si totuși cum să își dea ea seama de toate astea?

nu era decât un copil când a plecat și

când s-au întâmplat toate alea, nu era decât o fata de 12 ani curioasa și gata sa descopere
lumea prin fiecare pietricica și fiecare fir de praf și gata să evadeze din tot ce a trăit pana atunci,
gata sa moara pentru asa zisele principii pe care credea ca le avea, doar ca sa demonteze orice
prejudecata și sa rupa orice eticheta pe care atâtia oameni le lipisera de a lungul timpului. la 12
ani era doar o idealista deșteaptă, doar o fetiță amețită de misterul vieții, dar mai ales de
misterele morții pe care nu era în stare sa le afle, de care ii era asa de frică măcar sa se apropie.
de asta a plecat atunci. dar Moartea nu se arata asa ușor când o cauți, se ascunde, deși sub
nasul tău, nu o vezi și te îndepărtezi tit mai mult. asa s a îndepărtat și Ariana atunci, visând la o
lume perfecta în care conceptele sunt vaporizate și transformate în praf și pulbere de trăire
umana, o lume formata doar din concret invizibil, crocant și vanilat, idiot de aiurea...
și Timpul, să-l ardă focul de bandit,cum sta el și privește lumea. el e fratele morții, nu
hypos, timpul a mancat din aceeași farfurie cu moartea și au dormit sub același acoperiș, iar
somnul nu poate fi asemănat în niciun caz cu moartea. Ariana știa asta, și o dezgustau oamenii
care priveau totul atat de simplu, refuzând cu încăpățânare sa vadă dincolo de evident. alt
motiv pentru care a plecat și pentru care nu s a mai întors niciodată. mai târziu și a dat seama
ca nu exista oameni, ci doar ganduri și idei, vise înfăptuite de forte invizibile. omul nu exista, el
e doar bucata de carne, mizerie concretă,nimic notabil, doar praf și pulbere stelara, iar ceea ce-i
da viață nu e sufletul, ci ideea. nu gândești, nu reflectezi, nu ai păreri, nu exiști, și asta era
motivul pentru care Ariana știa ca există, altfel ar fi fost convinsă că nu e decât o bucata de
materie însuflețită.
Dar la 12 ani era mai mult decât copil (care e un concept destul de aiurea, oricum), era
flacără și pasiune și viață, idee și concept întrupat, dar noroc ca nimeni nu vedea asta, altfel ar fi
închis o într-un azil de oameni inteligenți și ar fi lăsat o sa putrezească acolo, și sa ii piară și
ultimul dram de normal pe care îl mai avea.
"îmbătrânești și nu te poți intoarce
și timpul trece iremediabil
curând ai sa te odihnești în pace
și ai sa te topește în inefabil
zilele trec, luandu-te cu ele
fantasmele devin pe veci vapori
Si frica se preface n vise rele,
iubirea se transforma n nori... "
Atât de mult suflet pusese Ariana în poezia asta încât a ajuns sa o murmure fără oprire
în momentele în care Timpul se arata batjocoritor fata de Creație. el a fost cel mai mare
dușman și cea mai Sfânta entitate, dictator tiranic și stăpân absolut a tot ce înseamnă efemer.
"dar nu vei fi și stăpânul meu, iti jur" se gândea Ariana, desi știa cât de gol suna vorbele astea și
știa ca-s amenințări deșarte. cine a reușit vreodată sa stăpânească timpul? ea? fetita de 12 ani
al cărei glas refuza sa articuleze cuvinte pictisitoare și ai cărei ochi refuzau sa vadă doar învelișul
efemer. cauta Absolut și isi transforma cunoscuții în idei... mama era ideea dependentei,
imaginea viciului, tata era frica, cel mai bun prieten era iubirea, bona era prostia, nerealul,
nimicul (fascinant după părerea ei), iar Domnezeu-om era idealul neînțeles și intangibil, jertfa
adusă de ideile omenirii unui Dumnezeu pe care doar ea (omenirea) îl cunoaste.
 natură? cer? pământ? prostii! ele sunt doar forma, exteriorul, moartea, fiecare bucata
din natura reprezinta moartea, nicidecum viata eternă. și totuși, ce poate fi mai etern decât
moartea într-o lume deja moartă?

Ariana nu s-a gândit niciodată să dea la facultatea de medicină și nici să plece într-o
călătorie în jurul lumii. În mintea ei, cel mai important lucru era să poată părăsi orașul. De o
săptămână și patru zile îi tot revine în minte acest lucru ciudat: să plece din oraș, să întâlnească
un tovarăș de călătorie și să viziteze casa bunicului ei de la munte.
La "casa de la țară" nu a fost niciodată, ci doar a auzit numele ei, rostit uneori, în
șoaptă, de părinți. Mami vorbea cu o anumită teamă despre "casa de la țară", în timp ce tati nu
voia să dea impresia că i-ar fi fost frică. Ariana știa cum arată. Când era mică de tot, mama avea
o poză mititică în care se vedea o colibă frumoasă, maro, înconjurată de iarba scurtă și foarte
verde. În spatele colibei era un peisaj muntos, iar în fața colibei, chiar la ușa de la intrare, stătea
un bărbat zâmbitor, cu părul alb și haine simple, întovărășit de un cățel cu părul negru. Apoi
mami, la insistențele Arianei (care pe atunci avea 5 ani), i-a spus cine era bărbatul zâmbitor din
poză: "bunicul". Mai târziu, Ariana a încercat să găsească poza, dar oricât ar fi căutat, aceasta
parcă dispăruse.
Pe măsură ce micuța Ariana a crescut, a început să fie mai atentă la ceea ce se întâmplă
în jurul ei, însă acest lucru nu i-a adus întotdeauna fericire. De fiecare dată când părinții ei se
certau zgomotos, Ariana închidea ochii și își punea mâinile la urechi, și un gând ciudați îi venea
în minte: să ajungă la casa aceea de la munte, să se ascundă împreună cu "bunicul" și cu cățelul
acela negru într-o tăcere deplină, suspendată în timp, și să adoarmă ocrotită de ei; apoi, când
timpul va începe să curgă din nou, să se întoarcă la mami și la tati și să se așeze la masă pentru
cină și totul să fie vesel ca la început.
Dar asta nu s-a întâmplat niciodată, pentru că mami și tati nu i-au spus unde se află
munții aceia, cum se ajunge acolo și mai ales, dacă bunicul vrea să o cunoască.
Ariana a fost un copil înzestrat, încă de la început: putea să înțeleagă de ce tati se
costuma în Moș Crăciun sau de ce mami avea uneori ochelari de soare, chiar dacă afară ploua.
Știa și de ce bona ei nu îndrăznea să se uite în ochii mamei, de ce casa lor cea mare era, uneori,
mai liniștită și mai rece ca de obicei. Știa că atunci când ușa de la dormitorul "M" e închisă nu
avea voie sa intre.
Dormitorul "M" și dormitorul "T" erau alăturate și Ariana bănuia că au fost, cândva, una
și aceeași cameră: culoarea pereților era identică în ambele camere, podelele aveau aceleași
nuanțe și când călca pe ele cu pantofii mamei, se auzea același zgomot puternic de toc lovind o
suprafață dură.
Probabil că acea cameră a fost despărțită prin peretele comun acum ceva timp, iar
faptul că unele lucruri rămăseseră neschimbate (pereții, podeaua, mobila) arunca puțină
speranță în gândurile Arianei.
Casa lor avea un pod foarte mare și, în ciuda miturilor cum că podurile sunt complet
întunecate, acest pod avea o fereastră. Era destul de mare pentru ca Ariana să poată ieși de pe
ea direct pe acoperiș și pentru a lumina cu succes jumătate de pod. Desigur, colțurile rămâneau
umbrite, dar ce ne-am face într-o lume fără măcar puțin întuneric?
În acest pod, Ariana a învățat foarte multe lucruri: să deseneze, să citească, să joace
teatru (făcea piese de teatru cu păpuși), să socotească, să dezlege mistere...
Primul mister pe care Ariana l-a dezlegat a fost în jurul vârstei de șase ani. Tati i-a ascuns
jucăria preferată (steaua de mare roz) pe motiv că era mult prea mare ca să o ia cu ea peste tot.
Ariana și-a petrecut fiecare zi, timp de două săptămâni căutând steaua de mare roz și într-un
final, după ce a verificat fiecare colțișor din casă, a găsit-o în biroul lui tati, locul unde știa că îi
este interzis să intre. "Tati a ascuns-o de mine și nu a aruncat-o pentru că voia ca eu să o
găsesc".
Dar tati nu s-a gândit niciodată atât de departe.
Ultimul mister pe care Ariana voia cu orice preț să îl dezlege era răspunsul la întrebarea
„unde se află casa de la țară”? Ariana și-ar fi dorit să îi întrebe pe părinți acest lucru, dar parcă
aceștia dispăruseră.

Venise toamna. Ariana și-a dat seama de acest lucru datorită culorilor: copacii erau calzi,
galbeni, roșii, drumurile erau parca oglinzi ale coroanelor acum sărace, iar cerul se lumina în
fiecare seară cu fulgere impunătoare. În lumina lor, Ariana vedea o altă lume, una misterioasă și
înspăimântătoare, o lume în care totul se poate modifica în orice moment... Tunetul îi făcea
inima să tresară și îi invoca amintiri neplăcute pe care le-ar fi dat cu totul uitării dacă ar fi putut.
Acesta era singurul lucru pe care Ariana îl detesta la toamnă: furtuna o făcea să-i fie frică.
În ultimul timp, în casa ei mare și rece parcă se făcea mai frig și multe dintre locurile ei
preferate au devenit de nepătruns. Un întuneric ciudat era în dormitorul ei, holurile își
pierduseră strălucirea și liniștea parcă aducea niște șoapte calde, dar în același timp străine și
periculoase.
Ariana știa că uneori casa ei arăta sinistru și neplăcut, dar niciodată nu dura mai mult de
două sau trei zile. Tati pleca mai des de acasă și mami stătea tot mai mult în dormitorul M, dar
lucrurile reveneau la normal aproape imediat, însă de această dată Perioada Rece s-a prelungit
nefiresc de mult. Bona îi tot spunea că Mami și Tati sunt ocupați cu „afaceri”, și că din această
cauză poveștile dinainte de culcare nu mai erau la fel de calde și de frumoase. „Uneori”, spunea
Bona, „răul are puteri mai mari decât binele, dar mereu, ceea ce este corect și bun învinge”.
Bona era mai mare decât Mami cu câțiva ani, dar arăta mai tânără și poate puțin „școlăriță”.
Arianei nu îi plăcea de ea, dar nu i-a spus-o niciodată. O chema „Ana”.
În această toamnă nimic nu mai părea la locul lui: grădina din spate părea furioasă,
podul – neprimitor, cerul tuna din ce în ce mai supărat și Ariana era tot mai îngrijorată de
Năsturel, pisoiul ei, care o privea trist și pășea încet printre frunzele uscate. „Poate că e
bolnav”, se gândea Ariana. Uneori îl lua lângă ea pe balansoarul din spatele curții și îi
împărtășea fricile și dorințele ei cele mai ascunse. Motanul torcea liniștit în brațele ei...
„Vrei să mergi cu mine la munte? Poate îl vedem și pe bunicul...”. Atunci, pisoiul scotea
un mieunat scurt și închidea ochii, torcând în poala Arianei, care privea frunze căzând pe
pământul udat de ploaia din seara trecută. Știa că atunci când avea să plece, Năsturel o va
însoți. Era așa de bun și de cuminte, așa de călduros și viu, încât Ariana nu se putea despărți de
el. Năsturel nu era ca orice pisoi, Ariana simțea că e la fel ca ea, că știe totul și înțelege iubirea și
dorințele ei mai mult decât oricare altă ființă. Năsturel era complet negru, cu ochii de un
albastru nemărginit (exact la fel ca Ariana), iar blana lui lungă îl făcea să arate nobil, complet
diferit de toate celelalte pisici de curte. Năsturel recunoștea vocea Arianei și scotea câte un
mieunat scurt de fiecare dată când stăpâna sa i se adresa.
Ariana simțea iubirea pisoiului care arde dincolo de ochii albaștri, de o frumusețe
hipnotizantă și uneori, când tunetele deveneau prea puternice și prea hotărâte, îl lua și se
ascundeau amândoi în patul moale, sub pătura albă și așteptau ca totul să se termine. Deseori,
Ariana adormea și nu apuca să vadă liniștea de după furtună, iar când se trezea, dimineața, îl
găsea pe Năsturel privind-o la picioarele ei, cu ochii aceia curioși și cu mustățile lungi și negre
mișcându-se lent în sus și in jos. Cum ar putea să plece fără el?...
*

Atunci, Ariana avea unsprezece ani și știa asta deoarece pe tortul de ziua ei, care a avut
cremă de ciocolată și frișcă, erau unsprezece lumânărele colorate, spiralate. Ariana și-a dorit, în
timp ce sufla în cele unsprezece lumânări, să găsească, împreună cu Năsturel, “casa de la țară”.
Era o zi destul de binevoitoare, după parerea Arianei. Cerul nu mai era furios, dar părea
obosit din cauza furtunii de noaptea trecută. Ariana se simțea încrezătoare pentru că știa faptul
că Mami și Tati vor lăsa pentru o zi “afacerile”deoparte și se vor concentra pe fericirea
sărbătoritei.
Fetița a coborât din pat, mergând pe covorașele bej spre baia complet albă. S-a urcat pe
micul scăunel din lemn care o ajuta să își privească chipul în oglinda mare. Era la fel ca ieri:
același păr ondulat și negru, aceiași ochi albaștri sclipitori, aceeași mică gropiță în bărbie și
zâmbetul ștrengăresc pe care îl adopta uneori, când lucrurile mergeau bine. Toate aceste
trăsături (care semănau izbitor de mult cu ale mamei sale) împlineau unsprezece ani. Cu toate
că se simțea la fel, Ariana știa că nu mai e aceeași ca în seara trecută. Își imagina că în timpul
somnului, oasele ei mai crescuseră cu un milimetru și că micile particule mișcătoare din
interiorul ei sunt cu un pas mai aproape de desăvârșire.
Atunci când a coborât în bucătărie pentru a lua micul dejun, Ariana nu și-a imaginat
nicio secundă scena la care urma să fie martoră: Mami și Tati se certau. Se certau chiar acolo, în
bucătăria în care mirosea a omletă și tutun, în care Ariana avea să intre și să fie asaltată cu
zambete, cadouri și urări. Fata s-a ascuns după ușă și chiar ar fi plecat, sperând să se întoarcă
mai târziu când totul se va fi liniștit dacă nu i-ar fi ajuns la urechi cuvântul “plec”. Părinții
șopteau, așa că Ariana a trebuit să stea lipită de ușa întredeschisă pentru a putea înțelege ceva.
Toți mușchii fetei erau încordați și astepta cu urechile ciulite deznodământul scenei, dar după
acel “plec” nu s-a mai auzit nimic și parcă timpul uitase să existe. Cineva din afara Universului,
poate Povestitorul, pusese pauză filmului pe care Ariana dorea atât de tare să îl urmărească
până la final.
După o veșnicie de tăcere, Ariana decise să intre totuși în bucătărie, fiind aproape
convinsă că Mami și Tati nu mai erau acolo, atât de liniște era. Spre mirarea Arianei, cei doi încă
existau în mica încăpere, într-o tăcere deplină, ce-i drept. Mami își reîmprospăta machiajul, iar
Tati privea în gol pe fereastră, așezat la masă, cu mâinile încrucișate la piept. În aer nu mai
răzbătea decât mirosul omletei arse și al tutunului uitat în scrumieră... Când Ariana intră în
cameră, bula de tăcere se sparse și fetița fu acaparată de urări si dulcegării, una mai falsă decât
cealaltă, tot felul de lucruri spuse din complezență și promisiuni deșarte. Ariana știa. Din clipa în
care Mami spusese acel zdrobitor “plec”, din acel moment specific, fata luase o hotărâre. Nimic
nu va mai fi ca înainte, iar cadourile lor, zâmbetele false și vocile calde nu vor mai produce
același efect în sufletul Arianei.
Deschise cu atât de multă bucurie cadourile, atât de copilăresc le mulțumi... Când totul
se termină, când primi și ultimul cadou, Ariana le ceru voie părinților, cu cea mai dulce voce, să
meargă la pădure să se plimbe, împreună cu Năsturel, peste două ore. Aceștia fură de acord.

Ariana avea două ore pentru a-și lua la revedere de la tot. Sigur, se va întoarce cât de
curând, dar tot simțea o nevoie ciudată de a arunca în urmă o privire care să cuprindă totul, iar
acest tot să îl ascundă undeva în sufletul ei, într-o cutie mică, mică de tot.
Știa ce trebuie să facă. Prima dată s-a dus în podul în care aproape trăise ani întregi și pe
care l-a iubit atât de mult, a luat de acolo un ghiozdănel foarte bine echipat, cu haine, trusă de
explorator, trusă medicală și toate economiile ei. Avea, de asemenea, mâncare pentru pisoi
(Năsturel avea nevoie de multă hrană pentru a crește sănătos). Apoi, Ariana trebuia să intre în
biroul lui Tati pentru a lua de acolo o mică poză veche pe care fata a căutat-o ani întregi și pe
care a găsit-o din pură întâmplare cu două luni în urmă, în timp ce cotrobăia liniștită prin
documentele lui Tati în timp ce acesta era plecat cu "afaceri". "Noroc pur", își spuse Ariana, și
părăsi biroul, îndreptându-se spre curtea din spate. Balansoarul vechi se legăna în bătaia
vântului și Ariana simți din nou timpul mergând mai încet. Amintiri încețoșate i se derulau în
minte: mami și tati, stând pe balansoar, părând mai fericiți ca oricând; Ariana numărând
petalele unei flori pe care a furat-o din piață; Năsturel-pui, jucându-se cu degetele Arianei. "O
să mă întorc curând. În două săptămâni, maxim trei, o să fiu înapoi acasă. Știu drumul,
șmecheria e să mă țin de plan".
Atunci, în pragul plecării sale, Ariana nu simțea nimic, era complet goală lăuntric, și își
simțea sufletul ca o bucată mică și indestructibilă de gheață, fără așteptări de la viață și fără
remușcare, suflet lucid și rațional, al cărei substanță se datora doar dorinței feroce de a pleca.
Nu mai era furioasă pe Mami și Tati, așa cum era în momentul în care îi auzise certându-se, nu
le mai reproșa nimic, dar nici nu simțea nevoia de a se întâlni cu ei înainte să plece. Un mic
pretext, că vrea să se bucure de cadourile primite împreună cu cea mai bună prietenă a ei, care
avea casa lângă pădurea orașului, fusese de ajuns pentru cei doi. „Patetic” își spuse Ariana,
ieșind pe poarta bogat ornamentată împreună cu Năsturel.

*
 Ariana știa ceasul. Învățase cum să îl citească pe când era în clasa întâi. Primul ceas de
mână pe care îl avusese vreodată a fost cel pe care l-a câștigat la o pungă de pufuleți cu
cașcaval pe care Tati i-o cumpărase dintr-o benzinărie. Desigur, nu era un ceas adevărat, ca cel
pe care îl furase din biroul lui Tati înainte să plece, dar semăna foarte bine cu unul. Ceasul lui
Tati arăta ora douăsprezece și știa că părinții se vor întreba unde este sărbătorita abia pe la ora
șapte seara. Avea, deci, destul timp să ajungă atât de departe cât să nu o găsească nimeni. Întâi
trebuia sa ajungă în pădure, ceea ce nu se va întâmpla decât peste douăzeci de minute de mers
pe jos. Apoi, va coti la dreapta și o va lua spre gară. Pașii mici ai Arianei erau hotărâți și sunetul
lor lovind pământul o aducea la realitate în momentele în care gândurile îi zburau aiurea.
Potecile vechi ale orășelului se târau leneșe spre o zare necunoscută, sau cel puțin așa își
imagina Ariana. Nici nu știa ce înseamnă „zare”, de ce orizontul si-a pus această poreclă ridicolă,
dar se hotărî să nu pună chiar acum întrebări existențiale la care nu avea să răspundă nimeni. În
față, sub soarele ucigător se vedea clădirea gării, nu la fel de impunătoare ca pe vremuri,
îmbrăcată într-o tencuială urâtă, bej, scorojită, cu ferestre acoperite cu draperii opace. În gară,
pe un peron, erau trei oameni: un bătrân excentric cu ochelari de soare albaștri, cocoșat, cu
niște haine mult prea largi pentru el și foarte colorate, o femeie înaltă ce probabil avea o
grămadă de bani în geanta aia scumpă, judecând după hainele și atitudinea ce o dezgustau
profund pe Ariana, și un băiat înalt și slab, cu privire speriată, păr negru și cearcăne adânci.
Acesta din urmă părea să nu fi dormit sau mâncat de zile întregi, iar să zâmbească părea că nu
învățase niciodată. Băiatul era mult mai mare decât Ariana, iar privirea lui pierdută, murdăria de
pe brațe, sacoșa mare de rafie pe care o avea lângă el, toate acestea o jenau pe Ariana și o
făceau să creadă că privea ceva interzis, ceva vulgar poate, cu toate că imaginea era destul de
banală. Fata se cutremură. „Ce oameni...” se gândi Ariana și intră în gară, proptindu-se, cu
Năsturel în brațe, în fața unui ghișeu. Femeia de dincolo de geam nu părea să o fi observat, deși
capul Arianei trecuse de pervaz cu cincisprezece centimetri.
—Bună ziua, rosti Ariana, cu o voce puternică și clară. Vânzătoarea tresări și o privi
întrebător pe fetiță.
—Bună ziua. Te pot ajuta cu ceva? întrebă femeia plictisită cu o voce plată.
—Aș dori, dacă se poate, un bilet până în Capitală. Ariana își repetase pe drum replicile.
—Până în Capitală?
—Da.
—Așa departe?
—Da.
—Și ce să cauți tu acolo?
—Merg la bunicul meu care locuiește acolo.
—Câți ani ai?
—Doisprezece. Astăzi i-am împlinit, spuse Ariana, zâmbind cat putea ea de inocent.
—Îmi pare rău, dar pentru o distanță atât de mare, va trebui să mergi însoțită de către
un adult, înțelegi?
Ariana se așteptase la asta.
—Am înțeles... Vă mulțumesc foarte mult pentru amabilitate, replică Ariana cu tristețe.
Speram totuși că nu va fi necesar să o chem pe Mami pentru un asemenea lucru... Știți, e foarte
ocupată... Speram să îl pot vedea azi pe bunicul și să îl îmbrățișez, știți, nu l-am mai văzut de așa
de mult timp, de când eram eu mică, mică de tot...
 —Îmi pare rău să aud asta. Adu-o pe mami și îți dau biletul, da? Femeia flutură un bilet
albastru și strălucitor pe care îl puse pe marginea biroului său.
—Bine, spuse fetița. Bună ziua. Ariana ieși din Gară și în același timp, și din raza vizuală a
femeii de la ghișeu.
—Of, Năsturel, șopti ea către pisoi, ce m-aș face dacă nu aș fi așa de vicleană? Aș pierde,
probabil, foarte multe lucruri în viață...
Pisoiul începu să toarcă și clipi încet.
—Ce spui, aștepți cu mine momentul perfect? Vrei să stai aici și să ne uităm împreună la
trenuri? Sau poate că vrei să acționăm chiar acum și să lăsăm la o parte prudența? Eu sunt de
acord, orice ai alege. Pot să încep chiar acum. Vrei? Sigur nu o să îți placă, dar ăsta e singurul
mod de a fura biletul ăla. De fapt nu, nu o să îl fur, nu am ajuns chiar așa... O să îl iau și voi lăsa
banii pe tejghea. Spune, de ce te uiți așa la mine? Nu-ți convine că te folosesc? Știi ca altă
soluție nu am...
Ariana îl privi pe Năsturel atentă, tăcută, cu ochii mari si vigilenți.
—Bun. Hai să trecem la treabă.
„Treaba” Arianei nu era ușoară deloc. Inima îi bătea mai tare ca niciodată și știa că dacă
eșuează, șansele ca ea să mai ajungă vreodată la bunicul erau de maxim 0%. Ușor, cu pași
neauziți, s-a strecurat înapoi în gară și s-a ascuns după ușa cabinei. Acum nu mai trebuia decât
să aștepte ca femeia plictisită din spatele ferestrei să observe minunatul pisoi. Numai că
acesteia nici prin gând nu i-a trecut să se uite spre fereastră. Ariana aștepta. Minutele se
prelungeau nefiresc de mult și abia atunci Ariana simți că nu și-a ales bine poziția. Stătea lipită
de peretele gării, ghemuită după ușă și simțea cum îi amorțește fiecare mușchi din corp. Încercă
să se miște, dar îi era frică să nu facă zgomot. Năsturel își juca bine rolul, dormea liniștit pe
pervaz, iar femeia plictisită nici măcar nu se clintea de la locul ei. Asculta muzică la căști în timp
ce răsfoia o revistă de modă. Ariana nu înțelegea cum e posibil să citești și să asculți muzică în
același timp. Ori una, ori alta, cum poți fi atent la cele două simultan?
În curând avea să ajungă trenul în stație și ea nu avea bilet. Trebuia să grăbească puțin
lucrurile, dar îi era frică să nu fie prinsă. Era o căldură dogoritoare, parcă simțea cum se topește
lipită de zidul vechi și bej, parcă i se lipea tencuiala de piele, ca un bandaj pe o rană deschisă.
Broboane de sudoare îi alunecau încet pe față și pe brațe și singurele sunete pe care le auzea
erau bătăile regulate ale ceasului și tusea seacă a bătrânului aceluia excentric. Ce o mai enerva
tusea aia... S-ar fi dus la omul acela și l-ar fi plătit ca să nu mai emane slăbiciune prin toți porii...
Ariana amorțise de tot. Auzea un tren în depărtare și acela fu semnalul care îi trezise toți
mușchii și toate simțurile. Încet, apucă o pietricică de pe jos și o aruncă înspre fereastra
ghișeului, dar rată la milimetru. Începu să respire sacadat și ochii i se umplură de lacrimi de
frustrare. Mai apucă o piatră, de data asta mai mare, și aruncă cu toată forța în fereastră.
Năsturel deschise ochii și aproape sări de pe pervaz, dar rămase totuși acolo, uitându-se lung la
femeia plictisită. Aceasta scoase un strigăt de uimire la vederea pisoiului și Ariana o auzi
exclamând: „Vaaaaai ce frumos ești!” și ieși în fugă din cabina ei năpustindu-se cu dulcegării
peste Năsturel, care nu mai știa ce sa facă să scape. Ariana atât aștepta. Întră în cabină și
șterpeli biletul uitând să lase banii, în timp ce trenul opri în stație șuierând și uruind sălbatic.
Ariana ieși din Gară înșfăcându-l cu toată impolitețea de care era în stare pe Năsturel, care se
agățase cu ghearele de umărul fetei.
 Femeia Plictisită rămase confuză în fața ghișeului, privind în urma Arianei, care alerga
prin căldura de foc drept spre trenul care acum era părăsit de niște călători obosiți. Mașinăria
porni încet si Ariana strigă în urma lui, alergând din ce în ce mai repede cu Năsturel mieunând
speriat în brațele ei. Dar trenul era prea rapid acum și lacrimile Arianei curgeau fără oprire și
fără speranță, în timp ce picioarele ei se îndreptau spre sfârșitul peronului.
Chiar atunci, o mână albă ieși dintr-un vagon și o prinse pe Ariana de gulerul rochiei sale,
urmând să fie trasă cu forță în vagonul care acum prinse o viteză uimitoare, părăsind pentru
totdeauna orașul în care copilărise Ariana.

Ariana stătea întinsă pe podeaua vagonului gol. Avea părul răvășit si hainele puse aiurea
din cauza efortului depus. Deasupra ei era Salvatorul, privind-o îngrijorat. Fu tare surprinsă să
constate că era chiar băiatul acela slab și înalt din Gară, cel care părea să nu fi zâmbit niciodată
și ale cărui haine erau mult prea mari pentru el.
—Ești în regulă? Șopti el.
Ariana afirmă cu o mișcare scurtă a capului, ștergându-și ultimele lacrimi și privind
uimită în jurul ei. Reușise. O să meargă la munte, o să-l întâlnească pe bunicul, o să-l poată
avertiza... Cum reușise? Băiatul ăsta a ajutat-o. Cine e băiatul?
—Mulțumesc, am crezut că n-am să reușesc, am crezut că o să rămân pe peron și trenul
va pleca fără mine... Mulțumesc de o mie de ori...
—Pentru nimic. Cum te cheamă?
Ariana știa că nu trebuie să își dezvăluie adevăratul nume pentru nimic în lume. Dintre
toate numele pe care le știa, unul singur îi revenea mereu în minte, ca un veșnic ecou, o
amintire veche și parcă un laitmotiv al vieții sale. I-ar fi plăcut să o cheme Nix.
—Mă cheamă Ariana. Pe tine cum te cheamă?
—Occisior, răspunse el și Nix zâmbi.
—E numele tău real?
—Nu.
—Doar nu vrei să te strig așa, nu?
—Ar fi oribil.
—Atunci cum să-ți spun?
—Cum simți. Alex, sau Mihai sau poate Bogdan...
—Nu simt asta.
—Dar ce simți?
Ariana îl privi drept în ochi și spuse, aproape fără să gândească:
—Favor. Cu accent pe a.
El tăcu pentru câteva secunde, apoi o întrebă:
—Îți place latina?
—Tata știe latină.
—Dar îți place?
—Nu în mod special.
 Și de atunci nu se mai auzi nimic altceva în afară de huruitul trenului. Ariana respiră
adânc și își aranjă părul si hainele și începu să îl caute din priviri pe Năsturel, dar nu îl văzu
nicăieri. Speriată, începu să îl caute pe sub scaune și prin colțuri, întrebându-se în același timp
ce vârstă avea Favor, dacă a pornit și el într-o aventură, așa cum făcuse Ariana.. Se întreba dacă
trăiește în același oraș cu ea și care e culoarea lui preferată. Se întreba cât de multe știe despre
astronomie sau fizică, sau câți prieteni are, care e mâncarea lui favorită sau ce ar vrea să se facă
atunci când va fi mare, însă acestea rămăseseră întrebări mute fiindcă, pentru prima dată,
Ariana nu știa cum să înceapă o conversație.
Fata îl căuta tăcută pe Năsturel în timp ce trenul înainta entuziasmat, fluierând în tot
acel pustiu dogoritor... Într-un final descoperi pisoiul sub niște scaune, dormind profund,
ghemuit în umbră. Ariana se așeză pe un scaun în apropiere de cel al lui Favor și abia atunci
observă cât era de obosită. Începu să se uite pe geam. Peisajele se succedau atât de rapid încât
Ariana nu se mai putu concentra și gândurile îi zburară la zeii din Olimp și la eroii din poveștile
pe care Mami i le citea când era mică. Și-l imagină pe Prometeu stând la masă cu Zeus, pe
vremea când cei doi nu erau certați din cauza oamenilor. Vedea focul arzând în mâna lui Zeus și
satisfacția acestuia privind și simțind puterea. Își imagină cum că ea era zeița supremă și că Zeus
nu era decât servitorul ei umil. Ea avea focul, puterea, ea era Ariana și Afrodita și Artemis
laolaltă, ea îi privea pe toți cu superioritate și plutea printre ei, aruncând pedepse peste
nelegiuiți, iar pe cei drepți recompensându-i cu câte o fărâmă de divinitate. Și în dreapta ei era
misteriosul Favor, care scăpase ca prin minune de hainele acelea murdare, iar fața lui era curată
și umilă, dar în același timp triumfătoare. Era îmbrăcat în haine negre, un sfetnic devotat pe
lângă Ariana, albă ca neaua, strălucind într-o rochie argintie, până la pământ. Orice atingea se
transforma în gheață, oriunde se ducea începea să ningă și cu toții erau fericiți...

*
Când se trezi, Ariana observă că Năsturel era pe scaunul de lângă ea, dormind și torcând
în același timp, apoi se uită după Favor, dar acesta nu era în vagon. Fata își deschise ghiozdanul
și scoase de acolo mica conservă cu mâncare pentru Năsturel. Cum desfăcu capacul, ochii
animalului se deschiseră brusc și gâtul lui scoase un mieunat sonor. Chiar atunci, Ariana auzi
niște pași ce se apropiau. Nu păreau să fie pași de controlor pentru că uniforma includea o
pereche de pantofi duri care s-ar fi auzit mult mai apăsat. Aceștia însă erau pași ușori, precauți
și nesiguri, ca de hoț, așa bănuia Ariana. Dar nu era un hoț, era doar Favor care se apropia încet
aducând niște sendvișuri ieftine.
—Am adus mâncare. Ariana.
Fata fu surprinsă să afle cât de foame îi era de fapt. Înșfăcă un sendviș și începu să-l
devoreze cu toată delicatețea de care era în stare. Favor s-a așezat înapoi la locul lui privind
scaunele din față cu atenție.
—Unde cobori?
—Unde cobori și tu.
— În Capitală?
—Așa s-ar părea. Ia zi, te-au lăsat ai tăi?
—Normal, ai mei mă lasă să fac tot felul de chestii, minți Ariana. Dar tu ce faci în
Capitală? Pe tine te-au lăsat ai tăi?
—Nu știu daca m-au lăsat sau nu.
 —Cum adică?
—Păi nu i-am întrebat niciodată.
Ariana înțelese. Favor plecase de acasă, exact la fel ca și ea.
—Te mai întorci? Întrebă Ariana, intuind răspunsul.
—Nu.
—Eu o să mă întorc.
—Bravo.
Fata se întreba când vor ajunge. Era din ce în ce mai nerăbdătoare. De cum va ajunge în
Capitală, trebuia să urce sus, sus de tot și să găsească, la marginea unei păduri montane, niște
cabane mici și uitate de lume. Ariana știa că va trebui să caute zile întregi și să apeleze la fiecare
gram de inteligență pe care îl avea. Se uită la Favor. El sigur mai fusese în oraș, sigur știa cum să
se descurce, era mai mare și părea rațional. Ce bine i-ar fi prins ajutorul lui...
—Ce faci când ajungi în Capitală? Întrebă Ariana.
—Nu m-am gândit. Mai întâi trebuie sa găsesc un loc unde sa stau. Apoi trebuie să îmi
găsesc de muncă.
—Și ce vrei să muncești?
—Ce găsesc. Tu ce o să faci?
― Vreau să îl găsesc pe bunicul meu. Uite, am poza asta…
Și Ariana îi arătă lui Favor poza veche pe care o ascunsese în ghiozdanul ei, sperând la o
reacție din partea băiatului, dar acesta nu spuse nimic și se uită în continuare la scaunele din
fața lui. Ariana începu să se uite și ea insistent la niște scaune dar nu putu mai mult de două
minute pentru că se plictisi îngrozitor și simți nevoia să se miște. “Eu asta chiar n-o înțeleg. Sigur
îmi scapă ceva“. Dar oricât si-ar fi dorit să înțeleagă enigma obiectelor la care se uita cu atât
interes Favor, pur și simplu nu putea.
—Sunt niște scaune obișnuite! spuse Ariana deodată, trezindu-l pe Năsturel, care scoase
un mieunat scurt.
—Poftim? Favor era confuz.
—Te tot uiți la ele de parcă acolo ar fi ceva interesant și absolut minunat.
—Păi nu e.
Acum ochii lui întunecați o străpungeau pe Ariana și aceasta își feri privirea, stânjenită.
—Câți ani ai?
—Doisprezece, răspunse Ariana și fu ușurată să poată să îl întrebe fără să pară
indiscretă: tu câți ani ai?
—Șaptișpe.
—De ce ai plecat?
—De ce pleacă toată lumea?
—Nu toată lumea pleacă
— Mă refer, de ce pleacă toți cei care pleacă?
— Păi tu să-mi zici, tu ai plecat.
Favor făcu o mică pauză și păru că își cântărește foarte bine cuvintele.
— Pur și simplu nu mai aveam la ce să mă întorc. Acolo nu mai era nimic și pur și
simplu...
Ariana nu înțelesese ce voia să spună Favor, care acum devenise și mai palid ca înainte,
iar cuvintele lui mergeau mult prea departe pentru ca Ariana să le poată ajunge. In trenul
zgomotos, acolo unde lumea devenea așa de rapidă, Fetița adormi, cu gândul la cum ar arăta
Favor îmbrăcat în uniformă de controlor.

Ajunseseră în Capitală de două ore și niciunul dintre ei nu avea vreun plan serios. Favor
se gândea să rămână cu Ariana și să o ajute să-și găsească bunicul, în timp ce fata părea foarte
îngrijorată cu privire la niște aspecte încă necunoscute lui Favor. Ariana știa că Tati o poate găsi
în orice moment dacă își bătea capul cu asta și știa de asemenea că Năsturel nu va mai rezista
mult fără mâncare de pisoi. Fata știa la ce să se aștepte. Totul era mult prea ușor, nimic,
niciodată nu trebuia să fie atât de ușor pentru că de vreme ce nu depui efort, lucrul pe care îl
faci e ireal, el nu există, nu-i suficient de bine conturat pentru a se vedea pe hartă și atunci nu
contează. Plecarea Arianei nu conta? Normal că nu, putea fi găsită imediat, Tati se putea ocupa
de asta, doar nu era un simplu om, avea putere, era important. Ariana pufni la gândul ăsta. ”E
un ticălos și știe asta, îi place. Se ascunde sub costumele alea scumpe, în case luxoase, în
spatele unor mese bogate pline de invitați pretențioși și doamne înțepate. Nu e decât un
impostor. Poate nu-I nici măcar un actor atât de bun, ci doar are noroc.”
- Ești cam furioasă, puștoaico, zise Favor, deodată.
- Nu sunt.
Ariana îl privi încruntată pentru câteva secunde.
- Ai de gând să-mi spui ce se întâmplă sau va trebui să îmi dau seama pe parcurs care
sunt planurile tale? Fie vorba între noi, e posibil să te pot ajuta, știi, sunt mai mare decât tine.
Ariana tăcea.
- spune-mi acum. Ce vrei să faci?
Favor se așezase pe jos, pe marginea trotuarului, pe bordură, așteptând răspunsul
Arianei. Afară se înserase de-a binelea și strada pustie și rece amplifica orice sunet ca și când cei
doi ar fi fost într-o cameră goală. Începuseră să apară stele.
- Vreau să merg la bunicul meu.
- Asta știu. Spune-mi restul.
- Vreau doar să știu că e acolo și că e în siguranță și vreau să îl întâlnesc. Sunt curioasă
cum arată acum și cum e ca persoană.
- Și ce-ai de gând să faci?
- Cum adică?
- Cum ai de gând să îl găsești?
Vocea lui Favor mustea de ironie. Ariana aproape că l-a văzut zâmbind, dar nu era
sigură.
- Spune păpușico. Care e mărețul tău plan? Ai de gând să te iei după adresa aia de pe
poză?
- Da…
- Nu, spuse Favor, nu ai să faci asta, o știu eu și sunt convins că o știi și tu. Fără nicio
îndoială, acum Favor zâmbea și Ariana se înfurie și mai tare.
- Ce tot spui acolo?
 - Serios? Vrei să ne jucăm? Am crezut că ești ceva mai mult decât o fetiță de doișpe ani
care a fugit de-acasă. Ce te uiți așa? Normal că știu că ai fugit, doar nu m-am născut ieri. Știu și
că nu ai nici cea mai mică intenție să te întorci și că ai impresia că te poți descurca singură de
acum. Asta crezi, nu?
- În niciun caz! Tot ce vreau e să îl gasesc pe bunicul și…
- Amândoi știm că asta nu e adevărat. Haide, te-am văzut, ești mult mai deșteaptă de
atât. Chestia asta ce o faci tu, că vrei să-ți găsești bunicul, nu e decât un pretext pentru a pleca.
- Nu e adevărat.
- E adevărat și o știi foarte bine.
Ariana tăcu pentru câteva clipe. Nu știa dacă Favor avea dreptate sau nu.
- Dacă nu vrei să mă mai ajuți cu chestia asta atunci spune-o pur și simplu și pleacă.
- N-am zis asta.
- Atunci ce-i cu toate astea? Ce tot spui?
- Că trebuie să ai încredere în mine pentru că eu am văzut ”toate astea” și tu nu. Să fim
serioși, Ariana, adăugă Favor după o scurtă pauză, dacă nu aș fi fost eu, tu nu erai aici acum, ci
ai fi fost acasă din cauză că ai fi pierdut trenul. Favor tăcu, așteptând ca cuvintele lui să se
prăbușească asupra Arienei, apoi continuă: ai nevoie de mine. Termină cu încăpățânarea asta
de copilaș. Ești singură într-un oraș necunoscut căutând o casă pe care nu ai văzut-o niciodată și
de care nici măcar nu ești complet sigură că există. Cauți un om despre care nu știi nimic, nici
măcar cum îl cheamă și știi ceva? Poate fi oricine, orice om cu vârsta peste 60 de ani, poate fi
orice acum, după atâta timp, inginer, avocat, vânzător sau criminal în serie, și știu că ai în minte
toate astea. Ce vrei de fapt?
Preț de un minut întreg, niciunul nu mai scoase o vorbă, iar la un moment dat, Ariana
nici nu mai conștientiza situația, ci auzea doar brazii scârțâind și corbii aterizând în noapte.
Favor o citise mai bine decât se aștepta, senzație cu care nu se putea obișnui încă. Favor
continuă:
- Ești prea mică. Scutește-mă de privirea asta. Ia spune, de ce ai plecat?
Acum, Ariana își dorea să nu fi întâlnit niciodată pe Favor. Stăteau amândoi în cea mai
rece liniște, la lumina felinarului înfipt în trotuar. Fata făcu un pas înapoi, simțind că Favor îi
citește cu ochii lui triști fiecare intenție și gând; simțea că nu îi poate ascunde nimic, așa că
tăcea.
- De ce ești așa furioasă? Vrei să te joci acum, nu? Bine atunci, să ne jucăm. Ai plecat de
frica cuiva? Nu? Atunci, poate, ai plecat să găsești ceva? Nu e asta, nu? Ai plecat pentru ca
cineva te-a supărat? Oh, se pare că da. Cine a fost? Mama? Tata? Amândoi? Bingo. Ce ți-au
făcut? Nu te-au bătut, nu? Atunci ce? Văd foarte multă furie în ochișorii ăia ai tăi. Știi ce mai
văd? Rușine. Știi ce altceva? Vină. Uită-te la mine, Ariana, și spune-mi că tot ce-am zis e greșit;
poți face asta, sau poți să-mi dai dreptate (pentru că sunt convins că am dreptate) și putem
colabora. Poți să taci acum, dar întreg corpul tău vorbește pentru tine și spune mai multe
lucruri decât ai fi sperat, iar eu le pot vedea, și pe lângă asta, te pot ajuta.
Ariana îl privi pe Favor cu lacrimi în ochii ei albaștri. Se așeză tăcută lângă băiatul care
probabil că îi intuise întreaga viață de când o văzuse prima dată în gară, cu pisoiul acela negru în
brațe și cu biletul lucios pregătit pentru perforat.
- Am plecat și nu mai vreau să mă întorc niciodată, spuse fetița.
- De ce?
 - știi de ce.
- Da, dar e important să o spui tu însăți.
- sunt dezamăgită.
- de?
- de tot ce am trăit până acum, spuse Ariana, ea însăși surprinsă de propriile-i cuvinte. Se
uită la Favor, care acum nici măcar nu se mai uita la ea, ci privea înainte, în noapte, și fu
surprinsă de cat de mult adevăr conțineau aceste cuvinte. Favor confirmă mut ceea ce Ariana a
spus printr-o ușoară înclinare a capului.
- așa că îmi poți răspunde acum la întrebare? Ce vrei de fapt să faci? Încă vrei să-l găsești
pe omul ăla?
Ariana nu răspunse. În mintea ei, Favor aruncase cu lumină iar acum ochii ei interiori se
obișnuiau cu aceasta.
- Sau vrei să pleci de tot, să nu te mai întorci vreodată? Orice ai alege, eu sunt aici. Nu
mai am pe nimeni, Ariana, de asta am plecat. Pe mine nu mă așteaptă nimeni acolo, însă pe tine
da. Pun pariu că acum părinții tăi te caută îngrijorați, iar tu te joci de-a adultul. Nu te judec,
doar îți ofer posibilitatea să alegi, te invit să te mai gândești o dată ca să nu faci ceva ce ai putea
să regreți mai târziu.
- O să regret oricum, așa că ce mai contează? Spuse Ariana și zâmbi, și zâmbetul ei era
prevestitor de ceva rău, periculos și arăta atât de matur pe fața ei copilăroasă încât devenea de
neprivit; înspăimântător de real se arăta această previziune și fiori de gheață inundară trupul
fetei. Chiar atunci, o voce răsună în capul ei și dintr-o dată, totul părea clar, era siguranță și,
paradoxal, frică pentru că nu a mai auzit-o niciodată în interiorul ei: “O să regreți oricum,
Ariana, ăsta e destinul tău, înțelege că lucrurile sunt pentru că sunt și cu siguranță nimic nu
trebuie. Situața asta este, o să regreți, și nu ai cum să schimbi ceea ce se va întâmpla, destinul
tău e suferința și regretul tău o să existe și va fi sfâșietor. E pedeapsa tuturor faptelor pe care le
vei face și tributul pe care îl vei plăti inevitabil pentru dorințe și plăceri, tributul fericirii.
Zâmbește având conștiința faptului că într-o zi vei ajunge incapabilă să mai faci asta și sufletul
tău va fi pustiu și gol, și lacrimile nu se vor mai opri”. În acel moment, ființa fetei s-a sfâșiat în
două și aproape putea să simtă fiecare lucru care se va întâmpla: vedea ca prin ceață un singur
om, se vedea mai fericită și mai distrusă ca oricând, vedea moarte și simțea durere, se simțea
inuman de bogată și sufletul ei creștea și murea ca o stea. Imaginile se derulau sinistre prin fața
ochilor ei și întunericul era străpuns de lumina singurului felinar de pe stradă. Ceasul pe care l-a
furat de la tatăl ei ticăia parcă de două ori pe secundă, o lua de la capăt și timpul mergea înainte,
dublu, și nu se mai oprea, ticăia repede, repede, prea repede. Ariana deschise ochii larg și văzu că Favor
o privea fascinat cu ochi mari și vii. În acel moment, vocea neauzită care vorbise cu Ariana cu câteva
momente înainte, vorbi din nou, dar nu a mai sunat atât de categoric, ci a sunat trist, aproape
compătimitor, aproape cinic și cu siguranță adevărat:
“De două ori respiri, o data trăiești și lumina încă taie întunericul așa cum timpul taie viața ta, în loc să o
străpungă.”

- Hai să găsim un loc de dormit, ce zici? spuse Favor, după o scurtă pauză.
Se ridicară în tăcere și Favor își luă mica sacoșă veche în timp ce Ariana îl trezi pe
Năsturel, care adormise la picioarele ei. Jumătate de oră mai târziu erau cazați într-un hotel de
trei stele din centrul Capitalei, un loc umed cu vedere la brazi și stânci îndepărtate, un loc în
care Ariana poate că ar fi rămas mult timp dacă nu ar fi fost pe fugă. Știa că peste câteva ore nu
va mai fi liberă, ci fugărită de oameni pe care nu îi cunoștea și spionată de oricine, pe capul ei se
va pune un preț și la cum își cunoștea ea tatăl, va fi unul destul de mare. Ziua următoare cu toții
își vor dori să aibă cel puțin o parte din Ariana și tocmai de asta nu se va lăsa prinsă nici moartă.
Jur.

2
Și totuși cum să își dea ea seama de toate astea? Nu era decât un copil când a plecat și când s-au
întâmplat toate alea, nu era decât o fata de 12 ani, curioasă și gata să descopere lumea prin fiecare
pietricică și fiecare fir de praf și gata să evadeze din tot ce a trăit pana atunci, gata să moară pentru așa
zisele principii pe care credea ca le avea, doar ca să demonteze orice prejudecată și sa rupă orice etichetă
care a fost vreodată lipită pe ea de-a lungul timpului. La 12 ani era doar o idealistă deșteaptă, doar o fetiță
amețită de misterul vieții, dar mai ales de misterele morții pe care nu era în stare sa le afle, de care îi era așa
de frică măcar sa se apropie. de asta a plecat atunci. dar Moartea nu se arată așa ușor când o cauți, se
ascunde, deși sub nasul tău, nu o vezi și te îndepărtezi tot mai mult. așa s-a îndepărtat și Ariana atunci,
visând la o lume perfectă în care conceptele sunt vaporizate și transformate în praf și pulbere de trăire
umană, o lume formată doar din concret invizibil, crocant și vanilat, idiot de aiurea...
Și Timpul, să-l ardă focul de bandit, cum stă el și privește lumea. El e fratele morții, nu Hypnos,
Timpul a mâncat din aceeași farfurie cu Moartea și au dormit sub același acoperiș, iar somnul nu poate fi
asemănat în niciun caz cu moartea. Ariana știa asta, și o dezgustau oamenii care priveau totul atât de
simplu, refuzând cu încăpățânare sa vadă dincolo de evident. Alt motiv pentru care a plecat și pentru care
nu s-a mai întors niciodată. Mai târziu și-a dat seama ca nu există oameni, ci doar gânduri și idei, vise
înfăptuite de forte invizibile. Omul nu există, el e doar bucata de carne, mizerie concretă, nimic notabil,
doar praf și pulbere stelară, iar ceea ce-i dă viață nu e sufletul, ci ideea. Nu gândești, nu reflectezi, nu ai
păreri, nu exiști, și ăsta era motivul pentru care Ariana știa ca există, altfel ar fi fost convinsă că nu e decât o
bucată de materie însuflețită.
Dar la 12 ani era mai mult decât copil (care e un concept destul de aiurea, oricum), era flacără și
pasiune și viață, idee și concept întrupat, dar noroc că nimeni nu vedea asta, altfel ar fi închis-o într-un azil
de oameni inteligenți și ar fi lăsat-o să putrezească acolo, și s-ă îi piară și ultimul dram de normal pe care îl
mai avea.
"îmbătrânești și nu te poți întoarce
și timpul trece iremediabil
curând ai sa te odihnești în pace
și ai să te topești în inefabil
zilele trec, luându-te cu ele
fantasmele devin pe veci vapori
Și frica se preface-n vise rele,
iubirea se transformă-n nori... "
Atât de mult suflet pusese Ariana în poezia asta încât a ajuns să o murmure fără oprire în
momentele în care Timpul se arăta batjocoritor față de Creație. El a fost cel mai mare dușman și cea mai
Sfântă entitate, dictator tiranic și stăpân absolut a tot ce înseamnă efemer. "Dar nu vei fi și stăpânul meu, iți
jur" se gândea Ariana, deși știa cât de gol suna vorbele astea și știa că-s amenințări deșarte. cine a reușit
vreodată sa stăpânească timpul? ea? fetita de 12 ani al cărei glas refuza sa articuleze cuvinte pictisitoare și
ai cărei ochi refuzau sa vadă doar învelișul efemer. cauta Absolut și isi transforma cunoscuții în idei... mama
era ideea dependentei, imaginea viciului, tata era frica, cel mai bun prieten era iubirea, bona era prostia,
nerealul, nimicul (fascinant după părerea ei), iar Domnezeu-om era idealul neînțeles și intangibil, jertfa
adusă de ideile omenirii unui Dumnezeu pe care doar ea (omenirea) îl cunoaste.
Ariana nu a mai ajuns niciodata la casa bunicuui ei, oricum, acolo nu mai era de mult nici
urma de viata, și moartea răzbătea din fiecare atom, ruinele vechii case batramesti ieseau
pierdute din pamant năpădite de iarbă și șerpi, singurele certtitudini că locul e real și că nu e
doar o iluzie din cauza caldurii. în ramasitee zidurilor de ciment se vedeau urmele gloantelor
care ciuruisera atunci speranta și pe bunicul Arianei și rapandisera parfumul inconundabil de
moarte combinat cu mirosul florilor de munte. Doua schelete de caine ciobanesc păzeau locul,
așa cum făcuseră și în timp ce oasele erau acoperite de mușchi și blană și de viață și de bucurie
vivantă, dar ele nu se vedeau din cauza ierbii înalte. Acum, liniștea are un motiv să fie: e gol.
E clar acum: nu numai Electra se-ntrupează din jale, ci și frica, ura, nesiguranța, mândria,
frustrarea. În aer ardea moartea pe o rază de o planetă jumate, concretizată în mici punctulețe
albe, ca cenușa împrăștiată peste toată suflarea.
Unde era Ariana acum? Ce facuse în tot acest timp? Unde fusese timp de zece ani? Unde
era Favor, misteriosul atotștiutor de care se îndrăgostise nebunește fata?