Ştia şi îi plăcuse asta la Kashin. Până ce îşi dorise de la ea ceva ce nu

îi putea oferi. Yrene icni uşor.
- Aşadar, va trebui să plec noaptea, ca un hoţ?
Hasar nu ar fi iertat-o niciodată, deşi nu se îndoia că Renia ar fi
încercat să o calmeze şi să-i explice situaţia prinţesei. Dacă Hasar era
focul pur, Renia era apa curgătoare.
- Dacă decizi să rămâi, nu va trebui să-ţi faci griji în privinţa unor
astfel de lucruri.
Yrene îşi îndreptă spatele.
- Chiar l-ai folosi pe Kashin ca să mă ţii aici?
Hafiza râse afectuos.
- Nu. Dar iartă o bătrână că încearcă să folosească orice metodă ca
să te convingă.
Mândria şi vinovăţia i se rotiră în piept. Dar Yrene nu spuse nimic -
nu avea niciun răspuns.
Să se întoarcă în continentul nordic... Ştia că nu o mai aştepta nimic
acolo. Nimic în afară de războiul neiertător şi de cei care urmau să aibă
nevoie de ajutorul ei.
Ea nici măcar nu ştia unde să se ducă - încotro să navigheze, cum să
găsească acele armate şi răniţii lor. Mai călătorise departe, evitase sâ fie
ucisă de inamici, şi gândul de a o face din nou... Ştia că unii ar fi crezut-
o nebună. Nerecunoscătoare pentru oferta pe care i-o lăcuse Hafiza. Se
gândise deja la lucrurile acestea mult timp.
Totuşi, nu trecea o zi fară ca Yrene să privească spre marea de la
marginea oraşului - uitându-se spre nord.
Atenţia lui Yrene alunecă de la Marea Vindecătoare spre feres- I rele
din spatele ei, spre orizontul distant care se întuneca, de parcă ar fi fost
un magnetit.
- Nu te grăbi să iei o decizie, spuse cu mai multă blândeţe Haviza.
Războaiele durează mult timp.
- Dar voi avea nevoie să...
- Mai întâi am o sarcină pentru tine, Yrene.
Yrene rămase nemişcată la tonul acela, la aluzia ordinului.
Aruncă o privire la scrisoarea pe care o citea Hafiza când ea intrase.
50 SARAH J. MAAS

- Ce este?
- Palatul are un oaspete - un oaspete deosebit al khaganului. Aş vrea
să îl tratezi. înainte să decizi dacă acum este momentul potrivit să
părăseşti ţărmurile acestea sau dacă este mai bine să rămâi.
Yrene îşi înclină capul. Rar - foarte rar dădea Hafiza altcuiva o
sarcină din partea khaganului.
- Care e suferinţa lui?
Cuvinte obişnuite pentru vindecătorii care primeau cazuri.
- Este un tânăr în vârstă de douăzeci şi trei de ani. Sănătos în toate
privinţele, în formă fizică bună. Dar s-a rănit grav la coloană mai
devreme în vara asta şi a rămas paralizat de la şolduri în jos. Nu îşi
poate simţi sau mişca picioarele şi de atunci stă într-un scaun cu rotile.
Trec peste examinările iniţiale ale tămăduitorilor ca să apelez direct la
tine.
Mintea lui Yrene se agită. Era nevoie de un proces lung şi complex
ca să vindece acest gen de rană. Şira spinării era aproape la fel de
dificilă ca şi creierul, fiind în apropiere. în acest fel de vindecare, nu era
suficient să-şi lase magia să o străbată - nu aşa funcţionau lucrurile.
Trebuia să găsească locurile şi canalele corecte, dar şi să descopere
cantitatea potrivită de magie pe care să o folosească. Trebuia să
determine creierul să trimită din nou semnale spre coloană, pe acele căi
întrerupte; să înlocuiască cele mai mici fărâme de viaţă din corp cu
altele noi. Şi, pe deasupra... să înveţe corpul din nou să meargă. Ar fi
durat câteva săptămâni. Poate luni.
- Este un tânăr activ, spuse Hafiza. Rana este asemănătoare cu cea a
războinicului pe care l-ai ajutat iarna trecută, în stepe.
Asta deja presupusese şi ea - era foarte probabil motivul pentru care
fusese solicitată: cele două luni petrecute vindecându-1 pe călăreţul care
căzuse de pe cal şi se rănise la coloană. Nu era o rană neobişnuită printre
darghani, poporul mamei khaganului, pentru că unii călăreau cai şi alţii
rukşi, iar ei se bazaseră mult timp pe vindecătoarele din Torre.
Vindecarea războinicului fusese prima ocazie de a-şi pusese lecţiile în
practică, fiind exact motivul pentru care Hafiza o însoţise în stepe.
Yrene era destul de încrezătoare că avea să poată vindeca din nou de una
singură, dar felul în care Hafiza îşi coborî privirea la scrisoare - doar o
dată - o facu pe Yrene să se oprească şi să întrebe:
- Cine este el?
Turnul zorilor 51

- Lordul Chaol Westfall.

Nu era un nume din khaganat. Hafiza adăugă, uitându-se în ochii lui
Yrene:
- A fost căpitanul gărzii, iar acum este Mâna noului rege al
Adarlanului.
Linişte.
Yrene era tăcută, în mintea şi inima ei. Doar pescăruşii ţipători care
zburau deasupra turnului Torre şi strigătele negustorilor care se
întorceau noaptea acasă pe străzile de dincolo de zidurile înalte ale
complexului umplură încăperea.
-Nu.
Cuvântul ieşi din Yrene dintr-odată.
Hafiza îşi încordă buzele subţiri.
- Nu, spuse din nou Yrene. Nu îl voi vindeca.
Nu era nicio blândeţe, nimic mâmos pe chipul Hafizei când ea spuse:
- Ai depus un jurământ la intrarea în aceste săli.
- Nu. Era singurul lucru la care se putea gândi.
- Sunt conştientă de cât de greu trebuie să-ţi fie...
Mâinile începură să îi tremure.
-Nu.
- De ce?
- Ştii de ce. Cuvintele erau o şoaptă gâtuită. Ş-ş-ştii.
- Dacă vei vedea soldaţi adarlanieni suferind pe câmpurile de luptă,
îi vei călca în picioare?
Era cel mai crud lucru pe care i-1 spusese Hafiza vreodată.
Yrene îşi atinse inelul de pe deget.
- Dacă a fost căpitanul gărzii pentru ultimul rege, atunci... a lucrat
pentru bărbatul care... Cuvintele ieşiră necontrolat. A primit ordine de
la el.
- Iar acum lucrează pentru Dorian Havilliard.
- Care s-a desfătat în bogăţiile tatălui său - bogăţiile poporului meu.
Chiar dacă Dorian Havilliard nu a participat, faptul că a stat deoparte
în timp ce s-a întâmplat... Zidurile din piatră albă se apropiau, şi chiar
şi turnul solid de sub ele părea greoi. Ştii ce au făcut oamenii regelui
în anii aceştia? Ce au făcut armata, soldaţii şi gărzile lui? Iar tu îmi
ceri să vindec un om care i-a comandat?
- Este o realitate a identităţii tale - a identităţii noastre. O alegere pe
care trebuie să o facă toate vindecătoarele.
52 SARAH J. MAAS

- Iar tu ai făcut-o atât de des? în regatul tău paşnic?

Chipul Hafizei se întunecă. Nu din cauza furiei, ci a amintirilor.
- Mi s-a cerut o dată să vindec un bărbat care a fost rănit în timp ce
evita capturarea. După comiterea unei crime atât de îngrozitoare...
Gărzile mi-au spus ce a făcut înainte să intru în celula lui. Au vrut să-1
bandajez astfel încât să poată trăi ca să fie judecat. Urma, fără îndoială,
să fie executat - ei aveau victime dornice să depună mărturie şi destule
dovezi. Eretia însăşi a văzut ultima victimă. Ultima lui victimă. A
adunat toate dovezile de care avea nevoie şi a stat în acea curte şi 1-a
condamnat pe baza celor văzute. Hafiza înghiţi. L-au înlănţuit în acea
celulă şi era atât de rănit încât am ştiut... am ştiut că mi-aş putea folosi
magia ca să îi agravez hemoragia internă. Ei nu şi-ar fi dat seama. El ar
fi murit până dimineaţă şi nimeni nu ar fi îndrăznit să mă chestioneze.
Ea studie flaconul cu tonic albastru. A fost cât pe ce să comit o crimă.
Am vrut să îl ucid pentru ce a făcut. Lumea ar fi avut de câştigat.
Aveam mâinile pe pieptul lui - eram pregătită să o fac. Dar mi-am
amintit. Mi-am amintit de jurământul făcut şi mi-am amintit că ei mi-
au cerut să-1 vindec astfel încât să trăiască - astfel încât să se facă
dreptate pentru victimele lui. Şi pentru familiile lor. Hafiza întâlni
privirea lui Yrene. Nu trebuia să-1 ucid eu.
- Ce s-a întâmplat?
Cuvintele erau tremurate.
- El a încercat să îşi susţină nevinovăţia. în ciuda celor prezentate de
Eretia şi a lucrurilor despre care victimele erau dispuse să vorbească.
Era un monstru. Ei l-au condamnat şi a fost executat la răsăritul
următoarei zile.
- Ai urmărit execuţia?
- Nu. M-am întors aici. Dar Eretia a facut-o. Ea a stat în faţa
mulţimii şi a rămas până ce i-au urcat cadavrul într-o căruţă. A rămas
pentru victimele care nu puteau suporta să privească. Apoi s-a întors
aici şi am plâns amândouă mult timp.
Yrene rămase tăcută câteva clipe, suficient cât să i se oprească
mâinile din tremurat.
- Deci trebuie să-1 vindec pe acest bărbat - astfel încât să fie judecat
în altă parte?
- Nu îi cunoşti povestea, Yrene. îţi sugerez să îl asculţi înainte să te
gândeşti la asemenea lucruri.
Yrene scutură din cap.
Turnul zorilor 53

- Nu i se va face dreptate - nu dacă 1-a servit pe fostul rege şi pe cel

nou. Nu dacă este destul de viclean să rămână la putere. Ştiu cum
funcţionează Adarlanul.
Hafiza o privi un moment lung.
- în ziua în care ai intrat în această cameră, atât de îngrozitor de
slabă şi plină de praful a o sută de drumuri... Nu mai simţisem
niciodată un asemenea dar. M-am uitat în ochii tăi frumoşi şi aproape
am suspinat la puterea brută din tine.
Dezamăgire. Dezamăgirea se citea pe chipul Marii Vindecătoare, în
vocea ei.
- M-am gândit în sinea mea, continuă Hafiza, „Unde s-a ascuns
tânăra asta? Ce zeu a împins-o şi a condus-o la uşa mea?" Rochia îţi
era zdrenţuită în jurul gleznelor şi totuşi ai intrat, cu spatele drept ca o
doamnă nobilă. Ca şi când ai fi fost moştenitoarea Kamalei.
Până ce Yrene aruncase banii pe birou şi cedase câteva clipe mai
târziu. Ea se îndoia că prima Mare Vindecătoare făcuse un asemenea
lucru.
- Până şi numele tău de familie: Towers. O aluzie la asocierea de
demult a străbunicilor tale cu Torre, probabil. M-am întrebat în acel
moment dacă mi-am găsit, în sfârşit, moştenitoarea - înlocuitoarea.
Yrene simţi cuvintele ca pe o lovitură în stomac. Hafiza nu făcuse
nicio aluzie, niciodată...
„Rămâi", spusese Marea Vindecătoare. Nu doar să îşi continue
instruirea, ci şi să preia şi pelerina întinsă acum în faţa ei.
Dar nu fusese ambiţia lui Yrene ca într-o zi să revendice pentru ea
această cameră. Nu când ţelurile ei fuseseră dintotdeauna fixate dincolo
de Marea îngustă. Şi chiar şi acum... era o onoare imensă, da, dar una
care răsuna în gol.
- Te-am întrebat ce vrei să faci cu ştiinţa pe care ţi-o voi da, continuă
Hafiza. îţi aminteşti ce mi-ai spus?
Yrene îşi amintea. Nu uitase nicio clipă.
- Am spus că vreau să o folosesc pentru a face bine lumii. Să fac
ceva cu viaţa mea inutilă şi risipită.
Cuvintele o ghidaseră în ultimii ani - împreună cu biletul pe care îl
purta în fiecare zi, mutându-1 dintr-un buzunar în altul, dintr-o rochie în
alta. Erau cuvintele unui străin misterios, probabil ale unui zeu care
54 SARAH J. MAAS

luase aspectul unei tinere ponosite, al cărei dar în aur o adusese aici. O
salvase.
- Şi aşa vei face, Yrene, spuse Hafiza. Te vei întoarce într-o zi acasă
şi vei face bine, vei face miracole. Dar, înainte să o faci, ţi-aş cere un
lucru. Ajută-1 pe acel tânăr. Ai mai vindecat - acum o poţi face din
nou.
- De ce nu o faci tu?
Niciodată nu păruse atât de morocănoasă, atât de... nerecunoscătoare.
Hafiza îi zâmbi trist.
- Nu vindecarea mea este necesară.
Yrene ştia că nici Marea Vindecătoare nu se referea la vindecarea
bărbatului. îşi înghiţi nodul din gât.
 Turnul zorilor 55

- Este o rană a sufletului, Yrene. Şi lăsând-o să putrezească în toţi

aceşti ani... Nu te pot condamna. Dar te voi considera vinovată dacă o
laşi să se transforme în ceva mai rău. Şi te voi jeli pentru asta.
Yrene strânse din buzele care-i tremurară şi îşi alungă usturimea din
ochi clipind.
- Ai trecut testele mai bine decât oricine care a urcat vreodată în
turn, spuse cu blândeţe Hafiza. Dar să fie acesta testul meu personal
pentru tine. Ultimul. Astfel încât, atunci când vei decide să pleci, să
îmi pot lua rămas-bun, să te trimit la război şi să ştiu... Hafiza îşi puse
o mână pe piept. Să ştiu că oriunde vei ajunge, într-un loc oricât de
întunecat, vei fi bine.
Yrene înghiţi micul sunet care încercă să iasă din ea şi privi în
schimb spre oraş, pietrele sale albe strălucind în ultima lumină a soarelui
care apunea. Prin ferestrele deschise din spatele Marii Vindecătoare intră
o briză nocturnă cu iz de lavandă şi cuişoare, răcorindu-i faţa şi zburlind
părul alb al Hafizei.
Yrene băgă o mână în buzunarul rochiei de un albastru deschis,
degetele apucând pergamentul îndoit, familiar de neted. îl strânse, aşa
cum o făcuse deseori când navigase spre locul în care se afla acum, în
timpul primelor câteva săptămâni de nesiguranţă, chiar şi după ce Hafiza
o acceptase, în orele lungi şi zilele grele şi clipele care aproape o
distruseseră în timpul instruirii.
Un bilet scris de o străină care îi salvase viaţa şi îi oferise libertatea
în decurs de câteva ore. Yrene nu aflase niciodată numele tinerei care îşi
purtase cicatricele aşa cum unele doamne îşi purtau cele mai fine
bijuterii. Al tinerei care era o asasină instruită, dar care cumpărase
educaţia unei vindecătoare.
Atât de multe lucruri, atât de multe lucruri bune se întâmplaseră din
acea seară! Yrene se întreba câteodată dacă acea întâlnire se petrecuse
cu adevărat - ar fi putut crede că visase, dacă nu ar fi avut biletul din
buzunar şi al doilea obiect pe care Yrene nu îl vânduse niciodată, nici
când aurul se împuţinase.
56 SARAH J. MAAS

Broşa ornamentată din aur cu rubine valora mai mult decât străzile
din Antica.
Erau culorile Adarlanului. Yrene nu aflase de unde venise tânăra care
primise bătaia ce îi lăsase vânătăi pe chipul frumos, dar care vorbise
despre Adarlan la fel ca ea. Ca toţi copiii care pierduseră totul în faţa
Adarlanului - acei copii cu regatele lăsate în cenuşă, sânge şi ruină.
Yrene îşi trecu un deget peste bilet, cuvintele fiind încă scrise acolo:
„Pentru oriunde trebuie să mergi - şi mai departe. Lumea are nevoie
de mai multe vindecătoare"

Yrene inspiră briza nocturnă, mirodeniile şi sarea introducând-o în

Torre.
Se uită, în sfârşit, din nou la Hafiza, chipul Marii Vindecătoare fiind
calm. Răbdător.
Yrene avea să regrete dacă ar fi refuzat. Hafiza ar fi cedat, dar Yrene
ştia că, indiferent dacă pleca de aici sau decidea să rămână, ar fi...
regretat. Şi-ar fi adus aminte. Se întrebă dacă răsplătise cam cu puţin
bunătatea extraordinară care i se oferise. Se întrebă ce ar fi crezut mama
ei despre asta.
Şi chiar dacă bărbatul venise din Adarlan, chiar dacă făcuse voia
acelui măcelar...
- Mă voi întâlni cu el. îl voi evalua, cedă Yrene. Vocea îi tremură şi
strânse bucata de hârtie în buzunar. Şi apoi voi hotărî dacă îl voi
vindeca.
Hafiza se gândi.
- E destul de corect, spuse ea încet. Destul de corect.
Yrene expiră tremurând.
- Când îl voi vedea?
- Mâine, spuse Hafiza, iar Yrene tresări.
Khaganul îi ceruse să vină a doua zi în camera lordului Westfall.
 CAPITOLUL 5

Chaol abia dacă dormise din cauza căldurii greu de suportat şi din
cauza faptului că erau în casa unui posibil aliat, plină de posibili spinoni
şi pericole necunoscute - poate chiar din Morath -, dar şi din cauza
întâmplărilor abătute asupra Riftholdului şi a tot ce îi era drag.
Un alt motiv pentru care avusese o noapte zbuciumată era întâlnirea
pe care urma să o aibă peste câteva minute.
Nesryn păşea cu o agitaţie neobişnuită prin salonul care trebuia să fie
camera lui de examinare. Canapele joase şi grupuri de perne umpleau
spaţiul, podeaua strălucitoare fiind întreruptă doar de covoare cu
ţesătura cea mai groasă şi fină - făcute de mâinile pricepute ale femeilor-
meşteşugari din vest, îi spunea Nesryn. Obiecte de artă şi comori din tot
imperiul khaganului împodobeau spaţiul presărat cu palmieri în ghivece
aşezaţi în căldura şi lumina soarelui, care pătrundea prin ferestrele şi
uşile grădinii.
La ora zece dimineaţa, îi spusese la cina din seara precedentă fiica
cea mai mare a khaganului. Prinţesa Hasar - simplă şi totuşi cu ochi
teribili. O tânără minunată stătuse lângă ea, singura persoană căreia îi
zâmbea ea. Iubita sau soţia ei, judecând după atingerile frecvente şi
privirile lungi.
Zâmbetul viclean al lui Hasar fusese destul de tăios în clipa în care îi
spusese lui Chaol când avea să ajungă vindecătoarea, încât el se
întrebase pe cine trimiteau mai exact.
El încă nu ştia ce să înţeleagă despre aceşti oameni şi acest loc. Acest
oraş al studiilor înalte, acest amestec de atât de multe culturi şi istorii,
locuind paşnic împreună... Deloc asemănătoare spiritelor furioase şi
distruse ce locuiau în umbra Adarlanului, trăind în teroare,
neîncrezătoare unele în celelalte, suportând fărădelegi groaznice.
La cină îl întrebară despre măcelărirea sclavilor din Calaculla şi
Endovier.
58 SARAH J. MAAS

Sau îl întrebase cel insinuant, Arghun. Dacă prinţul ar fi fost printre

noii recruţi ai lui Chaol din garda regală, l-ar fi făcut cu uşurinţă să se
supună cu doar câteva manifestări de îndemânare şi dominanţă pură,
bine calculate. Dar aici nu avea nicio autoritate şi nu putea să îl facă pe
vicleanul şi arogantul prinţ să se supună.
Nici măcar când Arghun vrusese să ştie de ce fostul rege al
Adarlanului considerase necesară înrobirea oamenilor săi, pentru ca mai
apoi să îi ucidă ca pe nişte animale. De ce bărbatul nu se uitase spre
continentul sudic ca să înveţe despre ororile şi ruşinea sclaviei şi să evite
instaurarea ei.
Chaol dăduse răspunsuri categorice, aproape nepoliticoase. Sartaq,
singurul dintre ei în afară de Kashin pe care Chaol era înclinat să-1
placă, se săturase în cele din urmă de întrebările fratelui său mai mare şi
schimbase subiectul. Spre ce anume, Chaol nu ştia. Fusese prea ocupat
să se lupte cu vuietul din urechi cauzat de întrebările tăioase ale lui
Arghun. Iar apoi prea ocupat să supravegheze fiecare chip - de fiinţă
regală, vizir sau servitor - care îşi facea apariţia în marea sală a
khaganului. Nici urmă de inele negre, coliere sau comportament ciudat.
La un moment dat, dăduse subtil din cap spre Kashin ca să-i spună
asta. Prinţul se prefăcuse că nu vede gestul, dar avertismentul se
aprinsese în ochii lui: „Continuă să cauţi".
Aşadar, Chaol o făcuse, pe jumătate atent la mâncarea care apărea în
faţa lui, pe jumătate monitorizând toate cuvintele, privirile şi respiraţiile
celor din jurul lui.
în ciuda morţii surorii lor cele mai mici, moştenitorii înveseliseră
atmosfera de la cină, conversaţia curgând, în mare parte, în limbi pe care
Chaol nu le ştia sau nu le recunoştea. Ce bogăţie de regate se aflaseră în
acea sală, reprezentate de viziri, servitori şi însoţitori - prinţesa acum cea
mai tânără, Duva, era căsătorită cu un prinţ brunet cu ochi trişti dintr-un
ţinut îndepărtat şi care stătea aproape de soţia însărcinată şi vorbea puţin
cu cei din jurul lui. Dar ori de câte ori Duva îi zâmbise cu blândeţe...
Chaol nu crezuse că lumina care umplea chipul prinţului era falsă şi se
gândise că tăcerea bărbatului nu însemna că era reticent, ci că,
necunoscând încă limba soţiei lui, nu putea să ţină pasul.
Nesryn, pe de altă parte, nu avusese o asemenea scuză. Fusese lăcută
şi chinuită în timpul cinei. El aflase doar că ea făcuse baie mai înainte ca
urmare a ţipătului şi a uşii trântite de la camera ei, urmate de ieşirea
 Turnul zorilor 59

grăbită a unui servitor iritat. Bărbatul nu se mai întorsese, şi nici nu

sosise vreun înlocuitor.
Kadja, servitoarea desemnată lui Chaol, îl ajutase să se îmbrace
pentru cină, apoi să se dezbrace ca să meargă la culcare şi îi adusese
micul dejun în această dimineaţă, de îndată ce el se trezise.
Khaganul ştia cu siguranţă cum să mănânce bine.
Cărnuri fierte şi rafinat aromate, atât de fragede încât cădeau de pe
os; orez cu ierburi de diverse culori; lipii unse cu unt şi usturoi; vinuri
aromate şi băuturi din podgoriile şi distileriile imperiului său. Chaol le
refuzase pe cele din urmă, acceptând doar paharul ceremonial oferit
înainte ca khaganul să-1 închine pe al său, fară Iragere de inimă, noilor
invitaţi. Pentru un tată îndurerat, era o întâmpinare mai caldă decât se
aşteptase Chaol.
Totuşi, Nesryn băuse din paharul ei, mâncase un pic şi aştep- lase un
minut după încheierea festinului înainte să ceară să se întoarcă în camera
sa. Chaol fusese de acord - bineînţeles că fusese de acord, dar când
închiseră uşile apartamentului, iar el o întrebase dacă voia să discute, ea
spusese că nu. Voia să doarmă şi să îl vadă dimineaţa următoare.
El avusese curajul să o întrebe dacă voia să împartă camera lui sau a
ei.
închiderea uşii ei fusese un răspuns destul de răspicat.
Aşadar, Kadja îl ajutase să urce în pat, iar el se agitase, transpirând şi
dorindu-şi să poată lovi cearşafurile cu picioarele, în loc să fie nevoit să
le dea deoparte. Nici măcar aerul rece care intra prin sistemul de
ventilaţie inteligent construit - cel împins din turnurile care captau
vântul dintre cupole şi turle ca să fie răcit de canalele de sub palat, apoi
împrăştiat prin camere şi săli - nu îl ajutase.
El şi Nesryn nu se pricepuseră niciodată să stea de vorbă.
încercaseră, de obicei cu rezultate dezastruoase.
Făcuseră tot ce nu ar fi trebuit să facă, iar el se învinuise de
nenumărate ori pentru că nu îndreptase lucrurile, pentru că nu încerca să
fie mai bun.
Ea abia se uitase la el în ultimele zece minute în care aşteptaseră
sosirea vindecătoarei. Chipul îi era palid şi părul lung până la umeri,
moale. Nu îmbrăcase uniforma de căpitan, ci revenise la tunica ei
obişnuită de un albastru închis şi la pantalonii negri, ca şi când nu ar fi
suportat să îmbrace culorile Adarlanului.
60 SARAH J. MAAS

Kadja îl îmbrăcase din nou cu jacheta lui turcoaz, lustruindu-i chiar

şi cataramele din faţă. Afişa o mândrie tăcută în munca ei, deloc
asemănătoare cu timiditatea şi frica atâtor servitori din Rifthold.
- întârzie, şopti Nesryn. într-adevăr, ceasul din lemn ornamentat din
colţ anunţa că vindecătoarea întârziase zece minute. Să chemăm pe
cineva ca să aflăm dacă vine?
- Aşteapt-o.
Nesryn se opri în faţa lui, încruntându-se.
- Trebuie să începem imediat. Nu avem timp de pierdut.
Chaol inspiră.
- înţeleg că vrei să te întorci acasă la familia ta...
- Nu te voi grăbi, dar chiar şi o zi contează.
El observă liniile încordate din jurul gurii ei. Nu se îndoia că şi el
avea unele la fel. Să se forţeze să nu se mai gândească şi să nu-şi mai
facă griji în privinţa locului în care ar fi putut fi acum Dorian lusese un
efort de voinţă în dimineaţa aceea.
- Imediat ce soseşte vindecătoarea, ce-ar fi să te duci să dai de urma
rudelor tale din oraş? Poate că au veşti de la familia ta din mfthold.
Ea flutură o mână subţire.
- Pot aştepta până ce termini.
Chaol ridică din sprâncene.
- Şi să te plimbi de colo-colo în tot acest timp?
Nesryn se aşeză pe cea mai apropiată canapea, mătasea aurie
scârţâind sub greutatea ei neînsemnată.
- Am venit aici să te ajut - cu asta şi cu cauza noastră. Nu voi l'ugi
pentru nevoile mele.
- Dar dacă îţi ordon?
Ea doar scutură din cap, perdeaua neagră de păr legănându-se cu acea
mişcare.
Şi, înainte să poată da ordinul exact, o bătaie scurtă se auzi surd în
uşa grea din lemn.
Nesryn strigă un cuvânt despre care Chaol presupuse că însemna
„intră" în limba halha, iar el ascultă paşii în timp ce se apropiara. Un
singur rând de paşi - liniştiţi şi uşori.
Uşa spre salon se deschise la apăsarea unei mâini de culoarea mierii.
Chaol îi observă mai întâi ochii.
 Turnul zorilor 61

Probabil că facea lumea să se oprească pe stradă cu ochii aceia de un

căprui auriu vibrant, care părea luminat din interior. Părul îi era o
cascadă şatenă printre stropi de auriu închis, ondulându-se uşor la
vârfurile care îi atingeau talia îngustă.
Ea se mişca graţios şi vioi, picioarele - încălţate în papuci practici,
negri - fiindu-i rapide şi ferme în timp ce traversă camera fie
neobservând, fie nepăsându-i de mobila ornamentată.
Era tânără, probabil având un an sau doi mai mult peste douăzeci.
Dar acei ochi... păreau mult mai bătrâni.
Se opri în dreptul scaunului sculptat din lemn din faţa canapelei aurii,
Nesryn ridicându-se. Vindecătoarea - deoarece nu putea fi altcineva, cu
acea graţie calmă, acei ochi limpezi şi cu rochia simplă de muselină, de
un albastru deschis - se uită între ei. Era cu câţiva centimetri mai scundă
decât Nesryn, cu o constituţie la fel de delicată şi totuşi, în ciuda
corpului zvelt... El nu se uită mult timp la alte trăsături cu care fusese
binecuvântată cu generozitate vindecătoarea.
- Eşti din Torre Cesme? întrebă Nesryn în limba maternă a lui Chaol.
Vindecătoarea doar îl fixă cu privirea. Ceva asemănător surprinderii
şi furiei se aprinse în ochii speciali.
îşi strecură o mână în buzunarul rochiei, iar el aşteptă ca ea să scoată
ceva, dar mâna îi rămase acolo, ca şi când ar fi apucat un obiect
dinăuntru.
Nu era ca o căprioară gata să fugă, ci precum un cerb, cântărin- du-şi
opţiunile de a lupta sau de a fugi, de a rămâne pe loc, cobo- rându-şi
capul şi atacând.
Chaol o privi în ochi, calm şi constant. El înfruntase destui tineri în
anii de căpitănie - îi făcuse pe toţi să se supună.
Nesryn întrebă ceva în halha, repetându-şi, fară îndoială, întrebarea.
O cicatrice subţire, probabil lungă de şapte centimetri, traversa gâtul
vindecătoarei.
El ştia ce tip de armă îi făcuse cicatricea. Toate împrejurările în care
ar fi putut să ajungă să o aibă erau neplăcute.
Nesryn rămase tăcută privindu-i.
Vindecătoarea se întoarse, merse spre biroul din apropierea
ferestrelor, se aşeză şi trase o bucată de pergament spre ea, din tean-* cui
ordonat din colţ.
62 SARAH J. MAAS

Oricine ar fi fost aceste vindecătoare, khaganul avea dreptate: cu

siguranţă nu dădeau socoteală tronului său şi cu siguranţă nu erau
impresionate în vreun fel de nobilime sau de putere.
Ea deschise sertarul, găsi un toc de sticlă şi îl ţinu deasupra hârtiei.
- Numele.
Nu avea un accent - sau, mai degrabă, nu avea accentul acelor
ţinuturi.
- Chaol Westfall.
- Vârsta.
Accentul. Era din...
- Fenharrow.
înţepeni cu tocul în mână.
- Vârsta.
- Eşti din Fenharrow?
„Ce cauţi aici, atât de departe de casă?"
Ea îl fixă cu privirea, calmă şi neimpresionată.
El înghiţi şi spuse:
- Douăzeci şi trei.
Ea scrise ceva.
- Spune-mi unde începe rana.
Rostea fiecare cuvânt încet şi sacadat.
Fusese o insultă să i se dea cazul lui? Avea alte lucruri de făcut când
fusese chemată aici? El se gândi din nou la zâmbetul viclean al lui
Hasar, din seara precedentă. Poate că prinţesa ştia că această femeie nu
era lăudată pentru cum se purta cu pacienţii.
- Cum te numeşti?
întrebarea veni de la Nesryn, al cărei chip începea să se încordeze.
Vindecătoarea se opri când o studie pe Nesryn, clipind ca şi când nu
ar fi observat-o cu adevărat.
- Eşti... de aici?
- Tatăl meu era, spuse Nesryn. S-a mutat în Adarlan, s-a căsătorit cu
mama, iar acum am o familie acolo... şi aici. Ea mască în mod
impresionant orice urmă de frică la menţionarea lor când adăugă
convingător: Numele meu este Nesryn Faliq. Sunt căpitanul Gărzii
Regale din Adarlan.
Surprinderea din ochii vindecătoarei deveni circumspectă. Dar ea se
uită din nou la el.
 Turnul zorilor 63

Ştia cine era el. Privirea ei spunea asta. Ştia că titlul îi aparţinuse
cândva, iar acum era altceva. Deci numele, vârsta... întrebările erau de
formă. Sau vreo prostie birocratică. El se îndoia că era cea din urmă.
O femeie din Fenharrow care întâlnea doi membri ai Curţii
adarlaniene...
Nu îi luă mult să o evalueze, să-şi de seama de unde era ea şi de unde
ar fi putut proveni acel semn de pe gâtul ei.
- Dacă nu vrei să fii aici, spuse dur Chaol, atunci trimite pe
altcineva.
Nesryn se întoarse spre el.
Vindecătoarea se uită în ochii lui.
- Nu mai este altcineva care să facă asta. Cuvintele nerostite spuseră
restul: „Ei au trimis-o pe cea mai bună".
Cu acea postură fermă, sigură, el nu se îndoia de asta. Ea înclină din
nou condeiul.
- Spune-mi de unde începe rana ta.
O bătaie bruscă în uşa salonului străbătu liniştea. El tresări,
mustrându-se pentru că nu auzise apropierea.
Dar era prinţesa Hasar, îmbrăcată în verde şi auriu, şi rânjind ca o
pisică.
- Bună dimineaţa, lord Westfall. Căpitane Faliq.
Cu părul împletit legănându-i-se la fiecare pas fudul, Hasar se
apropie de vindecătoare, care îşi ridică privirea spre ea cu o expresie pe
care Chaol îndrăzni să o eticheteze drept exasperare, şi se aplecă să o
sărute pe ambii obraji.
- De obicei nu eşti atât de morocănoasă, Yrene.
Poftim - un nume.
- Mi-am uitat kahve-ul în dimineaţa asta.
Era băutura densă, condimentată şi amară pe care o băuse Chaol la
micul dejun şi care avea un gust pe care ajungeai să îl apreciezi, spusese
Nesryn când o întrebase mai târziu despre asta.
Prinţesa se aşeză pe marginea biroului.
- Nu ai venit la cină aseară. Kashin s-a supărat din cauza asta.
Umerii lui Yrene se încordară.
- A trebuit să mă pregătesc.
- Yrene Towers s-a închis în Torre ca să lucreze? Aş putea muri din
cauza şocului.
64 SARAH J. MAAS

El înţelese destule din tonul prinţesei. Cea mai bună vindecătoare din
Torre Cesme devenise astfel mulţumită acelei etici de lucru istovitoare.
Hasar îl măsură din priviri.
- Tot în scaun?
- Vindecarea durează un timp, îi spuse Yrene cu blândeţe prinţesei,
fară nicio urmă de slugărnicie sau respect simulat în glas. Tocmai
începeam.
- Aşadar, ai fost de acord să o faci?
Yrene îi aruncă prinţesei o privire tăioasă.
- Evaluam nevoile lordului. îi făcu semn din cap spre uşă. Să te caut
când termin?
Nesryn îi aruncă lui Chaol o privire impresionată, precaută. O
vindecătoare alunga o prinţesă din cel mai puternic imperiu din lume.
Hasar se aplecă în faţă ca să zburlească părul şaten-auriu al lui
Yrene.
- Dacă nu ai fi fost binecuvântată de zei, ţi-aş fi tăiat chiar eu limba.
Cuvintele erau presărate cu venin.
Yrene îi zâmbi uşor amuzată înainte ca Hasar să sară de pe birou şi
să simuleze o plecăciune spre el.
- Nu-ţi face griji, lordule Westfall. Yrene a vindecat răni
asemănătoare şi mai rele decât a ta. Te va pune pe picioare şi vei putea
îndeplini din nou voia stăpânului tău.
Cu acea replică minunată de despărţire, care o lăsă pe Nesryn cu
răceală în privire, prinţesa dispăru.
Ei aşteptară câteva clipe bune ca să se asigure că aud uşa închizându-
se.
- Yrene Towers, fu tot ce spuse Chaol.
- Ce e cu ea?
Puţinul amuzament dispăru.
- Lipsa de senzaţie şi de mişcare începe de la şolduri. Privirea lui
Yrene se îndreptă imediat spre ele, zăbovind asupra lui.
- îţi poţi folosi bărbăţia?
El încercă să nu tresară. Chiar şi Nesryn clipi la întrebarea făţişă.
- Da, spuse el ferm, luptându-se împotriva căldurii care i se ridica în
obraji.
Ea se uită la el şi la Nesryn, evaluând situaţia.
- Până la capăt?
 Turnul zorilor 65

El îşi încleştă maxilarul.

- De ce este relevant?
Şi cum aflase ea ce era între ei?
Yrene scrise doar ceva pe foaie.
- Ce scrii? întrebă el, înjurând nenorocitul de scaun pentru că îl
împiedica să dea buzna şi să-i smulgă foaia din mâini.
- Scriu un mare „nu". Pe
care apoi îl sublinie. El
mormăi:
- Presupun că mă vei întreba acum şi cât de des merg la baie?
- Voiam să te întreb chiar acum.
- Răspunsul e acelaşi ca mai înainte, replică el. Asta dacă nu trebuie
să îţi confirme Nesryn.
Yrene se întoarse spre Nesryn, netulburată.
- L-ai văzut chinuindu-se să-şi facă nevoile?
- Nu răspunde la întrebarea asta, îi mârâi el lui Nesryn. Nesryn avu
bunul-simţ să se aşeze pe scaun şi să rămână tăcută. Yrene se ridică,
lăsând condeiul, şi ocoli biroul. Lumina soarelui de dimineaţă îi
strălucea în păr, reflectându-se din capul ei într-o aură.
îngenunche la picioarele lui.
- îţi scoţi cizmele sau o fac eu?
- O fac eu.
Ea se lăsă pe călcâie şi îl privi mişcându-se. încă un test. Ca să vadă
cât de mobil şi agil era. Greutatea picioarelor lui, faptul că trebuia să le
ajusteze constant poziţia... Chaol scrâşni din dinţi când îşi prinse
genunchiul, ridicând piciorul de pe stinghia de lemn, şi îl îndoi ca să îşi
scoată cizma trăgând brusc de câteva ori. Când termină cu cealaltă,
întrebă:
- Şi pantalonii?
Chaol ştia că ar fi trebuit să fie amabil, dacă voia ajutorul ei, şi
totuşi...
- După ce beau vreo două pahare, cred, spuse Yrene. Apoi se uită
peste umăr la Nesryn, care era amuzată. Scuze, adăugă ea... şi păru
doar mai puţin tăioasă.
- De ce îi ceri scuze?
- Presupun că a avut ghinionul să doarmă cu tine zilele astea.
El se stăpâni să nu o prindă de umeri şi să o scuture bine.
66 SARAH J. MAAS

- Ţi-am făcut ceva?

Replica lui păru să o facă să se oprească. Yrene îi scoase doar
şosetele, aruncându-le peste cizmele azvârlite de el.
-Nu.
El simţi că era o minciună.
Dar asta o facu pe ea să se concentreze, iar Chaol urmări cum Yrene
îi ridică piciorul în mâinile ei subţiri. Privi, de vreme ce nu simţea nimic
în afară de mişcarea muşchilor săi abdominali. Nu-şi dădea seama dacă
ea strângea sau ţinea uşor, dacă unghiile îi intrau în piele; nu fară să se
uite. Aşadar, se uită.
Un inel îi împodobea al patrulea deget - un inel de logodnă.
- Soţul tău este de aici? Sau soţia, presupuse el.
- Nu sunt...
Ea clipi, încruntându-se la inel. Nu termină propoziţia.
Aşadar, nu era căsătorită. Inelul de argint era simplu, granatul fiind
mai mic decât o picătură. Probabil îl purta ca să-i împiedice pe bărbaţi să
o deranjeze, aşa cum văzuse el că făceau multe femei pe străzile din
Rifthold.
- Simţi asta? întrebă Yrene. Ea îi atingea fiecare deget de la picior.
- Nu.
Procedă la fel cu celălalt picior.
- Dar asta?
- Nu.
El mai trecuse prin astfel de examinări - la castel, şi cu Rowan.
- Rana lui iniţială, interveni Nesryn, ca şi când şi-ar fi amintit şi ea
de prinţ, a fost pe toată coloana. Un prieten care ştia câte ceva despre
vindecare 1-a tratat cât de bine a putut. Şi-a recăpătat mişcarea în
partea superioară a corpului, dar nu mai jos de şolduri.
- Cum a fost făcută... rana?
Mâinile i se mişcau pe piciorul şi glezna lui, atingând şi testând. Ca
şi când chiar mai făcuse asta, aşa cum afirmase prinţesa Hasar.
Chaol nu răspunse imediat, gândindu-se la acele momente de groază,
durere şi furie.
Nesryn deschise gura, dar el o întrerupse.
- Luptând. Am primit o lovitură în spate în timp ce luptam. Una
magică.
 Turnul zorilor 67

Degetele lui Yrene înaintau uşor pe picioarele lui, lovind uşor şi

trângând. El nu simţea nimic din toate astea. Ea se încruntă concentrată.
- Prietenul tău trebuie să fi fost un vindecător talentat dacă ţi-ai
recăpătat atât de mult din mobilitate.
- A făcut ce a putut. Apoi mi-a spus să vin aici.
Cu mâinile, îi apăsă coapsele, iar el urmări tot mai îngrozit când ea le
ridică tot mai sus. Era pe cale să întrebe dacă plănuia să se asigure de
vitalitatea bărbăţiei lui, dar Yrene îşi ridică fruntea şi îi întâlni privirea.
De atât de aproape, ochii ei erau o flacără aurie. Nu ca metalul rece
din ochii lui Manon Cioc-Negru, nu dantelaţi cu un secol de violenţă şi
instincte de prădător, ci... ca o flacără care ardea de mult într-o noapte de
iarnă.
-Trebuie să îţi văd spatele, fu tot ce spuse Yrene. Apoi se îndepărtă.
întinde-te pe cel mai apropiat pat.
înainte să îi poată aminti Chaol că asta nu era chiar atât de uşor de
făcut, Nesryn se mişcă imediat, împingând scaunul în camera lui. Kadja
îi făcuse deja patul şi lăsase un buchet de crini portocalii pe masa de
alături. Yrene adulmecă parfumul - ca şi când ar fi fost neplăcut. El se
abţinu să întrebe.
îi făcu semn lui Nesryn să plece când ea încercă să îl ajute să urce în
pat. Era destul de jos încât să o poată face şi singur.
Yrene zăbovi în pragul uşii şi îl observă cum îşi sprijini o mână pe
saltea, una pe cotiera scaunului şi cum, cu o împingere puternică, se
ridică într-o poziţie şezândă pe pat. El desfăcu nasturii proaspăt lustruiţi
ai jachetei, apoi o scoase, împreună cu cămaşa de dedesubt.
- Cu faţa în jos, presupun?
Yrene dădu scurt din cap.
Apucându-şi genunchii şi încordându-şi abdomenul, îşi trase
picioarele pe saltea în timp ce se întinse pe spate.
Pentru câteva clipe, spasmele îi scuturară picioarele. Nu mişcări
adevărate, controlate, îşi dăduse el seama după prima dată când se
întâmplase, în urmă cu câteva săptămâni. Tot mai simţea acea greutate
apăsătoare din piept după ce înţelesese că era un efect al rănii - că, de
obicei, se întâmpla dacă se mişca mult.
- Spasmele picioarelor sunt obişnuite în cazul unor astfel de răni, îl
lămuri Yrene, observând cum deveniră din nou nemişcate. Acestea s-
68 SARAH J. MAAS

ar putea calma în timp. Ea flutură o mână ca un îndemn tăcut să se

întoarcă pe burtă.
Chaol nu spuse nimic în timp ce se ridică pentru a-şi sprijini o gleznă
peste cealaltă, a se întinde din nou pe spate, iar apoi pentru a se răsuci,
picioarele urmându-i mişcarea.
Dacă ea era sau nu impresionată că el învăţase manevrele atât de
repede, nu o arătă. Nici măcar nu ridică o sprânceană.
îndoindu-şi mâinile sub bărbie, o privi peste umăr şi o văzu apro-
piindu-se şi facându-i semn lui Nesryn să se aşeze când femeia începu
din nou să se plimbe.
El o studie pe Yrene în căutarea unui licăr de magie. Nu avea nici
cea mai mică idee cum ar fi arătat aceasta. A lui Dorian fusese gheaţa,
vântul şi lumină puternică; a lui Aelin fusese focul furios şi şuierător, dar
magia de vindecare... Era ceva extern, ceva tangibil? Sau ceva ce ar fi
simţit doar oasele şi sângele lui?
Evitase cândva genul acesta de întrebări - cândva, poate că ar fi
evitat chiar şi ideea de a lăsa magia să-1 atingă. Dar pe bărbatul care
făcuse lucrurile astea, care se temuse de ele... Era bucuros să îl lase în
ruinele castelului de cleştar.
Yrene rămase o clipă deasupra lui, studiindu-i spatele.
Mâinile ei erau la fel de calde ca soarele dimineţii când le puse, cu
palmele în jos, pe pielea dintre omoplaţii lui.
- Ai fost lovit aici, observă ea repede.
Era un semn. O paloare slabă, întinsă pe locul unde îl lovise regele.
Dorian i-1 arătase folosind un truc cu două oglinzi, înainte să plece.
-Da.
Mâinile i se mişcară de-a lungul spinării lui.
- A coborât aici, sfâşiind şi tăind. Cuvintele nu îi erau adresate, ci
era ca şi când ar fi vorbit singură, pierdută în transă.
El se luptă cu amintirea suferinţei, a amorţelii şi uitării pe care le
adusese aceasta.
- îţi poţi... da seama de asta? întrebă Nesryn.
- Darul meu îmi spune. Mâna lui Yrene rămase pe mijlocul spatelui
său, împingând şi împungând. A fost o putere îngrozitoare... cea care
te-a lovit.
- Da, fu tot ce spuse el.
 Turnul zorilor 69

Mâinile ei coborâră tot mai jos, până ce îi împinseră talia

pantalonilor câţiva centimetri. El şuieră printre dinţi şi se încruntă peste
umărul gol. Un mic avertisment.
Yrene îl ignoră şi îi atinse partea cea mai de jos a spatelui. El nu
simţi asta.
Ea îşi mişcă vârfurile degetelor pe spatele lui ca şi când ar fi numărat
vertebrele.
- Aici?
- Te simt.
Ea se retrase un pas.
- Aici?
- Nimic.
Ea se strâmbă, ca şi când ar fi notat mental locul. începu pe
marginile exterioare ale spatelui, urcând şi întrebându-1 unde nu mai
simţea. îi apucă gâtul şi capul în mâini, întorcându-1 în toate părţile,
testând şi evaluând.
în cele din urmă, îi ordonă să se mişte. Nu să se ridice, ci să se
întoarcă din nou.
Chaol se uită la tavanul boltit şi pictat când Yrene îi împunse
pectoralii, muşchii abdomenului şi cei de pe coaste. Ajunse la muşchii în
„V" care conduceau sub pantaloni, continuă să se mişte mai jos, iar el
întrebă:
- Serios?
Yrene îi aruncă o privire neîncrezătoare.
- Este ceva de care te-ai jena în mod deosebit?
O, cu siguranţă această Yrene Towers din Fenharrow avea ceva
războinic în ea. Chaol nu-şi abătu privirea la provocarea din ochii ei.
Yrene pufni.
- Uitasem că bărbaţii de pe continentul nordic sunt atât de
cuviincioşi şi de precauţi.
- Iar aici nu sunt?
- Nu. Trupurile sunt celebrate, nu ascunse de ruşine. Şi ale
bărbaţilor, şi ale femeilor.
Asta ar fi explicat de ce servitoarea nu avusese nicio problemă cu
asemenea lucruri.
- Păreau destul de îmbrăcaţi la cină.
70 SARAH J. MAAS

- Aşteaptă până la petreceri, răspunse Yrene calmă, dar îşi luă

mâinile de pe talia deja coborâtă a pantalonilor săi. Dacă nu ai
observat vreo problemă externă sau internă cu bărbăţia ta, atunci nu
trebuie să mă uit.
El alungă sentimentul că avea din nou treisprezece ani şi încerca să
discute cu o fată drăguţă pentru prima dată şi mormăi:
- Bine.
Yrene se retrase un pas şi îi dădu cămaşa. El se ridică, braţele şi
muşchii abdominali încordându-se, şi o îmbrăcă.
- Ei bine? întrebă Nesryn, apropiindu-se.
Yrene se jucă cu o buclă liberă şi grea.
- Trebuie să mă gândesc. Să discut cu superioara mea.
- Credeam că eşti cea mai bună, spuse precaută Nesryn.
- Sunt una dintre cele multe care sunt pricepute, recunoscu Yrene.
Dar Marea Vindecătoare m-a trimis aici. Aş vrea să discut mai întâi cu
ea.
- Este grav? întrebă Nesryn.
Chaol era recunoscător că ea întrebase - el nu avea curajul să o facă.
Yrene doar se uită la el, privirea ei fiind sinceră şi curajoasă.
- Ştii că este grav.
- Dar îl poţi ajuta? insistă Nesryn, mai tăios de data asta.
- Am mai vindecat asemenea răni. Dar asta... rămâne de văzut,
spuse Yrene, întâlnindu-i acum privirea.
- Când... când vei şti?
- După ce mă voi gândi.
Ca să se hotărască, îşi dădu seama Chaol. Ea voia să decidă dacă
să-1 ajute sau nu.
El se uită din nou în ochii lui Yrene, lăsând-o să vadă că înţelegea,
cel puţin el. Era bucuros că Nesryn nu se gândise la asta. Pentru
Nesryn... vindecătoarele erau ireproşabile. Sfinte ca unul dintre zeii de
aici, etica lor fiind neîndoielnică.
- Când vei reveni? întrebă Nesryn.
„Niciodată", aproape răspunse el.
Yrene îşi băgă mâinile în buzunare.
- Voi da de ştire, fu tot ce spuse, şi plecă.
Nesryn se uită după ea, apoi îşi frecă faţa.
Chaol nu spuse nimic.
 Turnul zorilor 71

Dar Nesryn se îndreptă şi ieşi repede afară - spre salon. Foşnind

hârtii, iar apoi...
Nesryn se opri în pragul uşii camerei lui, încruntată, cu hârtia lui
Yrene în mâini, pe care i-o dădu lui.
- Ce înseamnă asta?
Pe hârtie, ea scrisese dezordonat patru nume.
Olgnia.
Marte.
Rosana.
Josefin.
Ultimul nume era cel care fusese scris de câteva ori.
Ultimul nume fusese subliniat de nenumărate ori.
Josefin. Josefin. Josefin.
- Poate că sunt alte vindecătoare din Torre care ar putea fi de ajutor,
minţi el. Poate s-a temut că o aud spinonii sugerând pe altcineva.
Gura lui Nesryn se strâmbă într-o parte.
- Să vedem ce spune... când se întoarce. Cel puţin ştim că Hasar îi
poate da de urmă, dacă trebuie.
Sau Kashin, al cărui nume o exasperase pe vindecătoare. Nu că el ar
fi forţat-o pe Yrene să îl vindece, dar... era o informaţie utilă.
Chaol studie din nou hârtia şi sublinierea pătimaşă a acelui ultim
nume.
Ca şi când Yrene ar fi trebuit să-şi amintească în timp ce era aici. în
prezenţa lui. Ca şi când ar fi trebuit ca oricine ar fi fost persoanele să
ştie că ea şi le aducea aminte.
Chaol întâlnise o altă tânără vindecătoare talentată din Fenharrow.
Regele lui o iubise suficient încât să se gândească să fugă împreună cu
ea, să caute o viaţă mai bună pentru ei. Chaol ştia ce se întâmplase în
Fenharrow în tinereţea lor. Ştia ce suferise Sorscha acolo... şi ce
îndurase în Rifthold.
El trecuse călare prin câmpiile brăzdate din Fenharrow de-a lungul
anilor. Văzuse casele din piatră arse şi abandonate, acoperişurile din paie
dispărute de mult, proprietarii fiind înrobiţi, morţi sau fugiţi în altă parte.
Foarte departe.
Ţinând bucata de hârtie, Chaol îşi dădu seama că Yrene Towers nu
avea să se întoarcă.
 CAPITOLUL G

Deşi îi ştiuse vârsta, Yrene tot nu se aşteptase ca fostul căpitan să

pară atât de... tânăr.
Nu făcuse calculele înainte să intre în acea cameră şi să-i vadă chipul
frumos, un amestec de suspiciune şi speranţă fiindu-i întipărit pe
trăsăturile dure şi late.
Speranţa lui era care o făcuse să vadă roşu în faţa ochilor, să vrea să
îi facă o cicatrice asemănătoare celei subţiri de pe obrazul lui.
Fusese lipsită de profesionalism în cel mai îngrozitor mod.
Niciodată... niciodată nu fusese atât de nepoliticoasă şi rea cu vreunul
dintre pacienţii ei.
Din fericire, sosirea lui Hasar o calmase un pic. Dar să-1 atingă pe
bărbat, să se gândească la modurile în care să-1 ajute...
Nu îşi dorise să scrie lista ultimelor patru generaţii de femei din
familia Towers. Nu dorise să scrie numele mamei ei de nenumărate ori,
prefacându-se că-i consemnează datele. Asta nu o ajutase să facă faţă
vuietului copleşitor din mintea ei.
Transpirată şi prăfuită, Yrene dădu buzna în biroul Hafizei după
aproape o oră, drumul de la palat pe străzile aglomerate şi înguste şi apoi
pe treptele nesfârşite de până aici durând o veşnicie.
întârzierea ei fusese primul moment cu adevărat neprofesio- nist. Ea
nu întârziase niciodată la o întâlnire. Totuşi, chiar la ora zece, se trezise
într-o firidă a holului din faţa dormitorului său, cu- prinzându-şi faţa cu
mâinile, chinuindu-se să respire.
El nu fusese bruta la care se aşteptase ea.
Vorbise frumos, mai mult ca un lord decât ca un soldat. Deşi corpul
cu siguranţă îi aparţinea celui din urmă. Ea bandajase şi vindecase destui
războinici preferaţi ai khaganului ca să cunoască senzaţia muşchiului
sub degete. Cicatricele care acopereau pielea bronzată a lordului
Westfall spuneau multe despre greutăţile prin care trecuse ca să aibă
muşchii care acum îl ajutau să se mişte prin lume cu scaunul.
 Turnul zorilor 73

Iar rana de la coloana lui...

Când Yrene se opri în pragul biroului Marii Vindecătoare, Hafiza îşi
ridică privirea din locul în care stătea lângă o ucenică pe care o văzu
plângând.
- Trebuie să vorbim, spuse ferm Yrene, apucând tocul uşii cu o
mână.
- Vom discuta după ce terminăm, răspunse Hafiza, dând o batistă
fetei care plângea.
Existau şi nişte vindecători bărbaţi, dar majoritatea celor care
primiseră darul Silbei erau femei. Iar această fată, care foarte probabil nu
avea mai mult de paisprezece ani... La vârsta aceea, Yrene lucrase la
ferma verilor ei, visând să fie aici şi cu siguranţă fără să se plângă cuiva
de greutăţile vieţii ei.
Dar Yrene ieşi, închizând uşa în urma ei, şi aşteptă rezemân- du-se
de zidul palierului îngust.
Mai erau alte două uşi aici: una încuiată, care ducea în laboratorul
personal al Hafizei, şi o uşă care dădea în dormitorul Marii
Vindecătoare; prima avea sculptată o bufniţă care îşi lua zborul, iar cea
din urmă, o bufniţă care se odihnea. Simbolul Silbei. Era peste tot în turn
- bufniţe sculptate şi gravate în piatră şi lemn, câteodată în locuri
neaşteptate şi cu mici expresii prosteşti, ca şi când nişte ucenice de
demult le-ar fi pus acolo ca pe o glumă secretă. Dar bufniţa de pe uşa
laboratorului personal al Marii Vindecătoare...
Chiar dacă era cocoţată pe o creangă cioturoasă de fier care cobora
pe uşă, cu aripile larg întinse, ca şi când s-ar fi pregătit să zboare spre
cer, părea... atentă. Conştientă de toţi cei care treceau pe lângă acea uşă
şi care probabil priveau prea mult timp în direcţia laboratorului. Nimeni
în afară de Hafiza nu avea cheia, predată de predecesoarea ei. Cunoştinţe
vechi şi pe jumătate uitate şi dispozitive de tot felul erau înăuntru, după
cum spuneau în şoaptă ucenicele - lucruri nefireşti, care era mai bine să
fie încuiate decât eliberate în lume.
Yrene râdea mereu la cuvintele lor şoptite, dar nu le spunea că ea şi
altor câteva li se oferise plăcerea de a se alătura Hafizei în acel laborator
în care, în afară de mobila veche şi de câteva unelte, nu se afla nimic
despre care merita să bârfeşti. Dar misterul laboratorului Marii
Vindecătoare persista, aşa cum o făcuse timp de secole - era un alt mit
îndrăgit din Torre, transmis de la o ucenică la alta.
74 SARAH J. MAAS

Yrene îşi facu vânt, încă gâfâind din cauza urcuşului şi a căldurii, îşi
rezemă capul de piatra rece şi căută din nou bucata de hârtie din
buzunar. Se întrebă dacă lordul observase cât de des apucase biletul
acelei străine. Dacă el crezuse că apuca o armă. El văzuse totul, fiind
conştient de fiecare respiraţie a ei.
Era un bărbat instruit pentru asta. Trebuia să fie, dacă servise regele
mort. Aşa cum Nesryn Faliq, un copil al acestui continent, servea acum
regele unui teritoriu care nu îi tratase deloc bine pe străini.
Yrene nu putea înţelege situaţia. Exista un soi de legătură romantică,
îşi dădea seama de asta după încordarea şi confortul dintre ei. Dar în ce
măsură... Nu conta. în afară de vindecarea emoţională de care ar fi avut
nevoie lordul. Era un bărbat neobişnuit cu exprimarea sentimentelor, a
fricilor, a speranţelor şi a suferinţelor - asta era evident.
Uşa biroului Hafizei se deschise în cele din urmă, iar ucenica ieşi
zâmbindu-i lui Yrene şi cerându-i scuze din priviri, cu nasul roşu şi ochi
sticloşi.
Yrene oftă şi îi zâmbi la rândul ei. Nu era persoana care tocmai
dăduse buzna în birou. Nu, oricât de ocupată ar fi fost, Yrene avusese
întotdeauna timp pentru ucenice, în special pentru cele cărora le era dor
de casă.
Nimeni nu stătuse lângă ea în sala de mese de dedesubt în timpul
primelor zile.
Yrene încă îşi amintea de mesele singuratice. îşi amintea că ea
cedase după două zile şi începuse să îşi ia mâncarea în biblioteca mare a
vindecătoarelor, ascunzându-se de bibliotecarele cu spatele rigid care
interziceau asemenea lucruri. Ea se putea bucura doar de compania
ocazională a agerei pisici Baast şi a bufniţei sculptate.
Yrene se întorsese în sala de mese de îndată ce lecţiile îi oferiseră
suficiente cunoştinţe încât să facă perspectiva găsirii unui loc în care să
se aşeze mai puţin descurajantă, reperând chipurile cunoscute şi
zâmbitoare care îi dădeau suficient curaj să lase în urmă biblioteca şi
pisicile ei enigmatice şi să se întoarcă în singurătatea acelui loc doar
pentru studiu.
Yrene o atinse pe ucenică pe umăr şi şopti:
- Bucătăreasa a făcut prăjituri cu migdale în dimineaţa asta. Le-am
mirosit când am plecat. Spune-i că vreau şase, dar ia patru pentru tine. îi
făcu semn din ochi fetei. Lasă-le pe celelalte două în camera mea.
 Turnul zorilor 75

Fata radie, dând din cap. Bucătăreasa era probabil cea mai bună
prietenă a lui Yrene din Torre. Ea o văzuse pe Yrene mâncând singură şi
începuse să furişeze bunătăţi în plus pe tava ei, lăsându-i-le în cameră.
Chiar şi în locul ei secret preferat din bibliotecă. Yrene o răsplătise pe
bucătăreasă anul trecut salvându-i nepoata de o boală subtilă şi lungă pe
care o căpătase. Băcătăreasa tot se mai plângea ori de câte ori se
întâlneau, iar Yrene îşi propusese să treacă pe la casa fetei o dată pe
lună, ca să o verifice.
La plecare, trebuia să ceară altcuiva să aibă grijă de fată. Să se
despartă de viaţa pe care o construise... Nu avea să fie o sarcină uşoară,
ci una însoţită de un sentiment de vinovăţie.
Yrene o urmări pe ucenica ce încă adulmeca aerul din jur ţopăind în
jos pe scara lată în spirală, apoi respiră adânc şi intră în biroul Hafizei.
- Va merge din nou tânărul lord? întrebă Hafiza în loc de salut, cu
sprâncenele albe ridicate.
Yrene se aşeză pe scaunul ei obişnuit, cald încă datorită fetei care
tocmai îl eliberase.
- Da. Rana este asemănătoare celei pe care am vindecat-o iarna
trecută. Dar va fi complicat.
- în legătură cu vindecarea sau cu tine?
Yrene roşi.
- M-am comportat... urât.
- Era de aşteptat.
Yrene îşi şterse transpiraţia de pe frunte.
- Sunt jenată să îţi spun cât de urât.
- Atunci, nu o face. Comportă-te mai bine data viitoare şi vom
considera asta o altă lecţie.
Yrene se lăsă pe scaun, întinzându-şi picioarele dureroase pe covorul
uzat. Indiferent de cât o implorau servitoarele Hafizei, ea re- luza să
schimbe covorul roşu cu verde. Fusese destul de bun pentru ultimele
cinci dintre predecesoarele ei, şi era destul de bun pentru ea.
Yrene îşi rezemă capul de spătarul moale al scaunului, uitân- du-se
la ziua însorită de dincolo de ferestrele deschise.
- Cred că îl pot vindeca, spuse mai mult în sinea ei decât Hafizei. în
cazul în care cooperează, aş putea să-1 fac să meargă din nou.
- Şi va coopera?
- Nu sunt singura care s-a purtat urât, spuse ea. Deşi el este din
Adarlan - ar putea fi natura lui.
76 SARAH J. MAAS

Hafiza râse.
- Când te întorci la el?
Yrene ezită.
- Te vei întoarce, nu-i aşa? insistă Hafiza.
Yrene se jucă cu firele decolorate de soare ale cotierei scaunului.
- A fost greu să mă uit la el, să îi aud accentul şi... Mâna i se opri.
Dar ai dreptate. Voi... încerca. Doar dacă Adarlanul nu îmi va purta
vreodată pică.
- Te aştepţi să o facă?
- El are prieteni influenţi, care şi-ar putea aminti. însoţitoarea lui
este noul căpitan al gărzii. Familia ei se trage de aici şi totuşi ea îi
serveşte pe ei.
- Şi ce îţi spune asta?
întotdeauna era o lecţie, întotdeauna era un test.
- îmi spune... Yrene expiră. îmi spune că nu ştiu la fel de mult pe cât
am presupus. Ea îşi îndreptă spatele. Dar înseamnă şi că asta nu le
scuză greşelile.
Totuşi, întâlnise destui oameni răi în viaţa ei. Trăise printre ei, îi
servise, în Innish. Se uitase în ochii căprui ai lordului Westfall şi, în
sinea sa, ştiuse că nu era unul dintre ei. Nici însoţitoarea lui.
Iar la vârsta lui... Fusese mic atunci când se comiseseră atât de multe
dintre atrocităţi. Tot ar fi putut juca un rol, şi mult mai multe fuseseră
făcute în ultimii ani - suficiente încât să i se facă rău la gândul acesta -,
dar...
- Rana de la coloana lui, spuse Yrene. Pretinde că e din cauza unei
magii întunecate.
Magia ei se retrăsese la semnul ca o pată. Se ondulase în retragere.
-O?
Ea tremură.
- Eu... nu m-am mai simţit niciodată aşa. Ca şi când ar fi fost
putrezită şi totuşi goală. Rece precum cea mai lungă noapte de iarnă.
- Va trebui să te cred pe cuvânt.
Yrene pufni, recunoscătoare pentru umorul sec. într-adevăr, Hafiza
nici măcar nu văzuse zăpada. Cu clima caldă din Antica, tot timpul
anului, cel mai apropiat semn de iarnă din ultimii doi ani fusese,
 Turnul zorilor 77

probabil, o crustă de gheaţă ce strălucise peste lavandă şi lămâi într-o

dimineaţă.
- A fost... Yrene alungă amintirea ecoului reţinut încă în acea
cicatrice. Nu era o rană magică pe care să o mai fi întâlnit.
- Va afecta vindecarea coloanei lui?
- Nu ştiu. Nu am încercat să cercetez cu puterea mea, dar... Te voi
anunţa.
- Sunt la dispoziţia ta.
- Chiar dacă acesta este testul meu final?
- O bună vindecătoare, spuse Hafiza zâmbind, ştie când să ceară
ajutorul.
Yrene dădu absentă din cap. Şi când s-ar fi întors acasă, la război şi
vărsare de sânge, la cine ar fi apelat?
- Voi reveni, spuse ea în cele din urmă. Mâine. Vreau să studiez
diseară rănile coloanei şi paralizia în bibliotecă.
- O voi anunţa pe bucătăreasă unde să te găsească.
Yrene îi zâmbi Hafizei.
- Nimic nu îţi scapă, nu-i aşa?
Privirea cu subînţeles a Hafizei nu era liniştitoare.

Vindecătoarea nu se întoarse în acea zi. Nesryn aşteptă încă o oră,

apoi două, Chaol umplându-şi timpul citind în salon, înainte ca ea să
declare, în sfârşit, că pleca să-şi vadă familia.
Trecuseră câţiva ani de când îşi văzuse mătuşa, unchiul şi pe copiii
lor. Se ruga ca ei să fie tot în casa unde îi vizitase ultima dată.
Nu prea dormise. Abia reuşise să gândească sau să simtă lucruri ca
foamea sau extenuarea din cauza gândurilor care o răvăşeau.
Vindecătoarea cu lipsa ei de răspunsuri nu o calmase.
Şi fară o întâlnire oficială programată cu khaganul sau copiii lui în
acea zi...
- Pot să-mi ţin singur de urât, ştii, spuse Chaol, lăsând cartea în
poală când Nesryn se uită din nou la uşa holului. Te-aş însoţi, dacă aş
putea.
- Curând vei putea să o faci, îi promise ea.
Vindecătoarea păruse destul de pricepută, în ciuda refuzului de
78 SARAH J. MAAS

a le da măcar o urmă de speranţă.

Dacă femeia nu îi putea ajuta, atunci Nesryn avea să găsească pe
altcineva. Şi pe o alta. Chiar dacă trebuia să implore ajutorul Marii
Vindecătoare.
- Pleacă, Nesryn, îi ordonă Chaol. Nu vei avea linişte până nu o faci.
Ea îşi masă gâtul, apoi se ridică din locul de pe canapeaua aurie şi
veni spre el. îşi sprijini mâinile pe cotierele scaunului său, acum
poziţionat lângă uşile grădinii. îşi apropie faţa de a lui, mai aproape
decât fusese în ultimele zile. Ochii lui păreau... cumva mai luminoşi.
Puţin mai bine decât ieri.
- Mă întorc cât de repede pot.
El îi zâmbi tăcut.
- Nu te grăbi. Vizitează-ţi familia.
El nu îşi văzuse mama sau fraţii de câţiva ani, după cum îi spusese.
Tatăl lui... Chaol nu vorbea despre tatăl lui.
- Poate, spuse ea încet, obţinem un răspuns pentru vindecătoare.
El clipi.
- Să vedem dacă... până la capăt, murmură ea.
Lumina din ochii lui dispăru subit.
Ea se retrase repede. El o oprise pe navă, când, practic, sărise peste
el. Şi, văzându-1 mai devreme fără cămaşă, muşchii spatelui şi ai
abdomenului unduindu-se... Aproape o implorase pe vindecătoare să o
lase pe ea să-1 examineze.
jalnic. Deşi nu ştiuse niciodată să îşi evite poftele. începuse să se
culce cu el în acea vară pentru că nu i se părea că avea rost să se opună.
Chiar dacă nu ţinea la el, nu aşa cum o facea acum.
Nesryn îşi trecu o mână prin păr.
- Mă întorc înainte de cină.
Chaol îi făcu semn să plece, şi deja citea din nou cartea când ea
părăsi camera.
Ei nu îşi făcuseră promisiuni, îşi aminti ea. Ştia că înclinaţiile lui îl
impulsionaseră să vrea să fie lângă ea, să o respecte, iar în vara aceasta,
când castelul se prăbuşise şi îl crezuse mort... Nu cunoscuse niciodată o
asemenea frică. Nu se rugase niciodată aşa cum o făcuse în acele clipe -
până ce focul lui Aelin o cruţase de moarte, iar Nesryn se rugase ca ea
să-1 fi cruţat şi pe el.
 Turnul zorilor 79

Nesryn alungă gândurile acelor zile când merse pe holurile palatului,

amintindu-şi vag unde să găsească porţile spre oraş. Ce crezuse că voia,
ce era mai important - sau fusese. Până ce khaganul spusese noutăţile.
Ea îşi părăsise familia. Ar fi trebuit să fie acolo, să-i protejeze pe
copii, pe tatăl bătrân şi pe sora veselă şi plină de viaţă.
- Căpitane Faliq.
Nesryn se opri la vocea plăcută, la titlul la care abia se obişnuise să
răspundă. Stătea la una dintre răscrucile palatului, drumul din faţă
ducând-o spre porţile de la intrare, dacă ar fi mers în continuare.
Observase fiecare ieşire pe lângă care trecuseră.
Iar la capătul holului care îl intersecta pe al ei era Sartaq.
Nu mai avea hainele elegante din ziua precedentă. Prinţul purta
acum haine mulate din piele, umerii fiindu-i acoperiţi cu o armură
simplă şi totuşi robustă, întărită la încheieturile mâinilor, la genunchi şi
la tibii. Fără platoşă. Părul lung şi negru fusese împletit la spate, legat cu
o curea subţire din piele.
Ea facu o plecăciune adâncă. Mai adâncă decât ar fi făcut în faţa
celorlalţi copii ai khaganului. Dar era în faţa celui despre care se spunea
că putea fi moştenitorul care într-o zi ar fi putut fi aliatul Adarlanului...
Dacă supravieţuiau.
- Te grăbeai, spuse Sartaq, observând holul pe care mersese ea.
- Eu... am rude în oraş. Mă duceam să îi vizitez. în afară de cazul în
care înălţimea Ta are nevoie de mine, adăugă fară tragere de inimă.
Un zâmbet strâmb îi înfrumuseţă chipul, iar ea îşi dădu seama că îi
răspunsese în limba ei. în limba lor.
- Mă îndrept spre Kadara. Cu rukul meu, o lămuri vorbindu-i şi el pe
limba lui.
- Ştiu, spuse ea. Am auzit poveştile.
- Chiar şi în Adarlan? El ridică o sprânceană.
Era un războinic şi un fermecător. O combinaţie periculoasă, deşi ea
nu îşi amintea să fi spus ceva despre o soţie. într-adevăr, nu avea niciun
inel pe deget.
- Chiar şi în Adarlan, spuse Nesryn, deşi nu menţionă că era posibil
ca oamenii obişnuiţi, de pe stradă, să nu ştie asemenea poveşti. Dar în
casa ei... o, da. Prinţul înaripat, îi ziceau ei.
- Pot să te însoţesc? Străzile sunt un labirint, chiar şi pentru mine.
Era o ofertă generoasă, o onoare.
80 SARAH J. MAAS

- Nu, ţi-aş întârzia zborul.

Spusese asta poate pentru că nu ştia cum să discute cu un asemenea
bărbat - născut şi educat pentru putere, obişnuit cu femei elegante şi
politicieni vicleni. Deşi călăreţii de ruk, spunea legenda, puteau veni de
oriunde.
- Kadara este obişnuită să aştepte, spuse Sartaq. Lasă-mă cel puţin
să te conduc la porţi. Străjerii sunt alţii azi, şi le voi spune să îţi reţină
chipul astfel încât să te poată lăsa să intri din nou.
Deoarece cu hainele ei, părul neîmpodobit... într-adevăr, era posibil
ca străjerii să nu o lase să treacă. Ceea ce ar fi fost... îngrozitor.
- Mulţumesc, spuse şi veni lângă el.
Trecură tăcuţi de steagurile albe ce fluturau de la una dintre ferestrele
deschise. în ziua precedentă, Chaol îi spusese că Kashin îşi făcea griji că
moartea surorii lor mai mici fusese plănuită - că unul dintre agenţii lui
Perrington ar fi putut fi răspunzător de acea tragedie, ceea ce înfipsese
sămânţa groazei în ea. Şi o făcuse să analizeze fiecare chip pe care îl
întâlnea, să se uite cu atenţie la fiecare umbră.
Păstrând un ritm lin lângă el, Nesryn se uită la Sartaq când trecură pe
lângă acele steaguri. Prinţul dădu din cap spre câţiva bărbaţi şi câteva
femei în veşminte aurii de viziri.
Nesryn se trezi întrebând:
- Chiar sunt treizeci şi şase?
- Numerele ne fascinează, deci, da. El pufni, sunetul nefiind deloc
caracteristic unui prinţ. Tatăl meu s-a gândit să reducă numărul la
jumătate, dar s-a temut mai mult de furia zeilor decât de consecinţele
politice.
Părea o gură de aer rece de toamnă să audă şi să vorbească limba ci.
Să fie ceva normal şi să nu se uite lumea la ea cu gura căscată. Mereu se
simţea aşa când venea aici.
- Lordul Westfall s-a întâlnit azi cu vindecătoarea?
Nu era niciun rău în a spune adevărul, hotărî Nesryn, aşadar spuse:
- Da, cu Yrene Towers.
- A. Faimoasa Doamnă Aurie.
-O?
- Este uimitoare, nu?
Nesryn schiţă un zâmbet.
- Observ că o agreezi.
 Turnul zorilor 81

Sartaq chicoti.
- O, nu aş îndrăzni. Fratele meu Kashin nu ar fi mulţumit.
- E ceva între ei? Hasar aşa dăduse de înţeles.
- Sunt prieteni - sau erau. Nu i-am văzut vorbind de câteva luni, dar
cine ştie ce s-a întâmplat? Deşi presupun că nu sunt mai bun decât
bârfitorii de la Curte pentru că îţi spun.
- Este totuşi bine de ştiut, dacă lucrăm cu ea.
- Evaluarea lordului Westfall a fost una pozitivă?
Nesryn ridică din umeri.
- A ezitat să confirme.
- Multe vindecătoare fac asta. Nu le place să dea speranţe şi să le ia.
El îşi aruncă peste umăr coada. Deşi îţi voi spune şi că Yrene 1-a
vindecat pe unul dintre călăreţii darghani ai lui Kashin iarna trecută,
când a avut o rană asemănătoare. Iar vindecătoarele tratează de mult
timp asemenea răni printre triburile de călăreţi şi printre rukhinii mei.
Ştiu ce să facă.
Nesryn îşi reprimă speranţa care răsărea când lumina străluci
înainte... erau uşile deschise spre curtea principală şi porţile palatului.
- De cât timp eşti un călăreţ de ruk, prinţe?
- Credeam că ai auzit poveştile.
Amuzamentul dansă pe chipul lui.
- Doar bârfe. Prefer adevărul.
Ochii negri ai lui Sartaq se opriră asupra ei, concentrarea fermă fiind
suficientă încât să o facă să se bucure că nu era privită prea des. Nu era
înfricoşător, ci... tulburător să simtă greutatea acelei priviri doar asupra
ei. Era privirea unui vultur - a unui ruk. Intensă şi pătrunzătoare.
- Aveam doisprezece ani când tatăl meu ne-a adus pe toţi la cuibul
montan. Iar când m-am furişat şi am încălecat chiar rukul căpitanului,
zburând pe cer şi cerându-le să mă urmărească... Tata mi-a spus că
dacă m-aş fi strivit de stânci, aş fi meritat să mor pentru prostia mea.
Ca pedeapsă, mi-a ordonat să trăiesc printre rukhini până când voi fi
în stare să demonstrez că nu am fost un idiot - o viaţă întreagă, sugeră
el.
Nesryn râse încet şi clipi la lumina soarelui când ieşiră în curtea
mare. Bolţile ornamentate şi stâlpii fuseseră sculptaţi cu floră şi faună,
palatul ridicându-se în spatele lor ca un leviatan.
82 SARAH J. MAAS

- Din fericire, nu am murit din prostie şi, în schimb, a ajuns să îmi

placă stilul lor de viaţă şi să călăresc. M-au chinuit pentru că eram
prinţ, dar mi-am dovedit râvna destul de curând. Kadara a ieşit din ou
când aveam cincisprezece ani şi am crescut-o eu. De atunci, nu am
avut alt ruk. Mândria şi afecţiunea străluciră în acei ochi negri.
Şi totuşi, Nesryn şi Chaol i-ar fi cerut, l-ar fi implorat să ia îndrăgitul
ruk în lupta împotriva balaurilor mult mai mari şi cu o putere mult mai
brută. Cu venin în cozi. Stomacul ei se agită.
Ajunseră la porţile principale înalte, mica uşă tăiată în plăcile imense
de bronz ghintuit fiind lăsată deschisă ca să permită accesul trecătorilor
care se grăbeau să îşi facă treaba spre şi din palat. Nesryn rămase
nemişcată când Sartaq o prezentă străjerilor înarmaţi la post, ordonându-
le să îi permită accesul nelimitat. Soarele străluci pe mânerele săbiilor
încrucişate pe spate când făcură supuşi o plecăciune, fiecare cu un pumn
deasupra inimii.
Ea văzuse cum Chaol abia se putea uita la ei - la străjerii palatului şi
la cei de pe docuri.
Sartaq o conduse pe mica uşă al cărei bronz era de aproape treizeci
de centimetri, pe o stradă lată şi pavată care se înclina în labirintul de
străzi ale oraşului. Case frumoase, reşedinţele celor bogaţi care doreau
să locuiască în umbra palatului, erau înşirate pe străzile înconjurătoare.
Dar strada era aglomerată de oameni care îşi vedeau de treburi sau se
relaxau şi chiar şi nişte călători care urcaseră tocmai până aici ca să se
uite cu gura căscată la palat încercară acum să privească prin mica uşă
prin care trecuseră Nesryn şi Sartaq pentru a zări curtea de dincolo.
Niciunul nu păru să îl recunoască pe prinţ - deşi ea ştia că străjerii de pe
stradă, postaţi la porţi, monitorizau fiecare mişcare şi cuvânt.
O privire spre Sartaq o asigură că şi prinţul era conştient de
împrejurimile lui în timp ce stătea dincolo de porţi, ca şi când ar fi fost
un om simplu. Ea studie străzile aglomerate din faţă, ascultând vuietul.
Ar fi trebuit să meargă pe jos o oră ca să ajungă la casa familiei ei din
partea cealaltă a oraşului, dar chiar şi mai mult cu o trăsură sau călare pe
cal, din cauza traficului aglomerat.
- Eşti sigură că nu ai nevoie de un însoţitor?
Nesryn schiţă un zâmbet când îl văzu uitându-se pieziş la ea.
- Mă descurc singură, prinţe, dar mulţumesc pentru onoarea făcută.
 Turnul zorilor 83

Sartaq o măsură din priviri - evaluarea rapidă a războinicului, într-

adevăr, era un bărbat care nu avea de ce să se teamă când ieşea dincolo
de zidurile palatului.
- Dacă vei avea vreodată timp sau vei fi interesată, ar trebui să vii
pentru o călătorie. Aerul de deasupra este liber - nu ca praful şi sarea
de aici.
Suficient de liber ca urechile indiscrete să nu îi poată auzi.
Nesryn facu o plecăciune adâncă.
- Mi-ar plăcea foarte mult.
Simţi că prinţul încă o privea în timp ce ea porni pe strada însorită,
ferindu-se de cărucioarele şi mijloacele de transport care luptau să-şi
facă loc, dar nu îndrăzni să privească înapoi. Nu era pe deplin sigură de
ce.
 CAPITOLUL 7

Chaol aşteptă treizeci de minute după plecarea lui Nesryn înainte să

o cheme pe Kadja. Ea aşteptase pe holul exterior şi se strecură în
apartamentul lui la câteva momente după ce îi strigase numele.
Zăbovind pe hol, el o urmări pe servitoare apropiindu-se, paşii liindu-i
uşori şi rapizi, privind în jos cât aşteptă ordinul lui.
- Vreau să îţi cer o favoare, spuse el încet şi clar, învinuindu-se
pentru că nu învăţase halha în anii în care o studiase Dorian.
Un semn din cap fu singurul ei răspuns.
- Vreau să te duci la docuri, ori acolo unde sosesc informaţiile, ca să
afli dacă sunt noutăţi despre atacul asupra Riftholdului.
Kadja fusese cu o zi în urmă în sala tronului - auzise fără îndoială de
asta, iar el se gândise dacă să îi ceară sau nu lui Nesryn să facă nişte
cercetări cât era în oraş, dar dacă ştirile ar fi fost sumbre... nu voia ca ea
să le afle singură. Să le suporte singură, pe tot drumul de întoarcere spre
palat.
- Crezi că poţi face asta?
Kadja îşi ridică în cele din urmă privirea, deşi îşi păstră capul plecat.
- Da, spuse ea simplu.
El ştia că, foarte probabil, ea dădea socoteală unuia dintre nobilii sau
vizirii din palat. Dar să ceară mai multe informaţii, în timp ce cu
siguranţă era un aspect al comportamentului lui care nu ar fi lăsat
gazdele indiferente, nu era nicio ameninţare pentru cauza lui.
Iar dacă ele ar fi considerat că era o slăbiciune sau o prostie să-şi facă
griji pentru patria lui, atunci puteau se ducă naibii.
- Bun, spuse Chaol, scaunul de sub el scârţâind când îl împinse
treizeci de centimetri înainte şi încercă să nu se încrunte la acel sunet,
la corpul lui nemişcat. Şi mai trebuie să îţi cer o favoare.
 Turnul zorilor 85

Doar pentru că Nesryn era ocupată cu familia ei, nu însemna că el

trebuia să stea degeaba.
Dar când Kadja îl lăsă în camera lui Arghun, se întrebă dacă ar fi
trebuit să aştepte întoarcerea lui Nesryn ca să aibă această întâlnire.
Anticamera prinţului cel mai mare era la fel de spaţioasă ca tot
apartamentul lui Chaol. Era un spaţiu lung şi oval, al cărui capăt
îndepărtat se deschidea într-o curte împodobită cu fântâni scânteietoare,
patrulată de doi păuni albi. El îi văzu trecând în grabă, penele albe
urmându-i pe gresie, coroanele lor delicate săltând la fiecare pas.
- Sunt frumoşi, nu-i aşa?
Un rând de uşi sculptate închise se deschiseră în stânga, dezvăluind
prinţul cu privire rece şi faţa trasă, atent la păsări.
- Uimitori, recunoscu Chaol, urând felul în care fu nevoit să-şi înalţe
capul ca să îl privească pe bărbat în ochi. Dacă ar fi stat în picioare, ar
fi fost cu zece centimetri mai înalt, capabil să-şi folosească statura în
avantajul său în timpul acestei întâlniri. Dacă ar fi stat în picioare...
El nu continuă să se gândească la asta. Nu acum.
- Sunt perechea mea preferată, spuse Arghun, fluent în limba
maternă a lui Chaol. Ţara mea este plină de puii lor.
Chaol căută un răspuns, ceva ce Dorian sau Aelin ar fi zis cu
uşurinţă, dar nu găsi nimic. Absolut nimic care să nu pară stupid sau
lipsit de sinceritate. Aşadar, el adăugă:
- Sunt sigur că este ceva minunat.
Arghun se strâmbă.
- Dacă le ignori ţipetele în anumite momente ale anului. Chaol îşi
încleştă maxilarul. Oamenii lui mureau în Rifthold, dacă
nu erau deja morţi, şi el discuta despre ţipete şi păsări frumoase... asta
trebuia să facă el?
Se gândi dacă să răspundă evaziv sau să treacă la subiect, dar Arghun
spuse:
- Presupun că ai venit ca să mă întrebi ce ştiu despre oraşul tău.
Privirea rece a prinţului se îndreptă în cele din urmă spre el, iar
Chaol se uită în ochii lui. Asta - privitul ochi în ochi - era ceva ce putea
face. O făcuse suficient cu străjerii şi curtenii nesupuşi.
- I-ai oferit informaţiile tatălui tău. Vreau să ştiu cine ţi-a dat
detaliile atacului.
86 SARAH J. MAAS

Amuzamentul lumină ochii căprui ai prinţului.

- Un om sincer.
- Oamenii mei suferă. Aş vrea să ştiu cât de multe posibil.
- Ei bine, spuse Arghun, luând o scamă agăţată de broderia aurie a
tunicii de culoarea smaraldului, în spiritul sincerităţii, nu îţi pot spune
absolut nimic.
Chaol clipi - o singură dată şi încet.
Arghun continuă, întinzând o mână spre uşile exterioare:
- Ne urmăresc prea mulţi ochi, lord Westfall, iar faptul că sunt văzut
cu tine trimite un mesaj, bun sau rău, indiferent de ce discutăm.
Aşadar, chiar dacă îţi apreciez vizita, îţi voi cere să pleci.
Servitorii care aşteptau la uşă înaintară, probabil ca să îi împingă
scaunul.
Iar când îl văzu pe unul dintre ei întinzându-şi mâinile spre spătarul
scaunului său...
Chaol îşi dezgoli dinţii la servitor, oprindu-1 pe loc.
- Nu o face.
Indiferent dacă bărbatul vorbea sau nu limba lui, înţelese clar
expresia de pe chipul său.
Chaol se întoarse din nou spre prinţ.
- Chiar vrei să jucăm jocul acesta?
- Nu este un joc, spuse Arghun cu hotărâre, mergând spre biroul în
care se ascunsese. Informaţiile sunt corecte. Spionii mei nu inventează
poveşti ca să se distreze. îţi urez o zi bună.
Iar apoi uşile duble ale biroului prinţului se închiseră.
Chaol se gândi să bată la acele uşi până ce Arghun ar fi început să
vorbească, probabil dându-i şi un pumn în faţă prinţului... dar cei doi
servitori din spatele lui aşteptau. Urmăreau.
întâlnise destui curteni în Rifthold încât să simtă când cineva minţea,
chiar dacă acele simţuri îl dezamăgiseră atât de spectaculos în ultimele
luni. Cu Aelin. Cu ceilalţi. Cu... tot.
Dar credea că Arghun nu minţea.
Riftholdul fusese prădat. Dorian era tot dispărut, iar soarta poporului
său, necunoscută.
Nu i se împotrivi din nou servitorului când bărbatul înaintă ca să-1
însoţească înapoi în camera sa. Iar asta poate că îl enervă maţ mult decât
orice altceva.
 Turnul zorilor 87

Nesryn nu se întoarse la cină.

Chaol nu le permise khaganului, copiilor lui sau celor treizeci şi şase
de viziri cu ochi de uliu să simtă îngrijorarea care îl distrugea cu flecare
minut în care ea nu apărea de pe unul dintre holuri ca si li se alăture în
sala mare. Plecase de câteva ore, fară să dea niciun semn de viaţă între
timp.
Până şi Kadja se întorsese, cu o oră înaintea cinei, şi o privire la
chipul ei de un calm precaut îi spuse totul: nici ea nu aflase nimic nou la
docuri despre atacul asupra Riftholdului. îi confirmă doar ce afirmase
Arghun: căpitanii şi negustorii vorbiseră cu surse credibile, care fie
navigaseră pe lângă Rifthold, fie abia scăpaseră. Atacul avusese loc într-
adevăr, fară a se şti nimic despre numărul de vieţi pierdute sau despre
starea oraşului. Tot negoţul de pe continentul sudic era oprit - cel puţin
spre Rifthold şi în orice regiune la nord de oraş, care necesita trecerea
prin apropierea lui. Nu sosise nicio veste despre soarta lui Dorian.
Faptul acesta îl apăsa, împovărându-1 şi mai mult, dar îl trecuse
repede în plan secundar, imediat ce terminase să se îmbrace pentru cină
şi aflase că Nesryn nu sosise. Cedă în cele din urmă şi o lăsă pe Kadja să
îl aducă la banchetul din sala mare a khaganului, dar, cu trecerea
lungilor minute şi cu Nesryn încă plecată, era un efort să rămână
neafectat.
I s-ar fi putut întâmpla orice. Orice. Mai ales dacă teoria lui Kashin
despre sora lui moartă era corectă. Dacă agenţii Morathului erau deja
aici, el nu se îndoia că, imediat ce ar fi aflat de sosirea lui şi a lui
Nesryn, ar fi început să îi vâneze.
El ar fi trebuit să se gândească la asta înainte ca ea să plece azi în
oraş. Ar fi trebuit să se gândească dincolo de propriile probleme
blestemate. Dar să ceară ca un străjer să fie trimis să o caute le-ar fi spus
posibililor inamici ce preţuia el mai mult şi le-ar fi arătat unde să
lovească.
Aşadar, Chaol se chinui să înghită mâncarea, abia reuşind să se
concentreze la conversaţia cu oamenii de lângă el. în dreapta lui: Ou va,
însărcinată şi calmă, întreba despre muzică şi dansurile preferate acum
în teritoriile lui; în stânga lui: Arghun, care nu făcea nicio referire la
vizita lui din acea după-amiază şi, în schimb, îl îndemna să discute
despre rute comerciale, vechi şi propuse. Chaol inventă jumătate din
răspunsuri, iar prinţul zâmbi - ca şi când ar fi Ibst conştient de asta.
88 SARAH J. MAAS

Totuşi, Nesryn nu apăru.

Deşi Yrene o făcuse.
Ea intră la jumătatea cinei, îmbrăcată cu o rochie mai elegantă şi
totuşi simplă, de culoarea ametistului, care îi facea pielea arămie să
strălucească. Hasar şi iubita ei se ridicară ca să întâmpine vindecătoarea,
luând-o de mână pe Yrene şi sărutând-o pe braji, iar prinţesa alungă un
vizir aşezat în stânga ei ca să-i facă loc.
Yrene se plecă înaintea khaganului, care o ignoră fară să-i arunce
mai mult de o privire, apoi spre nobilii adunaţi. Arghun nu se de- ranjă
să îi recunoască prezenţa; Duva radie la Yrene, soţul ei tăcut zâmbindu-i
mai discret. Doar Sartaq facu o plecăciune, în timp ce ultimul frate,
Kashin, îi oferi, cu buzele lipite, un zâmbet care nu i se citea în ochi.
Dar privirea lui Kashin zăbovi în direcţia ei suficient de mult timp
când se aşeză lângă Hasar, aşa încât Chaol îşi aminti că prinţesa o
tachinase pe Yrene mai devreme în acea zi.
însă Yrene nu îi zâmbi prinţului, ci doar dădu din cap de la depărtare,
şi se aşeză pe scaunul pe care Hasar îl eliberase pentru ea. începu să
discute cu Hasar şi cu Renia, acceptând carnea pe care o adunase cea din
urmă în farfuria ei, iubita prinţesei insistând că vindecătoarea părea prea
obosită, prea slabă, prea palidă. Yrene acceptă fiecare îmbucătură cu un
zâmbet amuzat şi dând din cap îii semn de mulţumire, fară să privească
în mod voit spre Kashin sau spre Chaol.
- Lordule Westfall, am auzit, zise un bărbat din dreapta lui Chaol, că
ţi-a fost repartizată Yrene.
Nu fu deloc surprins să afle că Kashin se aplecase înainte ca s$
discute cu el.
Şi deloc surprins să vadă avertismentul slab mascat din privirea
bărbatului. Chaol îl văzuse destul de des: „Teritoriul a fost revendicat**
Fie că Yrene era de acord cu asta sau nu.
Chaol presupuse că era în favoarea ei faptul că părea să nu î| acorde
prea multă atenţie prinţului. Deşi nu putea să nu se întrebe de ce stăteau
lucrurile aşa. Kashin era cel mai frumos dintre fraţi, iar Chaol văzuse
femei disperate după atenţia lui Dorian în timpul anilor de la castel.
Kashin avea expresia satisfăcută care licărise deseori pe chipul lui
Dorian.
 Turnul zorilor 89

Cândva - demult. în altă viaţă. înainte de un asasin, un colier şi toate

celelalte lucruri.
Străjerii postaţi prin marea sală prinseră cumva contur, ca şi când ar
fi fost flăcări care îi atrăgeau acum atenţia. Refuză să arunce măcar o
privire spre cel mai apropiat, pe care îl observase din obişnuinţă, stând
la şase metri distanţă de masă. Chiar acolo unde se aflase el cândva,
înaintea altui rege şi a unei alte curţi.
- Da, fu tot ce reuşi să spună Chaol.
- Yrene este cea mai pricepută vindecătoare a noastră - în afară de
Marea Vindecătoare, continuă Kashin, încă urmărind-o pe femeia care
tot nu îi acorda nicio atenţie şi care părea, într-adevăr, să se adâncească
în conversaţia cu Renia ca şi când ar fi vrut să demonstreze ceva.
- Aşa am auzit.
„Cu siguranţă are cea mai ascuţită limbă", îşi spuse Chaol în gând.
- A primit cea mai mare notă pe care a obţinut-o vreodată cineva la
examenele oficiale, continuă Kashin în timp ce Yrene îl ignoră, un fel
de suferinţă licărind pe chipul prinţului.
- Să vezi cum se împiedică singur, mormăi Arghun peste Duva, soţul
ei şi Chaol ca să îi spună lui Sartaq. Duva îi dădu la o parte braţul lui
Arghun şi se răţoi la el pentru că o întrerupsese din a duce furculiţa la
gură.
Kashin nu păru să audă sau să-i pese de dezaprobarea fratelui său
mai mare. Şi, spre meritul său, nici Sartaq, alegând în schimb să se
întoarcă spre un vizir cu veşminte aurii în timp ce Kashin îi spuse lui
Chaol:
- Note nemaipomenite pentru oricine, ca să nu vorbim pentru o
vindecătoare care e aici de doar puţin mai mult de doi ani.
Altă informaţie. Aşadar, Yrene nu petrecuse mult timp în Antica.
Chaol o văzu pe Yrene urmărindu-1 pe sub sprâncene. Era un
avertisment să nu o atragă în conversaţie.
El cântări meritele ambelor opţiuni: răzbunarea măruntă pentru că îl
chinuise mai devreme sau...
Ea îl ajuta. Sau se gândea să o facă, cel puţin. Ar fi fost prost să o
îndepărteze şi mai mult.
Aşadar, el îi spuse lui Kashin:
- Am auzit că de obicei locuieşti în Balruhn şi te ocupi de armata
terestră.
90 SARAH J. MAAS

Kashin îşi îndreptă spatele.

- Da. în cea mai mare parte a anului, îmi stabilesc reşedinţa acolo şi
supraveghez instrucţia armatei noastre. Dacă nu sunt în Balruhn,
atunci sunt în stepe cu poporul mamei noastre - cu cavaleria.
- Mulţumim zeilor, mormăi Hasar din partea cealaltă a mesei,
atrăgând o privire de avertisment din partea lui Sartaq. Hasar îşi dădu
ochii peste cap şi îi şopti ceva la ureche iubitei sale. Acel ceva o facu
pe Renia să râdă cristalin.
Yrene încă îl urmărea, deşi cam cu supărare - ca şi când simpla
prezenţă a lui Chaol la această masă era suficientă să o facă să îşi
încleşteze maxilarul -, în timp ce Kashin începu să-i explice obiceiurile
din oraşul său de pe coasta sudică şi viaţa cu totul diferită printre
triburile de călăreţi din stepe.
Chaol îi aruncă lui Yrene o privire la fel de nemulţumită în clipa în
care Kashin se opri ca să bea vin, iar apoi îi adresă prinţului ne«i
numărate întrebări privitoare la viaţa lui. Erau informaţii utile, îşi dădu
el seama, despre armata lor.
Nu era singurul care îşi dădu seama de asta. Arghun interveni când
fratele său era în mijlocul frazei despre forjele pe care le construiseră în
apropiere de ţărmurile nordice:
- Hai să nu discutăm afaceri la cină, frate.
Kashin închise gura, ca un soldat instruit.
Şi, cumva, Chaol ştiu - atât de repede - că Kashin nu era luat în
considerare pentru tron. Nu când el se supunea fratelui mai mare ca un
războinic de rând. Totuşi, părea cumsecade. O companie mai bună decât
sarcasticul şi distantul Arghun sau decât Hasar, care era ca o lupoaică.
Faptul în sine nu explica pe deplin nevoia cumplită a lui Yrene de a
se îndepărta de Kashin. Nu că asta îl privea sau îl interesa. Cu siguranţă
nu când gura lui Yrene se încorda dacă întorcea măcar capul spre Chaol.
Ar fi putut să i-o spună, să o întrebe dacă asta însemna că hotărâse să
nu îl trateze. Dar, dacă o agrea Kashin, cu sau fără refuzul subtil al lui
Yrene, cu siguranţă nu ar fi fost o mişcare înţeleaptă să discute cu ea
despre asta în acel moment.
în spate se auziră paşi, dar era doar soţul unui vizir, venit să îi
şoptească ceva la ureche înainte să dispară.
Nu era Nesryn.
 Turnul zorilor 91

Chaol studie farfuriile împrăştiate pe masă, calculând felurile

rămase. Cu festinul, masa din seara precedentă durase o veşnicie, încă
nu fusese adus niciun desert.
Se uită din nou spre ieşiri, sărind peste gărzile postate acolo,
căutând-o pe ea.
întorcându-se din nou spre masă, Chaol o văzu pe Yrene cerce-
tându-1. îngrijorarea şi nemulţumirea tot îi întunecau ochii aurii, dar....
era şi un avertisment.
Ştia pe cine căuta el şi a cui absenţă îl chinuia.
Spre uimirea lui, ea scutură subtil din cap. „Nu te da de gol, păru să-i
spună. Nu le cere să o caute."
El ştia deja asta, dar dădu concis din cap spre Yrene şi continuă
discuţia de la masă.
Kashin încercă să o implice pe Yrene în conversaţie, dar de fiecare
dată fu prompt şi politicos oprit prin răspunsuri simple.
Poate dispreţul vindecătoarei pentru Chaol din acea dimineaţă era,
pur şi simplu, parte din natura ei, şi nu ura născută din cucerirea
Adarlanului. Sau poate că doar ura bărbaţii. Era greu să nu te uiţi la
cicatricea discretă de pe gâtul ei.
Chaol reuşi să aştepte până sosi desertul înainte să se prefacă
extenuat şi să plece de la masă. Kadja era deja acolo, aşteptând lângă cei
mai îndepărtaţi stâlpi ai sălii, împreună cu ceilalţi servitori, şi nu spuse
nimic în timp ce îi împinse scaunul, fiecare zăngănit fa- cându-1 să
scrâşnească din dinţi.
Yrene nu spuse niciun cuvânt la plecare şi nici nu îi promise că avea
să revină în ziua următoare. Nici măcar nu se uită în direcţia lui.
Dar Nesryn nu era în cameră când el se întoarse. Iar dacă ar fi căutat-
o, dacă ar fi atras atenţia spre ameninţare, spre apropierea dintre ei şi a
faptului că orice inamic s-ar fi putut folosi de asta împotriva lor...
Aşadar, aşteptă. Ascultă fântâna din grădină, cântecul privighetorii
cocoţate într-un smochin şi sunetul constant al ceasului de pe poliţa din
salon.
Se facu ora unsprezece. Douăsprezece. îi spuse Kadjei să meargă la
culcare - că avea să-şi poarte singur de grijă şi să se urce în pat. Ea nu
plecă, ci ocupă un loc rezemându-se de zidul pictat al holului, ca să
aştepte.
Era aproape ora unu când uşa se deschise.
92 SARAH J. MAAS

Nesryn se strecură înăuntru. El ştia asta doar pentru că îi învăţase

sunetele mişcărilor.
Ea văzu lumânările din salon şi intră.
Nu avea niciun semn. Doar... radia. Obrajii îi erau roşii şi ochii mai
strălucitori decât fuseseră în dimineaţa aceea.
- îmi pare rău că am ratat cina, fu tot ce spuse ea.
Răspunsul lui fu încet, gutural.
- Ştii cât de îngrijorat am fost?
Ea se opri, părul legănându-i-se odată cu mişcarea.
- Nu ştiam că trebuie să îţi dau de veste când vin şi când plec. Mi-ai
spus să plec.
- Te-ai dus într-un oraş străin şi nu te-ai întors când ai spus că o vei
face.
Fiecare cuvânt era tăios.
- Nu este un oraş străin... nu pentru mine.
El lovi cotiera scaunului cu palma.
- Una dintre prinţese a fost ucisă în urmă cu câteva săptămâni. O
prinţesă. în propriul palat - tronul celui mai puternic imperiu din lume.
Ea îşi încrucişă braţele.
- Nu ştim dacă a fost o crimă. Kashin pare să fie singurul care crede
asta.
Era irelevant, chiar dacă abia îşi amintise să îşi studieze tovarăşii de
la cina din seara aceea în căutarea oricărei urme a prezenţei unui valg. El
spuse prea încet:
- Nici măcar nu am putut pleca să te caut. Nu am îndrăznit să le
spun că ai dispărut.
Ea clipi, lent şi prelung.
- Ai mei s-au bucurat să mă vadă, în caz că te întrebai. Iar ieri au
primit o scrisoare scurtă de la tatăl meu. Ei au scăpat. începu să-şi
descheie jacheta. Ar putea fi oriunde.
- Mă bucur să aud asta, spuse Chaol printre dinţi, cu toate că ştia că
faptul de a nu şti unde era familia ei urma să o roadă la fel de mult ca
groaza din ultimele zile, în care se întrebase dacă supravieţuiseră.
El spuse cât de calm reuşi:
- Chestia asta dintre noi nu funcţionează dacă nu-mi spui unde eşti
sau dacă planurile tale se schimbă.
 Turnul zorilor 93

- Am fost acasă la ei şi am luat cina. Am pierdut noţiunea timpului.

M-au implorat să rămân.
- Ştii că trebuia să-mi dai de veste. Mai ales după rahaturile prin care
am trecut.
- Nu am de ce să mă tem în oraşul acesta - în locul acesta.
O spuse destul de tăios încât el să îşi dea seama că în Rifthold... în
Rifthold se temea.
Lui nu îi plăcea că ea simţea asta, ura situaţia şi... totuşi:
- Nu pentru asta luptăm? Ca pământurile noastre să poată fi la fel de
sigure într-o zi?
Chipul ei se întunecă.
-Da.
Ea termină să-şi descheie jacheta, scoţând-o ca să dezvăluie cămaşa
de dedesubt, şi o aruncă peste umăr.
- Mă duc la culcare. Ne vedem mâine dimineaţă.
Nu aşteptă ca el să-şi ia rămas-bun înainte să intre în camera ei şi să
închidă uşa.
Chaol rămase câteva minute lungi în salon, aşteptând ca ea să iasă.
Iar când o lăsă, în sfârşit, pe Kadja să îl aducă în camera lui şi să îl ajute
să se schimbe în hainele de culcare, după ce ea stinse lumânările şi plecă
în linişte, el aşteptă să se deschidă uşa.
Dar Nesryn nu intră. Iar el nu putea ajunge la ea - nu fară să o
trezească pe biata Kadja de oriunde ar fi dormit, atentă la orice sunet i-ar
fi spus că prezenţa ei era necesară.
încă o aştepta pe Nesryn când somnul îl acapară.
 QAPITOLUL 8

Yrene se asigură să ajungă la timp în dimineaţa următoare. Nu

anunţase dinainte, dar era dispusă să parieze că lordul Westfall şi noul
căpitan aveau să o aştepte la ora zece deşi, după încruntarea pe care i-o
aruncase seara trecută, se întrebă dacă el nu se îndoia de întoarcerea ei.
Nu îi păsa ce credea el.
Ea se gândi să aştepte până la unsprezece, de vreme ce Hasar şi
Renia o scoseseră în oraş la băut în seara dinainte - sau, mai degrabă,
Yrene le urmărise pe ele bând, sorbind din propriul pahar cu vin - şi se
urcase în patul ei din Torre aproape de ora două. Hasar îi oferise un
apartament la palat pentru acea noapte, dar având în vedere că abia
reuşiseră să scape neînsoţite de Kashin în cârciuma liniştită şi elegantă
din Cartierul Trandafirilor, Yrene nu îşi dorea să rişte să dea din nou
peste el.
La drept vorbind, oricând le-ar fi ordonat khaganul copiilor săi să se
întoarcă la diversele avanposturi, nu ar fi fost destul de curând. Ei
rămăseseră la palat după moartea lui Tumelun - despre care Hasar
refuzase să vorbească. Yrene nu o cunoscuse prea bine pe cea mai tânără
prinţesă, fata petrecându-şi o mare parte din timp cu Kashin printre
darghanii din stepe şi în oraşele împrăştiate în jurul lor. Dar, în primele
zile de după găsirea trupului lui Tumelun, după ce Hafiza confirmase că
fata sărise de la balcon, Yrene avusese impulsul de a-1 căuta pe Kashin.
Să îi ofere condoleanţe, da, dar şi să vadă cum se simţea.
Yrene îl cunoştea destul de bine încât să înţeleagă că, în ciuda felului
de a fi relaxat şi netulburat pe care îl prezenta lumii, în ciuda imaginii
soldatului disciplinat care asculta toate ordinele tatălui său şi îşi
comanda curajos armata terestră... în spatele chipului zâmbitor era o
mare agitată de suferinţă, pentru că el se întreba ce ar fi putut face
diferit.
 Turnul zorilor 95

Lucrurile deveniseră într-adevăr ciudate şi îngrozitoare între Yrene şi

Kashin, dar... ei încă îi păsa. Totuşi, nu îl căutase. Nu îşi dorise să
deschidă acea uşă pe care îşi petrecuse câteva luni încercând să o
închidă.
Se urâse şi se gândise la asta cel puţin o dată pe zi. Mai ales când
zărea steagurile albe fluturând prin oraş, prin palat. La cina de seara
dinainte, se străduise să nu se simtă copleşită de ruşine când îl ignorase
şi îi suportase laudele, mândria încă însoţindu-i cuvintele când vorbea
despre ea.
Eretia o făcuse proastă de mai multe ori după ce Yrene îi mărturisise,
în timpul unei vindecări deosebit de istovitoare, ce se petrecuse în stepe
iarna trecută. Yrene ştia că era adevărat - dar ea... ei bine, avea alte
planuri. Visele nu puteau fi amânate sau abandonate cu totul. Aşadar,
imediat ce Kashin şi alţi nobili s-ar fi întors la posturile lor de
conducere... totul ar fi fost din nou mai uşor. Mai bine.
îşi dorea doar ca întoarcerea lordului Westfall în regatul său
detestabil să nu se bazeze atât de mult de ajutorul ei.
Abţinându-se să nu se încrunte, Yrene îşi îndreptă umerii şi bătu la
uşile apartamentului, servitoarea cu chip frumos răspunzând înainte ca
sunetul să răsune pe hol.
Erau atât de multe în palat, încât Yrene aflase numele doar câtorva,
dar pe aceasta o mai văzuse, îi observase frumuseţea. Suficient încât
Yrene să dea din cap în semn de recunoaştere în timp ce intră.
Servitorii erau plătiţi bine şi trataţi destul de bine, aşa încât
concurenţa era aprigă pentru a prinde un loc în palat - mai ales când
posturile tindeau să rămână în familie şi orice post liber revenea celor
apropiaţi. Khaganul şi Curtea lui îşi tratau servitorii ca pe cetăţeni, cu
drepturi şi legi care să-i protejeze.
Spre deosebire de Adarlan, unde atât de mulţi trăiau şi mureau în
lanţuri. Spre deosebire de cei înrobiţi din Calaculla şi Endovier, cărora
nu li se permitea niciodată să vadă soarele sau să respire aer proaspăt,
familii întregi fiind distruse.
Yrene auzise de masacrele din mine din primăvara aceea. Despre
măcel. Era suficient ca orice expresie neutră să-i dispară de pe chip
înainte să ajungă în salonul generos. Nu ştia ce treabă aveau ei cu
khaganul, dar el cu siguranţă avea grijă de invitaţii săi şi le oferise tot
confortul în timpul şederii la palat.
96 SARAH J. MAAS

Lordul Westfall şi tânărul căpitan stăteau exact unde fuseseră în

dimineaţa dinainte. Niciunul nu părea fericit.
într-adevăr, nici nu se uitau unul la celălalt.
Ei bine, cel puţin niciunul din ei nu avea să se deranjeze cu simulatul
amabilităţii în acea zi.
Lordul o măsura deja pe Yrene din priviri, observând fară îndoială
rochia albastră pe care o purtase în ziua precedentă şi aceiaşi pantofi.
Yrene avea patru rochii, cea purpurie pe care o purtase la cina din
seara trecută fiind cea mai elegantă. Hasar îi promisese întotdeauna să-i
procure cele mai elegante haine, dar prinţesa nu îşi mai amintea a doua
zi. Nu că lui Yrene îi păsa în mod deosebit de asta. Dacă ar fi primit
hainele, s-ar fi simţit obligată să viziteze palatul mai mult decât o facea
deja şi... Da, erau unele nopţi singuratice când se întreba la ce naiba se
gândise îndepărtându-1 pe Kashin, când îşi amintea că majoritatea
fetelor din lume ar fi făcut orice pentru o invitaţie la palat, dar ea nu
avea să rămână aici mult timp. Nu avea rost.
- Bună dimineaţa, spuse noul căpitan Nesryn Faliq.
Femeia părea mai concentrată. Calmă. Şi totuşi, această nouă
încordare dintre ea şi lordul Westfall...
Nu era treaba ei decât dacă interfera cu procesul vindecării.
- Am vorbit cu superioara mea.
Era o minciună deşi, practic, vorbise cu Hafiza.
-Şi?
Niciun cuvânt din partea lordului până acum. El avea cearcăne şi
pielea bronzată era mai palidă decât ieri. Nu arăta dacă era sau nu
surprins că ea se întorsese.
Yrene îşi adunase părul din partea superioară a capului şi îl prinsese
la spate cu un pieptăn din lemn, lăsând restul liber. Era coafura preferată
când lucra.
- Şi aş vrea să te fac să mergi din nou, lord Westfall.
Nicio emoţie nu licări în ochii lordului. Totuşi, Nesryn expiră
tremurând şi se rezemă de pernele moi ale canapelei aurii.
- Cât de probabil este să reuşeşti?
- Am mai vindecat răni la coloană. Deşi a fost un călăreţ care a căzut
de pe cal - nu a fost o rană primită în luptă. Cu s