1

Dimineața fulguia raze de soare peste oraș. O ploaie de speranță ce anunța

victoria zilei asupra nopții. Dar câți mai ridicau capetele în sus pentru a privi acest
spectacol monoton și maiestuos?
De departe orașul torcea. Străzile aproape goale deveneau loc de tranzit pentru
puținii locuitori treji ce porneau înspre locul de muncă. Cu ochii pe ceas, cu căști în
urechi și somn în gene își târau pașii înspre serviciu. Fiecare mergând precis unde era
nevoie de el. Binecuvântare și blestem.
Era acea sfâșiere a nopții întru ziuă când nu se putea spune că era încă
dimineață deși zorii se întindeau alene peste cer. Cineva înzestrat cu o imaginație
bogată putea vedea personaje de legendă care ieșeau tiptil din scenă pentru a nu fi
prinse de către oamenii mari, mereu preocupați.
Restul lumii însă era cu totul surdă la pașii misterului. Auzeau uruitul
tramvaiului pe linie, vreun claxon ocazional când primul șofer de la semafor cade în
visare. Poate o gașcă de elevi ce își caută drum înspre școală povestind ce au făcut
seara trecută în jocul ce le mănâncă orele sau despre serialul ce s-a terminat în cel mai
rău mod imaginabil.
În tramvai domnește o liniște autoimpusă. Cineva moțăie pe scaunul încălzit.
Altcineva privește pierdut imaginile grăbite, vechile clădiri ce murmură despre trecut.
Nu cunoaște și nu-i pasă de astfel de lucruri. Are de stat la o coadă pentru un act și
apoi trebuie să meargă să plătească un impozit. Nu-i stă gândul la istorii trecute și
ponosite.
Lângă tramvai mașinile așteaptă la semafor. Șoferii devin parte integrantă a
caroseriei, iar volanul e prins organic de mâinile lor. Ochii privesc cu nesaț înspre
cadranul înroșit așteptând să se schimbe în verde.
Se gândesc la facturi. Și la aripa dreaptă care ar trebui revopsită din cauza
biciclistului pe care l-a acroșat ieri lângă piață. Și în parbriz îi sărise mai demult o
pietricică lăsând o crăpătură ce se lățește încet-încet.
Mai erau cadourile. Vine imediat luna martie. Cadouri peste cadouri. Pentru
mamă, pentru soră, pentru verișoară, pentru soție. Nu știa dacă acea palpitație era
produsă de staționarea mașinii sau de portofelul care tremura în buzunar. Oftează ca
orice om.
 Verde. Mașinile țâșnesc depășind intersecție după intersecție. Unele o iau pe
străduțele din partea dreaptă. Altele merg până la capăt și apoi ajung la gară, sau mai
departe la stadionul aflat în renovare. Dar în dreptul fabricii îmbătrânite dimineața
produce mai multe victime.
La autogară sosesc autobuzele pline ochi. Își deșartă zecile de călători care
intră repede în pulsul orașului. Nimic nu îi mai separă de ceilalți oameni îngrijorați în
afară de domiciliu. Merg către aceleași străzi, aceleași locuri de muncă, aceleași școli.
Elevul care știe că astăzi are teză la istorie. Își repetă în gând ani de domnie și
principalele doleanțe ale Revoluției de la 1848 în vreme ce stă rezemat pe bara rece a
stației de tramvai. Privește în sus către clădirea multicoloră și luminată a mall-ului.
Tocmai se sting neoanele. E lumină destulă afară.
De-a lungul liniei de tramvai e atât de mult spațiu încât visezi la câmpii largi,
deschise. La sălbăticie. Ultima vacanță petrecută departe de aici împreună cu câțiva
prieteni. Tramvaiul vine înspre tine. Și te întorci la Mihai Viteazul și Iancu de
Hunedoara.
În tramvai mai e și o fată. Are căști în urechi. Ascultă muzică destul de tare,
dar fără a deranja pe cei din jur. Ochii ei sunt lipiți de cerul care se deschide tot mai
mult. Ce vede oare acolo? Pare că așteptă ceva. Sau poate s-a săturat să tot vadă
banalul asfalt.
Tramvaiul oprește lângă primărie. Turnul zvelt atacă înălțimea cerului
marcând locul unde se găsește inima orașului. În fața lui oamenii se plimbă blazați și
prinși în problemele lor. Deodată un sunet lent și ritmic străbate văzduhul. E ora fixă.
Unii oameni își ridică brațul pentru a verifica dacă într-adevăr este ora exactă. Apoi,
se întorc la gândurile lor.
Un grup de elevi trece pe zebră, deși semaforul tocmai ce se făcuse roșu.
Sporovăiau de zor și nu dădeau atenție lumii ce-i înconjura. Altă școală, aceleași bătăi
de cap.
În fața lor apare silueta elegantă a Palatului Cultural. Se opresc la trecerea de
pietoni parlamentând. Au test. Nu-l vor. Câțiva s-au pregătit și îl așteptau cu încredere
așa că pleacă primii. Rămășița stă să mediteze.
Unii vor să intre în primul bar și să aștepte acolo până va trece ora. Și vor intra
în sala de clasă în aprobarea și invidia colegilor care ar vrea să se știe la fel de rebeli
ca aceștia. Trei aleg să plece să se plimbe pe mal. Ridică din umeri și fiecare pleacă să
își caute drumul .
 Urcă în grabă scările pe lângă monumentul decolorat ce era curățat de doi
muncitori. Și ei sporovăiau, despre ultima telenovelă văzută la televizor. Nu erau
băgați în seamă de nimeni, fiind singurii actori de pe scena proaspăt măturată.
O femeie tânără până în treizeci de ani îmbrăcată sport cu un tricou strâmt,
pantaloni negri și căști în urechi trecu lejer pe lângă micul grup de elevi. Alerga, așa
cum făcea în fiecare dimineață. Zgomotul produs de contactul dintre adidași și
trotuarul crocant o provoca. Iuți pasul.
Dincolo de balustrada obosită, se întindea malul neîngrijit care ținea ca un
căuș de palmă apa râului. Mureșul, molcom și întinerit își ducea drumul prin marginea
orașului veghind asupra locuitorilor care nici nu-l observau.
Poate acei câțiva pasageri ce se aflau în microbuzul ce mergea înspre
Timișoara și tocmai treceau pe drumul ce înconjura cetatea mută îl priveau. Unii sunt
cu ochii în telefon, alții picotesc. Un copil privește fascinat apa văzându-se poate de-a
lungul Nilului sau Amazonului. Cine-l poate opri să viseze?
Pe podul din fier care își înălța capetele chiar în apropierea ștrandului stătea un
om. Nu știa nimeni că era acolo pentru că zona era lipsită de trecători. Însă el rămânea
pironit locului înregistrând fiecare detaliu.
Cu palmele strânse pe bara din fier admira maiestatea râului. Recunoștea poate
că nu se asemăna cu alte râurile pe care le văzuse de-a lungul anilor. Acesta era însă
special. Era Mureșul, râul care i-a brăzdat copilăria. Singurul care șoptea cel mai clar
cuvântul acasă. Dar el se pregătea să-i spună adio.

Tramvaiul se opinti pe șine. Nimic neobișnuit pentru că aceea era stația unde
trebuia să oprească. Era ceva fermecător la liniile înconjurate pe ambele părți de
copaci înalți, chiar și desfrunziți. Te trimiteau cu gândul la un codru fermecat sau la o
poartă către un tărâm fantastic.
Semaforul se face din nou verde și după mai multe zguduieli înfundate
mașinăria porni la drum. Se apropia de zona centrală a orașului. Ochii pasagerilor
cădeau peste trotuarul forfotind de oameni preocupați. Terasele erau aproape goale.
Desigur nu era nici măcar ora zece, așa că nu te puteai aștepta la un peisaj mai
vibrant.
Poate crezi că vei recunoaște pe cineva. Să vezi un chip cunoscut, al unei
colege. Să-ți facă cu mâna și tu să sari de pe locul tău și să alergi pentru a coborî. Să
îți spună că îi era dor de tine și abia aștepta să te vadă. Că ar vrea să ieșiți odată la un
suc, ca să pălăvrăgiți verzi și uscate.
Vise. Nimic mai mult decât iluzii fără rost. Nimeni nu o suna. Cele mai multe
dintre mesajele pe care le avea în telefon erau de la diverși curieri sau de la compania
de telefon care își aducea aminte când era ziua ei de naștere.
Își înclină capul înspre stânga pentru a se feri de reflecția ei în geamul murdar
al tramvaiului. Azi era una din zilele acelea în care nu avea chef de nimic. Dacă s-ar fi
pus pe muncă și ar fi lăsat ca televizorul să-i umple mintea i-ar trece.
Își uitase căștile acasă, căscându-se acest moment sâcâitor de liniște. De
introspecție nedorită. Nu avea nevoie să se revadă, să-și dea întâlnire cu angoasele ei.
Le știa prea bine. Era bună prietenă cu ele, niciodată nu o părăseau.
Strânse mai tare rucsacul pe care îl ținea în brațe. Se strâmbă discret și se
evită. Își revizui în minte lista de cumpărături. De asta ieșise atât de devreme, inuman
de devreme din casă. I s-a pus în mână foaia de hârtie mâzgălită și nu a auzit nici
măcar finalul unui mulțumesc. De ce să primească ea astfel de complimente?
Își ridică ochii văzând turla impunătoare a catedralei catolice. Se fixă pe
chipul seren și împăcat al îngerului care fusese așezat deasupra unei laturi a bisericii.
De mică îi plăcuse să se holbeze la statuile de prin oraș. Și evident aștepta momentul
în care urmau să prindă viață.
Stai puțin...catedrala! Sări imediat în picioare, speriind pe tânărul ce stătea în
fața ei pe scaun cufundat în oceanul de postări de pe telefon. Cu pași mari se apropie
de una din ușile vagonului. Lângă ea se opri o altă fată.
Era bine îmbrăcată. Purta un sacou cu fustă de culoare gri care se termina
deasupra genunchilor. Un palton subțire, negru îi învelea silueta subțire. Avea cizme
negre, simple. Căști în urechi și gumă de mestecat în gură. Privea absentă la spațiul ce
o înconjura. În mâna stângă ținea o servietă. Era de invidiat.
Tramvaiul se opri. Ușile se deschiseră. Așteptă ca acea femeie să coboare cele
două trepte și apoi să-și vadă de drum. Ea o urmă la câțiva centimetri în spate. Se
întâlniră din nou la semafor. Când se făcu verde continuă să o urmărească. Femeia de
afaceri intră pe ușa deschisă a hotelului Ardealul. Sigur avea treabă pe acolo.
 Își fixă mai bine rucsacul pe spate și coti pe prima stradă la dreapta. Simți
strânsoarea paltonului și anticipă o viitoare achiziție a unuia nou. Îl purta deja de ani
buni, dar crescuse și acela nu mai era un secret nici pentru hainele ei cochete. Gândul
reveni repede la fata pe care o zărise mai înainte.
O supăra că nu era cu mult mai mare decât ea. Bine, poate avea douăjcinci de
ani. Nu mai mult. Și-a terminat faculta, cu siguranță și-a făcut niște cunoscuți în
locurile în care trebuie și bam! Acum umblă prin oraș în haine scumpe și intră unde
vrea.
Nu se îmbracă de la second hand și nici nu negociază prețul la ridichi în piață.
Se tot gândi cine a spus că viața e minunată și merită trăită. Pare ireal că până și ea
ajunsese să creadă asta în urmă cu câțiva ani. Cine ar fi crezut că după un an de
facultate ducea deja dorul temelor la chimie?
Ajunse la colțul străzii și văzu conturul ruginit al tarabelor. Trecu pe trecerea
de pietoni și se apropie de forfota pe care o cunoștea prea bine. Din spatele ei se auzea
dăngănitul clopotelor. Ora exactă. În scurtă vreme ar fi trebuit să se întoarcă acasă
pentru a face mâncarea. Mătușa ei va fi scorțoasă dacă va întârzia.
Trecu prin dreptul tarabelor salutând-o pe doamna simpatică ce-i punea mereu
două roșii în plus la fiecare comandă. Azi nu va cumpăra nimic de la ea pentru că
poftele sunt foarte schimbătoare. Dar tot se va întoarce peste vreo două-trei zile.
Urmă traseul mirosurilor și ajunse la un domn care vindea vinete. Se
parlamentă pentru câteva clipe și scoase portofelul până când el îi cântări trei vinete
babane. Îi mulțumi și plecă mai departe.
Probabil că acela va fi cel mai liniștit și plăcut moment al zilei. Ar fi stat
locului pentru o clipă aspirând fiecare detaliu. Acel murmur al locului, discuțiile
șușotite între cunoscuți, uguitul discret al porumbeilor și mirosurile puternice ale
diferitelor legume. N-ar mai fi plecat din acel loc. Era sigură de asta.
Telefonul bârâi în buzunar. Duse repede mâna acolo și-l scoase cu speranță. Își
fixă ochelarii pe nas și citi numărul ce clipea pe ecran. Se înmuie din nou. Era mătușa
ei.
-Lea, ce tot faci?
-Abia am ajuns în piață. Fac cumpărături. Am să vin cât de repede pot.
Tăcere pentru câteva clipe. Vocea oțetită reveni în urechile fetei.
-Lasă asta, cumpără tot ce trebuie. Asta te-am rugat, nu să câștigi un maraton.
 Fata își dădu ochii peste cap. Făcu un pas în stânga găsind un loc mai ferit.
Acea conversație va dura mai mult decât ar fi dorit.
-Bine, mătușico. Când n-am ascultat eu de tine?
-Chiar vrei să începi discuția asta? Oricum nu prin telefon, când ne aud ceilalți. Am
să-ți aduc eu aminte când trebuie cum și când ai eșuat.
Lea strânse din dinți.
-Știi doar că era o întrebare retorică! Ai ceva să-mi spui serios sau doar ai vrut să îmi
strici momentul.
-Moment? Eh, moment! Știam io că te vezi cu vreun vagabont de care nu-mi spui.
Ești prea ștrengăreață pentru vârsta ta.
Fata oftă închizând ochii. Urma o lungă tiradă pe care o cunoștea dinainte. Știa
și că orice cuvânt pe care l-ar spune ar fi inutil. Nu conta în fața tribunalului care deja
a rostit sentința. Era vinovată.
-...las că mai vorbim noi când ajungi acasă. Să nu uiți să cumperi mirodenii din alea,
știi tu de care.
Lăsă aerul să iasă din piept cu putere.
-Mirodenii speciale? Îți trebuie astăzi?
-Da, îmi trebuie astăzi! Cum vrei să aibă gust ghiveciul pe care vrei să-l gătești fără
mirodeniile alea?
-Dar mai am acasă...
-Sunt expirate!
-Nu sunt, le-am verificat...
-Nu-mi plac. Sunt prea dulci. Ar trebui să simt că mănânc ceva picant.
Își scărpină vârful capului încercând să-și calmeze durerea de cap ce începea
să se instaleze.
-Mătușico, trebuie să mă întorc până la gară după mirodenii.
-Așa și? Îți dau voie să întârzii. Îți iei și tu ceva frumos de pe acolo. Dar nu mergi la
mall, că iar stai cu orele. Vii repede acasă!
-Mătu... voiam și eu să merg mai încolo la alergat! Nu mai termin la timp mâncarea.
-Cine te pune să alergi fără să te fugărească nimeni? Lasă-mă cu prostiile astea. Știi ce
mirodenii vreau.
Îi închise telefonul. Își mușcă buza și strânse între pleoape lacrimi ce voiau să
evadeze. Nu meritau. De fiecare dată își spunea că nu avea rost să plângă pentru astfel
de incidente.
 Își puse telefonul înapoi în buzunar. Scoase dintr-un alt buzunar lista de
cumpărături. Trebuia măcar să cumpere cele câteva legume după care venise la piață
înainte să plece înspre gară. Urma să mai dea câțiva lei și pe bilet. Dar se împăcă cu
situația. Viața aia minunată, asta era. Ce era de comentat dacă stăteai bine să te
gândești?

(...)

Labirinturi de lut a apărut la editura Gutenberg Univers în 2020 și poate fi comandată

de pe pagina de Facebook Viața și cărțile lui Iuliu Sturza la prețul de 25 de lei