Dincolo

-Cine nu acceptă unele excese? Ne sunt naturale, nouă oamenilor!

-Ba, să avem respect! Ar trebui să ne abținem de la astfel de gesturi, mai ales când e
vorba de o societate aleasă.
Doi bărbați, îngrijiți, eleganți, pedanți de-a dreptul. Stau într-un salon sorbind
din pahare înalte vin vechi. Fumează țigări subțiri scumpe. Prin fumul care lenevește
între ei se poartă un viu schimb de cuvinte.
-Orice om face după cum simte. Noi suntem oameni simpli și ni se permite. Mai ales
unui artiste nu i s-ar putea permite unele exagerări?
-Ivan Vasilievici, vă înșelați. Arta are canoanele ei care nu pot fi dărâmate atât de
ușor! Altfel cum mai poți aprecia frumusețea unui tablou dacă frumusețea depinde de
nazurile fiecărui nou venit care vrea să își impună propria voce?
Interlocutorul sorbi puțin din băutură. Îl privi pe prietenul său și îi zâmbi.
Oamenii din jurul lor priveau atenți însă nu se implicau în această discuție. Erau mult
prea fermecați de argumentele celor doi.
-Pavel Mitrovici, într-un fel ai dreptate. Există unele reguli scrise și nescrise pe care
trebuie să le respecți. Dar niciodată nu trebuie să lași ca aceste reguli să te înlănțuie.
Trebuie să poți ieși din limitele lor pentru a crea artă. Artă înseamnă noul.
-Arta înseamnă spirit. Și nu pot accepta ca spiritul să fie schingiuit de pofta umană.
-Dar ce naște pofta, nu tot spiritul?
În spatele celor doi, la ușa salonașului își făcu apariția o doamnă impozantă.
Cucerea prin înălțimea ei, și vrăjea prin ochii mici de abanos. Zâmbea superior,
arogant, însă reușea să își atragă grupuri ce gravitau în jurul ei căutându-i atenția. Era
una dintre cele mai populare contese din capitală, așa că toată lumea bună dorea să fie
în salonul ei pentru a fi pe harta celebrităților.
-Domnilor dragi, întotdeauna e o plăcere să vă aud conversând. Doar că de multe ori
argumentele răsună puternic printre noi muritorii. Și ne perturbați micile noastre vieți
mundane (zâmbi complice). Aș fi recunoscătoare dacă ne-ați lăsa și nouă spațiu să ne
desfășurăm.
Cel mai tânăr, Pavel, se ridică în picioare. Apucă delicat mâna dreaptă a
contesei și o sărută protocolar. Apoi o privi în ochi și vorbi suav.
-Contesă Marie Petrovska, îmi cer scuze pentru această grosolană întrerupere. Nu a
fost deloc în gândul nostru să izbutim o asemenea dandana. Subiectele noastre sunt
totuși de o asemenea dispoziție că produc scântei.
-Care ne ard și pe noi, din când în când, râse femeia.
Domnul se înclină ceremonios, mimând smerenia. Celălalt bărbat interveni.
-Poate ne puteți oferi și dumneavoastră o opinie despre ceea ce dezbăteam.
-Dar ce greutate poate avea părerea unei femei în disputa dintre doi titani ai artei?
Cu toată acea aparentă reticență contesa pătrunse în salonaș și își căută loc pe
canapeaua maronie unde dormita un general de armată lângă un bancher preocupat cu
noul lui ceas de buzunar. Se așeză între cei doi. În spatele ei, la o masă înaltă patru
bărbați jucau cărți.
-Vă ascult, Eminență.
-În discuția noastră despre ce este și nu permis în artă am ajuns la subiectul noii stele
a sculpturii rusești, Nikolai Rodiov. Nu îl cunosc personal însă am avut ocazia să îi
admir unele dintre realizările sale, și pot mărturisi sunt cu adevărat impresionante. Dar
spre nemulțumirea domnului Pavel cam ies din tiparele obișnuite ale artelor, ceea ce
le face a fi neeligibile. Ce ne puteți spune despre acest domn?
Femeia făcu o pauză. Își schimbă poziția pentru a atrage atenția că urma să
spună ceva de maximă importanță. Privi undeva departe cu ochi visători, căutând să
prindă cu un cârlig tocmai cuvintele potrivite și necesare.
-Acest Rodiov îmi este cunoscut. L-am invitat la vreo trei serate mai restrânse.
Doream să îl introduc în marea cultură petersburgheză având în vedere că pot face
asta. Știu oamenii de care ai nevoie pentru a ajunge departe. Și a venit. Este o
persoană cu adevărată…prometeică.
-Uh, ce compliment, sări bancherul.
Femeia își ridică colțurile buzelor înroșite zâmbind.
-Nu fiți atât de sigur că l-aș complimenta atât de ușor. E adevărat că Prometeu a fost
un titan, dar asta nu înseamnă că a fost un om bun. Acest Rodiov e suficient de
indezirabil. Poartă o chică de păr pe cap, nearanjată, parcă ar fi un copac exotic. Are
un aer nobiliar de prost gust tratându-i pe invitați cu superioritate. A refuzat să-l
întâlnească pe țar pentru că în zilele acelea pleca în Urali pentru a-și alege pietrele de
sculptat (reacții de nemulțumire). Și are o reputație proastă printre femei. Cunoaște
mult prea multe pentru a fi un burlac căutat. Fetele serioase se tem de el. Le-ar putea
părăsi când le e lumea mai dragă.
 Se lăsă liniștea. Contesa își savură victoria în tihnă. Toată lumea o ascultase cu
sufletul la gură. Până și jucătorii de whist, s-au oprit pentru a se îmbăta cu nectarul
vocii ei. Îi privi pe cei doi artiști care meditau la cuvintele rostite de ea.
-Dar arta lui… conchise Ivan Vasilievici.
-Arta se poate naște dintr-un suflet rănit, torturat.
-Dar el nu este așa. E doar un efemer care are har de la Dumnezeu, și îl irosește în
simbolisme obscure. Eu îi prevăd zile puține. Acum, haideți să vorbim despre lucruri
mai vesele.
Se ridică atingând cu grație pulpa generalului adormit, care tresări. Până când
își dădu seama ce se întâmplă ea era departe. Atinse umărul lui Ivan Vasilievici,
acesta salutând-o cu o înclinare ușoară a capului. Avea alte conversații pe care trebuia
să le anime.
Șușotelile se reîntoarseră la cote normale. Banalitățile dominau. Se ajunse la
politică și se dezbăteau evenimentele actuale și teama unui nou conflict cu Poarta
otomană. Balcanii erau un butoi cu pulbere și țarul avea puterea să liniștească apele
sau să provoace o adevărată furtună. Dar aici, în capitală, totul era un fast și un râset
elegant și fals. Muzica se înălța înspre tavan și oamenii se preocupau de afacerile lor.
Până când glasurile șușotiră tensionate la intrare:
-A venit Nikolai Rodiov!
 Cuptorul din Adînc

Soarele ardea. Întregul cer părea un cuptor fără margini. Căldura era infernală.
Orice făceai nu reușeai să îți scoți din minte starea aceea de sete, sete fără sfârșit.
Puțina apă nu satisfăcea gâturile însetate. Ochii lăcrimau din cauza luminii puternice,
fără nicio mijlocire, care se răsfira peste câmp. Și cu toate acestea, totul era întunecat.
Soldatul își controla cu greu tremuratul. Ținea mereu pușca cu țeava în jos. Îi
era teamă de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă nu ar fi atent. Dacă ar asculta de ce-i
șopteau vocile. Se liniști. Departe, undeva, un răpăit ritmic. Ca o inimă ce bate. Ca un
pas cadențat. Ca un mai care frăgezește carnea.
Își îndreptă încet atenția spre cel bătrân. Era cel mai tăcut. Înainte de atac
vorbea mai mult. Acum se roagă mai mult. Cel puțin, asta își imagina. Stă cu ochii
fixați în gol. Încerca să recompună o lume ce probabil că nu mai exista. Cu siguranță
că toți încearcă să facă asta. Dar nu mai există nicio șansă de a reveni.
Câinele se târa prin fața lor. Era piele și os. Mai schelălăia când strângea
destulă energie. Când mai avea putere. Ochii săi mari și uscați cereau mâncare. La fel
cereau și stomacurilor oamenilor. Ca soldați își înfrânau foamea până la cel mai
neomenesc instinct. Mesele pe care le-au servit acasă, în familie, par niște vise, niște
amăgiri amare.
Unui câine nu-i poți cere multe. Te însoțește pe orice vreme, pe orice teren, se
dăruiește cu totul ție și în cele din urmă moare odată cu batalionul prins la mijloc și
curățat de salve de tun, de avioane sau cine știe ce altă armă de distrugere este
dezlănțuită peste morții vii.
Alta este să-l privești în ochi. Să-l vezi cerșind și să nu fii în stare să-i dai ceea
ce nici măcar tu nu ai. Atunci te duci într-o altă cameră, îți ștergi funinginea de pe față
și plângi destul de încet încât să nu te audă camarazii tăi.
Cel de-al treilea soldat mârâia mai abitir decât câinele. Era cel mai bine făcut,
și nici foamea nu i-a măcinat trupul bine legat. Uniforma stătea fixă pe el, datorită
masivității sale. Trăsăturile feței sale erau greu de depistat din cauza funinginii și
cicatricelor. Ochii ardeau și pătrundeau dincolo de orice îndoială.
-Trebuie să o faci, răsună o voce joasă, aspră. Ți-am spus de două zile.
-E un câine!
-Da, tocmai de aia. Ți-e teamă să irosești muniția pe el? Gâtuie-l, dacă îți pică mai
bine.
-Nu pot să o fac. E mult prea brutal.
Bărbatul pufni. Se ridică în picioare de pe canapeaua arsă și veni în fața
camaradului său.
-Îmi cer scuze, domnule burghez. Știu că aveți de ales între a vă bea ceaiul de la ora
cinci, și a ucide un câine. O umbră de potaie. Dar poate că sensibilitățile nu își mai au
rostul aici. În iadul ăsta împuțit.
Bătrânul tăcea și asculta. Nu schița nicio reacție.
-Dar de ce eu?
-Eu sunt superiorul tău. Nici nu ar trebui să mai întrebi. Câinele este prioritatea ta.
Așa că tu vei avea grijă de el până la capăt.
Soldatul își mușcă buza. Privi înspre bătrân. Acesta tăcea resemnat. Acesta era
răspunsul pe care trebuia să îl înțeleagă. Nicio șansă. Dădu din cap fără energie.
Se ridică de pe trepte și ocolind o grămadă de lemne arse ieși afară după câine.
În mâna dreaptă avea pistolul care îi tremura în mână.
-Vino, Vergiliu. Hai afară să primești ceva.
Ofițerul urmări silueta frântă a soldatului tânăr. Apoi fixă cu privirea peretele
mucegăit.
-Nicio liturghie pentru animale, părinte?
Bătrânul îl privi acru. Tăcu în continuare.
Departe, tunurile își făceau treaba cu meticulozitate. Puteau vedea cu ochii
închiși măcelul. Fiecare bombă, niște soldați care scăpau de acest chin. Fericiții!
Pentru câteva momente, se lăsă o liniște lugubră. Printre obloanele ciuruite se
zărea un soare sărac în putere. Interiorul casei avea un colorit bizar, funebru. Bătrânul
duse mâna la piept, căutând ceva. Atunci, se auzi o detunătură scurtă. Și o bufnitură
aproape surdă.
-S-a isprăvit, mormăi pentru sine preotul.
 Desen-tandem

Foile produceau un zgomot catifelat în vreme ce erau întoarse. Din timp în

timp, mâinile delicate se opreau și mângâiau suprafața plană. Degetele executau
contururi, cercuri și pătrate ce păreau să nu aibă nici un sens pentru cei din afară.
Conexiunea era între carte și om. Invizibilă, ca întotdeauna.
Buzele formau cuvinte neînțelese. Vorbea limba literelor, atât de diferită de
realul ce o înconjura. Un anticariat strâmt, o bibliotecă ce îmbrățișa tot peretele. Un
bătrânel care încerca să citească titlul unei cărți aflate chiar în dreptul fetei. Ea ignora
complet freamătul din jurul ei. Tot ce contau erau detaliile născute din descoperire. Ce
putea fi mai important de atât?
Un umăr aplicat strategic o trezi din starea de letargie. Privi în jurul ei și văzu
doar o siluetă scundă, cu o cămașă în carouri care se înstăpâni peste rafturile din
dreptul ei. Hotărî să nu îi acorde atenție și nu intenționa să-i ofere scuzele formale de
care ea nu avea nevoie. Strânse mai tare cartea în mână și se trase la o parte.
De cealaltă parte se afla un perete gol. De fapt, tabloului atârnat i se oferise
toată libertatea de a putea fi admirat fără a fi întovărășit de vreun raft sau o carte
rătăcită de colecție. Lângă acesta, un alt tablou ce ilustra o câmpie aparent nesfârșită,
și un soare roșiatic și obosit ce se tolănea între norii pufoși. Însă avida cititoare nu
dădea nicio atenție acelei copii a unei opere renumite și apreciată chiar de vizitatori
din străinătate.
Încercă să își găsească un spațiu oportun de lectură. Să nu-i încurce pe oameni,
și să nu distrugă vreun produs. Banii de buzunar nu ar fi fost suficienți pentru a plăti
daune cauzate patrimoniul național. Discret așeză mâna pe buzunarul drept ca să se
asigure că portofelul încă era acolo și nu își luase zborul. Răsuflă ușurată când simți
atingerea seiful ei sărăcăcios.
Se simți supravegheată de priviri insistente. Înainte de a relua informația de pe
pagină își ridică ochii și văzu o femeie fixând-o cu privirea. Distinsă, purtând un
pardesiu roșu aprins și ținând în mână o tabletă avea o privire plictisită în vreme ce
aștepta reacția adolescentei. Ea se prinse și rușinată se dădu la o parte. Nu avea noroc
de liniște în acel loc.
Cu inima bătând a cumpănă se hotărî. Trebuia să cumpere cartea asta.
Indiferent dacă avea informația pe care o căuta sau nu. Exista șansa să fie singura
carte de acest fel din întregul oraș. Să o rateze? Să o cumpere altcineva? O reală
tragedie! Ce va face ea pentru proiectul de la școală? Voia să fie originală și aceasta
era printre puținele oportunități de a fi într-adevăr sigură. Nu putea risca deloc!
Înaintă cu pași mari, convingându-se încetul cu încetul de buna investiție pe
care urma să o facă. O asemenea carte, o adevărată comoară, un briliant cu litere nu
putea fi scăpat din mână. Chiar dacă o va costa călătoria până la ștrand pentru
următoarele două săptămâni. Casierul îi zâmbi, se uită peste titlul cărții și ridică o
sprânceană.
-Istorie? Să nu-mi spui că o fată ca tine e captivată de istorie!
Ea simți o mică doză de ironie însă ignoră remarca.
-Am tot dreptul să-mi placă. E istoria orașului nostru. Este povestea străbunicilor
noștri și a realizărilor lor!
-Cred că ție îți plac prințesele și palatele, comentă bărbatul în vreme ce-și primi banii.
-Eu cred că sunteți destul de nesuferit. O fată poate visa și altceva decât Feți-frumoși
și rochii fandosite. Mie îmi place istoria și trecutul, cu tot ce înseamnă asta. Chiar și
prințese și palate!
Plecă valvârtej din magazin fără a lua restul. Dar avea cartea în mână! Se
putea uita acum cât voia peste ea. Oriunde voia ea. Se putea tolăni în pat, pe podea, în
hamacul ei, pe iarbă sau chiar la bibliotecă. Existau atât de multe opțiuni! Visa cu
ochii deschiși în vreme ce trecu peste zebră zâmbind trecătorilor zoriți. Ei nu știau ce
pierd pentru că nu au o așa carte. Era cu adevărat unică. Era într-o altă lume. Plutea
pierdută. Vedea în fața ochilor doar răspunsuri la toate întrebările.
-Oh, nu!
Și tocmai ce realiză că își uitase portofelul pe tejghea în anticariat. Dădu fuga
înapoi strângînd cu grijă cartea la piept.
 Clipeala de ochi a deceniului

Junglă. Junglă. Iar junglă. Întuneric. Nu putea da de un luminiș. Cât de puțină

lumină să-și ostoiască speranța! Avea atâta nevoie de ceva care să-l scoată din lumea
mult prea dură, tăioasă și pornită să-l înghită. Orice…orice gând și orice speranță.
Se împletici printre liane, reușind să-și facă loc înainte cu o macetă. Nu prea
mult, nu destul. În spate simțea amenințarea urmăritorilor săi. Nu putea câștiga un
avans prea mare. Partea bună era că ceea ce îl încurca pe el, îi încetinea și pe ceilalți.
Respira greu, simțind rucsacul ciocnindu-se de spate. Dar nu putea renunța la el.
Acolo era comoara lui.
Și-ar fi închipuit el în urmă cu un an problema în care a intrat? Ar fi putut el să
se pregătească? Poate. Mulți dintre cei care au trecut pe acolo i-au explicat la ce se
putea aștepta. Dar el nu a ascultat. A crezut că poate depăși obstacole care i-au făcut
pe cei mai experimentați exploratori să ezite. Și în parte a reușit.
Pentru o secundă zări, cu ochii imaginației, coperta unei cărți. O citise și o
recitise de atâtea ori. Biografia unui explorator al Amazonului. Multe peripeții, multă
durere și totuși o realizare epocală. Și acel bărbat a reușit să fie făcut pierdut printre
figurile unor mai mari personalități. Sau mai bine spus, personalități care au putut să
se promoveze mai bine. Și astfel o relicvă unică a fost dată uitării.
Sări peste o baltă. În fața lui se afla o cărare bătătorită. Își aducea aminte de
ea. Ducea mai departe în junglă. Cale de două zile de acolo, s-ar putea să dea peste un
sat. Cel puțin așa văzuse în hărțile pe care le învățase pe de rost. Regreta că nu putea
să admire frumusețea locului. În joc era chiar viața sa.
Noroi. Cizmele uzate intrau adânc. Pașii trebuiau făcuți mai mari. Mușchii
trebuiau folosiți la maxim. Trebuia să uite de crampe. De durerile musculare de zilele
trecute. De lovitura pe care a încasat-o în genunchi la urcare. De spinii care i-au intrat
în carne. Totul pentru a aduce înapoi pachetul.
În spatele său se aflau urmăritorii. Înarmați până în dinți. Cu armele la vedere.
Pe fundal auzea răzleț focuri de armă. Ratau pentru că jungla îi devenise scut în
această urmărire toridă. Cât mai dura până va ajunge în câmp deschis? Sau până va
ajunge la echipa sa? Mai putea avea oare speranța asta? Că va scăpa?
Nu-și imaginase că va muri acolo. Uitat, părăsit, ca un explorator de doi bani
convins că a descoperit cea mai mare relicvă a lumii. Că a dezlegat cea mai mare
enigmă a civilizațiilor. Oare enigmele trebuie să fie descoperite? Nu s-a gândit
niciodată la asta. Ar fi trebuit. Să se gândească la multe lucruri. Dar acum era prea
târziu.
Un bărbat îi apăru în fața ochilor. Cu o mișcare bruscă și brutală de cot îl lovi
direct în maxilar. Nu apucă să strige plasându-i o altă lovitură în plex. Mercenarul
căzu în genunchi încercând să fure câteva guri de aer. Urmăritul o rupse la fugă
blestemându-și întârzierea.
Mâna aceea pe care o iubea atât de mult…soția sa, îl aștepta acasă. Îl aștepta!
De atâta timp. I-a promis că se va întoarce repede. I s-a spus că așa mint toți. Că se
vor întoarce repede. Și niciodată nu e așa. Timpul e dușmanul vieții. Trece tot timpul
împotriva oricărei construcții ce ar putea naște fericire. Crinul meu!
Alerga mai repede. Străbătu poteca în viteză și simțea că se distanțează. Că
vântul libertății începe să îi bată peste obrajii brăzdați de sudoare. Sări peste un copac
putrezit așezat ca baraj de către băștinași. Drumul se lărgea. Însemna că se apropia de
acel drum principal pe care îl recunoștea. De acolo înainte va merge încă o bucată de
vreme, iar apoi îi va pierde pe niște poteci lăturalnice. Descoperise o peșteră la mai
puțin de doi kilometri. Se va ascunde acolo câteva zile, poate săptămâni, până va fi
sigur.
Câștigase. Reușise să înfrângă cercul vicios. Era liber. Liber! Simțea sub
picioare pietrișul. Încă puțin trebuia să se lupte cu sine și va izbândi. Va putea să-și
împlinească promisiunea. Niciodată nu își mințise soția, iubita lui soție. De ce ar face-
o acum? Acum, când aștepta…
Gura i se deschise larg. Nu putea să creadă ce vedea înaintea sa. Încetini, iar
mintea începu să-i alerge în căutarea unei soluții. Drumul din fața sa îi era barat. De
un jeep. Patru paznici înarmați până în dinți îl așteptau acolo. Armele erau îndreptate
spre el. În spatele său ajunseră încă trei bărbați.
-Nu…
Îi trecu prin gând fantezia supereroului, care trece printre gloanțe, înfrânge
răufăcătorii fură jeepul și se întoarce în civilizație. Dar totul este un vis. Realitatea
funcționează după alte reguli. În realitate, inima îi bătea prea tare, mâinile îi erau
obosite, iar maceta căzu la pământ.
Se puse în genunchi și își așeză mâinile la ceafă. Soldații se apropiară de el. Îl
loviră peste față. Îi ignoră. Îi smulseră rucsacul de pe umeri și i-l dădură celui care
părea a fi șeful grupului. Acela îl așeză pe bancheta din spate. Se apropie de urmărit.
Era mult mai interesat de el. Într-o spaniolă stricată îi vorbi.
-Nu ai ce căuta aici.
-Nu am făcut nimic rău.
-Nu ai făcut nimic bun. Aș putea să te condamn ca spion. Ai muri acum în junglă, fără
proces.
-Ai face o greșeală. Fac parte din grupul Crucii Roșii Internaționale. Am venit să-i
ajut pe oamenii aceștia.
Ofițerul râse zgomotos.
-Minciuni! Ce să cauți tu pe râurile astea unde nu trăiește nici țipenie de om? Ce ai
putea găsi aici? Doar comori. Crezi că noi nu ne cunoaștem legendele? Ești un biet
hoț deziluzionat. Nu vei găsi nimic aici. Doar suferință.
-Sunt lucruri pentru care merită să suferi.
-Da? Vom vedea asta. Luați-l de aici!
Simți mai multe lovituri. Însă deja era în ceață. Căzu extenuat sub greutatea
ultimelor zile. Era luat pe sus. Vocile îi sunau străine în cap. Dar auzise printre
picături numele fortului, teribilul fort. Oamenii preferau să moară decât să ajungă
acolo. Și el va primi un bilet doar dus. Nu! Nu se poate așa ceva. Se va întoarce. O va
găsi. Se vor reîntâlni. Asta și-o promise în vreme ce fusese urcat în jeep.
-Dar când?
Leșină.
 Aer de necumpărat

-Am visat drumul din nou.

Un oftat prelung. Bâzâitul ecranului în așteptarea unui răspuns. În cameră era
întuneric și singura sursă de iluminare era ecranul.
-Ce drum, dragule?
Vocea bărbatului era uscată, deși băuse câteva pahare de apă de când se
trezise.
-Un drum oarecare. E un vis, nu un ghid turistic. Și nu e niciodată la fel. Odată e un
munte, altădată e o cursă cu biciclete printr-un canion. Cred că singurul element
comun ar fi soarele, un soare strălucitor, cald. Îți aduci aminte cum era, nu?
Tăcere din nou. Bărbatul stătea pe fotoliul pătat cu suc și presărat cu firimituri.
Ținea strâns de mânerele roase. Nu îi era ușor să-și verse sufletul, dar se obișnuise cu
această spovedanie ad-hoc.
-Da, dragă. Când erai copil și mergeam noi toți în excursii cu mașina. Erau alte
vremuri pe atunci și ne permiteam să plecăm hai-hui fără să ne aibă nimeni grija.
-Ai reușit să strici farmecul experienței.
Cealaltă voce oftă.
-Dragule, e ora trei dimineața. Eu mâine am mai multe întâlniri dis-de-dimineață cu
pacienții și am nevoie de somn. Sunt niște oameni dificili care au nevoie de îndrumare
și de sfaturi corecte.
-Așa cam ca mine?
Bărbatul auzi cum un lichid era turnat într-un pahar de sticlă. Interlocutorul
bău conținutul până la fund.
-Philippe, dragă, înțelege și tu, nu ești singurul care este speriat de această carantină.
Sunt mulți cunoscuți care erau un model de persoană sănătoasă psihic și care după
câteva luni au regresat serios. Nu ești singurul în situația asta.
Bărbatul scrâșni din dinți.
-Nu e vorba despre asta.
-Ba da, dragule. Aceste vise se nasc din angoasa unei locuiri prelungi între patru
pereți. Sunt un apel la amintiri anterioare, la stabilitatea și siguranța pe care o puteai
obține doar în interiorul familiei. Cele mai calme și pașnice amintiri sunt probabil cele
de atunci când noi eram o familie și aveam putere de decizie asupra vieții noastre. Așa
că mintea se proiectează înapoi în timp, la acele vremuri pentru a găsi motivația de a
trăi astăzi. E un proces psihic ușor de descifrat.
-Mamă...
-Chiar mi-ar plăcea să mai stăm de vorbă, dar sunt ocupată până peste cap mâine.
Reluăm discuția altădată, ce zici?
Bărbatul privi la ecranul alb din fața sa. Îmbufnat, cedă.
-Bine, mamă. Somn ușor și zi plăcută.
 Lacrima Imperiului

Un fulg. Praf, zburând, pierzându-se în imensitatea unei amiezi dogoritoare.

Nimeni nu îi observă căderea, nu îl plânge și nu îl întreabă unde merge. Este prea
infim pentru ca ochiul lumii să-l poată vedea și compătimi.
Dedesubt, o lume se sfârșește. Orașul străvechi, pestriț, bogat devenise
incandescent. Nave de război grele lansau încărcături energetice. Acestea explodau
ștergând din existenta totul. Carnea, plasticul, metalul. Toate se calcinau, ardeau,
încetau. Țipete însoțeau toata secvența. Strigătele ultimilor apărători care încă sperau
într-o izbânda supranaturala a zeilor. Ultimii nebuni. Alții plângeau de durere,
văzându-și viața smulsă din fața ochilor. Unii, își pierdeau chiar ochii plângând de
bucurie ca moartea ii va fura in ascuns. Si era soare.
Navele enorme începeau procedurile de asolizare. Își terminaseră treaba si se
declanșa a doua parte a operațiunii de ocupație. Zeci de mii de soldați loiali
Împăratului, fanatici pana la paroxism urmau sa debarce si sa ia cu asalt fărâma de
opoziție care încă mai palpita. Nu dura mult. Cineva privea de departe chipurile
transfigurate ale acelor oameni. Purtau uniforma albastra. Erau trupele neregulate.
Bărbați si femei. De multe vârste si chipuri. Strigând, aclamând, atacând, terminând.
In numele Împăratului si a misiunii sale. Aducerea păcii in univers. Ei nu erau Armata
Imperială. Aceea era ocupata cu o bătălie cruciala in jurul altei planete. O operație
chirurgicala. Aici era doar măcel.
Poarta mare a orașului a fost izbită de berbecii mecanici. Se prăbuși în câteva
minute care se prelungeau pentru cuceritori. Apoi, haos. Ca un râu ieșit din matcă, în
sunetul descărcărilor energetice armata se prăvăli înainte. Totul fu trecut prin sabie.
Puținii soldați și așa slăbiți de blocada planetară căzură secerați fără milă. Atacul
devenise un marș triumfal înspre centrul orașului. Nimeni nu mai credea în victorie.
Cel mai important premiu era însăși viața. Mulți îl cerșeau. Nimeni nu îl primea.
Cu un stoicism greu de înțeles reuși să privească până la capăt asaltul. Stradă
după stradă, se înălțau steaguri albe. Acelea deveneau ținte pentru lunetiștii cei mai
pricepuți. Se făceau chiar si pariuri pentru cine reușea sa nimerească cel mai repede si
cel mai precis o anume locație. Mirosul de carne arsă îi inunda nările.
Au ajuns în piața centrală. Baricadele ridicate pentru a rezista unui asediu
prelung au fost bombardate aerian și acum ardeau mocnit. Soldații morți le păzeau cu
degetele încleștate pe trăgaci. Întreg orașul se transformase într-un cimitir. Din
clădirea impunătoare ce servise drept parlament regional ieșiră delegații. Cu mâinile
ridicate, fețe cernite și priviri înfiorate călcau atent coborând treptele înroșite. Pe ele
erau înșirați eroi, uciși înainte ca măcar să-și primească botezul focului.
De partea Imperiului stătea un comandant. O femeie. Tânără, până în patruzeci
de ani. O cunoștea și din acea cauză o disprețuia. Căuta mereu luptele cele mai grele.
Sfârșea obținând cele mai eficiente victorii. Făcuse un pact cu Moartea vânzându-și
sufletul. În schimb oferea pe tavă o mulțime de jertfe zeiței căreia i se închina la
fiecare salvă de tun.
Îi trată cu condescendenta pe emisarii înfrânți. Ei erau barbarii. Imperialii erau
cei civilizați. Le porunci sa se plece in genunchi. Bărbații se conformară imediat. Ea
rase scurt, simțind un fior de plăcere. Ea comanda. In jurul ei se postară soldați
îmbrăcați în negru-argintiu. Santinele imperiale. Garda invincibilă a Împăratului. Prin
acest semn, acei oameni intrau sub protecția directă a Augustului. Nimeni nu se va
atinge de un fir de păr din capul lor. Până la semnarea actelor oficiale. După aceea, se
va hotărî soarta lor.
Într-un cor de huiduieli, au fost urcați in nave ce se înălțară imediat de la sol.
Capitala ii aștepta. Războiul dura de prea mult timp si ei au devenit țapi ispășitori
pentru fiecare fiu al Patriei care murea pe câmpul de bătălie. Vești bune se auzeau și
de pe alte teatre de operațiuni. Frontul celor cinci planete libere se frânse. Fiecare
lupta pentru supraviețuire proprie nemaiavând putere să se ajute una pe alta. O
santinelă se apropie de femeia-comandant. Stătea la distanța obligatorie față de un
Astrocrat. Îi înmână o misivă venită de la Centrul de Comandă. Era o Chemare
Specială. Rânji.
-Să mergem! Trebuie să spargem încă o planetă!
Urale. Pacea a fost adusă pe Madrasye. De sute de ani fusese o înfloritoare
republică independentă, un centru comercial căutat de toate marile puteri. Acum a fost
redusă la starea de ruină dezolantă. Locuitorii care încă mai erau în viață urmau sa fie
luați, înregistrați și introduși în sistemul imperial de trai. Trecutul urma să fie șters.
Acum trăiau sub protecția Brațului-stelar. Nimic rău nu li se putea întâmpla.