Prolog

E nevoie de o singură persoană. Un scaun liber, o invitație refuzată, un răspuns

pe jumătate inventat. Atunci oftezi, încerci să zîmbești cît de sincer poți și să spui că
este în regulă. E de înțeles. Lumea nu stă pe loc. Viața găsește felurite metode pentru
a-i îndepărta pe oameni unii de alții.
Am absolvit Liceul Pedagogic Dimitrie Cantemir din Vălimar în vara anului
2007. Eu și clasa mea, douăzeci și doi de prunci fără minte care au stat într-o după
masă într-un careu tremurînd cu diplomele la piept.
Țineam capetele în pămînt pentru a ne ascunde plînsul. Făceam tot felul de
glume idioate pentru a ne distrage atenția. Părea o simplă zi de școală, obișnuită ca
toate celelalte. Dar nu era așa. O știam prea bine. Dar nu voiam să acceptăm.
27 mai 2007. O zi de neuitat. A fost parcă finalul unui serial, în care toată
lumea, toate personajele, chiar și acelea care au contribuit prea puțin la acțiune, se
îmbrățișau, spuneau cuvinte pompoase sau stupide. Toate însă erau sincere.
Era ciudat să-i vezi pe unii profesori cu ochii în lacrimi. Cei de care ne
temeam, sau în fața cărora aveam încredere să ne deschidem sufletul. Aceia plîngeau
cu cel mai mult amar. Ei știau mai bine ce înseamnă despărțirea.
Nu aș îndrăzni să spun că am fost o clasă de copii foarte deștepți. Eram peste
medie, majoritatea. Asta nu înseamnă că nu am copiat cel puțin odată, măcar la
materia aceea de care ne temeam. Cîțiva erau excelenți în ceea ce le plăcea.
Am fost un grup ciudat, un amalgam de personalități. Mă mir că am rezistat
împreună patru ani de zile. Mai mult mă miră cît de repede am devenit prieteni la
cataramă.
A fost probabil alchimie, o magie antică, și neînțeleasă. Irepetabilă. Am trecut
după aceea prin alte școli și compoziția nu s-a mai închegat la fel de puternic. Dacă
patru ani de zile ochii erau îndreptați înspre băncile unde stăteau colegii mei, mai
tîrziu ochii se fixau asupra ușii așteptînd să plecăm de la cursuri.
Vremurile sunt ciudate și inexplicabile. Sfîrșitul vine în cele din urmă.
Inevitabil. Mai bine de jumătate din gașcă a rămas în Vălimar. Au făcut o facultate
prin Giurgiu sau poate au mers puțin mai departe pînă la Craiova.
Cei mai buni au plecat departe. București, vreo doi au ajuns pe la Cluj sau Iași,
nu mai țin minte acum. Majoritatea s-au axat pe meserii de-ale pămîntului, fără prea
multe pretenții. E de înțeles.
Dar veneam mereu înapoi. Ca un bumerang care se întorcea negreșit în mîna
vînătorului, douăzeci și doi de puștani se strîngeau an de an în curtea liceului și apoi
mergeau la un bar unde își povesteau viața.
Cred că Cezar a fost primul care a lipsit. Prima dată nu a dat niciun semn de
viață. Mi-a explicat după aceea că plecase la un tîrg de carte în Germania și nu reușise
să mă contacteze. El a dat semnalul.
Încetul cu încetul, ceea ce păruse o promisiune imposibil de rupt, s-a subțiat
pînă la dispariție. În următorul an, pe lîngă Cezar au mai lipsit Fabian și cu Iulia. Dar
am făcut o altă întîlnire unde au venit ei, dar au lipsit alții. Unitatea compactă nu mai
exista.
Mi-a fost greu să accept atunci. Era legătura care îmi aducea aminte de o viață
mai bună. Pe atunci eram aproape de finalul facultății și eram tot mai stresat de
examene și alte cerințe. Cam de pe atunci a început dependența mea de cofeină.

1
 Aveam nevoie de punctul meu fix în viață. Prietenii mei cei noi nu aveau
același lipici. Nu mă înțelegeau așa cum o făceau liceenii mei. Eram prins între două
luntre și în cele din urmă am căzut în apă.
Imediat după ce și-au terminat facultățile cîțiva au plecat prin alte țări. Unii
fără măcar să anunțe. Asta a durut mai tare. Ceilalți s-au scuzat elegant, au murmurat
un răspuns pe jumătate inventat și au plecat în drumul lor.
Abia atunci am privit și eu ceasul. Oamenii nu stau în loc. Se schimbă. Viața îi
schimbă și-i modelează după poteca pe care se chinuie să o străbată. Unii ajung să nu
mai semene deloc cu cei pe care îi cunoșteam ca pe niște frați. Nu, nu au devenit niște
monștri și nici niște caricaturi. Pur și simplu au devenit alții.
Cumva am refuzat să las ca această unitate să se destrame și mai mult. Am
încercat să țin legătura cît de mult am putut. A fost destul de greu chiar și cu aceia
care au rămas în Vălimar. Ce se mai spun de colegii care au plecat la muncă în
Occident?
Dar i-am urmărit pe fiecare în parte. M-am bucurat cînd au reușit, am fost
dezamăgit atunci cînd au dat-o în bară. Și mereu le-am trimis cîte un mesaj pe telefon.
De cele mai multe ori nu primeam nicio reacție. Puțini mă sunau. Mi-am dat seama că
în vocabularul fiecăruia intrase un cuvînt nou: ocupat.
Și eu eram ocupat, dar încercam să nu mă îngrop în comisioane. Am devenit
soț, mai tîrziu anul acesta voi deveni tată. Pare ireal, avînd în vedere de unde am
început povestea. Dar este adevărul pe care nu vreau să îl mai ascund.
De cînd am urmărit focul de artificii ce invita anul 2017 am știut un lucru.
Anul acesta am o misiune importantă de realizat: să strîng laolaltă gașca pentru
reuniunea de zece ani. Știam că va fi foarte greu, dar în acel moment nu îmi puteam
imagina o rezoluție mai bună pentru anul acela. Și urma să o duc la capăt.

2
 ...

Rumoare în clasă. Ușa se trînti de perete și profesorul ieși din sală. Mai aveau
opt minute din pauză și nicio secundă nu putea fi lăsată la voia întîmplării.
Se privesc unii pe alții. Se foiesc în bănci, se uită în stînga și în dreapta. Parcă
sunt lipiți cu șezutul de scaunele lor. Nu le vine să se ridice. Țin strîns cu mîinile de
caiete, de parcă ar fi în cădere liberă. Așteaptă.
-Haide, băieți, trece timpul!
Un vînt de primăvară trece peste sala cu geamurile închise. E vocea încă
neformată dar autoritară a unui băiat. Era semnalul de care aveau nevoie. Aud
impactul făcut de pași pe pardoseala ceruită și pe neașteptate, în minte le răsare din
nou planul.
Băiatul poartă uniforma liceului. O cămașă albă, suflecată la mîneci, și o
cravată albastră. Chiar la baza cravatei se află emblema liceului, un C stilizat. E
îmbrăcat cu blugi negri, iar din buzunarele doldora se ițesc cîteva hîrtii mîzgălite.
-Hai, măi, Ionuț, Cosmin, veniți încoace! Nu e timp de mîncat acum. Nu ai putut și tu
mînca în timpul orei?
-Nu măi...
-Ai avut ceva mai important de făcut? Ți-ai scris ce a dictat Dom Plictiselo?
Unul dintre băieți se strîmbă înspre cel care îi chema. Însă acesta se încruntă
ușor și îi făcu pe ceilalți să cedeze.
-Bine, măi Căline.
Cu mișcări lente așeză șenvișul înapoi în punga de plastic, pe care o ascunse
mai apoi în străfundurile rucsacului său. Apoi aleargă în fața clasei, la catedră.
-Unde-i Iulia?
-A plecat la baie.
Băiatul cu păr șaten era pierdut.
-Cînd supărare s-a dus? Abia ce s-a sunat!
-Imediat ce a sunat. A ieșit înaintea profului.
Călin rînjește.
-Și mai zici că nu-ți place de ea.
Cosmin roși.
-Nu-i adevărat! Dar mi-a sărit în ochi! A trecut prin fața băncii mele!
-Da, da. Hai că nu avem timp de tachinări acuma. Dar nici nu te relaxa prea tare. Nu
s-a terminat ziua. Cezare, du-te după fata aia.
Un alt băiat, puțin gras, cu ochelari, îl privi confuz pe șeful operațiunii.
-Vrei să merg în baia fetelor?
-Am zis să o aduci pe Iulia. Atît. Cum o faci nu mă interesează.
-Ai putea să-i trimiți un mesaj. Sigur nu e ocupată cu altceva.
Călin îl privi pe Cezar rîzînd pe jumătate.
-Doamne, tot stau și mă întreb cum supărare îți vin ideile astea neghioabe.
-Se numește creativitate. E ceva ce înțeleg doar cei care au peste șapte la romînă.
Privirile colegilor ce stăteau pe margine se mutau de la un băiat la celălalt.
Deși nu săreau ușor la bătaie, un cuvînt rostit prea iute putea fi prea mult. Dar Călin se
relaxă imediat.
-Poetule, mai ușor cu ego-ul că nu mai ai loc în clasă. Deschide-ți geamurile să-i iasă
fumurile din cap.

3
 Ușa clasei se trînti de perete. O fată își ștergea transpirația de pe frunte. Avea
părul castaniu strîns în coadă. Purta și ea cămășa albă iar deasupra o vestă maronie
unduită din cauza opririi bruște.
-Uite-o pe zeița timpului! Hai aici odată!
Alergă printre bănci și sări în spatele lui Cezar. Acesta se încordă pentru a o
susține. Imediat însă aceasta coboară, închizînd cercul conspiratorilor.
-Ce am pierdut?
-Mai nimic, doar jumate de pauză.
-Am avut încredere că voi băieți ați făcut totul cum trebuie.
Călin rînjește.
-Totul e pus la punct de o săptămînă. Dar am nevoie de o repetiție generală. Totul
trebuie să iasă...flawlesh!
Iulia îl privi confuză.
-Cred că vrei să zici flawless. Îți zic și ce înseamnă?
-Mă leși? Mi-a scăpat și mie porumbelul!
-Bine, bine. Tu ești șefu`, ai voie să o dai în bară și noi ne facem că nu vedem.
-Așa-i mai bine. Toată lumea, strîngeți-vă laolaltă.
Chiar dacă toți cei douăzeci și doi de elevi nu puteau să se strîngă ciorchine în
jurul celor trei, erau suficient de aproape încît să-l poată auzi pe Călin. Undeva în
spate, Cosmin își desfăcea pachetul cu mîncare și molfăia în tăcere.
-Ok, știți că ora ce urmează este extrem de importantă. Jucăm o carte importantă.
Domnișoara Ifose-pe-băț a venit aici cu fața ei acră și plicticoasă. Nimeni nu a făcut-o
vreodată să rîdă. Este în joc onoarea noastră ca clasă. Pînă va suna clopoțelul de
pauză, femeia aia tre să rîdă cu lacrimi. Nțeles?
Mai multe zgomote ce mimau acceptul.
-Fiecare își știe partea. Am nevoie de fiecare dintre voi. Altfel, s-ar putea să nu
ajungem să nimerim punctul sensibil. Nu fiți leneși. Și mai ales... zîmbiți.
Clopoțelul sună. Din acel moment mai aveau patru sau cinci minute pînă cînd
profesoara urma să intre în clasă. Fiecare se întoarce la locul său. Caută frenetic
cărțile și caietele. Se așează pe bancă. Șușotelile și sporovăielile cresc în intensitate.
Călin se așează în banca de a treia de la geam, locul său. Alături de el stă
Cezar. Se privesc cu încrederea a doi camarazi de arme. Pentru o clipă se întorc în
spate căutînd-o din priviri pe Iulia. Tasta un mesaj pe telefon. Dar tocmai în acea clipă
își ridică capul. Totul era pregătit pentru marea operațiune.

...

În sala de clasă se instală liniștea. În interiorul fiecărui elev se găsește o

intuiție care îl face conștient de pașii profesorului, simțindu-i pe măsură ce acesta urca
scările și înainta înspre clasă.
Sporovăiala se făcea în șoaptă, pariurile se verificau pe sub bancă, la fel ca
mîncatul. Totul era în tranziție așteptînd momentul în care ordinea va fi restabilită
prin apariția profesorului.
Clanța ruginită se înclină, iar sunetul slab răsuna ca un gong. Gențile se
deschideau înghițind tot ceea ce nu era destinat orei de curs. Te ștergeai pe obraji de
firimituri pe ascuns, îți scoteai căștile din urechi și stingeai melodia pe care o ascultai.
Dădeai cîte un ghiont celui ce ațipea cu capul pe bancă.

4
 Ușa se deschide larg. Un damf de vopsea proaspătă inunda clasa. Zugrăvitul
interior promis în campania electorală a fost amînat pînă după ce școala a început.
Așa că pe coridor se înălțau schele care ocupau spațiul, încurcînd mersul lucrurilor.
Profesoara închise ușa în urma ei. Pășea pe tocuri, grăbită, înspre catedră. Toți
elevii săriră în picioare.
-Bună ziuaaaa!
-Bună ziua.
Vorbi cu o voce destul de nesigură. Profesoara se apropia de vîrsta de treizeci
de ani, deși chipul ei palid și drăgălaș o făcea să pară mai aproape de vîrsta unei
studente. Avea păr roșcat, strîns în coc. Purta ochelari și unghiile aveau nuanță stinsă
de albastru.
Era îmbrăcată cu o bluză largă, verzuie, care părea să-i stînjenească gîtul.
Fusta de o culoare apropiată se termina undeva sub nivelul genunchilor. Își așeză
geanta pe catedra goală și se așeză pe scaun.
Deschide catalogul în tăcere și scoase un stilou dintr-un penar gri decolorat.
Aruncă o privire prin sală încercînd să-și reamintească chipurile unora dintre elevii cu
care interacționase în trecut. Îi era însă destul de greu.
Strigă catalogul. Răspunsurile veneau pe diferite tonalități, de la speriat și
relaxat pînă la ceea ce putea fi numit un țipăt. Era liniște. Bătaia ceasului era
perceptibilă pentru cei cu adevărat atenți.
Termină de rostit toate numele. Închise catalogul. Își așeză ochelarii într-un
toc și își aranjă părul. Se ridică de pe scaun și trecu în față așezîndu-se cu fundul pe
catedră, privind la grupul de adolescenți.
-Avînd în vedere că suntem încă la începutul anului, și nu am apucat să ne cunoaștem
atît de bine, aș vrea să mai țin vreo 2-3 ore în care să îmbinăm acest proces cu acela al
învățării de literatură. Mă gîndesc că pentru unii dintre voi nu e ceva plăcut, sau poate
că nu ați citit atît de mult în afara curiculei. De aceea v-am rugat ca pentru astăzi
fiecare să vorbească despre o operă literară... de care își aduce aminte. V-ați putut
întreba părinții dacă a fost nevoie. Vreau doar să stabilim un dialog fructuos și din
care să învățăm cu toții. Da? Cine vrea să înceapă?
Nimeni nu ridică mîna. Mai mult decît atît, majoritatea evită privirea
prietenos-neutră a profesoarei. Ar fi trebuit să se aștepte la o astfel de reacție în primă
fază.
-Haideți, chiar vreți să vă numesc? Uite...tu, Bogdan.
Băiatul tresări. Se uită lung la profesoară. Aceasta îl încurajă. El se ridică
repede din bancă. Stătu cîteva secunde în picioare apoi se așeză din nou jos. Cotrobăi
ceva prin geantă și apoi se ridică din nou în picioare ținînd în brațe două animale de
pluș.
-Am un cîine și un cățel. A fost cam greu să găsesc rasa care mi-a plăcut. Mie îmi plac
cîinii lup. E un cîine inteligent, sociabil e folosit pentru pază. Este docil și este foarte
loial stăpînului.
-Mulțumesc pentru răspuns... deși nu înțeleg ce legătură are asta cu ceea ce am cerut
eu. Hai să vedem ce a pregătit Andrei.
Băiatul se ridică în picioare. Ținea în brațe o bucată mare din scoarța unui
copac. Profesoara căscă ochii. Elevul începu să legene bucata de lemn.
-Eu am un tei...care se leagănă. Deși teiul nu se leagănă în realitate. Doar cînd bate
vîntul. E o specie de foioasă, trăiește mult, chiar și dincolo de 2.000 de ani... floarea e
bună pentru tratarea răcelii...
Profesoara ridică mîna.

5
-Mulțumesc din nou. Simt că undeva a existat o eroare de comunicare. Hai să
încercăm mai departe. Tu, Emilia, ce ai pregătit.
Se ridică în picioare ținînd o bucată de plumb.
-Evident. Stai jos mulțumesc. Tu, Iulia, te-am reținut ca fiind mai destupată. Fă-mă să
cred că tu ai ceva mai bun de zis.
-Am. Despre George Coșbuc.
-Interesant. Dă-i `nainte.
-Numele său are o etimologie interesantă. George este un nume comun, banal. Coșbuc
provine de la coș, ceea ce înseamnă că strămoșii lui erau colecționari de coșuri, iar
buc înseamnă că cele mai multe le cumpărau din București.
-Suficient! Mulțumesc.
Mai ridică cîteva persoane. De fiecare dată elevul ținea în brațe ceva similar cu
titlul vreun poezii sau a unui roman. Alții poceau numele scriitorilor dincolo de orice
sens.
-Ceva nu e în regulă. Cum se poate ca atît de mulți dintre voi să nu fi priceput o temă
atît de simplă? De parcă...
Cască ochii. Îi venea greu să creadă. Aruncă o privire peste clasă.
-Nu-mi vine să cred că... ar putea fi asta o glumă? O farsă infantilă?
Printre elevi se răspîndeau zîmbete timide ce așteptau din partea profesoarei o
undă de înțelegere. Aceasta fierbea.
-Cine e vinovatul? Cine a fost în stare să facă o asemenea măgărie? Cine?

...

Cei trei liceeni stăteau aliniați lîngă caloriferul din fața cancelariei. Era pauză
și gălăgia coridorului îi înconjura. Au fost exilați puțin mai departe de către elevii care
aveau ceva important de vorbit cu vreun profesor. Ei erau vinovații.
-Băi, a ieșit uns, îmi place de voi.
Iulia își aranjă părul în oglinda de buzunar.
-Poate am exagerat un pic.
-Misiunea a fost îndeplinită, asta e tot ce contează.
-Contează și faptul că profa ne-a amenințat cu scăderea notei la purtare.
Călin pufni.
-Basme! Asta e așa să-ți bage frica în oase. Nu ar începe cu stîngul.
-Acum două săptămîni Valerică a fost prins făcînd niște graffiti pe poarta școlii. Lui i-
au scăzut nota.
-Da, pentru că el e un vandal. Noi nu am făcut nimic altceva decît să facem un om să
rîdă. Atîta tot.
-Și nu contează cum?
Călin rînji.
-Te rog, nu începe iar cu scopul scuză mijloacele că am să te păruiesc aici.
În fața lor se opri un bărbat înalt. Era îmbrăcat într-o cămașă gri, încheiată
pînă la gît. Avea puțin peste treizeci de ani. Părul des era pieptănat cu atenție. Ținea
strîns un catalog la subraț.
-Tot voi, tot voi. Cînd e ceva bai prin școala asta, imediat aud numele voastre prin
cancelarie.
Cezar făcu un pas în față.
-Domnule diriginte, de data asta nu a fost așa grav.
Profesorul rîse.

6
-Asta probabil că e cea mai bună scuză pe care am auzit-o. Dacă ar fi după mine v-aș
trimite înapoi la clasă, dar v-ați luat de domnișoara Bazilian. Ea este o persoană
fooooarte serioasă. Nu puteți juca jocuri cu ea.
-Dar a rîs, șopti iute Călin.
-Pe bune? Asta-i tare! Dacă aflu că-i adevărat vă dau un zece la cultură civică și
găsesc io mai apoi motiv să vi-l trec.
-Domnule Merlean!
Cei patru tresăriră. Vocea spartă a unei femei răsună pe coridor. Chiar la capăt
văzură silueta subțire a profesoarei de limba romînă stînd cu brațele încrucișate și o
privire acră.
-Cred că e timpul să plecați. Succes.
-Mulțumim.
Călin plecă primul, cu Cezar și Iulia în spate. Încercă să nu pară mîndru de el,
uitîndu-se pe pereții plini de tablouri ale foștilor directori ai școlii.
Ajunseră în dreptul femeii. Aceasta îi privi de sus și le făcu semn cu capul.
Plecară cu toții înspre direcțiune. Călin se întoarse și le făcu semn cu ochiul celorlalți
doi conspiratori.
Profesoara bătu discret la ușă. Cineva vorbea la telefon înăuntru. Se opri
pentru o clipă.
-Intră.
Deschise ușa. Lăsă ca cei trei liceeni să intre în biroul directorului. Cînd îi
văzu aliniați în față zîmbi pe sub mustețe. Îi făcu semn profesoarei să ia loc la birou.
-Da...da, dar nu azi. Douăzeci. Îți trimit eu toate actele. Mă scuzi acum, dar am un caz
de rezolvat. La revedere.
Directorul era un bărbat scund, cu ochelari. Purta costum, dar acum mai avea
doar cămașa și cravata lăsată liberă. Luă în mînă pachetul de țigări dar se opri cînd o
văzu pe profesoară țintindu-l cu privirea. Dădu din cap.
-Așadar, cei trei mușchetari. Ne întîlnim din nou. Ce ați mai făcut de data asta?
-Vreți să spuneți că acești elevi au abateri repetate și încă au nota zece la purtare?
-Sunt copii deștepți.
-Neastîmpărați. Pur și simplu. Indolenți.
Directorul oftă fals.
-Ce ați făcut măi puștanilor de data asta?
-Am făcut o glumă.
Profesoara se întoarse în scaun și-l ochi pe Călin. Acesta îi susținu privirea
mînioasă. Se întoarse spre director.
-Și-au bătut joc de ora mea! De materie! De cei care s-au sacrificat pentru a compune
o operă importantă! E ridicol.
-Sunt niște puști.
-La vîrsta lor nu mi-ar fi trecut prin cap să-mi bat joc de marii romancieri. Să ia în
mod literal ceea ce este metaforic! Să aducă obiecte care reprezintă emoțiile! Și apoi
să dea explicații științifice ale acestora!
Directorul zîmbi pe sub mustață din nou. Se întoarse cu spatele la inculpați.
-Și apoi să explice etimologic numele poeților! Bacovia! O vie pe un bac!
Directorul izbucni în rîs. Profesoara fu șocată. Se întoarse din nou înspre ei
zîmbind.
-Băieți, vreau un raport detaliat ca să evaluez...cît de gravă a fost abaterea.
-Da, dom` director.
Profesoara sări din scaun.
-Le luați apărarea?

7
-Nu. Dar nici nu am de gînd să îi pedepsesc. Pentru ce? A fost o farsă imatură. Sper ca
asta să fie cea mai mare problemă pe care o veți întîlni la catedră. Gîndiți-vă doar la
cît timp de pregătire a fost necesar. Și mă gîndesc că nu au fost singurii făptași.
-Fiecare a avut o contribuție, sări imediat Călin.
-Vedeți, domnișoară Bazilian. Ceva mă face să cred că la vremea lor, pînă și acești
monștri sacri ai literaturii ar fi gustat un astfel de umor. Și pe deasupra... am înțeles că
la un moment dat și dumneavoastră ați rîs. E adevărat?
Profesoara roși imediat. Își plecă privirea în pămînt.
-Domnișoară Bazilian, nu suntem la școală doar pentru a umple pe copiii ăștia de
informații. Într-un fel, le suntem și modele. Felul în care se vor comporta la maturitate
va depinde și de cine suntem noi în fața lor, la catedră, dar și în afara orelor de curs.
Nu are niciun rost să învețe disciplină militară și acrime, mai ales că vor da peste ea
imediat ce vor termina școala. De ce să nu fim noi altfel?
Profesoara îl privi confuză pe director. Ochii trădau un conflict interior.
Încerca să proceseze noile informații primite.
-Dacă doriți, puteți să vă luați liber următoarele două ore. Mergeți puțin la cafenea să
vă curățați gîndurile. Și reveniți mai tîrziu.
Dădu din cap fără să rostească vreun alt cuvînt. Se întoarse înspre cei trei
liceeni. Îi privi de parcă erau un grup de extratereștri. Apoi ieși din biroul directorului
fără a saluta.
-Asta s-o țineți minte pînă muriți, niciodată nu o să le știți pe toate. Mereu o să aveți
ce învăța.

8
Partea Întîi

9
 Cezar 1

Puse mîna pe cutia de cereale. Citi mărunt textul promoțional. Renunță. Își
dădu seama că nu are nevoie de acel gen de cereale. Cu ciocolată. Și-a făcut un obicei
ca atunci cînd e în biroul său și mestecă mental intriga unei cărți, să mănînce pe
nerăsuflate zeci de biluțe învelite în ciocolată.
Corina l-a avertizat că se va îngrășa. S-a simțit atacat, cum era și de așteptat.
Era un asalt direct asupra mîndriei sale personale de bărbat. I-a ținut piept pînă în
seara în care a trebuit să-și îmbrace fracul pentru o petrecere și și-a dat seama că era
puțin strîmt. Dovada l-a constrîns să-și recunoască aroganța și nu putu decît să-și
sărute soția pe obraz și să-și ceară iertare.
Renunță la cereale cu totul. Nu avea nevoie de ele. Erau un simplu moft. Nu
venise pentru cumpărături. Îi plăceau hipermarketurile. Coridoarele lungi, zecile de
produse diverse, colorate pe care putea pune mîna. Mîinile așezate ferm pe căruciorul
de cumpărături și căștile în urechi. Era mai mult o excursie și mai puțin o corvoadă.
Voia să-i cumpere fiului său o jucărie. Un nou set Lego, cel mai probabil. De
cîteva luni pierduse șirul noilor apariții pe piața de jucării. Fusese ocupat pînă peste
cap cu promovarea noii sale cărți și cu greu reușise să revină acasă după trei turnee
prin toată țara. Mai fusese și aniversarea morții lui Horia Călugăru. A trebuit să
rămînă la Timișoara aproape două săptămîni pentru o inaugurare și alte festivități.
Se îndreptă distrat înspre raionul de jucării. Coșul său era aproape gol. Va
trebui să cumpere un odorizant de cameră, niște mirodenii și... mai era ceva. Se
considera mai presus de acei cumpărători care veneau cu liste lungi și alambicate.
Mintea îi era suficientă pentru a stoca cîteva cerințe minime. Adevărul este că în
multe cazuri magazinul e locul în care se petrec cele mai crunte amnezii.
-Domnule Solan?
Instinctiv strînse mîinile pe bara căruciorului. Ar fi vrut să o ia la fugă cît mai
departe de vocea feminină care i-a atras atenția. Dar nu putea face asta. Trase aer în
piept și pregăti un zîmbet larg.
Se întoarse cu spatele. Văzu o femeie îmbrăcată cu un hanorac gri cu o
mărime mai mare. Purta ochelari de soare și unghi alungite. Primele detalii care îi
săriră în ochi bărbatului. Abia după aceea își trecu privirea peste părul șaten cu șuvițe
aurii și conturul rontunjit al chipului ei.
-În persoană.
Femeia se apropie cu un pas de el. Cotrobăie prin geanta pe care o ținea pe
umăr. În vreme ce vorbea, se ciocneau diversele nimicuri pe care le plimbase cu ea
prin oraș.
-Sunt un mare fan al dumneavoastră, domnule Solan. E o onoare să vă cunosc.
-E-n regulă. Nu e ceva atît de extraordinar. Și puteți să-mi spuneți Cezar, nu sunt
președintele umanității.
Femeia rîse fals în vreme ce se uită direct în ochii lui. Cezar se sperie neștiind
care sunt intențiile ascunse ale admiratoarei.
-Nu, domnule, nu pot. Deși sunt doar cu doi ani mai mică decît dumneavoastră, simt
că sunteți...o fîntînă de înțelepciune. Am plîns... pe bune, am plîns la cartea voastră.
La prima carte. Cînd a murit...pff, și acuma îmi vine. Mă scuzați, sunt emoționată.
Pe lîngă cei doi treceau alți clienți împingînd cărucioarele și privind scena
neobișnuită. Cezar roși discret, însă nu dădu pe față stînjeneala. (...)

10
Plot synopsis

Cât timp îi ia unui om să-și găsească drumul? Un an este suficient? Trei? Cinci?
Șapte?

Au trecut zece ani de când promoția 2007 a Liceului Pedagogic Dimitrie Cantemir din
orașul-port Vălimar a absolvit. Împrăștiați în lumea largă trăiesc vieți de oameni mari
și sunt nevoiți să facă față consecințelor deciziilor lor...

Cezar Solan, un scriitor renumit, se găsește în fața unei răspântii și are nevoie de un
impuls pentru a-și salva cariera. Nu știe dacă această căutare îi va oferi răspunsuri sau
îl va purta pe o cărare alunecoasă.

Iulia Semek trăiește în București și conduce un ONG alături de cea mai bună prietenă.
Dar simte că poate da mai mult și vrea să aibă un impact mai mare în viața celor
dezavantajați. Prinsă între faptele trecutului și un viitor incert, ea se va avânta pe un
drum învăluit în ceața alegerilor

Călin Samar se întoarce din străinătate pentru a încheia socotelile cu localitatea sa

natală. Vine să-și vândă casa părintească și să pună la punct viitorul fratelui său,
Petrică, aflat în ultimul an de liceu. Odată întors în Vălimar însă, va descoperi că mai
are cel puțin un motiv pentru care să-și privească orașul cu ochi mai buni.

Trei povești de viață, trei prieteni buni care s-au uitat în fuga anilor dar pentru care
viitorul ar putea avea sens doar dacă vor reîntregi gașca ce odată a fost spaima
liceului. Trebuie să afle dacă a mai rămas un strop de prietenie și încredere
după...Zece ani de pribegie

11