Silvia Codreanu – Terapie prin TEATRU

Nu, nu sunt actori profesioniști. Nu sunt nici actori

amatori. Sunt oameni de diverse vârste cu diverse
dizabilități. Dacă teatrul presupune un act mimetic,
mimetismul este complet anulat în cazul lor. Ei trăiesc
momentul evoluției lor scenice. Nu contează că se încurcă
în pași. Sau că trebuie să li se șoptească uneori replica. Sau
că se bâlbâie. Greșeala nu există ca noțiune pentru ei. Doar
bucuria de-a fi atunci, acolo, liberi să se exprime cum pot
și știu ei mai bine. Inocență și libertate. Acestea sunt
cuvintele pe care le-aș folosi ca să rezum spectacolul
Missing Halloween. Un spectacol care m-a impresionat
până la lacrimi. Lacrimi de bucurie, firește.

După modulul de corporalitate, am învățat că corpul meu

e valoros, indiferent de kilogramele în plus sau defectele pe
care le văd eu în oglindă. Am învățat să mă iubesc. Am
descoperit ce înseamnă să-ți eliberezi corpul din toate
chingile fizice și mentale în care îl ținusem prizonier ani de
zile. Pentru prima oară în viața mea m-am simțit liberă.
Și-am devenit vizibilă. Pentru mine și pentru ceilalți.

Aceeași libertatea descoperită prin teatru o citeam acum

pe fețele acestor oameni, care se mișcă pe scenă cu o
infinită grație și delicatețe, în ciuda deficiențelor fizice care
le cenzurează mișcările. “Limitele sunt doar în capul
nostru. Când ceva lipsește, compensezi cu altceva, distragi
atenția, creezi iluzia. Nimeni nu trebuie să vadă realitatea.
Oamenii vin să trăiască magia” – aud în cap vocea
profului meu de teatru.

Probabil prin prisma lecțiilor învățate pe propria mea

piele, evaluez altfel prestația acestor oameni. Când ești în
întuneric, așezat confortabil în scaunul de spectator, totul
pare extrem de ușor. Tindem să fim hipercritici cu cei care
performează în fața noastră. Atunci când aștepți în culise
să se ridice cortina, ascultând cu inima strânsă zumzetul
din sală, nimic nu mai pare ușor. Dacă o să uit replica?
Dacă o să mă încurc în pași? Dacă partenerul meu nu o să
mă prindă atunci când trebuie să cad în brațele lui? A
învăța să joci teatru înseamnă a învăța lecțiile încrederii. A
te lăsa să cazi în gol fără nicio secundă de ezitare. A te
expune în fața celorlalți și a te deschide în fața reacțiilor
lor. A avea încredere în tine, în regizor, în colegi, în
spectatori. Dar, mai ales, în tine. Cred că tocmai din acest
considerent, terapia prin teatru este cea mai potrivită
pentru a-ți lucra stima de sine, a căpăta încredere în
forțele proprii și a nu mai fi terorizat de părerile pe care le
emit ceilalți despre tine.

Cad uneori în păcatul subiectivității atunci când mă

entuziasmează ceva. Și pentru că nu vreau să vă
dezinformez în legătură cu terapia prin teatru practicată
la Alternativa 2003, am invitat-o la un ceai pe
coordonatoarea acestui program, actrița Silvia Codreanu.
Voiam să-i pun doar câteva întrebări, în special despre
părțile mai puțin roz și provocările grele ale acestei
activități, dar ne-am trezit discutând înflăcărat două ore
și-am mai fi continuat. Încerc să sintetizez pentru voi
subiectele abordate.

Cum a început totul? Care a fost primul impact și de ce ați

ales să vă implicați în acest proiect?

M-am îndrăgostit din prima secundă. Eu n-am niciun fel de

emoție să lucrez cu ei. Mi se pare foarte dificil să lucrezi cu
persoane care vin deja cu un perete, cu o prejudecată, cu un
anumit tip de educație de acasă. Oamenii sunt încorsetați deja
când ies în societate, nu au puritatea pe care o dețin acești
tineri, care nu au ridicat peretele acesta de nevoi imediate. Ei
sunt așa. Cu toate la vedere. Prima interacțiune a fost o
bucurie fantastică. Ei au fost circumspecți la început. Unii au
venit către mine și-am interacționat direct. Alții doar m-au
studiat. La ei totul funcționează pe senzorial. Miros, pipăit,
atins, văz. Un transfer incredibil de energie și de emoție.

Ce metode folosiți? De ce terapie prin teatru? Cum a

evoluat relația cu ei?

---În primul rând, împrietenirea este vitală. Cunoașterea până

în ultimul amănunt și cu ultima consecință. Adică și ei pe
mine și eu pe ei. Nu mă ascund niciodată. Oricum nu aș reuși.
Sunt grozavi de empatici. Te simt din prima. Intervin apoi
chestiuni legate de a identifica abilitățile pe care le au. Mă
refer aici la scris-citit. La foarte puțini există scris cursiv, citit
cursiv. Majoritatea cunosc literele, au însă probleme de
logopedie la nivel se rostire a cuvintelor. Unii nu leagă cuvinte
în propoziții, alții nu leagă literele într-un cuvânt. Avem tineri
cu sindrom Down și puțini cu autism, majoritatea fiind cu
retard major, câțiva cu retard mediu înspre ușor.

Îi testez prin interacțiunea directă cu textul. Întâi îi pun să

citească sau le citesc eu. Apoi începem să ne jucăm cu textul și
să intrăm în lumea fabulatorie, în lumea interpretării, a
caricaturii. Când deformezi realitatea, începe ludicul. În
momentul în care dispare seriozitatea, apare libertatea de-a te
juca, de a interacționa, de a te manifesta. Eu fac personajele.
Ei se distrează foarte tare și se dezinhibă. Apoi își doresc să
interpreteze și ei. De obicei fetele sunt primele. Învață practic
prin imitare, ei fiind, prin natura lor, foarte mimetici. Una este
când mișcarea și implicarea vine impusă din exterior și alta
când motivul este în interior și tu alegi să participi, să fii activ,
să te implici. Împreună facem totul. De la învățarea replicilor
și a mișcărilor scenice, până la decor și la costume. Am jucat,
de pildă, Shakespeare cu costume pictate de noi, cu mâinile
noastre.

Un alt amănunt extrem de important este motivația. Le-am

promis că spectacolul nu va rămâne în centru, că se ca juca
într-un teatru adevărat. Că totul va fi public. Iar acest deadline
i-a înnebunit de plăcere. Când s-au văzut pe scenă, în lumina
reflectoarelor, a fost bucurie în stare pură.

Povestiți-ne puțin despre lucrul cu corporalitatea. Cum

reușiti să-i motivați să memoreze replici și mișcări scenice?

Nu sunt genul de actor care să lucreze după reguli, ca la carte.

Am însă o deosebită recunoștință pentru Stanislavski. El zice
așa: întâi cercul mic și apoi cercul mare (deplasare – vorbire –
armonizare a mișcării cu sunetul). Cercul mic înseamnă a
înțelege situația în care te afli. Să înțelegi contextul. Să știi ce
ți se întâmplă. Actorul când intră pe scenă, trebuie să știe de ce
a intrat în acel spațiu, ce-l motivează. Pleci de la o situație
convențională, pentru ca la sfârșit, interiorul nostru să se
muleze foarte bine pe acel subiect. Asta le explic și lor. Dacă
jucăm o scenă conflictuală, nu le spun eu cum să se certe. Le
explic contextul, dar nu le spun cât de tare să țipe. Fiecare se
implică emoțional atât cât poate. Nu m-am gândit niciodată să
le explic că ăla e un personaj și că personajul ține brațul așa,
sau ridică degetul într-un anume fel. Mă întreabă uneori “Da’
cum să fac?” Și eu le explic. “Păi dacă vine spre tine un câine
să te muște, tu cum reacționezi? Uite, eu sunt câinele și te
mușc acum de picior”. Și chiar mă prefac că sunt câine, iar ei
reacționează instinctual, pentru că chiar cred că li se întâmplă
asta.

Sunt uimitori. Au în ei curajul fantastic de-a se arunca în text

sau într-o situație scenică și până la urmă într-un conflict care
devine real pentru ei. Pentru ei nu există decât prezentul. Ei nu
au amintiri despre copilăria lor, de pildă. Foarte rar cineva
poate povesti, după o fotografie, când a fost făcută și în ce
context. Trăiesc doar în prezent și nu există niciodată viitor.
Nu trecut. Nu viitor. Ziua trecută e uitată.

Și cum își amintesc atunci replicile?

Prin exerciții de zi cu zi. Așa întreținem textul.

Cât timp lucrați efectiv la un spectacol?

4 până la 5 luni. Avem două spectacole pe an, iar luna

decembrie este în întregime liberă.

Cum îi ajută teatrul în viața de zi cu zi?

Își însușesc ceea ce noi numim generic “deprinderi de viață

independentă”. De exemplu deprind arta conversației. Iar asta
nu e puțin lucru când se duc la un interviu de angajare. Sunt
mai stăpâni și mai siguri pe ei înșiși. A ieși pe scenă și a fi
aplaudat de public, este un act de mare curaj. Le crește stima
de sine. Imitând niște acțiuni, ajung să și le însușească. Există
acele exerciții clasice din teatru care te învață să traversezi
scena cu un pahar cu apă, fără să-l verși. Imaginați-vă ce
înseamnă să-i reușească un astfel de exercițiu unei persoane
care s-a născut cu tremol la mâini. Sau atunci când o persoană
cu probleme de glutiție este capabilă să muște, mestece,
înghită și apoi să vorbească pe scenă. Marele test nu sunt
vorbele din clasă, ci a urca 4-5 etaje de scări până la sala de
spectacol, tu având o adevărată fobie de-a urca scările. Acesta
este examenul de bază. Încerc să-i duc prin teatru în diverse
locuri în care sunt solicitați nu doar fizic, ci și psihic,
emoțional.

Aveți obiective specifice pentru fiecare spectacol?

Firește. Să le luăm cronologic. Primele două spectacole au

vizat memoria și problemele de dicție. Primul a fost Caragiale.
Al doilea Shakespeare. Ne-a ieșit un Shakespeare cu frazare
corectă, cu acea rimă spartă, atât de caracteristică
lui. Instrucția de Arnold Weske, a fost piesa care le-a testat
rezistența la efortul fizic. A fost cea mai solicitantă piesă, dar
cea mai îndrăgită de ei. A urmat Viva la Diva, spectacol în
care ne-am concentrat pe cântat, pe ritm, măsură,
muzicalitatea cuvintelor. Un spectacol colaj din Cehov,
intitulat Iubiri, a încercat să scoată în evidență relațiile
interumane. A reuși să convingi pe cineva care detestă
contactul fizic să îmbrățișeze și să se lase îmbrățișat, este o
mare realizare. Un concurs de Miss și Mister a fost
sepectacolul în care accentul a căzut pe abilitățile lor practice,
nu pe frumusețea fizică (deși de topeai când îi vedeai ce
frumoși erau în rochii de gală și costume cu cravată). Am mers
pe validare personală și creșterea stimei de sine. Penultimul
spectacol, Magic Moments, a fost unul de dans. Adică de
coordonare a mișcărilor pe sunet.

Cum v-a influențat personal această experiență? Sesizați

schimbări în modul în care vă raportați la ceilalți?

M-au învățat nu prin vorbe, nu prin gesturi de eroism, ci prin

nativul lor. Dacă ei pot trăi și pot fi fericiți, atunci pot și eu.
Nu mai văd normalitate în ceea ce lumea percepe ca
normalitate. Acolo, trăind printre ei, sunt și eu normală, iar ei
cei mai normali. Eu sunt genul de instructor care facilitează
contactul cu exteriorul. Dacă pot îi scot la o piesă de teatru, la
o lansare de carte, într-o tabără la mare, la mers cu colindul
sau la o înghețată la McDonalds. Suntem o gașcă de tineri
mișto. Dar, înainte de toate, suntem prieteni.
Vă amintiți un moment recent de maximă împlinire
sufletească?

Firește. O domnișoară care mi-a spus ” Eu nu mai vreau să fiu

în următorul spectacol”. I-am răspuns bine și-am anunțat pe
toată lumea că se retrage. Înainte să începem repetițiile am
întrebat-o dacă nu cumva s-a răzgândit. A spus vehement nu.
Așa că mi-am luat gândul. După primele repetiții, a venit să
ceară un rol. “Da’ puțin”. Eu I-am dat text dublu față de cât a
cerut ea. La următoarea repetiție a venit cu jumate dintre
replici învățate. La următoarea repetiție era prima care își știa
replicile în totalitate. Mi-a explodat inima de fericire. După
câteva alte repetiții, vine la mine cu o propunere. “Putem face
așa? Jumate din text învăț pe de rost și cealaltă jumătate
înregistrăm?” Nu am simțit frustrare. Am simțit o bucurie
teribilă că are discernământ. A venit cu soluția. Mi-a spus clar.
Aici este limita mea. A știut să se autoevalueze.

Ce vă dă energie?

Nu știu. Așa m-am născut. Cred că sufăr de un deficit de

repaus.

Nu vă demotivați niciodată?

Nu. Bucuria mea sunt ei. Aici se vede munca mea. Eu îmi
doresc ca arta să devină utilă. Să schimbe lumea. Să
transforme ceva în oamnei. Tinerii aceștia au nevoie de un
mediu în care să se simtă integrați, acceptați, valorizați.