In speranta ca acei care au citit intaiul capitol al povestirii care inca nu are un titlu definitiv au avut cateva minute

de lectura placuta, va prezint al doilea capitol. Este un capitol scurt, si de fapt nu intentionez sa scriu capitole extrem de lungi (cel putin nu la inceput), asadar sa nu va asteptati la ceva de dimensiunea Stapanului Inelelor. Este totusi o povestire scurta, relativ, si voi incerca sa nu o incarc pe cat posibil cu elemente nefolositoare. La final, pentru cei care vor dori sa pastreze aceasta opera voi oferi posibilitatea preluarii in format PDF, avand toate capitolele intr-un document si fiind insotita desigur si de diacritice. Pana atunci, pregatiti-va pentru o incursiune in mintea lui Marcus inainte de plecarea spre misiunea sa. Maine, urmeaza un nou capitol. II Marcus trecu din nou cu privirea peste vechile arhive mnemonice. De o saptamana nu reusise sa se opreasca, sa ia o pauza pentru a-si reveni. A lucrat incontinuu, a sortat, a stabilit linii de urmat pentru succesorul sau la tronul landului. Avea aceasta idee ca nu se va mai intoarce inapoi, ca nu va mai revedea Aradul pentru care atata s-a zbatut si pe care l-a ridicat la rangul de Stadt in Imperiu. Ii trecu prin minte o imagine din vremea cand isi facuse o a doua casa din Palatul Natiunilor din Budapesta unde se discuta soarta popoarelor aflate sub jurisdictia Imperiumului. Trudise ca sa obtina titlul de Stadt si nu dorea ca aceasta onoare sa se piarda atat de repede. De aceea, era esential ca ideile sale sa fie implementate in continuare pentru a pastra bunastarea orasului si locuitorilor. Inchise ochii pentru o clipa. Simti lacrimi care ar fi vrut sa se scurga pe obraz. Pentru ce? El putea usor sa se elibereze de un loc, putea sa se inradacineze altundeva. Pe deasupra el nici macar nu era aradean ca origine, parintii sai venind de la sud de Mures dupa Ultimul Sah Mat cu zeci de ani in urma. Era doar un demnitar tehnocrat nelegat prin nimic de acea urbe, conform politicii imperiale. Diplomatii sunt impersonali prin definitie. Aceasta ii produse la inceput o temere in momentul in care ajunse la Viena si se pregatise sa devina Oficial. Nu ar fi dorit sa se transforme intr-o fiinta atat de rece precum aratau acei barbati ce conduceau destinele Imperiumului. Dar el...era altfel. Aprecia arta, citea carti, chiar scria, era amabil. Nu de putine ori i se atrase atentia legat de aceste pasiuni ale sale care erau considerate a fi doar o pierdere de timp. Cultura parea sa nu fie ceva care era apreciat de Marii Oficiali. De ce? Probabil nu datorita faptului ca arta ar fi impotriva Imperiului ci probabil pentru ca ei nu doreau sa studieze astfel de discipline care le-ar oferi o mai buna intelegere asupra evenimentelor. Ei insa nu inteleageau astfel ceea ce facea Marcus. Au existat desigur discutii aprinse cu colegii sai de la Lyceum. Marcus castiga cam de fiecare data. Aceasta i-a adus antipatia colegilor sai graffi. Cand s-a reintors inapoi in Arad a multumit lui Dumnezeu pentru ca scapase si de-a lungul timpului incercase sa fie cat mai independent fata de vecinii sai comunicand direct cu Imparatul sau cu Marii Nobili. Era bine. Dar acum totul s-a terminat. Pleca intr-una din cele mai periculoase zone de pe Continent. Desertul tracic era intins, uscat si plin de pericole de la animale si pana la hoti. El pleca totusi insotit de o echipa de comando imperiala asa ca n-avea teama. Pe langa acestia, ducea cu el savanti cu gramada pentru a-i analiza pe acei bucuresteni ai noii epoci cu care Imperiumul intretinea raporturi episodice. Nu se stia foarte multe despre Metropola pierduta. Apogeul a fost in urma cu evuri si prabusirea ii era inca relatata in canturi. El urma sa aiba de-a face cu o legenda, dar acea legenda ii va putea aduce moartea. Umblau zvonuri despre salbatici si canibali care populau acele tinuturi. Dar era datoria sa fata de Imperiu si nu putea sa refuze. Asa ca reveni la acele arhive mnemonice.