Mihai Nițu

Singurătate actorului. Și iubirea de oameni

A câștigat Gala Hop din acest an, cel mai important concurs teatral din România dedicat tinerilor actori. Asta nu
e încă nimic pentru că Mihai e într-o competiție continuă cu sine însuși. Ceea ce poate părea absurd ca investiție
materială și psihică la un civil, pentru un actor care își trăiește meseria ca pe o adevărată vocație, e normalitate.
Dar și excepție.

Salut Mihai, ce faci, ai ajuns la Cluj?

Servus, Radu! Da, am ajuns. În prezent sunt angajat la Teatrul Naţional Cluj şi o bună parte din stagiune o
petrec prin Cluj, dar continuu să joc şi în Bucureşti spectacole din stagiunile anterioare şi chiar să mă gândesc la
spectacole noi în teatre de stat şi în teatre independente. E o senzaţie plăcută să alergi între două oraşe cu
ritmuri de viaţă diferite, cu o raportare la ceea ce înseamnă bun simţ şi frumos diferită, cu o viaţă cultural-
artistică diferită, dar care, în egală măsură, palpită de viu şi îşi „strigă” din răsputeri nevoia vitală de normalitate
şi calitate.

Cum a fost vara asta?

Aşa cum mi-am dorit-o, lucrativă şi introspectivă. Sunt obişnuit încă din liceu că vara e cel mai bun moment de
acumulare. În general lumea se delasă în timpul verii, din cauza căldurii şi a nevoii de vacanţă. Eu încerc ca în
fiecare vară să profit din plin de cele mai lungi zile ale anului, de pauza stagiunii, să mă formez şi să acumulez
prin lecturi, vizionari, studii etc ceea ce în timpul anului teatral nu ai când d in cauza repetiţiilor şi
reprezentaţiilor. Aşadar, vara asta mi-am reconsiderat poziţia din viaţa personală, poziţia faţă de alegerile
profesionale, m-am încărcat din lecturi şi vizionări, am mers în străinătate la festivaluri de teatru ca să mă
updatez cu ceea ce se întâmplă în lumea „bună” teatrală europeană şi nu în ultimul rând m-am îngrijit de
alimentaţie şi de condiţia fizică şi vocală. Deci, o vară împlinită, care mi-a dat un avantaj energetic şi
motivaţional la început de nouă stagiune.

Recent ai câştigat Premiul pentru interpretare masculină la una dintre cele mai importante gala
teatrale din România, Gala Hop. Cum te simţi?

La fel ca înainte, poate puţin mai determinat. Nu cred deloc în concursuri, pentru că se opun ideii de teatru, şi
anume: oamenii vin la teatru deschişi, să primească, să se emoţioneze, nu să te judece şi să îţi dea note, să
facă clasamente... Atunci, am pornit la drum cu un pariu cu propria mea persoană: cum să fac să transform
ceva steril şi exhibiţionist, aşa cum este un concurs teatral, în ceva viu şi sinergetic, într-un moment de teatru?
Şi se pare că răspunsul l-am găsit şi mi-a adus şi acest premiu – du-te peste ei (juriu, spectactori mai mult sau
mai puţin avizaţi) şi introdu-i atât de tare în convenţia ta teatrală, încât să uite preţ de câteva secunde că sunt
la Costineşti la un concurs, şi să simtă că sunt martori la intimitatea lui Ivanov, sau Hamlet, sau Mihai Nițu! Mai
concret, acest premiu îmi permite să îmi folosesc palmaresul ca argument pentru a produce întâlniri şi
spectacole noi, deci ca mijloc prin care pot să mă auto-depasesc.

Care a fost tema şi care au fost provocările?

Tema a fost: „suportabilă singurătate a fiinţei umane la Cehov” şi un moment la liber care să aducă în faţa
juraţilor preocupările stilistice ale concurenţilor. Alegerea mea a fost aceea de a-i aduce laolaltă pe Ivanov şi pe
Hamlet şi de a căuta pragul critic de suportabilitate a singurătăţii la om văzut din perspectiva lui Cehov şi din
cea a lui Shakespeare. Se pare că ei vorbesc despre acelaşi lucru: singurătatea este ceva specific omului şi nu
este neapărat negativă, dar pornesc aceasta introspecţie din puncte diferite. Am încercat să abordez singuratea
la Hamlet din perspectiva shakespeariană, pe cea a lui Ivanov, din perspectiva cehoviană, lăsând să se
întrevadă cam cum este singurătatea mea... Dacă am reuşit cât de puţin să fac să se vadă toatea astea, atunci
mi-am atins scopul.

Povesteşte-mi te rog un moment care ţi-a rămas suflet, din Gală...

După decernarea premiilor, unul dintre colegii participanţi, pe care deja îl pot trece în rândul prietenilor mei,
Radu Dogaru, a luat două beri şi am stat în noapte, pe faleză povestind tete-a-tete despre „cum e cu viaţa şi
teatrul”. Nu am mai întâlnit în rândul colegilor de breaslă un om atât de plin de poezie şi de sensibilitate, aşa c a
Radu. Şi asta m-a emoţionat foarte tare...

Tu eşti atât de pasionat de actorie, încât muți munţii din loc. Ai fost actor la Sfântu Gheorghe, te-a
curtat Teatrul din Craiova, iar acum eşti angajatul Teatrului Naţional din Cluj. Nu mai pomenim
colaborările de la alte teatre, că ne-ar lua timp. Pe scurt, Mihai Nitu, ce te împinge de la spate?

Iubirea de oameni. Teatrul este oglinda vieţii, realitatea condensată, viaţa cu toate legile ei pusă sub lup ă. Asta
înseamnă că studiind personajele, ceea ce spun şi ceea ce gândesc ele, ceea ce simt şi ceea ce raţionează, şi
acceptând efemeritatea actului teatral, poţi să descifrezi cam care este „povestea” cu OMUL pe lumea asta,
înveţi să îl iubeşti, să te minunezi de el şi, cel mai important, să nu îl mai judeci. Şi asta e ceva!

Bine, bine... dar să cumperi cu banii tăi proprii bilete diverselor tale cunoştinţe, ca să vină la
spectacolele în care joci, asta nu e cam mult? Nu iei pe mere, ce dai pe pere...

Important este să ai ce spune şi să aibă cine să te audă. Dacă eu am descoperit un mesaj valoros într-o piesă,
la un personaj, şi cred că este bine să fie auzit de oameni, pentru că merită, atunci fac orice ca această
comunicare să aibă loc. Fireşte, asta nu se întâmplă la toate spectacolele, că altfel nu numai merele trebuiesc
vândute, ci toată livada!

Tu investeşti aproape tot ce ai în teatru. Îţi cheltuieşti ultimii bani pe călătorii la Londra. Te duci
să-i vezi pe Ian Mckellen şi pe cei mai faimoşi actori britanici, te duci la Stratford... Cum vine
asta?!
În orice domeniu din lumea asta, ca să poţi face performanţă, trebuie să ştii cine şi ce s-a făcut până prezent în
domeniul respectiv. Să te informezi şi să te updatezi periodic, ca să nu trăieşti cu senzaţia că inventezi roata.
Or, ca actor, după ce ai citit cărţi de istoria teatrului şi o pleiadă de piese din marele repertoriu internaţional, îţi
rămâne să vezi, practic, ce se poate face pe scenă, şi atunci mergi la cei mai buni, indiferent de cost. Asta dacă
vrei performanţă. Dacă nu, nu ştiu cum e, că nu mă interesează.

O întrebare cam indiscreta, dacă îmi permiţi: ai cumva datorii ca urmare a călătoriilor tale
culturale?

Acum nu mai am. Vara asta mi-am rezolvat problemele financiare. Dar asta ca o gură proaspătă de oxigen, că
am de gând să mai fac un spectacol pe cont propriu şi asta înseamnă că iar o să mă îndatorez... Dar, încă o
dată, merită pentru că eşti liber să spui povesti oamenilor!

Cum arată o zi din viaţa ta?

Când am spectacol, ziua este plină de acel spectacol, dacă nu apar alte urgenţe. Când nu am spectacol, am
repetiţii, sau merg la castinguri, sau mă antrenez, sau studiez. Şi toatea astea în timp ce mă străduiesc să nu uit
de cei dragi.

Dar de abţinut, te abţii de la ceva?

Învăţ să mă abţin să nu judec şi să nu cataloghez colegi sau spectacole. Să îmi văd de drumul meu şi să mă
bucur de reuşitele celor din jur. Nu e aşa uşor, precum sună...

Ce înseamnă pentru tine să fii eficient?

Să ştii când să apeşi şi când nu pe acceleraţie! Să ştii când să munceşti sau să insişti pentru un proiect până în
pânzele albe ca să iasă, şi când să ai răbdare să se întâmple de la sine, fără sforţări. Cred că asta este mai mult
decât eficiență, este cheia succesului!

Spune-mi te rog în ce constau antrenamentele tale fizice

Pentru a putea duce un spectacol de o oră jumătate, ca rol principal, trebuie în primul rând să ai suflu,
anduranţă fizică şi psihică, capacitate de concentrare pe durate lungi, prezență. Asta presupune să îţi cunoşti
foarte bine corpul şi „instrumentele” naturale sau lucrate de-a lungul timpului. Să poţi să zici un text, să cânţi şi
să te mişti în acelaşi timp, şi să gândeşti, şi să emoţionezi, şi să fii auzit, şi să te pui în lumină, presupune
consum serios de energie - e ca la atleţii de performanţă: trebuie lucrat susţinut şi cu ştiinţa (fitness, înot,
maraton, alte sporturi individuale sau de echipă).

Mai e timp de studiu, de laborator, în vremurile astea în care trăim?

Timp este! Problema este dacă poţi face linişte în tine şi dacă poţi să îţi găseşti resursele de a face tihnit ceea
ce faci, într-o societate absurd de în viteză şi în vrie, care nu permite decantări, acumulări. Efortul este mare,
dar ce se întâmplă cu tine, dacă îţi permiţi luxul studiului, este nepreţuit.

Etichete

Mihai Nitu este un tânăr actor român

Mihai Nițu: Sunt pasionat şi foarte exigent cu mine.