Braga Valeria

RISE, anul III

 Termenul „Iugoslavia” înseamnă „pământul slavilor de sud”, iar idealul
unificării s-a extins rapid în regiune îndeosebi în cea de a doua jumătate a
secolului al
XIX-lea. Sârbii, croaţii, slovenii, macedonenii erau parte a infuziei slave
care s-a stabilit în partea de nord a peninsulei Balcanice între secolele VI-
VIII, locuită până atunci de o populaţie cunoscută sub numele de iliri.
Zona era una de graniţă între influenţa Romei şi cea a Bizanţului; drept
urmare, croaţii şi slovenii au intrat în arealul catolic, în timp ce sârbii şi
macedonenii au devenit ortodocşi. Dincolo de confesiuni, aceste influenţe
timpurii sunt uşor de remarcat în zilele noastre: croaţii şi slovenii folosesc
alfabetul latin, sârbii şi macedonenii pe cel chirilic.
 Noul stat apărut în 1918 era o creaţie a puterilor victorioase, Franţa şi Marea Britanie, care îşi
răsplătiseră aliatul, Serbia, cu numeroase teritorii, inclusiv Voivodina locuită de maghiari şi Kosovo
unde majoritari erau albanezii. Constituţia a pus bazele unui stat centralizat, deciziile importante
fiind luate de guvernul central de la Belgrad, dominat de componenta sârbă. În esenţă, noul stat era o
Serbie mare, ceea ce a dus la naşterea unor tensiuni între sârbii majoritari şi croaţii care doreau o
autonomie mai largă.
La 6 aprilie 1941, Germania a invadat Iugoslavia, iar colapsul a fost rapid. În doar 10
zile, armata iugoslavă, numeroasă, dar complet depăşită tehnologic, a fost înfrântă cu
preţul pierderii a doar 150 de militari germani.
Au urmat ani de epurare etnică, ţintele naţionaliştilor croaţi fiind comunităţile de
evrei, rromi şi cu predilecţie sârbii. După unele studii, circa 30.000 de oameni
(cât număra mişcarea ustaşă) au fost responsabili pentru moartea a 325.000 de sârbi,
ceea ce însemna fiecare al şaselea sârb din noul stat croat.  În septembrie 1944,
Armata Roşie a intrat pe teritoriul Iugoslaviei, iar în martie 1945, când în România era
instalat prin presiuni sovietice guvernul dr. Petru Groza, la Belgrad era creat un
guvern provizoriu sub conducerea lui Tito.
 După victoria Aliaților din Al Doilea Război Mondial, Iugoslavia s-a organizat
într-o federație alcătuită din șase republici având granițele trasate pe criterii
etnice: Slovenia, Croația, 
Bosnia și Herțegovina, Serbia, Muntenegru, Macedonia. În plus, au fost înființate
două provincii autonome în cadrul Serbiei: Voivodina și Kosovo. Fiecare
republică avea propriul partid și elită politică din Liga Comuniștilor din
Iugoslavia iar orice dispută era discutată la nivel federal. Modelul iugoslav de
organizare a statului precum și „calea de mijloc” între economia planificată și
cea liberală au avut un succes parțial iar țara a cunoscut o perioadă de mare
creștere economică și o stabilitate politică relativă până în anii 1980 fiind sub
conducerea lui Tito, președintele ales pe viață. După decesul survenit în 1980,
sistemul slăbit al guvernului federal a fost lăsat să facă față provocărilor economic
și politic.
 În anii 1980, albanezii din Kosovo au cerut ca
provincia autonomă să primească statut de
republică, prin declanșarea de proteste în 1981.
De-a lungul decadei, tensiunile etnice dintre
albanezi și sârbii din Kosovo au rămas ridicate,
astfel opoziția sârbilor din Iugoslavia față de
autonomia provinciilor a crescut dar și față de
sistemul ineficient al consensului la nivel federal,
fiind o piedică pentru interesele sârbilor. În
1987, Slobodan Milošević a ajuns la putere în
Serbia și printr-o serie de manevre populiste a
obținut controlul de facto asupra Kosovo,
Voivodina și Muntenegru, reușind să dobândească
un mare sprijin din partea sârbilor pentru a-și
urmări politica de centralizare. Intereselor lui
Milošević i s-au opus liderii partidelor din
Slovenia și Croația care solicitau o democratizare
mai mare a țării ca urmare a Revoluțiilor din
1989 din Europa de Est. În 1990, Liga
Comuniștilor din Iugoslavia s-a dizolvat de-a
În anii 1990, comuniștii au pierdut puterea în fața partidelor separatiste în urma primelor
alegeri multipartite care s-au desfășurat în întreaga țară, cu excepția în Serbia și
Muntenegru, unde au fost câștigate de Milošević și aliații săi. Începând din 1991, fiecare
republică își declară independența (numai Serbia și Muntenegru au rămas în federație),
însă statutul minorităților sârbe din afara Serbiei a rămas nerezolvat. După câteva
incidente interetnice, au izbucnit Războaiele Iugoslave, întâi în Croația și apoi în Bosnia,
 Războaiele iugoslave
Războaiele Iugoslave au fost o serie de conflicte violente desfășurate pe teritoriul fostei 
Republicii Socialiste Federative a Iugoslaviei (RSFI), care a avut loc între 1991 și 2001.
Războaiele iugoslave pot fi considerate două serii de războaie succesive care au afectat
toate cele șase foste republici iugoslave. Acestea au fost descrise ca fiind conflicte între
cetățenii din fosta Iugoslavie din motive religioase, etnice, economice și politice, mai ales
dintre sârbii pe de o parte și croații, bosniacii și albanezii pe de altă; de asemenea și
dintre bosniacii și croații din 
Bosnia și Herțegovina și macedonenii și albanezii din Macedonia.
Începând din 1990, Iugoslavia se afla la limita destrămării. Aflată în mijlocul dificultăților
economice, guvernul federativ se confrunta cu revendicări ale diferitelor grupuri etnice.
La ultima ședință a Partidului Comunist din Belgrad în 1991, adunarea a votat pentru
oprirea sistemului de partid unic, precum și a reformei economice, care îndemna
delegațiile slovenă și croată să părăsească partidul și încetarea activității acestuia, un
eveniment simbolic care a reprezentat sfârșitul „frăției și unității”. În același
 În cele din urmă războaiele s-au încheiat cu noi state independente pe
harta Europei, dar și o mare parte a Iugoslaviei rămasă săracă și masive
dezagregări economice. Adesea descrise ca fiind cele mai mortale
conflicte din Europa,
după Al Doilea Război Mondial, acestea au fost caracterizate de
masive crime de război și purificări etnice. Au fost primele conflicte
după Al Doilea Război Mondial considerate oficial genociduri iar
multe dintre persoanele cheie participante au fost ulterior acuzate de
crime de război. Tribunalul Penal Internațional pentru fosta
Iugoslavie (TPI) a fost înființat de ONU pentru a judeca acest crime.
• 25 iunie 1991: independența Croației și a Sloveniei
• 8 septembrie 1991: independența Republicii Macedonia
• 1 martie 1992: independența Bosniei și Herțegovinei
• 3 iunie 2006: independența Muntenegrului
• 5 iunie 2006: destrămarea statului Serbia și
Muntenegru, (formarea Serbiei)
• 17 februarie 2008: independența statului Kosovo