SPRE MANASTIRI

Povestire din volumul Pe drumuri de munte de Calistrat Hogaş. Lectura povestită

pe scurt
CALISTRAT HOGAŞ
n.1847-d.1917
Prozator român, profesor, a fost premiat postum, în 1922, de Societatea
Scriitorilor Români pentru cartea “Pe drumuri de munte”

Pentru început, autorul povestirii Spre Mânăstiri, Calistrat Hogaş, îşi expune părerea despre
mersul pe jos : numai acesta înseamna a vedea tot ce vrei. Aşadar, porni la drum peste munţi, de
la Piatra până la Dorna, cu un tovarăş de călătorie. Aveau lucrurile aşezate într-o boccea de forma
unei raniţi soldăţeşti, legată în spate cu două curele ce se încrucişau pe piept, erau încălţaţi cu
opinci solide legate cu sfori peste colţunii de lână, iar capetele le erau apărate de o pălărie neagră
cu boruri largi, pentru scriitor, şi un chipiu de uniformă pentru tovarăşul său de drum. Ajutoare
de nădejde: câte un revolver la şoldul stâng şi câte un baston sănătos în mâna dreaptă.

Ajunşi la bariera oraşului în revărsatul zorilor stârniră câinii, uimiţi de straniul măritiş dintre
straiele de sublocotenent ale tovarăşului de drum şi opincile, bastonul şi bocceaua. Ajunseră la o
casă albă, pe prispa căreia dormeau, lipiti unul de altul sub o plapumă, gospodarul şi gospodina
lui. Scriitorul ridică plapuma de pe nasul gospodarului cu bastonul, acesta facu ochii mari, iar faţa
i se lungi de surpriză. La întrebarea scurtă despre drum, el răspunse şi mai scurt, arătând cu
mâna.

Cei doi porniră. Cerul  era senin, iar picăturile de rouă străluceau ca nişte mărgăritare. Pe drum se
întâlniră cu un preot, cunoscut al scriitorului, însoţit de un ţăran care era ajutor de primar al
comunei sale. Trecură mai departe, fiecare în drumul său, dar văzându-i aşa ciudat îmbrăcaţi,
ajutorul îşi aminti că are şi îndatoriri poliţieneşti. Îl întrebă pe preot dacă îi cunoaşte pe cei doi.
Preotul, cu chef de glumă, zise că nu i-a văzut în viaţa lui, apoi întrebă dacă n-or fi scapat din
vreun arest. Atât îi trebui ajutorului, că se şi întoarse din drum, să meargă la primărie după
vătăjei. Preotul îl lăsă să facă câţiva paşi apoi îl chemă râzând cu hohot şi îl lămuri.

Urmară drumul spre Almaş, urmărind cu privirile colinele care se schimbau în dealuri, iar
acestea, în depărtare, deveneau munţi. La Almaş poposiră peste noapte la un mic schit de
călugăriţe. De aici primiră călăuză pe maica Filofteia. Aceasta mergea de parca zbura şi, în mers,
spuse şi o rugăciune, însoţită de cruci mari şi mătănii către răsărit. Seara ajunseră la mânăstirea
Horaiţa, aflată în linişte şi singurătate, unde se auzeau numai lăstunii ţipând. De aici, a doua zi de
dimineaţă apucară spre Văratic.
 
 

CETATEA NEAMŢULUI
Prima parte a drumului mergea pe sub nişte fagi şi paltini cât lumea de bătrâni. Toţi călătorii care
trecuseră pe acolo îşi crestaseră numele în scoarţa netedă a fagilor. Aceşti zgârietori de copaci
erau vinovaţi căci urmele lăsate de ei ştirbeau măreţia singurătăţii. Când călătorii ieşiră din
pădurea cea bătrână, soarele îi întâmpină cu o ploaie de foc care îi făcu să se grăbească fără a se
mai uita la poporul de broscoi care îi saluta orăcăind, apoi sărea înapoi în băltoacele glodoase şi
verzi din calea lor.

La apa Cracăului îşi stâmpărară setea, apoi începură a străbate de-a curmezişul un şir de coline
lutoase acoperite cu aluni, mesteacăni şi arini. De pe cea din urmă, care se înălţa chiar deasupra
Văraticului, se vedeau în depărtare, cenuşii, munţii Neamţului, cu oraşul alb şi scânteietor în
lumina soarelui, alături de care stătea parcă nemişcată şi gânditoare Cetatea Neamţului. Călătorii
se odihniră săturându-şi ochii şi sufletul cu această măreaţă privelişte şi,  spre seară, intrară în
Văratic.