Sunteți pe pagina 1din 8

Povestea macului

Pentru Lucile
A fost o data ca niciodata, si precis va mai fi si alta data dupa ce vom savarsi si povestea
aceasta... caci asa este timpul... mereu in cautare de sine insusi, precum oamenii care lau creat...
A fost o data o fata cu parul ca lumina amurgului, cazand bland pe niste umeri mai
degraba obisnuiti cu aripile, decat cu greutatile vietii. Toata fiinta parea ca ii este
alcatuita in cele mai inspirate zile ale Bunului Dumnezeu. Mainile ei cantau orice
ar fi atins, ochii spuneau povesti despre tinuturi in care fetele oamenilor nu erau
insufletite decat de zambete... Ce sa mai, era o incantare fata noastra si o desavarsire
intru totul.
Era atat de frumoasa incat atunci cand iesea din casa pana si soarele se oprea sa se
oglindeasca in ochii ei, cat mai mult timp, si vantul se oprea de teama sa nu ii tulbure
respiratia, pana si timpul se oprea de teama sa nu ii rapeasca viata... totul in jurul ei se
oprea caci era atat de frumoasa incat nimeni nu se apropia de ea prea mult, de teama sa
nu ii atinga in vreun fel perfectiunea. Ce sa mai zicem despre oamenii care se uitau asa
cu un soi de frica la dansa, caci atata frumusete aproape ca le ranea ochiul.
Sa fi tot avut fata noastra acum ca la 20 de primaveri. Cu ceva vreme in urma poposise
intr-un sat, nu stia nimeni de unde, cine ii sunt parintii, si nici varsta nu ii era prea usor
de ghicit. Venise intr-o noapte rece si ploioasa de noiembrie, cand vantul rupsese
mai multi copaci si cand numai de calatorit nu era prielnic momentul. Batuse in poarta la
o femeie batrana si mai singura decat singuratatea, care nu avea decat un motan si o
vacuta, si multe leacuri inghesuite in casuta mica lipita din pamant cu mainile ei
facute parca sa aline durerile vazute si nevazute ale semenilor cu care nu prea parea ea
sa semene.
Batrana ii deschise in noaptea aceea, fara sa o intrebe pe fata nimic, Se purta cu ea de
parca ar fi asteptat-o toata viata. O lua de mana si o trase usor din ploaie si duse bland la
lumina opaitului care ii insufletea casuta si o masura cu drag dintr-o privire plina de dor.
-Asa arati deci aievea... in visul meu erai mai mititica, dar se vede treaba ca ai crescut si
tu asa cum fac toti copiii pamantului, desi uitandu-ma la tine as zice ca mai degraba vii
din cer, atat de frumoasa si desavarsita cum te afli.
Fata nu zise nimic, se imbraca cu hainele uscate date de batrana, se aseza la masa langa
aceasta si dupa ce manca, se culca de ca si cum asta ar fi facut dintotdeauna. A doua zi
incepu sa o ajute pe batratrana la toate cate avea aceasta de facut, stiind toate rosturile
lucrurilor de prin casuta, fara ca batrana sa ii fi aratat sau sa o fi invatat ceva.

Batrana si fata traira asa linistite, toata iarna, caci nimeni din satul batranei nu o vizita pe
aceasta si cum nici o molima si nici o boala nu mai tulburase de ceva vreme satul caci
batrana gasise leac la toate, nevoia nu impinse pe nimeni sa le strice vietuirea impreuna.
Intr-o seara pe cand zapada nu mai ameninta sa inghita casuta si nici vantul sa o
spulbere, batrana zise domol:
-Draga mamei... ai fost aici pentru mine o binecuvantare si nu imi aduc aminte de cand
nu m-am mai bucurat atat de mult de o iarna... caci tu imi esti bucurie, dar vine
primavara si oamenii vor veni des pe la mine, va trebui sa iesi si tu din casa,
caci vremea buna ma va indemna sa plec prin paduri sa caut ierburi si flori de leac... Tu
esti frumoasa peste masura, asa ca toti se vor uita la tine si te vor intreba cine esti... ar fi
bine sa te pregatesti... privirea mea nu te masoara si nu te pretaluieste, nu te raneste si nu
te murdareste, caci e privirea nascuta din iubire si grija, dar oamenii nu sunt cu totii asa.
Nici nu poti sa ii judeci, caci ei asa invata de la parintii lor sa imparta totul in bun sau
rau, frumos sau urat... iti zic toate acestea ca sa fii pregatita cu ceva raspunsuri. Eu am
sa le spun ca esti nepoata mea, fata unei rude care a murit si care traia de multi ani pe
alte meleaguri si trag nadejde ca le va fi destul.
- Stai tihnita mama buna, caci asa ii zicea fata batranei. Nu de intrebarile si privirile lor
mi-e teama, caci desi mintea lor nu va intelege, inima lor ma va primi cu bucurie, caci
inima mea deja a vorbit inimilor lor... Eu stiu sa imi port povara frumusetii cu bucurie.
Cum dadu coltul ierbii si se incalzi afara, cum in cerdacul casutei de chirpici venira
oameni din sat fiecare cu alt betesug si alta trebuinta. Batrana baga de seama ca oamenii
sunt din ce in ce mai multi si ca nu pentru ea veneau. Azi asa maine asa, cerdacul era
neincapator, ba se mai si certau care sa stea acolo si care nu... Fata nu se prea lasa
vazuta, caci nu vroia ca soarele, vantul si timpul sa stea prea des in loc de teama sa nu ii
tulbure frumusetea. Dar cei care veneau pareau ca nu se vindeca de ale lor, pana ce
ea nu iesea macar o clipa in cerdac sa aseze mainile pe capetele lor, fara vreun cuvant
sau vreo privire. De cate ori ea facea asta... timpul, soarele si vantul se opreau... asa ca
oamenii cand plecau pe la casele lor erau tare mirati sa vada ca uneori trecusera ore bune
de cand venisera, iar cei de acasa se dadeau de ceasul mortii ca nu stiau ce li se
intamplase atata vreme.
Vedeti voi... toate bune si frumoase, caci putini dintre sateni se mai plangeau de vreo
suferinta, dar cum timpul statea in loc din cauza fetei... se facuse iulie si toate granele se
coceau in alte sate... pe cand in satul fetei, ramasesera verzi si abia de o schioapa.
Oamenii au inceput sa creada ca fata le facea farmece si ca baba aia rea si urata le leaga
zilele cu noduri de intuneric... Pana la urma dintr-o binecuvantare ce parea sa le fie, fata
devenise un blestem... Oamenii se plangeau ca nu vor avea ce manca iarna, daca nu se
coc fructele si nu se parguiesc granele... ca timpul care sta in loc e lucru necurat si ca

soarele care nu se clinteste cand fata iese din casa este mare nenorocire...
Oamenilor incepu sa le fie frica de ea, iar ea de teama ca le strica vietile nu mai iesi din
casa sa o vada soarele sau sa o bata vantul sa o prinda timpul din urma si sa o tina
prizoniera aceleaisi clipe. Batrana nu stia ce sa faca... Frumusetea nemaivazuta a
fetei era coplesitoare si dincolo de cuvinte, dar vedea cum fata sufera, cu obloanele
lasate la casa si cum ar da orice sa scape de frumuseste, sa fie si ea ca ceilalti, batuta de
vant si arsa de soare, alaturi de oameni carora sa nu le fie frica sa se imprieteneasca cu
ea.
Intr-o noapte pe cand ploaia veni la fereastra cu amintirea ploii care o adusese pe fata in
casa batranei, aceasta se duse la fata care nu mai contenea cu plansul de ore in sir si
zise...
-Frumusetea pentru care tu plangi este dorita de toate fetele pamantului.
- Da, mama buna, dar ele nu stiu ce isi doresc, nu stiu care este pretul acestei desavarsiri
si nu stiu gustul amar al lacrimilor neimpartasite cu un alt suflet. Tu esti aici langa mine
si imi dai tot ce am nevoie in trupul meu, imi tii mintea treaza invatandu-ma tainele
leacurilor si ale tamaduirii, dar sufletul meu tanjeste sa zburde liber in lumina soarelui si
bataia vantului sa se inlantuiasca cu alte suflete si sa colinde pe campiile ce dau rod la
timp... Nu mai pot sa fiu pricina atator necazuri mama buna. Vreau sa plec din lumea
aceasta, vreau sa mor si sa las oamenii sa traiasca asa cum le-a fost harazit de Bunul
Dumnezeu.
Batranei ii se rupse sufletul si inima in mii si milioane de particele cotropite de durere...
- Fata mea viata ta nu e a ta... nu ti-ai dat-o tu si nu ti-o poti lua tu... este taina mare si
sfanta aceasta viata, pacat mare ar fi sa ii pui capat, inainte de sorocul ei harazit de
Dumnezeu.
- Dar asa nu mai pot mama buna, eu iubesc egal si cuminte toti oamenii care imi trec
pragul ochilor, ii asez la masa inimii si le
pun in fata bucate de lumina si bucurie, dar ei nu vad asta, ei vad doar cum din cauza
mea timpul nu mai trece, soarele nu mai coace grane, iar vantul nu le mai mana dorurile
si norii pe cer. Ei nu ma iubesc nici o clipa pentru ceea ce sunt ci ma urasc pentru ceea
ce fac, fara sa vreau.
- Dar asa sunt oamenii draga mea... toti oamenii! Suntem invatati ca viata este un
schimb, un negot, in care unul da si altul ia... unul vrea sa dea mai putin decat ar trebui,
iar celalalt asteapta sa primeasca mai mult decat merita. Tu le daruiesti inimilor lor,
iubirea inimii tale, dar uiti ca inima lor e una, mintea e alta. Ei nu stiu sa isi urce mintea

la inima, asa cum stii tu. Ei nici nu stiu ca au inima. Au credinta ca inima lor este botul
acela de carne framatanda pe care il simt in piept din cand. Nu au habar nici o clipa de
flacara vesnica ce le arde in piept.
- Daca este asa, mama-buna inseamna ca nu am ce cauta langa ei. Nu ai tu un leac sa ma
vindeci de viata aceasta si suferintele ei? Caci nici eu nici ei nu ne putem schimba...
Va dati seama ca batrana nici nu vroia sa auda de asa o nevolnicie. Din clipa aceea
refuza chiar sa mai vorbeasca fetei. Fata nici ea nu mai scoase nici o vorba si lunile
treceau una dupa alta. oamenii erau iar fericiti ca timpul vantul si soarele le miscau
vietile si recoltele incotro se asteptau ei si uitara de fata prea frumoasa pentru binele ei si
al lor.
Intr-o zi pe cand batrana nu era acasa, fata se gandi sa se mai uite o data prin ceasloavele
ingalbenite si aproape putrezite ce ar fi putut sa ii desluseasca o cale de a se tamadui de
viata ei de chin, poate, poate o gasi ceva. Lua o carte pe care o gasi sub un maldar de
alte carti. Era o carte ce scapase pana acum privirilor ei iscoditoare. Pe carte statea scris
cu litere de un albastru inchis precum sangele de unicorn: Cartea vietii si a mortii.
Fata o scapa din mana cand citi cu voce tare ce scria. Chiar si vocea ii suna nefiresc tare,
dupa atatea luni de tacere, parca isi pierduse orice ecou si nu mai ajungea nici macar
pana la ea. Se simtea atat de departe de ea insasi... Se aseza pe lavita si incepu sa
citeasca. Cuvintele si literele nu pareau sa alcatuiasca nimic... zburau prin fata ei si o
nauceau, parca se desprindeau din filele cartii si o loveau cu putere drept in mijlocul
fruntii. Dupa cateva minute un firisor de sange se prelingea din rana facuta de cuvintele
cartii. Se trezi spunand... cunoasterea fara tinta doare... Asa isi dadu seama ca nu mai stie
ce cauta. Se linisti un pic din teama pe care i-o starnise cartea si zise cu glas tare.
- Carte, invata-ma sa mor!
Cartea care pana atunci nu vorbise, neintrebata fiind zise:
- Eu nu te pot invata nimic, caci stii deja totul.
Din fruntea fetei se porni o durere ascutita ce cobora repede in inima. Inima incepu sa
palpaie ca o lumanare cu ceara pe terminate... Fata arunca pe jos cartea caci aceasta
devenise prea grea, iar ea nu mai avea putere decat sa mai traga un cate pic de aer in
pieptul din ce in ce mai strivit de un intuneric greu venit de nicaieri. Cartea se deschise,
iar fata vazu ce scria acolo:
Cu seminte de mac, vietii ii vii de hac, seminte de uitare... ce inchid orice floare,
seminte de intuneric pentru sfarsit vremelnic.

Fata isi aduse repede aminte unde tinea batrana semintele de mac si se duse lua un pumn
mare si iesi pentru ultima data la soarele care abia o astepta pentru a se opri pe cer macar
un pic sa ii lumineze frumusetea indumnezeita. Timpul se opri si el, vantul nu ii tulbura
pletele, iar fata isi dadu seama ca nu poate sa isi duca planul la capat stand in lumina
aceea nemiscata si neinceputa, caci timpul nu s-ar misca, iar viata ei nu s-ar lasa
inlocuita de moarte. Isi lua ramas bun de la soarele neputincios care putea sa lumineze
cerul, dar nu putea patrunde in mintea ei. Timpul o lasa si el sa intre in casa fara putea
opri clipa mortii inainte ca ea sa vina.
Fata inghiti semintele de mac cu nesatul celui prea bolnav de viata ca o mai poata trai.
rosti cu ultimele puteri:
- Cu seminte de mac, vietii ii vin de hac, seminte de uitare... ce inchid orice floare,
seminte de intuneric pentru sfarsit vremelnic.
Inima se mai zbatu putin si apoi deveni un bulgare de pamant, ochii mai privira o data
lumea si apoi se inchisera albastri peste tot ceea ce privisera uneori cu drag si bucurie,
iar alteori cu o tristete nesfarsita... Sangele i se facu verde ca frunzele padurilor
cutreierate odinioara pe cand frumusetea nu ii era atat de desavarsita incat sa opreasca
lumea din rosturile ei. Pe neasteptate in mijlocul casutei de pamant trupul fetei se
transforma incet si sigur intr-un mac albastru mai albastru ca cerul zorilor celor mai
limpezi, ce stralucea in lumina opaitului de lumina boabe de roua cu gust de lacrimi
neplanse, ce il invesmantau.
Cand veni batrana de la treburile sale... casuta ii se paru tare trista asa cum o privea ea
de la distanta. Inima ei obosita de atatea drumuri se stranse si deveni din ce in ce mai
mica la fiecare pas. Simtea ea ca ceva se intamplase, chiar daca nu stia bine ce. Deschise
cu frica mare usa nu inainte de a zice un Tatal Nostru, dar nu ajunse cu rugaciunea pana
la capat, caci ramase muta vazand macul cel albastru crescut in mijlocul casei, mac de o
frumusete desavarsita, care mirosea a ploaie binecuvantata de vara si a curcubeu unind
cerul cu pamantul intr-o simfonie de culori. Batrana cazu in genunchi si incepu sa se
tanguie:
-Mac macusor firisor de dor, ce-ai facut cu fata prea inlacrimata, unde mi-ai pierdut-o si
mi-ai ratacit-ooooooooooo, de ce-ai dat-o mortii in loc s-o lasi sortii?
Macul cel albastru isi tremura petalele scuturand roua pe crestetul cel plecat si indurerat
al batranei.
- Aici sunt mama buna, se auzi vocea fetei din albastrul acela senin. Nu am murit decat
pentru moarte, caci viata m-a cerut cu glas puternic si Dumnezeu mi-a ingaduit sa fiintez
pe mai departe si sa imi repar gresala de a vrea sa ma vindec de viata pe care El mi-a

dat-o. Iarta-ma mama buna ca nu am ascultat nici de vorba ta nici de glasul inimii si am
facut pacat de moarte, dar am sa imi rascumpar gresala. Cand mai vin de acum
oameni la tine cu boli si betesuguri sa ii lasi sa imi culeaga roaua de pe petale si ai sa
vezi cum se vor vindeca in ei orice dorinta de moarte, caci mama buna sa stii ca boala nu
este decat o dorinta de moarte a omului care e prea las sa traiasca, asa cum am fost si eu.
Eu am inteles ca viata este vesnica si ca aveam nenumarate sanse de a invata pretul vietii
iubind, asa ca roua de pe petalele mele le va aduce aminte oamenilor sa iubeasca si sa
inceapa sa faca asta chiar cu ei, asa cum ne invata scripturile.
Batrana de uimire nu mai putea scoate nici o vorba... mangaia petalele si boabele de roua
ii imbracara mainile muncite. Intr-o clipita mainile isi intinsera pielea si incepura sa
straluceasca de sanatate si tinerete. Cu cateva boabe de roua isi spala ochii si aceastia se
luminara de bucurie si isi limpezira apele, dupa ce sorbi inca vreo 3 picaturi se simti ca
in tinerete ba mai bine ca atunci si mare ii fu mirarea cand isi intoarse privirea catre mac.
Acesta mai avea cateva picaturi in care se vazu tanara... mai tanara decat tineretea insasi
si mai frumoasa decat frumusetea... Uitandu-se asa si oglindindu-se isi dadu seama ca
seamana cu cineva drag... Deodata intelese... devenise intr-o clipa fata cea frumoasa, ea
mai frumoasa... doar ca ei nu ii era teama de frumusete... stiind ca este trecatoare.
Multumi florii de mac pentru darul ce daduse timpul inapoi si ii redase speranta unui
nou inceput.
Iesi afara in lumina soarelui atat de bucuros sa o revada... Soarele nici nu isi dadu seama
ca nu era aceeasi fata. El se opri ca de obicei doar ca fata rosti deindata ce il vazu ca se
pregateste sa se opreasca pe bolta:
-Soare de flacara si foc, fa bine si nu mai sta pe loc. Mergi pe cer si coace grane lasa-ti
razele sa faca roade bune
Soarele care nu putea sa nu indeplineasca ruga fetei asa ca se urni degraba sa isi faca
treaba pentru care fusese harazit.
Fata se bucura foarte de vrednicia soarelui si apoi dandu-si seama ca si timpul se oprise
de cateva clipe zise si acestuia:
-Timpul rastimpule... toarce-ti anotimpurile, toarce fir de vesnicie, da-ne vieti cate o mie
Iar timpul isi reincepu dansul si se roti tot mai repede pana cand ora dura iar o ora nu un
an.
Fata zambi multumita si se duse la mac zicandu-i
Fata draga ai avut un dar, pe care nu l-ai inteles, daca soarele se oprea pe cer sa te vada,

iar timpul nu trecea de teama sa nu iti strice frumusetea asta insemna ca daca i-ai fi rugat
pe fiecare sa nu faca asta, ei de dragul tau... ar fi ascultat si ar fi facut ce le-ai
fi cerut... dar multumesc caci datorita tie am ajuns sa inteleg si eu ca este mai bine sa
ceri... decat sa te plangi ca ai prea mult!
Macul rosi de rusine... si nascu si mai multe boabe de roua... pe care fata le culese si le
puse la pastrare pentru suferintele semenilor care nestiind sa pretuiasca darul vietii... se
imbolnaveau mereu.
De atunci multe fete frumoase se nascura pe lume, dar Dumnezeu se feri sa mai faca una
la fel de frumoasa ca fata noastra ... caci multa frumusete a trupului, fara o intelepciune
pe masura, este povara prea grea in timpurile noastre de poveste...
Macii au ramas rosii caci si acum fetei ii este rusine de pacatul sau... Boabele de roua
culese in zori inainte de rasaritul soarelui au darul ca si in zilele noastre sa limpezeasca
ochii si sa lumineze inima celui care le aduna cu drag.
Cat despre soare si timp... ce sa zicem... asa cum vine apusul sa inchida ochii in somn
asa vine si timpul sa incheiem povestea noastra, caci vorba aceea... cuvinte multe... putin
adevar!
Noapte buna fata frumoasa!
Fie ca frumusetea sa nu iti fie niciodata povara!