Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Aşchia n-a sărit departe de trunchi în familia actorilor Mircea Diaconu şi Diana Lupescu. Vibe-ul artistic este dus
mai departe de copiii celor doi, care de curând au pus bazele unei şcoli de arte în buricul Bucureştiului.
La startelier, nou înfiinţată scoală de arte deschisă de Ana şi Victor Diaconu, există mai multe ateliere. E
atelierul de serigrafie, atelierul de ceramică, atelierul de pictură, zona dedicată muzicii... Deşi startul a fost deja
dat, lucrurile sunt gândite să se dezvolte şi pe parcurs. De exemplu, <la atelirul de ceramică va fi adusă şi roata
olarului, cursanţii având ocazia să facă olărit clasic. O să existe chiar şi cuptor. Ideea este să trecem copilul prin
tot procesul creativ al acestei arte: de la lut, până la momentul în care ridici o lucrare. O să facă şi obiecte
utilitare, de exemplu căni, ceşti, dar şi obiecte puternic încărcate de decorativ. Până la urmă, atelierul oferă
ocazia unei explorări de glazuri, de culoare... Iar pentru cei care vor să aprofundeze domeniul avem profesori
pregătiţi să facă faţă la toate nivelurile.> De la sala ceramică, ajungem uşor în bucătărie, un spaţiu semi-
deschis, tentant de explorat şi unde am băut o cafea delicioasă, pregătită de Victor. <Aici, sora mea vrea să
facă şi nişte cursuri de gătit. Ea e pasionată de nutriţie, a studiat şi domeniul, în principal o să facem dulciuri
sănătoase.> Cu siguranţă, dacă e vorba de dulciuri, o să le placă şi copiilor. De fapt, startelier nu e destinat
exclusiv copiilor, ci şi adulţilor. <Pe de o parte suntem pregătiţi să oferim cursuri unor oameni care au deja
interesul fixat în artă, care vor să aprofundeze tehnici mai avansate decât ştiu deja. Dar în acelaşi timp ne
adresăm şi celor care doar au privit un tablou şi n-au pus niciodată mâna pe un creion sau pensulă.>
Deşi este el însuşi artist, Victor se ocupă momentan de organizarea atelierelor. <În viitor o să pregătesc şi eu
un curs, probabil de tehnica desenului sau poate un curs de animaţie 2D. Deocamdată voi avea grijă că totule e
în regulă, că toată lumea are ce îi trebuie. În rest, eu şi sora mea ne ocupăm de partea administrativă care se
dovedeşte destul de stufoasă, cu multe acte.> Firma sub numele căreia îşi desfăşoară startelier activitatea se
numeşte Livada Anucăi, după numele fetiţei Anei...
Cu ziua Anucăi a şi început povestea la startelier, când petrecerea aniversară a devenit ocazia perfectă pentru
un eveniment de genul Uşi deschise adresat celor care şi-au dorit să descopere şi să se distreze la atelierele de
creaţie. Şi dacă tot am lărgit cercul în jurul familiei Diaconu, să ne oprim un pic şi la Mircea Diaconu şi Diana
Lupescu. Mai ales că startelier este găzduit de un loc plin de amintiri, casa în care au locuit cei doi mari actori
încă din tinereţe. De aproximativ un an, de când au decis să transforme locul într-un spaţiu destinat artelor, cei
doi seniori au fost tot timpul alături de copiii lor, nu doar în ceea ce priveşte suportul material. <În primul rând
ai mei ne-au ajutat cu idei, mai ales mama care a fost obişnuită să regizeze mişcări şi să mute mobila prin casa
asta de prin 78, de când au venit aici. Tata m-a ajutat inclusiv cu muncă practică, că el a făcut mobilierul prin
casă de mulţi ani. Îi place să dea cu dalta, să taie în lemn, uite, aici de exemplu (n.red. Victor îmi indică o piesă
de mobilier) e un raft făcut integral de el. Ne-a mai ajutat pe la clanţe, am lipit plută pe pereţi cot la cot. >
Dacă familia Diaconu s-a mutat între timp la Saftica, preferând liniştea în locul agitaţiei Capitalei, cei doi copii au
rămas la oraş. Iar casa, după ce a funcţionat o perioadă drept locaţie pentru o grădiniţă, a fost luată între timp
înapoi, pentru a trece printr-un proces amplu de transformare care a făcut ca totul să arate că acum. <Chiar mă
amuzam că, de-a lungul vremii, eu am locuit în casa asta începând de la demisol. Acum am ajuns la
mansardă>, povesteşte Victor.
În afară de atelierele enumerate mai sus, la startelier va exista în curând şi un atelier de muzică. <Pe lângă
artele plastice şi decorative, ne interesează artele spectacolului şi muzica în mai multe forme. Vom avea
instrumente, pian, chiatara, vioară, iar pe lângă cursurile teoretice, vom încerca să integrăm muzica într-un
peisaj mai amplu, pentru o înţelegere şi dezvoltare creativă a universului sonor din jurul nostru. Cu toţii putem
privi şi gusta arta în formă vizuală, dar cea mai de impact e muzica. O vibraţie sonoră în stomac te poate face
automat să plângi mai direct decât o va face un tablou.>. Toate acestea cu atât mai mult cu cât Victor şi câţiva
prieteni de-ai lui organizează de ani buni întruniri muzicale, pe care le însufleţesc ei înşişi. <Câţiva dintre noi,
fără să fi studiat muzica, avem pasiunea asta, să cântăm, care merge în paralel cu artele plastice de mult timp,
şi asta e o oportunitate bună să ne adunăm aici şi să mai cântăm. Şi noi vrem să creştem, să ne dezvoltăm baza
muzicală.>
Până la urmă, startelier se dovedeşte a fi un spaţiu artistic nu doar într-un moment al zilei, şi nu doar pentru
cursanţii care vin aici, ci e un tărâm magic pe de-a ntregul şi tot timpul. <Eu cânt în principal la chitară, dar cu
drag mai trec la percuţie, la bas... Şi ne bucurăm că o să ne luăm mai multe instrumente. O să ne jucăm pe tot
felul de tobiţe, xilofoane...> Pe zona de teatru, la startelier există un curs de artele spectacolului conceput astfel
încât copiii care vin aici să fie părtaşi la tot procesul creativ al unui spectacol, de la discuţia cu un regizor despre
personaje, până la interpretare, la realizarea decorului şi a afişului spectacolului şi chiar a promovării lui. <De
obicei vedem doar actorul şi avem senzaţia că asta e toată magia, însă aşa cursanţii vor putea vedea culisele
unui întreg spectacol de teatru.> Ce-i drept, în ziua de azi când majoritatea actorilor îşi fac veacul în teatrul
independent, fiind nevoiţi să se ocupe singuri de toate datele şi detaliile unui spectacol, o astfel de abordare e
binevenită. <Un fel de fişa postului în aplicarea ei reală, când trebuie să faci faţă tuturor situaţiilor. Acest atelier
este gândit să funcţioneze pe module. Acum ne-am propus un spectacol care va conţine elemente de teatru de
papusi-marionete, şi care va avea premeiera în decembrie, iar tema va fi legată de spiritul Crăciunului. Nu putea
lipsi e aici şi un moment de colinde, mai puţin cunoscute>, ne asigura Victor Diaconu.
<Premiera spectacolului va coincide cu vernisajul cursului de arte vizuale, unde vor fi expuse pânzele pictate de
copii, obiectele de ceramică, o carte ilustrată şi diverse materiale textile imprimate. Spiritul startelier este să ne
apropiem cât mai mult de cooperarea intre arte. Pe viitor chiar ne gândim să combinăm muzica cu gestul
plastic.> Şi oare nu e asta dezvoltare personală până la urmă?... <Sper că, în timp, să ne îndreptăm cât mai
deplin spre afirmarea sensibilităţii artistice şi stimularea funcţiilor congnitive. Mi-e clar că eşti mai stimulat când
lucrezi pe mai multe planuri, priveşti şi înţelegi universul în mai multe limbajuri. Şi oricum, orice atelier vei urma
o să simţi ideea asta de conctivitate intre arte, pentru că şi noi, grupul de artişti care am închegat această
comunitate cântăm muzica împreună, pictam împreună. La noi pur şi simplu s-a coagulat o mică comunitate, un
grup de prieteni, iar grupul ăsta a rămas de-a lungul anilor, după terminarea liceului şi facultate. Un grup de
oameni care am ţinut aproape, fiecare lucrând într-un domeniu artistic uşor diferit. Ce ne-a ţinut împreună a
fost fix pasiunea pentru arte. Apropo de această gască, am ţinut în ultimi ani nişte ateliere de creaţie în cadrul
festivalurilor făcute de Teatrul Creanga, în parcurile Kiseleff şi Cişmigiu. Am realizat cât de distractiv este să
lucrezi cu copiii. Cu toţii eram obosiţi, dar încărcaţi şi rămânând cu dorinţa de a duce mai departe această
interacţiune. Surprizele pe care ţi le fac copiii sunt întotdeauna neaşteptate. Sunt dispuşi să înveţe, dispuşi să
asculte, iar forţa lor creativă e uriaşă. În şcoala eşti restricţionat să gândeşti în anumiţi parametri, iar acest lucru
se simte în privinţa libertăţii de creaţie. Cu toţii am observat în perioada educaţiei prin care am trecut modul
prin care profesorii ajungeau să te dirijeze pe un coridor pe care ei îl reglează şi îl considera corect. Şi
întotdeauna mi s-a părut că un profesor de arta ar trebui să identifice modul unic al fiecăruia de a fi, direcţiile şi
capacităţile pe care le are, şi să-l încurajeze în operă lui proprie. Să-l stimuleze, să împingă mai departe
procesul de căutare. Cred că e şi o tendinţă profundă umană pe cât înaintezi în viaţa să te asiguri de ce crezi tu
că e corect şi bine. De asta şi încerc atât cu copiii, cât şi cu părinţii lor să identific tendinţele şi sensibilităţile,
pentru a încuraja fix nevoia acelui om.>
Etichete