Disidenta anticomunista

Rezistenta armata

Partizanii anticomunişti au apărut după 23 august 1944, când armata sovietică a

preluat controlul unei mari părţi din teritoriul României. În noiembrie 1944 au fost semnalate
astfel de grupări în judeţele GORJ, MEHEDINŢI, SI MAI ALES ÎN TARNSILVANIA
MUNTOASĂ, ÎN SECTORUL BRAŞOV – HUNEDOARA. Aceste grupări erau cunoscute
sub numele : Sumanele Negre, Haiducii lui Avram Iancu, Graiul Sângelui, Vlad Ţepeş .
Rapoartele ministrului de Interne semnalau în mai 1945 că aceste grupări se ascund în
munţi , de unde intenţionau să organizeze acţiuni împotriva regimului comunist.
Cele mai importante grupări ale rezistenţei au acţionat în Munţii Făgăraş: cea a
colonelului Gheorghe Arsenescu, cea a fraţilor Arnăuţoiu şi cea a lui Ioan Gavrilă.
Trupele de securitate au hărţuit aceste grupări până în 1959. Intervenţia sovietică în
Ungaria şi pasivitatea Occidentului i-au demoralizat pe partizani. Obiectivul lor principal era
destabilizarea regimului comunist în aşteptarea unei posibile intervenţii americane.
Vreme de mulţi ani , aprovizionarea acestor grupări a fost asigurată în principal de
ţăranii care se opuneau cu înverşunare colectivizării. Una dintre figurile emblematice ale
rezistenţei româneşti a fost Elisabeta Rizea din Nucşoara
http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=6122 acesta este un link catre un
articol impresionant despre aceasta femeie martir. Poti gasi si alte informatii despre ea,
deoarece a sprijinit activ grupul Arsenescu - Arnăuţoiu si a fost arestată, anchetată si
schingiuita de Securitate în mod cumplit.

Zilele acestea se implinesc 4 ani de la disparitia Elisabetei Rizea. Materialul care urmeaza a fost scris in
ziua inhumarii Elisabetei si se doreste a fi un omagiu pios.

Elisabeta Rizea de Nucşoara

Elisabeta Rizea, unul dintre ultimii luptători ai rezistenţei anticomuniste din munţi, s-a
predat lui Dumnezeu. A murit într-un pat al secţiei de reanimare a Spitalului Judeţean
Piteşti, în urma unei pneumonii virale. Avea 91 de ani. Cu câteva zile înainte ieşise să
culeagă mere, lângă casă. A răcit, iar corpul slăbit de suferinţe şi ani a cedat. Unul dintre
apropiaţii familiei Rizea a trimis o salvare în Nucşoara. Medicii au încercat să o trateze cu
cele mai sofisticate medicamente. Fără nici un rezultat. Ea însăşi, dându-şi seama că
sfârşitul se apropie, i-ar fi spus uneia dintre asistentele care încercau să-şi ascundă
neliniştea neputinţei de a mai face ceva: „Nu-ţi face griji, că moartea vine când trebuie
să vină. Toată viaţa mea au încercat să mă omoare, şi nu am murit că nu eram de
murit. Când e să vie, n-o poate nimeni opri”.
Ultimele cuvinte rostite de Elisabeta Rizea radiografiază fidel conturul propriului destin
aflat sub zodia nefastă a permanentei ameniţări cu moartea. Elisabeta Rizea era
vindecată de frica de moarte pentru că viaţa ei s-a derulat în imediatul acompaniament
al morţii. Notorietatea ei vine tocmai din impactul pe care l-a avut în conştiinţa publică
acest balans. Noi toţi am descoperit că o femeie (specificare ne lipsită de importanţă),
transformată în cobaiul favorit al experimentelor torţionare, reuşeşte să expieze păcatele
renunţării la luptă de care nu puţini ne facem vinovaţi. Elisabeta Rizea există pentru noi
doar de 11 ani, atunci când, la o oră târzie din noapte, a apărut pe ecranele
televizoarelor în emisiunea „Memorialul Durerii”, episodul dedicat „Femeii în timpul
regimului comunist”. Adevărurile sunt rostite în şoaptă, pentru a nu trezi conştiinţele
care dorm... Chiar obturate, mărturiile Elisabetei Rizea au venit ca un fulger peste
nepăsarea generală, scoţând la lumină spaţii interstiţiale nebănuite.
O ţărancă de 80 de ani povesteşte lumii (în 1992) o istorie personală absolut fabuloasă,
o istorie a rezistenţei neclintite şi a suferinţei transformate în destin. Fără urmă de
patetism sau autovictimizare. Când a apărut pentru prima dată la televizor, Elisabeta
Rizea era cumplit de bolnavă. De la sfârşitul anilor 60, după ieşirea din închisoare, unde
a stat 12 ani, nu a mai putut merge pe piciore. Securiştii îi distruseseră genunchii. A fost
nevoită să mergă precum animalele, folosindu-se de toate cele patru membre. Pe cap nu
mai avea nici un fir de păr. In timpul primului interogatoriu a fost atârnată cu propriul
păr de un cârlig înfipt în tavan. A fost scalpată, legată în lanţuri, bătută cu lopata, arsă,
lăsată în ger, condamnată la moarte şi apoi la închisoare pe viaţă. Niciunul dintre
supliciile inchiziţiei regimului comunist nu i-a rămas necunoscut. Şi totuşi, a reuşit să
supravieţuiască. Senină, cu o bucurie a cuvântului şi cu o blândeţe a privirii închinate
oricărui interlocutor. Dar şi cu o încrâncenare a conştiinţei drepte. Fără ezitări, fără
complicităţi vinovate, fără disimulări.
Un ţâr de femeie, mare cât o istorie întregă.

„Fericiţi cei săraci cu duhul...”

După Elisabeta Rizea, imaginaţia literaţilor, care ar încerca să creeze un prototip al

ţăranului român în spiritul valorilor demnităţii şi moralei sociale, va fi sortită invariabil
eşecului. Elisabeta Rizea nu poate fi depăşită nici măcar supralicitându-ne imaginaţia. Ea
este, totuşi, ceea ce sociologii ar denumi prin ideal-tip.
Modelul dominant al ţăranului român din timpul regimului comunist, să nu ne amăgim,
este altul. Coordonatele definitorii ale acestui tip de ţăran sunt duplicitatea şi
compromisul izvorâte dintr-un incontrolabil instinct de conservare. Ţăranul comunizat
este, bunăoară, ţăranul din Nucşoara care vinde un partizan pe o găleată de grăunţe.
Cel care care fură cărămizi din casa Arnăuţoilor fugiţi în munţi.
Sau cel care îi toarnă Securităţii în schimbul unei maşini marca IMS. Coincidenţă stranie,
acest ţăran trăieşte şi astăzi. Il cheamă Ungureanu şi a fost pădurar (devenit securist) în
Nucşoara. Un Drăghici în miniatură. Un Waffen SS al securităţii pe care nici un tribunal
nu caută să-l condamne alături de criminalii de orice fel.
Dar foştii deţinuţi politici din Nucşoara nu au avut probleme doar în timpul regimului
comunist. După revoluţie, ei au fost trataţi cu acelaşi dispreţ. Pentru a crea o falie
profundă între luptători şi cei care au bătut palma cu regimul, comuniştii i-au expropriat
pe primii iar terenurile le-au dat celorlalţi. Astfel că, atunci când a ajuns vestea că
urmau a se întoarce acasă cei din închisori, sătenii au făcut petiţii la Securitate să nu-i
elibereze pe „bandiţi”. Aşa s-a întâmplat la Nucşoara, Mercina sau Teregova, în toate
locurile de rezonanţă ale rezistenţei anticomuniste. Nici acum foştii deţinuţi politici nu şi-
au recuperat bunurile pierdute. Şi asta pentru că, noua putere instalată în România a
continuat să-i privească la fel. Femeile acestui neam, luptătoarele, au nume sfinte,
precum Elisabeta din Nucşoara sau Rozalia din Mercina.
In 2001 am vizitat-o pe Elisabeta Rizea împreună cu câţiva colegi cu care lucram la
documentarea pentru un volum despre mecanismele de aservire a ţăranului român*.
Concluzile acelui volum erau că, în comunism, dar şi după, ţăranii au fost aserviţi unui
sistem social care reproducea modelul aşa numit al „elitelor de pradă”. Diverşi
funcţionari şi şefi locali dispun discreţionar de resursele şi drepturile ţăranilor,
dezvoltând un sistem situat de multe ori în afara oricăror legi. Exemplu cel mai sugestiv
al acestei istorii cât se poate de reale vine din nou de la Elisabeta Rizea. Când noi i-am
călcat pragul, tocmai se pregătea să meargă la primăria din sat pentru a cere o bucată
de pământ pe care nu şi-l primise încă. Avea în mână o ciocolată, pe care i-o ceruse,
cum ne-a mărturisit, secretara primăriei, pentru a putea fi primită în audienţă. Cui i se
întâmpla asta? Tocmai ei, care convinsese un fost ministru să asfalteze drumul din
Nucşoara...Femeii datorită căreia biserica din sat, bunăoară, a putut fi renovată. Preotul
însuşi a ţinut să amintească acest lucru chiar în predica din timpul înmormântării
Elisabetei Rizea. Dar nici unul dintre cei care beneficiaseră de pe urma faimei ei nu a
venit să-i aprindă o lumânare la căpătâi. Cei care au făcut acest lucru au fost aceiaşi
oameni cu care a luptat zeci de ani împotriva comunismului. Numai şapte dintre ei mai
trăiesc astăzi.

„Nu vreau să mor până când nu se limpezeşte lumea asta”

Pe prispa casei, aşezaţi unul lângă altul, colegii de suferinţă veghează trupul
neînsufeleţit al Elisabetei Rizea. Ar fi stat înăuntru, dar nu încăpeau lângă sicriu cu toţii.
Căsuţa extrem de modestă în care a trăit femeia simbol al rezistenţei anticomuniste
devenise neîcăpătoare. Simplă, zugrăvită în alb, strălucitor de curată. Lângă sicriul din
camera de la stradă, cele două fete ale Elisabetei, Elena şi Laurenţia, şi ele ajunse la
vârsta senectuţii, îşi plâng mama. Bocetul sfâşietor străbate liniştea dimprejur. Se aude
din stradă. Acolo s-au adunat câţiva săteni şi nepoţii Elisabetei (avea încă şapte fraţi)
veniţi de peste tot.
O cruce din lemn stă rezemată de gard lângă un prapore pictat cu imaginea
Mântuitorului biruind porţile iadului. Scena Învierii. Un copil, strănepot al unuia dintre
„Haiducii Muscelului” culege din iarbă mere căzute din pomul din faţa casei. Ştie că a
murit „tanti Tuţa” şi îi priveşte mirat pe oamenii mari.
Printre ei, o femeie îmbrăcată în straie muscelene are ochii umeziţi de lacrimi. Plânge
înfundat, încercând să se ferească de privirile indiscrete. Ţine pumnii strânşi la spate, ca
şi cum mâinile nu i-ar mai fi de nici un folos. Pare întruchiparea disperării şi a neputinţei.
Chipul îi este transfigurat, semn că suferinţa care o încearcă este profundă. O chemă
Marina Chircă, are 89 de ani. Locuieşte în Slatina, la doar câţiva kilometri de Nucşoara.
Ea şi Ana Simion au rămas ultimele femei din grupul Arsenescu-Arnăuţoiu. Şi Marina
Chircă este un om cu mult har, din aceeaşi plămadă cu Elisabeta Rizea. A stat ascunsă
timp de 5 ani în podul unei case. A dormit pe o uşă de grajd, cu capul pe un butuc.
Ieşea doar o oră pe noapte din ascunzătoare. Cei doi băieţi ai ei, Ion şi Gheorghe, au
fost arestaţi. Securitatea i-a eliberat cu câteva luni înainte de termen sperând să o
determine pe mama lor să iasă din ascunzătoare. Copii ştiau unde este dar nu au trădat-
o. Au mers în altă parte, spre disperarea securiştilor. Apoi s-a oferit Ungureanu să le
spună ascunzătoarea. Pentru că a pârât-o, a primit pe loc un IMS din partea Securităţii.
Odată prinsă, Marina Chircă a fost condamnată la 15 ani de închisoare. Unul dintre
securişti i-a zis: „Vezi, dacă ne spuneai unde sunt bandiţii, acum ai fi fost liberă. Aşa, ai
stat ascunsă 5 ani şi mai primeşti 15”. „Cine-i om face toţi ani pe care îi are de făcut”, a
fost răspunsul Marinei Chircă.
Nu vrea să vorbească despre ea, pentru că este marcată de durerea morţii dragei sale
Elisabeta. O decenţă dezarmantă. Spune doar atât: „Pe cine iubeşte Dumnezeu, nu-l
poate omorâ Securitatea”.
La fel crede şi Vică Berevoianu, un alt erou scăpat din ghearele morţii, aflat acum la
căpătâiul Elisabetei Rizea: „Partizanii au omorât mai mulţi securişti decât invers. Şi
atunci, să se răzbune, Securitatea ne-au luat şi copiii şi neamurile până la a zecea spiţă.
Ne-au închis pe toţi şi ne-au bătut ca pe animale. Pe Arsenescu l-au prins ultimul, în
1960. Mulţi securişti au avut inimă rea că nu au reuşit atâta timp să pună mâna pe
Toma şi Petre Arnăuţoiu, pe Jubleanu sau pe Maria Plop. Să nu uite nici tinerii nici
bătrânii, că noi am luptat pentru ţară. Ne-am dat viaţa şi ne-am da-o şi acum dacă ar fi
nevoie. Să nu ne plângă nimeni, să ne înţeleagă”
Cortegiul funerar abia dacă numără 100 de oameni, majoritatea localnici. Sicriul este
urcat într-o căruţă trasă de doi cai. Unul alb şi unul negru. Ordonaţi, oamenii se aşează
unul lângă altul, aşa cum au făcut-o de atâtea ori când a murit cineva. Iar moartea nu a
ocolit Nucşoara.
Niciunul dintre politicienii care şi-au construit cariere pe spatele unor oameni ca
Elisabeta Rizea nu a catadicsit să vină pentru a o conduce pe ultimul drum. Intr-un fel e
mai bine aşa. Ar fi stricat atmosfera unei înmormântări desfăşurată după ritualul
ţărănesc. Simplă, cu oameni care jelesc cu adevărat. Fără urmă de complezenţă. Percep
moartea aşa cum au înţeles şi viaţa, deplin.
Pe lângă sicriu sunt aşezate câteva coroane. Prima este cea a Regelui Mihai, apoi
urmează cele ale AFDPR, Academia Civică, Alianţa Civică, Sindicatul Pro-Pact (Elisabeta
Rizea a fost aleasă în 1994, de către membrii acestui sindicat, preşedinta ţărăncilor din
România), Asociaţia „21 decembrie”. Coroanele membrilor familiei Rizea încheie coloana.

Biserica şi cimitirul sunt în acelaşi loc. Pe o colină care se ridică peste întregul sat. De jur
împrejur se văd munţii. În imediata apropiere e un lac. În dreapta bisericii, cum intri în
curte, e crucea familiei Arnăuţoiu. Un bătrân o sărută pios făcându-şi semnul sfintei
cruci. Rosteşte câteva cuvinte ca şi cum ar vorbi cu cineva: „Tomiţă, să o păziţi, că şi ea
va păzit pe voi”. Grijile bătrânului sunt inutile: pe lumea cealaltă nu există securişti.
Muntele pe care s-au urcat Elisabeta Rizea şi partizanii nu poate fi trecut de securişti.
Candoarea cu care un bătrân mângâie o cruce ca şi cum ar mângâia un om drag, îţi dă
fiori. Profunzimea gestului te face să te simţi o fiinţă minusculă, neajutorată, într-un
univers al oamenilor deplini.
Toate aceste detalii copleşitoare, care compun tabloul înmormântării Elisabetei Rizea, îţi
sădesc în suflet convingerea că asişti la moartea unei regine. Regina simplităţii:
Elisabeta Rizea de Nucşoara.