1 .

Realizați o listă cu atitudinile și comportamentele profesorilor pe care le considerați

inacceptabile în clasa de elevi (minimum cinci). Explicați.
Dintre atitudinile și comportamentele pe care eu le consider inacceptabile în activitatea didactică
aș putea enumera (lista e mai lungă):
- Atitudinea disprețuitoare, zeflemistă, ironiile la adresa elevilor, jignirea, evidențierea
defectelor fizice, manifestarea unui aer de superioritate în raport cu elevii; acest tip de
comportament și de atitudine, deși incompatibil cu calitatea de profesor, mai poate fi
întâlnit în școli și nu doar în cele rurale sau de periferie a orașelor. Unii copii pot prelua
acest tip de atitudine ca mod de viață, alții se vor simți complexați, traumatizați psihic,
marginalizați;
- Comportamentul de ,,zbir”, atitudinea prea severă la clasă, ,,nici musca nu s-aude”,
aplicarea unor pedepse corporale, intimidarea verbală sau fizică, severitatea exacerbată,
duritatea limbajului și a gesturilor. La fel ca în situația de mai sus, acest tip de atitudine
poate crea ,,adepți” în rândul copiilor (dacă profesorul/profesoara se comportă așa, eu de
ce n-aș putea?”), dar de cele mai multe ori va provoca traume, panică pentru cei mai
sensibili, dezinteres/repulsie față de școală, profesori, educație;
- Comportamentul părtinitor/favorizant față de un anumit elev/anumiți elevi în defavoarea
altuia/altora: pe unul îl ridică în slăvi tot timpul, îl ,,iartă” când nu știe, îi notează lucrările
cu notă maximă de fiecare dată, chiar dacă a mai greșit pe ici, pe colo; pe altul, poate de
același nivel ca pregătire, seriozitate, muncă etc., îl ignoră de obicei, iar când îl ascultă îi
verifică lucrarea, îl ,,taxează” cât poate și îl trage în jos la notare. Prin această atitudine le
face rău amândurora: primul elev va aștepta mereu ca toți să se comporte cu el în același
mod, să-l supraevalueze și să-i ignore greșelile; celălalt elev se va simți nedreptățit și va
avea tendința să se retragă în ,,carapacea” lui, să se izoleze;
- Atitudinea prea laxă, indolentă, nepăsătoare față de grupul de elevi: ,,Profu’” intră în clasă,
aruncă pe catedră catalogul, se duce la tablă și până sună o umple cu formule, ecuații,
reacții chimice, teoreme etc., apoi șterge, o umple iar și tot așa. În tot acest timp nu îl
interesează ce este în spatele lui, sala de clasă s-a transformat într-un câmp de bătălie;
elevii s-au urcat pe bănci, își sparg capetele, rup cărțile și caietele, urlă cât îi țin puterile.
Ora următoare, primesc lucrare scrisă, nimeni nu știe nimic, toată lumea ia doi. Vara
,,profu’” se chinuie să îi treacă pe toți, deși habar n-au de nimic. La anul o iau de la capăt.
Se termină școala, zero barat pe linie. Nici pe șantier nu îi angajează.
- Comportamentul ,,miss teacher”, pus în evidență prin ținută și atitudine extravagante: fustă
mini, decolteu indecent de adânc, ,,toace” infinite, un val de chanel care face băncile să se
legene de parcă ar fi pe mare. La ce vor fi mai atenți elevii, mai ales băieții, la prelegerea
domnișoarei sau la decolteu? Greu de spus, cert e însă că multe dintre domnișoarele eleve
visează deja cu ochii deschiși să ajungă și ele într-o zi ,,profe” și să copieze acest
comportament.

2. Identificați două contraargumente pentru următoarea afirmație: pedeapsa ne ajută să controlăm

copilul. Explicați.
Afirmația ,,Pedeapsa ne ajută să controlăm copilul” e sora mai modernă, mai emancipată a
înțeleptei maxime străvechi ,,bătaia e ruptă din rai” sau a impetuosului dicton domestic ,,eu te-am
făcut, eu te omor”. Toate sunt însă situate pe celași calapod vetust, perimat al unei grave erori de
gândire pedagogică (sau de negândire mai corect).
Indiferent ce și câte argumente s-ar aduce în susținerea actului punitiv, un prim
contraargument împotriva utilizării pedepsei în procesul educațional în școală trebuie să aibă în
vedere sensibilitatea psiho-afectivă cu care cei mici sunt înzestrați încă de la naștere (uneori
aceasta dispare odată cu vârsta) și care îi face pe aceștia mult mai vulnerabili, mai expuși
multiplelor efecte ulterioare produse de acest mod de ,,control”: pe un copil mai emotiv, mai
timid, o pedeapsă de orice natură (corporală, restrictivă etc.) îl va face să devină un introvertit care
cu greu își va găsi un loc în societate, poate chiar va fi traumatizat pe viață; altul va fi transformat,
cu timpul, dintr-un copil excesiv de exuberant și energic, prin exercitarea abuzivă și repetată a
,,controlului punitiv”, într-o persoană taciturnă, închisă în sine, nesociabilă; în cazul altui elev cu
anumite afecțiuni, pedeapsa poate duce la agravarea, la acutizarea acestora; în fine, pentru unii
copii care provin din familii dezorganizate sau uniparentale unde au cunoscut poate inechitatea,
violența fizică sau verbală, intoleranța și lipsa de afecțiune, pedeapsa ca metodă de control nu va
da cu siguranță rezultate niciodată, dimpotrivă, îi va înrăi și mai mult, ba chiar îi va abrutiza.
În al doilea rând, contraargumentul irefutabil ni-l dă viața însăși, exemplele reale cu care
ne întâlnim la tot pasul; doar despre unul singur voi vorbi aici, deși sunt cu miile, unele cu final
tragic din cauza acestui aparent banal exces de autoritate prost înțeleasă și încă mai prost aplicată.
Exemplul se referă la un băiețel mai năzdrăvan, nu în sensul rău al cuvântului, mai pus pe șotii,
multe nevinovate, deși nu toată lumea le considera astfel. Pentru fiecare boroboață copilul era
pedepsit, uneori extrem de aspru față de ,,răul” pe care îl făcuse, ba mai primea și în avans, pentru
ce nu făcuse încă sau pentru ce făcuseră alții, doar ca să ,,se învețe minte”. Era un copil naiv,
inocent care își propusese ca principal obiectiv în viață nu să devină politician, nu, ci să fie un om
sincer, corect, care să spună totdeauna ADEVĂRUL, să nu mintă niciodată. Adevărul era
obiectivul lui în viață și ori de câte ori era întrebat de vreo boacănă, sau chiar fără să fie întrebat,
el spunea adevărul. Și o încasa și mai abitir, de trei ori, o dată pentru pozna făcută, a doua oară
pentru că nu se cumințea și a treia oară pentru că atitudinea lui, obiceiul de a spune mereu
adevărul erau considerate sfidătoare, arogante pentru ,,educatori” – profesori sau părinți
(paradoxal, pentru că tocmai ei, care îi ceruseră categoric acest lucru, să nu mintă - ,,dacă te prind
că minți...” – ,,eludau” adeseori adevărul ). În fine, băiatul a înțeles că era mai puțin dureros
pentru propria piele să strige mereu ,,împăratul e gol” decât să-l ,,vadă” mereu îmbrăcat în porfiră
și că zicala ,,minciuna are picioare scurte” o fi sau nu adevărată, dar te scutește de multe
neplăceri. Mai greu a fost cu prima minciună, apoi toate au mers șnur, el a devenit un elev model
și toți se felicitau pentru succesul obținut prin perseverența și duritatea cu care maltrataseră, fizic
și psihic, un copil naiv. Copil care, devenit adult, a mers pe aceeași cale, pentru că era mult mai
convenabil, devenind un Dinu Păturică al zilelor noastre, preluând din mers ștafeta ,,controlului
punitiv” chiar în privința educației propriilor odrasle, ajunse în cele din urmă niște haimanale.

3 Dacă un elev realizează următoarele acțiuni indezirabile cum procedați în calitatate de profesor
a. Lovește un coleg
b. Ia ceva ce nu îi aparține.
c. Falsifică notele din carnet

a) Dacă un elev lovește un coleg din greșeală, în joacă, fără urmări, sigur că incidentul
trebuie aplanat cât mai rapid, câteva observații sunt suficiente, le cer copiilor să fie mai atenți
și îi fac să conștientizeze anumite pericole la care se expun din cauza neatenției. Dacă lovitura
a fost intenționată, un gest necugetat, un act de răzbunare, o ,,revanșă”, dar fără urmări
(copilul nu se resimte, nu sunt urme vizibile ale loviturii etc.), atunci discut cu cei doi la
modul cel mai serios, îl avertizez verbal pe cel care a lovit sau pe amândoi dacă vina este cu
dublu sens, le pun în vedere consecințele unor viitoare acte de indisciplină similare (posibile
traume fizice, urmări pe linie școlară etc.). În fine, dacă lovitura s-a soldat cu răni, leșinul
copilului lovit etc., situația e mult mai gravă, trebuie anunțat imediat directorul școlii, părinții
celor doi copii, eventual salvarea, poliția dacă e cazul. Decizia privind elevul agresor va fi
luată în consiliul profesoral, în funcție de gravitatea actului și se poate ajunge la scăderea notei
la purtare sau chiar exmatriculare, ținând cont desigur și de antecedentele elevului respectiv.
b) Dacă un elev ia ceva ce nu-i aparține, clar, e furt. Acum n-o să-i scoatem ochii celui
care a luat, nu-l omorâm, că doar suntem dascăli, formatori nu demolatori. Cred că o discuție
foarte serioasă, dar fără urlete, amenințări, intimidări verbale sau fizice poate da roade. Sigur,
copilul trebuie să înțeleagă la ce se expune dacă recidivează, atât în prezent, ca elev, cât și mai
târziu, ca adult. De asemenea, pot fi situații speciale, când un copil care provine dintr-un
mediu defavorizat a furat ceva pentru că-i era foame, sau poate că avea nevoie de obiectul
respectiv- pix, creion etc. fără să și-l permită și în acest caz mă gândesc nu cum să-l
pedepsesc, ci cum să-l ajut. Sunt și alte situații care trebuie analizate de la caz la caz.
Important e să reușesc să împiedic, discutând cu elevul, repetarea actului indezirabil.
c) Falsificarea notelor din carnet este o acțiune indezirabilă gravă, dar înainte de a lua
măsuri voi încerca să aflu ce a determinat un astfel de act necugetat. Cel mai adesea e vorba
de un mediu familial impropriu dezvoltării armonioase a unui copil, cu un tată (sau mamă sau
ambii părinți) tiranic, despotic, violent, care dezlănțuie o adevărată teroare din orice motiv
neînsemnat. E foarte posibil ca, terorizat, agresat mereu verbal și fizic din nimic, să fi recurs la
această acțiune indezirabilă și reprobatoare de modificare a notelor din carnet. Sigur că în
acest caz trebuie să avem o discuție cu părinții.

4. Comentați afirmația “un profesor eficient coordonează clasa”, ”un profesor ineficient
disciplinează clasa.

Un profesor eficient este acela care știe ce și cât să predea și, în același timp, care este
capabil să își asigure continuitatea lecției fără să fie întrerupt de acte de indisciplină. Pentru
aceasta trebuie îndeplinite câteva criterii foarte importante: în primul rând să posede
cunoștințe de specialitate solide în domeniul său de activitate, apoi bune cunoștințe
pedagogice teoretice și nu în cele din urmă, să fie foarte bun în privința aspectelor practice ale
predării, ceea ce înseamnă că știe să interrelaționeze cu fiecare elev din clasă, ca să poată crea
un mediu de învățare sănătos, corect, pozitiv și niște relații biunivoce de încredere și respect
reciproc între profesor-elevi și elevi-elevi. Pe lângă transmiterea unor cunoștințe
indispensabile formării profesionale, profesorul cu vocație trebuie să știe să ,,comunice” cu
elevii, să empatizeze, să le inoculeze un simț al responsabilității privind propriile acțiuni, al
autogestionării comportamentului și calităților sau defectelor. În acest caz majoritatea elevilor
vor învăța de plăcere și din respect pentru profesor. Acesta e, cred, un act responsabil eficient
de predare.
Pe de altă parte, cu privire la afirmația ”un profesor ineficient disciplinează clasa” există
mulți profesori care impun prin ținută, atitudine, gesturi, chiar dacă profesional sunt sau nu
,,tobă de carte” cum se zice, ei nu reușesc să predea materia în timpul afectat, deoarece se
întrerup des pentru a face disciplină în clasă, fie prin ”teoria chibritului”, fie prin ”umplerea
catalogului cu note proaste”. Cu timpul, prin această atitudine vor avea mult mai puține
probleme disciplinare, poate chiar deloc, comparativ cu tipul de profesori de care am vorbit
mai înainte, pentru că, de cum intră în clasă, severi, autoritari, nimeni nu va mai mișca în
bănci, nimeni nu va mai îndrăzni să întrerupă ,,dicteul” monologal pentru a nu fi prinși pe
picior greșit, ascultați și notați în catalog cu doi. Nicio interacțiune, doar niște roboței care iau
notițe conștiincios și învață de frică, vis-a-vis de un profesor, plin de prestanță și infailibil.
Copiii vor memora și vor reproduce fidel lecțiile ,,maestrului” la ascultare sau la examen, fără
să înțeleagă poate mare lucru, uitând absolut tot la cinci minute după. Și eficiența actului de
învățare unde este?

5.Descrieți un profesor bun și un profesor slab pe care i-ați avut. (nu contează numele
neapărat).

Au fost mulți profesori de care îmi amintesc cu drag, dar dacă ar fi să aleg pe cineva
anume, m-aș opri la doamna profesoară de limba și literatura română din liceu, doamna Anca
Roman.
Am avut impresia la un moment dat că mă adoptase! A avut răbdarea să descopere în mine
firave pâraie pe care le-a transformat în șuvoaie năvalnice pe ogorul literelor. Îi datorez enorm
din punct de vedere al formării mele ca tânăr scriitor: m-a încurajat cu entuziasm, m-a
îndrumat cu profesionalism, domniei sale îi revine un merit esențial pentru debutul meu într-
un volum de proză, la fel și pentru premiile câștigate la concursul național de poezie ,,Gellu
Naum” sau la alte concursuri. Păstrăm legătura, desigur și oricâd am nevoie de un sfat, o
părere avizată știu unde să le caut. Toată recunoștința și dragostea mea minunatei doamne
profesoare Anca Roman!
Despre profesori slabi… aș prefera să nu vorbesc! Dar totuși spun că au fost și câteva
persoane, nu dascăli, nu profesori, ci persoane, care făceau un job la catedră, din lipsă de altă
ocupație, fără dăruire și fără vocație.
Profesorul de matematică din clasa a IX-a, a fost repartizat la clasa noastră doar pentru că
eram o clasă de ”profil uman” și nu aveam nevoie de această disciplină pentru bacalaureat. Era
un ”profesor doxă de matematică”, care a lucrat în cercetare, dar care în opinia mea nici nu
încerca să îi facă pe elevi să înțeleagă ceva din formulele sau din exercițiile scrise pe tablă de
dumnealui. Această atitudine nu am putut să o înțelegem nici noi ca elevi și nici părinții noștri,
în contextul în care cea mai mică notă obținută la matematică la examenul de admitere în liceu
a fost 9,2 (media ultimului admis a fost 9.62).
Explicația conducerii liceului a fost că nu se putea face nimic pentru că respectivul
profesor nu era acceptat de clasele de la ”profilul real” și nu putea fi dat afară. Norocul nostru
a fost că a plecat dânsul de bunăvoie din liceu, însă m-am gândit deseori că dacă aș fi avut un
astfel de profesor în clasa a VIII-a, sigur nu aș fi intrat la acel liceu și implicit nu aș fi avut
șansa să am o profesoară excepțională la limba și literatura română.

RASPUNSURI ASA CUM SIMTIM NOI

AVEM DOUA SAPTAMANI LA DISPOZITIE
o6mc53m- COD CLASSROOM
adina.pescaru@fpse.unibuc.ro