Zece cărți pe care să nu le lăsați

din mână
Mi-a fost dor de o ficţiune sănătoasă, cu desfășurare alertă și construcţie
cinematografică.

Aşa că m-am luat după anunţul "#1 Bestseller mondial", tipărit chiar sub
numele autorului, și am ales "Fiul", romanul norvegianului Jo Nesbø −
publicat la noi de editura Trei.

Fiul e Sonny, un copil de 30 de ani care și-a petrecut ultimii 12 ani în

pușcărie, condamnat pentru crime pe care nu le-a comis.

Dependent de heroină, izolat și indiferent, ca și cum tot ce i-a mai rămas

de trăit e să-și aștepte moartea, Sonny atrage, prin solitudinea lui, nevoia
de spovedanie a celorlalţi.
Confesor vicios și totuși inocent, el se trezește din letargie când află că tatăl
său, despre care credea că își luase zilele, a fost de fapt ucis de mafia
drogurilor din Oslo − sacrificându-se pentru ca soţia și băiatul lui să
supravieţuiască și rămânând până în ultima clipă ceea se știa despre el că
este: un poliţist incoruptibil.

Fiul evadează și pornește să-și răzbune tatăl, dar și propria tinereţe

pierdută iremediabil. Vinovaţii sunt aceiași.

Datorită Fiului, şi fiindcă vine luna august, m-am gândit să vă propun mai
multe titluri, să aveţi de unde alege în concediu.

Așa că am mai rugat nouă cititori să vă recomande și ei câte un roman, cel

mai recent pe care, odată deschis, nu l-au mai lăsat din mână.

Lebedele de pe Fifth Avenue

O carte de vacanţă, pentru doamne în special, este "Lebedele de pe Fifth

Avenue", de Melanie Benjamin, care propune o excursie prin sufrageria
celor mai bogate femei din New York.
Povestea este inspirată de fapte reale și pornește de la un faimos articol pe
care Truman Capote l-a scris pentru revista Esquire (un fragment din
volumul său Answered Prayers) și care i-a distrus cariera.

În respectivul articol, Capote dezvăluia secrete bine ascunse ale celor mai
înstărite doamne din epocă, care se prezentau în publicaţiile vremii
(Vogue, Life, Harpers Bazaar) drept neveste cu o viaţă perfectă.

Pe lângă poveștile savuroase din lumea mondenă a New York-ului anilor

'60, cartea descrie cum erau crescute aceste femei pentru a fi soţii fără
cusur, cum se raportau ele la ideea de căsătorie și cum ajungeau să le fie pe
plac unora dintre cei mai importanţi bărbaţi ai lumii. (Cristina Bazavan,
jurnalistă)

Drumul spre casă

În ultima vreme am citit atentă mai mult la felul în care e scris textul și mai
puţin la poveste în sine. Dar apoi m-am apucat de "Drumul spre casă", de
Yaa Gyasi, ocazie cu care mi s-a părut că am redescoperit un pic cititul.

E mare lucru să stai toată ziua cu gândul la o carte care te așteaptă acasă,
pe birou, și așa am ţinut-o eu trei zile, până am terminat volumul.

Pe scurt, totul începe în Ghana secolului al XVIII-lea, când două surori

vitrege pornesc în viaţă de pe poziţii diferite, una căsătorită cu un englez,
cealaltă, transformată în sclavă.

Urmează povestea acestor surori și a descendenţilor lor, de-a lungul a opt

generaţii, de la comerţul de sclavi, prin epoca jazzului, până la drogurile
moderne și anxietăţile care se moștenesc prin ADN.

Scriitoarea Yaa Gyasi s-a născut în Ghana în 1989, trăiește în Statele Unite,
iar cartea ei a fost publicată în vreo 22 de ţări. Volumul a fost tradus în
română la editura Litera. (Lavinia Bălulescu, scriitoare)

Zilele de școală ale lui Isus

Dacă e să vorbim despre romane pe care nu le poţi lăsa din mână, ele sunt
de mai multe feluri.

Unele pe care nu le poţi lăsa pentru că te ţine suspansul, altele pentru că

sunt scrise fermecător, altele pentru că îţi zguduie prejudecăţile, altele
pentru că densitatea lor te absoarbe și, în fine, cele dintre care face parte și
"Zilele de școală ale lui Isus", pentru că, de multe ori, uiţi că ţii cartea
deschisă și, cu privirea în gol, încerci să răspunzi întrebărilor pe care ţi le
ridică.

Iar acestea nu sunt puţine.

Ce poate să reprezinte acest oraș, Estrella, dintr-o lume aproape complet

golită de orice carnalitate a decorurilor, din care face parte și Novilla, în
care se desfășura "acţiunea" din precedentul roman al seriei, "Copilăria lui
Isus"?

Dacă Novilla era o lume a ficţiunii, acum, Estrella, orașul în care ajung
copilul David și părinţii săi, Ines și Simon, este o lume a metaficţiunii sau
mai degrabă una metafizică?

Ce înseamnă educaţia sufletelor, pe care o primește David, la școala de

dans patronată de Ana Magdalena și de soţul său? Care sunt relaţiile dintre
matematică, muzică, stele și dans? Dar care sunt relaţiile dintre pasiune și
rău?

Poate fi crima forma supremă a dragostei pasionale? Se pot reîntâlni iubiţii

în lumea cealaltă, una a stelelor?

Sunt nenumărate întrebări în romanul lui Coetzee, iar cea supremă este
"care este întrebarea supremă?", aceea pe care ar trebui să ne-o punem ca
să ieșim din eternul ciclu al nașterii, al vieţii și al morţii.

Dacă vă aflaţi mai degrabă în căutarea întrebărilor decât a răspunsurilor,

citiţi-l! Dacă nu, nu. (TO Bobe, scriitor)

Undeva, departe

Nu e chiar cartea de concediu. Și asta din două motive practice: primul e

cel mai evident. E grea. Are 484 de pagini și vreo câteva sute de grame
bune, ceea ce s-ar putea să fie un inconvenient notabil într-un troller
regulamentar de 20 de kilograme.
Dar, hei!, printre tricouri, bermude, cabluri și baterii, elastice de păr și
șapte loţiuni de soare, cu grade diferite de protecţie, printre cârnaţii pentru
care unii dintre noi am aflat că suntem opriţi la graniţa bulgară, poate
găsiţi loc și pentru acest volum.

Al doilea anti-motiv: s-ar putea să vă sperie riscul de a vă strica vacanţa cu

un "depresiv".

În fond, plecăm în vacanţă, printre altele, ca să alungăm depresia: stresul

de la job, din trafic, excell-urile care nu ies, facturile din cutia poștală,
vecinii care sâmbăta fac sculpturi rupestre cu bormașina.

Și, totuși, "Undeva, departe", a lui Andrew Solomon, e una dintre cărţile
perfecte pentru vacanţă.

Nu doar pentru că este un volum despre călătorii, despre artă, o pledoarie

pentru toleranţă, diversitate și pentru nuanţe, ci și pentru că este scrisă cu
un ritm senzaţional, de jurnalist adevărat, cu zeci de pagini care alină și
care "te duc acolo".

În Moscova care fumega în anii destrămării URSS-ului sau în cea putinistă,

în China, în Cambodgia, după masacrele comise de khmerii roșii, în frigul
și depresia inuiţilor din Groenlanda, printre ruinele războaielor africane,
dar și în România, în cimitirul din Dorohoi, unde sunt înmormântate o
parte dintre rudele lui Solomon.

"Am scris în aceste pagini despre călătorie ca un mijloc de a înțelege

depresia, dar, de fapt, călătoria este opusul depresiei. Depresia este o
retragere spre interior, iar călătoria este o deschidere spre exterior", scrie
Solomon.

Călătorie și lectură plăcute, așadar! (Dan Duca, jurnalist)

Shantaram

Să tot fie câţiva ani de când sunt atras în mod misterios de scriitori din
Orient. Naguib Mahfouz, Khaled Hosseini, Hisham Matar sunt câteva
exemple. De ce atât de puternică re-orientarea asta, de ce acum − sunt
întrebări ale căror răspunsuri m-au ocolit insistent.
Singura argumentaţie aproape plauzibilă ar fi următoarea: în ultimele două
decenii, am avut naiva convingere că drumul nostru este către vest.

Spre libertate, capitalism, bunăstare, fie și în forme imperfecte.

Dar m-am înșelat. Ori am fost înșelat, ce mai contează!

Certă este schimbarea direcţiei societăţii românești, întoarcerea la un set

de valori de neînţeles, aproape absurd: al lipsei de reguli, al corupţiei, al
"descurcatului pe cont propriu și prin orice mijloace".

Instinctiv, am început să caut repere care să mă ajute în noua lume veche și

am dat peste "Shantaram", de Gregory David Roberts.

Linbaba, un australian (altfel spus, un "vestic"), evadează din închisoare și

ajunge în Bombay, India, adică. Cartea descrie, uneori stângaci, cei zece
ani petrecuţi acolo, în Est, sub imperiul haosului, al corupţiei și abrutizării.

Primele 200 de pagini mi-au devenit un fel de ghid al supravieţuirii aici, la

noi. Desigur, paralela e forţată, dar a venit așa de natural!

Un paragraf spune cam așa: "E o diferență între mita cinstită și mita
necinstită. Pe când mita necinstită este peste tot în lume, mita cinstită este
doar în India".

Evident că autorul nu știa despre România: o Indie mică, a cărei soartă

este să oscileze veșnic între est și vest. (Bogdan C. Dumitru,
matematician)

Ucenicul arhitectului

M-a cucerit, m-a fermecat, m-a transportat: n-am plecat de pe șezlong

până nu am terminat acest roman − "Ucenicul arhitectului", de Selif
Shafak.

Autoarea e o povestitoare de excepţie, care captivează prin scriitură, prin

alegerea unor teme de interes general și prin știinţa de a construi context
(m-am simţit ca un copil ascultând o poveste pe care nu vrea cu niciun chip
să o piardă, ci ar vrea să continue la nesfârșit).

Sunt convins că această carte e la fel de interesantă și pentru un adolescent

obișnuit cu cititul, și pentru un bătrân rafinat, pentru o femeie la fel ca
pentru un bărbat. (Cezar Ioan, editor)

Sărăcuțul lui Dumnezeu

Să nu-ţi curgă cuvinte, ci miere din gură. Să nu te gândești toată ziua la

micii mafioţi și marii proști de pe Dâmboviţa, ci la dealurile umbrite din
Umbria, pe care mai ieri umblau sfinţii și azi umblă nebunii.

Să nu ţi se încleioșeze neuronii de scârbă, ci să se adâncească în întrebări

miezoase.

Să te bucuri... să te umpli... să citești despre "Sărăcuțul lui Dumnezeu"

(editura Humanitas, 2016), despre care numai un grec ca Nikos
Kazantzakis putea scrie atât de nerușinat și pe care un român, Ion
Diaconescu, l-a tradus atât de miraculos, că la unele pagini ajunsesem să
cred că e lucrul necuratului.

"Oare să aibă dreptate Francisc, că cine se gândește la Dumnezeu se

încălzește iarna, iar vara se răcorește? Sigur, pe acel munte aspru m-am
gândit deseori la Dumnezeu, însă tot deseori m-am gândit și la focul
aprins și la masa întinsă și să miroasă lumea de la purcelușul fript".
(Vlad Mixich, jurnalist)

Grădina de sticlă

"Grădina de sticlă", de Tatiana Ţîbuleac, este, în mai multe feluri, romanul

unei întregi generaţii și al unei povestitoare pe cît de autentice, pe atît de
surprinzătoare.

Dacă în primul ei roman, "Vara în care mama a avut ochii verzi", Tatiana
Ţîbuleac exorciza o lume a cruzimii dintr-o perspectivă fragil-masculină, în
noul său roman ea povestește o lume aflată pe graniţa mișcătoare între
coagulare și dezagregare, între Rusia și Europa, între luptă și fatalitate.

N-am nici o îndoială că "Grădina de sticlă" este cel mai bun roman
românesc pe care l-am citit de cîţiva ani încoace. (Simona Sora,
scriitoare)

Greva păcătoșilor

Mi-e greu să rezum în câteva paragrafe "Greva păcătoșilor", romanul-

mamut (1100 de pagini!) al doctorului Florin Chirculescu (mai cunoscut
iubitorilor de F&SF sub pseudonimul Sebastian A. Corn), date fiind bogăţia
de idei, erudiţia-i monstruoasă sau acuitatea cu care surprinde reacţii,
personaje și întîmplări.

Chirculescu își construiește acest magnum opus în jurul a doi fraţi din
Bucureștiul anului 2013.
Diferiţi ca preocupări (unul e medic și se confruntă cu un sistem corupt,
celălalt face parte din serviciile secrete − statul paralel, anyone?), cei doi
sînt uniţi de aspiraţia de-a urca pe Nanga Parbat (8125 de metri, în
Himalaya pakistaneză, al nouălea vârf al lumii).

Iar povestea lor e scrisă de medicul profetului Mahomed, în anul 632.

V-am pus pe gînduri?

Foarte bine, căci aceasta-i genul de carte ce se cere savurată pe îndelete,

informaţie cu informaţie, revelaţie cu revelaţie.

E o carte totală despre un prezent acut, contaminat de parfumul tare al

unui trecut fabulos. (Horia Nicola Ursu, editor)

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ţi se par relevante, iar stilul nostru nu te

agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă
că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donaţie va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îţi

mulţumim.

Donează