Andrei Dicu

Scriitorul și jurnalistul Andrei Dicu e un risipitor. E ca un izvor din cure curge necontenit cuvântul rece și
proaspăt, indiferent că e vorba de prozele sale diurne sau cele mai intime.

Salut Andrei, trec direct la subiect: primul tău roman, Carla. Spune-mi te rog câteva
cuvinte...

„Carla” este o zbatere, între om și Nemurirea Sa, între Dumnezeu și Absolutul Lui. Carla este o fată
singură... înconjurată de prieteni, înconjurul cărora ea plutește, înconjurându-și frustrările. Carla nu este
o fată, o femeie, ci un fel de apatie organică a unei generații. Este victima naivă a unui furt artistic, iar
din căutarea răzbunării, naște... Luceștri. Adică și astre și miniaturi luciferice. Pe ea o salvează nemurirea,
nemurirea sufletului. Chestia asta, ca orice act artistic, nu poate fi concepută decât prin moarte, prin
trecerea ei și prin asumarea suferinței. Sigur, ea privește, uneori, trivial, moartea. Așa cum vede, prin
ochelarii ei „blonzi” și „cârlionțați”, iubirea. Trivializarea morții, în secolul nostru, este proaspăta și unica
noastră salvare de cabotinism. Să mă explic. Dacă mințile noastre n-ar fi edificat piramidele din Egipt,
dacă ochii noștri n-ar juca „pitita” cu pânzele lui Luchian, dacă misterioasa elegie a lui Rilke nu ne-ar
chema către „secret”, nu către visare, lumea contemporană nu ne-ar părea atât de searbădă. Sau de
rece... precum un scriitor care scrie pentru el, nu pentru personajele sale. Am mai spus, Carla nu este un
personaj real, dar.. a devenit Areal.

S-a spus despre cartea ta că este primul roman rozacrucian scris vreodată. Ce este un roman
rozacrucian?

Nu știu ce „este un roman rozacrucian”, pentru că, fără falsă modestie, până acum n-a mai fost scris
vreunul… Rozacrucianismul este o doctrină inițiatică și cavalerească, veche de când e și Lumea. Totul se
bazează pe nemurirea sufletului, pe Înviere și pe credința întru Dumnezeu, prin El însuși. Pornind de la
„Nunta chimică a lui Christian Rosenkreutz”, opera lui Johann Valentin Andrae, pe această temă s-a
așternut liniștea. De altfel, este și firesc. Secolele parcurse de atunci și până acum denotă (doar) alchimia
în materie mercantilă, în timp ce „nemurirea sufletului” rămâne scăldată (doar, din nou…) într-o
ecleziastică puerilă. În esență, Rozacrucinismul este un ordin cavaleresc, inițiatic, cu sorginte alchimică.
Înțelegând prin alchimie transformarea sufletului, nu a metalelor, mai mult sau mai puțin ingénue.
Conceptul „INRI” nu este acela pe care îl citim, plimbându-ne printre cadavrele celor vii. INRI înseamnă
„Ignae Natura Renovatur Integrae”. Carla se reinventează și renaște prin ea însăși. Prin propria ei
moarte, traversează lumi. Pleacă dintr-un areal profan, dur și al naibii de contemporan, plagiatul artistic și
urcă ceața cerului prin spirit. În spirit și întru iubire. Este cinică, dură, uneori la granița cu vulgarul,
transformându-se, apoi, într-o zeitate. E greu s-o cunoști, chiar și mie, ca… părinte, mi-e teamă de ea…
Dar, vorba lui Nichita Stănescu, „nu se poate să vezi zâne, dacă nu ești zânatic!”

Știu că a fost o creație dificilă, ai scris, ai rescris... Ce stă la baza cărții și ce te-a inspirat să o
scrii?

La baza cărții a fost un vârf. Un vârf de nesomn. O agitație. Și o lene, paradoxal. Mi se părea interesant
să mă îndrăgostesc de năluci. Într-o dimineață, am zărit, trezit prematur, o asemenea nălucă. I-am pus
numele „Carla”. Am fost întrebat dacă Ea are vreo legătură cu vreo iubită… sau chiar dacă… eu sunt...
Carla. Nu. Pur și simplu, așa s-a născut. S-a plămădit neplanificată, nedorită, dar foarte iubită. Am scris, e
drept, o primă parte a romanului, în care Carla m-a condus pe un drum instabil. Drumul îmi plăcea, dar
mi-am dat seama că, miop fiind și mai ales fără carnet de conducere, am putea păți, amândoi, un
accident. Fatal. Așa că am lăsat-o să se destrăbăleze singură, în mintea mea, fără să-mi pun inima la
mezat. Mai târziu, se pare că ne-am trezit împreună, într-un rug. Aici sunt de vină iubita mea, Ana,
prietenul meu, scriitorul Traian Bădulescu și Constantin Cătălin Pavel, directorul Editurii Pavcon, care a
avut curajul și mai ales inconștiența să mizeze pe o carte esoterică, în epoca mercantilismului. Colac
peste pupăză, a venit și maestrul Stelian Nistor cu o prefață care mi-a retrezit electricitatea inimii.
Cât despre inspirație… E greu și tot atât de simplu. Dacă te roade, te roade. Dacă nu, rămâi un trandafir,
către o dulce îngălbenire. Știi, lucrurile frumoase nu se planifică. Se întâmplă. De-asta voi „vota” mereu
cu Nichita Stănescu și nu cu… corporatiștii… Apropo, „Carla” este și un roman scris împotriva
„corporațiilor”. Și mai ales, împotriva tabuurilor. Împotriva comunismului capitalist. Cineva m-a sfătuit să
nu mai spun că este „un roman anti-Cireșarii”. Și avea dreptate. Pentru că eu nu l-am scris a fi „anti”
ceva, ci a fi „pentru” o stare de spirit.

Cui se adreseaza Carla? Are un public anume?

Carla vorbește despre tânjirea spre canicula providenței. Publicului care crede în învierea cuvântului. Dacă
n-ar fi fost scrisă de mine, această carte, cu siguranță, ar fi fost scrisă de altcineva, dar nu de un român.
Românii au două probleme. Scriu pentru bani, așadar rapid și succinct, iar metafora și căutarea sinelui li
se pare un metrou oprit în desuet. Eu nu scriu pentru îndoctrinați și nici pentru fanatici. De niciun fel, nici
măcar pentru ăia care se cred „inițiați”. Știi, de fapt, nu există „public”. Există încercarea oricărui scriitor
de a nu rămâne singur cu el însuși. Și ca să (re)devin membru al societății, adică un tip mercantil, nu mă
interesează să mi se cumpere cartea, ci doar… fiecare pagină din ea!

Într-o societate tot mai globalizată și profană, ce importanță crezi că mai are actul inițiatic,
în orice domeniu cultural s-ar produce el?

În fiecare seară în care spunem „Tatăl Nostru” ne reinițiem. Între laptele de mamă și laptele Căii Lactee,
există Dumnezeu. Societatea nu este profană, ci profanizată. Iar globalizarea e pentru coafeze, care stau
și pilesc unghiile la tv, privind știri despre Trump și despre Becali, crezând că, în același timp, au priceput
și neliniștile lui Hamlet, care, din câte știm din istoria confecțiilor, este creatorul celebrilor „hamleți”.
Revenind la „actul”, cum îi spui tu, inițiatic, acesta are nevoie de un sistem care să asigure individului
aspirant liniștea dar în același timp și efervescența trăirii perpetue. Primul pas e să înțelegi că moartea se
sărută pe gură. Al doilea, că timpul nu are copii. Al treilea, că trădările se trădează. Și ultimul, că a NU fi
este starea eternă. În momentul în care sângele tău nu-ți mai aparține, ci aparține, de drept, dragilor tăi,
abia atunci te poți considera, cu adevărat, un „inițiat”.

Ai fost întotdeauna un om de idei, principial, un naționalist convins. Cât de mult contează să

simți că aparții unui grup, unei elite... și cât de mult ți-a influențat această apartenență
viața?

Am fost și rămân Naționalist. Organul meu de bun simț este respectul față de România. Despre dragoste,
vorbim mai încolo, pentru că și România mea mai are de lucru pentru a mă… reîndrăgosti. Deocamdată,
culorile drapelului ei sunt, pentru mine, suave parfumuri ale durerii. Mai ales prin lipsa… naționalismului
de care România mea s-a dezbrăcat, cam în stradă și cu muzică lăutărească. Referitor la „grup”, dacă te
referi la Ritul Scoțian Antic și Acceptat din România, al cărui Suveran Mare Comandor, Marele Maestru
Stelian Nistor mi-a și scris prefața „Carlei”, lucrurile sunt și mai simple. În primul rând, sunt mândru că
fac parte din R.S.A.A, nu am nimic de ascuns, ba din contră. Apoi, cuvântul „elită” a căpătat valențe
ciudate, în zilele noastre. Aș înlocui „elite” cu „lideri”. Nevoia acestei țări este crearea unor lideri valizi
pentru comunitățile locale. Și de acolo, cât mai sus. Oameni autentici, cu credință în Dumnezeu și în ei
înșiși. Oameni care mor și învie… Precum Carla. Noi, românii, ne prezentăm durerea ca pe un spectacol,
crezând că înduioșăm și că vindem bilete. Este epoca lui Măruță cel făr’ de c(l)ismuță…

Tu ești și gazetar, scrii pentru publicații din sport și monden... De fapt aș spune că
jurnalismul e chiar nervul care stă la baza nonșalanței tale în ”a spune”. Cum te regăsești în
aceste varii scriituri?
Ei, am debutat în presă fără să vreau. George Mihăiță și Cristoiu au fost de vină. Eu mă dusesem la o
redacție să… public versuri și…de acolo, uite unde am ajuns. E poveste lungă. Știu să fac diferența între
un editorial la fanatik.ro, un articol la Taifasuri și un pasaj de roman. Dar știi care e culmea? Când le
încurc, îmi iese cel mai bine…

Cum e să debutezi la o editură care vinde online?

E greu pentru un debutant. Să nu fi găsit pe tarabe, poate fi o acțiune antimarketing... Așa am simțit. Dar
m-am gândit să fiu în pas cu moda...

De cine ți-e dor?

De Carla. Personajul meu care nu mai e demult personaj. E iubita mea, multi-fațetată, care era să-mi
provoace multe... divorțuri. Prin unele idei respiră rafinamentul cel mai fin, dar prin alte atitudini
amintește de barul Facultății mele. De mesele la care se consuma și vin și spirit. Mai mi-e dor de mutra
șocată a cititorului, care descoperă o simbioză între vulgar, comic și abstract.

Ce faci mâine?

Mă gândesc la Praga... Aș putea merge la Târgul de Carte, de acolo, cu „Carla”. Cehii s-au arătat
interesați. Și nu doar ei. Vom vedea... Până una alta, romanul meu se citește în Anglia, în SUA și în
Franța. Apropo, Carla îmi poartă noroc. (Și) datorită ei am avut parte de trei zile de vis, la Paris, unde am
sărbătorit Sf. Andrei la Ambasadă, apoi „acasă” la Napoleon, iar 1 Decembrie l-am trăit tot „acasă”, la
Brâncuși, chiar în atelierul său. Nu știu cine se mai poate lăuda cu o asemenea șansă... Dumnezeu le
așează într-o ordine, doar de el știută. Important e... caută și vei găsi, cere și ți se va da, bate și ți se va
deschide! Carla va bate de trei ori, pentru că... o simt deja ca pe o Trilogie.

Etichete

Andrei Dicu a primit botezul întru cuvânt în faimoasa, pe vremuri, revistă a binecunoscutului actor George
Mihăiță, Salut, dar adevărata aventură a cunoscut-o în presa românească, posturi de radio, jurnale și
televiziuni.

În prezent, Andrei este editorialit la revista Fanatik și colaborator la revista Taifasuri.

Casetă declarație Carla – Cătălin Pavel, Editura Pavcon
”În esență, pentru mine, Carla, în momentul în care am primit-o la redacție și ne-am apucat s-o citim a
fost pur și simplu o revelație. Pentru că astfel de informații, deși circula într-un mediu restrâns, nu sunt
pentru marele public, și e o bucurie să aflăm astfel de lucruri și să le legăm de ceea ce nu știm. Practic, e
o dezvăluire a unei noi fațete a filosofiei și spiritualității.”