Zestrea - Artă veche şi podoabe

Penultima dată când l-am văzut pe Daniel Balint era cu un covor în spate într-un pub hipsteresc din capitală.
Apariţiile sale sunt mereu pline de farmec. Cu barba sa roşcovană şi accesorizat permanent cu câte un articol
de epocă, Daniel are tot timpul câte un obiect cu el. Sau măcar povestea unui obiect. Care mai e valoarea
obiectelor vechi și ce mai reprezintă acestea când noul invadează viața noastră într-o succesiune devalorizantă
amețioare, aflăm de la Daniel Balint. Împreună cu soţia sa, Ioana, Daniel deţine un magazin de antichităţi
special: Zestrea – Artă veche şi podoabe.

Salut, Daniel. Ce mai e fascinant la piaţa de antichităţi?

Că există mereu o provocare, în permanenţă găseşti câte ceva ce nu ştiai şi cauţi informaţii.

Tu eşti restaurator de profesie. Te mai ocupi de asta?

N-am depăşit mult zona preocupărilor de când eram student: icoane, iconiţe... Încă mai fac restaurare. Şi
atunci, şi acum mai cârpesc una, alta.

Erai şi înainte pasionat de toată obiectualitatea asta veche?

Încă din timpul liceului am lucrat, la Bacău, într-un magazin de antichităţi. De altfel, de aia am şi dat apoi la
Restaurare. Şi dacă îţi aduci aminte, frumoasa noastră copilărie din anii 80 era destul de sărăcăcioasă ca impact
vizual în casa părinţilor şi bunicilor noştri. Pentru mine, când am ajuns să lucrez la magazinul de antichităţi din
Bacău, a fost wow! Acolo erau de toate. Moise (nr.r. – proprietarul) avea în spatele scaunului lui de lemn o
găleată unde ţinea mai multe săbii. Din toate timpurile şi care costau mai nimic, dar erau inaccesibile unui
puşti. Dar erau excepţionale.

În acei ani, Moise avea câteva obiecte pentru care s-ar bate mulţi. Lucruri de top, la nivel mondial. Dar lucrurile
alea au trecut ca prin ciur, pentru că nu există informaţie, lumea nu ştia nimic despre valoarea lor. Fără ca
nimeni să înţeleagă ce erau, de ce erau. El le luă cu 1 leu, le vindea cu 2 şi era mulţumit că a făcut un câştig.
Atunci dacă aveai nevoie de o informaţie, trebuia să te duci la bibliotecă. Şi trebuie să ştii ce cauţi. Dar asta
cred că a fost valabil pentru toată anticaria românească.

Cum îţi dai seama de valoarea unui obiect?

La care valoare te referi? Valoarea comercială e bussines. Ai luat cu 1 leu, ai dat cu 2. Dar e posibil ca obiectul
respectiv să nu aibă valoare comercială, dar să fie valoros din alt punct de vedere.

Am auzit o poveste de la un amic anticar că a vândut o carte cu zece mii de euro. E posibil? Sunt şi povesti
pescăreşti în domeniul ăsta?

Bineînţeles! Și vulpea mea are şase cozi! E destul de limpede, mai ales în zona asta a cărţii, poţi să te uiţi pe
licitaţiile specializate de la Artmark, pentru că ei vehiculează îndeobște valorile maxime ale pieţei.

Tu ce cauţi, ce te interesează?
Mie îmi place arta fanariotă şi icoana. În special icoanele brâncoveneşti. Dar sunt prezențe foarte rare pe piaţa
românească. De regulă sunt păstrate de oameni care le cunosc valoarea, iar atunci când apar preţurile sunt
relativ corecte. Strict din punct de vedere al negustoriei, zona mea de interes reprezintă o zonă relativ mică de
câştig.

De unde provin obiectele de la Zestrea?

Lucrurile pe care le avem la vânzare ajung de regulă de la alte anticariate sau negustori, dealeri specializaţi.

Şi atunci afacerea voastră e o chestiune strict de comerţ?

Nu neapărat. Obiectele pe care le cumpărăm, le cumpărăm pentru că ne plac. Şi dacă le revând, e o altă
poveste.

De obiecei revii asupra lor? Le restaurezi?

Din nefericire, obiectele de artă de la noi nu s-au păstrat foarte bine. România a fost un teatru de război câteva
secole. Chiar şi multe dintre picturile contemporane, din anii 60-80, mai au nevoie de o minimă intervenţie.
Fără a mai socoti faptul că România a fost şi este o ţară de fumători. Un detaliu care nu spune mare lucru, dar
care e important pentru condiţiile precare în care sunt păstrate de pildă tablourile.

Adică ar avea nevoie de un fel de detartraj...

Da. Fără a mai socoti zgârcenia cu care a fost produs un obiect de artă, în privinţa tehnicii şi materialelor. Asta
generează în timp o serie de deteriorări.

Inclusiv pictura românească valoaroasă?

Inclusiv. Nu a existat la noi o conştientizare a conservării obiectului, ca în Anglia sau Germania, unde există
cultură a conservării şi asigurării.

Mai mergi prin pieţe, târguri?

Mai merg, dar mai rar.

Şi găseşti lucruri interesante?

Mai degrabă obiecte decorative.

Ai găsit vreodată ceva extraordinar la un târg?

Cu ani în urmă, da. Îmi place atmosfera asta de talcioc, de Balcani. Dar șansele sunt relativ mici să găseşti ceva
preţios. În schimb, în orice magazin de anticariat o să găseşti mai mereu un obiect de valoare neglijat, într-un
colţ, din varii motive. A fost uitat, sau e un obiect generat de o cultură de nişă care îl face inaccesibil celorlalţi,
sau pur şi simplu se afla într-o logică prăfuită şi nu se mai uita nimeni la el. Deci sunt şanse mai mari să găseşti
un obiect de valoare într-o anticariat, decât la colţul străzii. Sigur că şi asta poate intra într-un soi de mistificare
a descoperirii şi de basme pescăreşti, auzindu-i pe unii că au fost nu ştiu unde şi au găsit nu ştiu ce obiect
preţios.

Deci aş putea să găsesc şi eu ceva preţios într-un anticariat?

Fără doar şi poate. Asta e farmecul anticariei.

Voi de când aveţi magazinul Zestrea – Artă veche și podoabe? Și cât v-a luat să strângeţi toate aceste
obiecte?

Îl avem de doi ani. Unele obiecte sunt mai demult, altele au venit în timp.

Toate obiectele sunt unice?

Toate obiectele astea vechi au fost făcute în afară producţiei de serie.

Cu ce vă deosebiţi de alte magazine de antichităţi?

În primul rând, cred că suntem un magazin mai frumos şi mai prietenos cu oamenii care ne trec pragul. Nu
suntem aşa puşi pe vânzare. În princiapl căutam o conexiune personală. Nu trebuie să vii la noi ca să cumperi
musai. Nu încerc să fiu negustor. Să stau cu privirea pe om, să-i zic un preţ.

Ioana?

Accesul în magazin se face pe bază de programare, special să fie o experienţă singulară. De obicei, lumea vine,
se uită, stă la o cafea, protocolul e acelaşi de fiecare dată. Ţie nu ţi-am oferit o cafea pentru că eşti Radu şi te
cunoaştem. Aşa procedăm cu toţi oamenii care trec pe la noi. Oamenilor le place aerul de aici, diferit de
atmosfera sobră şi formală pe care o găseşti de obicei într-un magazin de antichităţi. E o prăvălie veche de arte
şi podoabe, un magazin de familie. Şi atunci toată lumea care vine poate să aibă ocazia să intre şi în familia
Zestrea.

Daniel: Un alt specific al magazinului este că aveam diverse întâlniri tematice. Una este Povestea Icoanei, unde
eu încerc să aduc un aport de cunoaştere pe care nu îl vezi de obicei decât într-un muzeu.

Deci integraţi. Şi mergeţi pe poveste...

Ioana: Foarte mult. Şi prinde. Oamenii sunt foarte nevorbiti în realitate şi însinguraţi. Şi atunci se bucura că se
pot uita la un obiect în tihnă, fără să se simtă priviţi, sau că pot să stea de vorba dacă vor. E foarte mişto că
aduce oameni frumoşi laolaltă. Am plecat cu această viziune de la început, un magazin de arta veche care să se
adreseze oamenilor tineri. A nu se înţelege greşit: nu e nimic discriminatoriu, toată lumea e binevenită.

Daniel: De fapt asta e clientela noastră. Sunt magazine de antichităţi care au un target de 60 ani plus, prin
adresabilitatea obiectelor. Clienţi care vin să cumpere tăvi, ceainice din argint... lucruri învechite.

Faptul că ţineţi uşa prăvăliei închisă (deşi sunteţi tot impul acolo), şi mergeţi pe programare, nu e un
dezavantaj?

Ioana: Mai important cred că e sentimentul de privilegiu din mintea clientului. Că este primit şi tratat în mod
exclusiv. Şi lumea se simte foarte bine. De exemplu, partea de bijuterie fiind cea mai căutată, clientelor le
place să stea şi să se poată bucura în tihnă de toate obiectele. Mergem uneori pe la târguri cu Zestrea, unde
câteodată 10 doamne stau pe acelaşi obiect. Aici, la magazin, toată atenţia noastră e pentru tine.

Joia aceasta (n.r. - 2 august) vom avea un eveniment, unde o prietenă de-a noastră, designer, îşi va aduce
propriile creaţii la Zestrea. Dorinţa noastră este ca tot ce avem noi aici să se integreze în viaţa actuală, chiar
dacă tu ai un corp Ikea acasă - pe acesta poate să stea foarte bine o carafă fanariotă cu flori. Judecăm lucrurile
într-un mod eclectic.

V-a transformat și în plan toată povestea asta? E un stil de viaţă?

Ioana: E o joacă.

Etichete

Daniel Balint este restaurator

În general, oamenii vor să vândă, n-au timp de tine.

Noi nu vindem diamante, vindem bijuterii etnice, piese produse în varii culturi, care vin cu diverse poveşti şi
legende.

Ioana: Cred că micul succes la magazinului nostru, dincolo de obiecte, este că noi, eu şi Daniel suntem Zestrea.
Ştiu că sună puţin cam pompos, dar omul sfinţeşte locul.

Tot ce este în magazin a trecut prin mâna noastră. Nu sunt loturi.

Oamenii vin după tine. Sunt curioşi să vadă ce porţi.