Sunteți pe pagina 1din 3

Nume:

Data:
Sursa: Mook, D., (2009). Elizabeth Loftus: Întrebările direcţionate şi falsele amintiri. În
Experimente clasice în psihologie, p. 275-280, Bucureşti: Editura Trei

Elizabeth Loftus: Întrebările direcţionate şi falsele amintiri

“Lucrul cel mai ingrozitor este ca, de fapt, ceea ce credem din tot sufletul nu este neaparat
adevarul.”

Cand Elisabeth Loftus avea 14 ani, mama acesteia s-a inecat intr-o piscina. Treizeci de ani
mai tarziu, unchiul sau ii spusese ca ea a fost cea care a gasit-o. Elisabeth nu isi amintea nimic
despre acest lucru, insa amintirile si imaginile au revenit rapid, reconstruind in intregimea
imaginea. Ulterior, unchiul sau a anuntat-o ca a comis o greseala si ca de fapt nu ea a gasit-o
pe mama ei, ci o matusa. Amintirile lui Elisabeth, pe cat de clare pareau, erau false amintiri.
Mai tarziu, Loftus a inceput sa studieze acest fenomen.
Elisabeth Fishman Loftus s-a nascut in Los Angeles, initial avand intentia sa predea
matematica, insa a descoperit psihologia la UCLA. A fost licentiata atat in matematica dar si
in psihologie. Din 1973 pana in 2002 a ocupat postul de profesor in cadrul Universitatii din
California, la Irvine.
Cariera de psiholog a inceput cu intrebarile puse asupra modului in care mintea omeneasca isi
reaminteste informatii, devenind specialist in marturiile martorilor oculari si in pericolele
implicate de increderea acordata veridicitatii acestora, publicand si o carte privind marturiile
acestora.
In cartea clasica asupra memoriei, Elisabeth a identificat stadii diferite ale memoriei, astefel
incat, evenimentul trebuie sa fie encodat in memorie, mentinut sau stocat, apoi redobandit.
Intrebarile directionate pot avea efecte profunde asupra a ceea ce isi aminteste individul din
trecut ca acum. Loftus este indeosebi preocupata de felul in care amintirile martorilor pot fi
manipulate in mod deliberat de dezinformare. In cazuri extreme, aceasta poate duce la
amintiri complet false ale unui eveniment care, de fapt, nu a avut loc.
Intr-un experiment clasic, realizat alaturi e John Palmer, participantii au urmarit o caseta
video in care era prezentat un accident auto, apoi au fost intrebati despre accident. Cei care au
fost intrebati „cat de repede credeti ca mergeau masinile care tocmai s-au izbit una de
cealalta”? au raspuns cu aproximativ 65,7 km/h, in timp ce cei care au fost intrebati „cu cat
mergeau masinile care au intrat in contact una cu cealalta?” au raspuns cu 54,7 km /h. Un
simplu cuvant, precum „izbit” in loc de „contact”, poate schimba raspunsul celui intrebat.
Amintirile privitoare la eveniment erau inventate, unii subiecti « amintindu-si » mai multe
detalii pe care le credeau prezente. La intrebarea « A trecut vreo alta masina atunci cand
Datsun-ul rosu era oprit la stop ? » multi subiecti si-au amintit indicatorul de stop care de fapt
nu aparea in imagini. La intrebarea daca au vazut vreun geam spart, cei carora le-a fost
prezentat accidentul ca fiind o coliziune, si-au amintit si un geam spart, chiar daca acest lucru
nu existase.
In urma acestui studiu, s-a aratat ca intrebarile pe care le punem si modul in care le punem,
pot afecta replicile pe care le dobandim, oferindu-ne astfel o imagine eronata a ceea ce s-a
intamplat cu adevarat.
Cercetarea lui Loftus, ca si cea a lui Bartlett, arata ca amintirile noastre sunt deseori nu atat de
exacte pe cat credem noi ca sunt si ca memoria implica o reconstructie sau o deductie a ceea
ce trebuie sa se fi intamplat, care poate fi distorsionata sau complet gresita.
In anul 1970, exista in Statele Unite o epidemie in care adultii isi reaminteau la insistenta
terapeutilor lor, episoade de abuzuri socante realizate de parintii lor cand acestia erau copii.
Ei isi aminteau ca erau abuzati sexual de catre parintii lor, sau ca erau obligati sa participe la
ritualuri satanice, amintiri negate de catre parinti. Totusi, unii intre ei erau chiar inchisi pe
baza acestor amintiri false.
Falsele amintiri se implantau prin intrebarile si examinarile insistente ale terapeutilor ei
ajutanu-i pe clienti sa isi recupereze amintirile. De exemplu, o femeie si- amintit, ca tunci
cand era copil, a sarit cu tata lei cu parasuta, iar acesta a molestat-o sexual in timpul caderii
libere, lucru care logic nu putea sa se fi intamplat. Aceste amintiri erau recuperate bprin
sugestia insistenta « trebuie sa iti amintesti ».
Loftus a fost chemata in tribunal sa depuna marturie in peste 200 de cazuri, in calitate de
martor expert, iar ea a demonstrat cat de usor poate fi cineva condus sa « isi aminteasca »
ceva ce nu s-a produs niciodata. In acest caz, unor copii si adolescenti, li s-a vorbit despre un
moment in care ei s-au ratacit si pierdut intr-un centru comercial atunci cand erau mici, iar
atunci ei au inceput sa relateze din ce in ce mai clar evenimentul, cu toate ca acesta nu s-a
produs niciodata.
Sindromul falselor amintiri nu este ceva voluntar si aceste amintiri nu pot fi diferentiate de
cele reale si pot fi expuse cu toata sinceritatea, neexistand intentia de a minti.
In anul 1992, un numar de parinti acuzati au creat Fundatia Falselor Amintiri, pentru a-i ajuta
si pe alti parinti care au fost acuzati pe nedrept de catre copii lor, carora le-au fost induse
falsele amintiri. In primul an de activitate s-au alaturat peste 3700 de persoane acuzate. Mai
tarziu, tribunalele nu au mai acceptat ca probe doar « amintirile recuperate » fara alte probe,
iar unii terapeuti au fost acuzati e malpraxis atunci cand clientii lor si-au retras acuzatiile,
recunoscand sursele amintirilor ca fiind nefondate si nesigure.