Sunteți pe pagina 1din 21

http://www.scritube.com/sociologie/psihologie/FUNDAMENTELEDEONTOLOGIEI23210141710.php Fundamentele deontologiei 1. Bazele teoretico-filosofice ale deontologiei 2.

Principiile deontologiei

Standarde de performanta: La sfrsitul activitatii didactice studentii: Bibliografie: Explica argumentat deontologia din punct de vedere logic, praxiologic si etic Argumenteaza si exemplifica principiile deontologiei

1. Cornel Lazar, Autoritate si deontologie, Editura Licorna, 1999. Textul cursului este selectat din aceasta lucrare, unde se gasesc si indicatiile bibliografice pentru lucrarile n limba straina. 2. Dictionar de Sociologie, coordonatori Catalin Zamfir, Lazar Vlasceanu, Ed. cit., p. 60. 3. Aristotel, Organon, vol. II, Editura stiintifica, Bucuresti, 1958. 4. G. H. von Wright, Norma si Enciclopedica, Bucuresti,1982. actiune. Studiu logic, Editura Stiintifica si

5. Gheorghe Enescu, Filosofie si logica, Editura stiintifica, 1973. 6. J. M. Bochenski, Ce este autoritatea?, Editura Humanitas, Bucuresti, 1992 10210o1417k

7. Alexandru Boboc, Confruntari de idei n filosofia contemporana, Editura Politica, Bucuresti, 1983. 8. G. H. von Wright, Explicatie si ntelegere, Editura Humanitas, 1995. 9. Tadeusz Kotarbinski, Tratat despre lucrul bine facut, Editura Politica, Bucuresti, 1976

10. Dictionar de Sociologie, coordonatori Raymond Boudon s.a., 11. Petre Andrei, Filosofia valorii, Bucuresti, 1945. 12. C. L. Stevenson, Sensul emotional al termenilor etici, n Valorile si adevarul moral, editor Valentin Muresan, Editura Alternative, 1995.

13. Tudor Catineanu, Elemente de etica, vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982. 14. G. G. Antonescu, Din problemele pedagogiei moderne, Bucuresti, Editura Cartea Romneasca S. A., 1924.

15. Introducere la Etos si contemporaneitate, sub ngrijirea lui Niculae Bellu, Editura stiintifica, Bucuresti, 1971 1. BAZELE TEORETICO-FILOSOFICE ALE DEONTOLOGIEI

1.1. Deontologia, din punctul de vedere al logicii deontice Ca stiinta a normelor morale, deontologia trebuie sa se sprijine, n demersurile sale teoretice, pe arhitectura teoretico-metodologica a logicii deontice. Norma morala este analizata, din acest punct de vedere, att n contextul general al raportarii la exigentele formale ale normativitatii, ct si n cel mai restrns, al delimitarii specificului, modalitatilor de actiune si determinarilor contextual-teoretice ale normativitatii morale. O privire aprofundata asupra originilor unei logici a normelor ne pune n fata unei prime sistematizari rationale, materializate n opera lui Aristotel, cel care a pus bazele logicii modale, n interiorul careia se identifica primele elemente de analiza a comportamentului normelor ca functori determinanti ai modalitatilor. [3, p. 48-49] Datoram, nsa, ndeosebi lui G. H. von Wright o analiza de mare profunzime a normelor din perspectiva logica, precum si ncercari fructuoase de a prinde natura si modul de manifestare a normelor morale. Meritul lui von Wright este acela de a fi sesizat varietatea modalitatilor, tabloul acestora identificnd, alaturi de cele aletice, existentiale, epistemice, modalitatile deontice (obligatoriu, permis, indiferent, interzis) care stau la baza dezvoltarii unei logici a normelor. Un tablou al modalitatilor realizeaza si A. A. Irwin, acesta identificnd modalitatile deontice alaturi de cele logice, factuale, epistemice, axiologice, temporale. [5, p. 172] Concluzionnd, pe baza lecturii autorilor citati, asupra specificului logicii deontice, G. Enescu considera ca propozitiile cu care opereaza logica deontica nu sunt nici adevarate, nici false, ci sunt simple norme care dirijeaza comportamentul uman. [5, p. 181] Normele au rolul de a prescrie parametri specifici de atins n diferite domenii ale existentei si actiunii umane. Normele logice stabilesc parametrii logici ai functionarii structurilor gndirii, cele tehnice stabilesc parametrii de atins n raport cu natura activitatilor, iar normele sociale stabilesc parametri ai conduitei, ai raportarii oamenilor la semenii lor sau la grupul din care fac parte. Normele morale fac parte din categoria normelor sociale, alaturi de cele politice, juridice, administrative etc. Specificul lor este acela ca ele prescriu modul dezirabil de conduita al oamenilor n raport cu semenii lor, ca oameni, si se impun prin forta opiniei publice si a propriei constiinte.

Potrivit lui von Wright, oricare norma are o structura logica standard, n care identificam: autoritatea, subiectul, caracterul normei, continutul, conditia de aplicare, ocazia de aplicare, sanctiunea. n legatura cu autoritatea, o contributie importanta n analiza logica a normelor o are G. M. Bochenski, cel care consacra acesteia un studiu de mare profunzime. n lucrarea sa Ce este autoritatea?, cu subtitlul Introducere n logica autoritatii, Bochenski face o analiza logica a conceptului din perspectiva filosofiei analitice, nteleasa de autor ca logica aplicata, dezvaluind, printre altele, structura logica a autoritatii, tipologia, relatiile ntre termeni, precum si ntre tipurile de autoritate, oferind, astfel, un tablou deosebit de sugestiv asupra modului n care autoritatea influenteaza actiunea normei n comportamentul uman si social. [6] Esenta punctului de vedere al lui Bochenski este exprimata n cteva propozitii de baza, care pot fi sintetizate dupa cum urmeaza:

P S 1. Autoritatea este o relatie triadica ntre purtatorul (P), subiectul (S) si domeniul (D) al autoritatii.

2. Autoritatea este conditionata de recunoasterea de catre subiect ca adevarate a propozitiilor comunicate de catre purtatorul autoritatii.

3. Autoritatea se exercita numai pe domeniul si asupra subiectului definit; depasirea domeniului sau extinderea subiectului sunt repudiate si sanctionate moral. 4. Autoritatea poate fi deontica (a celui investit) sau epistemica (a celui care stie mai mult). ntre cele doua tipuri de autoritate exista corelatii necesare; n principiu att autoritatea deontica, ct si cea epistemica nentemeiate sunt repudiate moral; este repudiata moral si exercitarea autoritatii deontice ntr-un domeniu cnd nu este nsotita de autoritatea epistemica n domeniul corespunzator. Norma morala actioneaza, n cadrul deontologiei, ntr-un mod aparte, rezultat din particularitatile constituirii si functionarii relatiei triadice purtator-domeniu-subiect. O prima particularitate este legata de modul n care autoritatea este influentata de domeniul acesteia. De masura n care domeniul este definit si cunoscut de partenerii sociali depinde natura angajarii acestora n satisfacerea cerintelor sistemului n care functioneaza relatia de autoritate. Domeniul autoritatii este, de regula, cunoscut cel mai bine de purtatorul acesteia, si numai n masura comunicarii lui catre subiect devine spatiu de intersubiectivitate. n aceste conditii, norma morala asimilata cmpului deontologic se impune purtatorului autoritatii n tripla ipostaza: ca posibil autor de delict moral, n calitate de cunoscator al actului ilicit moral; ca posibil cunoscator al influentei actului ilicit moral asupra subiectului autoritatii;

ca posibil obiect al blamului moral al subiectului, atunci cnd acesta, corect informat asupra domeniului autoritatii, descopera actul ilicit moral n exercitarea acesteia.

Gradul de moralitate al unui sistem de relatii sociale bazate pe autoritate depinde n mare masura de conditiile asigurate pentru cunoasterea ct mai precisa de catre parteneri a limitelor reale n care autoritatea se exercita; chiar si n sistemele cu un nalt grad de reglementare, numite si sisteme autoritariste, cunoasterea precisa de catre parteneri a domeniului autoritatii reprezinta premisa obligatorie a oricarei pretentii de moralitate. Cu att mai mult se impun aceste exigente n sistemele contractuale, n care autoritatea se exercita pe baza acordului de vointa al partilor, explicit formulat si strict determinat. Autocenzura morala a purtatorului autoritatii, deopotriva cu cenzura morala a subiectului asupra purtatorului, se realizeaza pe deplin atunci cnd domeniul autoritatii este reciproc constientizat si acceptat; n afara acestei premise, orice act imoral este posibil. O alta particularitate a normei morale specifice deontologiei consta n faptul ca ea genereaza suprapunerea, peste relatia triadica purtator-domeniu-subiect, a unei triade secunde, n care purtatorul (P1) este Legea morala*, subiectul (S1) este purtatorul autoritatii, iar domeniul (D1) este un domeniu complementar primului, din sfera moralei. Aceasta noua relatie triadica induce n universul autoritatii noi propozitii de definire:

P1 S1 P S D1 D n acelasi timp subiect de

1.Orice purtator de autoritate ntr-un domeniu este autoritate morala ntr-un domeniu complementar.

2. Domeniul autoritatii morale se defineste ca fiind codomeniul unei functii cu aplicatie pe domeniul autoritatii de baza. 3. P1 (Legea morala) este autoritate pentru S1(P) atunci cnd S1(P) adevarate propozitiile prescriptive emise de P1 n domeniul D1. recunoaste ca

Cea de-a treia propozitie este echivalenta cu cea formulata de Bochenski, din ea rezultnd o concluzie de mare valoare pentru domeniul deontologiei: deontologia este operationala ntr-o relatie de autoritate numai n masura n care purtatorul autoritatii este dispus sa ia n considerare prescriptiile Legii morale. Nu este obligatoriu ca purtatorul autoritatii sa-si declare public aceasta disponibilitate. Daca o face, atunci el se angajeaza n fata societatii; daca nu, atunci el se angajeaza n fata propriei constiinte. Adesea spiritele de nalta moralitate prefera cea de-a doua varianta, lasnd opiniei publice dreptul de a judeca faptele lor, n afara

oricaror angajamente anticipatoare. Se dovedeste, de altfel, ca de multe ori angajamentele si promisiunile prea insistent proclamate ascund o slaba dispozitie de a fi ndeplinite. Asupra distinctiei autoritate deontica-autoritate epistemica n aceasta noua relatie triadica, sunt de facut cteva precizari importante: 1. Autoritatea deontica a Legii morale este dependenta de masura constituirii si asumarii, n domeniile pertinente, a unei deontologii. Existenta, ca atare, si maturizarea n practica a codului deontologic al unei profesiuni naste latura deontica a autoritatii Legii morale; nivelul si complexitatea reglementarilor din interiorul codului deontologic, masura adecvarii lui la specificul profesiunii determina latura epistemica a acestei autoritati. 2. Problema centrala de care depinde corecta identificare a specificului deontologiei este aceea a stabilirii domeniului (D1) atasat schemei logice propuse de J. M. Bochenski. Fiind un domeniu legat nemijlocit de relatiile inter-umane, acesta se prezinta, indiscutabil, ca un univers al valorilor. J.M. Bochenski precizeaza faptul ca este de dorit ca autoritatea deontica ntr-un domeniu sa fie nsotita de autoritatea epistemica n domeniul corespunzator. [6, p. 54] Tradusa n semnificatiile noului context, aceasta propozitie ne spune ca este de dorit ca un cod deontologic sa cuprinda norme morale adecvate domeniului reglementat. Ele trebuie sa fie ntemeiate logic, n raport cu propozitiile adevarate sau false [5, p. 181], cu alte cuvinte ele trebuie sa se sprijine pe descrierea unor stari de fapte reale din lumea valorilor morale specifice sistemului pentru care se elaboreaza. 3. Statutul purtatorului autoritatii, acela de purtator de autoritate profesionala si n acelasi timp de subiect al autoritatii morale se materializeaza, n ultima instanta, nu ca o simpla raportare la principiul moral. n practica nemijlocita principiul este inoperant, daca el nu se subiectivizeaza. Asa cum subliniaza J. M. Bochenski, n ultima analiza orice purtator al autoritatii este ntotdeauna un individ. [6, p. 35] Cum se face trecerea de la Legea morala la individ? Intervine aici o dedublare a eului: cel care porunceste, n baza domeniului autoritatii; cel care porunceste celui care porunceste, n baza unui ideal de personalitate morala asumat.

Normele deontologiei sunt rezultatul ntoarcerii spre sine a purtatorului autoritatii. Acesta se autodefineste ca autoritate n doua ipostaze: n raport cu subiectul autoritatii, prin domeniu; n raport cu idealul sau profesional, actional, de personalitate si aici domeniul initial se estompeaza, revenind n prim-plan imaginea-simbol a modelului spre care tinde, prin luarea n stapnire a valorilor morale ca valori-pentru-sine (N. Hartman).

Totodata, o relatie de autoritate este n acelasi timp o relatie de comunicare pe toate laturile triadei. Subiectul autoritatii ia act nu numai de prescriptiile purtatorului ci si de domeniul n care se exercita relatia de autoritate, domeniu care, n mod normal, cuprinde si o deontologie. Subiectul se gaseste permanent ntr-un orizont de asteptare n raport cu natura, continutul si modul de transmitere a prescriptiilor de catre purtatorul autoritatii. El va reactiona fie n mod direct, fie indirect fata de ncalcarea orizontului sau de asteptare. n acest caz,

subiectul autoritatii devine purtator latent de autoritate n domeniul normei morale, n sensul ca el pretinde (se asteapta, spera, crede) ca purtatorul autoritatii va respecta aceasta norma n exercitarea puterii cu care a fost investit. Aceasta este o alta latura a subiectivizarii Legii morale. stiind ca norma morala ce i se impune este comunicata subiectului, purtatorul autoritatii va suporta controlul permanent al acestuia, fapt pentru care va fi preocupat de aplicarea respectivei norme. Se naste, astfel, o obiectiva solidaritate ntre subiectul si purtatorul autoritatii, n raport cu domeniul autoritatii Legii morale. Functionarea normala a unui asemenea tip de solidaritate, prin trecerea acesteia din planul obiectiv n cel al constiintei partenerilor si crearea unui univers moral intersubiectiv, este posibila numai atunci cnd sunt ndeplinite urmatoarele cerinte: purtatorul autoritatii stabileste un canal de comunicare real, total si permanent deschis n raport cu subiectul, n legatura cu domeniul autoritatii; ntre purtator si subiect exista un acord deplin asupra domeniului autoritatii, astfel nct autoritatea sa fie una de solidaritate si nu una de sanctionare, n sensul dat acestor termeni de J. M. Bochenski. [6, p. 103-108]

ndeplinirea cumulativa a celor doua conditii determina cristalizarea domeniului autoritatii morale prin acceptarea, de catre ambii parteneri ai relatiei de autoritate, a acelorasi valori morale specifice.

1.2. Resursele praxiologice ale deontologiei Deosebit de interesant pentru conturarea locului si rolului normelor morale n deontologie este analizarea acestora din perspectiva teoriei actiunii eficiente. Am observat faptul ca, potrivit autorilor citati n prezentul studiu, punctul de vedere teleologic asupra comportamentului uman este larg mpartasit, astfel nct o teorie a actiunii umane fara o necesara investigare a scopurilor acesteia este de neconceput. Pentru deontologie, perspectiva teleologica este fundamentala. Deontologia opereaza, asa cum deja am precizat, ntr-o sfera ocupationala distincta si ntr-un sistem de relatii interumane bazate pe autoritate. Nu exista autoritate, pur si simplu. Orice autoritate are un scop, se instituie, deci, teleologic. Prin urmare, normele morale ale deontologiei sunt legate nemijlocit de ndeplinirea scopului pentru care s-a constituit respectiva relatie de autoritate. Daca praxeologia, asa cum este definita de Tadeusz Kotarbinski, are drept scop sa fundamenteze indicatii referitoare la ceea ce trebuie facut, ce este bine sa se faca si ce este suficient sa se faca n anumite mprejurari pentru a dobndi n mod ct mai eficient efectele intentionate [9, p. 496], atunci vom descoperi ca n cadrul scopurilor astfel definite se va regasi si ceea ce este bine sa se faca din perspectiva morala. Propozitiile praxeologice de natura morala fac parte din conditiile necesare si suficiente ale succesului actiunilor, ele fiind rezultatul a ceea ce Kotarbinski denumeste experienta practica, adica rezultatul faptului ca n practica umana s-a demonstrat ca anumite actiuni au eficienta numai daca se respecta anumite prescriptii.

Analiznd modul n care are loc insertia propozitiilor praxiologice de natura morala n ansamblul conditiilor necesare si suficiente ale eficientei actiunii, vom constata cel putin cteva aspecte definitorii. n primul rnd, ele rezulta din raportarea purtatorului autoritatii la rezultatul actiunii; este vorba de faptul ca n masura n care respectarea unor norme de comportament moral influenteaza acest rezultat, ele vor fi incluse n comportamentul general al purtatorului autoritatii. Este de remarcat faptul ca n cadrul unei practici actiunea avuta n vedere de deontologie nu instituie o relatie de tip om-natura neumana, ci n exclusivitate o relatie dintre oameni. Prin urmare, eficienta actiunii se masoara ntotdeauna n spatiul comportamentului individual si/sau colectiv al subiectului unei autoritati, drept pentru care rezultatul are ntotdeauna importante conotatii morale. n al doilea rnd, ele rezulta din raportarea purtatorului autoritatii la agentii executori ai actiunii. :n masura n care normele morale impuse purtatorului autoritatii vor asigura o mai buna cale de comunicare cu acestia si vor permite o mai mare receptivitate a lor la prescriptiile date n sistemul actional respectiv, aceste norme vor fi acceptate ca necesare. n al treilea rnd, ele rezulta din raportarea purtatorului autoritatii la mijloacele actiunii. :n conceperea strategiei oricarei actiuni, un moment decisiv este acela al alegerii acesteia din mai multe variante posibile. Unele dintre aceste variante pot fi repudiate moral, datorita influentei lor nedorite asupra diferitelor componente ale actiunii (executanti, conditii interne sau externe, rezultat etc.) sau pur si simplu asupra moralitatii, ca atare. Sunt de notorietate interdictiile de inspiratie morala impuse unor actiuni din domeniul reclamei, din domeniul razboiului, din domeniul cercetarii stiintifice sau din cel al comportamentului public. n al patrulea rnd, ele rezulta, asa cum am mentionat n capitolul precedent, dar util de reamintit n acest context, din raportarea purtatorului autoritatii la propriul sau ideal de personalitate. n masura n care normele morale i vor asigura un statut social privilegiat si i vor produce satisfactii n perspectiva mplinirii sale ca personalitate, pe traseul idealului sau moral si profesional, aceste norme vor deveni cerinte constitutive ale conditiilor necesare si suficiente ale actiunii. Gndita ca o componenta a idealului profesional, deontologia proiecteaza conditiile morale ale profesiunii, prin faptul ca prescrie modul dezirabil de comportament al personalitatii profesionale n raport cu semenii sai, pe doua coordonate fundamentale: prin raportare la imaginea de sine proiectata; prin raportare la efectele imaginii sale asupra celorlalti.

si ntr-un caz si n celalalt se pun n joc libertatea profesionala dobndita si necesitatea morala asumata.

1.3. Deontologie si etica Orice demers teoretic n sfera moralitatii are consistenta n masura n care parcurge traseul realitate-valoare-norma-comportament moral. In ceea ce priveste realitatea careia i se ataseaza valorile morale specifice deontologiei, aceasta a fost, credem noi, bine definita pna n

prezent; sintetizam, doar, pentru a pune bazele ntelegerii celorlalte componente ale traseului, principalele sale caracteristici: este o realitate a practicii sociale; priveste n exclusivitate relatiile dintre oameni; se identifica prin punerea n evidenta a unei ataseaza, prin consecinta, o anumita profesiune; sfere ocupationale distincte, la care se

se refera la un tip distinct al relatiilor inter-umane, acela al relatiilor de autoritate; priveste domeniul autoritatii Legii morale, ca univers al valorilor morale specifice, n raport cu purtatorul autoritatii profesionale.

1.3.1. Natura valorilor deontologice Potrivit lui Petre Andrei, valorile etice sunt valori sociale care se nasc din contactul indivizilor ntre ei si care si gasesc radacinile n natura sociala a omului. [11, p. 299] n calitate de valori etice, valorile deontologice le particularizeaza pe acestea, pornind de la natura specifica a contactului indivizilor ntre ei, un contact bazat pe relatia de autoritate. n consecinta, cristalizarea valorilor deontologice este rezultatul complicatului joc al adaptarii si readaptarii intereselor umane32 la sensul istoriei, un sens marcat, cel putin n conceptiile optimiste, de progres. Natura progresului istoric, din perspectiva deontologica, se evidentiaza cel putin pe doua coordonate majore. n primul rnd, progresul istoric s-a materializat prin umanizarea continua a autoritatii, prin eliminarea treptata a mijloacelor biologice de persuasiune, n favoarea celor rationale; nlocuirea, n proportie tot mai nsemnata a biciului cu cuvntul, a autoritatii muschilor cu autoritatea intelectului reprezinta una dintre liniile progresului, deosebit de evidente, n sfera relatiilor de autoritate. n al doilea rnd, progresul istoric n domeniul autoritatii se materializeaza n limitarea continua a disproportiei dintre purtator si subiect, drepturile primului fiind tot mai mult nlocuite de drepturile celui de-al doilea. Este rezultatul diseminarii cu tot mai mare forta a valorii morale fundamentale: umanitatea din om, identificat ca personalitate creatoare de cultura(Petre Andrei). Pe baza acesteia si n consens cu achizitiile culturii spirituale, n genere, omul a devenit tot mai plin de omenesc si a descoperit cu tot mai mare luciditate omenescul din celalalt. Umanismul si altruismul, recunoscute ca atare de tot mai multi purtatori de autoritate, constituie, n relatiile inter-umane, valori fara de care autoritatea ar fi ramas n cadrele ei naturale, un produs al fortei brute. De la dreptul de a dispune de viata altora la dreptul acestora la viata, de la tiranie la democratie, drumurile parcurse de civilizatia umana sunt presarate cu nenumarate momente ale descoperirii si validarii unor valori morale autentice, specifice relatiilor de autoritate. nsasi constituirea deontologiei ca stiinta etica moderna ar fi imposibila fara asezarea la temelia acesteia a universului valoric moral constituit pe calea emanciparii fiintei umane de tiranie.

Vom identifica, deci, ca valori deontologice, acele valori morale care se nasc din conventia purtator-subiect asupra a ceea ce este moral si imoral n relatiile dintre ei; o conventie nu rod al unor tratative de ocazie, ci produs al devenirii istorice a comunitatii umane, inclusiv pe componenta autoritatii. Un asemenea mod de identificare a valorilor deontologiei nu duce neaparat la uniformitate structurala sau calitativa, diferentierile fiind evidente, n functie de numerosi factori socio-culturali. Dintre acestia remarcam, cu caracter de generalitate, cultura specifica a comunitatilor sociale n care se instituie relatiile de autoritate. Ea este diferita de la o generatie la alta, de la un popor la altul, de la o subdiviziune sociala la alta, de la o profesie la alta etc. Valorile promovate n raporturile de autoritate la unele popoare asiatice - de exemplu - sunt mult diferite de cele vest-europene, dupa cum, la scara mai redusa, valorile specifice relatiilor de familie difera de la o familie la alta: n unele familii autoritatea absoluta a barbatului n raport cu femeia sau cu copiii sunt considerate pe deplin morale, n timp ce n altele domina femeia asupra barbatului, sau relatia parinti-copii este pusa pe baze mult mai liberale. Asupra valorilor morale n raporturile de autoritate influenteaza, n mare masura, si factori extramorali, cum sunt cei de natura religioasa, politica, economica, ecologica, adesea difuzia valorilor ntre aceste domenii urmnd un traseu complicat si contradictoriu. O influenta deosebita asupra cristalizarii valorilor deontologice o are cultura religioasa, apreciata de unele curente etice ca fiind de natura eminamente morala. Chiar daca, n fapt, elementele culturii religioase nu sunt nemijlocit prezente n raporturile de autoritate (exceptie facnd autoritatea ecleziastica), forta de contaminare a acesteia aupra domeniilor extrareligioase determina constituirea unor adevarate modele ale purtatorului de autoritate. Sunt recunoscute si astazi modelele devenite traditionale ale autoritatii de tip budist, confucianist, iudaic, musulman, crestin, protestant etc., rod al contaminarii produse de comportamentul guru-ului, al maestrului, al rabinului, al muftiului, al preotului, al pastorului etc. Statuate prin doctrine religioase, unele valori ale acestora devin adevarate bariere n calea progresului, nsasi conotatia unor asemenea valori fiind diferita de cea acceptata n culturile moderne, laice. Dreptatea, egalitatea sau fericirea au cu totul alta conotatie n mediul islamic, de exemplu, fata de cel laic. 1.3.2. Norma morala n deontologie Statutul normelor morale n interiorul universului existentei umane este bine cunoscut. Pornind de la acceptiunea data de Tudor Catineanu valorii morale, aceea potrivit careia aceasta este acea realitate sau acea componenta a realitatii componenta obiectiva - inerenta actelor umane si relatiilor umane pe care oamenii o reflecta spontan-reflexiv n ipostaza de calitate si o recomanda ca nsusire [13, p. 190], putem aprecia norma morala ca fiind tocmai recomandarea facuta oamenilor pentru a adera apreciativ, actional si comportamental la o anumita valoare morala. Rezulta, deci, ca fiecarei valori morale i este atasata, n sistemul moralei sociale, o norma morala derivata. Relatiile de interdeterminare dintre norma si valoarea morala sunt deosebit de complexe. Norma are ca nucleu conceptual valoarea [13, p. 177] spune Tudor Catineanu, n timp ce Petre Andrei, cautnd criteriul valorii morale este de parere ca criteriul

dupa care judecam o fapta drept morala sau imorala este conformitatea cu o porunca, cu o lege, care permite sau opreste savrsirea unei actiuni [11, p. 289]. Consideram ca raportul de preeminenta, de determinare dintre norma si valoarea morala este inteligibil doar sub aspect doctrinar, el fiind rezolvat diferit n doctrinele descriptiviste n raport cu cele normativiste, realitatea morala la care se raporteaza teoreticienii fiind diferita doar sub aspect istoric. Literatura filosofica contemporana da o mare importanta realitatii morale, fiind preocupata de asezarea normelor morale pe un fundament explicativ, din care sa se degaje nevoia de afirmare a personalitatii autentice a indivizilor. Astazi este de neconceput fondarea unui sistem de norme morale care sa anuleze libertatea de manifestare a omului. Punnd n centrul preocuparilor fiinta umana, noile cercetari etice cauta sa stabileasca cu ct mai mare acuratete stiintifica granitele dintre necesitatea cristalizata n norme si libertatea reclamata de o noua viziune asupra omului. Deschisa, n planul cercetarii sociale, de J. J. Rousseau si Montesquieu, aceasta noua viziune reface echilibrul dintre momentele descriptiv, explicativ si normativ ale eticii, producnd si necesara rasturnare: norme derivate din realitatea morala si nu o realitate morala impusa prin norme. O asemenea rasturnare nu poate fi nteleasa ntr-un sens absolut. Problema nu este doar de natura sensului strict al demersului teoretic n constructia sistemului eticii. Povestea ntietatii este indubitabil falsa, att sub aspect istoric, ct si logic, ea intrnd pe terenul minat al paradoxului. Nu putem imagina o realitate morala n afara unui sistem normativ, dupa cum nu putem imagina un sistem normativ care sa nu tina seama de realitate. Ceea ce este nsa de luat n considerare este cel de-al treilea reper, adesea ignorat: sistemul de referinta n care opereaza relatia norma morala-realitate morala. n cazul eticilor excesiv normative, sistemul de referinta este unul din care individul este exclus, deci acesta este construit pe criterii supraindividuale sau chiar extra-umane; n cazul eticilor descriptivexplicative, sistemul de referinta este centrat pe om, el se construieste pornind de la realitatea cristalizata n personalitatea umana. n primul caz, ntrebarea fundamentala este ct de perfecte pot fi facute normele; n al doilea caz, ntrebarea fundamentala este ct de departe poate merge libertatea umana. Asa cum am precizat anterior, problematica deontologiei se circumscrie celui de-al doilea caz, scopul fondarii oricarei deontologii fiind acela al unei duble raportari la libertatea umana: la libertatea subiectului autoritatii, prin efectul actelor autoritatii asupra acestuia; la libertatea purtatorului autoritatii, prin granitele, suficient justificate, impuse permisiunilor acestuia.

O deontologie matura se va regasi ntotdeauna pe tarmul echilibrului dintre libertatea subiectului si cea a purtatorului autoritatii, deci pe tarmul dreptatii, ca principiu fundamental al Legii morale. Problema care se pune, din perspectiva deontologica, este aceea a delimitarii modului de constituire a codurilor deontologice n raport cu domeniul Legii morale. Pornind de la presupozitiile initiale ale tezei noastre, vom aprecia, pentru nceput, ca toate aceste coduri apartin domeniului normei morale sau, cum am mai precizat, ele deriva din Legea morala. Caracterizarea domeniului autoritatii morale ca autoritate a Legii morale, presupune luarea n considerare a anumitor delimitari de ordin conceptual.

1. Asa cum am precizat deja, cnd am formulat definitiile relatiei triadice specifice autoritatii Legii morale, acest domeniu nu poate fi luat n general, ca acoperind ntregul spectru al moralitatii, ntruct acest fapt ne-ar plasa n afara sferei unei discipline distincte, n interiorul eticii. n fapt, este vorba de o aplicatie a domeniului Legii morale la valorile specifice unei relatii particulare de autoritate profesionala, determinnd domeniul autoritatii morale ca un codomeniu, n care fiecare valoare morala se naste ca apreciere a ceea ce este bine sau rau din perspectiva morala n mecanismul de functionare al fiecarui binom de tipul porunca-executie, interdictie-abtinere, permisiune-comportament corespunzator cerintelor exercitarii autoritatii profesionale. Ca atare, fiecare dintre normele morale constitutive ale unei deontologii va denumi actul ilicit moral atasat unui mecanism determinat al autoritatii profesionale si va exprima o cerinta de ordin moral derivata. Toate celelalte norme morale, degajate din universul general-uman al moralitatii apartin, de drept, eticii, ele se adreseaza deopotriva tuturor oamenilor, nefiind ocazionate de instituirea unui anumit tip de autoritate profesionala. Este posibila, indiscutabil, o ntrebare legitima: de ce este necesara o asemenea particularizare, n conditiile n care este de presupus ca purtatorul autoritatii profesionale, personalitate cu o zestre intelectuala nu neglijabila, poate singur sa constientizeze obligatiile morale care-i revin, derivate dintr-un principiu ? Argumentele noastre la o asemenea ntrebare vin din mai multe directii: n primul rnd, este discutabila disponibilitatea tuturor purtatorilor de autoritate de a actualiza permanent principiile morale si de a gasi timpul necesar unor reflectii particularizatoare; n al doilea rnd, exercitarea autoritatii, n majoritatea domeniilor, este rodul unor premise contractuale determinate, n cadrul carora obligatiile partilor sunt formulate n detaliu. Mai ales pentru purtatorii de autoritate n a caror personalitate componenta morala este slab reprezentata, absenta unor obligatii morale explicit formulate si adaptate la domeniul autoritatii face putin probabila exercitarea acesteia n conditii de deplina moralitate; n al treilea rnd, o componenta de baza a instantei de sanctionare specifica normei morale este opinia publica, centrata, n cazul nostru, pe subiectul autoritatii, dar nu neaparat limitata la acesta. Este nendoios faptul ca reactia opiniei publice va fi mult mai prompta raportnd actele autoritatii la norme morale legate nemijlocit de acele acte, dect la principii morale, adesea greu de particularizat pe canalul de comunicare purtator de autoritate public. Limbajul normei particulare este mai direct, mai eficient, mai inteligibil si deci mai usor de asimilat, att ca norma de conduita a elitelor, ct si ca termen de comparatie pentru exprimarea exigentelor morale ale maselor.

Ce sunt, deci, n ultima instanta, normele deontologiei? Ele pot fi apreciate ca aplicatii ale Legii morale pe domenii distincte ale actiunii umane, n cadrul relatiilor umane de autoritate. 2. Constituirea codurilor deontologice specifice unor profesiuni presupune o anumita atitudine teoretica fata de Legea morala. Aplicarea Legii morale la domeniul autoritatii are n vedere criterii de eficienta a actiunii, n mai mare masura dect criterii strict morale, exterioare

necesitatilor practice (fara nsa a le eluda pe acestea). Se face, astfel, pasul pe drumul unei necesare nnoiri stiintifice a domeniului eticii, prin ceea ce Vasile Dem. Zamfirescu denumea nlocuirea continutului speculativ al conceptelor cu un continut care poate sa dea mai bine seama de realitate. [15, p. 14] Prin urmare, orientarea constructorilor de coduri deontologice va fi preponderent utilitarist-pragmatista, ceea ce va determina un limbaj moral specializat, care va contribui la mbogatirea patrimoniului etic cu noi concepte si categorii, cu noi abordari ale problematicii umanului, recentelor studii din domeniul eticii aplicate putndu-li-se adauga un nou capitol, acela al deontologiilor. Perspectiva este cu att mai interesanta, cu ct, n conditiile mutatiilor contemporane din domeniul relatiilor interumane, autoritatea tinde sa capete noi dimensiuni, mai ales n plan politic, economic, militar, informational, religios, al opiniei publice, al informatiei etc. 3. Impunerea deontologiei ca segment specializat al normativitatii morale este ceruta si de cresterea interdependentelor dintre colectivitatile umane, de complexitatea mereu sporita a actului de decizie n raport cu subiecti de autoritate tot mai bine instruiti, cu o personalitate tot mai complexa. Exercitarea autoritatii asupra unor asemenea subiecti presupune, n consecinta, luarea n tot mai mare masura n considerare a intereselor acestora, a capacitatii lor de reactie constienta la actele de decizie. 2 PRINCIPIILE DEONTOLOGIEI

2.1 Un posibil corpus de norme deontologice universale. ntregul demers teoretic desfasurat pe tarmul deontologiei a ncercat o mentinere a discursului n sfera generalului, fara o particularizare care, n ultima instanta, ar fi singura care ar putea produce un instrument de lucru : codul deontologic al unei profesii dinstincte. Efortul facut n aceasta directie este justificat de nevoia unei fundamentari, de nevoia de a oferi purtatorilor autoritatii un ghid credibil de orientare. Un asemenea ghid poate capata fie forma unei liste de valori morale universale, fie a unui set de porunci derivate din acestea, dar care sa aiba cel putin o treapta de particularizare : aceea relativ la raporturile inter-umane bazate pe autoritate. Solutia adoptata de noi este aceea de extragere a unor principii ale deontologiei, ntelese ca norme morale universale aplicabile autoritatii, pe baza raportarii particularitatilor relatiilor de autoritate la valorile morale universale de bine si rau. Principiile deontologiei vor porni de la ntelegerea esentei morale a autoritatii, oferind puncte de reper pentru dezvoltarea deontologiilor prin raportarea acestor principii la cerintele de eficienta ale unor relatii-tip de autoritate. 1. Care este, deci, n ultima instanta, esenta morala a unei relatii de autoritate? Retinem faptul ca aceasta se instituie ntre oameni, cel putin din perspectiva sociopolitica, egali n drepturi si obligatii, iar din perspectiva filosofiei umanului, la fel de liberi unii fata de altii, cu aceleasi drepturi la existenta si la dezvoltarea personalitatii. Cu toate acestea, relatia de autoritate produce, n mod inevitabil, un dezechilibru. Unul, n temeiul profesiunii sale, porunceste, da directive, ordine, dispozitiuni, celalalt executa, se supune. Unul dobndeste puterea, celalalt, n virtutea

puterii primului, si ngradeste libertatea. Egalitatea originara se rupe, balanta se dezechilibreaza. n fata acestei situatii, inevitabile ntr-un sistem social bazat pe organizare, sistematizare si ierarhie, tentatiile sunt mari. Detinatorul puterii va fi tentat sa se considere atotputernic, sa foloseasca discretionar investitura sa. Bochenski identifica doua sensuri ale abuzului de autoritate: depasirea domeniului sau depasirea subiectilor, n ncercarea de extindere a autoritatii la nivelul tuturor si de apropiere de statutul lui Dumnezeu ( Propozitie: P este putatorul autoritatii n raport cu toate subiectele si n toate domeniile atunci si numai atunci cnd P este Dumnezeu [6, p. 44]). Care este sensul unei asemenea iesiri din cadrele logice si morale ale autoritatii? Indiscutabil, acest sens este identificat n constiinta dezumanizata a detinatorului puterii ca unul egoist, antiumanist. Vom pune, deci, pe frontispiciul codului universal al deontologiei, Principiul umanismului, eventual n formula att de sugestiva a lui Kant: Sa nu privim omul niciodata numai ca mijloc, ci ntotdeauna n acelasi timp ca scop. Principiul umanismului este, indiscutabil, un principiu moral universal. El ramne, nsa, fara obiect, daca nu este raportat la o relatie umana bazata pe autoritate. Toate miscarile umaniste ale lumii, de la cele antice la cele renascentiste, de la umanismul modern la cel contemporan au avut ca tel suprem emanciparea omului de sub autoritatea totalitara, atotcuprinzatoare: fie a stapnului divin, fie a celui pamntean, fie de natura depasirii domeniului, fie de natura depasirii entitatilor subiective. n primul caz, lupta s-a dus pe tarmul emanciparii spirituale; n cel de-al doilea, pe tarmul emanciparii sociale sau nationale. elul a fost ntotdeauna acelasi: libertatea umana. Desigur, teoreticienii umanismului n-au putut sa nu observe ca libertatea absoluta duce la anarhie si, n ultima instanta, la anularea fiintei umane. Discutia asupra limitelor libertatii n raport cu societatea, cu divinitatea, cu granitele spiritului aluneca inevitabil n planul delimitarii autoritatii. Purtatorul autoritatii ncepe a fi moral n clipa n care-si considera supusii nu mijloace pentru realizarea scopurilor, ci propriu-zis scopuri. 2. O replica data umanismului, dezvoltata din antichitate pna astazi si completata n epoca moderna pe componenta utilitarist-pragmatista este replica eudemonista, care propune tratarea omului n termeni de fericire. Vom formula, astfel, un nou principiu al deontologiei, sub forma : Principiul celei - mai - mari - fericiri - a celuilalt sau, mai pe scurt, principiul altruismului. Desigur, si altruismul se constituie ca valoare morala dincolo de conotatiile autoritatii. Adus, nsa, n planul autoritatii, altruismul genereaza un comportament special purtatorului autoritatii, care tinde sa refaca dezechilibrul balantei egalitatii despre care era vorba la nceputul acestei analize. Procesul de echilibrare se deruleaza pe cteva trepte semnificative: O prima treapta pretinde purtatorului autoritatii sa recunoasca dreptul la fericire al celuilalt. Este prima si cea mai de jos treapta a altruismului, fara de care relatia de autoritate nu trece pragul umanizarii. Aceasta, pentru ca acceptarea dreptului la fericire al celuilalt determina descoperirea omului de lnga noi, n spatele retelei ierarhice care ne da drept de dispozitie. O a doua treapta pretinde purtatorului autoritatii sa accepte ca, n virtutea autoritatii sale, poate contribui la fericirea celuilalt. Este treapta angajarii, a stabilirii unei relatii necesare ntre autoritatea purtatorului si fericirea subiectului.

A treia treapta pretinde purtatorului autoritatii sa faca din fericirea celuilalt, propria sa fericire. Este treapta moralitatii depline a actului autoritatii, care angajeaza plenar purtatorul autoritatii ntr-o atitudine morala nalta. Cea mai nalta treapta a altruismului este aceea care pretinde purtatorului autoritatii sa lupte pna la sacrificiul suprem pentru fericirea celuilalt. Este treapta eroismului autentic. Ea este atinsa rar, de personalitati de exceptie, n situatii de exceptie. Este atitudinea capitanului care, n naufragiu, paraseste ultimul corabia, a comandantului care pleaca la lupta n fruntea oastei, a sefului de sistem care, cu pretul vietii, tine sub control sistemul pentru salvarea celor care-l deservesc, a omului de stiinta care se ofera pe sine pentru a experimenta un vaccin mpotriva unei boli grave, a ecleziastului care, cu pretul vietii, refuza sa-si paraseasca credinta, a ziaristului care demasca, cu pretul vietii, actele criminale etc. Desigur, n exercitarea autoritatii nu ntotdeauna sunt parcurse toate treptele amintite. Uneori purtatorul autoritatii are limite de care nu se poate trece, alteori natura domeniului, faptele concrete nu impun parcurgerea acestora. Prima treapta este absolut necesara; celelalte stau sub semnul deschiderii purtatorului de autoritate spre un ideal de personalitate morala. 3. Principiul altruismului atrage dupa sine si un alt mod de a vedea relatia dintre purtatorul si subiectul autoritatii, odata cu acceptarea primei trepte enuntate. Acceptarea dreptului la fericire al celuilalt ne plaseaza, imaginar, n locul lui, obligndu-ne la reflectia populara ce tie nu-ti place, altuia nu-i face. Este expresia care sintetizeaza, n viziunea noastra, un alt principiu al deontologiei, si anume, Principiul reciprocitatii. A accepta sa te judeci pe tine nsuti ca si cum te-ar judeca ceilalti, a gndi consecintele actelor tale asupra celorlalti ca si cnd tu nsuti ai fi n locul lor, precum si a porunci astfel nct sa fii convins ca tu nsuti ai accepta poruncile daca ti s-ar da tie, sunt propozitiile-cheie ale principiului reciprocitii. Aceasta schimbare imaginativa de rol are un efect benefic asupra masurii si naturii actelor de autoritate exercitate de purtator, ndemnnd permanent la moderatie, echilibru, dreapta judecata, cumpatare etc. 4. Un alt principiu al deontologiei rezulta din felul n care purtatorul autoritatii exploateaza domeniul definit prin obligatii, interdictii si permisiuni. :ndeosebi acest principiu actioneaza n orizontul permisiunilor. Se pune ntrebarea: ct din acest orizont este efectiv utilizat n exercitarea autoritatii ? Fiind, dupa cum precizeaza logicienii, de domeniul libertatii de actiune, cum este utilizata aceasta libertate de catre purtatorul autoritatii? Am numit principiul care dozeaza moral granitele libertatii Principiul autoritatii suficiente. Invocat, din ratiuni strict pragmatice, ndeosebi de catre fauritorii de legi, regulamente, dispozitiuni, acest principiu este considerat a fi de natura sa mpiedice, ntr-un anumit domeniu, excesul de reglementare, ceea ce determina greutate n aplicare, n miscarea agentului executor, n manifestarile initiativelor acestuia. Principiul merge, nsa, dincolo de acest pragmatism. Orice domeniu al autoritatii este structurat n raport de scopurile concrete ale actiunilor reglementate, iar sanctiunile puse la dispozitie sunt o reflectare a masurilor de constrngere necesare, dar niciodata obligatorii. Adesea ele sunt formulate la modul posibil: seful, managerul poate lua urmatoarele masuri... si foarte rar la modul obligatoriu: ...trebuie sa ia urmatoarele masuri. Principiul autoritatii suficiente continua sa actioneze, de data aceasta, de pe pozitiile deontologiei, pentru a doza, n raport cu libertatea subiectilor autoritatii, utilizarea continutului efectiv al reglementarii, stiut fiind faptul ca, cel mai adesea, reglementarile nu pot lua n considerare varietatea infinita a tipologiilor umane, fiind preocupate sa puna la dispozitia purtatorilor autoritatii nu numai directive de actiune, ci si mijloace de constrngere, iar

principiul creeaza purtatorului autoritatii tocmai libertatea de a alege mpejurarile de utilizare a reglementarilor. Cantitatea reglementarilor efectiv antrenate n exercitarea autoritatii este vegheata de principiul autoritatii suficiente, care pretinde purtatorului autoritatii ca, n limitele unei eficiente prescrise, sa dea ct mai mare libertate de miscare subiectilor, astfel nct acestia sa se simta n ct mai mare masura partasi la succesul actiunii. 5. Natura reglementarilor utilizate, ndeosebi a celor de sanctionare, este vizata de un alt principiu, nrudit cu cel anterior, pe care-l numim Principiul autoritatii adecvate. Capacitatea purtatorului de autoritate de a aplica acest principiu tine nu numai de acordul dintre laturile deontica si epistemica ale autoritatii, invocate de J. M. Bochenski [6, p. 54**], ci si de masura n care purtatorul autoritatii si asuma criterii generale de moralitate, care sa-l mpiedice sa si nsuseasca ilegitim o autoritate epistemica sau una deontica. [6, p. 55] A te afisa ca expert n domenii n care nu esti competent, ca si a emite directive n domenii pentru care nu esti mputernicit, a sanctiona disproportionat n raport cu natura actelor ilicite, pentru acte inventate, sau diferentiat n functie de criterii subiective, reprezinta ncalcari ale principiului autoritatii adecvate. 6. Un alt aspect analizat n domeniul logicii autoritatii si care naste reflectii deontologice este acela al delegarii autoritatii. J. M. Bockenski consacra acestei materii un capitol special n lucrarea citata n prezenta teza. Din perspectiva deontologiei, consideram ca n acest domeniu putem formula un principiu de mare importanta, pe care l vom numi Principiul delegarii autoritatii . Dincolo de exigentele logice ale delegarii autoritatii si care consacra dreptul purtatorului autoritatii de a delega o parte din domeniul acesteia catre un tert, n conditii logic determinate, se pune problema exigentelor morale ale actului delegarii. Ele ar fi, n principiu, urmatoarele: Nu este justificata moral orice delegare de autoritate . Nu este justificata moral delegarea de autoritate n orice mprejurare. Nu este justificata moral delegarea de autoritatea catre orice persoana. Principiul delegarii autoritatii ar putea fi subsumat unui principiu de mai mare rezonanta si popularitate n rndul eticienilor, acela al asumarii responsabilitatii, dar, din cauza extensiilor presupuse de termenul responsabilitate, dincolo de sfera deontologiei, consideram mai potrivit sa adoptam un concept care caracterizeaza n mod necesar si suficient cmpul de actiune al deontologiei. Principiul deontologic al delegarii autoritatii genereaza cel putin trei propozitii normative cu grad de generalitate, aplicabile oricarui domeniu n care se instituie o relatie sociala de autoritate: A. Delegarea autoritatii pe domenii care tin de responsabilitatea expres asumata de purtator este repudiata moral. B. Delegarea autoritatii cu scopul sustragerii de la asumarea unor posibile esecuri sau cu alte scopuri care tin de protejarea propriei persoane este repudiata moral.

C. Delegarea autoritatii deontice catre o persoana care nu poseda autoritatea epistemica corespunzatoare este repudiata moral. La fel este repudiata si acceptarea delegarii de catre persoana delegata, atunci cnd aceasta ar putea refuza delegarea. Facnd o recapitulare a principiilor enuntate mai sus, vom nota faptul ca acestea se comporta ca norme deontologice universale, n sensul ca ele pot sta ca fundament pentru oricare constructie deontologica particulara.

PRINCIPIILE DEONTOLOGIEI 1. Principiul umanismului 2. Principiul celei-mai-mari-fericiri-a-celuilalt 3. Principiul reciprocitatii 4. Principiul autoritatii suficiente 5. Principiul autoritatii adecvate 6. Principiul delegarii autoritatii 2.2. Principiile deontologiei si cenzura morala a puterii n analiza facuta autoritatii n prezenta teza am pus n evidenta distinctia dintre autoritate, constituita cu necesitate sub semnul moralitatii si putere, pentru care exigenta moralitatii nu este imperativa. Punctul nostru de vedere este acela ca puterea este prezenta nu numai sub semnul politicului, ci n toate formele de manifestare a autoritatii, ea fiind expresia unitatii dintre logica organizarii sistemelor sociale si caracterul deontic al statutului purtatorului de autoritate. Vom putea identifica cu deplina justificare determinarile morale ale puterii ecleziarhului, a managerului, a juristului, a ziaristului, a comandantului militar, a profesorului, a artistului, a omului de stiinta, a medicului etc. Pentru toate aceste domenii, deontologia poate oferi sisteme de norme morale care se constituie n tot attea mijloace de asanare morala a puterii. :n toate aceste cazuri, prin aplicarea principiilor deontologiei, detinatorul puterii dobndeste o autoritate morala autentica, fiind protejat n dubla ipostaza: fata de tentatia acapararii de tot mai multa putere si fata de alienarea statutului de detinator al puterii, n conditiile pierderii autoritatii. :n prima ipostaza, deontologia va determina permanenta ntoarcere n matca a cmpului de actiune al autoritatii; n cealalta, deontologia va fi n masura sa umanizeze puterea, sa mpiedice manifestarea acesteia n spatiul inconstientului.

Pentru realizarea acestor scopuri, deontologiei trebuie sa i se deschida caile de acces la intimitatea relatiilor de autoritate, prin definirea cu ct mai mare acuratete si veridicitate a normelor, derivate din principii. Iata de ce apreciem ca principiile deontologiei nu opereaza prin ele nsele; n spatiul moral al autoritatii nu vom putea identifica o deontologie, ci mai degraba deontologii. Multiplicitatea deontologiilor este justificata de marea diversitate a modalitatilor de manifestare a autoritatii, precum si de nevoia de a indica cu ct mai mare relevanta actul ilicit moral n exercitarea autoritatii. Asa cum remarcam mai sus, esenta imoralitatii politicianului rezida n diferenta dintre proclamatie si actiune politica, a juristului n folosirea actului de justitie n scopuri straine dreptatii, a militarului n folosirea autoritatii n scopuri straine de misiunile armatei, a preotului n diferenta ntre ceea ce zice si ceea ce face, a ziaristului n trecerea de la informatie si opinie, la manipulare, a medicului n trecerea de la interesul pentru viata omului la acela pentru banii lui, a artistului n adoptarea, din interes, a prostului gust etc. Este de remarcat faptul ca cenzura morala a puterii, n virtutea modului de utilizare a instrumentelor specifice moralei pentru consolidarea autoritatii, se manifesta cu precadere ca autocenzura, iar cristalizarea unui cod deontologic depinde fundamental de capacitatea si disponibilitatea detinatorilor puterii de a-si asuma nevoia de autoidentificare n raport cu raul moral si de acceptare a regulilor morale ale conduitei. Cum se construiesc, n fapt, codurile deontologice, pe baza principiilor? Dificultatea care ar putea sa apara este aceea de a pune granita ntre principii, pentru a determina, specific fiecaruia, norme deontologice derivate. Asemenea granite nu se impun cu o rigoare stricta. Pe de o parte, principiile nsele interfereaza n semnificatii, se presupun reciproc, se deduc unele din altele, se orienteaza convergent catre binele moral, n genere. Pe de alta parte, anumite norme deontologice se pot construi la granita dintre principii, ca rezultante inter-principiale, fie cu scopul de a da claritate si unitate reglementarii, fie din motive de inteligibilitate a normei n raport cu un subiect al reglementarii nespecializat n domeniul eticii sau al logicii. Principiile deontologiei trebuie aplicate mai degraba n spiritul dect n litera lor. Intervine, aici, experienta, iscusinta, arta de a reglementa, mpreuna cu capacitatea efectiva a autorilor de coduri deontologice de a trece de la deontologie, cu principiile ei, gndite analitic, la deontologii, cu normele lor practic-aplicative, gndite sintetic. n consecinta, logica interna a codurilor deontologice trebuie sa fie alta dect cea a teoriei deontologice. Daca n cazul teoriei, constructia se mplineste la capatul unui demers explicativ, fondat pe achizitiile stiintelor invocate, codurile deontologice se realizeaza normativ, prin deducerea normelor din principii. Demersul explicativ este, n acest caz, unul de prima instanta, mai mult presupus dect efectiv exprimat, codurile deontologice, n expresia lor finala, fiind un complex unitar de norme morale. Principiile deontologiei, dincolo de particularitatile prezentate, reprezinta pentru purtatorul de autoritate repere permanente de reflexie, att la nivel individual, ct si colectiv, att n calitatea lor de repere de reflectie morala, ct si, pornind de la nalta capacitate de autoevaluare proprie acestuia, n calitate de subiecte provocatoare de autocreatie n domeniul propriei personalitati morale.

Nimic din ceea ce poate fi apreciat ca provocare la adresa masurii umanitatii din noi nu trebuie sa fie neglijat, iar normele deontologiei vin tocmai n ntmpinarea unui asemenea tip de provocare. Raspunsul purtatorului de autoritate este unul care trebuie sa deschida spre autoperfectionare morala, ca parte inseparabila a autodesavrsirii ca personalitate de prim rang n rndul modelelor de personalitate sociala autentica. ________________ *Sensul notiunii de Lege morala dat n prezentul curs este acela de totalitate a normelor morale specifice unei morale sociale determinate. ** Propozitia 44: Este de dorit ca purtatorul autoritatii deontice sa fie n acelasi timp si purtatorul autoritatii epistemice n domeniul corespunzator OooO
CODUL DEONTOLOGIC AL PSIHOLOGULUI

1. n exercitarea profesiunii sale, psihologul trebuie sa evite orice actiune sau exprimare care poate cauza prejudicii demnitatii umane, sau poate fi nociva persoanei sau colectivitatii. Orice experienta, proba sau cercetare n curs va fi sistata, de ndata ce se va constata ca exista pericolul unor asemenea consecinte. 2. Psihologul trebuie sa fie constient, n orice moment, de raspunderea sociala a muncii sale, prin faptul ca poate influenta viata semenilor sai si ca o eroare poate produce daune majore asupra vietii si trairilor psihice ale altora. 3. n activitatea sa, psihologul trebuie sa plece ntotdeauna de la interesele semenilor sai si ale umanitatii. Dezvoltarea de cercetari, studii sau activitati care depasesc aceste interese este imorala si daunatoare. 4. n activitatea sa cu oamenii, psihologul trebuie sa refuze orice implicare a sentimentelor sale fata de cei cercetati sau tratati, iar atunci cnd, din motive independete de ratiunea sa, acest lucru nu este posibil, el trebuie sa se retraga si sa-si decline competenta. Manipularea psihica a celor supusi tratamentului sau investigarii este o abatere grava de la moralitate.

5. Psihologul trebuie sa fie obiectiv si circumspect n utilizarea, fata de persoanele de care se ocupa, a unor termeni psihologici peiorativi. Comunicarea rezultatelor examinarii si cercetarii persoanei examinate, rudelor sau altor persoane sau institutii interesate se va face cu toata grija, pentru a se evita interpretarile eronate, izolarea sau declasarea sociala a celui n cauza. 6. Respectarea secretului profesional este o obligatie morala de cel mai nalt rang pentru psiholog. Comunicarea publica a rezultatelor investigarii fara acordul persoanei investigate este o grava imoralitate. n tot ceea ce psihologul prezinta public ca rezultate ale cercetarii asupra unor indivizi sau colectivitati el va trebui sa deghizeze cu grija identitatea acestora, fiind raspunzator de orice divulgare directa sau indirecta. El va asigura deplina securitate a materialelor confidentiale si le va distruge imediat pe cele care nu-i mai sunt necesare.

7. n activitatea stiintifica publica, n lucrari stiintifice, articole, activitati stiintifice sustinute de mass-media, psihologul trebuie sa dea dovada de modestie si retinere. El trebuie sa nu exagereze rezultatele investigatiilor sale sau ale echipei din care face parte si sa nu comunice rezultate aproximative, insuficient verificate, incerte. Asumarea sau minimalizarea meritelor altora n acest domeniu este njositoare si degradanta. 8. Criteriile si metodele de investigare, precum si consecintele posibile ale participarii oamenilor la asemenea activitati trebuie communicate acestora pe ntelesul lor, iar pentru participarea la experimente mai dificile si solicitante este recomandabil acordul scris. n investigatiile sale, psihologul trebuie sa angajeze numai personal specializat si competent, iar problemele care tin de obligatia sa expresa nu trebuie delegate. Totodata el trbuie sa refuze delegarea unor responsabilitati din partea altora, atunci cnd nu este competent pentru acestea.

9.

10. Psihologul este obligat sa se angajeze n investigatii si cercetari asupra oamenilor numai n limitele competentei sale stiintifice. El trebuie sa apeleze la specialisti competenti, atunci cnd o situatie l depaseste. Uzul de statutul de psiholog n alte domenii conexe sau peste capacitatile sale este imoral. Sa nu privim niciodata omul ca mijloc, ci ntotdeauna, numai ca scop IMMANUEL KANT 7. DEONTOLOGIA PEDAGOGIC Fundamentele deontologice ale pedagogiei moderne deriva dintr-o privire a finalitatilor acesteia pe doua coordonate fundamentale: una umanista, cealalta pragmatica. Din perspectiva umanista, deontologia vine sa normeze comportamentul profesdorului sub exigenta majora a unui tip de actiune umana aflat pe tarmul formarii personalitatii si mplinirii celor mai nalte aspiratii ale tinerilor aflati n pragul asumarii unor responsabilitati sociale de rang nalt. Din perspectiva pragmatica, deontologia se situeaza n linia unei rationalitati teleologice, n viziunea careia si plaseaza normele de conduita si comportament n ansamblul conditiilor necesare si suficiente ale unei nalte eficiente a procesului de nvatamnt. Indiferent de unghiul sub care plasam normele deontologiei, exista un factor unificator care le da identitatea, unitatea si necesitatea. Ele se degaja din universul valorilor morale care guverneaza munca si viata profesorului si statueaza conditiile morale ale exercitarii autoritatii acestuia, fie ca autoritate deontica (institutionalizata), fie epistemica (generata de pregatirea profesionala si stiintifica n calitate de cadru didactic). Deontologia profesorului se supune pe deplin acestor exigente, cu att mai mult cu ct actiunea reglementata se deruleaza ntr-un domeniu n care omul este deopotriva scop si subiect al actiunii. Tot ceea ce se proiecteaza si se deruleaza sub sintagma nvatamnt sta sub semnul moralitatii si exigentelor deontologiei, fie ca este vorba de domeniul didacticii, fie ca este vorba de domeniul activitatilor conexe. n primul caz, deontologia priveste cu precadere autoritatea personalului didactic, n cel de-al doilea, pe aceea a personalului de conducere; n primul caz este vizata ndeosebi exercitarea autoritatii epistemice, n cel de-al doilea, cea a autoritatii deontice. n ambele cazuri, cuvntul de ordine al deontologiei este asemanator acelui Li confucianist sau oikeiopragiei platonice, definind preocuparea ca lucrurile sa fie ele nsele cu rostul si finalitatea lor nengradite, este dreapta cumpanire a autoritatii.

Pentru a ntelege modul n care se nasc normele morale specifice deontologiei cadrelor didactice va trebui, fie si succint sa definim, n ultima instanta, esenta morala a unei relatii de autoritate n acest domeniu. Prezenta managerului universitar n sistem trebuie privita ca rezultatul unei cerinte sociale firesti, nascuta din dorinta fiintelor umane individuale de cunoastere si autorealizare sociala si nu la capatul unui capriciu al purtatorului autoritatii. n consecinta, managerul universitar este cel care utilizeaza o anumita autoritate si nu proprietarul ei exclusiv. Autoritatea apartine institutiei, iar purtatorul ei se bucura de puterea ce i-o confera, doar n virtutea faptului ca institutia a acceptat ca temporar acesta este potrivit sa o poarte. Orice act strain naturii autoritatii instituite de sistem este un act strain deontologiei, fiind interpretat ca abuz imoral de putere sau deturnare imorala a puterii n interese opuse sistemului. Din perspectiva deontologiei, situatia purtatorului de autoritate universitara este una paradoxala: detinator de putere si n acelasi timp rob al acesteia. Este indiscutabil faptul ca haina universitara este potrivita doar acelora care au capacitatea de a o purta. Studentul, pentru cadrul didactic de la catedra sau corpul profesoral pentru cadrul didactic de conducere nu este un complex lipsit de sentimente, pe care sa-l supuna potrivit naturii sale. n aceste tipuri de subiect se cantoneaza permanent un orizont de asteptare n raport cu purtatorul autoritatii, orizont de asteptare atasat inevitabil conceptiei proprii cu privire la fericire n sensul unui ideal educational autoconstruit. Obligatia morala a managerului universitar este aceea de a fi preocupat permanent de fericirea subiectului sau, de mplinirea idealului acestuia, pornind de la viziunea lui despre fericire si influentnd-o printr-o permanenta persuasiune de tip euristic. Nu este important ce vrea profesorul de la student ci n mai mare masura ceea ce vrea studentul de la profesorul sau. Obligatia morala a managerului universitar este aceea de a-si impune propria filosofie de viata si educatie fara rupturi comunicationale, evitnd respingerile, ba chiar acceptnd ca baza de plecare mentalitatea si stilul de viata al discipolilor sau supusilor sai. Acceptnd ideea ca nimeni nu este perfect, nici macar n propria profesiune, managerul universitar trebuie sa fie n masura sa-si recunoasca deschis limitele si sa fie capabil el nsusi sa nvete. De mare importanta n rndul cerintelor deontologiei managerului universitar este capacitatea acestuia de a evalua consecintele actelor autoritatii sale, att din perspectiva proprie, ct mai ales din unghiul de vedere al celor asupra carora se exercita autoritatea. A accepta sa te judeci pe tine nsuti ca si cum te-ar judeca discipolii sau corpul didactic subordonat, a judeca rezultatele actelor tale ca si cum ei ar judeca n locul tau, precum si a pretinde de la ceilalti astfel nct tu nsuti sa accepti cu placere aceste pretentii sunt propozitiile - cheie ale cerintelor derivate din norma deontologica amintita. Aceasta schimbare imaginitiva de rol are un efect benefic asupra masurii si naturii actelor de autoritate exercitate de managerul universitar ndemnnd permanent la moderatie, echilibru, autoexigenta, dreapta judecata, cumpatare. Ca o consecinta a acestei viziuni asupra purtatorului autoritatii universitare, deontologia i cere acestuia sa refuze cu consecventa ostentatia n exercitarea prerogativelor sale, astfel nct sa fie predispus mai degraba la a face bine, dect rau n relatiile cu supusii sau discipolii sai. Preeminenta prevenirii greselilor si erorilor supusilor (discipolilor) n raport cu sanctionarea pentru acestea este o cerinta morala de principiu a profilului managerului universitar.

A astepta ca mai degraba celalalt sa greseasca pentru a te bucura de dreptul de a sanctiona greseala, a-l conduce pe om spre greseala fie cu intentie, fie din omisiune, fie din ignoranta, a refuza sansa ndreptarii greselilor, naintea aplicarii sanctiunilor, a refuza sprijinul pentru aceasta sunt acte incompatibile cu deontologia managerului universitar. Totodata managerul universitar este dator sa se implice cu toata fiinta lui ntr-o filosofie pozitiva asupra autoritatii. Oferta sa de competenta sociala nu este una masurabila strict n termen comerciali sau n termenii capriciului, ai dispozitiei subiective, ai atasamentului sau nonatasamentului fata de valorile socio-culturale, estetice, politice sau religioase ale supusilor (discipolilor) sai. Este o oferta care se probeaza doar n intersubiectivitate cu purtatorul cererii pentru acest tip de competenta. Prin urmare, pentru cadrul didactic omul reprezinta un tip special de obiect al muncii: scopul muncii este tocmai umanizarea obiectului, iar n acest tip de munca obiectul este activ, el participa la propria lui devenire, si formeaza propriile lui idealuri. Asumarea responsabilitatii depline pentru actele de autoritate exercitate n structura de nvatamnt ocupa un loc aparte n constelatia normelor deontologice ale managerului universitar. Aceasta presupune deopotriva o angajare a propriei persoane acolo unde si atunci cnd cerintele postului impun cu necesitate acest lucru si limitarea delegarii autoritatii la situatiile limita si n conditii de deplina capacitate de exercitiu. Principiile deontologiei, dincolo de particulariz\rile prezentate, reprezinta pentru managementul universitar repere permanente de reflexie, att la nivel individual, ct si colectiv, att n calitatea lor de repere de reflectie morala, ct si, pornind de la nalta capacitate de autoevaluare proprie cadrului universitar, n calitate de subiecte provocatoare de autocreatie n domeniul propriei personalitati morale. Nimic din ceea ce poate fi apreciat ca provocare la adresa masurii umanitatii din noi nu trebuie sa fie neglijat, iar normele deontologiei vin tocmai n ntmpinarea unui asemenea tip de provocare. Raspunsul managerului universitar este unul care trebuie sa deschida spre autoperfectionare morala, ca parte inseparabila a autodesavrsirii ca personalitate de prim rang n rndul modelelor de personalitate sociala autentica.