Sunteți pe pagina 1din 12

Conflictul din Kosovo Pentru sirbi - istorie si simbol, pentru albanezi - casa. Ce este de fapt Kosovo? Kosovo?

Provincie a Serbiei sau republica din albanezi? Pentru a putea da raspuns la asemenea intrebare este necesar, intai de toate, sa cunoastem definitia acestor doua notiuni. Conform dictionarului de istorie, provincia este unitate geografica sau administrativa dintro tara; regiune, tinut. Teritoriu sau localitate dintr-o tara situata in afara capitalei., iar republica este o forma de guvernamant in care organele supreme de conducere sunt constituite din reprezentanti ale ei pe un anumit termen. Pentru a face o caracterizare generala a ceea ce este Kosovo astazi, o sa incep cu unele date generale. Kosovo este cel mai nou stat din Europa, incepand cu 17 Februarie 2008,si se situeaza in partea vestica a Peninsulei Balcanice. Se invecineaza cu MunteNegru in vest, Serbia in nord est, cu Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei in sud-est si cu Albania in sud-vest. In Republica Kosovo traiesc 1 804 000 locuitori, dintre care 88% sunt albanezi, 7% serbi si 5% sunt bosnieci, romi, egiptieni, turci, ashkali. Limbile oficiale in Kosovo sunt albaneza si sarba. Ambele limbi sunt folosite in mod egal in parlamentul din Kosovo. Religiile principale sunt cea musulmana, ortodoxa si catolica. Capitala tarii este Prishtina. Pentru a putea intelege ceea ce se intampla azi in provincia Kosovo, este neaparat nevoie sa aflam premisele conflictului, iar pentru aceasta, sa ne adancim in istorie. Atat sarbii, cat si albanezii sustin ca au fost primii care s-ar fi aflat pe pamantul de azi - Kosovo. Daca e sa cercetam dupa etimologia cuvantului, atunci aflam despre "Kosovo" ca este un nume de loc sarb, mai deplin "Kosovo Polje", adica "campul de mierle". Kos, din limba sarba se traduce ca pasare care canta dulce in primavara si la inceputul verii. In albaneza cuvantul Kosovo nu inseamna nimic. Analizand aceste aspecte, putem puncta 1:0 in favoarea Serbiei. Dar, partea cu etimologia nu se opreste aici. Or, istoria ne arata ca tinutul pe care sarbii il numesc astfel se numea, in antichitate: Dardania. Cautand etimologia cuvantului, vedem ca albanezii traduc acest cuvant, in limba lor, prin para sau par (dardha). In Albania sunt insa si azi multe sate care poarta numele de Dardha si locuitorii lor se numesc Dardhani sau Dardhari, ceea ce corespunde exact cu numele vechilor Dardanieni, care nu erau altceva decat stramosii albanezilor ce locuiesc aceste tinuturi si azi. Deci, 1:1. Pana in secolul XIX, se stiu putine despre provincia Kosovo. Cei mai vechi locuitori cunoscuti erau ilirii; astazi, albanezii spun ca sunt descendentii lor directi. Sarbii spun insa ca albanezii au aparut de fapt in zona la inceputul Evului Mediu, ca rezultat al aliantelor intre pastorii nomazi si urmasii neromanizati ai ilirilor si dardanienilor din Tracia. Trasarea descendentei este insa oricum dificila: este foarte posibil ca locuitorii regiunii, dinainte de sarbii veniti din nord, sa fie inruditi genetic, insa sunt necesare probe de ADN care sa stabileasca clar acest lucru. In conditiile conflictului care a durat atatia ani, aceste probe sunt foarte greu de obtinut. Sarbii invoca valoarea indiscutabila a patrimoniului lor cultural din Kosovo: manastirile si bisericile de la Pec (1250), Gracanica (1321), Decani (1327). Albanezii se considera a fi urmasi directi si legitimi ai vechilor iliri, ce ocupau in antichitate un vast teritoriu al Peninsulei Balcanice, inainte de venirea slavilor in aceasta zona. Intreaga regiune este cunoscuta sub numele Kosovo in limba romana, iar in limba albaneza cu numele Kosova sau Kosove. In limba sarba este facuta o distinctie intre partea estica si cea vestica; termenul Kosovo () este folosit pentru partea estica in timp ce partea vestica este denumita "Metohia"

Regiunea a fost mai tarziu cucerita de romani in ani 160 i.H., si integrata in provincia romana Illyricum in 59 i.H. Ulterior, a devenit parte din Moesia Superioara in 87 d.H. Kosovo a intrat in cadrul Bulgariei in ani 850, in care Crestinismul si o cultura slavicbizantina au fost implementate in regiune. A fost recucerita de catre bizantini in 1018. Momentul de cotitura in istoria provinciei Kosovo a avut-o batalia de la Kosovo Polje, in 1389 intre o coalitie de boieri sarbi si Imperiul Otoman. Datorita lipsei de documente istorice, rezultatul bataliei nu este clar. Desi otomanii au reusit sa impinga fortele sarbesti inapoi, nu au avansat pentru a cuceri Kosovo imediat dupa batalie. In schimb, ei s-au retras, datorita mortii Sultanului Murad; noul sultan Baiazid a trebuit sa mearga in capitala pentru a fi incoronat. Pe de alta parte, unii nobili sarbi au inceput sa plateasca tribut si sa furnizeze soldati turcilor dupa batalie, dar altii nu. De aceea, victoria sau infrangerea turcilor nu este clara. Totusi, deoarece pierderile de partea sarba au fost imense, otomanii au avut ulterior initiativa in regiune. Batalia de la Kosovo este privita pana in ziua de azi ca un moment de referinta pentru identitatea nationala a sarbilor si a fost evocata de cateva ori in timpul Razboiului din Kosovo. La scurt timp, Kosovo devine parte a Imperiului Otoman. Albanezii au inceput sa se intoarca, intr-un numar considerabil, in decursul secolului XV, iar Turcii au devenit suverani in 1489. In tot acest timp, marea majoritate a albanezilor erau inca crestini, si traiau alaturi de sarbi intr-o armonie cel putin rezonabila. In timp, albanezii, dar si o mica parte din sarbi, au devenit musulmani. Rezistenta sarba la convertirea la Islam a fost mult mai puternica, atata timp cat Kosovo era centrul Bisericii Ortodoxe Sarbe, cu numeroase scoli teologice. Catre sfarsitul secolului al XVII-lea, sarbii au inceput sa paraseasca Kosovo, ca rezultat al numeroaselor victorii ale otomanilor. Kosovo a fost luat temporar de catre fortele austriece in timpul razboiului din 1683-1699 cu ajutorul sarbilor, dar au fost invinsi si s-au retras la scurt timp dupa aceea. In 1690, Patriarhul sarb de la Pec Arsenie III, a condus 37000 de familii din Kosovo, pentru a i indeparta de la mania otomana din Kosovo recucerita de otomani.Oamenii care l-au urmat au fost cea mai mare parte sarbi. Datorita opresiunii de la otomani, alte migratii de oameni ortodocsi din zona Kosovo au continuat pe parcursul secolului al 18-lea. De asemenea, este remarcat faptul ca multi albanezi adoptat Islamul, in timp ce doar o minoritate foarte mic de sarbi au facut acest lucru. In 1766, otomanii au desfiintat Patriarhia de la Pec si pozitia de crestini din Kosovo a fost redus foarte mult.. Pe parcursul 1877-1878 in cadrul razboiului ruso-turc, trupele sarbe au invadat partea de nord-est a provinciei Kosovo cu deportarea a 160000 etnici albanezi din 640 de localitati. Incepuse miscarea nationala a albanezilor. Temandu-se de pierderi teriotoriale, albanezii la data de 10 iunie 1878, cu 3 zile inaintea Congresului de la Berlin, au fondat Liga de la Prizren. In cei 3 ani de existenta, Liga a creat o armata puternica, a dus un raboi de aparare si a incercat o unire a albanezilor de diferite religii. Cu toate acestea, interventia militara din statele balcanice, Marile Puteri, precum si Turcia, au impartit trupele albaneze in trei fronturi, ceea ce a dus la sfarsitul Ligii. In timpul razboaielor balcanice din 1912, cea mai mare parte a provinciei Kosovo a fost luata de Regatul Serbiei de la Imperiul Otoman, in timp ce regiunea Metohia (cunoscuta de albanezi cu numele Valea Dukagjini) a fost luata de Regatul Muntenegrului. Populatiile dintre etnici sarbi si albanezi aveau sa se schimbe in urma teritoriilor cucerite, dar pana in 1912 procentul populatiei din Kosovo era constituit din 75% de albanezi.[1] In timp ce

sarbii au vazut acest lucru ca fiind o eliberare, albanezii l-au considerat fiind o ocupatie brutala: .In primul razboi balcanic din 1912 Albania a fost atacata de catre Muntenegru, Serbia, Bulgaria si Grecia. Albanezii s-au aliat cu turcii. Sarbii au aderat la armata in numar mare pentru a razbuna infrangerea din Serbia de catre turci in batalia de la Kosovo Polje. In acest moment cea mai mare parte din Kosovo era alcatuita din albanezi. Sarbii au intrat Pristina odata ce albanezii s-au retras in munti.Armata sarba a distrus case turcesti si albaneze, a jefuit si a ucis. Albanezii s-au luptat cu inversunare, dar au pierdut razboiul si Kosovo au intrat sub autoritatea sarba. In 1913, in al doilea razboi balcanic, Bulgaria a atacat Serbia si armatele grecesti in Macedonia. Ei au calculat gresit si au fost rapid si decisiv invins. Din iarna anului 1915 - 1919, in timpul Primului Razboi Mondial, locuitorii regiunii Kosovo au asistat la un exod mare al armatei sarbe, devenind cunoscut cu numele Marea Retragere Sarba. Invinsi si sleiti de puteri in batalii, sarbii au fost nevoiti sa se retraga, Zeci de mii au murit datorita lipsei de hrana, conditiilor climatice extreme si atacurilor albanezilor, retragandu-se catre aliati in Corfu si in Salonic, pierzand aproape 100.000 de soldati pe parcursul drumului. In 1918, armata sarba a scos afara Puterile Centrale din Kosovo, au comis atrocitati impotriva albanezilor. Kosovo a fost unificata cu Metohia muntenegreana, iar ulterior, Muntenegru a aderat la Regatul Serbiei. Dupa sfarsitul Primului Razboi Mondial, tara a fost transformata in Regatul Sarbilor, Croatilor si Slovenilor (albaneza Mbreteria Serbe, Kroate, Sllovene; sarbo-croata Kraljevina Srba, Hrvata i Slovenaca) pe 1 decembrie 1918, obtinand teritoriile dobandite dupa victorie. Intre cele doua razboaie mondiale, sarbii au fost majoritari in Kosovo si Metohia, ca, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, in care populatia albaneza a fost in majoritate covarsitoare de partea lui Hitler si Mussolini, structura etnica a populatiei din Kosovo si Metohia, in intregul ei, sa fie schimbata radical. Anume, printr-un decret prezidential diabolic al lui Tito, celor 250 de mii de sarbi refugiati in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial le-a fost interzisa intoarcerea la vetrele si averile lor, Tito, prin politica sa, acceptand ca 250 de mii de albanezi, veniti din Albania, sa ramana in casele si pe averile sarbilor refugiati, unde s-au asezat abuziv in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. In felul acesta, structura etnica a populatiei in Kosovo si Metohia s-a schimbat radical, sustine deputatul sarb Slavomir Gvozdenovici. Tratatele de pace din 1919-1920 a stabilit un stat iugoslav numit Regatul Slovenilor, Croatilor si Sarbilor, sau pur si simplu Iugoslavia. Populatia regatului era de 12 milioane de locuitori, dintre care 1.000.000 erau albanezi. In 1921, albanezii kosovari au cerut Ligii de la Prizren sa unifice Kosovo cu Albania. A fost creata o miscare de armament al albanezilor Kachak cu scopul de a unifica provincia cu Albania. Ca urmare, albanezii din Kosovo au fost vazuti de sarbi ca o miscare iredentista, subversiva constitutiei Iugoslaviei. Liderul sarb Vaso Cubrilovic a propus in 1937 un memorandum de a rezolva problema albanezilor din Iugoslavia: expulzarea albanezilor, este considerat de multi istorici (ca de exemplu francezul Michel Roux) ca fiind una din principalele promotii de purificare etnica in secolul al XX-lea Kosovo in cadrul Albaniei Mari Iugoslavia a fost cucerita de Puterile Axei, in aprilie 1941 si impartita in principal, intre Italia si Germania. Kosovo a fost inclus in principal in zona italiana controlata si a fost unita cu Albania fascista intre 1941 si 1943.

Dupa invazia Axei, cea mai mare parte din Kosovo a devenit o parte controlata de italienii Albaniei Mari, precum si o parte mica din est a Bulgariei iar partea nordica a Serbiei ocupate de Germania Nazista. Dupa ocuparea Albaniei de italieni, liderii politici au stabilit in urma Conferintei de la Bujan, ca provincia Kosovo sa ramana Albaniei, expulzand sarbi si muntenegreni. Dupa predarea Regatului Italiei in septembrie 1943, fortele germane au preluat controlul direct al regiunii. Kosovo a fost eliberat in vara anului 1944, de catre partizanii iugoslavi, cu ajutorul partizanilor albanezi ai Cominternului, si a devenit o provincie a Serbiei in Federatia Democratica Iugoslavia. Dupa indelungi ezitari si o tentativa de a regla problema Kosovo intr-un cadru mai larg, al relatiilor cu Albania si al eventualitatii unei confederatii balcanice, conducerea Partidului Comunist Iugoslav a decis in cele din urma sa considere Kosovo- Metohia parte componenta a Republicii Serbia, dar cu statut de autonomie. Conform acestei legi (art. 3), data sub impulsul Maresalului Tito, autonomia regiunii nu era decat o simpla descentralizare administrativa, Parlamentul Regional al Kosovo- Metohia nu putea vota nici Constitutie, nici legi proprii, ci doar putea lua decizii, iar autoritatile regionale nu puteau decat sa contribuie la elaborarea legilor, a decretelor si a deciziilor federatiei sau Republicii Serbia. In Constitutia din 1974, guvernul Provincii Socialiste Autonome Kosovo a primit puteri mai mari, inclusiv cele mai mari titluri a unui stat Presedintele si premierul si un loc in care Presedintia Federala a facut-o de facto o republica socialista in Federatie, dar ramase ca o provincie socialista autonoma in Republica Socialista Serbia. Tito a urmarit o politica de slabire a Serbiei, crezand ca o Serbie slaba este echivalentul unei Iugoslavii puternice. In acest scop, Voivodina si Kosovo au devenit regiuni autonome si au fost date drepturi inalte ca de facto republici. Limba sarbo-croata si limba albaneza au fost definite ca limbi oficiale cu privire la nivel provincial de marcand cele doua mari grupuri lingvistice kosovare: sarbii si albanezii. De fapt, albanezii puteau chiar sa deschida scoli si universitati albaneze independente. Provincia Socialista Autonoma Kosovo a Serbiei Socialiste in cadrul Iugoslaviei Socialiste, 1974-1990 In anii 1970, apare o miscare nationalista albaneza urmarind recunoasterea provinciei Kosovo ca republica in cadrul federatiei, in timp ce elementele cele mai extreme au fost menite pentru o independenta deplina. Regimul arbitrar a lui Tito s-a confruntat rapid cu situatia, oferind numai o solutie temporara. Moartea lui Tito la 04 mai 1980 a inaugurat o lunga perioada de instabilitate politica, agravata de criza economica in crestere si tulburari nationaliste. Primul focar major a avut loc in orasul principal din Kosovo, Pristina, in martie 1981, cand studentii albanezi s-au revoltat referitor la alimentele sarace din cantina universitatii lor. Aceasta disputa aparent banala s-a raspandit rapid pe intreg teritoriul Kosovo si a luat caracterul unei revolte nationale, cu demonstratii populare masive in mai multe orase din Kosovo. Protestatarii au cerut ca Kosovo sa devina a saptea republica Iugoslava. Acest lucru a fost politic inacceptabil pentru Serbia si Republica Macedonia. Unii sarbi (si, eventual, unii nationalistii albanezi, de asemenea) au vazut cererea ca fiind un preludiu la o "Albanie Mare", care ar putea include parti din Muntenegru, Macedonia si Kosovo in sine. Presedintia Comunista iugoslava a inabusit tulburarile prin trimiterea politisti si armata si

proclamand stare de urgenta. Presa a relatat ca au fost ucise aproximativ 11 persoane (desi altii au sustinut o taxa moarte fel de mare ca 1.000) si un alt iugoslave 4200 au fost inchisi. Partidul Comunist din Kosovo a suferit, de asemenea, epurari, cu mai multe figuri-cheie (inclusiv presedintele sau) expulzati. Fanaticii au instituit o represiune aprig pe nationalism de toate tipurile, albaneza si sarba deopotriva. Slobodan Milosevici a devenit liderul sarbilor comunisti in 1986, si apoi a preluat controlul asupra provinciilor Kosovo si Voivodina.Nationalismul era pentru milosevici o tactica pentru acapararea serbiei validate de scrutinul din 1989 in urma caruia a devenit presedinte al republici sarbe. In anii 80 au avut loc, mai ales in capitala provinciei, Pristina, demonstratii si proteste sporadice ale albanezilor fata de felul cum ii trata Belgradul. Institutiile le-au fost desfiintate, liderii lor si-au pierdut slujbele. Amndamentele constitutionale impuse de sarbi i-au deposedat pe albanezi de orice farama de autonomies au autoritate politica, iar tendinta a fost accentuate de vizita lui milosevici in regiune in 1989, cu ocazia comemorarii a 600 de ani de la batalia de la kosovopolye. Adresandu-se unei multimi de un million de oameni, milosevici i-a asigurat pe sarbii din regiune ca si-au recapatat integritate statala, nationala si spirituala. Termenul de Razboiul din Kosovo (sau Conflictul din Kosovo) este folosit pentru a descrie doua conflicte militare paralele din Kosovo: 1996[6]1999: Conflict intre fortele sarbe si iugoslave, si armata de eliberare din Kosovo, o grupare paramilitara de gherila a etnicilor albanezi, sustinuta de NATO. 1999: Razboiul dintre Republica federala Iugoslavia si NATO, in perioada 24 martie - 10 iunie 1999[13] cu scopul de atac asupra civililor si armatei Iugoslaviei, rebelii albanezi continuand razboiul cu fortele iugoslave, printre care o deplasare masiva a populatiei in Kosovo. In Kosovo, cresterea nationalismul albanez si separatismului a dus la crestere tensiunilor etnice intre sarbi si albanezi. Academia de Stiinte si Arte din Serbia () a realizat o ancheta in conformitate cu sarbii care au parasit Kosovo in 1985-1986.[14] Raportul a concluzionat ca o mare parte din cei care au plecat au fost sub presiune de albanezi, de a face acest lucru. Memorandumul a oferit o atentie speciala, in Kosovo, sustinand ca sarbii din provincie au fost supusi la "genociduri fizice, politice, juridice si culturale" intr-un "razboi total si deschis" care a fost in curs de desfasurare incepand din primavara anului 1981 Memorandumul a fost intampinat de multe reactii diferite. Albanezii au vazut asta ca fiind un apel al suprematiei sarbe la nivel local.Ei au sustinut ca toate emigrantii sarbi au parasit Kosovo din motive economice. Alte nationalitati iugoslave - in special slovenii si croatiiau vazut-o ca pe o amenintare pentru apelul Serbiei de a fi mai hotaratoare. Chiar si sarbii au fost divizati: o parte au acceptat-o, in timp ce vechea garda comunista a atacat puternic mesajul sau. Slobodan Milosevici a luat procesul de fortificatie a unei etape ulterioare, in 1990, cand a revocat autonomia provinciei Kosovo si Voivodina alegand liderii impreuna cu simpatizantii acestuia. Crucial, ambele provincii au avut un vot in plus in cele opt state iugoslave, oferindu-i lui Milosevici automat patru voturi in comparatie cu Serbia si Muntenegru (fiind aliat Serbiei). Slovenia, Croatia, Bosnia si Macedonia au avut, astfel, de a mentine o alianta grea pentru a preveni modificari constitutionale de catre Milosevici.

Schimbarile politice din Serbia au fost ratificate la 5 iulie 1990 in urma unui referendum pe intreaga Republica Serbia, inclusiv Kosovo. Ca urmare a acestor masuri de mai mult de 80,000 de albanezi din Kosovo au fost expulzati de la locurile de munca din Kosovo. Un nou curriculum sarb a fost impus in toate unitatile de invatamant superior din Kosovo - o mutare care a fost respinsa de albanezi, care au raspuns prin crearea unui sistem paralel de invatamant. Impactul asupra Kosovo a fost drastic. Reducerea autonomiei a fost insotita de eliminarea de la institutii politice (inclusiv a Ligii comunistilor din Kosovo), cu asamblarea si guvernul sa fie oficial desfiintate. Ca si cea mai mare parte a provinciei Kosovo a fost industria de stat, schimbarile aduse o schimbare a cadrurilor cooperative. Din punct de vedere tehnic, putini au fost dati afara pe loc: companiile le cereau sa semneze angajamentele loiale, pe care multi albanezi nu le vor semna, desi cativa angajati au ramas in statul sarb pana la 1999. Autonomia culturala albaneza a fost drastic redusa. Singurul ziar de limba albaneza, Rilindja, a fost interzis iar televiziunile si radiourile in albaneza a incetat. Albaneza nu a mai fost o limba oficiala a provinciei. Universitatea din Pristina, a fost vazuta ca un focar de nationalismul albanez, au fost eliminati: 800 profesori de la Universitatea din Pristina au fost dati afara iar 22500 din 23000 de studenti exmatriculati. Aproximativ 40000 trupe de politie iugoslave inlocuiesc originalul fortele de securitate albaneze. Saracia si somajul a atins niveluri catastrofale, cu aproximativ 80% din populatia din Kosovo, someri. O treime din populatia barbatilor albanezi s-au decis sa plece sa lucreze in strainatate (in special in Germania si Elvetia). In septembrie 1991, Adunarea umbra din Kosovo a organizat un referendum privind independenta provinciei. In ciuda raspandirii hartuielilor si violentelor, referendum-ul a raportat ca 90% dintre au fost albanezi, si 98% din voturi - aproximativ un milion in total - au aprobat crearea statului independent "Republica Kosovo". n ceea ce i privete pe albanezii din Kosovo, acetia au ncercat la nceput s fac fa acestor situaii prin mijloace panice. Din cauza faptului c nu mai aveau acum acces n cadrul structurilor administrative (care erau acum dominate de ctre srbi), conductorii albanezilor din Kosovo au format ei nii un guvern paralel cu cel al srbilor; au organizat i alegeri pentru acest guvern i s-a ncercat s se aduc albanezilor educaie i ngrijire medical, lucruri pe care guvernul iugoslav le refuza[9]. n cadrul alegerilor clandestine din 1992, Liga Democrat din Kosovo (LDKobinnd 96 din cele 100 de locuri n Parlament, iar Ibrahim Rugova a devenit preedintele provinciei Kosovo; evident c acesta nu era recunoscut de ctre srbi. Datorit eecului albanezilor n aplanarea crizei cu srbii prin utilizarea mijloacelor panice, acetia au nceput s se narmeze, formnd ncepnd cu anul 1992 aa numita Armat de Eliberare din Kosovo (UCK), armat care se va face cunoscut prin atentate mpotriva poliitilor, a grnicerilor, a membrilor serviciilor speciale srbe. Patru ani mai trziu, n 1996, UCK instaleaz lagre de antrenament n nordul Albaniei i n vestul Macedoniei (teritorii n care tria minoritatea albanez). n Germania i Elveia, emigranii din Kosovo ncep s fac schimburi, din banii din diverse traficuri, cumprndu-i arme, astfel regrupndu-se pentru a veni n sprijinul UCK. ncepnd cu anul 1998, mai exact n luna februarie, UCK iese la atac, prelund controlul a cel puin 30% din teritoriu. Din punct de vedere militar, armata UCK era n inferioritate i n plus erau i prost mbrcai i antrenai. Aceast strategie d prilejul srbilor de a purta operaiuni de anvergur. Luptele dintre UCK i armata srb vor continua pe tot parcursul verii, avnd drept consecin moartea a 800 de soldai i emigrarea a peste 150.000 de albanezi kosovari.
[

Deoarece situaia n Kosovo se nrutea din ce n ce mai mult mai ales din 1998 puterile europene i S.U.A. erau ngrijorate tot mai tare de acest fapt i ncercau s caute mijloace, soluii prin care s stopeze criza. n primvara anului 1998, minitrii rilor membre NATO au apelat la toate prile implicate pentru a gsi o soluie de reglementare a crizei din zon. n acest sens s-a constituit un Grup de Contact, format din reprezentani ai Germaniei, Franei, Rusiei, Marii Britanii i SUA. ntr-un discurs din martie 1998, susinut de ctre secretarul de stat al SUA, Madeline Albright, aceasta afirma c tot rul care se petrece n Kosovo este din cauza lui Slobodan Miloevici. Raidurile aeriene nu vor ncepe, deoarece Miloevici a acceptat s i retrag ultimele trupe din Kosovo i s permit accesul unui numr de 1.800 de observatori ONU, precum i zborurileunor avioane de recunoatere fr pilot. n schimb el a solicitat anularea ordinului NATO de atac aerian, neobinnd dect o supendare a acestuia Conflictul din Kosovo sporea n intensitate cu fiecare zi ce trecea. n ziua de 14 decembrie 1998, peste 30 de militani albanezi au fost ucii, dup o confruntare de cinci ore cu forele srbe, lng Malisevo. A doua zi gherilele albaneze masacrau ase adolesceni srbi, ntr-un bar din oraul Pe i ucideau trei poliiti srbi, lng Pristina. Srbii au ripostat printr-o nou ofensiv[19]. Un eveniment sngeros, petrecut la nceputul anului 1999, a devenit simbolul colapsului acordului din 25 octombrie 1998. Este vorba despre masacrul de la Raak din data de 15 ianuarie 1999, n urma cruia 45 de rani albanezi au fost ucii, n mod brutal, fiecare dintre ei primind cte un glon n cap. Aceti au fost apoi aruncai ntr-o groap, la Raak, n sud-estul provinciei Kosovo[20]. Martorii spun c un grup mic de oameni mbrcai n negru i avnd cagule pe fa erau responsabili de asasinat. n acceai zi a sosit la Raak eful grupului de observatori, americanul William Walker, care i-a exprimat indignarea fa de aceste atrociti, pe care le clasifica drept crime mpotriva umanitii, comise de forele srbe de poliie i de armata iugoslav. William Walker spunea despre acest masacru c nu difer cu nimic de o execuie nazist[21]. La sfritul lunii ianuarie 1999, Joschka Fischer, ministrul de externe german, declara c nu este de acord cu folosirea forei mpotriva lui Miloevici, dar dac nu exist alt cale, sunt gata s o folosesc[22]. La data de 29 ianuarie, Tony Blair i Jacques Chirac au ajuns la un consens, afirmnd c sunt dispui s ia n considerare toate formele de aciune militar, inclusiv desfurarea unor fore terestre, necesare pentru a realiza punerea n practic a unei reglementri negociate[23]. Odat cu calmarea scandalului Lewinsky, SUA au anunat c s-a ajuns la un acord cu aliaii Washington ului n vedera soluionrii crizei din Kosovo prin combinarea dipolomaiei cu o ameninare credibil de folosire a forei, iar aceasta va fi pus n practic prin intermediul Grupului de Contact. Conform acestei strategii punctul central era reprezentat de organizarea unei conferie de pace, care trebuia s se desfoare la castelul Rambouillet, din apropiere de Paris, ncepnd cu ziua de 6 februarie 1999. La aceast conferin urmau s aib loc negocieri separate, desfurate cu uile nchise, n care mediatorii fceau naveta ntre delegaii celor dou tabere aflate n conflict[25]. Prile

[ [ [ [ [ [

aflate n conflict au fost de fapt invitate s semneze un acord pregtit n gard, sub supravegherea lui Albright, i nu s negocieze[26]. Miloevici a lipsit de la conferin, ns s-a asigurat c personaliti de rangul episcopului ortodox al provinciei Kosovo, Artemije, care se bucura de unanim apreciere, s fie inut departe de Rambouillet[27]. n urma conferinei de la Rambouillet, din cauza faptului c nu s-a ajuns la nici un acord ntre cele dou pri aflate n conflict, ultimatumul a fost prelungit cu nc nc dou sptmni. Cea de-a doua conferin, desfurat acum la Paris, la Centrul de Conferine Internaionale, a avut loc la dat de 15 martie. ns aici, a doua parte a negocierilor degenereaz. n timp ce albanezii par acum a fi gata s semneze acordul de pace, Miloevici refuz acest lucru, contestnd partea militar a planului i repunnd n discuie unele din modalitile sale politice. Pe teren, armata srb desfoar cel de-al treilea corp de armat, alctuit din 30.000 de oameni i uniti din fore speciale i din poliie. Belgradul accentueaz represiunea, sfidnd parc bombardamentele promise[28]. Bill Clinton s-a hotrt s l trmit la 22 martie pe Richard Holbrooke ca emisar special la Belgrad, ntr-o ultim ncercare de a-l face pe Miloevici s semneze. i aceast ultim ncercare a euat, preedintele srb acuzndu-l pe preedintele american c st de aceeai parte a mesei cu albanezii i c nu poate accepta inevitabilul final care se va propune dup cei trei ani de ocupaie. Acest lucru nsemna c NATO avea acum und verde pentru iniierea bombardamentului. Motivarea iniierii acestui bombardament a fost stoparea purificrii etnice i a uciderii albanezilor din Kosovo. Ateptrile statelor vestice erau c Serbia va capitula i c va accepta s semneze tratatul de la Rambouillet[29]. La data de 23 martie secretarul general al NATO a dat und verde declanrii operaiunilor aeriene asupra intelor militare aflate pe teritoriul controlat de Miloevici. Ostilitatea lui Miloevici de a negocia la Rambouillet a permis NATO s argumenteze c a epuizat toate opiunile diplomatice. Atacurile aeriene ale NATO au nceput pe 24 martie la ora 20:00 GMT, fiind lovite 40 de inte n Serbia i Muntenegru, aceste inte constnd n principal n sisteme de aprare antiaerian i instalaii similare, la operaiuni participnd 13 ri membre ale NATO. Aliana avea cinci obiective specifice pe care dorea s le realizeze i anume : o oprire verificabil a tuturor aciunilor militare srbe i una imediat a violenelor i opresiunii; retragerea tuturor forelor srbe militare, de poliie i paramilitare; staionarea unei fore militare internaionale n Kosovo; revenirea necondiionat i n siguran a tutror refugiailor i a persoanelor strmutate i asigurarea accesului nerestricionat al organizaiilor umanitare; asigurri credibile n privina unei cooperri n sensul ajungerii la o reglementare politic pe baza acordurilor de la Rambouillet[31]. n trei sptmni de la declanarea bombardamentelor NATO, 525.787 de refugiai din Kosovo s-au ndreptat ctre ri vecine, potrivit UNHCR (naltul Comisariat al Naiunilor Unite pentru Refugiai). Alte cteva sute de mii aveau statutul de refugiai interni, n afara celor care fuses forai s se ascund n pduri i dealuri nc din 1998 i n primele dou luni ale anului 1999[34]. Drama albanezilor a continuat nopi i zile, n
[ [ [ [ [ [

convoaiea ale disperrii, surse ofocoale NATO aproximnd c la sfritul lunii mai 1999, peste 230.000 erau refugiai n Macedonia, peste 430.000 n Albania, aproximativ 65.000 n Muntenegru i 21.000 n Bosnia. Aproximativ 61.000 de refugiai au fost direcionai n alte ri din apropiere, n timp ce n Kosovo se presupune c au rmas 600.000. O parte din aceti refugiai erau de fapt deportai la nceputul bombardamentelor. Spre sfrit srbii au schimbat tactica, reinnd trenuri sau autobuze, grupate n apropierea granielor, pentru a le putea folosi, probabil, drept scut uman la nevoie[35]. Srbii doboar la 27 martie un aparat F 117 A, faimosul avion invizibil, iar la data de 31 martie, captureaz trei soldai americani la frontiera cu Macedonia, acestea fiind cteva din puinele motive de mndrie patriotic. La 6 aprilie, Miloevici a anunat c dorete ncetarea unilateral a focului, ns rspunsul NATO a fost diferit de cel al preedintelui srb, intensificndu-i atacurile. Patru zile mai trziu, Miloevici declar c o parte din armata i poliia srb din Kosovo se va retrage, declarnd c aceasta i ndepliniser misiunile avute mpotriva secesionitilor albanezi. Dup trei sptmni de intense bombardamente, operaiunea NATO mpotriva Serbiei ajunsese, n mod vizibil, n impas. Epurarea etnic a provinciei Kosovo luase o amploare fr precdent. Puterea lui Slobodan Miloevici, care se pretindea slbit, era, din contr destul de puternic. Spunnd adevrul, singura victorie avut de aliai a fost pe frontul ... mediatic : compasiunea natural pentru refugiaii albanezi din Kosovo luase amploare pentru opinia public, cu diferite grade de la o ar la alta[36]. Este bine de evidemiat faptul c aceste bombardamente nu au fost autorizate de Consiliul de Securitate al Naiunilor Unite, singurul organism abilitat de comunitatea naiunilor s decid rzboiul i pacea[37]. Dup 78 de zile de bombardamente, Belgradul accept ceea ce refuzase vehement cu dou luni n urm la Paris. Rezultatul crizei const n nfrngerea Serbiei, temperat de meninerea suveranitii sale asupra provinciei Kosovo i de faptul c la Belgrad puterea nu este imediat ndeprtat[41]. Rzboiul din Kosovo a marcat o cotitur decisiv, n lumea de dup Rzboiul Rece, spre o nou er de tensiuni i de confruntri ntre dou coaliii internaionale de fapt, un nou Rzboi Rece. Tranziia ntre o er i alta nu a durat nici mcar 10 ani[42]. Reactie la razboi Legitimitatea campaniei NATO de bombardare in Kosovo a fost subiectul unei lungi dezbateri. NATO nu a avut sprijin de la Consiliul de Securitate al Organizatiei Natiunilor Unite, deoarece membrii permanenti care aveau relatii cu Iugoslavia, China si in special cu Rusia, s-au opus razboiului, amenintand ca se vor opune oricarei rezolutii de forte autorizata. NATO a sustinut ca sfidarea lor fata de Consiliul de Securitate, a fost justificat pe baza cererilor unei "urgente umanitare internationale". De asemenea, NATO a fost criticat pe baza cartei acesteia, specificand ca NATO este o organizatie creata pentru a-si apara membrii, insa in acest caz a fost folosita pentru a ataca o tara non-membra NATO, care nu a pus in pericol direct orice membru NATO. NATO a sustinut ca, instabilitate din Balcani a fost o amenintare directa la interesele de securitate ale membrilor NATO precum si actiuni militare, prin urmare, a fost justificata de Carta NATO; cu toate acestea, singura tara membra NATO, in care instabilitatea ameninta direct a fost Grecia.
[ [ [ [ [

Multe dintre partidele occidentale de mana-stanga au vazut campania NATO ca o agresiune si un imperialism S.U.A., in timp ce criticele de la mana dreapta au considerat-o irelevant pentru interesele tarilor de securitate nationala. Veterani anti-razboi precum Noam Chomsky, Edward Said, Justin Raimondo, si Tariq Ali s-au opus proeminent campaniei. Cu toate acestea, in comparatie cu protestele anti-razboi impotriva invaziei Irakului din 2003, campania impotriva razboiului din Kosovo, a avut mult mai putin sprijin din partea publicului. Istoricul sarb Dusan T. Batakovic explica faptul ca in locul argumentelor istorice, astazi se insista asupra argumentelor economice si politice : provincia Kosovo este deosebit de bogata in lignit si in minereuri, de la zinc si plumb pina la alte tipuri de neferoase, de o valoare inestimabila pentru economia sarba [...] Trei optiuni se configurau in fata cercurilor oficiale din Serbia : a mentine, a diviza sau a abandona Kosovo, ca sa predomine, in final, opinia ferma ca aceasta provincie nu poate fi rupta din componenta statala a Serbiei, spre a nu oferi un exemplu celorlalte minoritati de a emite pretentii asemanatoare. In 2005, dupa raportul pozitiv referitor la bazele unui guvern democratic al Natiunilor Unite, au inceput discutiile despre un posibil viitor statut la provinciei Kosovo. In februarie 2007, trimisul Natiunilor Unite, Martti Ahtisaari, a prezentat un plan de masuri pentru independenta provinciei Kosovo, un plan primit foarte bine de albanezii kosovari si respins de Serbia. Se formeaza Troica SUA Rusia UE pentru gasirea unei solutii, dar ale carei demersuri esueaza la finele anului 2007. Potrivit Planului Ahtisaari, Kosovo va trebui sa devina o societate multietnica asigurand respectul drepturilor omului si libertatile fundamentale in cel mai inalt grad, va trebui sa adopte o Constitutie si va avea dreptul de a fi membru in organizatiile internationale. Planul considera ca se impun masuri de protectie a drepturilor celor doua comunitati, albaneza si sarba, care sa asigure participarea comunitatii minoritare sarbe la luarea deciziilor politice. Cuvantul "independenta" este evitat cu grija, iar ratiunea acestei optiuni este usor de inteles. Mai multe state state si-au exprimat ingrijorarea asupra caracterului unilateral al declaratiei Kosovo, sau au anuntat in mod explicit ca vor recunoaste un Kosovo independent. Consiliul de Securitate ONU ramane divizat asupra acestei dispute: din cele cinci membre cu drept de veto, trei (Statele Unite, Regatul Unit, Franta) au recunoscut declaratia de independenta, pe cand Republica Populara Chineza si-a exprimat ingrijorarea indemnand continuarea negocierilor precedente. Rusia a respins declaratia si o considera ilegala.[3] Pe 15 mai 2008, Rusia, China si India au facut o declaratie comuna in care au cerut sa fie lansate noi discutii intre autoritatile de la Belgrad si Pristina.[4] Desi statele membre UE au decis individual daca vor recunoaste Kosovo, prin consens, UE a solicitat Misiunii UE in Kosovo (EULEX), sa asigure pacea si continuarea supravegherii externe. Pana la sfarsitul lunii iulie 2008, UNMIK nu le mai prevede cetatenilor din Kosovo cu documente de calatorie, pe cand posibilitatea lor de a calatori folosind noul pasaport kosovar nu corespunde cu recunoasterea diplomatica: de exemplu Grecia, Romania si Slovacia fac acest fapt posibil, desi nu au recunoscut Kosovo. Cele trei state vecine care au recunoscut KosovoAlbania, Muntenegru si Macedoniatoate au acceptat pasaportul kosovar, pe care Serbia il refuza.[7] O rezolutie adoptata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite la 8 octombrie 2008 a sprijinit cererea Serbiei de a solicita un aviz consultativ din partea Curtii Internationale de Justitie privind legalitatea independentei unilateral proclamata de Kosovo.[8] Curtea Internationala de Justitie si-a prezentat avizul consultativ pe 20 iulie 2010 concluzionand ca declaratia de independenta Kosovo nu a incalcat nicio norma aplicabila a legii

internationale, deoarece nu a fost promulgata de Adunarea din Kosovo, Institutiile provizorii de auto-guvernare sau orice alt organ oficial si astfel autorii care s-au auto-numit reprezentantii poporului din Kosovo nu erau legati Constitutia kosovara (promulgata de UNMIK) sau de Rezolutia 1244 ce este adresata numai Statelor Membre ONU sau organele ONU.[9] Datorita pretentiilor Serbiei ca teritoriul Kosovo face parte din integritatea suveranitatii, reactia acesteia a inclus si rechemarea ambasadorilor sai din tarile care au recunoscut independenta Kosovo pentru consultari pentru cateva luni, acuzandu-i pe liderii kosovari de inalta tradare, si anuntandu planuri pentru a judeca cazul la Curtea Internationala de Justitie. De asemenea, Serbia a exclus ambasadorii din statele care au recunoscut Kosovo dupa votul din cadrul Adunarii Generale al Natiunilor Unite in care initiativa Serbiei de a solicita un aviz consultativ din partea Curtii Internationale de Justitie.[10] Declaratia de independenta din 2008 a fost o actiune a institutiilor provizorii de autoguvernare a Adunarii din Kosovo adoptata la 17 februarie 2008 cu unanimitate de cvorum (109 membri) declarand independenta Kosovo fata de Serbia.[1] Aceasta a fost cea de-a doua declaratie de independenta a majoritatii institutiilor politice albaneze din provincia Kosovo, prima avand loc la 7 septembrie 1990.[2] Serbia intentioneaza sa ceara sprijin si validare internationala pentru pozitia in care din 2008, declaratia de independenta a provinciei Kosovo este "ilegala" la Curtea Internationala de Justitie, in urma aprobarii solicitarii Serbiei a unui aviz consultativ cu privire la acest subiect in octombrie 2008 de Adunarea Generala a Natiunilor Unite. Independenta Kosovo este recunoscuta de 57 state membre ONU si de Republica Chineza. [A] Toate celelalte natiuni o considera ca aprtinand de jure Serbiei. Rezolutia 1244 a Consiliului de Securitate ONU [reafirma] dedicatia tuturor statelor membre catre suveranitatea si integritatea teritoriala a Republicii Federale Iugoslavia, pentru care Serbia este statul succesor. Independena Kosovo este recunoscut de 57 state membre ONU i de Republica Chinez.[A] Toate celelalte naiuni o consider ca aprinnd de jure Serbiei. Cipru, Spania, Slovacia, Grecia, Romania si Bulgaria s-au alaturat Rusiei, vazand in declararea independentei Kosovo un precedent periculos pentru propriile teritorii. Sase state ale Uniunii Europene au precizat clar ca nu sunt gata sa recunoasca independenta Kosovo: Cipru, confruntata cu separatismul in nord, Spania, cu suveranitatea contestata in Tara Bascilor si Catalunia, dar si Grecia, Slovacia, Romania si Bulgaria. Pentru Serbia, amiciia cu Rusia, atrgtoare n prezent, risc s coste destul de scump, la propriu i la figurat, pe termen mediu i lung. Deja, penetrarea capitalului rusesc n economia srb, prin intermediul unui tratament favorabil n cadrul programului de privatizare al Belgradului, a atras atenia Uniunii Europene. n iunie, comisarul european pentru extindere Ollie Rehn a inut s precizeze c atunci cnd te mbrieaz un urs, fie el i prietenos, e bine s te pzeti s nu te sufoce n strnsoare24. Desigur, aa cum sublinia premierul Kotunica, este n interesul legitim al Serbiei s atrag investitori importani din Rusia25, ns la fel de legitim este i interesul Uniunii Europene n a se opune inteniilor Moscovei de a stabili un cap de pod n Balcani, cu un potenial perturbator pentru integrarea european a regiunii.