Anna Tyboleyn

,,Ancorată în prezent...”

Amy și-a împachetat ultimele lucruri și, cu un

sentiment de îndoială în suflet, părăsi camera mobilată
modest, însă în care petrecuse cei mai frumoși ani ai săi.
Nu o obligase nimeni să plece, ba dimpotrivă. Mama
sa o iubea și o ocrotea atât de mult, încât ar fi acceptat ca
fiica ei să rămână lângă ea oricât de mult ar fi fost nevoie,
chiar și pentru totdeauna.
Amy, însă, nu mai putea rezista. Fiecare colț i se părea
zugrăvit de el. Până și lucrurile la care acesta nu avusese
acces, ea le considera toxice. El își lăsase amprenta în
spațiul ei personal.
— Îl mai iubești? o întrebă cu o voce plăpândă mama
ei.
Se aflau în fața căsuței pe care o construise tatăl ei. O
clădire modestă, de culoarea cerului. Câteva camere
simple și un miliard de amintiri fără de preț.
Amy nu o putea privi în ochi. Cum ar fi putut? După
tot ceea ce se întâmplase, îi era atât de rușine, încât își
fixase privirea goală pe peretele din fața ei. Nu vedea
nimic, dar simțea atât de multe.
— Îl urăsc din toată inima pentru ceea ce mi-a făcut,
rosti într-un final cu un glas obosit. Deci, presupun că încă
îl mai iubesc.
Mama ei i-a oferit cel mai înfricoșător răspuns cu
putință.
Femeia a păstrat solemn tăcerea, lăsând parcă să se
audă urlete tăcute, desprinse din adâncul sufletului ei de
mamă. Nu o judeca pe fiica ei, nici măcar nu o certa. Pur și
simplu îi prelua durerea și o lăsa să-i zguduie inima.

11
Drumul înapoi

N-a crezut că va fi cu putință să urască vreodată pe

cineva atât de tare precum îl ura pe el. Băiatul acela avea
probleme emoționale și, cu toate că era demn de toată
mila, femeia de vârsta a doua îl ura cu toată intensitatea
cu care putea urî o mamă care își vedea copilul la
marginea prăpastiei.
— Mama, iartă-mă! îi șopti Amy mamei sale la ureche
și, cu o ultimă îmbrățișare neîndemânatică, părăsi casa
copilăriei sale.
Nu-l lăsa doar pe el în urmă. Se lăsa pe sine, ancorată
într-un trecut care-i furase totul.
Camera de cămin nu a dezamăgit-o, cu toate că era
mică. Mobila albă îi dădea un aer feminin, iar asta a făcut-
o pe Amy să se simtă imediat bine. Lângă patul de o
singură persoană, avea o noptieră pe care Amy a umplut-
o imediat cu cărți. De vreme ce nu-și luase prea multe
haine, a durat foarte puțin până să-și aranjeze lucrurile.
Urma să locuiască fără o colegă de cameră, ceea ce o
încânta enorm pe tânăra studentă. Nu era o persoană
sociabilă. Iubea singurătatea. Prefera să-și păstreze
gândurile și sentimentele doar pentru sine.
Când totul era deja aranjat la locul său, Amy și-a
permis să-și dea frâu liber emoțiilor.
S-a lăsat încet pe podeaua rece și a început să plângă
în tăcere.
Un plânset mut, lipsit de sunetele durerii ei, însă plin
de disperare viscerală. I se încorda fiecare nerv din corp,
prins în vârtejul amintirilor. Uneori ar fi dat orice numai
să șteargă cu buretele tot ce o lega de el, însă, în același
timp, o frică rece i se infiltra în inimă numai la gândul
dispariției lui din viața ei.
Ray a însemnat lumina și întunericul din ea. Și acum
era doar nălucă. Pierduse orice urmă de rațiune. Omul
acela o făcuse să se piardă pe sine. Omul acela încă

12
 Anna Tyboleyn

însemna pentru ea atât de mult, chiar și după ce-i răpise

toată frumusețea.
Doamne – și-a zis în culmea disperării – oare am să-l
pot uita vreodată?
Nu putea ameliora suferința. De mult pierduse
controlul asupra propriului destin. Amy se afla în cădere
liberă. Și întrebarea ce o frământa era una retorică.
Cândva, îi spusese și lui asta. Răspunsul se afla în cel
mai sacru loc din ea.
Inima ei era plină de el.
— Ești ca un tatuaj permanent, Ray. Invizibil, însă
permanent.
— Și cum să înțeleg asta?
Amy nu-i putea descifra mimica feței sau starea de
spirit, însă observase frecvent că are un tic nervos. Ray își
mușca mereu buzele într-un mod agresiv. Ochii negrii, dulci
și înfricoșători în același timp, erau fixați asupra ei. Băiatul
acela o mânca din priviri. Totuși, el era altfel. În el, se
ascundeau mii de nuanțe, iar ea voia să o cunoască și să o
descopere pe fiecare în parte.
— Oricât de mult mi-aș dori să te uit, ești deja
imprimat sub pielea mea.
Ray zâmbi sever. În alt mod, nu putea. Nu era el genul
de băiat dulce, însă, chiar și așa, Amy era topită după el.
— Ai furat fraza dintr-o melodie?
Amy s-a îmbujorat, ceea ce l-a făcut pe el să-și acopere
buza superioară cu cea inferioară. Era un gest senzual pe
care îl observase doar la el. Habar n-avea ce poate însemna
asta, însă, pentru ea, era încă o parte din Ray pe care o
venera.
Chiar dacă Ray avea buzele tot timpul uscate,
mușcându-le precum un disperat, și mereu parcă încerca
să-și guste buza superioară, Amy găsea la el o sexualitate
debordantă. Până la el, n-a știut ce înseamnă să te umezești
de plăcere.

13
Drumul înapoi

— Nu, Ray. Spun doar ce simt.

— Nu sunt genul de om care să facă promisiuni,
Amelia. M-aș urî pe mine dacă le-aș încălca. Acum, îți pot
oferi siguranța că sunt cu tine. Acum și aici, vreau să te fac
fericită.
— Spune-mi doar Amy! l-a rugat ea pentru a mia oară.
Ray știa că nu-i place cum sună numele ei și totuși îl
pronunța mereu cu o satisfacție cutremurătoare. De parcă
durerea ei era hrana lui de bază. Din acele detalii, aparent
neimportante, Amy putea să-i citească atitudinea. Ea, însă,
prefera să fie oarbă. Ca orice femeie îndrăgostită, de altfel.
Unele iubiri nu se uită niciodată, constată Amy încă
stând pe podeaua rece din camera sa.
Și nu, nu era o afirmație siropoasă. Nu era o secvență
dintr-un roman ieftin de dragoste. Nu era afirmația care
să „încălzească sufletul” lui Ray, cel care îi reproșa adesea
că ea e prea romantică pentru gustul lui.
Pentru tânăra femeie, era o realitate fixă.
Putea să renege legătura, să-și repete zilnic în fața
oglinzii aceleași minciuni și chiar să creadă în asta. Și
poate că, efemer, avea să se simtă eliberată și fericită
Își putea impune în mod artificial să uite, creierul
putea percepe și consolida informația și, într-un final,
reușea ușor să ajungă liberă din temnița propriei iubiri.
O să întâlnești alți oameni, își zisese Amy. O să existe
zeci de legături, zeci de îndrăgostiri, încercă ea să se
convingă pe sine.
Însă absolut niciodată nu va mai fi ca „atunci“, șopti o
parte din ea, care încă îl iubea iremediabil. O singură dată
iubești până în măduva oaselor. O singură dată săruți cu
buzele tremurânde. O singură dată urăști și, paradoxal,
iubești un singur om. O singură dată lupți până la capăt,
chiar și atunci când nu există speranță. O singură dată
renunți la tine pentru altcineva. O singură dată treci prin

(...)