LA Sfîrșit de Ciclu: AL. ZUB

AL.
ZUB
LA SFÎRȘIT DE CICLU
Despre impactul Revoluției franceze
Coperta: Cătălin ȘOLDAN
Pe copertă : Plantarea arborelui libertății — Muzeul Carnavalet,
Paris
DE ACELAȘI AUTOR :
Cărți:
Mihail Kogălniceanu, biobibliografie, București, 1971.
A. D. Xenopol, biobibliografie, București, 1973.
Mihail Kogălniceanu istoric, Iași, 1974.
Vasile Pârvan : efigia cărturarului, Iași, 1974.
Vasile Părvan, biobibliografie, București, 1975.
Junimea : implicații istoriografice, Iași, 1976.
M. Kogălniceanu, un fondateur de la Roumanie moderne,
Bucarest, 1978.
A scrie și a face istorie, Iași, 1981.
L’historiographic roumaine ă l’âge de la synthese : A. D.
Xenopol, Bucarest, 1983.
Pe urmele lui Vasile Părvan, București, 1983.
Biruit-au gîndul (note despre istorismul românesc), Iași, 1983.
Mihail Kogălnicearru, București, 1984.
Les dilemmes d’un historien : Vasile Părvan, Bucarest, 1985.
De la istoria critică la criticism, București, 1985.
Istorie și istorici in România interbelică, Iași, 1989.
Istorie și finalitate, București, 1991.
în orizontul istoriei, Iași, 1994.
Eminescu : glose istorico-culturale, Chișinău, 1994.
Culegeri de studii (coordonate):
A. D. Xenopol — studii privitoare la viața și opera sa, Bucu
rești, 1972.
Cuza Vodă — in memoriam, Iași, 1973.
Culture and Society. Structures, interferences, analogies in the
modern Romanian society, Iași, 1985.
La Revolution franpaise et les Roumains : impact, images,
interpretations, Iași, 1989.
Temps et changement dans I’espace roumain (fragments d’une
histoire des conduites temporelles), Iași, 1991.
Cultură și societate. Studii privitoare la trecutul românesc,
București, 1991.
Victor Slăvescu (1891—1977), București, 1993.
Ion Nistor (1876—1962), Iași, 1993.
Ediții (îngrijite):
V. Părvan, Corespondență și acte, București, 1973.
M. Kogălniceanu, Opere, II. Scrieri istorice, București, 1976.
V. Părvan, Scrieri, București, 1981.
A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, București
(coordonarea seriei).
V. Părvan, !Operei, București (coordonarea seriei).
© 1994 Institutul European Iași PRINTED IN ROMANA

I.S.B.N. : 973-9148-54-9
AL. ZUB
LA SFÎRSIT DE CICLU
DESPRE IMPACTUL REVOLUȚIEI FRANCEZE
Lui David Prodan

in memoriam
INSTITUTUL EUROPEAN
IAȘI, 1994
„Părinții au văzut revoluția Franței, co
piii vor vedea revoluția Europei... O revo
luție este larva civilizației".
Victor Hugo, 1830
„Revoluția franceză, pe măsură ce ne

îndepărtăm de ea, pierde din influență,
din valoarea sa, din puterea ei de ecou".
Fernand Braudel, 1985
„Marea descoperire a anilor jubiliari —

1889, 1939 și chiar 1989, putem fi siguri
de pe acum — e că obiectul comemorat
nu este omogen, că Revoluția franceză nu
este o evidență, ci o problemă".
Mana Ozouf, 1989
„Fiecare nație are atita valoare, cită o

dovedește, nu prin faptul că a primit mai
curînd ideile apusene, ci după cum le-a
interpretat, potrivit cu nevoile ei, în chip
adevărat și adine. Ideile acestea, ale Re
voluției franceze, au pătruns fără îndoială
la noi și au avut între alte efecte și unul
asupra solidarității noastre naționale".
N. lorga, 1922
IN LOC DE PREFAȚA
Am ezitat înainte de a stringe sub copertă acest mănunchi

de studii și note cu privire la unele conexiuni româno-franceze
în epoca modernă. Am ezitat, fiindcă un studiu sistematic pe
acest tărîm reclama o altă dezvoltare, mai amplă, cu precauții
de tot felul, pe cînd demersul nostru rezultă din aglutinarea
unor texte produse aproape ocazional. Ocazional, însă nu întîm-
plător și nici fără o anume coerență, asigurată de tipul abor
dării, de metodologia pusă la lucru, de orizontul în care se
înscrie ancheta.
Am împărțit lucrarea în două compartimente, unul despre
Revoluția franceză la bicentenar, altul privitor la Alexis de
Tocqueville, dar se înțelege că al doilea se leagă organic de
primul, fiindcă reflecția tocquevilliană, azi oarecum la modă,
are în miezul ei chiar Revoluția de la 1789, constituind un bun
prilej de reactualizare a marilor ei teme. In fond, este vorba de
o singură temă, citită în filigran, fie prin interpretările lui
Tocqueville, după trei sferturi de secol, fie prin ecourile produse
în spațiul românesc.
Adunînd într-un volum aceste contribuții, mai vechi sau mai
noi, m-am întrebat — cum era și firesc — dacă o asemenea
inițiativă e oportună, adică utilă profesionalmente. Un dublu
plan de raportare se configura numaidecît : unul științific, al
disciplinei în cauză ; altul mai larg, interesind anumite cate
gorii profesionale și instituții ce urmăresc procesul integrării
noastre în lume.
Ambele planuri prezintă acum un interes aparte, dat fiind
că istoriografia își remodelează din mers discursul, după ieșirea
din chingile totalitarismului, iar în același timp factorii preo
8 ÎN LOC DE PREFAȚĂ
cupați de legăturile noastre cu lumea își reconsideră orizontul,

metodologia, problematica. în amîndouă nevoia de a regindi e
mai mult decît necesară, ca o condiție de adecvare a răspunsului,
într-un sistem pluralist ce angajează atît sfera politico-socială,
cît și reflexul subiectiv, istoriografie, al acesteia.
In ultimii ani, reflecția globalizantă a făcut pași semnificativi
spre racordarea discursului național la discursul pluralist ce se
practică în lumea liberă. Totodată, discursul aplicat la o zonă
geopolitică, la o țară sau la un anume segment cronotopic a
produs analize de un interes indiscutabil. Vechile relații, legături,
interferențe, conexiuni, care alcătuiau o bună parte din preocu
pările istoriografiei în acest domeniu, își mențin desigur interesul,
dar sînt complinite în același timp prin studii de imagologic,
alteritate, comparatism istorico-cultural, strategii integrative etc.
O întreagă literatură ilustrează deja întîia direcție, de la
Hasdeu, Xenopol, G. Bengescu, P. Eliade, N. lorga pînă la frații
Haneș, soții Rally, T. Vianu, G. Oprescu, I. Breazu, Al. Cioră-
nescu, B. Munteanu, T. Georgescu, M. Bucur, Alexandru Duțu,
T; Vîrgolici, spre a nu aminti decît puține nume dintr-o serie.
Sîntem oarecum la curent cu această direcție, al cărei studiu e
departe de a fi încheiat1. Să-i mai amintim pe străinii cu preo
cupări similare, de la J. A. Vaillant și J. Michelet pînă la G. Le-
bel, J. C. Campbell, Catherine Durandin etc. ?
Cealaltă direcție, întemeiată pe comparatism și imagologie,
deși la început de cale, e plină de promisiuni, anunțînd o înnoire
semnificativă a domeniului1 23. Pe un plan mai vast, între „clasicul“
P. Renouvin2 și „modernul" J.-B. Duroselle4 larg deschis către
o epistemologie a domeniului, alături de un Thierry de Mont-
brial5, studiul raporturilor internaționale e susceptibil încă de
extensii, nuanțe, aprofundări.
1 Cf. Alexandru Duțu. Prefață la Pompiliu Eliade. Influența

franceză asupra spiritului public în România, București. 1982,
p. V—XXII.
2 Idem, Literatura comparată și istoria mentalităților, Bucu
rești, 1982, p. 5—51.
3 Cf. Melanges Pierre Renouvain. Etudes d’histoire des rela
tions internationales, Paris. 1966.
4 J.-B. Duroselle, Tout empire perira. Une vision theorique
lies relations internationales, Paris, 1981.
t' Cf. Paul Alexandru Georgescu. Thierry de Mnntbrial si
epi stcmologla relațiilor internaționale, în Tribuna, IT, 37, 13.IX.
HMIO, p. 6. '
ÎN LOC DE PREFAȚĂ 9
In ce ne privește, pînă la o tratare mai sistematică a materiei,

am socotit că nu e abuziv să propunem publicului de specialitate,
ca și celui interesat de problemele integrării noastre, un mănunchi
de reflecții privitoare la Revoluția franceză sub unghi istorio
grafie. Sînt texte produse de-a lungul anilor, aproape fortuit,
însă cu o anume stăruință, de la ecourile acelei Revoluții
pînă la reactualizarea spectaculoasă a operei tocquevilliene.
Unghiul de abordare și în consecință nivelul analizei diferă de
la un text la altul. Am crezut totuși că ele pot sta împreună,
unificate oarecum de preocuparea constantă a autorului de a
surprinde punțile ce s-au aruncat, la răstimpuri, între două cul
turi afine, mai ales în spațiul istoriografiei.
Desigur, aceste pagini sînt departe de a răspunde nevoii de
sinteză a cititorului contemporan. Ele ar putea fi insă o modestă
pregătire în acea direcție. Trebuie să ne asumăm adesea rolul
ingrat de a indica numai direcții, formule, modalități, lăsînd pe
seama altora să le dezvolte. Cel care culege roadele, la seceriș,
nu e totdeauna identic cu cel care seamănă. Munca în domeniul
istoriografiei necesită rezervă, măsură, poate chiar umilință, în
sensul ilustrat de marii artizani ai domeniului. Principiul perfec
tibilității condamnă orice product științific, dar și consolează,
împăcîndu-ne oarecum cu relativismul situației noastre, cu
nevoia de a ne raporta mereu la alții și a ne depăși continuu.
Studiul unei teme devine o reflecție despre noi înșine.
In fond, problemele pe care le-a pus Revoluția franceză sînt
cele cu care se confruntă și azi lumea : relațiile dintre individ
și comunitate, individ și stat, stat și biserică, libertate și egalitate
etc. înseamnă aceasta că nu s-au găsit încă răspunsuri adecvate
și durabile ? Sau destinul marilor idei, ca tot ce ființează pe
lume, e să-și piardă forța în timp, să se degradeze, făcînd loc
altor soluții ? E limpede că ne aflăm la o încheiere de ciclu.
Fastul cu care Franța republicană a ținut să marcheze momentul,
apoteotic, după două secole, vădește parcă o dorință de a insufla
lumii contemporane voința de a relua totul de la capăt, pe seama
acelorași valori. La timpul său, Edgar Quinet nu gindea altfel,
atunci cînd prevedea că elanurile obosite ale lumii occidentale
vor fi revigorate clin afară, poate chiar prin acea umanitate car
patină din care cunoscuse cîteva specimene exemplare.
Regăsim aceeași problematică, nuanțată de timp, la acest
final de veac și de mileniu pe care tocmai îl traversăm, înfri
10 ÎN LOC DE PREFAȚĂ
gurați, anxioși, în descumpăt. Știm astăzi mai bine, pe seama

antropologiei culturale, de ce tentativa Revoluției franceze de a
scoate din joc religia a eșuat pînă la urmă spectaculos. întorcînd
spatele religiei tradiționale, discursul iacobin a instaurat o alta,
religia progresului, în care unele generații au crezut că află
sprijinul de care aveau nevoie. Un timp linear, cu achiziții
metodice pe toate planurile, astfel își reprezentau ele viitorul.
A trebuit să vină secolul XX, cu tragicele-i experiențe, pentru
a se observa că omul poate să recadă oricînd în barbarie, că
progresul e un mit, de care epoca modernă a făcut prea mult
caz, fără să-i poată asigura substanța. Refuzul liniarității istorice
e un cîștig relativ recent, în artă, filosofie, istorie. Patosul wag
nerian și retorica mussoliniană a gigantescului țin de aceeași
atitudine : a scăpa de istorie, fie și devitalizînd-o, adică fal-
sificînd-o 6.
Nimeni nu se mai miră azi că „istoria se rescrie". Numai că
motivația rescrierii diferă considerabil. In cazul Revoluției fran
ceze, e vorba — pe cît ne putem da seama — de o dublă moti
vație : una a demitizării, prin efortul de a conștientiza miturile
produse de acest fenomen, ca și de istoriografia lui ; alta a
reacției necesare față de expansiunea discursului iacobin, care
a nutrit în veacul nostru atîtea dictaturi și a compromis în bună
măsură ideologia inițială.
Reflecția obstinată din ultimii ani pe marginea Revoluției
nu e decît firească, din moment ce 1789 a precipitat lumea în
direcția unei laicizări cu efecte catastrofale, impunînd astăzi,
la sfîrșit de ciclu, o regîndire a întregii problematici. „Căderea
**
în timp a căpătat, în ultimele două secole, o cadență progresivă7.
Urmările ei se resimt în toate planurile existenței umane. Sal
varea din impas ? S-au propus soluții diverse, cele mai multe
contînd pe o recuperare a spiritului religios, pe ecumenism (în
sensul lui Eliade), pe recuperarea dimensiunii metafizice a omu
lui, așa cum propunea încă Lucian Blaga. Intre timp, după spec
taculoase mutații, s-a ajuns la formulări dramatice, ultimative,
de tipul celei prin care Malraux punea neantul în cumpăna unui
secol XXI religios.
6 Cf. Yve-Alain Bois, Modernisme et postmodernisme, în

Encyclopaedia Universalis, XXIV/1, Paris, 1990, p. 473—490.
7 Cf. Gabriel Coșoveanu, Efecte ale „Căderii în timp" : despre
tragedia de sacralizării, în Ramuri, 1993, 10—12, p. 8.
IN LOC DE PREFAȚĂ 11
Chestiunea e desigur prea complexă pentru a fi redusă la o

formulă. Expansiunea Occidentului în lume și occidentalizarea
treptată a acesteia e mai veche decît Revoluția franceză8. Revo
luția a făcut însă ca unele probleme să devină mai acute. Dacă
a fost nevoie de un secol ca ea să devină „un bloc“ (G. Cle
menceau), încă unul va fi necesar pentru a epuiza oarecum
resursele ideologiei sale, îndeosebi ale discursului iacobin.
Ce rămîne totuși din moștenirea Revoluției franceze ? Cîteva
din marile teme ale contemporaneității se revendică în chip
legitim de la acest legat bicentenar. Ar fi prezumțios desigur să
încercăm o definire a lor, oricît de succintă. Faptul că „Revoluția
franceză s-a terminat" (F. Furet) nu înseamnă că urmările ei
nu se resimt încă. Unele consecințe ar putea fi desprinse din
chiar paginile acestei cărți, prin diverși comentatori, de la
Tocqueville și lorga pînă la istoricii care demitizează acum, nu
fără ostentație, fenomenul respectiv, preconizînd o continuă re-
gîndire a acestuia9. Polemica trebuie să facă loc, tot mai mult,
reflecției. O reflecție care, în împrejurările de azi, la un final
dramatic de ciclu, nu poate fi decît neliniștită și neliniștitoare.
Să-mi fie permis, la capătul acestui preambul, să adaug
expresia gratitudinii mele către acele persoane și instituții care
au înlesnit, într-un fel sau altul, elaborarea unor texte din cu
prins. Pentru unele demersuri din prima parte, despre impactul
Revoluției franceze, mă simt dator față de profesorul Michel
Vovelle, atunci director al Institutului de specialitate, care a făcut
posibilă participarea mea la marele congres ocazionat de bicen
tenar, ca și față de regretatul profesor Armand Saitta, din Roma,
atunci președinte al Asociației Istoricilor Europeni. Pentru gru
pajul de texte din partea a doua, despre viziunea lui Tocqueville
asupra fenomenului revoluționar în cauză, mă simt îndatorat față
de profesorul Franșois Furet de la ficole des Hautes Etudes en
Sciences Sociales (Paris), care a făcut cu putință participarea
8 Cf. Maurice Godelier, Occidentul — oglindă sau miraj al

evoluției umanității, în Societate și cultură, 1993, 6, p. 11—16.
9 F. Furet, Penser la Revolution franțaise, Paris, 1978 (ver
siune românească la Ed. Humanitas, Reflecții asupra Revoluției
franceze, 1992, cu o sugestivă și densă introducere de Sorin
Antohi) ; Gwinne Lewis, The French Revolution. Rethinking
the Debate, London, 1993 ; Steven L. Kaplan, Adio 89, Paris, 1993.
12 IN LOC PE PREFAȚA
autorului la suita ele colocvii dedicată reflecției tocquevilliene

despre moștenirea Revoluției și destinul democrației, ceea ce i-ă
permis familiarizarea cu o mare operă, a cărei actualitate se
impune tot mai mult. Sper că nu-i fi dezamăgit peste măsură,
după cum sper că în ansamblu această carte ar putea fi un
îndemn la reflecție utilă pe seama Ciclului modern al istoriei
noastre.
AI. Z.
1
REVOLUȚIA FRANCEZĂ:
UN BILANȚ MEMORABIL
1. REVIZUIRI SI CONTROVERSE
ÎN PERSPECTIVA BICENTENARULUI
Revoluția de la 1789 e acum scrutată din toate colțu

rile planetei. Privirile se îndreaptă de oriunde spre acea
Franță care a aruncat lumii cu două secole în urmă cea
mai grozavă provocare, a bulversat-o și nu i-a permis
încă să-și revină. Trăim oarecum în conul de umbră creat
de acest mare eveniment, care nu se mărginește la un an
fatidic sau la un deceniu fierbinte, nici măcar la un sfert
de secol, cît însumează împreună cu aventura imperială,
ci constituie un eveniment-simbol, care a marcat definitiv
lumea modernă. Admițînd caracterul ei deschis, nu ne
mai surprind întrebările ce se pun mereu, meditațiile
asupra destinului ei, tentativa de a o regîndi integral. A
fost Revoluția necesară ? Cînd (și dacă) s-a încheiat ? Să
o gîndim, eventual, ca o permanență a lumii noastre ? A
gîndi pe marginea acestui complex fenomen e semnul sub
care se consumă noile demersuri privind Revoluția fran
ceză și urmările ei în istoria universală. O interogație
mereu reînnoită, o punere în cauză ce tinde a trata dife
rențiat etapele, expansiunea, efectele produse în diverse
medii sociale și zone geopolitice.
De aceea, un mănunchi de studii ca acesta abia dacă
mai necesită o motivație preliminară. Este de la sine
înțeles că impactul unui eveniment de anvergura Revo
luției franceze asupra unui alt spațiu geopolitic și etnocul-
tural comportă un interes aparte și că tentativa de a-1
defini sub multiple unghiuri, fie și incomplet sau provi
16 AL ZUB
zoriu, e binevenită. La două secole după eveniment și

după atîtea studii apărute între timp, se așteaptă poate
ca o asemenea încercare să propună un bilanț. Nu este
cazul. Preocupați să dea seama pe cît posibil de soarta
unui corp de idei într-un mediu diferit de acela al emer
genței sale, autorii au preferat să identifice teme de un
interes mai larg și să arunce sonde revelatoare într-o
direcție sau alta.
Asemenea inițiative s-au mai produs, cum era și firesc,
deoarece Revoluția franceză nu e un simplu fapt național,
ci un fenomen extrem de complex, care privește istoria
lumii moderne în ansamblu „Începînd din 1789, hotarele
revoluției înaintează neîncetat. Ultimele ei avanposturi au
fost Varșovia, Debrețin și București44, remarca Engels12,
reluînd de fapt o idee pe care Barnave o formulase mai
înainte3 și care, în epocă, după reflecțiile lui A. Comte,
A. de Tocqueville ș.a., era de uz curent. Revoluția n-a
rămas închisă în „hexagon44, ci s-a extins repede pe con
tinent și chiar în afara Europei4, devenind un fenomen
mondial, pe care istoricii îl explorează de atunci mereu.
Bibliografia chestiunii este imensă, practic inepuizabilă,
și ea se confundă în bună măsură cu istoria civilizației
însăși, ajunsă între timp la scară planetară5.
Lăsînd la o parte numeroasele expuneri de caracter
sintetic asupra fenomenului 6, să amintim că studii destul
de ample asupra influenței Revoluției franceze există deja
1 J. Godechot, Les revolutions (1770—1799), Paris. 1970, p. 5—9.

p. 5—9.
2 Marx—Engels, Opere, IX, București, 1959, p. 35.
3 A. Barnave, Introduction ă la Revolution frangaise, Paris,
1843.
4 J. Godechot, Le Grande Nation, L’expansion revolutionnaire
de la France dans le monde de 1779 ă 1799, Paris, 1983.
5 Andre Martin, Gerard Welter, Catalogue de l’histoire de la
Revolution Frangaise, 6 vol., Paris, 1936—1969 ; Ronald J. Cald
well, The era of the French Revolution. A bibliography of the
history of western civilization 1789—1799, 2 vol., Ney York, 1985.
6 A. Soboul, La Revolution Frangaise dans l’histoire du monde
contemporaine, in Studien uber die Revolution, Hrg. von Manfred
Kossok, Berlin, Akademie Verlag, 1969 ; F. Seibt, Revolution in
Europa, Munchen, 1984.
LA SFÎRȘIT DE CICLU 17
pentru spațiul britanic7, german8, italian, turc9io *, rus ’°,

sud-est european ”, românesc ’2, chiar și nipon 13, pentru a
nu cita decît puține exemple dintr-o bibliografie de unică
amploare 14 Ea dezminte oarecum remarca lui F. Braudel
că pe măsură ce ne îndepărtăm de Revoluția franceză,
aceasta pierde din influență, valoare, ecou 15. Proiectele
■anunțate în perspectiva bicentenarului 16 indică din contra
un spor de interes care nu e doar ocazional, ci ține mai
ales de faptul că „materia
* 1 în cauză oferă mari șanse
cercetării.
în adevăr, nu există o altă temă care să fi reținut mai
mult atenția istoricilor (și nu doar a lor) sau care să fi
produs o mai mare cantitate de surse, comentarii, obser
7 Alfred Cobban (ed.), The Debates on the French Revolution.
1789—1800, London, 1950.
8 Jurgen Voss (ed.), Deutschland und die Franzdsische Revo
lution. Aufsatze..., Munchen, 1983 ; T. C. W. Blanning, The French
Revolution in Germany, Oxford, 1983 ; La Revolution franpaise
vue par les Allemands. Texte par J. Lefebre, Lyon, 1987.
9 B. Lewis, The impact of the French Revolution on Turkey,
în Cahiers d’histoire mondiale, 1953.
io M. N. Strange, La societe russe et la Revolution franpaise,
Moscou. 1961 ; Nathan Erdei, 1789 en Russie, Moscou, (1989).
n N. lorga, La Revolution franpaise et le Sud-est de I’Europe,
Bucarest, 1933 ; D. Djordjevic, Revolutions nationales des peuples
balkaniques, 1804—1914, Belgrade, 1965 ; Georges Castellan, Les
Balkans face ă la Revolution franpaise. Idees nouvelles et societes,
traditionnelles. Problem.es methodologiques, in Etudes balkaniques,
Sofia, XXV, 1988, p. 7—10.
12 O întreagă bibliografie la A. D. Xenopol. P. Eliade, N. lorga,
John C. Campbell. N. Liu etc. Vezi îndeosebi Germaine Lebel,
La France et les Principautes danubiennes (du XVIe siecle ă la
chute de Napoleon I"), Paris, 1955.
13.Kenji Kawano, Un regard sur I’historiographie franco-
japonaise vue du Japon, in Annales historiques de la Revolution
franpaise, no. 267, 1987, p. 78—91.
14 O bibliografie esențială la J. Godechot, Les Revolutions.
1770—1799, Paris, 1970, p. 17—83.
15 F. Braudel, Une lepon d’histoire, Paris, 1986, p. 164.
16 1789—1989. Bicentenaire de la Revolution franpaise, bulletin
de la Commission de Recherche, no. 2, Juin 1985, 291 p. ; Robert
Maxwell, The French Revolution Research Collection and Video
disk, Oxford etc., 1987. Un sumar bilanț al preocupărilor mai noi
în materie la J. B. Bertaude, Recherches et travaux recents sur
la Revolution franpaise, în Etudes balkaniques, XXIV, 1988, 3,
p. 24—39.
2 — La sfîrșit de ciclu
18 AL. ZUB
vații, pentru a nu mai vorbi de avantajele unei instituțio-

nalizări mondiale aproape unice. Sub acest unghi, Revo
luția în sine e numai un punct de plecare pentru studii ce
implică spații largi și medii dintre cele mai diverse,
într-o extensie care de la 1789 încoace n-a făcut decît
să sporească. Ideea care s-a impus tot mai mult în ultimul
timp este că Revoluția franceză nu trebuie considerată ca
un fenomen izolat, național, ci ca un episod dintr-o vastă
mișcare ce a bulversat Occidentul și a cuprins apoi,
progresiv, mai toată lumea17. Deja la începutul seco
lului XIX se vorbea de o „revoluție europeană'1 (Barnave)
sau „apuseană" (A. Comte), una ce reizbucnea din timp
în timp (Tocqueville), cu epicentrul pe linia Atlanticului
(R. Palmer, J. Godechot) și cu o vastă iradiere în lume.
Studiul acestei iradieri nu poate ignora diversitatea
mediilor de penetrație, nici problematica autohtonă a fie
căruia. Un proces de cristalizare a nemulțumirilor interne
avea loc pretutindeni și el a putut fi stimulat, nu produs,
de evenimentele din Franța. Undele propagate de seismul
atlantic se întîlneau așadar cu mici seisme locale, generînd
reverberații a căror studiu e departe de a fi încheiat. în
asemenea termeni se va pune și problema Revoluției de
la 1848, pentru care o expresie plurală e deja în uz1819 .
Expansiunea spre sud-estul Europei a întîlnit deci medii
diferte, pe care le-a putut înrîuri în chip diferit. Căci
fiecare dintre ele avea o evoluție proprie și o problematică
a sa, de unde și felul aparte în care a receptat ideile Revo
luției. Firește, zona respectivă comportă unele trăsături
comune și sub acest unghi ”, însă particularitățile fie
cărei microzone naționale nu pot fi ignorate.
Revoluția a fost privită în genere cu simpatie, mai
ales de cărturari și de unele pături sociale interesate în
primenirea societății. Devenea tot mai acut sentimentul
că începea o nouă epocă. Războaiele produse pe conti
nent, cu schimbările antrenate pretutindeni, au impus
17 J. Godechot, op. cit., p. 5 ; Robert Palmer, The World

Revolution of the West, 176.3—1801, în Political Science Quaterly,
March 1954.
18 J. Godechot, Les Revolutions de 1848, Paris, 1971, p. 33.
19 N. lorga, op. cit.
LA SFIRȘIT DE CICLU 1!)
chiar o altă cadență istoriei însăși. Aparent inert, Impe

riul otoman, cu sfera lui de influență, în plină fierbere,
n-a rămas în afara procesului20. Un dinamism specific se
făcea simțit și în țările române, aflate încă sub dominație
străină, dar manifestînd deja veleități de autonomie mai
accentuată și cu timpul chiar de independență.
Criza orientală, mereu resuscitată, mereu la ordinea
zilei, a făcut posibilă inițierea unor proiecte de reorgani
zare încă înainte ca seismul Revoluției franceze să fi adus
aici primele ecouri. Peste munți, în Transilvania aflată
sub dominație habsburgică, exasperarea i-a dus pe țăranii
români la răscoală (1784), iar un puternic curent reformist,
încurajat de Iosif II, agita păturile intelectuale.
Ajungînd, pe diferite căi, la Dunărea de Jos și în
Carpați, „duhul franțozesc“ a căzut deci pe un sol pre
gătit să absoarbă noile idei21. Cum au pătruns acestea,
sub ce formă, cu ce conotații și rezultate în timp, sînt
chestiuni ce rețin încă atenția cercetării și motivează
demersuri ca acelea cuprinse în volumul de față. Abor-
dînd un aspect sau altul, autorii participă astfel la acel
fenomen de extensie în spațiu și de aprofundare tematică
a Revoluției franceze despre care s-a mai vorbit22. Căci
istoria acestei revoluții nu se limitează la zona de emer
gență, ci cuprinde și ecourile pe care le-a putut produce
in afară, pînă tîrziu, am putea spune pînă azi și la ne-
sfîrșit, fiindcă ea a declanșat un proces fără capăt. De
unde interesul aparte pentru bicentenarul ei și tentativa
noastră de a defini pe cit posibil impactul respectiv în
zona carpato-danubiană.
Nu poate fi vorba aici de studii exhaustive. Situația
documentară a temei nu pare a îngădui momentan decît
sondaje ca acelea în care se încearcă, acum, identificarea
de reflexe, distorsiuni, adaptări. între o recepție entu
ziastă asigurată de spiritele liberale și refuzul categoric
manifesat de conservatori, atitudini mai nuanțate se în-
20 ID. Djordjevic, E. Fischer-Galați, The Balkan Revolutionary

Tradition, New York. 1981. p. 45—89.
2' Cf. D. Prodan, Suppler Libellus Valachorum, București,
1967. p. 372—442.
22 J. Godechot, Les Revolutions. 1770—1799, Paris, 1970, p. 9.
20 AL. ZUB
tîlnesc în diverse medii. Identificarea și definirea acestora

a stat în atenția noastră. Ne-a interesat nu numai perioada
revoluționară, cu impactul ei mai mult sau mai puțin
direct, ci întregul interval scurs de la 1789, adică soarta
ideilor respective în societatea românească, rolul lor în
renașterea moral-politică a spațiului respectiv, distorsiu
nile și modalitățile de asimilare, specificitățile produse la
contactul cu ideile în cauză.
Asemenea abordări, întreprinse sub unghiuri diverse
(istoric, filosofic, juridic etc.), trebuie să conducă în cele
din urmă la o mai bună înțelegere a fenomenului de mo
dernizare parcurs de români în răstimpul respectiv, destul
de lung pentru a îngădui o raportare la structuri și a
atribui întregului demers o tentă de istoria ideilor și
mentalităților. Revoluția franceză devine în acest caz un
reper util pentru a defini vîrsta unei societăți în curs de
modernizare. Este evident profitul ce se poate trage din
analiza impacului respectiv la nivel de regiune, țară, con
tinent, din cercetarea mutațiilor produse în registrul sen
sibilității și al procesului de cristalizare a identităților
europene 23.
Eveniment de o fecunditate inepuizabilă, care ține de
două secole lumea atentă, îndîrjită, adesea ostilă, Revo
luția franceză se află într-un proces de reevaluare con-
inuă, analiza și pietatea, rechizitoriul și apologia alter-
nînd nu o dată capricios în istoriografia temei24. Se re
găsesc aceste atitudini fundamentale, nu fără nuanțe, și
în spațiul cultural românesc, atît de strîns legat în epoca
modernă de Franța. Era firesc ca dezbaterile de acolo să
aibă ecouri și aici, mai ales că Revoluția de la 1789 a
rămas un reper obligatoriu și în estimarea problemelor
românești. Presa, istoricii Restaurației și de mai tîrziu,
evenimentele de la 1848 și cele din 1870, întîia confla
grație mondială, frămîntările interbelice, totul contribuie
ca dezbaterile din Franța să se reflecte și în preocupările
23 Alexandru Dutu, Confluente europene, în România literară,
XXI. 1988, 2, p. 24.
24 Mona Ozouf, Peut-on commemorer la Revolution franțaise ?,
în Le Debat, 26 sept. 1983, p. 161.
LA SFIRȘIT DE CICLU 21
intelectualității române, adesea cu un mare coeficient

de relevanță.
Istoricii au jucat în tot acest interval un rol de seamă,
ca unii ce împlineau în societate o funcție simbolică de
prim rang. Au reușit ei să ia distanță în raport cu „tema
fierbinte41 a Revoluției ? Va fi ajuns pînă la ei îndemnul
lui Quinet de a se revoluționa, în fine, Revoluția ?25 Era
un îndemn valabil nu numai pentru fenomenul revolu
ționar în sine, dar și pentru difuziunea acelui fenomen
- nu mai puțin complexă și nu mai puțin expusă defor
mărilor partizane — pe continent.
Perspectiva schițată tot mai insistent, aceea de a se
regîndi 1789 în cadrul unei istorii generale a revoluțiilor26,
implică și spațiul extern al difuziunii, spațiu asupra căruia
își exercită de două secole acțiunea modelatoare. Ritmul
evoluției, diferit de la un spațiu la altul, a fost supus de
atunci unei accelerări semnificative. Alura timpului s-a
schimbat, cum nu mai contenesc să ne spună analiștii
fenomenului revoluționar, de la „anul zero al lumii noi“
pînă în vremea noastră27, căci „lumea a treia“ e încă
sensibilă la programul forjat atunci. „Actualitatea" acelui
program într-o parte a lumii, pe cînd în alta e pus deja
sub semnul întrebării și chiar al contestației28, dez
văluie în fond marea deosebire de ritm, faptul că lumea
a intrat numai pe rînd și sub forme diferite în ciclul
modern 29. De unde nevoia de a studia diferențiat zonele
atinse de modernitate. Analogia e de rigoare, efortul de
a preciza prin comparație idei, atitudini, stări de spirit,
rezultate, o exigență de metodă. Nu trebuie să se uite că
la 1789 doar Anglia avea un guvern reprezentativ, cele
lalte țări fiind niște monarhii mai mult sau mai puțin
absolute, dacă nu simple aglomerări etno-culturale, că-
25 Edgar Quinet, Critique de la Revolution, Paris, 1867.

26 John M. Gates, Towards a History of Revolution, in
Comparative Studies of Society and History, 1986, p. 535—544.
27 F. Furet, Penser la Revolution franpaise, Paris, 1983, p. 14.
28 Mona Ozouf, op. cit., F. Furet, op. cit.
29 H. Pirenne observa că istoriografia trebuie să explice
„pourquoi, ă la meme date, Ies divers peuples appartienț cependant
ă des epoques differentes".
AL. ZUB
rora Metternich nu era dispus a le recunoaște decît expre

sia geografică 30.
Europa s-a schimbat de atunci intr-o cadență febrilă,
care a putut modifica vechi deprinderi de gîndire și
institui altele, toate cu repercusiuni decisive în sfera
politică, socială, culturală. Impulsul schimbării n-a fost
întotdeauna direct31, ecourile fără intermediu s-au dovedit
mai curînd slabe. Și totuși o schimbare adîncâ s-a produs
în societatea noastră, motiv pentru care un scriitor ca
Al. Russo aprecia, la jumătatea secolului XIX, că nimic
nu mai era ca pe timpul părinților și că în numai cîțiva
ani țara trăise, evenimențial, mai mult decît în cinci
veacuri anterioare32. Mai mult, voia să spună: intensiv,
ca o nouă calitate a experienței sociale. Cu toate astea,
I. Codru-Drăgușanu resimțea trecerea din spațiul româ
nesc în Occident ca un „salt mortal“ 33, ceea ce presupune
o diferență considerabilă de nivel, de ritm, de civilizație.
O sensibilitate șocată de contraste a putut înregistra
astfel diferențe pe care cercetarea înclină să le cuantifice
azi în termeni mai puțin contrastanți. Sîntem gata a
diminua chiar impactul ideologic al Revoluției francezo,
deplasînd accentul spre acumulările anterioare de același
ordin. Interesează acum nu doar rupturile produse de
Revoluție, ci și continuitățile care leagă cele două regimuri
și trimit la o „Revoluție înaintea Revoluției”, ca în viziu
nea lui N. lorga34, atît de surprinzător actuală în multe
privințe, dacă o raportăm la reflecțiile lui J. Godechot
despre „prerevoluție" 35 sau la cele subscrise de F. Furet
pe seama continuității dintre vechiul și noul regim36.
30 Georges Gueroult. Le centenaire dc la 1789, Paris, 1881,

p 1—2.
31 Al. Russo. Opere complete, București. 1942. p. 107.
32 P. Cornea. Originile romantismului românesc, București.
1972, p. 243—246.
33 I. Codru-Drăgușanu, Peregrinul transilvan, ed. R. Mun-
teanu. București. 1956, p. 65—199.
34 N. lorga, Conferințe și prelegeri, I, București, 1943, p. 75—98.
35 J. Godechot, op. cit., p. 302—306.
36 Michel Pertue, La Revolution francaise est-elle terminee 7 (I).
în Annales historiques de la Revolution franfaise, 54, 1982,
p. 329—348.
Sintem mai avizați acum în ce privește „difracția44 pe

care orice mediu o provoacă ideilor din afară. Recepția
lor nu e nicicînd o simplă adoptare, ci adaptare, acomo
dare, într-un fel creație nouă, conformă cu nevoile me
diului în care intră. Gîndul acesta ni s-a impus cercetînd
soarta acelui corp de idei in societatea românească a
tranziției spre modernitate și întrucîtva el subzistă în
mai toate demersurile din volum.
Un inconvenient de seamă în analize ca acestea e
desigur lipsa aproape totală de studii cantitative, care
să permită pași mai departe, dincolo de speculația obiș
nuită pe marginea unor evenimente, situații, figuri. Tre
buie să ne dorim deci studii intensive de „sociabilitate44
politică, pe zone, eventual pe localități, spre a lua „pulsul44
întregului și a defini oarecum conduita societății noastre
în raport cu ideile respective. Comportamentul specific
al grupurilor sociale ne-ar interesa în mod deosebit, ală
turi de analiza ideilor în sine și de ajustările suferite de
acestea într-un mediu sau altul. Nu ajunge să știm că
o idee a venit prin cutare agent sau canal, nici că un
personaj oarecare i-a putut da expresie într-un moment
anume. E nevoie să știm ce impact real a avut într-o
societate cu tradiții și nevoi atît de diferite față de Apus.
Asemenea analize n-au putut fi întreprinse decît frag
mentar și ele nu pot avea decît un caracter provizoriu,
indicativ, dacă nu de simple sugestii pentru investigații
viitoare. Implementarea unor idei cu valoare de sistem
prezintă întotdeauna interes pentru istoriografie. Rămîne
de stabilit numai valoarea, densitatea, ponderea lor reală
intr-un moment decisiv ca acela marcat de Revoluția
franceză și care în societatea românească avea să con
tinue decenii în șir. în ce medii au putut ele pătrunde,
cum anume și ce modulatii specifice au căpătat ? Și dacă
vorbim de un specific al receptării acestui corp de idei
în spațiul nostru, se poate oare închipui un „model româ
nesc44 de asimilare a programului respectiv ? Studii com
paratiste ar trebui întreprinse înainte de a răspunde la
întrebare. Mediul însuși, neomogen și în rapidă prefacere,
se cuvine cercetat în dinamica tranziție spre lumea
24 AL, ZUB
modernă. Asemenea studii încurajează și recentele dez

bateri cu privire la aspectele locale, regionale și continen
tale ale Revoluției 37. în lipsa lor, o nouă lectură a faptelor
poate conduce la o mai tună înțelegere a unei societăți
în curs de înnoire structurală, proces pe care impactul
Revoluției franceze n-a făcut decît să-1 precipite38.
37 Alexandru Duțu, op. cit.

33 Vatra, XIX, 8, aug. 1989, p. B : Revoluția franceză in
perspectiva bicentenarului; versiune franceză (Avant-propos) în
vol. La Revolution francaise et les Roumains, ed. par Al. Zub,
Iași, 1989, p. 7—13.
MAREA REVOLUȚIE: O NOUA SINTEZA
O coincidență cu tîl.c face ca bicentenarul Revoluției

franceze să aibă loc intr-un moment cînd istoriografia în
genere e preocupată a-și revizui conceptele, metodologia,
orizontul teoretic. Mari evenimente, personaje ilustre,
conjuncturi decisive sînt supuse reevaluării critice cu o
stăruință necunoscută pînă acum. E un semn al timpului,
desigur, această dispoziție demitizantă, care a și produs
rezultate notabile. Dincolo de ceea ce poate fi o modă și
în istoriografie, trecătoare ca orice modă, dispoziția în
cauză e susceptibilă a fortifica spiritul critic și a spori
șansele reconstrucției. Revoluția franceză e un exemplu
la îndemînă, iar bibliografia bicentenarului, deja impre
sionantă, ar putea fi un bun subiect de reflecție și sub
latura istoriei domeniului. „Faisons-nous une ăme libre
•pour revolutionner la Revolution" e un îndemn mai vechi,
dar abia în zilele noastre se poate spune că a ajuns un
cuvînt de ordine în istoriografie, o normă de conduită
ce nu-și poate mărgini acțiunea, firește, la acest subiect.
Dacă pentru Edgar Quinet, din care am desprins îndemnul,
„a revoluționa Revoluția" constituia (1867) un program
sugerat de nesfîrșitele polemici pe seama acelui eveni
ment, în vremea noastră el a luat mai curînd forma pro
pusă de Francois Furet : Penser la Revolution frangaise
(1978).
A gîndi pe marginea unui eveniment de o asemenea
anvergură nu e nicicînd fără folos. Un exemplu concludent
26 AL. ZUB
ne oferă sinteza lui Ernst Schulin, Die Franzbsische Revo

lution, apărută în ajunul comemorării *. Ea se adaugă unei
vaste literaturi, imposibil de cuprins cu vechile mijloace
și în continuă expansiune. De două secole, Revoluția fran
ceză n-a încetat să-i preocupe în adevăr pe istorici, filo
sofi, artiști, după cum ne edifică bibliografia selectivă cu
care se încheie noua sinteză. Numai în ultimii ani au
apărut în spațiu! german cîteva zeci de lucrări generale
pe această temă, atestînd marele interes ce i se atribuie
încă. Manuale, culegeri de studii și documente, analize
tematice vin să răspundă curiozității diverselor categorii
de interesați. A fost Revoluția franceză un eveniment
necesar sau unul întîmplător ? Trei volume scoase de
E. Schmitt și R. Reichardt caută să răspundă, reunind
contribuții dintre cele mai variate. Un altul, îngrijit de
W. Grab, circumscrie dezbaterea produsă de același eve
niment în istoriografie. încă unul, editat de R. Koselleck,
caută a-1 defini prin raportare la conștiința socială.
Vechile interogații. începute de E. Burke, A. Barnave,
Condorcet, J. de Maistre, Chateaubriand, Barruel, se re
înnoiesc sub ochii noștri, actualizînd o problematică și
valorificînd experiența acumulată între timp. Chiar și
limitînd dezbaterea la cultura germană, rezultă un tablou
complex, anevoie definibil, unul pe care sintezele de pînă
acum abia dacă îl pot sugera, fiindcă spațiul respectiv
de cultură a fost extrem de sensibil la acea problematică
și a provocat luări de atitudine față de fenomenul în sine,
cît și față de istoriografia produsă de acesta. între L. I.
Spittler care vedea în Revoluția franceză, contemporan
fiind, cea mai de seamă înfăptuire a veacului, și Bur-
ckhardt, care o definea după un secol ca început al erei
maselor, se situează diverse reacții, de un interes incon
testabil pentru dezbaterea amintită. Cartea lui Ernst
Schulin, concepută ca o sinteză la îndemîna publicului
interesat de istorie, însă fără concesii vulgarizante, le
trece în revistă, preliminar, pentru a se ocupa apoi de
analiza evenimentului ca atare și de implicațiile acestuia
în istoria universală.
* Ernst Schulin. Die Franzdsische Revolution, Miinchen,
C. H. Beck. 1989, 285 p.
Procedeul se vădește eficient, căci istoriografia unei

mari teme, urmărită de la început, metodic, e o bună
introducere în analiza temei însăși. Se poate spune că
mult timp au fost neglijate aprecierile pozitive făcute de
germani la adresa Revoluției franceze, preferîndu-se ati
tudinile critice, negative. Abia după ultima conflagrație
mondială s-a ajuns la studii mai nuanțate, spre a se con
chide că atitudini diverse s-au produs mereu pe acest
tărîm. Istorismul german a absolutizat însă poziția con
servatoare, constituindu-se în replică la o revoluție care
totuși a avut urmări atit de însemnate. Era, faptic și ca
stare de conștiință, întîia revoluție europeană în sens
deplin și în raport cu ea se va defini orice revoluție
viitoare. Fie că e vorba de latura politică (libertate), de
cea socială (egalitate) sau de componenta spirituală (fra
ternitate), deviza oi a lucrat asupra spiritelor, nu doar în
zona de emergență, ci oriunde în lume se va crede necesară
o nouă ordine.
Revoluția franceză nu se poate limita prin urmare la
sfera „hexagonului
* 1, nici la deceniul recunoscut al des
fășurării ei, ci constituie un fenomen extrem de complex,
depășind cu mult cronotopul emergenței sale. A fost ne
voie de multe cercetări pentru a se ajunge la o viziune de
ansamblu, căreia F. Braudel a știut să-i dea cuvenita
expresie : „Revoluția franceză n-a existat în realitatea ei,
în limbai, în anumite adevăruri ale sale decît la un secol
după 1789. I-a trebuit un secol !“ Aceasta înseamnă că
la imaginea ei de azi componenta istoriografică a contri
buit în bună măsură si că trebuie să ne închipuim o per
manentă modificare de contur. S-a spus de altfel, cu bun
temei, că istoriografia revoluției în cauză e puternic colo
rată ideologic, ceea ce presupune sensibilitate la schim
bările produse de timp, adaptare a imaginii la noile exi
gențe, „lecturi
** diferite.
Lectura propusă acum de Ernst Schulin, intr-un mo
ment eminamente bilanțier, denotă acuitate și transpa
rență. Cu un efort admirabil de cuprindere, autorul caută
a ține seama de o vastă, biseculară tradiție istoriografică,
alături de nevoia reexaminării faptelor înseși. Registrul
fenomenologic și reflecția subiectivă se întretaie mereu,
28 AL. ZUB
în text, favorizînd o înțelegere mai deplină a întregului

proces. Relația dintre ele nu e doar complementară, ci și
tensională. Autorul le exploatează abil pe amînclouă,
construind o imagine de ansamblu coerentă și persuasivă.
Obiect și reflex istoriografie participă la aceeași realitate,
pe care Schulin o tratează atent, cu grija de a distinge
între conștiința ideologică a lumii studiate și propria sa
conștiință. Rezultă un tablou nuanțat, cu linii clare,
conceput în patru părți. După istoria istoriografiei relative
la Revoluția franceză (1), se prezintă desfășurarea revo
luției însăși în prima etapă (2) : revoluția stării a treia,
revoluția municipală, revoluția sătenilor, problema drep
turilor omului și a drepturilor civice, adunarea constitu
antă și cea legislativă, războiul și căderea monarhiei. O
incursiune în „preistoria Revoluției14 (3) dă ocazia unor
analize de istorie social-economică, unor comparații cu An
glia, aprecieri despre marea dilemă a reacțiunii feudale și a
modernizării, despre chestiunea absolutismului nedeplin,
a burgheziei, clerului, impozitelor etc. O articulație im
portantă se dedică ideilor și mentalităților, în perspectiva
unei etiologii a Revoluției (experimentul american in
clusiv), cu o schiță a politicii și a ecourilor externe. Se
preiau sugestii valoroase de la Ph. Sagnac și chiar de la
H. Taine în direcția unei istorii a ideilor. Este, probabil,
partea cea mai bine articulată a lucrării. O „istorie cultu
rală a Revoluției44 se trasează în ultima parte (4), care
privește dezvoltarea fenomenului pînă la 1799, cu înfrun
tările dintre girondini, montagnarzi și alte grupări poli
tice, cu faza thermidorienilor și directoratului, la capătul
căreia se plasează marea aventură napoleoneană, care a
pus oarecum capăt Revoluției. Oarecum, fiindcă în sens
larg, prin schimbările produse în lume, ea nu s-a încheiat
nici pînă azi. Burke a avut dreptate, dezaprobînd-o, să
vadă în ea, de la început, „o pepinieră a viitoarelor revo
luții44. Oriunde în organizarea socială se pune la lucru
efectiv principiul discuției (parlamentare, partide, ziare,
minorități militante etc.), moștenirea acelei revoluții e
benefic prezentă, acționînd ca o paradigmă stimulatoare.
Nici un alt eveniment din istorie n-a înrîurit lumea într-o
asemenea măsură. Arborele libertății, reprodus pe supra-

copertă după tabloul lui Lessueur, a devenit de atunci,
alături de cocarda tricoloră, boneta frigiană ș.c.l., un
simbol al înnoirii în lumea modernă. Sinteza lui Schulin,
largă, luminoasă, e o bună introducere în problematica
respectivă, o „lectură111 incitantă pe seama căreia se pot
reconstitui mental atît evenimentele Revoluției franceze,
cît și urmările lor în cele două secole de istorie ’.
1 Cronica, XXIV, 1989, 20, p. 10, 9 : Marea Revoluție — o

sinteză la bicentenar.
IMAGISTICĂ, FRAGMENTARISM...
Dacă recent comemoratul bicentenar, spre deosebire de

festivitatea de acum un secol, n-a adus nici o expoziție
universală, nici un alt „turn Eiffel“, nici manifestarea
unei încrederi absolute în progres, el a avut tăria să reu
nească în incinta Sorbonei un mare număr de istorici
preocupați de studiul metodic al aceluiași fenomen. Sub
genericul Imaginea Revoluției franceze, un impunător
congres de rang mondial s-a ținut de curînd la Paris
(6—12 iulie 1989), în cadrul manifestărilor legate de bicen
tenar. Formula nu e întîmplătoare. în loc de o revoluție
monolitică („La Revolution est un bloc", spusese G. Cle
menceau), una și indivizibilă, după cum se dorea și
republica instituită atunci, se vorbește tot mai mult în
istoriografie de aspecte și etape, de ipostaze și particula
rități, de lipsa unui program unitar, de prezența aleato
riului în acel complex evenimențial, dar mai ales de
imagini, într-o vreme cînd imaginea deține un loc emi
nent în viața cotidiană și tinde să devină acaparatoare,
tiranică.
A urmări imaginea Revoluției franceze, mai bine spus
imaginile aferente, nu istoria ei, înseamnă și un fel de a
interpreta fenomenul. O lectură atentă la nuanță, specific,
particular etc. s-a impus în ultimul timp și trebuie să
vorbim chiar de o pluralitate de lecturi. Dacă nu putem
obține un contur ferm, în sensul clasic al istoriografiei,
compulsarea și analiza imaginilor, aparent incongruente,
poate conduce totuși la o înțelegere de ansamblu. O vastă
antrepriză, în același timp științifică și lucrativă, vine la
timp să sprijine acest fel de a scruta istoria prin imaginle

fixate in desen, tablou, caricatură etc. Dat fiind că ase
menea producte se adună în Franța, pe baza depozitului
legal, încă din secolul XVI, ele au putut fi organizate
pe videodisc într-un vast corpus (38 000 imagini), cu un
catalog în trei volume, care să faciliteze regăsirea, siste
matizarea și asocierea lor. O selecție de imagini urmează
a fi pusă la îndemîna oricui în cîteva tomuri publicate de
editura oxfordiană Pcrgamon Press. Totul anunță un
masiv aport imagistic la cunoașterea acelui fenomen, ale
cărui resurse cognitive se arată inepuizabile. Un tom
masiv, coordonat de Michel Vovelle, directorul institu
tului de resort, recurge la aceeași expresie : Les images
de la Revolution franfaise.
Imaginile au in adevăr elocvență și compun, dincolo de
multitudinea lor deconcertantă, un discurs relativ coerent
asupra momentului. Azi știm că înainte de a-1 decapita
pe Ludovic XVI, Revoluția l-a discreditat prin cari
catură. „La force du rire“ nu e o invenție recentă, cum
se poate lesne deduce din nenumăratele caricaturi revolu
ționare (Antoine de Baecque) sau contrarevoluționare
(Claude Langlois), strînse laolaltă și comentate de curînd,
tocmai în ideea de a face din imagine un izvor suplimentar
de înțelegere. L’image de la Revolution frangaise e și titlul
unei expoziții organizate la Muzeul din Quebec, cu sute
de stampe originale ce recompun epoca. Cartografia revo
luției, în plină expansiune și aceasta, joacă oarecum ace
lași rol, vizualizînd, plasticizînd cele mai aride cifre,
informații, momente.
Discursul asupra Revoluției franceze se nutrește acum
predilect din imagistică, adăugind în felul acesta la sur
sele de arhivă tradiționale o (nu tocmai) nouă posibilitate
de anchetă. Pe aceasta se sprijină și marile eforturi expo-
ziționale din anul bicentenarului. La Tuileries, la Centrul
G. Pompidou, la Sorbona, la Adunarea Naținală, momentul
Revoluției e resuscitat îndeosebi pe calea unei prodigioase
desfășurări de imagini. Două construcții speciale adună,
în grădina Tuileries, asemenea vestigii, mărturisind prin
însăși forma lor elanurile libertății. O vastă dioramă ani
mată și sonoră prezintă, în expoziția Memoire Longue,
32 AL. ZUB
cîștigurile Revoluției, pe cind imagini de sinteză reconsti

tuie pe un vast ecran momentul „1789“ sub formă de
călătorie. Comedieni, saltimbanci, dansatori evocă, cu
mijloace proprii, marile evenimente din acel sfîrșit de
secol. în alt colț de grădină, pe piste special amenajate,
se poate și dansa, pe arii de epocă, în ritmuri de acum
două secole.
O echipă de specialiști a compulsat apoi sub formă de
„panouri“ într-un somptuos volum imagini comentate sub
titlul Dix arts de revolution francai.se. în fine, lucrările
noului congres de specialitate ținut la Sorbona au fost
scoase în trei volume cu aceeași preocupare de a privilegia
documentul plastic : L’image de la Revolution frangaise.
Desigur, imaginea capătă aici un sens mai larg, de viziune,
percepție, reprezentare, perspectivă, reflex etc. și cores
punde intenției de a defini un amplu fenomen de istorie
universală, pe seama unor texte provenind din peste cinci
zeci de țări. încă un volum urmează a cuprinde rapoartele
finale, rezumate și indici. „Amploarea răspunsurilor la
apelul lansat mărturisește despre fecunditatea temei pro
puse. Deliberat largă și primitoare, deschisă spre toate
formele de recepție a ideilor-forță lansate acum două
secole de Revoluția franceză și spre recepția lor în imagi
narul colectiv al umanității, remarcă Michel Vovelle în
prefață, ea nu putea să nu aibă un larg ecou în comuni
tatea internațională a cercetătorilor. Ce țară din lume n-a
fost atinsă, într-un moment sau altul, de influența Marii
Revoluții ?“ în adevăr, această influență, nici azi înche
iată. a fost considerabilă și ea indică în ce măsură istoria
lumii poartă amprenta principiilor propuse la 1789. Difu
ziunea și propaganda revoluționară, iconografia momen
tului, imaginile europene și „exotice", „a citi, a vedea, a
asculta revoluția", iată formulări caracteristice pentru
noile anchete privitoare la acest fenomen.
Revoluția nu mai e un bloc, se înțelege, decît dacă
vorbim de principiile ei, structurate între timp monolitic.
Imaginile strînse și sistematizate în diverse moduri cu
ocazia bicentenarului evocă dimpotrivă aspecte disparate,
localisme, discontinuități, incongruențe. Ansamblul e con
tradictoriu și încă departe de un contur acceptabil. Ceea
ce s-a făcut consensual în ultimii ani e numai un bun

pas înainte. O literatură enormă, spectaculoasă, invită la
nuanțări de tot felul, nuanțări favorizate mai ales de dis
poziția critică și reflexivă a istoriografiei. Este o ten
dință lesne decelabilă și în artă, mai ales în cinematografie.
Revista Vertigo a consacrat un dens număr (4/1989) „ecra
nelor revoluției". Oscilînd între istorie și mit, amestecînd
mereu realitatea cu legenda, lunga serie de filme acom
paniază efortul științific de cunoaștere a fenomenului. O
memorie specifică recompune și aici, mai cu seamă aici,
imagini. Marseillaise, Bastille și alte simboluri apar ca
niște plurale, împreună cu Revoluția însăși, proteică,
polimorfă, care nu poate fi tratată la fel în metropolă sau
in provincie, în hexagon sau pe continent.
Imagini s-au adunat așadar de oriunde și ele recompun
oarecum o epocă de însemnătate decisivă. La Centrul
Pompidou, un forum le pune în evidență de o manieră
aparte. Fragmentate sau mărite, dispuse ingenios, ima
ginile Revoluției, nu mai puține de 1 200, acaparează un
ecran imens, evocînd în felul lor faptele acelui dece
niu care încheia, intempestiv, secolul XVIII. „Un mur
d’images“, o frescă audiovizuală, un mozaic în care măr
turiile de epocă se confruntă cu reprezentările de mai
tîrziu. O „mediatecă" expune apoi, în același forum,
cărți, presă, afișe, videodiscuri, documente sonore, toate
evocînd imagini caracteristice. O retrospectivă de 120
filme documentare și de ficțiune despre revoluții, contra
revoluții, revolte rurale și urbane întregește efortul evo
cator, îngăduind să se remarce comparativ cum fiecare
țară și-a tratat în imagini convulsiile istorice. în același
timp, un somptuos volum (Revoltes. Revolutions. Cinema.)
se pregătește sub îngrijirea lui Marc Ferro, reputat spe
cialist în domeniu. Sub titlul Images et symboles de la
Revolution ni se prezintă apoi o suită de afișe. Să mai
amintim că textele marilor scriitori și comentatori ai
Revoluției au fost sistematizate conceptual de Institutul de
Limbă Franceză printr-un dispozitiv electronic (Frantext)
pus la punct de E. Brunet : teme, personaje, citate, ima
gini, fapte etc. O interogație telematică se poate realiza
astfel cu profit, deocamdată pentru perioada 1770—1815,
34 AL. ZUB
întregul corpus de texte despre Revoluția franceză urmînd

a fi computerizat ulterior.
Adunarea Națională, prezidată de Roland Fabius, a
crezut că nu poate lipsi nici ea de la manifestările bicen
tenarului. Ea a organizat o expoziție proprie, spre a pune
în lumină moștenirea politico-juridică a Revoluției.
faut faire un eloge de l’abstraction des droits“, recomandă
Mona Ozouf. Sensul dominant al Revoluției din 1789 e
acela — echilibrat, prudent — pe care socialiștii la putere
îl atribuie acestui eveniment auroral, de la care se și
revendică în principiu. Un mesaj se desprinde mai cu
seamă din multitudinea evocărilor, un mesaj consonant
cu experiențele traversate între timp de omenire : nimic
nu e definitiv cîștigat, totul stă sub semnul interogației,
totul se redobîndește prin luptă. Drepturile omului pot
regresa oricînd fără vigilența critică și militantă a noilor
serii de republicani. Democrația cere educație și cultură.
Ea presupune în același timp atașament față de un sistem
de valori, la forjarea căruia Revoluția franceză a contri
buit esențial.
Remarcabilă e această concentrare de energii asupra
unui proiect de mare forță simbolică. Entuziasmul ani
versar se conjugă aici cu distanța critică, impusă nu nu
mai de o istoriografie bicentenară, dar și de noile expe
riențe istorice, îndeosebi de mutațiile produse în ultimul
timp. Accentul cade ferm pe moștenirea ideologică, pe
acel corp de idei care a făcut ca valorile democrației să
progreseze și ca Revoluția de la 1789 să devină un moment
fondator, o matrice la care se cuvin raportate evoluțiile
ulterioare. O listă selectivă de cărți (Aux livres citoyens !)
tinde a satisface curiozitatea marelui public, consemnînd
evenimente politice, biografii, studii regionale, aspecte de
istorie culturală și mentalități. Nimic nu pare a fi rămas
în afara interesului. Oameni, idei și legate se reflectă sui
generis în această bibliografie.
Penser la Revolution frangaise e formula ce s-a impus,
prin F. Furet, și ea constituie deja un cuvînt de ordine.
Simpla restituție de fapte, oricît de necesară și oricît de
utilă în sine, nu ajunge. Faptele se cuvin „citite", puse în
context, interpretate. Un istoric leagă Revoluția de astro
LA SFtRȘIT DE CICLU 35
logie (J. Aime). Un altul îi explorează convulsiile iacobine

pentru a sugera cum se poate ieși dn teroare (B. Baczko).
Reflecții despre fenomenul revoluționar subscriu apoi
J. Davignaud, P. Gamarra, B. Beck, R. Dadoun, D. De-
santi, M. Soriano, A. Bourseiller, la care se adaugă F. Fu-
ret, deja amintit, Mona Ozouf, Claude Mazauric ș.a. Fe
nomen divin, mecanism social sau complot diabolic ?
Louis Damenie și-a pus din nou întrebarea, pornind de la
Michelet, Barruel și Cochin, în timp ce Furet însuși pleacă
do la Quinet spre a defini iacobinismul și posteritatea
acestuia, „stingă1* franceză, pînă la jumătatea secolu
lui XIX. Jean Dumont n-a ezitat să răspundă în felul său,
punînd Revoluția sub semnul sacrilegiului, ca fenomen
esențialmente anticreștin și totalitar. Au fost studiate
căile ideologice, idealurile și conflictele (E. Guibert),
valoarea legatului respectiv (Claude Mazauric), analogia
eu experiența americană (G. Gusdorf), raportul dintre
revoluție și contrarevoluție (St. Rials), nota de ansamblu
a istoriografiei respective fiind (în linia lui Tocqueville)
efortul de a problematiza. Studiile de impact, cele de
istorie locală și regională, figurile de plan secund și cele
pe care istoria le-a ocultat cu bună știință mobilizează
acum interesul cercetării. F. Furet, de pildă, a urmărit,
împreună cu R. Aron ș.a., influența marii Revoluții asu
pra Europei în secolul XIX și a insistat cu temei asupra
limbajului ca instrument de forjare a noilor legitimități.
Recunoscînd însemnătatea decisivă a ideilor puse în joc
la 1789, el insistă asupra exceselor și nu ezită să vorbească
de tragedia revoluției. Mitizată de iacobini, aceasta tre
buie supusă în fine unei cercetări sistematice, obiective,
menite a deosebi între act și reflectarea lui în spirite,
realitatea de simpla aspirație. Chiar și M. Vovelle, situat
mai aproape pe discursul „clasic", a trebuit să recunoască
în Revoluție „un tozirbillon des images et des mots“, iar
E. Guibert-Sledziewski o declară „scandale fon.dateur“.
Se admite tot mai mult, cu P. Chaunu în frunte, că unica
schimbare valabilă e aceea care se produce în conștiințe.
Purificarea prin violență rămîne o iluzie pe care nici o
revoluție n-a putut-o evita (R. Rolland, A. France etc.),
iar în ce privește Revoluția franceză, ea suscită încă o
36 AL. ZUB
vie dispută, ba și polemici care țin trează opinia publică,

în radicalismul ei, aceasta a mers pînă la instituirea unui
nou timp, a unui nou calendar, care nu s-a putut impune
totuși. Dilema era formulată disjunctiv („vivre libre ou
mourir“) și ea persistă pînă azi în spațiile angajate tardiv
pe calea modernizării.
Difuziunea și semnificarea ideologiilor și simbolurilor
revoluționare de la 1789, contribuția acestora la formarea
unui imaginar politic, se reflectă în expozițiile organizate
pentru bicentenar. La Grand Palais, exponatele pun
Revoluția franceză în legătură cu Europa timpului. în
altă parte, se prezintă un colecționar de artă (J. L. Sou-
lavie) din aceeași epocă. Turnul Eiffel și expoziția uni
versală din 1889 fac, la rîndul lor, obiectul unei expoziții
de real interes, ca reconstituire a unui moment de seamă,
în capela Sorbonei, o alta reunește exponate privind
Revoluția franceză și lumea spaniolă. O expoziție tem
porară evocă apoi, în parcul Villette, rolul savanților,
de la salonul Doamnei Condorcet la campania din Egipt,
punînd în lumină o dimensiune mai puțin cunoscută a
Revoluției.
O inițiativă în curs de realizare se cade încă a fi citată,
acel corpus arhivalic de un milion de pagini editat de
Colin Lucas, corpus adunînd mai tot ce este esențial
pentru cunoașterea perioadei : Les archives de la Revo
lution frangaise. în același timp, o „bancă de date“ siste
matizează electronic, la Belfort, înseși manifestările de
oriunde legate de acest bicentenar.
înainte de orice, bicentenarul înseamnă însă două se
cole de istoriografie, secole care au modificat mereu ima
ginea (un plural ar fi aici preferabil) și reclamă bilanțuri
critice. Congresul de la Sorbona a fost poate manifestarea
cea mai prestigioasă, căci a reunit sute de analiști și mii
de participanți la dezbateri. Mai specific împrejurării e
totuși marele Forum de la Centrul Pompidou, căci oferă
milioanelor de vizitatori imagini dintre cele mai variate,
spre a sugera oarecum „un fenomen atomizat, un concert
cu multe voci“, o polifonie în care oricine poate regăsi
propria imagine asupra Revoluției. Nu este exagerat a
crede că s-au obținut astfel efecte caleidoscopice, că Re
voluția franceză apare acum ca un imens, complicat și

proteic puzzle, în care analiștii își exercită spiritul critic,
capacitatea de a ridica edificii pe care le știu dinainte
provizorii. între nevoia de certitudini, mereu afirmată,
și controversele care amenință orice edficiu, slujitorii
domeniului par să fi ales momentan o soluție ce privile
giază imaginea, limbajul plastic.
Folosite cîndva mai ales ca ilustrații la text, imaginile
tind să devină o sursă autonomă. Ele implică lecturi și
metodologii pe seama cărora se așteaptă o mai bună cu
noaștere a imaginarului politic și a mentalităților legate
de fenomenul revoluționar. Imaginea a fecundat cel mai
adine memoria colectivă și rolul ei e încă în expansiune.
Gravuri, stampe, tablouri, ilustrații de carte, caricaturi
formează deja un corpus enorm pentru perioada în dis
cuție, subliniind funcția politică și formativă a vizualului.
„Le coeur du peuple suit ses yeux“, spusese încă Rousseau,
iar „pedagogia
* 4 napoleoniană pornea de la același primat
al sensibilului, legînd credința de privire. Embleme, co
carde, veșminte, serbări populare, spectacole, totul indică
o nevoie presantă de substituire a imaginarului legat de
vechiul regim. Consemnînd, celebrînd, satirizînd, imagi
nile transformă. Dar ele participă în același timp la cu
noaștere și nu ne mai mirăm astăzi că F. Braudel a refăcut
Structurile cotidianului pe seama unei „vînători de ima-
gini“. Din juxtapunerea, din țesătura, din montajul aces
tora rezultă impresia pe care istoricul o propune.
în ce privește Revoluția franceză, impresia de ansamblu
se înfiripă dintr-o multitudine de surse, între care ima
ginile încep a juca un rol mai de seamă. Editînd Revolu
tion frangaise. Images et recit (5 voi., 1988), Michel Vo-
velle ne previne asupra complexității fenomenului, ca și
asupra contribuției progresive a limbajului vizual la de
finirea lui. Forța imaginii, așa cum o revelează tot mai
mult artele plastice, e o realitate de care studiul trecu
tului se resimte tot mai mult. în cazul de față, apelul la
imagini, figuri, episoade trădează poate și o dorință de a
escamota polemica în jurul marii teme. Nu e, desigur,
o simplă eschivă, nici o simplă dispersiune în anecdotică
38 AL. ZUB
și fragmen țarism. Imaginile participă la tablou și favori

zează, cu noi elemente, înțelegerea de ansamblu. Istoria
în imagini, cu care ne-a deprins cîndva erudiția, cunoaște
un complement necesar în căutarea de imagini în istorie.
Exemplul Revoluției franceze, așa cum îl prezintă mani
festările bicentenarului și mai ales istoriografia, e unul
dintre cele mai ilustrative sub acest unghi 11
1 România literară, XXII, 1989. 36, p. 19.

REVOLUȚIA ȘI STUDIILE DE IMPACT
O „mare temă“ a istoriei, cum e Revoluția franceză,

comportă desigur un interes permanent. Ea îl suscită cu
at'ît mai mult acum, în anul cînd se împlinesc două se
cole de la proclamarea principiilor sale. Se poate deduce
aceasta din multitudinea impresionantă a manifestărilor
ocazionate de bicentenar. Colocvii, simpozioane, congrese,
dezbateri în presă și la radio-televiziune, piese de teatru
anume puse în scenă, articole și studii revuistice, cărți de
specialitate și de popularizare, expoziții muzeistice și de
artă, reconstituiri de tot felul, iată — incomplet, desigur —
spectrul acțiunilor întreprinse în diferite puncte ale glo
bului și mai ales în spațiul francez. „Hexagonul “ mobili
zează în chip firesc cea mai mare atenție, dar planeta
întreagă e, în fond, de cîțiva ani, martora unor inițiative
de valorificare și valorizare a marilor evenimente din 1789.
Ce rol au jucat ideile respective în lumea din afară ?
Studiile de impact au dobîndit în zilele noastre notorietate
mai ales în spațiul tehnologiei și al transformărilor eco
nomice. Relația dintre aceste domenii, știință și societate
aflîndu-se în plină, intempestivă schimbare, se înțelege
că ea determină o extensie de cadru ce angajează întreaga
viață socială. Nu e vorba însă decît rareori de aspectul
diacronic al lucrurilor. Studiile despre istoria unui impact
sau a altuia sînt încă timide, ezitante, deși cunosc în ulti
mul timp o semnificativă dezvoltare. Cît privește Revolu
ția franceză, două curente, două mișcări se întîlnesc inevi
tabil în acest fel de studii : mișcarea dinspre Atlantic,
40 AL. ZUB
contagioasă, dinamică, structurînd societățile întîlnite în

numele noului discurs politic ; mișcarea internă a fie
cărei societăți, care înseamnă un amestec variabil de
tradiție și impuls novator. Coloratura locală a mișcării
respective diferă, desigur, ponderea tradiției și a impul
sului spre înnoire nu e nicăieri aceeași. Cel mai adesea e
vorba de o luptă pentru eliberare națională, însă nevoia
de schimbări sociale e de asemenea prezentă, în grade
diferite, pretutindeni. Ce se întîmplă la întîlnirea dintre
aceste mișcări locale și valul ideilor noi, venit dinspre
Apus, iată ce vrea să înțeleagă și să explice istoriografia
preocupată de problema impactului Revoluției franceze.
Se poate spune că asistăm, studiind un atare impact,
la un eveniment interdiscursiv“, după expresia lui Jiirgen
Link. Un discurs lăuntric, forjat pe seama realităților
locale și în legătură cu un context geopolitic, se întîlnește
cu un discurs venit din afară, politico-ideologic prin exce
lență, discurs capabil a produce un șoc și a determina
reacții pe măsură în mediul de impact. Bibliografia stu
diilor de acest fel este deja enormă. Se pot invoca, de
pildă, numeroase studii relative la spațiul germanic, unele
foarte recente. Să amintim numai La Revolution franpaise
vue par Ies Allemands, volum îngrijit de Joel Lefebvre,
alături de La reception de la Revolution francaise dans
les pays de langue allemande (19871 și de altele două (Sie,
und nicht wir, 1989), referitoare la impactul Revoluției
asupra nordului germanic, volume îngrijite de Arno Herzig
ș.a. Un colocviu internațional pe aceeași temă a avut loc
în Berlin, cu ocazia bicentenarului, iar un altul referitor
la Europa centrală și de sud-est a fost organizat de
INALCO. Sub același unghi trebuie luat în seamă si un
volum colectiv scos de Hans Pegler ș.a., Karl Marx, Euro
pean socialism and the French Revolution (1989). Perspec
tiva e critică, tendința de a dizolva vechi clișee interpre
tative apărînd ca un semn caracteristic în mișcarea actuală
de idei.
în ce privește un alt spațiu vecin cu „hexagonul14,
Chr.-Marc Bosseno și altii au făcut să apară un dens volum
sub titlul Immagini della libertă : l’Italia in rivoluzione
(1988). Dinspre Anglia, fenomenul nu e mai puțin supus
analizei, mai ales că de două secole modelul francez se

opune polemic celui britanic, alimentînd o întreagă „lite
ratură", de la critica lui Ed. Burke pînă la recentul
congres mondial de la Sorbona.
Unele studii privesc continentul întreg. Este cazul
bogatei culegeri L’influence de la Revolution frangaise sur
l’Europe du dir-neuvieme siecle, publicată de F. Furet și
R. Aron. Un congres special, organizat de Asociația isto
ricilor europeni (Forte dei Marmi, mai 1989), se referă la
același spațiu, explorat sub unghi istoriografie. De poloni,
români și ruși se ocupă, într-un incitant studiu comparativ,
C. Durandin (Revolution ă la franțaise ou ă la russe, 1989),
în timp ce o culegere de studii, publicată la Iași, sub egida
Universității, caută a defini mai de aproape raportul
dintre La Revolution francaise et Ies Roumains (1989),
urmărind impactul, imaginile, interpretările produse în
spațiul respectiv.
Numeroase sînt apoi studiile comparatiste franco-
americane pe această temă, ale cărei resurse par inepui
zabile. Aiunge să cităm analiza lui G. Gusdorf, Les revo
lutions de France et d’Amerique (1988), cu un subtitlu
indicînd clar opțiunea autorului : „la violence et la sa-
gesse“. Spațiul asiatic n-a rămas nici el în afara acestui
tip de investigații. Se pot aminti, între altele, studii despre
impactul Revoluției franceze în Turcia (B. Lewis), în Ja
ponia (Kenji Kawano, Shinya Ida), China (Zhilian Zhang).
Ele privesc, firește, destinul ideilor emise la 1789 în zone
cu tradiții foarte diferite, destin pe care o întreagă istorio
grafie caută astăzi a-1 defini. Căci ideile în cauză au contri
buit esențial la structurarea lumii moderne și continuă să
exercite o anume influență, mai ales în lumea a treia.
A. Soboul, J. Godechot, Alfred Cobban, B. Lewis, Robert
Palmer au pregătit terenul pentru astfel de studii, alături
do numeroși alți istorici, între care N. lorga trebuie
amintit îndeosebi, ca unul care a premers multe interpre
tări astăzi în voeă. E destul să parcurgem marea biblio
grafie publicată de A. Martin și G. Walter (6 vol.) sau pe
aceea subscrisă mai recent de R. J. Caldwell (2 vol.) cu
privire la Revoluția franceză pentru a sesiza amploarea
impactului și dificultatea de a cuprinde fără rest ansam
42 AL. ZUB
blul. Asemenea studii au devenit atît de numeroase incit

s-a simțit necesitatea de a le înscrie pe ordinator, la un
centru anume creat în Franța, la Belfort, pe cînd pro
grame speciale caută să ordoneze textele de bază și ima
gistica Revoluției franceze. Experiența e fără precedent.
Nici un fenomen istoric, nici un eveniment n-a fost explo
rat cu atîta insistență, atît de complet și cu atîta parti
cipare emotivă pînă astăzi.
Istoria ultimelor două secole îngăduie să se vadă
destul de limpede lupta, încă neîncheiată, între reformism
și revoluție, luptă pe care Burke și Barnave au sesizat-o
de la început, pe cînd Revoluția franceză se afla în plină
desfășurare. S-a vorbit, cu temei, de „expansiunea revolu
ționară a Franței în lume" (J. Godechot). Revoluția s-a
extins în cele două secole, pînă în clipa de față, desigur
limpezită, filtrată, redusă la nucleul tare al ideilor, ceea
ce a făcut să se propună „un immense eloge de l’dbstrac-
tion des droits“ (Mona Ozouf). Un colocviu s-a ținut, la
Grenoble chiar pe această temă : Les droits de l’homme et
la conquete des libertes (1988). Aproape că nu există un
colț de planetă unde ideile respective să nu fi pătruns și
lucrat mai mult sau mai puțin.
Revoluția franceză n-a prins de altfel contur din haosul
evenimențial decît treptat. F. Braudel a susținut chiar
că abia după un secol acest contur a ajuns să fie oarecum
coerent, închegat, capabil să spună ceva despre marile
schimbări din deceniul revoluționar. Pe măsură ce ne
depărtăm de Revoluție, observă același mare istoric, ea
își pierde capacitatea de a influența. Tot mai mult se
caută în experiența respectivă corpul do idei, așa cum
acesta s-a decantat în timp. Un asemenea mod de a privi
lucrurile cheamă în minte o reflecție proustiană : „La
realite ne se forme que davs la memoire". Se poate spune
că Revoluția franceză se definește și acum comparată
cu taborismul, cu mișcarea anabaptistă, cu „glorioasa
revoluție" britanică ș.c.l. — drept, „marea revoluție", ca
în sinteza Les mythologies revolutionnaires (1987) a lui
Abel Poitrineau, unde „utopia și moartea" fac, de-a
lungul istoriei, un tandem semnificativ.
Studiile de impact înlesnesc o anume deplasare de

accent de la metropolă spre provincie și spre lumea din
afară. S-a spus chiar că sub privirea străinului „istoria
Revoluției se provincializează“ (D. Voronov). Este o istorie
chemată a ține tot mai mult seama de realitățile locale,
particulare, întîlnite de ideile în cauză pe continent și în
toată lumea. Declarînd libertatea și egalitatea ca principii
universal valabile, Revoluția franceză a făcut să se reverse
în afară noțiuni abstracte, care la interferența cu un mediu
sau altul au produs tensiuni și compromisuri demne de
luat în seamă. Un fenomen de difracție se întîmplă de
fiecare dată la întîlnirea cu alteritatea social-culturală.
A stabili unghiul devierii, modalitatea adaptării, modi
ficările produse în noul mediu, e sarcina celui care îi
urmărește impactul.
Se poate afirma că studiile pregătite cu ocazia bicen
tenarului comportă o dublă tendință : una de cunoaștere
a înseși mecanismelor revoluției ; alta de stabilire a efec
telor ei. Amîndouă asigură un substanțial aport cognitiv.
Iar dacă prima e încurajată de orientările mai noi ale
științei, de sociologie și antropologie mai ales, cealaltă
implică stimuli din partea studiilor de impact, întreprinse
în alte discipline. Și una și alta contribuie la modificarea
imaginii de ansamblu '.
’ Cronica, XXIV, 1989, 39, p. 7,

..A LA FRANQAISE OU Â LA RUSSE“ ?
împlinirea a două secole de la Revoluția franceză a

resuscitat, ani în șir, o problemă asupra căreia s-a scris
deja enorm. Prin amploarea consecințelor produse, practic
inepuizabile, ea continuă să focalizeze interesul istorio
grafiei, dînd loc la revelații și interpretări noi. Se admite
acum că revoluția în cauză constituie doar manifestarea
locală cea mai spectaculoasă a unui fenomen de anvergură
mondială, ale cărui reverberații, active și fecunde, le
resimțim încă. Inventarul preocupărilor din ultimii ani
în legătură cu aceasta (cărți, studii, congrese, colocvii,
„mese rotunde", expoziții, filme etc.) abia se prelucrează
acum cu ordinatorul. Unele privesc direct istoria noastră
și contextul ei geopolitic.
Cu puțin timp în urmă apărea la Paris culegerea de
studii privind imaginea Franței revoluționare în Europa
centrală și de sud-est, publicată de istoricul Georges
Castellan, volum ce reunea lucrările unui substanțial co
locviu pe această temă ’. Editorul avea grijă să precizeze,
în perspectiva bicentenarului, că această moștenire este
importantă nu prin evenimente, contradictorii și discu
tabile, ci prin ideile, principiile puse la lucru în mai toată
lumea. într-un moment cînd Imperiul otoman dădea
semne de oboseală, iar puterile de pe continent se stră
duiau să asigure un nou echilibru geopolitic, explozia
revoluționară de la Paris a pus în mișcare tripla deviză
11 L’Image de la France revolutionnaire dans les pays et Ies

peuples de l’Burope Centrale et du Sud-Est. Colloque international,
13—15 octobre 1988, Paris. 1989. 240 p.
ce avea să se impună peste tot ca program ideologic.

Cîteva texte de caracter mai general (V. N. Vinogradov,
G. L. Arch) se adăugau celui subscris de coordonator
pentru a defini impactul respectiv în acel spațiu. Un altul
căuta să circumscrie imaginea Revoluției franceze în
societatea românească (N. Liu), în timp ce cîteva texte
raportau același fenomen la spațiile albanez, grec, sîrbo-
croat, sloven, ungar, boem, polon, turc. Anchetă largă,
nu și completă.
Un important pas mai departe, restrîngînd însă ana
liza la poloni, români, ruși, în sfera acelorași idei, face
Catherine Durandin în volumul cu titlu dilematic : Revo
lution ă la franțaise ou ă la russe 2. Restrîngerii de spațiu
îi corespunde însă o extensie în timp, autoarea antamînd
fenomenul revoluționar într-un cadru cronologic mai am
plu, cu referire mai ales la jumătatea secolului XIX.
Un mai vechi proiect, început cu studii asupra poporanis
mului (în sens de narodnicism) se înfiripă astfel pe seama
ideii de revoluție în Europa centrală și de sud-est, acolo
unde modelul francez a cunoscut, la contactul cu realitățile,
semnificative distorsiuni, pînă la a i se opune un model
de factură rusă. Un atare studiu, beneficiind de o bună
stăpînire a cîmpului faptic și de cuvenitul aparat con
ceptual, era în sine util. Dar se vădea cu atît mai oportun
în anul cînd lumea celebra pretutindeni două secole de
la Revoluția franceză.
Căci marea Revoluție nu înseamnă doar momentul 1789,
marcat de liberalism, nici doar momentul 1793, caracte
rizat prin teroare, ci se prelungește mult în secolul XIX,
sub diverse forme, ceea ce i-a făcut pe unii să considere
toate aceste convulsii și prefaceri ca „un bloc“ sau măcar
să le abordeze într-o semnificativă succesiune cauzală,
cum s-a făcut, de la Barnave la Godechot, de atîtea ori.
Astăzi nu mai satisface sintagma „revoluție europeană41,
propusă de contemporanul Barnave, nici măcar aceea de
„revoluție occidentală44, sugerată de A. Comte, ci e nevoie
2 Catherine Durandin, Revolution ă la franțaise ou â la

russe. Polonais, Roumains et Russes au XIX' siecle, Paris, PUF,
1989, 346 p.
46 AL. ZUB
de una mai amplă, care să cuprindă și fenomenul ameri

can, așa cum a înțeles să prezinte lucrurile deja N. lorga
la începutul secolului nostru și cum se admite astăzi în
deobște. J. Godechot folosea chiar expresia de „revoluție
în lanț44 pentru perioada 1770—1848, fenomen stînd sub
semnul liberalismului, ca doctrină a unei burghezii în
ascensiune și în exercițiul puterii3. Robert Palmer n-a
ezitat să-i atribuie un caracter și mai amplu în The World
Revolution of the West (1954).
Noul text subscris de Catherine Durandin se pla
sează în aceeași perspectivă, anunțată oarecum într-un
studiu mai vechi, Les avatars du roumanisme (1983). A
sesiza la jumătatea secolului XIX european deruta și
triumful, iată ce și-a propus autoarea. Deruta e aceea, a
intelectualilor ieșiți din șocul Restaurației, încă încrezători
în suveranitatea poporului și alte frumoase formule, într-o
țară ce se știa depozitară a unui legat democratic, în con
trast cu despotismul oriental. Se uitase că La Fayette a
vorbit peste Ocean și de un „despotisme oriental â la
franșaise44. Revoluția trebuia deci înfăptuită de acum
înainte. Cît privește triumful, el se referă la intelighenția
rusă, care descoperea concomitent că „barbaria44 ce i se
imputa din afară nu era definitorie pentru identitatea ei.
Desigur, țarismul oprima societatea civilă, dar aceasta
dădea semne de resurecție, ne asigură ideologii poporanis
mului, îndeosebi Herzen și Bakunin, de care autoarea s-a
apropiat cel mai mult. Impasul în care se găsea lumea
franceză nu privea deci Europa toată. La Londra, o expo
ziție universală atesta din contra speranță și încredere în
progres, iar la cealaltă margine a continentului, spre est,
noi forțe sociale se angajau în luptă, sub semnul aceleiași
încrederi în mai-binele social. J. Michelet a știut să ob
serve aceasta în conduita numeroșilor tineri veniți la
studii în metropola de pe Sena. Atenția analistei se în
dreaptă deopotrivă spre V. Hugo, E. Quinet, Proudhon :
un vizionar, un liberal și un anarhist, toți trei definind
cumva atitudinea franceză față de viitor. Ce era de făcut ?
3 J. Godechot, Les revolutions, 1770—1799, Paris, 1S70, p. 6.
Interogația lui Cernișevski, fie și sub formă romanescâ,

era semnificativă pentru fervoarea optimistă a unei în
tregi categorii de militanți ai progresului, de apostoli ai
schimbării, ai noii pedagogii sociale. Deosebirea de tonus
față de intelectualii francezi, dispuși a trata cu puterea
(Proudhon) sau retrăgîndu-se pur și simplu (E. Quinet,
V. Hugo), e frapantă. Semnificativă apare și înclinația
unor apuseni de a regăsi în experimentele americane o
sursă revitalizantă. Se caută noi modele, se provoacă la
lucru conștiința critică. Autoarea nu ezită să compare
momentul postpașcptist din secolul XIX cu momen
tul ’68 din secolul nostru, cînd intelectualii francezi s-au
văzut ispitiți concomitent spre extremele cardinale repre
zentate de America și de Rusia. Se ia în calcul și o a treia so
luție, utopică, bascularea spre noua lume în emergență, a
cărei notă distinctivă ar fi o modernitate aparent străină de
ideologiile trecutului. în fond, ca și acum un secol și
jumătate, această lume franceză își caută identitatea și
manifestă aceeași tendință de balans între liberalism
și socialism, ca și ispita unei formule mediane. Cum se
oglindea ea în intelighenția rusă ? Cum se definea, la
rîndul său — între țar, împărat și revoluție - Polonia ?
Cum se prezintă ,,discipolul român“ al ideologiei revolu
ționare ? Ultima chestiune e și cea mai amplu tratată în
volum. Altele se ocupă mai departe de revoluție și contra
revoluție în Franța pașoptistă, autocritica franceză și cri
tica rusă, intelectualii ruși între popular și național.
Curioasă, în viziunea autoarei, e contradicția dintre
starea de spirit a metropolei („la France s’ennuie“) și aceea
a tinerilor români veniți la studii. Dacă emigrația polonă
se afla în plină „cruciadă" recuperatoare, românii se
manifestau ca buni și entuziaști discipoli ai lui Michelet,
Quinet, Mickiewicz și altor spirite ce focalizau luarea-
aminte a noii generații. Dintre români, figura ce se dis
tinge în chip particular e aceea a lui D. Brătianu, pre
zentă peste tot, activă, stimulatoare. Felul cum privea
legatul Revoluției franceze arată că nu era un simplu
ideolog cețos, captivat de idei la modă, ci un spirit matur,
capabil a gîndi pe cont propriu un fenomen de mare
complexitate. Ca și Bălcescu, el sesiza dimensiunea mo
rală și filosofică a Revoluției. însemnătatea acesteia ar
48 AL. ZUB
consta mai ales în puterea de a dezvălui transcendentalul.

Căci „omul sporește pe măsură ce Dumnezeu se desco
peră în el“. Pe Michelet, dispus a se retrage după eșecul
Revoluției, nu ezita să-1 certe, stimulîndu-i voința de luptă
mai departe, implorîndu-1 să nu abdice de la un credo
salutar pentru umanitate. Figuri luminoase ale resurec
ției românești, precum Bălcescu, Alecsandri, Kogălniceanu,
C. A. Rosetti, I. Ghica, G. Barițiu, se perindă în această
carte, pe care autoarea însăși o definește ca eseu, un
eseu mustind totuși de informație precisă și desfășurînd
captivante analize de text. Revin insistent numele isto
ricilor pașoptiști Kogălniceanu și Bălcescu, prezentați ca
„produse ale școlii franceze41. Cîndva Catherine Durandin
s-a ocupat, sub același unghi, de Xenopol și lorga. Tenta
tiva de a integra, acum, discursul fondator de suveranități
naționale în acel universalism juridic aflat în plină expan
siune e un merit incontestabil al cărții.
Ideea de criză morală, de impas și decepție domină
aceste pagini de subtilă analiză a problemelor ce agitau
intelighenția la jumătatea secolului trecut. „Lumea a
ajuns la un impas și noi ne consumăm probabil în zadar
spre a căuta o ieșire prin adînci combinații teoretice11,
scria E. Quinet la 22 decembrie 1853. Decepția îndeamnă
pe de o parte la regîndirea ideii poporaniste, iar pe de alta
la a reconsidera istoria revoluției însăși, în lumina căreia
trebuie apreciat poporanismul în ansamblu. Demersul
întreprins acum e, în fond, un capitol dintr-o mai vastă
istorie a mișcării poporaniste în spațiul ideilor. în acel
spațiu, la un ceas de răspîntie și de criză, au poposit stu
dioșii români care au pus apoi bazele statului nostru
modern. Ei țineau de o „altă Europă11, una care se revendica
de la ideologia libertară și democratică a Occidentului, în
timp ce rușii, cu potențialul lor enorm, își impuneau des
chis alteritatea, manifestînd din capul locului o indepen
dență de spirit care îi plasează dincolo de eternul lamenta
polonez și de tînguioasa melopee românească. Linii abor
dează revoluția ă la franpaise, ceilalți într-un fel propriu,
întemeiat pe solidarități ce nu implică atîrnare. Rușii, în
această viziune, înfruntă lumea apuseană și resping mo
delul francez (Herzen, Bakunin etc.), în timp ce repre
zentanții popoarelor mai mici, românii de exemplu, se

complac în discipolat și obediență, întorcîndu-se apoi
repede la „jocurile ascunse ale diplomație?1, la compromis
și negociere. Dimpotrivă, un Bakunin nu vedea în revo
luția pașoptistă decît o comedie și recomanda întoarcerea
la realitățile populare, la adevăr și sinceritate. Firește, e
o perspectivă ce angajează destinul istoric al Rusiei în
ansamblu și care ne aduce aminte oarecum de reflecțiile
lui Herzen din De l’autre rive, la care autoarea trimite
de altfel insistent.
Nu se poate stărui acum asupra acestei perspective.
Ajunge să spunem că analiza propusă de Catherine Du-
randin e dintre cele mai pertinente în spațiul ideilor care
au structurat societatea modernă în Europa secolului
XIX și că reflecțiile privitoare la români, necomple
zente, sînt de natură a-i incita pe istorici la reexaminarea
întregului cîmp de fapte*4
1 Convorbiri literare, 11, 3—9 mai 1990, p. 8, 15; Revoluția

în studiu : variațiuni pe aceeași temă.
2. IMAGINI, DIFUZIUNE, ADAPTĂRI
„MARELE 1789“ LA ROMÂNI
Este de la sine înțeles că influența unui eveniment de

anvergura Revoluției franceze asupra unui alt spațiu
geopolitic și etnocultural comportă un interes aparte și
că tentativa de a-1 defini sub multiple unghiuri, fie și
incomplet sau provizoriu, e binevenită. La două secole
după eveniment și după atîtea studii apărute între timp,
se așteaptă poate ca o asemenea încercare să propună
un bilanț pentru zona carpato-danubio-pontică. Nu este
cazul. Sîntem mai degrabă ispitiți a da seama, pe cît
posibil, de soarta unui corp de idei într-un mediu diferit
de acela al emergenței sale, preferind a identifica teme
de un interes mai larg și a propune sonde revelatoare
într-o direcție sau alta. Asemenea inițiative s-au mai
produs, cum era și firesc, deoarece Revoluția franceză n-a
rămas închisă în „hexagon14, ci a devenit un fenomen
extrem de complex, care privește istoria lumii moderne
în ansamblu '. Hotarele ei s-au extins mereu, odată cu
cercetările respective. Studii destul de ample asupra
influenței exercitate există deja pentru diverse țări sau
regiuni, inclusiv pentru Sud-estul european2 și pentru
spațiul românesc3, dezmințind oarecum remarca lui
' J. Godechot, Les revolutions (1770—1799), Paris, 1970, p. 5—9.

2 N. lorga, La Revolution franpaise et le Sud-est de l’Europe,
Bucarest, 1933 : D. Djordjevic, Revolutions nationales des peuples
balkaniques, 1804—1814, Belgrade, 1965, etc.
3 O întreagă bibliografie la A. D. Xenopol. P. Eliade, N. lorga,
John C. Campbell, N. Liu etc. Vezi mai ales Germaine Lebel,
La France et les Principautes Danubiennes (du XVF siecle ă la
chute de Napoleon 1"), Paris, 1955.
F. Braudel că pe măsură ce ne îndepărtăm de Revoluția

franceză, aceasta pierde din influență, valoare, ecou4.
Proiectele anunțate în perspectiva bicentenarului indică
din contra un spor de interes, care nu e doar ocazional,
ci ține mai ales de faptul că „materia" în cauză oferă mari
șanse cercetării. Studiile întreprinse implică spații largi
și medii dintre cele mai diverse, într-o extensie care de la
1789 încoace n-a făcut decît să sporească. Ideea care s-a
impus tot mai mult în ultimul timp este că Revoluția
franceză nu trebuie considerată ca un fenomen izolat,
național, ci ca un episod dintr-o vastă mișcare ce a bul
versat Occidentul și a cuprins apoi, progresiv, mai toată
lumea 5.
Mărturiile documentare din țările române arată un
interes evident pentru evenimentele de la 1789, față de
care elita intelectuală și politică manifesta, alături de
curiozitate, o vie dorință de a le folosi pentru „binele pa
triei". Boieri sau clerici cu vederi liberale, ca acel episcop
de Argeș care citea Marea Enciclopedie sau ca un mic boier
moldovean care avea o întreagă bibliotecă „subversivă",
mai toate straturile sociale erau atinse de neliniștea schim
bărilor declanșate de Revoluție. Un Constantin Stamati,
„treti logofăt" și colaborator apropiat al domnitorului
A. Ipsilanti, lua chiar parte la Revoluție, editînd și o
gazetă pe cont propriu, la Paris, de unde comunica știri
despre evenimentele în curs6. Ce se aștepta de la ele la
București, la Iași, la Brașov, la Cernăuți ? Și ajungînd
aici, pe o cale sau alta, ce deveneau ideile respective
intrînd în contact cu realități socio-psihologice atît de
sensibil diferite ? Consulii Republicii, emigranții francezi
ajunși în Carpați și la Dunăre, în căutare de azil, memorii
și corespondențe, precum aceea dintre Daniel Philippides
și Barbie du Bocage 7, evocă o atmosferă de confuzie, în
4 F. Braudel. Une lețon d'histciire, Paris, 1986, p. 164.
5 J. Godechot, op. cit., p. 5 ; Robert Palmer, The World
Revolution of the West, 1763—1801, în Political Science Quaterly,
March, 1954.
6 J. l.air, Em. Legrand, Documents inedits sur l’histoire de la
Revolution franfalse, Paris. 1872. p. 9—10.
7 Al. Ciorănescu, Corespondance de Daniel Demetrius Philippi
des et de J.-D. Barbie du Bocage (1794—1819), Thessalonique, 1965.
52 AL. ZUB
care totuși speranța își făcea loc, timidă, iar ideile de

înnoire începeau să capete un contur mai limpede în
perspectiva acomodării cu schimbările de pe continent.
Nimic mai semnificativ decît acel schimb de scrisori, pe
teme sociale, urmat între Mitropolitul Veniamin Costache
al Moldovei și un boier luminat ca Vasile Mălinescu în
primii ani ai secolului XIX, scrisori ce țin de o în
treagă atmosferă favorabilă schimbării și de un spirit ce
nu putea fi însă „revoluționar11 decît raportat la tendința
spre imobilism a clasei dominante 8. Semnificativ e totuși
faptul că o parte din această clasă devenise oarecum per
meabilă la noile idei, prin lecturi și călătorii, prin discuții
cu diverși mesageri ai societății apusene9. Un „orizont
de așteptare11 favorabil renovației se contura progresiv în
structurile mijlocii, ca și printre marii boieri, iar agitatorul
iacobin Hortolan credea, la 1795, exagerînd desigur, că „il
n’y a qu’une voix qui est pour la Republique frangaiseu și
că se cunoșteau aici foarte bine acele Droits de l’Homme pe
care emisarii Revoluției le răspîndiseră pretutindeni10.
Se cînta în cafenele La Carmagnole, iar acel refren din
Vive le son du canon devenea pentru omul de rînd filfison,
cu sens ironic la adresa agenților lumii noi ”, E o mare
distanță între entuziasmul produs de noile idei la unii
boieri legați de Occident (Revoluția, ne asigură vice
consulul Parant de la Iași, „n’est pas absolument sans
12 și mici cărturari ca Dionisie Eclesi-
charmes“ pentru ei) 8910
11
arhul, care nu vedea în decapitarea lui Ludovic XVI
decît o pedeapsă pentru că stricase moravurile țării13.
Revoluția era interpretată astfel în sens conservator, ca
8 Cf. G. Georgescu-Buzău, Spiritul revoluționar dinainte de

1848 în Tara Românească si Moldova, în Viata românească, Bucu
rești, I, 1948, nr. 2, p. 124—144; nr. 3—5,'p. 188—205; nr. 7,
p. 273—299.
9 Cf. Ariadna Camariano, Spiritul revoluționar francez și
Voltaire în limba greacă și română, București, 1946. ,
10 Documente Hurmuzaki, XIX, 1, p. 759.
11 N. lorga, Histoire des relations entre la France et Ies
Roumains, Paris, 1918, p. 130.
12 Documente Hurmuzaki, II, supl. I, p. 183.
13 Dionisie Eclesiarhul, Hronograf, 1764—1815, ed. D. Bălașa,
N. Stoicescu, București, 1987, p. 94.
LA SFIRȘlT DE CICLU 53
un avertisment pentru acei compatrioți care înclinau spre

schimbări intempestive. Sub acest unghi, clericul se întîl-
nea cu un Alexandru Calfoglu, boier conservator ce-i
condamna pe tineri ca „elevi ai filosofilor14, reproșîndu-le
dogma ateistă și „ideile franceze4414.
Pare evident efortul de acomodare cu ideile în cauză,
adesea ajustate pe măsura realităților românești. Chiar
și condamnată de plano, Revoluția franceză devenise un
reper necesar pentru proiectele forjate în spațiul româ
nesc. Caracteristic, deși atît de straniu, e acel proiect
de „republică aristo-dimocraticească44, de sursă aristocrată
(Dimitrie Sturdza), cu care debuta noul secol, proiect în
care se încerca o reconciliere a modelului francez cu
cel britanic 1S.
între asemenea atitudini și un liberalism împins une
ori pînă la limită, nuanțe diferite se degajă din textele
„revoluționare44 consemnate în epocă (broșuri de propa
gandă, diverse apeluri, acel Discours de l’eveil des peuples
al lui Carnot, care a circulat si în traducere etc. 16, și din
textele programatice emise de ideologii locali. Analiza poli-
togramelor produse în țările române pe seama unei atare
influente, oricît de relative, a dus la concluzia că între
principiul revoluției și reformism e o relație ambiguă,
contradictorie, fluctuantă, care se cuvine a fi studiată
cu atentie17. Texte anonime din 1796 și 1799 motivau în
Moldova dreptul la revoluție ca ultima ratio („că alt
chip nu ne-a mai rămas44), iar un altul din 1804 amenința
direct cu acel „cuget al nesupunerii frantozești44, în care
divanul domnesc sesiza, alarmat, „cuvinte de îngrozire44,
însă apelul Ia revoluție, în asemenea texte, era mai curînd
un duel verbal, un joc strategic pe care spirite conserva
14 N. lorpa, Idees et formes litteraires franțaîses dans le Sud-

Est de l’Eurove. Paris. 1924. r>. 60.
15 Cf. Emil Vîrtosu, Nanoleon Bonaparte și proiectul unei
„republici aristo-dimocraticești" in Moldova în 1802, ed. II, Bucu
rești. 1947.
16 N. Liu, Ideea continuității si spiritul revoluționar francez
în crearea modelului de republică română, în Muzeul național,
București, V. 1981. p. 218.
17 V. Georrescu, Istoria ideilor politice românești, Miinchen,
1987, p. 103—124.
54 AL. ZUB
toare ca Naum Rîmniceanu sau Dionisie Eclesiarhul, cle

rici amîndoi, nu ezitau să le condamne ca surse de anarhie.
Totuși Naum a sprijinit, se știe, revoluția din 1821, deși
îl dezavua pe șeful ei, Tudor Vladimirescu, în a cărui pro
clamație se justifica explicit dreptul la insurecție : „nici o
pravilă nu oprește pe om de a întîmpina răul cu rău".
Un asemenea principiu, invocat și în timpul Revoluției
franceze, are adeziunea unui spirit deschis ca I. Tăutu,
în timp ce unii boieri conservatori caută să mute accentul
tactic, de la social la național, negînd că ar fi vorba de
„un spirit de revoltă" și recunoscînd numai „zelul patrio
tic" al mișcării, iar alții nu văd în ea decît o „subversiune
de ordin social". Abaterea de la țintă și îngroșarea exce
sivă a acesteia deveneau astfel tactici complementare în
lupta contra spiritului revoluționar. Combătînd mișcarea
lui Tudor, boierii polemizau în fond cu ideile Revoluției
franceze, tratîndu-le ca pe niște principii false și perverse,
susceptibile de a submina ordinea și a stimula pretutindeni
anarhia. Pînă și Tăutu, favorabil la începutul revoluției,
ajunge să condamne „neastîmpărarea duhurilor" în Grecia
și Spania, devenind apoi un partizan al reformelor de sus.
Inovatorii, „cărvunarii", adepții schimbărilor violente erau
supuși unei aspre critici în numele dreptății însăși, a n°voii
de ordine și de progres (M. Sturdza, I. Rosetti-Roznovanu),
în timp ce un S. Marcovici justifica dreptul, la revoluție
în numele contractului social, iar I. Cîmpineanu pe seama
„izbăvirii poporului". Sursa acestei idei este evidentă. La
ea trimite în fond și fourierismul lui Th. Diamant, chiar
dacă ostil față de metodele violente. Erau secvențe dife
rite ale unui scenariu pe care istoria îl desfășura de cîteva
decenii și care avea să fie completat curînd cu altele, nu
mai puțin semnificative pentru marea dispută dintre
spiritul revoluționar și cel reformist. Ca și în Franța
(A. de Tocqueville), revoluția se afla „în marș", iar unul
dintre protagoniștii săi de la 1848, N. Bălcescu, îi căuta
originile adînc în trecut (Mersul revoluției în istoria româ
nilor, 1850)18, mergînd chiar pînă la etnogeneză și solida-
rizînd consensual aproape două milenii de istorie. Pe
18 N. Bălcescu, Opere, II. București, 1982, p. 107—113.

LA SFIRȘIT DE CICLU
seama unui raționament seducător în simplitatea lui,

istoricul lega revoluția din 1821 de aceea la care luase
parte el însuși, anunțînd totodată încă una, a unității
naționale și a neatîrnării de stat. Un lanț de revoluții ar
fi toată istoria. Cu atît mai mult contemporanii săi puteau
vedea în revoluție un drept legitim al popoarelor ajunse
la exasperare.
Bălcescu nu era singurul care gîndea astfel. Mai toți
„căuzașii" (C. A. Rosetti, I. C. Brătianu, I. Ghica, I. lonescu
de la Brad ș.a.) îmbrățișau ideea de revoluție, convinși că
numai prin ea se putea ajunge la dorita schimbare. Unii
dintre comilitoni nu o admiteau însă decît ca soluție in
extremis. Kogălniceanu lăuda binefacerile aduse de Re
voluția franceză, a vorbit chiar de „sfintele principii ale
Revoluției" și de „marele 1789“, ca moment de radicală
înnoire a lumii, dar prefera pentru țara lui „reforme
blînde și graduale", invocînd în sprijin rațiuni geopolitice
și un motiv de principiu : „cînd revoluțiile încep, civili
zația încetează" 19. Spirit sagace, el a știut să vadă esen
țialul și să-1 proclame : „Revoluția franceză, zguduind
Europa pînă în cele mai adînci ale sale temelii, se resimți
și între români" 20. Ea voia să însemne un început al înse
ninării : „Marea revoluțiune franceză zice popoarelor, ca
și Christ lui Lazăr, sculați-vă ! Numele lui Napoleon, ca
în toată lumea, străbate și la Dunărea de Jos. Simțămîn-
tul național renaște. Tudor Vladimirescu revendică drep
turile nu numai ale țării, dar și ale claselor dezmoște
nite" 21. Scopul național al mișcării era dublat deci de
unul social. Această dublă finalitate, prezentă mai pre
tutindeni în mișcările sud-est europene, e caracteristică
îndeosebi pentru istoria modernă a poporului român și o
vom întîlni sesizată de mai toți istoricii de seamă. Cum se
împacă, la Kogălniceanu, acest elogiu al Revoluției fran
ceze cu politica reformistă pe care a dus-o ca om de stat ?
Contradicția e numai aparentă. în „marele 1789", el recu
noștea un moment de eliberare a unor energii ce se cu
veneau puse apoi, sistematic, la lucru, prin reforme pro
19 M. Kogălniceanu. Opere, IT, București, 1976, p. 451.

20 Ibidem, p. 396.
21 Ibidem, p. 502.
56 AL. ZUB
gresive și prin solidarizarea generațiilor. Al. Russo, dintre

contemporani, nu opina altfel în Cugetările sale, iar pe
această linie avea să se dezvolte, cu T. Maiorescu în frunte,
o întreagă „școală critică" în jurul societății Junimea22.
Nu trebuie să surprindă afinitatea acestei doctrine cu
unele idei susținute de înveteratul conservator care era
Barbu Catargiu, nici faptul că oficiosul politic al Junimii
se numea la un moment dat Conservatorul progresist.
Termenii nu erau priviți antinomic, ci complementar.
Asemenea tentative de sinteză ideologică se întîlneau și
la G. Barițiu (Lupta principiilor în Franța, 1851) și la un
P. Vasici și la I. Heliade-Rădulescu (Histoire de la regene
ration roumaine, 1850). în termenii acestuia din urmă, se
căuta chiar un Echilibru între antithesi (1859), ceea ce nu
era decît firesc într-o epocă obsedată de hegelianism și
iubitoare de polarități dialectice. Kogălniceanu socotea
chiar că românii erau în drept să se felicite pentru ceea
ce obținuseră fără vărsare de sînge, într-un secol, pe seama
adoptării unor idei moderne și a experienței proprii,
înnoind fundamental, ei știuseră a ține cont de istorie, în
care vedeau un garant al stabilității. Drepturile omului,
egalitatea în fața legii, libertatea confesiunii nu erau
simple idei de import. „Povățuiți am fost de aceste drep
turi proclamate în Francia ; am găsit însă începutul lor
în însăși țara noastră", mărturisea Kogălniceanu la un
moment dat, în numele unei generații ce se voia atentă la
dezvoltarea organică a noilor instituții23. Dar tocmai
această organicitate era pusă sub semnul întrebării de
școala critică, începînd cu T. Maiorescu și M. Eminescu,
pentru a culmina, la începutul secolului XX, cu N. lorva
și alți comentatori ai fenomenului, unii (precum. E. M.
Cioran) de o virulență extraordinară.
O atitudine cumpănită, în sfera profesionalității, se
remarcă la istoricul A. D. Xenopol, care a urmărit sis
tematic istoria ideilor politice în spațiul românesc și le-a
raportat la marile curente de gîndire din lumea apuseană,
pentru a conchide, în spiritul lui Kogălniceanu, că seco-
22 Cf. Z. Ornea, Junimea și junimismul, ed. II. București. 1978.

23 Cf. si Al. Zub. M. Kogălniceanu istoric, Iași, 1974, p. 431—
439.
Iul XIX a cunoscut în acest spațiu o bună întîlnire

între ideile care au structurat societatea modernă și rea
litățile românești24. Este o atitudine ce ar putea fi soco
tită ca o sinteză a discursului ideologic cu practica po
litică spre finele secolului XIX, cînd principalele insti
tuții născute pe seama ideilor Revoluției franceze consti
tuiau deja o realitate, chiar dacă supusă uneori contes
tației. Pașoptistul Christian Tell, devenit conservator în
etapa următoare, își definea noua opțiune ca o „conser
vare a principiilor de libertate, egalitate și dreptate"25,
înțelegînd deci să împace conservatorismul cu ideile revo
luției pentru care militase ca tînăr. E un paradox ce nu
s-ar putea lămuri decît în lumina contextului geopolitic,
invocat mereu de protagoniști. T. Maiorescu admitea re
voluția ca un mijloc extrem de a rezolva conflictele so
ciale, dar nu uita să prevină că în împrejurările din Ro
mânia se poate ști pentru cine începe o revoluție, nu însă
și în favoarea cui se termină26. „O revoluție cu succes,
insista el, este o operă de veacuri" 27. Nu gîndiseră la fel
Kogălniceanu și Bălcescu ? între liberalism și doctrina
conservatoare, nici o deosebire însemnată nu e de sesizat
sub acest unghi. S-a putut vedea, cu ocazia centenarului
Revoluției și mai ales peste încă o jumătate de secol, cît
de sensibilă a rămas intelighenția românească la acest
comandament, care era în primul rînd unul de supravie
țuire statală. Studiile mai noi, încă prea puține și prea
îndatorate vechilor clișee interpretative, caută să reconsti
tuie mai nuanțat mișcarea de idei alimentată de marele
frison regenerativ din 1789. Ele țin seama într-o mai largă
măsură de discontinuități și de modificările produse la
contactul cu o realitate în continuă schimbare. Difuziunea
acelor idei în spațiul românesc a însemnat nu numai
24 A. D. Xenopol, Istoria partidelor politice în România, I,

București, 1910 ; De l’influence intellectuelle de la France en
Roumanie, Paris. 1914.
25 Urmariul. XXII. Iași, 1892, p. 4.
26 T. Maiorescu. Discursuri parlamentare, IV, București, 1904,
p. 525.
27 Apud Al. Zub, Junimea, implicatii istoriografice, Iași, 1976,
p. 248.
58 AL. ZUB
adaptare, ci și — adesea -— difracție, formă fără fond, cari

catură. Este motivul pentru care N. lorga prefera net
experiența americană28 a revoluției și condamna „cultul
revoluțiilor" venit dinspre Atlantic29.
28 N. lorga. Generalități cu privire la studiile istorice, Bucu

rești, 1944, p. 291. Cf. și Al. Zub (ed.), La Revolution francaise et
Ies Roumains. Iași, 1989, p. 419—424 ; Nicolae Piu, Revoluția
franceză, moment de răscruce în istoria umanității, București,
1994, p. 315—357 : Idei și imagini ale Revoluției franceze in con
știința românească.
29 L’image de la Revolution francaise. Communications pre
sentees lors du Congres Mondial pour le Bicentenaire de la Revo
lution, Sorbonne, Paris, 6—12 juillet 1989. Vol. dirige par Michel
Vovelle, Oxford etc., Pergamon Press, 1989, p. 865—876.
IDEOLOGIE REVOLUȚIONARĂ
ȘI DISCURS ISTORIC ÎN EPOCA REGENERĂRII
Epoca renașterii noastre naționale, acoperind un bun

secol, stă sub semnul întîlnirii dintre ideologia unei revo
luții ce modificase adine lumea apuseană și realitățile
locale. Pe măsură ce se dezvoltă studiile asupra tranziției
spre modernitate, aceste realități dezvăluie un proces
îndelung și insidios de acumulări interne, de cristalizare
a unei noi atitudini față de interesul social. Este un proces
care a fost stimulat, firește, de Revoluția franceză, ale
cărei idei au produs mai pretutindeni pe continent semni
ficative decantări ideologice, regrupări de forțe, strategii
adecvate nevoii de schimbare, ca și menținerii acelui echi
libru menit să asigure un minimum de stabilitate vieții
colective. S-a impus tot mai mult ideea că Revoluția de
la 1789 n-a fost un fenomen izolat, național, ci „un episod,
cel mai important desigur, dintr-o mare revoluție" care a
cuprins — seism implacabil — mai tot continentul'. Ce
efecte au produs undele acelui seism la întîlnirea cu rea
litățile geopolitice și socio-culturale din zona locuită de
români 1 2 constituie o veche problemă, asupra căreia isto
riografia are, firește, încă multe de spus. Ea va trebui
să dea seama totodată, printr-o anamneză mereu necesară,
de propria-i atitudine (dacă putem folosi aici singularul)
1 J. Godechot. Les revolutions, 1770—1799, Paris, 1970, p. 5.

2 Cf. Gh. Platon, Geneza revoluției române de la 1848, Iași,
1980.
60 AL. ZUB
față de ideologia Revoluției și în raport cu nevoile so

cietății românești.
S-a observat deja, cu bun temei, că preocupările isto
rice ale vremii nu sînt doar un fapt de istoriografie, ci
și unul social-politic3, susceptibil așadar de o reflecție
în care cele două planuri ale realului se interferează
continuu. Ce au putut asimila istoricii români din ideo
logia Marii Revoluții ? în ce fel ideile respective se
reflectă în scrisul istoric din epoca renașterii noastre etico-
politice și culturale ? întrebările se pot multiplica, iar
răspunsurile — oricît dc succinte — necesită desigur un
spațiu de care nu dispunem aici.
Limitîndu-ne la cîteva reflecții marginale, să obser
văm mai întîi că tripla deviză a Revoluției, chintesență a
programului respectiv, a fost receptată în spațiul carpato-
dunărean potrivit cu „orizontul (său) de așteptare”, accen
tul căzînd aici pe ideea libertății, iar libertatea fiind în
țeleasă altfel decît în metropola de pe Sena. Era vorba de
o libertate predilect națională, în sprijinul căreia se evocau
atît dreptul natural cît și istoria. în ambele direcții ple
doaria istoricilor se putea întemeia pe demersuri mai
vechi, cel puțin de la D. Cantemir, a cărui operă de isto
riograf ascunde și un program politic sui generis4. E
semnificativă de altfel întoarcerea la aceasta, mai ales
prin cărturarii transilvăneni și prin edițiile scoase în
Moldova de la 1825 înainte. Istoria devenea mărturia unei
demnități colective ce se cuvenea restabilită și în același
timp un piedestal, o platformă solidă pentru noua cons
trucție. Romantismul, cu pasiunea lui pentru exotic și
culoare locală, a stimulat încă mai mult această tendință
de recuperare a trecutului propriu.
Prin istorie se exprima cel mai pregnant conștiința
națională și ea devenea tot mai mult o sursă de exaltare,
un stimul caracteristic pentru sensibilitatea morală a
3 V. Cristian. Contribuția istoriografiei la pregătirea ideologică

a revoluției române de la 1848, București, 1985, p. 7.
4 N. lorga. Practica domnească a unui ideolog, București,
1935 (extras) : Andrei Pippidi. Hommes et idees du Sud-Est-
Europeen ă l’aube de l’ăge moderne, Bucarest/Paris, 1980, p.
187—214.
LA SFIRȘIT DE CICLU (il
epocii. „Acum istoria fie-ni îndemn“5, clama G. Asachi

la 1812, pe cînd umbra lui Napoleon, crepusculară, plana
încă asupra continentului, invitînd la acțiune defensivă.
Prezentă în mai toate manifestările, ea devine istorism,
adică perspectivă organică, demers integrator6. Voinței
cognitive i se adaugă exaltarea inimii, delirul imaginației,
într-un efort dramatic de a depăși criza de conștiință a
integrării în lumea modernă7. Spre deosebire de Apus,
unde argumentul rațional era socotit preremptoriu, la noi
totul se discuta în termenii unei istoricități inerente.
Restitutio era, în fond, cuvîntul-cheie din faimosul Supplex
Libellus Valachorum (1791), document în care primează
argumentația istorică, fiind în același timp și un text pro
gramatic pentru națiunea română din Transilvania 8. Ana-
lizîndu-1, D. Prodan a distins limpede aportul ideologiei
revoluționare, al principiului național mai cu seamă 9, nu
fără a observa că sensul acelui principiu trebuie judecat
aici, ca peste tot de altfel, în funcție de împrejurările con
. Libertate, egalitate, fraternitate, suveranitate ș.c.l.
crete 1011
nu sună la fel în orice mediu social, în orice zonă geopo
litică. Noțiunea de patrie cunoaște și ea inflexiuni noi,
multiple, rezumînd în fond nevoia larg prezentă a unei
solidarități Cărturarii transilvăneni știau mai bine
această lecție, însușită în asprimea luptei naționale. Unii
aveau să o și predice la frații moldo-munteni, începînd
mai ales cu acțiunea culturală a lui G. Lazăr. Urmașii
acestuia (D. Bojincă, August-Treboniu Laurian, Florian
Aaron, I. Maiorescu) manifestă un interes pasionat pentru
istorie, dacă nu sînt chiar istorici care se revendică de la
5 G. Asachi, La Patrie, 1812. Nu este exclus ca Asachi să fi

avut în minte îndemnul lui Ugo Foscolo (1809) : „O, italiani, io
vi esorto alia storia (B. Croce, Storia della storiografia italiana
nel secolo decimonono, I, Bari, 1921, p. 1).
6 P. Cornea, Originea romantismului românesc, București,
1972, p. 483—498.
7 Ibidem, p. 484.
8 Cf. D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, București,
1948 ; ed. 1967, p. 462—471.
9 Ibidem, p. 306—338.
10 Ibidem, p. 371.
11 Cf. Șt. Lemny, Originea și cristalizarea ideii de patrie in
cultura română, București, 1986.
62 AL. ZUB
marile cărți ale Școlii ardelene, în primul rînd de la

Istoria pentru începutul românilor în Dacia, din care ști
ința și suflul ardent al lui Petru Maior știuseră să facă
un text de căpătîi al renașterii noastre naționale 1213 .
Semnificativ e faptul că argumentația istorică a Supple-
xului a fost asigurată de ceilalți corifei, Samuil Micu și
G. Șincai,3. Pentru ei, ca și pentru o întreagă generație
obsedată de ideea recuperării14, a face din misera plebs
o națiune respectată era lucrul cel mai de seamă, pe care
sperau să-l obțină în cadrul reformismului aulic. Vîntul
răscolitor al Revoluției franceze nu-i atingea decît în
mică măsură 15. Este de observat însă, dincolo de formula
realizării, spiritul însuși, comun oricărei comunități aflate
în suferință.
S-a putut vedea, din analiza Supplexului, că noul
program românesc avea solide baze istorice, că „strălucita
generație de istorici și filologi" care l-a elaborat se înte
meia pe argumente mai vechi și că nu era decît firesc,
în plină epocă de „restituții constituționale", ca românii
să revendice la rîndu-le o restitutio, cu atît mai justifi
cată cu cît asupritorii lor își întemeiau poziția pe o legis
lație istorică, în numele căreia și refuzau accesul româ
nilor la statutul de națiune egală în drepturi 16. De altfel,
oriunde iluminismul a alimentat o mișcare națională, el
a făcut apel la istorism, descoperind în trecut situații la
care prezentul rîvnea cu atîta pasiune. In plus, românii
aflau în trecut nu numai libertate națională, ci și acea
egalitate cu alte națiuni pe care tocmai o doreau, în Tran
silvania, ca o condiție minimă de viitor 17. Istorismul lor
nu era deci un gest retrograd, paseist, ci în realitate unul
prospectiv : pe trecut, pe valorile acestuia de libertate și
egalitate, era a se clădi viitorul.
12 Maria Pretase, Petru Maior : un ctitor de conștiințe, Bucu
rești, 1973.
13 L. Blaga. Gîndirea românească în Transilvania în secolul
al XVIII-lea, București, 1966, p. 177.
14 Ibidem, p. 128—129.
15 D. Prodan, op. cit.
16 Ibidem, p. 462—471.
'7 Ibidem, p. 465.
Situația se prezintă deci invers față de Occident, unde

ruptura de trecut fusese rostită categoric, polemica cu
vechile valori stînd la baza noului program. Era vorba
însă de perspective deosebite : în timp ce Apusul avea
în vedere mai ales planul social, în numele căruia con
damna trecutul, românii se refereau în primul rînd la
cel național, care prezenta o situație inversă 1819. Cum să
nu cultive istoria ? Cum să nu caute în trecut temeiuri
pentru aspirațiile de viitor ? Trecutul era un reper al
onorabilității și oarecum un garant : ceea ce a fost putea
să mai fie ! Lupta pentru viitor se dădea așadar pe teri
toriul trecutului, cu armele istoriei și ale filologiei, cu
toată erudiția și cu tot spiritul polemic impus de îm
prejurări. „Cursa pentru vechime, prioritate, autohtonie44,
cum a numit D. Prodan competiția în cauză ”, „n-a rămas
în limitele Transilvaniei și nu era, de fapt, un fenomen
specific românesc. Apelul la istorie deținea îndeobște un
rol de seamă în programele națiunilor dependente ori
supuse, constituind în fond un corectiv, aportul lor la
marele curent de prefacere universală care era luminis
mul44 20. Dilthey și Cassirer au avut dreptate să respingă
ideea că secolul XVIII a fost antiistorist, de vreme ce
Revoluția franceză însăși, polemizînd cu „barbaria44 evu
lui mediu, a instituit un cult al antichității21.
Studiul acestei antichități, fie și altfel motivat, i-a
făcut pe români să vadă în originea lor romanică un
factor de redresare morală și un element de program
politic. Pe noblețea originii, pe vechimea prioritară a
elementului românesc în Dacia, pe continuitatea sa de-a
lungul secolelor în același spațiu se întemeiau deopotrivă
discursul politic și istoriografia, într-o conexiune strînsă,
la fel de evidentă în Transilvania ca și în zona extracar-
patică. Numai că în timp ce școala ardeleană elabora un
corp de idei relativ coerent, sprijinit pe o erudiție im
presionantă, istoriografia moldo-munteană manifesta încă,
la un lenăchiță Văcărescu, la un Dionisie Ecleziarhul, la
18 Ibidem.
19 Ibidem, p. 466.
20 Ibidem, p. 467.
2’ P. Cornea, op. cit., p. 484.
rj AL. ZUB
un Zilot Românul, timidități caracteristice perioadei fa

nariote. Abia evenimentele din 1821 au produs și aici
limpeziri semnificative, în sensul cristalizării unor pro
iecte și programe în care ideologia revoluționară își asocia
insistent argumentele istoriei. Situația cea mai tipică e
probabil aceea a boierului moldovean Ionică Tăutu,
autorul unor proiecte ce aveau să producă entuziasm în
noua generație22. Tăutu evoca ideea romanității noastre,
fără să ignore totuși străvechiul fond autohton 23, pe care
interesul pentru vestigii arheologice avea să-1 pună, cu-
rînd, mai bine în evidență.
Ideile veacului pătrund și în discursul istoric, oricît
de rudimentar construit, și participă la crearea unei noi
conștiințe de sine. Stimulate de romantism, ele nutresc
la rîndul lor atitudini romantice, învigorînd sentimentul
național și colaborînd la forjarea unei identități specifice.
Mesajul Revoluției franceze stîrnește ecouri tardive, însă
deloc neglijabile. G. Asachi recunoștea în el un „cutremur
politic
* 1, destul de amplu pentru a determina un proces
emulativ fără pereche, o „explozie
** generatoare de „haos
,
**
în care doar geniul napoleonian ar fi reușit să pună o
anume rînduială 24. Este o apreciere tîrzie, cînd revoluțiile
îndeobște erau oarecum discreditate, însă în tinerețe, ca
prieten al Biancăi Milesi și al companionilor ei carbonari,
Asachi visase o reașezare a lucrurilor și în patria sa. Ca
și alți tineri cu studii în străinătate, el a fost atent la
diferențe și a voit să pună de acord pe cît posibil ideile
cu realitățile românești.
Mai radicală, noua generație, cea care avea să asume
spre jumătatea secolului un întreg program de înnoire,
denotă mai puține reticențe în raport cu ideologia Re
voluției franceze, de la care se și revendică îndeobște25.
Istorici, filologi, scriitori, ei sînt totodată oameni de
acțiune care asumă un destin colectiv. G. Barițiu sesiza
chiar că pentru ei „a scrie istoria
** și a veghea la destinul
22 M. Kogălniceanu și A. Russo în Steaoa Dunărei, I, 1855,

25, p. 99.
22 Cf. AI. Zub, M. Kogălniceanu, Iași, 1974, p. 64—67.
24 G. Asachi. Opere, II, București. 1981, p. 421, 426.
25 P. Cornea, Oamenii începutului de drum, București, 1974.
LA SFIRȘIT DE CICLU (J5
națiunii era totuna26. în numele istoriei s-au alcătuit

programele cele mai radicale, cu o străduință vădită de a
racorda noile principii ale lumii moderne la realitățile
românești. Aceluiași Barițiu, Florian Aaron îi vorbea, la
1848, de „Marseileza română44 și de cocardele tricolore ale
revoluției, interpretînd deviza acesteia în sensul definit
la 1789 27, sens prezent și în moțiunea de la Blaj. Ion lones-
eu de la Brad era convins că revoluțiile nu mai puteau
avea decît un caracter general și că ceea ce se întîmpla
acum, la 1848, era urmarea firească a Revoluției franceze28.
Barnave și Tocqueville, dintre comentatorii de atunci ai
Fenomenului, nu gîndeau altfel, iar Bălcescu a spus-o și
mai tranșant în Mersul revoluției în istoria românilor
(1850). Să ne mirăm că acesta din urmă îl evoca în mod
expres pe Mirabeau sau că Avram lancu se prevala,
in conflictul cu ungurii, de principiile Revoluției de la
1789 ? 29 Ideile în cauză se cuveneau a fi însă nu numai
adoptate, ci și adaptate, puse în acord cu împrejurările
locale.
Sub acest unghi, poziția lui M. Kogălniceanu intere
sează cel mai mult, dată fiind însemnătatea operei pe
care a realizat-o ca istoric și deopotrivă ca om politic.
Studiind în Franța monarhiei burgheze, el a avut ocazia
să-i cunoască frămîntările, atît de intim legate de moște
nirea „marelui 178944. A înțeles mai bine, de la distanță,
deosebirile existente, că în timp ce la Paris se înnoiau
principiile înseși de organizare a societății, sud-estul
european era blocat în căutarea de soluții pentru ches
tiunea orientală 30 și dezvolta mișcări naționale ce absor
26 G. Barițiu, Pămîntul moldo-românesc, în Foaie pentru

minte, inimă și literatură, III, 1840, p. 402. Cf. și Al. Zub, A scrie
și a face istorie, Iași, 1981, p. 7—12.
27 V. Netea (ed.), Carmen Saeculare Valachicum, București,
1979, p. 250.
28 I. lonescu de la Brad, Cauza revoluțiilor, în Poporul suveran,
2.VIII.1848.
29 Cîntare României, antologie de G. C. Nicolescu, București,
1967, p. 164—165. Pentru legătura dintre momentul pașoptist și
Revoluția Franceză, cf. Armand Cuvillier, Hommes et ideologies
de 1840, Paris, 1956, p. 240.
30 M. Kogălniceanu, Opere, I. București, 1946, p. 498—503.
66 AL. ZUB
beau o bună parte din resursele militante ale zonei3t. A

înțeles apoi, în Germania, că reforme bine gîndite și bine
aplicate pot înlocui cu succes o revoluție31 32, formulă față
de care manifesta de altfel explicabile aprehensiuni. Pe
J. L. Carra, participant la Marea Revoluție și cunoscător
al rosturilor noastre, îl trata drept „un ticălos convențio
nal1 33, fără a-și reprima aversiunea față de violență.
Era însă convins că Revoluția franceză zguduise Europa
„pînă în cele mai adînci a sale temelii“ și că ea s-a resimțit
și între români. Știa chiar că în timpul expediției egiptene
au fost trimiși în țările române agenți pentru a cîștiga
partizani și că martiriul lui Rhigas a contribuit la „rege-
nerația“ noastră, alături de „ideile veacului44, de scrierile
istorice ale unui Petru Maior, de „steagul național44 ridicat
de Tudor Vladimirescu etc.34. Cultul Revoluției practicat
în Franța îi era de asemenea cunoscut35. A și evocat,
uneori, episoade din timpul acelor evenimente36, alături
de aportul ideologiei revoluționare la renașterea noastră 37.
Textul cel mai caracteristic pentru atitudinea lui Kogăl-
niceanu, din acest punct de vedere, e broșura Dorințele
pertidei naționale din Moldova (1848), în care se reflectă
marile idei puse în mișcare la 1789. Nu vom insista asupra
lor. E locul să observăm însă că adoptarea ideilor respec
tive nu însemna și acceptarea metodelor de care s-a folosit
Revoluția franceză pentru a-și infringe adversarii. Din
contra, el condamna violența, brutalitatea, excesul, con
vins că nimic nu justifică în istorie distrugerea de valori.
„Cînd revoluțiile încep, civilizația încetează44, observa el
în prefața la Letopisețe, cu gîndul, firește, la ororile pro
duse oriunde s-au dezlănțuit pasiunile mulțimii. Prefera
deci „reforme blînde și graduale44, condamnînd „orice
31 Cf. E. Niederhauser, Problemes de la conscience historique
dans Ies rn.ouvements de la renaissance en Europe Orientale, în
Acta Historica ASH, Budapest, 18, 1972, 1—2, p. 39—73.
32 M. Kogălniceanu, Tainele inimei. Scrieri alese, București,
1973, p. 418—419.
33 ibidem, p. 135.
34 idem, Opere, I, 1946, p. 651.
35 idem, Cuvint introductiv la cursul de istorie națională,
Iași, 1843.
35 Idem, Scrisori. Note de călătorie, București, 1967, p. 244.
37 idem, Texte social-politice alese, București, 1967, p. 143.
LA SF1RȘIT 02 CICLU 6<
schimbare silnică, orice prefacere năprasnică" 38. Un res

pect profund pentru ființa și creația umană îl făcea să nu
admită decît rezolvări pașnice. Din ceea ce s-a întîmplat
în Apus la finele secolului XVIII, el reținea ca vala
bile principiile, pe care a știut să le evoce la 1848, la 1857,
precum și acea retorică a resurecției la care făcea apel și
în anii săi tîrzii : „după grozavul potop, strălucește curcu
beul reînseninării orizontului românesc ! Marea Revoluție
franceză zice popoarelor, ca și Crist lui Lazăr, sculați-vă !
Numele lui Napoleon, ca în toată lumea, străbate și la
Dunărea de Jos ! Simțămîntul național renaște. Tudor
Vladimirescu revendică drepturile nu numai ale țării,
dar și ale claselor dezmoștenite. El ia arma nu numai în
contra fanarioților, dară și contra boierilor sau a despoie-
torilor norodului, spre a întrebuința propriile sale cuvinte.
Revoluțiunea sa națională și totodată socială este sîm-
burele nu numai al revoluției din 1848, dară și al actului
de emancipațiune din 2 mai 1864" 39. E un text caracte
ristic ce amintește în chip izbitor de analiza făcută de
Bălcescu „mersului revoluției". La fel de neechivoc se
rostea și mai tîrziu, într-o alocuție crepusculară : „Ne-am
adus dar aminte de proclamarea drepturilor omului, de
egalitatea fiecăruia în fața legii și de drepturile acordate
fără deosebire de confesiune. Povățuiți am fost de aceste
drepturi proclamate în Francia", mărturisea Kogălniceanu,
adăugind însă că începutul acelor drepturi putea fi des
coperit în propria noastră țară40. Oricum, el se mîndrea
că a putut înfăptui în România reforme care în alte părți
au produs valuri de singe, că „ideile egalitare și civiliza-
trice" de la 1789 s-au realizat la noi fără comoțiuni
importante 41.
în ce-1 privește pe N. Bălcescu, spirit de o mare lim
pezime și pregnanță, el asocia întreaga istorie trecută
pentru a lămuri „mersul revoluției" și a desprinde etape
38 Idem, Letopisețele Țării Moldovei, I. Iași, 1852, prefață.

39 Idem, Cronicile României, I, București, 1972, prefață.
40 Dezbaterile Adunării Deputaților, 16.VT.1889, p. 1 750.
41 M. Korălniceanu, Tainele inimei. Scrieri alese, București,
1964, p. 354, 386.
68 AL. ZUB
ce angajau și viitorul previzibil42. Ca și Barnave, pe care

îl ignora însă43, el sesiza o lungă evoluție care ar fi pre
gătit revoluțiile moderne, degajînd din trecutul apropiat
o revoluție democratică (1821) și una socială (1848), revo
luții cărora trebuia să le urmeze curînd alta națională 44.
El nu vorbea în mod expres de exemplul Revoluției fran
ceze, preferind să se ocupe numai de motivațiile interne,
dar e limpede că toate desfășurările mai recente se aflau
în strînsă legătură cu programul ei ideologic. Spre deo
sebire de Kogălniceanu, care înclina spre reformism,
admițînd revoluția numai ca ultima ratio, Bălcescu pro
clama insurecția ca un „drept legitim al popoarelor chi
nuite" și înțelegea revoluția ca o sinteză ce se cuvenea
deci pregătită, organizată, condusă. Nimeni, în epoca re
generării, n-a împins mai departe analiza acestui fenomen
și n-a mai văzut mai clar dialectica respectivă. Remar
cabil e mai ales faptul că în această analiză, voit succintă
și polemică, Bălcescu a pus accent pe factorii interni,
explicînd „mersul revoluției în istoria românilor" ca o
desfășurare firească, ale cărei temeiuri se cuveneau cău
tate preeminent în realitățile locale4546
.
Contemporanul său Al. Papiu-Ilarian, și el participant
la revoluția din 1848, mergea oarecum mai departe, des
cifrând istoria mișcării lui Horea în lumina revoluției
de mai tîrziu : „La 1784, el proclamă cu arma în mînă,
într-o țărișoară depărtată și de abia cunoscută a Euro
pei răsăritene, principiile care, peste vreo cinci ani,
aveau să triumfe în cea mai luminată și mai civilizată
țară a Apusului și lumii" 4b. Se gîndea, firește, la ideile
42 Introduction ă la Revolution franțaise apăruse totuși în

1843.
43 N. Bălcescu, Mersul revoluției în istoria românilor, în
România viitoare, Paris, I, 1850, p. 7—15.
44 Idem, Opere, II, București, 1982, p. 112.
45 A se vedea judecățile oarecum consonante formulate de
Emanoil Chinezu în Revoluțiunea din anul 1848 a românilor de la
Dunăre, București, 1859. Cf. și I. Missail, Revoluții și revoluționari,
în Steaoa Dunărei, I, 1860, 79, p. 2—4 ; nr. 81, p. 1—3 ; nr. 90,
p. 1—3.
46 Al. Papiu-Ilarian, Horea și Cloșca, în Tesaur de monumente
istorice, III, 1864, p. 303.
LA SF1RȘIT DE CICLU 69
de libertate și justiție socială, deducîndu-le mai mult din

fapte decît din existența unui program ideologic destul
de coerent pentru a legitima apelativul de revoluție47
apelativ folosit în genere destul de liber în epocă.
Al. Odobescu, frecventator al emigrației de la Paris,
sesiza in 1851 declinul artei sub „vechiul regim“ și revi-
talizarea ei de către revoluție 48, iar G. Barițiu evoca ideile
acelei revoluții „întinse din Francia peste toată Europa“ 49,
în timp ce Iosif Vulcan amintea de purificarea morală
adusă de același eveniment50.
Atitudinea cea mai frecventă față de Revoluția fran
ceză în epoca renașterii noastre politice, s-a putut vedea,
e pozitivă. Apeluri la ideile ei, uneori și la figurile repre
zentative, încercări de a-i desluși înțelesurile de durată,
analogii cu revoluțiile din alte zone, toate indică o „pre-
zență“ la care istoricii și-au dat în bună măsură con
cursul. în mod expres ori tacit, ei au pus la lucru prin
cipiile emise de Revoluția franceză, principii a căror
analiză, imposibilă aici, ar fi desigur o întreprindere
utilă. Discursul istoric a fost evident marcat de ideologia
revoluționară și a cunoscut același proces de accelerație
ca și istoria însăși51 într-o epocă dominată de o spectacu
loasă trezire a conștiinței de sine 52. La această trezire și
la forjarea unei identități în pas cu nevoile timpului,
47 Cf. totuși Șt. Pascu, Revoluția populară de sub conducerea

lui Horea, București, 1984.
48 Al. Odobescu. Opere, București, 1965, p. 15.
49 G. Barițiu, Părți alese din istoria Transilvaniei, I, Sibiu,
1889, p. 517—519, 521, 535—540. Ideile Revoluției franceze ar fi
avut aici, în Transilvania, un ecou mai puternic decît în afara
Carpaților.
50 I. Vulcan. Dimitrie Cichindeal, în Familia, XXXI, 1985,
38, p. 446.
51 V. Cristian, op. cit., p. 195.
52 G. Weill, L’Europe du XI X° siecle et Videe de nationalite,
Paris, 1938.
70 AL. ZUB
istoriografia a contribuit esențial5354

. Puterea discursului
ei provenea nu numai dintr-un examen al realității flu
ente, dar și din asimilarea unor principii, idei, atitudini
deja verificate în alt spațiu geopolitic
53 Cf. ți AI. Zub, A scrie și a face istorie, Iași, 1981, p. 251—

260 ; .Junimea, implicații istoriograf ice, Iași, 1976, p. 246—253
54 La Revolution franțaise et les Roumains, etudes publies
â l’occasion du bicentenaire par Al. Zub. lași, 1989, 345—352 :
Ideologie revolutionnaire et discours historique ă l’epogue de la
renaissance roumainc ; Familia. XXIV, 1888. 6. p. II.
REVOLUȚIA FRANCEZĂ ÎN SPAȚIUL
ROMÂNESC : REFLEXE ISTORIOGRAFICE
In lipsa unor studii sistematice de amănunt, sintem

încă departe de a putea propune o imagine coerentă a
impactului Revoluției franceze asupra societății românești.
Nici măcar în plan istoriografie lucrul acesta nu e deo
camdată posibil. Căci planurile se interferează oriunde,
oricînd, cu atît mai mult intr-un spațiu ca acela circum
scris de Carpați, Dunăre și Marea Neagră, spațiu de in
extricabilă confluență.
în genere, istoriografia a pus accent pe acea mișcare
de idei care, pornind de la Atlantic, a cuprins treptat
continentul european, spre est, impregnînd programele
de resurecție și reformă din diverse zone, inclusiv cea
oopulată de români. Se pierdea în-ă din vedere, adesea,
mediul receptor. O chestiune de principiu, formulată deja
în treacăt, se pune aici : „O influență nu devine activă
și nu dă rezultate decît acolo și atunci cînd există nevoie
de ea, unde natura terenului social o cere și o absoarbe" ’.
Se cunoaște oricum mai bine ceea ce propuneau ideo
logii apuseni spre finele secolului XVIII decît ceea ce
aștepta sau ora în stare să absoarbă mediul social de la
Dunărea de Jos. Studii mai adîncite sînt de dorit în viitor,
mai ales în ce privește determinațiile locale. Ce se întîm-
pla atunci, la sfîrșit de secol și de epocă, în istoriografia
încă rudimentară a zonei, cum a primit e i ideile în cauză,
1 T. Vianu, Jurnal, București, 1961, p. 196.

AL. ZUB
merită un studiu aparte. încercăm momentan a fixa doar

cîteva jaloane.
Interesul pentru schimbările din Apus era legitim,
date fiind speranțele de mai bine ce se nutreau pe seama
noilor idei. Un izvor contemporan ne asigură că Revoluția
franceză era o temă curentă de discuții între români 2, în
timp ce emisarii lor porneau spre epicentrul seismului,
cu speranța de a găsi acolo sprijin de redresare. Cum să
rămînă istoricii în afara curentului ?
Tabloul istoriografiei române în acea epocă de criză
a regimului fanariot e deconcertant. Risipite, fragmentare,
adesea obtuze, lucrările de istorie nu mai amintesc de eflo-
rescența pe care o cunoscuseră cu un secol în urmă. Afară
de I. Neculce, care e mai mult un memorialist, nici un
nume de seamă nu se remarcă în țările extracarpatice,
aflate sub dominație otomană, în timp ce istoriografia
română din Transilvania se concentra tot mai mult asupra
unor teme cu implicații politice.
Jumătatea de secol cuprinsă între 1770 și 1820 stă sub
semnul acelui grup de erudiți, istorici, lingviști, filosofi —
cunoscut sub numele de Școala Ardeleană. Ea coincide
cu reformismul iosefin și cu reacțiunea ce i-a urmat,
faze succesive ale unui proces în care ideile Revoluției
franceze au jucat un rol de seamă, fie și indirect. Textul
cel mai semnificativ produs de români în acest interstițiu
o desigur faimosul Suppler Libellus Valachorum (1791),
la a cărui elaborare au participat exponenți ai acelei
„școli44. Ideologia lui se resimte în chip evident de prin
cipiile reformismului și mai puțin de „asaltul răscolitor
al Revoluției franceze44 3. Trecerea de la condiția de misera
plebs la aceea de națio cu drepturi depline era așteptată
pe seama unor inițiative de sus. Cu toate acestea, alături
de dreptul firii se apela insistent la ideea de contract social,
făcîndu-se chiar aluzii la drepturile omului și cetățea
nului 4. Este spiritul în care începea să activeze acea
2 L. Demeny. Noi contribuții cu privire la lupta socială și
națională a românilor din Transilvania din anul 1790, în A1IC,
I—II, 1958/9, p. 152—176.
3 D. Prodan, Suppler Libellus Valachorum, Cluj, 1948, p. 148.
4 L. Blaga, Glndirea românească în Transilvania in secolul
al XVHI-lea, București, 1966, p. 177.
Sațietate filosofească a neamului românesc (1795), cu un

întreg program cultural, în care s-a putut vedea și un
efect camuflat al Revoluției franceze 5. Istorismul profesat
de S. Micu, G. Șincai, P. Maior ș.a. nu e nici el străin
de noul suflu ideologic de pe continent, cu toate că era
atît de puternic colorat religios 6. Traducerile chiar indică
o nouă sensibilitate în abordarea istoriei7, în timp ce
agitațiile sociale din mediul rural denotă ecouri ale ma
rilor convulsii din Franța 8.
Istoriografia română, ca și gîndirea politică respectivă,
nu poate fi înțeleasă izolat de Luminile europene9. Tra
diția bizantină, paternalistă, a marcat și în acest domeniu
„orizontul de așteptare", impunînd un „filtru" susceptibil
să atenueze radicalismul noilor idei. Accentul pus pe
trecut și pe limbă se leagă de nevoia definirii unei iden
tități proprii în condiții geopolitice cu totul nefavorabile,
în același timp, o nevoie de continuitate, de ancore cît
mai puternice, justifica relația cu biserica, rămasă și în
epoca marilor răsturnări un pivot aproape unanim re
cunoscut. lenache Văcărescu, boier cult, amintește undeva
de „dreptul noroadelor", însă Istoria prea puternicilor îm
părați otomani (1788) rămînea legată mai curînd de lumea
veche. Formula cronicii precumpănește, hrănită de viziuni
ce diferă de la un observator la altul. Ecourile Revoluției
franceze abia ajung pînă la acești povestitori de fapte
mărunte, rămași în orizontul Imperiului otoman și temă
tori față de orice schimbare intempestivă. Atitudinea ]or
c îndeobște moralizatoare, lucru cu totul firesc, de vreme
ce majoritatea cărturarilor au o formație teologică, dacă
5 Cf. C. C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III2, București,

1946. p. 252.
6 Cf. Maria Protase, Petru Maior : un ctitor de conștiințe,
București. 1973 : P. Teodor, Ideoloaia revoluționară din 1848 și
opera istorică a lui S. Micu, în Studia UBB, Historia, 1965, 2,
p. 57—62.
7 Livia Grămadă. Istria lui Millet in tălmăcirea lui Ioan
Piuariu-Molnar, în Studia UBB, Philologica, 1960, 2. p. 161—174.
8 Cf. I. Sabău, Problema influenței primei revoluții burgheze
din Franța asupra agitațiilor țărănești din Transilvania din anul
1790. în ĂllC, I—II, 1958/9, p. 163—178.
9 Cf. V. Cristian, Istoriografia generală, București, 1979,
p. 144—169.
74 AL. ZUB
nu sînt chiar clerici. Un „dascăl" Dobrescu de la biserica

Batiștei/București comenta la începutul secolului XIX
schimbările produse în mentalitatea oamenilor, obice
iuri, veșminte, pornind de la contagiunea franceză și
menționînd, dezavuant, „învățătura lui Volter“ 10* . Scriind
Istoria vechii Dacii (1818/19), D. Photino înregistra evo
luția crizei orientale, paralel cu desfășurarea Revoluției
franceze, fără să se preocupe de legătura dintre un spațiu
și altul, fără a bănui măcar că acea revoluție era departe
de a-și fi istovit resursele. Autor de Cronograf, călugărul
Dionisie căuta să plaseze evenimentele locale într-un
cadru mai vast și ajungea să explice, nu fără deformări de
optică, Revoluția franceză prin cauze socialen. Este și
cazul lui Naum Rîmniceanu, alt cleric ce vestejea efectele
raționalismului și mai ales pe Voltaire 12. Apartenența la
cler nu era singurul temei de refuz. în genere, cărturarii
din zonă tind să refuze schimbările intempestive și acțio
nează moderator. Alecu Beldiman, mare boier, vede în
revoluția de la 1821 o „tragodie" și îi condamnă prota
goniștii, pc T. Vladimirescu și pe A. Ipsilanti ’3. De origine
mult mai modestă, un Ștefan Moru, care își spunea Zilot
Românul, era nu mai puțin atașat viziunii aristocratice 14.
Ca și alți contemporani, el manifesta o vie îngrijorare
față de noile idei, convins că nimic bun nu putea să
rezulte din ele.
Cazul lui G. Asachi e poate cel mai semnificativ, căci
e vorba de un mare cărturar de tip enciclopedic, ale cărui
inițiative au marcat, timp de o jumătate de secol, evo
luția spiritului public. Fiu de preot, el recunoștea că
Revoluția franceză a fost un „cutremur politic" care a
introdus în lume competiția internațională 15. Un proces
emulativ, cu urmări dintre cele mai însemnate, se des
fășura de atunci. Haosul produs inițial de această „explo-
10 Apuci C. C. Giurescu, istoria Bucureștilor, București, 1966,

p. 109.
U Cf. G. Călinescu, Istoria literaturii române, București, 1982,
p. 33—34.
12 Ibidem, p. 200.
13 Ibidem, p. 53—55.
14 Ibidem, p. 199.
15 G. Asachi, Opere. II, București, 1981, p. 421.
I,A SFÎRȘIT de ciclu
zie“ a făcut loc acțiunii napoleoniene de organizare,

acțiune căreia Asachi îi atribuia cea mai mare și mai
benefică însemnătate. E clar că nu spre viziunea unui
I. Kaidanov, denigrantă, oficială, asupra Revoluției fran
ceze se îndrepta simpatia lui Asachi, deși a tradus cartea
respectivă pentru publicul nostru 16, ci spre o interpretare
mai realistă, aceea care distingea între faza eruptivă,
anihilantă de structuri, și cea de reconstrucție pe temeiuri
moderne. Deși nu era un istoric profesionist, Asachi a
dat impuls studiilor privitoare la trecutul țării și atitu
dinea lui față de un eveniment atît de important ca
Revoluția franceză e demnă de interes tocmai fiindcă
privește un personaj reprezentativ pentru perioada de
după 1221, stînd sub semnul renașterii naționale și totuși
prudentă în aplicarea de reforme.
Ideea dinamizării societății sub impulsurile primite din
Occident trebuie reținută ca impresie de ansamblu, pre
zentă în istoriografia romantică și mai tîrziu. La nivel
popular, întreaga zonă se arăta încă inertă, sceptică, impa
sibilă la cuvintele mari ce luaseră în stăpînire lumea și
își exercitau acum puterea de seducție asupra elitelor din
societatea românească. Străinii care s-au abătut pe la
Dunărea de Jos erau frapați de „prezența41 ideilor fran
ceze ; înclinau chiar să le exagereze impactul real. Decisiv
în gîndirea politică era. aici, statutul internațional, juridic,
al țărilor române, a căror situație depindea nur și simplu
de imperiile cointeresate în dominația zonei. N-a putut
fi deci vorba de un simplu „transplant44 de idei, aceleași
pe Sena și pe Dîmbovița, cum insinua o exegeză romantică,
deprinsă a construi a posteriori, cu motivații străine de
spiritul epocii .și de împrejurările locale17. Exemplul re
formismului iosefin trebuie luat în seamă cel puțin în
aceeași măsură. Oricum, cu toate că principiile Revoluției
franceze n-au fost admise explicit într-un program oficial
decît la 1857, ele au lucrat între timp asupra spiritelor,
discret, colaborînd la înnoirea morală a societății româ
nești. între provocarea externă și răspunsul local e un
16 I. Kaidanov. Istoria Roșii, II. Tari. 1833, p. 591.

17 Cf. G. Castellan, Les Balkans face <i la Revolution franțaise,
in Etudes batkaniques, XXIV, 3. 1988, p. 9.
76 AL. ZUB
raport subtil, încă nestudiat cum se cuvine. Accentuînd

un termen, îl și falsifici. Restituția e trudnică și mereu
aproximativă. Știm oricum astăzi mai mult decît odinioară
despre acest raport, iar faptul că unii dintre cei care au
luat parte la revoluțiile din secolul XIX erau istorici
e de natură să confere un plus de interes problemei.
Cîțiva dintre cei care au ilustrat istoriografia ro
mână la jumătatea secolului XIX au fost totodată și
militanți activi, „actori“ ai scenei revoluționare. Din
Transilvania, G. Barițiu și Al. Papiu-Ilarian se cuvin
amintiți sub acest unghi cei dintîi. Ultimul, tribun al
revoluției conduse de Avram lancu și istoric al ei, avea să
evoce „cutremurul revoluțiunilor“ 18, ocupîndu-se mono
grafic de geneza și desfășurarea celei la care luase el însuși
parte, fără a cădea în simplă memorialistică 19. G. Barițiu
a tratat la rîndu-i o întreagă serie de „revoluții14, în cadrul
unei istorii sociale a spațiului intracarpatic20. F. Aaron,
alt istoric ardelean, activînd însă la București, lua parte
la revoluția din 1848, recunoscînd în programul ei re
iterarea devizei de la 1789 și lăsîndu-se contaminat de
„Marseileza română11 21.
Dincoace de munți, „oamenii libertății11 fac apel la
aceleași „sfinte principii11 pe care Avram lancu știa să le
afirme cu „lancea lui Horea11 în mînă 22. Exaltarea ideolo
gică nu era doar apanajul unor spirite romantice, atinse
de „scînteia cerească a emancipației11 23, ci totodată expre-
18 Discursuri de recepție la Academia Română, București,

1980, p. 3.
19 Al. Papiu-Ilarian. Istoria Românilor din Dacia Superioară,
I—II, Viena. 1851—1852 : III, Sibiu, 1943.
20 G. Barițiu, Părți alese din istoria Transilvaniei pe două
sute de ani in urmă, I—III, Sibiu, 1889—1891. Vezi și idem. Despre
istoria mai nouă si mai ales despre istoria anilor 1848—1849, în
AARMSI, 1870. Cf. și V. Cristian. Opera istorică a lui Aaron
Florian, în Analele Universității „Al. I. Cuza", Istorie, XVII,
1970, 2, p. 122 sqq ; idem, Opera istorică a lui Damaschin Bojinca,
ibidem, XVII. 1971, p. 56 sqq.
21 Carmen Sacculare Valaclucum, ed. V. Netea, București,
1979, p. 250.
22 Texte privind dezvoltarea gîndirii social-politice în Ro
mânia, (Infra : Texte), I, București, 1954, p. 267—268 ; Cîntare
României, ed. G. C. Nicolescu, București, 1967, p. 164 (Infra : CR).
23 Texte, p. 274.
sia comună a „căuzașilor“ de orice treaptă, între care

istoricii ocupau o poziție proeminentă. Ajunge să-i amin
tim pe M. Kogălniceanu și N. Bălcescu, figurile cele mai
impozante ale istoriografiei romantice și deopotrivă ale
mișcării revoluționare române de la 1848. Primul dăduse
o sinteză de istorie, publicase un corpus de izvoare și o
revistă de specialitate, iar ca participant la revoluție for
mulase programul partidei naționale din Moldova. Al
doilea își începuse cariera publică prin complot și închi
soare, pentru a deveni apoi unul din fruntașii revoluției
muntene, cel mai lucid, mai patetic și mai intransigent
dintre ei. După eșecul revoluției, în exil, el a comentat
polemic evenimentele de la 1848, înscriindu-le într-o vastă
perspectivă istorică, pentru a demonstra că revoluția era
o necesitate și trebuia să-și urmeze cursul. Trecînd prin
„transformați! succesive" (democratică la 1821, socială la
1848), ajunsese în faza „sintezei" și trebuia să se încheie
cu asigurarea unității și neatîrnării, adică devenind na
țională 24. Kogălniceanu va evoca la rîndul său „sfintele
principii" ale revoluției25 și va fi unul din promotorii lor
în adunările ad-hoc (1857), ca temelie a viitoarei orga
nizări a statului.
Alți istorici, mai modești, și-au spus cuvîntul în
această direcție, uneori în chip memorabil. M. Anagnosti
evoca ideile revoluției în legătură cu criza orientală26,
iar I. lonescu de la Brad îi pleda „cauza", citîndu-1 pe
Mirabeau și „vestita noapte a lui 4 august 1794", cînd s-a
proclamat solemn libertatea27. De atunci, această idee
„a făcut înconjurul pămîntului" și Europa toată se afla
în chinurile emancipării. Revoluțiile nici nu sînt altceva
decît dureri produse la nașterea libertății. De aceea au
și căpătat ele un caracter general, cuprinzînd inimile de
pretutindeni. între „scînteia cerească" lansată de francezi
și ceea ce se întîmpla după o jumătate de secol în spațiul
24 N. Bălcescu, Mersul revoluției în istoria românilor, 1850.

25 Al. Zub, Kogălniceanu istoric, Iași, 1074, p. 435.
26 M. Anagnosti, Les idees de la Revolution et les affaires
d’Orient, Paris. 1841.
27 J. lonescu de la Brad, Cauza revoluțiilor, în Poporul
suveran, 2 august 1848 (apud Antologia gîndirii românești, I,
București, 1967, p. 325—327 (intra : Antologia).
78 AL. ZUB
românesc legătura îi părea evidentă, revoluția era una,

o revoluție în mers, ca în expresia lui Bălcescu, nici ea
singulară în epocă. Nu vorbeau A. Barnave și A. de
Tocqueville aproape în aceiași termeni, legînd între ele
diversele momente ale revoluției ?
Fapt e că, prinși la rîndul lor în „jocul revoluției44,
românii îi revendicau regulile, antecedentele, eroii, de la
Revoluția franceză, al cărei prestigiu crescuse odată cu
noile generații ce avuseseră posibilitatea să facă înalte
studii în Occident. Ele au putut asimila astfel ideile ca
atare, dar și cunoaște urmările lor în timp. Parisul exer
cita o fascinație extraordinară, ca „paradis de tout moldo-
valaque11, cum observa la un moment dat M. Kogălni
ceanu, care fusese trimis anume în provincie, ia Lune-
ville, împreună cu fiii lui M. Sturdza și alți compatrioți
pentru a nu suferi contagiunea revoluționară. Comparîn-
du-și patria cu ceea ce vedea în capitala Franței, V. Alec-
sandri era cuprins, la 1835, de disperare, căci înțelegea
că handicapul nu va putea fi anulat prea lesne. Mai
viguros, mai pozitiv, M. Kogălniceanu îl remonta prompt,
în numele unui program resurecțional românesc : „Voilă
mes idees, voilă mes seuls plaisirs, voilă ma consolation
loin de mon pays ; je ne suis heureux que dans Vavenir" 28.
E caracteristică această propensiune spre viitor, ca spațiu
al unei fericiri posibile, pentru realizarea căreia trecutul
chiar devenea un simplu instrument paideic și garant al
posibilității.
Privită sub unghiul urmărilor produse, adică tocmai
al acelui viitor pe care orice revoluție tinde să-l precipite,
revoluția din 1789 le apărea tinerilor români, după o
jumătate de secol, ca o enormă promisiune. Principiile
ei trebuiau deci să înlocuiască „dreptul firii44 și să legiti
meze, după expresia lui Al. Papiu llarian, „o nouă eră44 29.
Răsculîndu-se la 1784, românii veneau oarecum în întîm-
pinarea ei, iar prin Supplex Libellus din 1791 ei își fixau
un program care în esență valorifica noile principii, adap-
tîndu-le la împrejurările locale. Mișcarea amintită era,
28 M. D. Ciucă, Kogălniceanu către Alecsandri : lubește-ți și

servește patria, în Magazin istoric, IV, 1970, 6, p. 7—9.
29 Discursuri de recepție la Academia Română, 1980, p. 3.
in fond, un răspuns la reacția antirevoluționară a nobilimii

maghiare, adusă de evenimente în situația de a pricepe
mai bine funcția de garant al ordinei pe care o împlinea
Casa de Habsburg, Lucrul acesta l-a sesizat foarte bine
G. Barițiu în Părți alese din istoria Transilvaniei, o solidă
sinteză al cărei prim tom apărea la centenarul Revoluției
franceze — și nu fără trimiteri semnificative la provocarea
lansată de aceasta tocmai atunci cînd românii își elaborau
propriul lor program resurecțional30. Atinsă numai în
treacăt de Al. Papiu-Ilarian, ideea legăturii dintre eveni
mentele din Franța și politica transilvăneană a Habsbur-
gilor capătă aici o anume extensie, de natură a înlesni
înțelegerea momentului. „Ideile noi, reprezentate prin
marea revoluțiune franceză, cutremurară toate tronurile
Europei și preparau răsturnări și prefaceri radicale în
toate raporturile vieții popoarelor, drept public și privat,
mulțimea privilegiilor, diversitatea claselor și orice auto
ritate civilă și eclesiastică, chiar și religiunea erau puse
pe ascuțitul săbiei... Revoluțiunile în idei au produs revo-
luțiuni fizice și războaiele cele mai sîngeroase" 31, conchi
dea G. Barițiu, atent mai ales la ceea ce s-a întîmplat în
Europa centrală și la modul cum „ideile veacului“ au
modelat programul românesc de regenerare. După el,
ideile revoluției, „întinse din Francia peste toată Euro
, au jucat un rol decisiv, căci au conferit mișcărilor
pa'1 3233
naționale dintr-o zonă sau alta legitimitatea principială
de care aveau nevoie.
Atîtea alte nume ar mai trebui amintite în ce privește
impactul Revoluției franceze în zona carpato-danubio-
pontică. Rămînînd în sfera istoriografiei, încă destul de
labilă atunci, să notăm că Bălcescu punea în fruntea unui
studiu de istorie socială o sentință a lui Mirabeau echi-
valînd cu un întreg program : „Privilegiile se vor sfîrși,
dar poporul rămîne veșnic1133. Ideea libertății, obsedantă
la pașoptiștii români, era intim legată de ideea frăției, iar
30 G. Barițiu, Părți alese..., I, p. 517—519, 521, 5.32—535, 538,

544—5.
31 Ibidem, p. 546.
32 Ibidem, p. 517.
33 N. Bălcescu, Opere. I, București, 1953, p. 135.
80 AL. ZOB
aceasta se întemeia nu numai pe lozinca Revoluției fran

ceze, ci totodată pe un imperativ creștin. „Fericirea e o
idee nouă în Europa11, spusese Saint-Just, cu gîndul la
fericirea colectivă, pe care comilitonii săi o doreau impusă
sub amenințarea ghilotinei. Insă o atare poruncă venea
și din altă parte, iar Bălcescu își putea aminti că Thucy-
dide condiționase fericirea de libertate, iar libertatea de
vitejie. El însuși a subscris un splendid raționament, în
care se recunoaște aceeași ierarhie de valori, asigurată
însă de unitate ca izvor de putere și prin aceasta de
slobozenie. Dialectica revoluției e în fond o dialectică a
temporalității, pe care Bălcescu o definește în numele
ideii de progres. „Revoluția ce se lucrează" îi pare conformă
cu „acea lege a naturii care duce neamul omenesc" îna
inte și de aceea invincibilă 34. Utopia revoluționară com
portă, în viziunea lui Bălcescu, un straniu consens cu con
cretul istoric, explorat de-a lungul unei lungi perioade,
așa cum pe un plan mai larg se încearcă azi o explicație
a Revoluției franceze însăși 35. în fond, viziunea istoricului
român, ca și aceea a lui F. Furet, trimite la interpretarea
dată fenomenului de A. Barnave în a sa Introduction ă
la Revolution fran^aise (1843) 36 și presupune un proces
cumulativ în ordine cauzală. A distinge între cauză și
ocazie, una produsă îndeosebi de realitățile interne, cea
laltă de contextul extern, e o necesitate de metodă asupra
căreia istoricul român a ținut să atragă atenția. Cauza,
insista Bălcescu, „se pierde în zilele veacurilor", „unelti-
torii" revoluției pașoptiste fiind decelabili într-un trecut
îndepărtat. O „mișcare providențială" dă sens istoriei, ca
la Hegel, identificîndu-se cu „mersul revoluției". Iar acest
mers, cu alură și cadență variabile, implică deplasări de
accent în ce privește ideile dominante. în spațiul carpato-
dunărean, Bălcescu distingea, de pildă, trecerea de la
ideea democratică, prevalentă în 1821, la ideea socială din
1848. Una evoca în primul rînd dreptatea, cealaltă frăția.
Pasul următor trebuia să se sprijine pe unitatea națională.
34 Idem, Opere, I, București, 1974, p. 168.

35 I’. I’uret, Penser la Revolution franpaise, Paris, 1978 (21983).
36 Cf. J. Godechot, Les revolutions, Paris, 1970, p. 8.
Om, cetățean, nație apar, în această ordine, ca noțiuni

corelative.
Revoluția se cade a fi studiată așadar ca moment în
cadrul unei evoluții ce implică lunga durată. Istoria de
vine astfel temei al cunoașterii de sine și un macro-
exemplum37. „June soldat, unde mergi ?“, nu e doar în
trebarea ce și-o puneau (după Lamennais) ortacii lui
Avram lancu în tabăra din Apuseni38, ci totodată între
barea unui popor întreg, ajuns la înțelegerea rostului său.
Rostul acesta s-a revelat progresiv, pe cînd Europa toată
era cuprinsă de revoluție, iar zgomotul acesteia pătrundea
pină în singurătățile carpatine, pe care Bălcescu și Mi
chelet știau să le evoce ca pe un ultim tărîm unde ideile
noi erau chemate a rodi39. Exemplul Poloniei stătea la
indemînă, dar simpla analogie nu ajunge. Un alt con
temporan, Em. Chinezu, comentînd revoluția de la 1848,
opina că aceasta trebuie înțeleasă mai cu seamă în raport
cu situația locală, concretă, cu „relațiile de timp și împre-
jurări“40, fiindcă nici o revoluție nu poate semăna cu
alta, circumstanțele generatoare nu pot fi nicicînd ace
leași. Era un apel la realism, la considerarea cît mai strictă
a situației locale. Vizat era, la antipod, acel mesianism care
socotea că ajunge un transplant ideologic pentru ca mi
nunea petrecută la Paris să se repete pe malurile Dîmbo
viței. Exaltarea manifestă la unii „căuzași“ 41 nu era greu
de combătut și ea a fost criticată de Bălcescu (la care nu
lipseau totuși semnele exaltării), de I. Heliade-Rădules-
37 Cf. Andrei Corbea, Die Geschichte als Makroexemplum:
Friedrich Schiller und Nicolae Bălcescu, în Synthesis, V, 1978,
p. 171—186.
38 N. Bălcescu, Mișcarea românilor din Ardeal la 1848, în
Junimea română, I, 1851.
39 Idem, Opere, II, 1982, p. 105.
40 Emanoil Chinezu, Revoluțiunea din anul 1848 a românilor
de la Dunăre, București, 1859, p. 88. Pentru alte critici, cf.
V. Maciu, Activitatea istoriograjică a lui C. D. Aricescu, București,
1957 (extras).
41 Cf. C. A. Rosetti, Apel la toate partidele, Paris, 1850.
6 — La stîrșit de ciclu
82 AL. ZUB
cu42, de Kogălnieeanu, pentru a nu mai vorbi de critica

prestată în chiar spațiul conservatorismului43.
în genere, atitudinea e critică, inadecvația la real e
cea dinții condamnată și nu doar de adversarii revolu
ției 44. D. Bolintineanu, care servise vechiul regim, sim
bolizat de Cuza, înțelegea să-1 apere mai departe pe seama
principiilor de la 1789, știind bine că și noul regim se
revendica de la aceleași principii, devenite forme sterile,
dacă nu simple instrumente ale puterii45.
Se poate spune că atitudinea cea mai răspîndită față
de Revoluția franceză, la istoricii români, a fost una de
asumare a ideilor ei de bază, consemnate în mod explicit
și în legislația de stat. Acele idei erau vehiculate curent
prin manuale, presă, instituții de cultură, alcătuind baza
de sprijin a noii conștiințe civice. Unele manuale de isto
rie erau de altfel simple traduceri sau adaptări din fran
ceză 46. Cele mai de seamă figuri ale istoriografiei crescu
seră în același spirit, fie direct, ca Al. Odobescu, pe care
îl aflăm în preajma lui Michelet și Alfred Dumesnil, fie
indirect, ca în cazul lui A. D. Xenopol, ale cărui lecturi
de tinerețe trimit stăruitor la marii istorici francezi :
Guizot, Thiers, Thierry, Taine etc. Odobescu sesiza, de
pildă, rolul Revoluției în revitalizarea artei, pe seama
unor modele și teme din lumea greco-romană, ca la David,
care se inspira aproape exclusiv din vechime47A. D.
Xenopol, la rîndul său, plasa momentul Revoluției în
cadrul relațiilor franco-române48. Fecundele-i rezultate
42 Cf. V. Cristian, Ion Heliade-Rădulescu și ideile sale despre

revoluție, în Analele Universității „Al. I. Cuza", Istorie-Filologie,
IX, 1963, p. 15—35.
43 Cf. de exemplu, Anghel Demetriescu, Prefață la B. Katar-
giu, Discursuri parlamentare, București, 1914 (ed. P. V. Haneș).
44 Cf. I. Misail, Revoluții, revoluționari, în Steaoa Dunării,
I, I860, nr. 79, p. 2—4 ; nr. 81, p. 1—3 ; nr. 90, p. 1—3.
45 D. Bolintineanu, Opere, X, București, 1988, p. 543—548 :
Principii din 1789. Vezi și articolul Influența franceză în Princi
pate, ibidem, p. 332—336.
46 Cf. de exemplu Istoria Franței, lecții la Academia Mihăi-
leană transcrise de Teodor Schipor, 1844/46 (BAR, ms. rom., 3 753).
47 Al. Odobescu, Opere, București, 1955, p. 15.
43 A. D. Xenopol, De l’influence intellectuelle de la France
en Roumanie, Paris, 1914.
în diverse domenii apar în multe din scrierile istoricului,

inclusiv în manualele publicate decenii de-a rîndul. Tra-
tînd apoi situația românilor în cadrul crizei orientale, el
a pus în lumină și rolul Revoluției franceze în zona carpato-
dunăreană 49.
G. Panu, alt istoric din epocă, menționează la rîndul
său nume de istorici ai Revoluției franceze care l-au
preocupat pe cînd activa în cadrul societății Junimea50,
acolo unde și V. Conta, filosof de înaltă vocație, aprecia
momentul 1789 ca o etapă în istoria universală51. Din ace
lași mediu al Junimii, Eminescu manifesta un interes
aparte pentru urmările Revoluției franceze, pe care o
trata ca pe o excrescență raționalistă, un fenomen de
patologie socială 52. Critic, dar mai deschis în ce privește
„europenizarea11 societății noastre, pe seama ideilor pro
pagate de Revoluția franceză, se arată și T. Maiorescu 53,
mare admirator al sintezei dedicate de Carlyle aceluiași
fenomen54, pe care l-a și evocat de altfel în seria „epi
demiilor morale14 55. Este linia evoluționistă, inspirată de
filosofia anglo-saxonă și germană, ca reacție tocmai la
excesele liberalismului dezvoltat în spiritul ideilor de la
1789 56. O vom regăsi și mai tîrziu, dincolo de ceea ce s-a
numit „cultura critică" în spațiul românesc.
Atitudinea generală, aceea care se forja pe băncile
școlii, cu manuale de extracție franceză, era însă una
de exaltare. G. lonescu-Gion se ocupa chiar de momentul
impactului în capitala munteană, pentru a explica pro
cesul regenerativ care a urmat57. M. Calloianu prezenta
49 Idem, Etudes historiques sur le peuple roumain, lassy,

1887, p. 176—261.
50 C. Panu, Amintiri de la Junimea din Iași, I, București,
1971, p. 25.
51 V. Conta, Teoria ondulațiunii universale, Iași, 1876—1877.
52 M. Eminescu, despre cultură și artă, ed. D. Irimia, Iași,
1970, p. 294 ; Icoane vechi, icoane nouă, București, 1974, p. 15—69.
53 Eminescu, Fragmentarium, București, 1981.
54 T. Maiorescu, Critice, București, 1966, p. 77.
55 N. Manolescu, Contradicția lui Maiorescu, București, 1973,
l> 148. Cf. T. Vianu, T. Maiorescu și gindirea postrevoluționară,
In Kalende, martie 1943.
56 G. Panu, op. cit., p. 13.
57 Cf. E. Lovinescu, Istoria civilizației române moderne,
București, 1972, p. 135.
84 AL. ZUB
aceeași revoluție ca „un fel de epopee“, cu ecouri extrem

de variate în lume și chiar în mediile franceze, o epopee
deci care necesita studiu atent și diferențiat. Căci una
era revoluția la Paris (nici acolo uniformă), alta în pro
vincie sau mai curînd altele, fiindcă avem de-a face cu o
pluralitate de manifestări care l-au și îndemnat de altfel
pe Marat să-i observe, cu ochii mulțimii, latura de
spectacol 58.
Reflexele acestui fenomen în societatea românească
începeau a fi identificate mai riguros, mai nuanțat, pe
măsură ce studiile privitoare la criza vechiului regim
deveneau mai sistematice. Xenopol dăduse tonul, pro-
punînd o dublă lectură a acelor reflexe : prin prisma cir
culației ideilor și prin aceea a determinărilor geopolitice.
El a ajuns chiar să teoretizeze fenomenul în cauză, tra-
tîndu-1 ca serie istorică, într-un sistem explicativ înteme
iat pe deosebirea între faptele de repetiție și cele de suc
cesiune. L-au interesat îndeosebi definirea forțelor con
curente în cadrul seriei și o anume dialectică a acțiunii
și reacțiunii, care ar merita desigur să fie adîncită s960
. Alți
61
istorici, pornind de la nevoia de a retușa imaginea
secolului XVIII, excesiv deformată polemic, au ajuns
la rezultate remarcabile, chestionînd mai atent materia,
dar mai ales aducînd un sensibil spor de informație.
Ajunge să amintim aici eforturile depuse de V. A. Ure-
chia G. lonescu-Gion6’, Al. A. C. Sturdza62*, I. D.
Ghica I. C. Filitti, P. Eliade, ultimul însemnat cu deo
sebire pentru spectrul vast în care situa problema influ
enței franceze asupra spiritului public de la noi64. El a
58 G. lonescu-Gion, Bucureștii în timpul Revoluțiunii franceze,
București, 1891.
59 M. Calloianu, Știința istoriei, București, 1895, p. 12.
60 A. D. Xenopol, Principes fondamentaux de l’histoire, Paris,
1899, p. 275—276.
61 Cf. Al. Iordan, Bibliografia scrierilor lui V. A. Urechia,
București, 1942.
62 G. lonescu-Gion. op. cit.
*3 Al. A. C. Sturdza, L’Europe Orientale et le role historique
des Maurocordato, 1660—1830, Paris, 1913,
64 I. D. Ghica, La France et Ies Principautes Danubiennes de
1782 ă 1815, în Annales de l’Ecole libre des sciences politiques,
X, 1896, nr 2—3.
știut să observe că valoarea acestei influențe constă mai

ales în faptul că a provocat „l’eclosion des germes latents
de l’esprit roumain“, punînd astfel în acțiune factorul
intern65. Este ceea ce se degajă și din opera lui I. C.
Filitti, care a dedicat o întreagă serie de monografii toc
mai acelei epoci de tranziție, în care noile idei pătrun
deau masiv în societatea românească, stimulînd-o în sens
modern 66.
Publiciști de orientare socialistă au contribuit și ei la
dezbaterile produse de problematica Revoluției franceze.
lonescu-Gion evoca, de exemplu, chestiuni legate de reli
gie, familie, proprietate67, iar tema raportului dintre evolu
ție și revoluție era curentă, angajînd numeroase condeie 68.
La începutul secolului nostru, C. D. Gherea, G. Ibrăilea-
nu, C. Stere, Șt. Zeletin, Ș. Voinea ș.a.69 legau direct
revoluționarismul de 1789, în timp ce V. Madgearu co
cheta cu ideea unei revoluții care să schimbe totul, radi
cal, iar numeroși militanți pentru înnoirea socială căutau,
febril, alte soluții 70.
Cel care a investit un patos aparte — nu doar erudiție
și talent — în asemenea dezbateri a fost însă N. lorga.
Profesor de istorie universală, publicist de mare vocație,
scriitor, om politic, animator al vieții publice, el a pole
mizat cu promotorii ideii de revoluție, fiind adeptul cel
mai fervent al evoluționismului organic. Mișcarea de la
Sămănătorul, inițiată la începutul secolului, îi rezumă
65 P. Eliade, De l’influence franșaise sur l’esprit public en

Roumanie, Paris, 1898, p. 193—276 ; ed. rom., București, 1982,
[>. 161—226.
166 Ibidem, p. II. Cf. și Prefața lui Alexandru Duțu la ver
siunea românească, p. V—XXII. Vezi și Ioana Vușdea, Pompiliu
Eliade, București. 1985, p. 91—144.
67 Val. Al. Georgescu, O sută de ani de la nașterea lui I. C.
I'ilitti, în Memoriile Secțiunii istorice, s. IV, t. 4, 1979, p. 25—35.
Pentru aceeași problematică, cf. V. V. Haneș, Formarea opiniunii
franceze asupra românilor in secolul al XIX-lea, I, București,
1929.
68 Antologia, I, p. 842—848.
69 Ștefania Mihăilescu, Poporanismul și mișcarea socialistă
din România, București, 1988, p. 144—247.
70 Cf. Al. Zub, Istorie și istorici în România interbelică, Iași,
1989, p. 91.
86 AL. ZUB
de fapt atitudinea. Ea întemeia pe țărănime orice înnoire

și orice șansă de progres. Culturalizarea acesteia era o
condiție primordială, căreia istoricul i-a închinat o bună
parte din imensa lui energie militantă, convins că nu
mai prin cultură se poate obține acordul dintre formă și
fond. Nu schimbări intempestive, așadar, ci achiziții siste
matice, mijlocite și consolidate de cultură. O asemenea
atitudine îl apropia de Kogălniceanu și Eminescu, moti-
vîndu-i ostilitatea față de revoluție. Prin urmare, N. lorga
se vedea obligat să ia poziție în raport cu Revoluția fran
ceză nu numai profesionalmente, ca istoric, dar și ca mili
tant social, ca moralist, ca gînditor. Reflecțiile lui pe aceas
tă temă, diseminate de-a lungul unei lungi cariere, ar me
rita fără îndoială un studiu aparte. Să notăm aici numai
cîteva elemente în stare a-i defini analogic atitudinea.
De remarcat mai întîi că structural N. lorga era un
spirit înclinat să considere lumea organic, în sensul unui
evolutionism deja verificat în ordine pragmatică. Pentru
el popoarele sînt forme organice ale umanității și se cuvin
tratate ca atare. Orice formulă raționalistă, de natură a
le tulbura evoluția, e un abuz plin de urmări și de aceea
condamnabil. Istoricul n-a ezitat să înfrunte „utopiile"
ieșite dn asemenea formule, convins că era dator să le
dezvăluie caracterul pernicios. Raționalismul ar fi prin
cipala maladie a lumii moderne, iar Revoluția din 1789
un moment decisiv în desfășurarea ei. Sub acest unghi,
istoria amintitei revoluții se arată demnă de tot inte
resul, sub aspecte multiple, dar mai ales pentru definirea
noului ciclu în care intra umanitatea. Istoricul s-a preo
cupat îndeosebi de stări de spirit, de mersul ideilor, de
schimbări produse în mentalitatea și conduita oamenilor,
de difuziunea noilor idei în sud-estul european și mai cu
seamă în spațiul românesc. După obiceiul său. a pornit
de la izvoare, în primul rînd de la memoriile unor prota
goniști sau martori, prin intermediul cărora a putut sta
bili „temperatura" clipei, dispoziția de spirit a unei cate
gorii sociale sau alta, marile momente ale Revoluției,
urmările produse. A închipuit chiar o istorie a Revoluției
franceze prin martori oculari, pornind de la memoriile sub
scrise de Mme de Genlis, de Baroana de Oberkirch ș.a. 71,

de la broșuri și documente de epocă, unele descoperite
de el însuși la vreun anticar. Marii „actori11 l-au preocupat
alături de figuri mai modeste și chiar de masele anonime,
istoria prin potagoniști alături de istoria prin cei mici.
Scenele spectaculoase i-au atras atenția, ca și acumulările
încete, insidioase, care l-au făcut să vorbească de o „revo
luție înaintea revoluției44. Dintre protagoniști, alături de
perechea regală, evocată în mai multe rînduri, l-au intere
sat Mirabeau, Danton, Robespierre, Saint-Just, Marat, La
Fayette, figuri de primă mărime, însă și Mme Roland, An
dre Chenier, Du Barry ș.a., torționari și victime, spirite sa
tanice și candide, veleitari gata de acțiune sau inocenți
prinși în vălmășagul evenimentelor. S-a oprit îndelung
asupra figurii lui Napoleon, fascinat mai cu seamă de opera
juridică, „cel mai plin de viață element care a ieșit din min
tea (lui) creatoare44 72. Muzeul de la Hotel Sevigne îi revela
pe „Mirabeau sfidînd din urîciunea lui impozantă, Danton
cu ochii mici de fiară pînditoare, implacabilul Robespierre,
senin și feciorelnic, mutra de degenerat a lui Marat,
maimuța crudă și ridiculă a Teroarei, Madame Roland cu
lungi bucle de copilă44. în postură mai simpatică i se pre
zenta un La Fayette, căruia îi arăta stimă îndeosebi pen
tru aventura americană 73. Paralela între Revoluția nord-
americană și cea franceză se face mereu în defavoarea
ultimei, pe care lorga o condamnă pentru excesul raționa
list, pentru spiritul ei vindicativ, pentru sacrificarea bru
tală a atîtor vieți omenești. în comparație cu aceasta,
Revoluția americană îi părea mai autentică și mai pro
fundă, adică mai „organică44. în defavoarea Revoluției
franceze se face și analogia cu Revoluția engleză de la
jumătatea secolului XVII74. în raport cu acestea, „ma
71 N. lorga, Cărți reprezentative în viața omenirii. IV. Revo

luția franceză prin martori oculari, în Revista istorică, XVI,
1930. 4—6, p. 65—73 ; 7—9, p. 133—141 ; XVII, 1931, 1—3,
p. 6—21.
72 Idem, Conferințe și prelegeri, București, 1943, p. 82. Vezi
și Oameni cari au fost, II, București. 1971, p. 186—-187.
73 Idem, Oameni care au fost, II, p. 69—71.
74 Idem, Evoluția ideii de libertate, București, 1987, p. 291 ;
idem, Oliver Cromwell, București, 1936.
88 AL. ZUB
rea revoluție11 n-ar fi decît un „plagiat de grup“75, în

care accidentalul n-a fost fără însemnătate. Pe linia exe-
geților care deplîng acțiunea dizolvantă a filosofiei și
„conspirațiile
** de club, pe linia lui H. Taine mai ales, lorga
prestează o severă critică a Revoluției franceze, pe care
o vede plutind în „sînge și murdărie
.
** Dincolo de intenții,
ea „a amestecat și a brutalizat, în toate domeniile, întreaga
societate
** 76, vădind o mare slăbiciune în ce privește se
lecția oamenilor și valorilor. O „imundă publicistică
** a
stimulat violența, îndemnînd chiar la crimă și încurajînd
iresponsabilitatea gregară 77. O asemenea revoluție îi apă
rea finalmente ca expresie a unei stări patologice78. Re
fuzul său nu putea fi decît total, unul desprins din con
vingerea că nimic nu îndreptățește distrugerea de valori
și asasinatul. Aversiune, după remarca lui E. Lovinescu,
îi stîrnea îndeosebi „setea sangvinară a bestiei dezlăn
țuite și insuficiența grotescă a eroilor
.
**
Sesizînd totuși că biografia nu poate duce prea de
parte cunoașterea unui fenomen atît de complex, lorga
s-a îndreptat spre aspecte mai ample, spre structuri,
mutații sociale de lungă durată etc., ceea ce l-a făcut să
se ocupe de lenta pregătire inconștientă a revoluției, pe
care a și definit-o apoi ca „o mare mișcare umană ** 79. O
„Revoluție franceză înainte de Revoluție
** a avut loc, fără
șefi, fără tribune, și toată „teoria
** ei ar fi cuprinsă în
protestațiile consiliilor de la 1782. Sub acest unghi, lorga
era de acord cu opinia lui Henry Fazy, anunțînd interpre
tări ce s-au impus abia peste cîteva decenii. în fond, ve
chiul regim era condamnat din clipa cînd Descartes lansa
ideea dubiului metodic. Fenelon a iucat și el un rol
aparte în impunerea noii atitudini. Enciclopedia e opera
unor seniori care sistematizau știința existentă spre a o
pune în slujba societății. Strada n-a făcut decît să com
plice și să trivializeze totul. Ceea ce a venit după 1789
75 Idem, Generalități cu privire la studiile istorice, București,
1944, o. 231 (infra : Generalități).
7b Idem, Evoluția ideii de libertate, p. 293.
77 Ibidem, p. 294.
7 Arhiva G. T. Kirileanu, II, ms. 5/2. nr. 77 (BAR).
79 N. lorga, Conferințe și prelegeri, p. 83.
LA SFÎRSIT DE CICLU 89
e numai „exploatarea de partid a lucrului gata făcut" 80.

Nu avertizase chiar Voltaire că tot ceea ce vede „jette les
semences d’une revolution qui arrivera immanquable-
ment“ ?81 Regele însuși, prins de noul curent, se voia în
capul unor reforme al căror sens nu putea fi decît revo
luționar. Tocqueville a intuit perfect această relație
atunci cînd spunea că la 1789, în clipa izbucnirii, sarcinile
revoluției erau împlinite deja pe trei sferturi82. Mai poate
fi vorba atunci de o ruptură absolută, de un „an zero al
lumii noi“ ?83 Istoriogrfia mai nouă (Peter Geyl, J. Egret,
M. Vovelle, F. Furet, J. Godechot etc.) tinde să pună mai
mult accent pe continuitate, iar sub acest unghi ea con
sună cu Tocqueville 84, cu A. Wahl85, cu N. lorga și chiar
cu A. Oțetea, care ajungea la o concluzie similară, ocu-
pîndu-se de același proces cumulativ care a precedat
izbucnirea din 1789 86. Ceea ce Bălcescu descifrase în
spațiul românesc ca „mers al revoluției", se învedera
intr-un plan mai larg, exemplificat anume de Revoluția
franceză. Secole în șir se cuveneau explorate sistematic
pentru a lămuri geneza acelei revoluții pe seama unei
schimbări lente. S-a vorbit chiar de o preistorie a Re
voluției franceze 87 și de o „revoluție în spirite", produsă
treptat, înainte de 1789. La aceasta se referea desigur
Chateaubriand atunci cînd spunea că „la revolution etait
accomplie quand elle a eclateu 88. O bună intuiție l-a făcut
pe istoricul român să adopte o viziune pe direcția căreia
s-a întîlnit apoi cu interpretările lui Ed. Burke, Th. Car
lyle, A. de Tocqueville, H. Taine. Era în esență o viziune
80 Ibidem, p. 77.
81 Apuci P. Dupre, Encyclopedic des citations, Paris, 1959,
p. 60.
82 Apud F. Furet, op. cit., p. 185.
83 Ibidem, p. 14.
84 A. de Tocqueville. L’Ancien Regime et la Revolution,
Paris. 1856.
85 A. Wahl, V orgeschichte der franzdsischen Revolution, I,
Tiibingen, 1905—1906.
86 Andrei Oțetea. Agonia vechiului regim francez și formarea
spiritului revoluționar, Iași, 1930. în Scrieri istorice alese, Cluj-
Napoca. 1980, p. 35—68.
37 Cf. A. Wahl, op. cit.
88 Apud A. Oțetea, op. cit.
9Q AL. ZUB
conservatoare, întemeiată pe respectul față de lucrul gata

făcut și pe nevoia îmbunătățirii treptate. Revoluția nu se
justifică decît în măsura în care e servită de evoluție.
„Revoluția noastră, nota într-un loc N. lorga, e doar a
fluturelui care rupe crisalida. El nu vrea nici o revoluție,
dar crisalida e moartă și el e viu" s9. Eliberarea „crisa
lidei", pentru a face posibilă viața într-un nou stadiu,
iată ce poate justifica o revoluție, iar această justificare
nu poate fi decît opera timpului și presupune acumulări
progresive, mutații insidioase, pe care numai naturile de
licate le pot sesiza. „La lumiere s’est tellement repandue
de proche en proche qu’on eclatera ă la premiere occasion",
nota Voltaire într-o misivă către marchizul de Chauvelin
la 2 aprilie 1764, așadar cu un sfert de secol înainte de
izbucnirea Revoluției89 90. Zece ani mai tîrziu, funera
liile lui Ludovic XV erau însoțite de sudalme și miș
cări protestatare9192, iar noul monarh nu putea ascunde
„vuetul surd al Revoluției" ce se pregătea", avînd in
urmă o întreagă evoluție și reclamînd alte rezolvări decît
cele obișnuite. Cînd a trebuit să explice, într-o sin
teză, ce s-a întîmplat la 1789, N. lorga a făcut apel la
schimbările produse cu timpul în spirite, amintind de
Reforma ce propovăduise libertatea de conștiință, de ra
ționalismul cartezian ce instalase în gîndire dubiul meto
dic, de filosofii luminilor, de „noile autonomii americane",
de reformismul aulic etc. 93. întemeiat pe criticile emise
de Fox, Burke, Potocki ș a., dar mai ales pe o bună cu
noaștere a faptelor înseși, istoricul condamnă ..urgia revo
luționară" 94, dezavuînd reducerea omului la o idee abstrac
tă, lesne sacrificabilă, frenezia omucidă produsă de cultul
Rațiunii95. Protagoniștii cu faimă, ca și anonimii străzii,
89 N. lorga. Memorii, II. București, f.a., p. 372.

90 Apud P. Dupre, op. cit.
91 N. lorga, Ludovic al XV-lea „cel iubit", în Convorbiri
literare. LXXII, 1939. 3, p. 272—287.
92 Idem, Cărți reprezentative in viata omenirii, IV. Revo
luția franceză in martori oculari, I. în Rl, XVI, 1930, 4—6, p. 71—72.
93 Idem, Essai de synthese de Vhistoire de l’humanite, IV,
Paris, 1928.
94 Idem, Cărți reprezentative..., loc. cit., p. 72.
95 Idem, Essai de synthese, IV, p. 84, 90.
cad sub incidența criticii sale, totul fiind privit ca un

moment de criză, de „teribilă criză", cu multă demagogie
și destulă impostLiră, cu „greșeli atît de mari și de încîl-
cite incit a fost nevoie de cuțitul ghilotinei pentru a se
face puțină ordine" 96. Prea multe sacrificii ? Un preț prea
mare poate ? „S-a petrecut acolo ceea ce se petrece în
adîncul tulburat al pămîntului : cutremurul dărîmă, dar
face să apară izvoare nouă de viață" 97. Revoluția a operat
în societatea franceză ca un filtru care, dincolo de ororile
produse, a pus la lucru noi energii, pe care Napoleon a
știut apoi să le concerteze în sens modern.
Asupra acestor probleme N. lorga a revenit mereu,
nu numai pentru a răspunde la nevoi didactice, dar și fiind
că fenomenul în cauză îl interesa ca materie de reflecție
istorică98. Revoluțiile în genere îi apăreau ca niște ano
malii, asupra cărora se simțea îndemnat să-i prevină și
pe alții. Momentele cînd a stăruit mai mult asupra feno
menului revoluționar nu erau fără raport cu provocările
realității. Revoluția din 1917 l-a făcut să o regîndească
pe cea din 1789, în cadrul unei procesualități căreia isto
ricul căuta să-i descifreze liniile de forță, dar și acciden
tele, dimensiunea umană 99100 Tot astfel ideea de stat mo
dern, principiul naționalităților, dezvoltarea democrației
pe continent și mai ales în sud-estul european l-au preo
cupat în legătură cu difuziunea ideilor puse în circulație
la 1789 și cu procesul modernizării 10°. Perspectiva lui ora
96 Idem. Istoria poporului francez, București, 1919, p. 354.

97 Ibidem, p. 376.
98 Idem. Elemente de unitate ale lumii medievale, moderne
și contemporane, III, București, 1922 ; Essai de synthese, IV,
Paris. 1928 ; Evoluția ideii de libertate, București, 1928 (ed. Ilie
Bădescu. București. 1987) : Istoria contemporană, I—II. București.
1930—1931 ; îndreptări noi în concepția epocii contemporane,
București. 1940.
99 Idem, Îndreptări noi..., p. 21. 29.
100 Idem, La penetration des idees de l’Occident dans le Sud-
Est de l’Europe aux XVIT et XVIII* siecle, în RHSEE, I, 1924 :
Etudes roumaines, II. Idees et formes litteraires, franpaiscs dans
le Sud-est de l’Europe, Paris, 1926 : La Revolution frangaise et le
Sud-est de l’Europe, Bucarest, 1934 ; Penseurs revolutionnaires
roumains de 1804 ă 1830, în RHSEE, XI, 1934, 4—6 ; La France
dans le Sud-est de l’Europe, Paris, 1936.
92 AL. ZUB
aceea a unui spirit atașat tradiției, respectuos față de va

lori, disponibil totuși pentru schimbări graduale, în vir
tutea unui meliorism bine temperat. Ca și H. Taine, pe
care mărturisește a-1 fi avut „inițiator în istoria Revo
luției franceze44 ’°', el socotea că orice neam trebuia să-și
gîndească echilibrul în funcție de propria-i istorie, de
circumstanțe geopolitice, de nevoia de a nu brusca peste
măsură o realitate care altminteri știe să se răzbune 101 l02.
O revoluție nu se justifică, în această viziune, decît făcută
„de sus44, în clipa cînd crisalida trebuie să devină fluture.
Nu era o viziune singulară. Kogălniceanu optase pentru
„reforme blînde44, ca o condiție a echilibrului și a pro
gresului autentic. Junimea a pledat și ea pentru o ase
menea atitudine, pe care a și teoretizat-o prin T. Maio-
rescu. Istorici, filosofi, sociologi, economiști, literați de
tot felul aveau să o reactualizeze, cu nuanțe diverse, în
secolul nostru. între un evoluționism istorist și motivarea
deschisă a revoluției se definesc numeroase nuanțe, im
posibil de consemnat aici103. S-ar putea spune că nici un
cărturar de o anume notorietate n-a rămas în afara dis
putei 104. Sub unghi sociologic, D. Guști, M. Ralea, E. Lo
vinescu, Șt. Zeletin, P. Andrei, Dr. A. Slătineanu, Al.
Claudian sînt figurile cele mai proeminente 105. în spațiul
filosofiei, coborînd direct din școala maioresciană, tre-
101 Idem, O viață de om așa cum a fost, București. 1972, p. 148.
102 H. Taine, Les origines de la France contemporaine, I,
Paris, 1875, Preface (ed. 1909. p. VII).
103 Cf. Z. Ornea. Junimea și junimismul, București, 21978.
p. 188. Vezi și idem. Tradiționalism și modernitate în deceniul al
treilea, București, 1980. De asemenea, D. Micu, „Gîndirea" și
gîndirismul, București. 1975.
104 Cf. Vasile Pușcaș, Despre conceptul de revoluție în dez
baterile teoretice din România interbelică, în Studia UBB, Historia,
XXIV. 1979. 1, p. 50—60.
105 D. Guști. Comunism, socialism, anarhism, sindicalism, bol
șevism, în Arhiva pentru știință și reformă socială (infra : AȘRS),
II, 1920, 1—3, p. 294—353 . M. Ralea, L’idee de revolution dans Ies
doctrines socialistes, Paris, 1923 (ed. rom., 1930) ; E. Lovinescu,
Istoria civilizației române moderne, I—III, București, 1924—1926 ;
Șt. Zeletin. Burghezia română. București, 1925 ; P. Andrei, Socio
logia revoluției. Iași. 1921 ; Idem, Filozofia revoluției, în AȘRS,
II ; Dr. A. Slătineanu, Teoria revoluției, în VR, 1920, 1922. 1923 ;
Al. Claudian, Auguste Comte și Restaurația, în AȘRS, 1934.
buie amintit în primul rînd S. Mehedinți, cu teza lui

despre J. J. Rousseau, apoi C. Rădulescu-Motru, care a
revenit mereu asupra chestiunii, acceptînd legatul Revo
luției franceze ca un bun de seamă al omenirii și făcînd
diverse aplicații la cultura românească 106. Este poziția pe
care s-au situat în ansamblu și P. P. Negulescu în Destinul
omenirii (II, 1939), T. Vianu în studiul crizelor istorice ’°7,
Camil Petrescu 108 etc. La dreapta spectrului ideologic se
situau, între alții, M. Polihroniade și N. Roșu, care recu
noșteau în Revoluția franceză originea naționalismului
modern 109*, în timp ce Nae lonescu o respingea de plano,
111
urmat de M. Eliade, în numele unei concepții organice 11°,
iar E. M. Cioran se atașa deschis ideologiei restaura
toare Camil Petrescu se interesa concomitent de va
loarea arhetipală a Revoluției franceze, iar Basil Mun-
teanu o trata ca moment de articulație a culturii euro
pene ”2.
Ceea ce se reține în genere, cînd e vorba de însemnă
tatea Revoluției franceze, e funcția eliberatoare a prin
cipiilor acsteia, frisonul regenerativ pe care l-a produs
oriunde’13. Studiul lui D. V. Barnovschi despre mișcarea
„cărvunarilor" 114*, cel subscris de V. V. Haneș cu privire
la influența ideilor franceze în regiunea carpato-dună-
reană ”5, lucrările publicate de E. Vîrtosu despre legă
106 C. Rădulescu-Motru, Ideologia revoluționară în cultura
română, în AR, Dezbateri, XLV, 1924/25, p. 43.
107 t. Vianu, Studii de filosofia culturii, București, 1982,
p. 139—145.
108 Cf. Maria Vodă-Căpușan, Camil Petrescu — realia, Bucu
rești, 1988, p. 143—157.
109. M. Polihroniade, Criza naționalismului, în Acțiune și
reacțiune, I, 1929, p. 17—18 ; N. Roșu, Dialectica naționalismului,
București, 1935.
1,0 N. lonescu. Roza vînturilor, București. 1937, p. 223—225.
111 E. M. Cioran, Essai sur la pensee reactionnaire. Â propos
de Joseph de Maistre, Paris, 1977.
112 B. Munteano, Constante s dialectiques en litterature et en
histoire, Paris, 1967, p. 205—218.
113 Cf. D. Popovici, La litterature roumaine ă l’epoque des
Lumieres, Sibiu, 1945.
1'4 D. V. Barnoschi, Originile democrației române. Cărvunarii.
Constituția Moldovei de la 1822, Iași, 1922.
H5 v. V. Haneș, Formarea opiniunii franceze asupra României
în secolul al XlX-lea, I, București, 1929.
94 AL. ZUB
turile noastre cu Franța napoleoneană și despre mișcarea

condusă de Tudor Vladimirescu 116, seria de studii asupra
epocii regenerării publicate de I. C. Filitti și atîtea altele
definesc o direcție istoriografică demnă de interes. Sînt
studii aplicate, care țin în genere cont de progresul cerce
tărilor relative la epoca Revoluției franceze. N. lorga
sesiza chiar, în bibliografia acelei epoci, depășirea vechilor
clișee interpretative, efortul de a găsi explicații mai de
profunzime ”7. Scrieri de J. Jaures, A. Mathiez, G. Le
febvre, Louis Madelin etc. despre Revoluția franceză erau
folosite frecvent de români, îndeosebi de lorga însuși,
de M. Ralea, A. Oțetea, ultimul fiind probabil cel mai
calificat, ca universalist, alături de C. Marinescu, să tra
teze o asemenea temă. în treacăt, ea apare și la I. Lupaș 118,
, chiar și la V. Pârvan, care
I. Minea 119, G. Brătianu 120121
lega de fenomenul în cauză „ideea culturală creatoare ro-
mană“, idee recognoscibdă la baza însăși a renașterii
noastre politice 12’.
Cu atît mai mult istoriografia trebuia să țină cont de
noile provocări ale realității. Pe măsură ce se acumulau
tensiuni geopolitice, ea a simțit nevoia să participe la
efortul națiunii române de a-și prezerva interesele. îi
veneau în sprijin, din nou, principiile de la 1789, evocate
nu doar festiv, ca la împlinirea unui secol și jumătate de
la Revoluția franceză, ci ori de cîte ori era nevoie de
autoritatea unor principii. De altfel, momentul aniversar
din 1939 nu pare a-i fi tulburat pe istoricii români, prea
apăsați de grija zilei de mîine și avînd a polemiza în altă
direcție, care era a dreptului istoric. Mai degrabă, acel
”6 Em. Vîrtosu, Napoleon Bonaparte și proiectul unei repu

blici aristodimocraticești in Moldova în 1802, București, 21947 ;
idem, 1821. Date și fapte noi, București, 1932.
117 N. lorga, Generalități, p. 161.
1,8 I. Lupaș, Studii istorice, V, Sibiu—Cluj, 1946, p. 181,
187—188.
119 I. Minea, Paralipomena, Iași, 1939, p. 2, 16—17.
120 G. Brătianu, Criza ideii de progres, Iași, 1928 ; Origines
et formation de l’Unite roumaine, Bucarest, 1943, p. 292—293.
121 v. Pârvan, Scrieri, București, 1981, p. 385. Alte reflecții
la p. 96—97, 118, 356, 397.
moment a fost consemnat de literați ca A. Philippide,

M. Sebastian, Zaharia Stancu 122123
.
După ultima conflagrație mondială, studiile privitoare
la Revoluția franceză și reflexele ei în spațiul carpato-
dunărean au sporit sensibil. Ele au fost stimulate, e drept,
de ideologia oficială, care se întemeia pe legitimitatea
revoluției în genere și atribuia celei franceze, în speță,
o însemnătate simbolică decisivă, căutînd ea însăși o
legitimare prin revoluție a puterii deținute. Era firesc ca
Revoluția franceză, în care se vedea o paradigmă a ori
cărei revoluții moderne, să devină un termen curent de
referință și ca efectele ei în societatea românească să fie
explorate intens ,23. Pentru tema în cauză începea o nouă
epocă 124.
122 VR, 1939. Vezi voi. Cumpăna cuvîntului, 1939—1945, de

G. Ivașcu și Antoaneta Tănăsescu, București, 1977, p. 126—127.
123 Vezi îndeosebi Nicolae Liu, Revoluția franceză, moment
de răscruce in istoria umanității, București, 1994, 447 p.
124 La Revolution frangaise et les Roumains, ed. par Al. Zub,
Iași, 1989, p. 409—426 : La Revolution frangaise et Ies Roumains :
reflets historiographiques.
O SEVERĂ CRITICĂ : N. IORGA
1. SUB SEMNUL REVIZUIRII
Profesor de istorie generală la Universitatea din Bucu

rești, autor de vaste lucrări asupra cruciadelor, de istorie
a Europei sud-estice și de sinteze încă mai ample, între
care un Essai de synthese de l’histoire de Vhumanite
(4 vol.), N. lorga (1871—1940) e fără îndoială unul dintre
marii istorici ai secolului nostru și una dintre cele mai
complexe figuri din analele culturii La moartea lui,
produsă în condiții extrem de tragice acum o jumătate de
secol, H. Focillon a ținut, să spună : „Nous avons eu le
privilege de voir vivre sous nos yeux, dans sa rayonnante
plenitude, une de ces personnalites legendaires qui sont
plantees debout, ă jamais, dans le sol d’un pays et dans
l’histoire de Vintelligence humaine“1 2. Scrisese despre
„romaniile răsăritene44, despre state și dinastii, hotare și
spații naționale, fluvii, mări și oceane în istorie ; despre
o nouă istorie a evului mediu ; despre evoluția ideii de
libertate de-a lungul timpului ; despre mari imperii și
mici state de succesiune ; despre mai toate popoarele
europene ; despre formele vieții contemporane ; despre
cărți reprezentative în istorie ; despre literaturile roma
nice etc. Cînd ucigașii săi l-au smuls de la masa de lucru,
N. lorga tocmai scria o vastă Istoriologie umană, din care
nu apucase a pune pe hîrtie decît puține capitole. Epitetul
umană din sinteza proiectată se cuvine reținut, în ciuda
1 Cf. B. Theodorescu, Nicolae lorga, București. 1968 ; V. Netea,
Nicolae lorga, București, 1971 ; D. M. Pippidi (ed.), Nicolas
lorga, l’homme et l’reuvre, București, 1972 ; Bianca Valota-Caval-
lotti, Nicola lorga, Napoli, 1977.
2 Apud D. M. Pippidi (ed.), op. cit., p. 22. .....................
caracterului său oarecum pleonastic, deoarece e semnifi

cativ pentru concepția marelui istoric despre aventura
cronotopică a omenirii. Istoria îi apărea ca o tragedie, în
care scenele descriu „evenimente11 și confruntă personaje,
iar actele duc mai departe conflictul. O construcție dina
mică rezultă din acest efort restitutiv, una în care — spre
deosebire de sociologie — faptele intră „vii“ în structura
creației, ceea ce reclamă din partea istoricului, alături
de un colosal efort cognitiv, însușiri de divinație și de
poezie a stilului 3.
O asemenea viziune îl apropie pe N. lorga de Michelet,
dar și de unele tendințe mai recente. Ea l-a condus din
capul locului la revizuiri semnificative. în 1913 a schițat
deja, la Congresul internațional de la Londra, Les bases
necessaires d’une nouvelle histoire du Moyen-Age. Trei
ani mai tîrziu iniția același lucru, fie și ca „nespecialist“,
pentru istoria antică 4. Totul trebuia regîndit și în conse
cință a făcut el însuși, pentru multe epoci, propuneri de
revizuire. O altă „istorie contemporană" e ceea ce schița
într-o serie de prelegeri academice din 1933. în același
spirit, a continuat să emită „îndreptări noi“, pornind de
la nevoia unei mai bune înțelegeri a timpurilor moderne 5* 7.
Ce loc ocupă Revoluția franceză în ambițiosul său pro
gram de revizuiri ? Se poate spune de la început : unul
esențial. Iar dacă n-a închinat acelui fenomen o carte
anume, îl regăsim tratat mereu, la diverse ocazii, cu o
insistență programatică. într-un manual de Istoria lumii
în vremurile mai nouă, de la Ludovic XIV pînă as
tăzi (1907 și alte ediții), el îi introducea pe învățăcei în
marile schimbări moderne, prin mutațiile produse în cul
tură, acordînd prioritate revoluției din coloniile engleze
și înfățișînd apoi critic Revoluția franceză, în evident
dezacord cu viziunea tradițională, pe care o socotea mito-
8 N. lorga, Materiale pentru o istoriologie umană, ed. D. M.

Pippidi, București, 1968, p. 1, 5.
4 N. lorga, Observații ale unui nespecialist asupra istoriei
antice, București, 1916.
5 Idem, îndreptări noi în concepția epocii contemporane,
2 voi., București, 1940.
98 AL. ZUB
logizantă. Este spiritul în care i-a întreținut mereu pe

auditorii săi, ca și pe cititori, de-a lungul anilor6.
O întreagă serie de interogații au rezultat din regîn-
direa materiei, unele proiectate insistent asupra sud-
estului european și a realităților românești7. Interesul
acelor interogații, oarecum insolite la origini, apare azi
ca indiscutabil. Pentru cine urmărește vasta operă de
revizuire a Revoluției franceze ce se întîmplă sub ochii
noștri, o lectură a scrierilor lui N. lorga, sub acest unghi,
comportă o frapantă actualitate. Firește, nu poate fi
vorba aici de un examen complet al operei în cauză, mult
prea amplă și prea complexă pentru a se lăsa analizată
în cîteva pagini. Se poate închipui însă o întreagă serie
de studii despre un aspect sau altul abordat de istoric în
prodigioasa-i carieră de „universalist". Am putut visa o
clipă și un amplu volum de analize, portrete, reflecții
extrase din ampla-i operă, cu privire la sensul, „etiologia",
avatarurile și consecințele acelui fenomen. El n-ar fi
lipsit de interes nici pentru specialiști, nici pentru marele
public, atent la înfruntările lumii moderne. Ne limităm
aici la cîteva considerații sugerate de lectura operei și de
analogia cu noile oferte ale istoriografiei. Ele se vor, de
sigur, complementare față de abordările de pînă acum8.
2. O EPOCA NEISTORICĂ SAU RAȚIONALISMUL

IN CAUZA
Atitudinea lui N. lorga față de Revoluția franceză e

fundamental marcată de polemica privitoare la secolul
XVIII. în culturile apusene această polemică e con
temporană cu Revoluția însăși, pusă de unii sub semnul
6 Cf. de ex. Istoria contemporană vorbită pentru ascultătorii
de la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale, Bucu
rești, 2 voi., 1930—1931 ; Curs de istorie universală, București,
1936 ; Dezvoltarea imperialismului contemporan, București, 1940.
7 Idem, Curs de istorie universală, București, 1936.
8 Cf. îndeosebi Șt. Lemny, Nicolae lorga, historian de la
Revolution franpaise, în L’image de la Revolution jrangaise, II,
ed. par M. Vovelle, Paris, 1989, p. 1 220—1 228.
scadenței inexorabile, socotită de alții ca un accident ne

fast al istoriei. în spațiul românesc, ea datează din
primele decenii ale secolului XIX, ca urmare directă a
procesului regenerativ. O reacție critică, adesea foarte
vehementă, s-a produs atunci față de secolul anterior,
în raport cu care se forja programul redresării. Nu se
făcuse acel secol, simbolizat în zona extracarpatică de
fanarioți, culpabil de tot răul social ? Cîteva generații
l-au blamat de aceea fără rezerve, atribuindu-i tot felul
de scăderi și un singur merit, acela de a-i fi exasperat,
pînă la urmă, prin excesul de rău, pe români. Abia spre
finele secolului s-a ajuns la o atitudine mai nuanțată.
Un istoric (M. Kogălniceanu), un critic literar (T. Maio
rescu) și un poet (M. Eminescu), au pregătit-o, mai
ales sub unghiul care ne interesează aici. Critica ruptu
rii produse de secolul XVIII în dezvoltarea societății româ
nești e nota lor comună. De unde accentul pus pe tra
diție, pe restaurarea valorilor autohtone, al căror exer
cițiu fusese întrerupt de regimul fanariot. în dezacord cu
legatul pașoptist, societatea de cultură Junimea a emis,
după mărturia lui Maiorescu, un fel de a gîndi „mai mult
englezește, evoluționar, decît franțuzește, revoluționar
* 19.
Filosofia Luminilor era pusă sub acuzație, excesul de rațio
nalism învinuit pentru slăbiciunile instituționale și pentru
deriva morală a noilor generații9 10. Acestei directive, ali
mentată și de lecturi, i se alătură cu aplomb, spre finele
secolului, și N. lorga.
Profesor la Universitatea din București (1894), lorga
aducea cu sine idei organiciste, așa cum se formaseră aces
tea în Anglia prin H. Spencer și manifesta un antirațio-
nalism ce-1 apropia îndeosebi de H. Taine, dar și de
școala lui Ranke. Excesul raționalist îi părea a fi princi
pala carență a lumii moderne. Era o moștenire nefastă
a secolului XVIII, în care lorga vedea o „epocă ne
istorică, nereală, fără cel mai mic respect pentru tradiție
9 T. Maiorescu, Istoria contemporană a României, București,

1925, p. 40—41.
10 Cf. Z. Ornea, Junimea și junimismul, ed. II, București,
1978, p. 148—173.
100 AL. ZUB
în. toate formele" (Ev, 282)11. Discontinuitatea ar fi fost

nota ei distinctivă. Numai Evul Mediu a avut un carac
ter organic, înlesnind libera creație. Precum romanticul
F. Schlegel, istoricul român punea pe seama Revoluției
saltul în anorganic și incongruent. Paradoxal, „Revoluția
franceză a proclamat libertatea omului și a rupt tot ceea
ce lega pe om de alt om, rămînînd ca oamenii să se lege
între dînșii numai prin cele două elemente care pot face
și cel mai mare bine și cel mai mare rău, adică ambiția
și dorința de a se întrece unul pe altul" (S, 76). Vechi soli
darități, precum aceea asigurată de bresle, au fost înlo
cuite printr-un continuu steeple-chase în care morala
nu-și mai află loc. Opoziția e de sursă polemică, după
cum au și demonstrat, pornind de la realitățile germane,
12 Ei au refuzat, de aceea, eticheta de
Dilthey și Cassirer 11
anistorism pusă abuziv peste întreg secolul XVIII, între-
bîndu-se cum se împacă ea cu acel cult al antichității
pe care însăși Revoluția franceză l-a instituit. Se admite
acum că în spațiul românesc iluminismul a suferit o
puternică infuzie istoristă și că elementele de continuitate
sînt mai numeroase decît s-a crezut13. Punînd accentul
pe ruptură, lorga învinuia pe „filosofi" de criza produsă.
Istoricii însă aveau și ei o parte de răspundere. „Seco
lul XVIII, conchidea lorga, datorește revoluțiile sale
unei false înțelegeri a istoriei" (G, 147) 14. Este de sesizat
mai întîi pluralul folosit de istoric, nu prea departe de
11 Folosim mai jos, în text, următoarele abrevieri privind
opera lui N. lorga : C = Conferințe și prelegeri, I, București,
1943 ; E = Essai de synthese de l’histoire de l’humanite, IV,
Paris, 1928 ; Ev = Evoluția ideii de libertate, ed. Ilie Bădescu,
București, 1987 ; G = Generalități cu privire la studiile istorice,
ed. III, București, 1944 ; I = Istoria poporului francez, București,
1919 ; In = Îndreptări noi în concepția epocii contemporane, I,
București, 1940 ; M = Materiale de istoriologie umană, București,
1968 ; O = Originea și sensul democrației, ed. II, Vălenii de
Munte, f.a. ; OA = O altă istorie contemporană, București, 1933 ;
S = Suflet și lucru, București, 1937.
12 Cf. P. Cornea, Originea romantismului românesc, București,
1972, p. 484.
13 P. Teodor, Luminile românești și spiritul revoluției demo
crate, în Familia, Oradea, XXV, 1989, 7, p. 16.
14 Reflecții mai sistematice pe această temă la T. Vianu,
Concepția raționalistă și istorică a culturii, București, 1929.
sensul atribuit de un Anton Maria Del Chiaro (Storia delle

moderne rivoluzione della Valachia, 1718), sau de un J.-L.
Carra, care prevestea la 1777, cu privire la sud-estul euro
pean, că „le temps amenera surement une revolution dans
ces contrees“ 15. Sensul principal era de schimbare, însoțit
de acel echivoc care, mai ales de la Hegel, avea să rămînă
o trăsătură mereu invocată. Insă acea schimbare venea
din trecut, raționalismul era mai vechi decît secolul
XVIII. lorga însuși l-a evocat de mai multe ori pe
Descartes ca sursă a noului fel de a gîndi. Revoluția de la
1789 îi apărea ca „revoluția raționalismului"16, de un
caracter prea abstract ca să dea bune rezultate (S, 73).
Abia Napoleon, cu tot spiritul său de sistem, a știut să
depășească ..nisipul raționalist al filosofilor" (G, 208).
Niciodată raționalismul n-a fost pus mai drastic sub
acuzație (Ev, 295). Din el deducea lorga toate mizeriile
lumii moderne, o lume stînd sub semnul tăgadei. El a
vorbit chiar de „distrugătoarea negație a veacului"17,
recunoscînd în dubiul cartezian una din tarele spiritului
modern. Libertatea, după el, n-a fost servită de rationa
lism. dimpotrivă (Ev, 280). Tratarea in abstracta a lucru
rilor omenești îi părea un păcat capital (Ev, 282). Numai
spiritele neevoluate, incanabile să distingă nuanța și să-i
acorde partea ce i se cuvine s-ar lăsa seduse de un ase
menea mod de gîndire. Drama înțelepciunii îi rămîne
străină18. Cum să nu submineze certitudinea această
„hypertrophie de la rai^on rai,sonnante“ ? 19 Un asemenea
paradox nu i-a scăpat lui N. lorga. El observa că „numai
epocile de raționalism sigur și rece găsesc plăcere să ia
din cînd în cînd o baie de ireal, de atopic și de acronic“,
cum s-a întîmplat în epoca Revoluției, cînd un „păgînism
mistic" începea să-i anime pe foștii adepți ai „deismului
1S J. L. Carra, Histoire de la Moldavie et de la Valachie,

1777, p. 200 (ed. N. lorga, București, 1914).
16 N. lorpa, Istoria românilor, VIII, București. 1938, p. 75.
17 Analele Academiei Române. Dezbateri (AARDezb), t. 52,
1931—2. p. 114.
18 N. lorca, Cugetări, București, 1972, p. 282.
19 Cf. M. Ralea, Atitudini, București, 1931, p. 13.
102 AL. ZUB
pur"20. Napoleon însuși nu era străin de această nevoie,

după cum ar rezulta din adoptarea a numeroase forme
antice, inclusiv a juridicității romane (In, 46—47). Co-
mentînd un studiu de G. Sorel, Materiaux d’une theorie
du proletariat lorga reținea pasajul relativ la tendința
raționalismului de a elimina „puterile psihologice" pe care
le întîlnește21, simplificînd totul more geometrico. Re-
fuzînd orice autoritate, pretinzînd ca totul să treacă
prin fața scaunului de judecată al rațiunii, criticii din
secolul XVIII au contribuit esențial la noua stare de
spirit. Realul e rațional, spusese Hegel, înțelegînd că prin
voia noastră ceea ce e rațional ar trebui să devină o
realitate. Rațional era ca omul să devină liber, egal cu
semenii săi, fratern în relațiile cu aceștia, după cum a și
statuat Revoluția din 1789, făcînd din drepturile omului
o religie laică. Dar nu erau aceste drepturi înseși prea
abstracte ? Din acest punct de vedere, lorga se apropie de
reflecțiile lui Tocqueville 22 și de o întreagă linie de gîn-
dire organicistă, dispusă a plasa omul ca atare, omul
concret, în centrul istoriei. Altfel, Revoluția franceză era
pentru dînsul „Revoluția pur și simplu", modelul unei
izbucniri colective într-un mediu prea dispus la abstracții
și aflat în plină criză de autoritate (O, 51). Urmările nu-1
puteau mulțumi, desigur. A cui era vina ?
3. REVOLUȚIA FRANCEZA : DEFINIȚIE

ȘI ETIOLOGIE
Ca și în natură, ceea ce se prezintă în istorie ca schim

bare bruscă, intempestivă, e de fapt rezultatul unei
acumulări treptate. De aceea N. lorga expunea Revo
luția franceză pornind de la Ludovic XIV, spre a situa
fenomenul într-o perspectivă istorică. Surprins inițial,
auditoriul se lăsa cîștigat de logica expunerii, nedume-
20 N. lorga, /Comemorarea lui Goethe/, în AARDezb, voi. cit.,
p. 144.
2) Revista istorică (RI). XV, 1929, 4—6, p. 184.
22 A. de Tocqueville. Souvenirs, Paris, 1978, p. 112—113.
ririle se topeau. Ceea ce părea o erupție bruscă fusese în

fond un proces de durată. înainte de 1789, a fost ideea de
revoluție, prezentă în diverse medii sociale, colportată,
agitată, pusă la lucru de „ideologi11 și interesați politici 23.
O criză de ideal a făcut-o posibilă. Pe fondul ei, acidul
corosiv al rațiunii și-a împlinit opera. „Revoluția fran
ceză, conchidea istoricul, nu este decît o consecință a
raționalismului adoptat de o întreagă societate" (C, 82).
Generații și secole contribuiseră la aceasta. Căutînd să
explice fenomenul, lorga, punea în cauză mai ales demisia
elitelor. în fond, „revoluția e păretele ce se dărîmă asupra
celor ce l-au clădit rău" 24. Accentul nu trebuia pus deci
pe propagandă și contagiune, ci pe acțiunea insidioasă a
noului mod de gîndire instituit de cartezieni (In, 160—
161). Descartes a jucat un rol mai mare decît filosofii
din secolul XVIII. Ideile acelui secol nu mai corespun
deau nevoilor de dezvoltare a societății europene. De
aceea au și fost așa de lesne înlocuite de ideile Revolu
ției 25. Vechiul regim nu mai credea demult în sine, regele
însuși voia să-1 reformeze pe cît posibil. Nobilimea pier
duse legătura cu provincia, așadar cu trecutul și cu influ
ența locală, întemeiată pe țărănime, curtea se preocupa
numai de intrigi. Cine să imprime o direcție justă cu
rentului reformator ? în saloane, „apostolii filosofiei“
dizolvau totul în acidul criticismului. în timp ce adunările
publice intrau pe mîna unor aventurieri fără scrupule,
recrutați adesea din pleava provinciei. ..Bestia revoluțio
nară care lucrează la Paris e rareori de veche origine pari
ziană" (OA, 8), conchidea istoricul, atent la mutațiile de
ordin moral produse în societatea franceză. „Burghezia de
tejghea", interesată numai de cîștig, nu promitea nimic.
Drama Franței, după lorga, era tocmai lipsa de „suflet"
a provinciei, din clipa cînd absolutismul a privat-o de
autonomie. Ea se va pleca, fără vlagă, în fața „tiraniei
23 Cf. Nicolae Pandelea, Ceva desvre revolutii și ifesvre revo

luție, în Th. Carlyle, Istoria Revoluției franceze, I, București,
1944. o. 18—19.
24 N. lorca. Cugetări, p. 257.
25 N. Ba^dasar. Nicolae lorga, în Istoria filosofiei românești,
București, 1940, p. 348.
104 AL. ZUB
cluburilor44 și va imita, neinspirată, Parisul în inovațiile

acestuia. Un grup de „promotori și regizori44 detestabili
s-au putut erija de aceea în reprezentanți ai poporului
suveran, declanșînd un „măcel odios44, divizînd Franța în
călăi și victime. Sînt clișee curente în literatura ostilă
acelei revoluții, revoluție care a provocat apoi, cu răz
boaiele ei, o întreagă serie de răsturnări, de pe urma
cărora lumea avea să nu-și mai revină. Judecata istori
cului e severă mai ales cînd e vorba de abdicarea factori
lor de răspundere. în fond, Revoluția s-a produs într-un
moment de criză, prin „stearpa ciocnire a silogismelor și
urletul invidiei populare44 (OA, 4).
Societatea se afla în criză și n-a dispus de un factor
redresant. Nobilimea și clerul, ca stări, „erau forme isto
rice din care viața ieșise acum44, iar regele nu se mai voia
decît „părinte al poporului44 (O, 52, 55). Nici o valoare
admisă, nici o autoritate. „Suprafața se zbuciuma în
numele adîncului44 (E, 278), fără a dispune de soluții
pentru ieșirea din criză. A fost destul o greșeală a regelui,
urmată de altele, pentru ca ghilotina să intre în funcțiune
(I, 354).
Ce a fost atunci Revoluția franceză ? „Un accident
care a rezolvit chestiuni foarte esențiale puse de multă
vreme44 (I, 353). Un tragic accident, cum fusese ea și
pentru Goethe. Asupra acestei definiții lorga a revenit
de mai multe ori, cu nuanțe asupra cărora nu se poate
insista aici 26. De altfel, problema în discuție continuă să-i
confrunte pe istorici 2728.
Latura patologică, morbidă, a fenomenului l-a preo
cupat pe lorga nu mai puțin. Sub acest unghi, el se situa
în continuarea unor reflecții deja emise de Lombroso,
Gustave Le Bon, Sighele dar mai ales de Goethe, la
care s-a referit mereu. Era firesc să vadă în Revoluția
franceză un fenomen de nsihologie colectivă (G, 235, 253),
de vreme ce insista atît asupra dimensiunii umane a
istoriei, în felul cum insista și marele său contemporan,
26 Cf. St. Lemny, on. cit., p. 1 225.

27 E. Schmitt. R. Reichardt (ed.). Die Franzosische Revolution-
zufălliges Oder notwendioes Ereignis ?, Miinchen. 1983.
28 P. Pandrea, Atitudini și controverse, București, 1982, p. 522.
LA SFIRȘIT DE CICLU 10 5
Unamuno. Punînd însă temei pe caracterul ei accidental,

lorga diminua interesul pentru etiologia Revoluției. După
el, adevărata revoluție, cea de facto, s-a produs înainte
de 1789 și ea se cuvenea să fie studiată chiar dincolo de
limitele Hexagonului. Revoluția franceză, demonstra isto
ricul, n-a fost un lucru necesar, dorit cu ardoare de o
generație, ci rezultatul unei crize teribile, pe fondul unei
carențe de autoritate la nivel de elită. Ce-ar fi fost dacă
regele nu era slab și neinspirat sau dacă cei din jur nu
erau incapabili ? Ca să se limiteze Revoluția la nivelul
din 1791 era nevoie de un „despot luminat11 și energic,
inexistent însă în Franța.
Ca și Francois Furet în zilele noastre28a, istoricul român
susținea, la începutul secolului, că Revoluția franceză n-a
fost inevitabilă29 și că odată produsă ea nu poate fi
explicată cauzal prin tot ce a fost mai înainte. O revoluție
devine de neocolit (a spus-o aproape concomitent N. Ber-
diaev) numai dacă forțele creatoare ale unei epoci se vă
desc incapabile de a reforma și înnoi societatea. Asupra
acestui punct N. lorga a insistat mereu, ca și asupra
aspectului misterios și malefic al oricărei revoluții30. îm
preună cu H. Taine, el credea că și fără revoluție s-ar fi
ajuns, chiar dacă mai încet, la progresele cunoscute. în
America, de pildă, revoluția n-a avut nevoie de masacre
și ghilotină pentru a-și împlini opera. Cu gîndul la
aceasta, comparînd-o mereu cu Revoluția franceză, lorga
sugera o „istorie a plagiatelor de grup" (G, 231), una în
care filosofii ar deține un loc proeminent.
4. FILOZOFII ȘI REVOLUȚIA
Dacă detesta exploziile gregare ca fiind destructive în

planul valorilor, N. lorga a combătut nu mai puțin pe
„creatorii intelectuali de revoluții" (In, 155—177). Este
28« f. Furet, Penser la Revolution frangaise, Paris, 1978.

29 O afirmație contrară întîlnim Ia același lorga (lapsus
calami?), în Rf,XVl. 1930, 4—6, p. 71—72.
30 Cf. și Jean Lombard Cceurderoy, La face cachee de l’his
toire moderne, I, Madrid, 1984.
106 AL 'ZUB
o temă asupra căreia a revenit cu o insistență semnifica

tivă, convins că răul esențial s-a produs mai întîi în spi
rite. Un duh de tăgadă și răsturnare s-a ivit încă sub
vechiul regim, contribuind la crearea unei psihoze revo
luționare specifice. „Lucruri mari, dar nu și bune“ au
putut ieși din acel spirit (O, 51). Raționalismul a făcut
din matematică, din logica ei implacabilă, un instrument
de care s-a folosit abuziv Revoluția (In, 122—123). „Oame
nii care au ghilotinat în 1793 erau filosofi, ideologi, cum
îi numea Napoleon ; ei aveau monopolul adevărului, al
progresului și civilizației" (G, 37), remarca lorga, cu ne-
ascuns dispreț pentru orice ideologie care abate spiritul
de la contactul cu realitatea. Pe D. Cantemir, prințul
cărturar de la începutul secolului XVIII, el îl trata
ca pe un „ideolog", iar practica lui domnească o dezavua
pentru inadecvația ei geopolitică31. Ideolog pur, în intran
sigența-! inumană și ucigașă, îi părea a fi Robespierre,
pe care l-a și descris adesea în culori sumbre. Pe seama
ideologilor punea și acel funest cult al revoluției, care a
bulversat istoria mai nouă. Robespierre însuși denunța
într-un discurs „secta enciclopediștilor", iar Iosif II
vedea în „filosofi" o sectă de care trebuie să te folosești,
fără a intra în rîndurile ei32.
Contactul cu realitatea și însușirea de a-i stoarce re
sursele de înțelepciune practică, iată ce prețuia mai întîi
lorga, iar din acest punct de vedere afinitatea cu Emi
nescu e foarte clară. Dintre filosofii care au ajuns a pro
fesa „puterea" l-a stimat îndeosebi pe Th. Masaryk, pe
care îl socotea însă mai mult un înțelept care a primit
să se pună în slujba alor săi. O asemenea conduită nu
poate mira, de vreme ce istoricul, chiar, trebuie să fie,
în viziunea lui lorga, un „bătrîn prin experiență", unul
în stare să îndrume societatea. Practica, în genere, e
superioară teoriei. Și numai acea teorie poate interesa,
care decurge din experiență. Altfel, Revoluția franceză
îi apărea ca o continuare firească și o realizare a filo-
31 N. lorga, Practica domnească a unui ideolog: Dimitrie

Cantemir, București, 1935 (extras).
E2 Rl, XVII, 1931, 1—3, p. 10.
sofiei secolului XVIII33. Mizeria ei era deci ameste

cată cu „nisipul raționalist al filosofilor" (G, 208). Con
siderațiile juridice ale lui Montesquieu, reveriile utopice
ale lui Rousseau, satirele și piesele lui Voltaire au con
tribuit la crearea unei atmosfere favorabile Revoluției,
dar numai primul se bucura de stima istoricului (In, 123).
Pe Voltaire îl socotea un „caracter ordinar" și detesta
bil 34. De-ar fi trăit la 1789, îl vedea evoluînd ca un per
sonaj ridicol, terorizat de frica străzii, un caragialesc
„conu Leonida față cu reacțiunea" (OA, 3—4). Un istoric
din Groningen, I.N.B. Tenhaeff, îl întărea în această vi
ziune caricaturală (G, 282). Pe Rousseau îl socotea „valet
sentimental", confuz și pretențios35. Cum să îndrume și
să moralizeze el societatea ? Contractul social era o pură
„erezie sociologică" (OA, 4). Totul la Rousseau îi părea o
„rătăcire" (G, 284). Firește, lorga nu-și ascundea antipatia
față de cei doi corifei, pe seama cărora punea, în chiu
exagerat, răspunderea Revoluției franceze36. Știa bine de
altfel că aceasta nu era prima revoluție care se întemeia
pe idei rousseauiste (G, 172). Opera lui Montesquieu, în
schimb, îi părea demnă de stimă, deși peste puterea de
comprehensiune a „revoluționarilor" (OA, 4).
Lipsa de trimiteri la alți „filosofi" din epocă e sur
prinzătoare 37, ca și insistenta cu care istoricul s-a ocupat
de corifeii în cauză. O insistentă polemică, menită deo
potrivă a deplasa accentul de la triada filosofică din
preaima Revoluției spre dubiul metodic încurajat de acel
raționalism cartezian ajuns la modă în saloane bureaux
d’esvritu) și deja activ în medii mai largi (In, 172). In
același spirit trata posteritatea filosofică : romantismul,
Marx, Kropotkin (M, 11 ; S, 86 ; In, 26—27), mereu sus
picios față de tot ce nu părea să aibă temei în realitatea
33 N. lorga, La penetration des ideas de VOccident dans le

Sud-est de l’Europe au XVII' et XVIIIe siecle. în RHESSE, 3. 1924.
4—6. p. 103.
34 Idem, Ce este Bizanțul ?, București, 1939, p. 9.
35 Ibidem, p. 9.
36 Aprecieri mai obiective la R. Barny, Rousseau dans la
Revolution, Oxford. Taylor Institution, 1986.
37 Totuși unele aprecieri despre enciclopediști în Istoria
poporului francez, 1919, p. 329—347.
108 AL. ZUB
controlabilă. Oroarea de speculație l-a făcut pe lorga să

rămînă departe de „filosofie" și să caute motivări în alte
registre ale realului. Dacă „Revoluția franceză n-a fost
nici un fapt nou în istoria lumii, nici un fenomen neaș
teptat în istoria Franciei înseși" (O, 51), totul invita la o
explicație mai de profunzime, una care să privească
fenomenul atît în amonte, genetic, cît și în aval.
5. revoluția franceza înainte

ȘI DUPĂ REVOLUȚIE
Ideea unui proces revoluționar depășind limitele Hexa

gonului, ca și deceniul fierbinte cu care se încheia
secolul XVIII, e admisă acum unanim38. Revoluția
franceză nu mai poate fi tratată în sine, pe un spațiu
restrîns și cu limite cronologice strict determinate, ci
reclamă abordări tot mai cuprinzătoare. Este poziția pe
care N. lorga a avut-o de la început, fără să știe că încă
Chateaubriand afirmase că „la Revolution etait decompile
quand elle a eclate“. Ceva mai tîrziu, Tocqueville a susținut,
în același spirit, că înainte de a izbucni Revoluția, sarcinile
ei erau împlinite pe trei sferturi39. Se va vorbi în conse
cință de un spirit revoluționar înainte de Revoluție40 și
chiar de o „preistorie" a acesteia41, pentru ca în zilele
noastre să se facă apel la termenul de „prerevolutie" pentru
a defini revolta aristocratică dinainte 42. Accentul s-a de
plasat progresiv spre această fază, căreia i se recunoaște
acum sensul revoluționar43. Ea definește un „orizont de
așteptare" (nentru a folosi expresia lui Jaussl și plasează
fenomenul într-un context genetic mai larg.
38 Cf. J. Godechot. Les Revolutions, Paris, 1970.

39 Anud F. Furet, no. cit., p. 185.
40 F. Rocquain, L’esprit revolutionnaire avant la Revolution,
Paris. 1878.
41 A. Wahl, Vorgeschichte der franzdsischen Revolution, I,
Tiibinoen. 1905.
42 ,T. Godechot. Prerevolution. revolution et contre-revolution
(1787—1792), în vol. Les revolutions. Paris. 1970. n. 302—306 ;
M. Vovelie, La chfite de la monarchic, Paris, 1972, p. 90.
43 F. Furet, op. cit., ed. 1983, p. 14.
LA SFÎRȘIT DE CICLU 10!)
Meritul lui N. lorga e de a fi semnalat stăruitor nevoia

unei revizuiri, în sensul de care vorbise și Tocqueville.
După el, ca și după Henry Fazy, toată teoria Revoluției
franceze ar fi cuprinsă în doleanțele consiliilor de la 1782.
în momentul izbucnirii, ea „era făcută pe nouă zecimi41
(C, 78). Absolutismul, în faza reformatoare, mersese în
direcția ei. Nimeni nu mai voia statu-quo-ul, nici măcar
regele44. La 1787, puterea era în fond disponibilă, numai
că nu se recunoștea ca atare45. Conștientă de finitudinea
ordinii sale civile, Franța traversa — în expresia lui
J.G.A. Pocock — „momentul (ei) machiavelic44. Criza era
însă mai veche 46 și ea îl făcuse pe Voltaire, cu peste două
decenii în urmă, să vadă în juru-i „Ies semences d’une
revolution qui arrivera immanquablement“47. S-a vorbit
chiar de o agonie a vechiului regim 48, consumată pe fondul
unei crize ce dura de un secol49, producînd o importantă
mutație în sensibilitate și o adevărată revoluție în spirite 50.
Diverse mișcări și revolte au precedat de altfel eveni
mentele din 1789. Cînd poporul arunca cu pietre în
sicriul lui Ludovic XV, se poate spune că monarhia era
îngropată și revoluția numai o chestiune de timp51.
N. lorga a știut să observe schimbările produse în starea
de spirit, ca și legătura lor cu ceea ce se întîmpla pe
continent ori în „lumea nouă44. Formele vechi se cereau
înlocuite. Mai tîrziu, el avea să spună, extinzînd cadrul
observației : „Revoluția noastră e doar ca a fluturelui
care rupe crisalida. El nu vrea nici o revoluție, dar cri
salida e moartă și el e viu44 52. Forma nouă își revendică
implacabil dreptul la existență.
44 J. Godechot, La Contre-Revolution, Paris, 1961, p. 21.
45 F. Furet, op. cit., p. 68.
46 Albert Soboul, La crise de l’Ancien Regime, Paris, 1970.
47 Scrisoarea din 2 aprilie 1764 către marchizul de Chauvelin.
48 A. Oțetea, Agonia vechiului regim francez și formarea
spiritului revoluționar, în Minerva, Iași, III, 1930 (Scrieri istorice
alese. Cluj-Napoca, 1980, p 35—68).
49 Cf. Paul Hazard, La crise de la conscience europeenne,
Paris, 1961.
50 Cf. M. Vovelle, op. cit., p. 87 ; idem. Ideologies et mentalites,
Paris, 1985 ; idem, La mentalite revolutionnaire, Paris, 1985.
51 N. lorga, Ludovic al X.V-lea „cel iubit", în Convorbiri
literare, 72, 1939, p. 272—287.
52 Idem, Memorii, II, București, f.a., p. 372.
110 AL. ZUB
Această luptă, cu rezultatele ei, istoricul a urmărit-o

in mai multe studii, cu o semnificativă insistență. Istoria
poporului francez (1919; ed. fr. 1945), Essai de synthese
de l’histoire de l’humanite (IV, 1928), Evoluția ideii de
libertate (1928), Cărți reprezentative în viața omenirii
(IV, 1930), O altă istorie contemporană (1933), Originea
formelor vieții contemporane (1934), îndreptări noi în
concepția epocii contemporane (I, 1940). sînt desigur cele
mai de seamă și ele culminează cu o conferință rostită
la 23 ianuarie 1940 despre Revoluția franceză înainte de
Revoluție 53. Textul din urmă cuprinde un întreg program
de revizuiri, care s-ar cuveni studiat în perspectiva în
tregii istoriografii a problemei.
Să reținem aici, din atîtea observații demne de interes,
cîteva care plasează Revoluția franceză în ordinea acelei
continuități istorice la care lorga ținea așa de mult. în
fond, preocuparea lui obsesivă era să explice, studiind
evenimentele din trecut, Originea formelor vieții con
temporane, cum și-a intitulat de altfel o sinteză. Tot așa
a voit să arate „ce era în jurul Franței revoluționare41
pentru a explica Dezvoltarea imperialismului contem
poran (1940). Revoluția franceză nu numai că putea fi
înțeleasă în lumina revoluțiilor mai recente, dar înlesnea
la rîndul ei definirea acestora. Nimic nu se poate înțelege
în izolare și singurătate. Faptele circulă în istorie și se
luminează reciproc. Deceniul revoluționar, dominat de
ideologie, se lămurește mai bine prin obsesiile ideologi-
zante din secolul nostru. Tot așa, etapa următoare, cu
actualizări de forme antice și inovații moderne, ne dă
o idee despre realismul inerent unei epoci postrevolu
ționare.
Interesant e faptul că lorga începea studiul epocii
contemporane nu cu Revoluția franceză, cum se obișnuia,
ci cu „noile autonomii americane44, rezultate din revoluția
de peste ocean. El sugera astfel o extensie de cadru și
comunica preferința pentru o dezvoltare organică. Acolo,
în „lumea nouă44, „ce n’etait pas la theorie qui fagonnait
53 Text publicat postum în voi. Conferințe și prelegeri, I,

București, 1943, p. 75—88.
les ămes. D’dles-memes elles arrivaient ă penser ainsi

dans ces formes isolees ou chacun se rendait compte de
la participation au defrichement, au labeur, ă la defense,
dans ces villages oil se trouvaient ensemble ceux qui
avaient collabore ă I’oeuvre commune, dans ces villages qui
s’etaient formees, avec une bourgeoisie I’importation, avec
des fonctionnaires envoyes, mais aussi par la selection
meme de ces dements ruraux, de travail de patience et
d’initiative“ (E, 2). E un text capital pentru înțelegerea
atitudinii lui N. lorga în raport cu fenomenul revoluționar.
Tot ce vine din realitatea vieții, iar nu din teorie, din
frazeologia retorilor de club, obține aprobarea sa, după
cum tot ce e subversiune „carbonară“, agitație sterilă a
străzii, ideologie sectară, cade sub incidența criticii sale,
o critică nemiloasă, cum puține se mai formulaseră
pînă la el.
împotriva speculației demagogice, lorga a rupt multe
sulițe, convins că răul cel mai mare venea din proasta
îndrumare a spiritelor. Scoasă din cărți, filosofia a devenit
activă în spirite. „Un feroce deșir d’egalite Ies torturait“
(E, 50). Consecințele ? lorga le identifică pe seama măr
turiilor contemporane, dar și apelînd la istoricii Revolu
ției, de la Schlosser și Beaulieu la Louis Madelin și Albert
Mathiez. El evocă elemente de cadru, însă și detalii semni
ficative, imponderabile ale istoriei. Tabloul acelei „mino
rități ideologice" care a reușit să se impună asupra
Franței e persuasiv, deși caricatural (E, 82). Nu vedea la
șefii Revoluției decît frazeologie sterilă, dispreț pentru
trecut, tratarea omului ca pe o idee abstractă, deci sacri-
ficabilă (E, 84). Sub acest unghi, el se întemeia pe Potocki,
pe Segur și pe alți critici ai furorii asasine declanșate de
iacobini. Critici consonante veneau prin Burke, prin Fox
și destui alți comentatori ai fenomenului.
începută „de foarte multă vreme" și terminată deja
în septembrie 1789, Revoluția a fost exploatată apoi parti-
zanal, partinic (C, 77). Mediul în care s-a produs îi părea
foarte important, căci societatea e aceea care asumă,
interpretează acele măsuri, legi, regulamente, dispoziții
care formează sistemul propus de Revoluție. Altminteri,
sînt de preferat revoluțiile care se întîmplă, ca de atîtea
112 AL. ZUB
ori în istorie, fără „regulamentații44 solemne. Ce-au fost,

în trecut, schimbările de mentalitate decît niște revo
luții ? Revoluția franceză însăși, cea autentică, a avut
loc înainte ca oratorii să urce la tribună pentru a-i trimite
la eșafod pe adversari. Afișajul încheie un proces, nu-1
începe. Cît privește practica marilor idei, ce fel de liber
tate era aceea care suprima pe cei de altă opinie ? Ce
egalitate putea fi între călău și victimă ? Și cum se poate
vorbi de fraternitate în timp ce se încuraja ura și se
punea la lucru ghilotina ? Fomentația ideologică își avea
însă valoarea ei. Curtea devenise o țintă a ironiei și a
blamului cu sau fără motiv. Lumea se plictisea și,
așteptînd să se întîmple o minune, denigra tot ce era
„vechi44. Asupra acestei lumi avea să se abată curînd
„urgia revoluționară44 54. încă sub vechea domnie, cu un
sfert de secol în urmă, se simțea „vuietul surd al Revo
luției care se apropie44, astfel că izbucnirea ei n-a mai
surprins pe nimeni. A fost un mod de a lămuri situația
existentă, destul de complexă, se vede, dacă nu s-a putut
ocoli ghilotina.
Oricum, Revoluția franceză nu se explică prin ea în
săși, ci numai în lumina unei întregi deveniri, cu cît mai
ample cu atît mai profunde în urmări. Ca și T. Maiorescu,
de care îl apropie atitudinea critică față de tot ce e
„formă falsă44, lorga socotea că o revoluie nu izbutește
decît beneficiind de colaborarea secolelor. N. Bălcescu,
unul din cei mai de seamă istorici români din secolul
XIX, vorbise și el de o revoluție înaintea revoluției,
solidarizînd generațiile anterioare cu programul pașop
. După el, ca și după Kogălniceanu 5â, alt istoric con
tist 5556
temporan, regimul fanariot a avut menirea să pregătească
revoluția prin exacerbarea răului. E un fel paradoxal de
a contribui la progres prin radicalizarea spiritelor aflate
în suferință. Privirea istoricului unifică, ea distinge ele
mentele de continuitate și propune o explicație genetică.
54 N. lorga, Cărți reprezentative în viata omenirii, în RI,

XVI, 1930, 4—6, p. 72'.
55 N. Bălcescu, Mersul revoluției în istoria românilor, 1850.
56 M. Kogălniceanu, Introductie, în Arhiva românească, Iași,
I, 1940.
Din acest punct de vedere, viziunea lui lorga se apropie

de aceea a lui Tocqueville. Amîndoi remarcă un proces
insidios de democratizare, menit a pregăti spiritele și a
favoriza sarcina revoluției. La amîndoi accentul cade pe
continuitate, nu pe ruptura produsă la 1789. O anume
convergență de program între monarhia absolută și Revo
luție e sesizabilă la ambii istorici57.
De altfel, tradiția monarhică era atît de mare în Hexa
gon, încît Revoluția n-a fost în măsură să o distrugă.
Danton, Mirabeau, Robespierre se prezintă oarecum într-o
dimensiune „regală“, ca individualități purtătoare de
sensuri ce le transcend (I, 7—8). Fondul creat de-a lungul
unei întregi istorii monarhice se impune, spărgînd noua
formă adusă de Revoluție. Poate că asemenea reflecții
l-au făcut pe Braudel să spună despre Histoire du peuple
franțais de N. lorga că e una din acele „breves esquisses
qui ont ă mes yeux une grande valeur“ 58.
6. O CRITICA Â OUTRANCE
Atitudinea lui lorga față de Revoluția franceză nu

poate fi corect definită decît în lumina concepției sale
generale asupra dezvoltării istorice. A spus-o deschis și
repetat : „Eu nu cred în revoluții". El, care era pe punctul
să declanșeze una, aducînd studenții în Piața Teatrului
Național din București (1906) pentru a flagela înstrăinarea
claselor suprapuse, a fost un adversar decis al oricărei
revoluții. Pe această linie lorga se încadra într-o lungă
tradiție a culturii românești, de la istoricii secolului
XVII, iubitori de stabilitate politică, pînă la G. Asachi.
T. Maiorescu, M. Eminescu ș.a. Ed. Burke rămîne proto
tipul criticii contrarevoluționare, însă N. lorga trebuie
pus în legătură mai ales cu o gîndire conservativă locală,
aceea în favoarea căreia eduseseră argumente chiar și
spiritele liberale ca M. Kogălniceanu sau N. Bălcescu.
57 Cf. Peter Geyl, The use and abuse of history, London,

ed. 2, 1957, p. 23.
58 F. Braudel, L’identite de la France, I, Paris, 1986, p. 10.
114 AL. ZOB
Pentru cei mai multi gînditori români, revoluția nu putea

fi admisă decît ca ultima ratio. De aceea, Istorija Rossii
de I. Kaidanov, tradusă de Asachi și răspîndită în școlile
românești, o lucrare unde Revoluția franceză era prezen
tată ca un moment teribil, de anarhie și violență sangvi-
nară, trebuie socotită ca avînd un rol mai important în
cultura română. Mai curînd filosofii Restaurației (Louis
de Bonald, Joseph de Maistre) s-au putut bucura aici de
un anume prestigiu, date fiind contactele tot mai strînse
cu Franța59. Așa va fi de-a lungul întregului secol, cul-
minînd cu lecturile din H. Taine și E. Renan, la care
lorga se referă insistent, punîndu-le în relație cu filo-
sofia engleză (secolul XVII), cu Rousseau, cu Declarația
de drepturi americană și alte „aluviuni“ ideologice60.
Prezența lui Tocqueville e nu mai puțin atestată 61, alături
de aceea a marilor istorici ai Revoluției : J. Michelet, Ed.
Quinet, A. Thiers, primii doi omagiați de istoricul român
sub cupola Academiei. Simpatia pentru gîndirea de tip
conservator 62 nu l-a împiedicat să urmărească atent, deși
discontinuu, istoriografia liberală. El a sesizat o tensiune
dialectică între Revoluție și contrarevoluție, plasînd în
treaga dezbatere în perspectiva unui evoluționism „bine
temperat
* 1. O filosofie a muncii și a creației devotate
binelui social îi inspira demersurile. Cum să agreeze o
revoluție sîngeroasă, la activul căreia se aflau atîtea
victime și atîtea sacrificii inutile ? Oricît de necesară este
o substituție de regim, prețul schimbării nu poate fi
indiferent.
în viziunea lui lorga, Revoluția din 1789 e departe
de a reprezenta numai o mișcare a Hexagonului. Un grup
de agitatori domina Parisul, capitala și-a impus voința
59 Cf. R. Tomoiagă, Ion Eliade Rădulescu, Ideologia social-

politică și filosofică, București, 1971.
60 Rl, V, 1919, 11—12, p. 215 : O istorie universală în sens
german.
61 Achim Mihu, Maestrul și iedera, Cluj-Napoca, 1988,
p. 236—240.
62 Cf. Em. Vingtrinier, La Contre-Revolution, Paris, 1924 ;
Louis Madelin, La Contre-Revolution sous la Revolution, Paris,
1935 ; J. Godechot, op. cit.; Stephane Rials, Revolution et Contre-
revolution au XIX' siecle, Paris, 1987.
asupra Franței, iar aceasta disemina cu armele noul regim

în lume. A fost o „revanșă a Parisului asupra trufașului
, din păcate sub forme de o mare și absurdă
Versailles" 6364
violență. Totul putea fi și altfel, dar totul a condus la un
masacru pe care verva pamfletară a istoricului îl evocă
adesea. Molohul parizian, setos de sînge, și zeița Rațiunea,
în numele căreia fură sacrificați Danton, Lavoisier, Mal
herbes, Chenier, Kelermann, Hoche etc., se afla în centrul
atenției sale. „Le pays entier semblait destine ă l’echa-
faud“, spunea MadelinM, de care istoricul român s-a
folosit pentru a zugrăvi orgia sangvinară a clipei. Capitala
apare ca un monstru inform și nesățios, capabil să dis
trugă totul în calea sa. Constituția din 1793 n-a făcut
decît să statueze permanența anarhiei (I, 369). Ceva de
comedie remarcă lorga în această revoluție, pe care Bona
parte o va aduce la ordine (I, 356). Un amestec de „cari
catură sîngeroasă" (I, 365), în care mizeria și „continua
amenințare a străinului" au jucat un mare rol (O, 57).
Pornind de la studiile lui Lenotre despre „păcatele
Revoluției", lorga sublinia însemnătatea provinciei în
orice judecată de ansamblu (In, 272). Anarhia l-a silit
pe Napoleon să militarizeze țara. El a creat un sistem
eficace în primă instanță, dar sufocant, care explică lipsa
de avînt în creația culturală, strania lipsă de „vîrfuri" în
literatură, artă etc. (In, 246—266). Armata și administrația
au absorbit energiile țării, ghilotina și războaiele au distrus
atîtea din valorile ei.
Totuși, observă lorga, paradoxal, „această vreme de
lupte și crime este și una de sentimentalism" (In, 228).
Robespierre compunea versuri, „teribilul Danton" părăsea
Revoluția pentru un budoar, Napoleon însuși scria lite
ratură. Andre Chenier îl avertiza de altfel că prima
parte a Revoluției a fost frumoasă, numai după aceea a
urmat devierea impusă de „bandele" pariziene. Partea
aceasta, cînd poporul francez a ajuns la conștiința că
începe o altă viață, nu trebuie profanată prin ceea ce a
putut veni apoi sub presiunea străzii (C, 88). Această
presiune „a amestecat și a brutalizat, în toate domeniile,
« N. lorga, op. cit., în Rl, XVII, 1931, 1—3, p. 11.

64 Ij. Madelin, La Revolution, Paris, 1920, p. 362.
116 AL. ZUB
întreaga societate14 (E, 293), stimulînd-o pe de o parte,

nimicindu-i resursele creative pe de alta. H. Taine, a
cărui sinteză, Origines de la France contemporaine, a fost
una din cărțile sale de căpătîi, gîndea la fel atunci cînd
portretiza Revoluția. în fruntașii acesteia, el nu recu
noștea decît „brute înnebunite41, iar în cluburile revolu
ționare niște oficine ale crimei. Aceeași aversiune pentru
facțiuni și partide o regăsim la lorga. Pe seama lor punea
istoricul toate „ororile Revoluției44 (I, 354), conștient de
altminteri că „revoluții fără excese nu se întîmplă nici
într-o ramură de activitate omenească44 (G, 43). Cea din
Franța a dat loc, în „zilele (ei) rele44 (C, 88), la sectarism
și violență minoritară. Intolerantă, ea a desfășurat o
adevărată „urgie44 65. destructivă și incapabilă de a pro
pune soluții pozitive. în mesagerii ei nu vedea așadar decît
o „gloată sîngeroasă44 (O, 56).
în aceeași aspră judecată îi cuprindea și pe părinții
spirituali și pe executori. Voltaire nu era decît un
„amuseur“ al vechii societăți, insolent și cabotin (C, 87) ;
Rousseau un „suflet de valet sentimental și ideolog veșnic
întreținut și veșnic nerecunoscător44 (OA, 3—4) ; Mirabeau
un șarlatan inteligent și versatil (I, 360) ; Robespierre ca
un „avocat fără vervă și poet fără talent44, ros de invidie
și de ură (E, 55, 91 ; Ev, 291) ; La Fayette „prea marchiz44,
cu o retorică sterilă și inadecvată (E, 55). „Figuri de spîn-
zurătoare, ca a lui Marat (...), pontificau într-un limbaj
diabolic, foarte contagios44 (I, 363). Demagogia, „sînge-
roasa demagogie44, îi părea a fi nota lor dominantă (I, 365).
Tabloul, în ansamblu, e puternic colorat temperamen
tal. Impresionist în critica faptelor și oamenilor, lorga
procedează prin imaginație constructivă, mărind pînă la
grandios ori deformînd pînă la caricatură 66. Un fin obser
vator, exagerînd la rîndul său, își amintește astfel de
fresca Revoluției, zugrăvită de marele istoric în linii de
pamflet : „Generozitatea ideilor dispărea cu totul și nu
se distingeau decît spasmele dantești ale revoluționarilor ;
65 RI, XVI, 1930, 4—6, p. 72.

66 E. Lovinescu, Scrieri, II, București, 1970, p. 25.
în loc să ne desprindă marile principii ce domină și astăzi

viața constituțională a mai tuturor popoarelor, el zugrăvea
setea sangvinară a bestiei dezlănțuite și insuficiența gro-
tescă a eroilor “ 67.
Și-a dat totuși seama că prin biografie, oricît de inte
resantă, nu se poate ajunge prea departe și că „o mare
mișcare umană" reclamă alte mijloace. Perspectiva etică
nu putea fi ocolită. Ea îi dădea ocazia să remarce că
Revoluția franceză n-a fost în măsură a selecta oamenii
și valorile, că presa („mîrșava presă", „imunda publicis
tică") a jucat un rol detestabil, incitînd mereu la vio
lență (Ev, 293—4).
Desigur, bilanțul întreprins de lorga nu era nici com
plet, nici obiectiv. Revoluția franceză n-a fost numai
„sînge și murdărie" (Ev, 291). Interogațiile istoricului
rămîn însă actuale. Ori de cîte ori istoria ne oferă o nouă
probă de iraționalism și cruzime, moraliștii se întreabă, în
plină confuzie, cum a fost cu putință. Cum a fost posibilă
teroarea iacobină ? Cum se explică acele crime abomina
bile ale nazismului ? Cum să exprimi în termeni raționali
atîtea acte de genocid în atîtea zone ale lumii ? Ca un lait
motiv tragic al istoriei, întrebarea se pune mereu și lumea
rămîne mereu stupefiată. Comentînd excesele iacobine,
lorga se întreba, cu durere, „din ce suflet social puteau
porni lucrurile acestea fără exemplu și cu ce mijloace
puteau fi executate ? Cum a fost cu putință ca asemenea
inițiative să plece de la oameni cari totuși nu erau nebuni
și pe cine au găsit ei ca să sprijine această odioasă politică,
care a secătuit de individualități poporul francez ?“
(I, 369—70). în oameni trebuie căutat răspunsul, iar
oamenii înseamnă biografii. Crima i-a solidarizat pe făp
tași (I, 380), conducînd la un „discurs" justificativ și la o
întreagă mitologie a Revoluției. Ce s-a ales totuși din
t ragica ei istorie ?
67 Ibidem, p. 28—29.
118 AL. ZUB
7. „TREI CUVINTE MAGICE"
Căutînd să explice sensul devizei tripartite la care se

reduce adesea Revoluția franceză (In, 222), lorga remarca
mai întîi că „cele trei cuvinte magice14 n-au format în
totdeauna un bloc. Bonaparte, în actele din Italia, punea
pe frontispiciu libertate și egalitate, nu și fraternitate.
Folosirea lor era selectivă. Tot astfel declarația drepturilor
omului nu se afișa peste tot (In, 224). Sensul cuvintelor
era mai curînd negativ, fiind legat de lupta cu trecutul.
Libertatea se opunea tiraniei, egalitatea viza injustiția,
fraternitatea avea un sens oarecum complementar, armo-
nizant. Fondul lor real era foarte divers. între cuvînt și
lucru era adesea o prăpastie.
Situația n-a devenit cu mult mai bună nici după ce
s-au stins „frigurile Revoluției44. Ce libertate putea fi
acolo unde și istoria cea mai recentă era falsificată spre
a nu supăra regimul ? O relativă libertate se va institui
abia sub Louis Philippe. A urmat „tirania claselor de jos44,
la 1848, apoi „imperiul liberal44, care încă mai uza de
cenzură. „Libertatea revoluționară, conchide lorga, era
numai afirmarea succesului, iar nu un lucru adine fixat
în sufletul oamenilor și care să aibă urmări pentru
viitor44 (In, 226). Un anume conținut ea nu va primi
decît cu timpul.
Cît privește egalitatea, abordarea ei îi părea nu mai
puțin demagogică. Cînd două frunze de pe aceeași ramură
nu sînt la fel, cum să fie oamenii ? Nu există decît „o
tendință către egalitate, care se chiamă invidie44 (In, 226).
La 1789, egalitatea voia să însemne tratament egal în
raport cu legea. Dar ideea s-a impus abia prin codul napo
leonian, prin voința „romană44 a împăratului (In, 227).
Ce a rămas așadar din Revoluția franceză ? „S-ar
crede, numai ruperea unității poporului francez, înlă
turarea unei admirabile clase dominante, împuținarea sub
raportul științific, literar și artistic a poporului francez,
și din doctrinele frumoase, nimic decît iluzii sau amin
tirea unei lupte biruitoare44 (In, 229). A mai rămas totuși
ceva : statul unitar, centralizat pe bază filosofică; ideile
mari, decantate în timp din ceea ce era tulbure. Iar „filtrul
cel mare al Revoluției franceze, acela care a oprit impu

ritățile și a lăsat să curgă numai apa curată și limpede,
este Napoleon1* (In, 230). El a făcut „socoteala finală",
hotărînd ce era bun sau rău în moștenirea primită. Prin el
edificiul abstract adus de Revoluție a devenit locuibil
(O, 53). La un text din Ch. Maurras făcea apel lorga
pentru a susține că pînă la 1789 nu se poate vorbi de
Franța, ci numai de provincii și de un rege ca simbol
unificator. Revoluția a impus o limbă pentru toți francezii,
școli unificatoare, o gramatică, o ortografie. „S-a creat
astfel o Franță unitară sub toate raporturile" (In, 233) 68.
Granițele dintre clase au fost abolite, capilaritatea socială
a cunoscut o creștere bruscă, înlesnind formarea de noi
elite în diverse ramuri. Mai mult, ieșirea francezului în
în lume, amestecul cu alteritatea etno-culturală- ar fi
avut ca rezultat „o înnoire completă a spiritului uman"
(In, 236).
Dacă fericirea nu se poate închipui fără libertate,
aceasta din urmă nu poate exista fără bravură. A spus-o
încă Thucydide, însă Revoluția franceză i-a dat expresie
patetică prin acel „vivre Ubre ou mourir" desfășurat de
un comiliton deasupra capului, într-un tablou, ca un
curcubeu al speranței. Setea de dreptate, chiar dacă
metafizic concepută, fără nuanțe (G, 73), încă trebuie
luată în seamă, ca o sursă de dinamism social. Toate alcă
tuiesc împreună ideologia care i-a însuflețit pe asediatorii
Bastiliei. Armatele lui Napoleon au răspîndit-o pe conti
nent, acolo unde, pe alocuri, principii mai luminati căutau
prin reforme să preîntîmpine răsturnările, convinși că
„ideile noi, dacă sînt comprimate, izbucnesc în revoluție"
(G, 251).
Cariera celor „trei cuvinte magice" în lume e prodi
gioasă. Ele nu constituiau totuși o noutate absolută, căci
se regăsesc in nuce la Fenelon, ale cărui Aventuros de
Telemaaue. mai ales, le-au răspîndit stăruitor în societatea
franceză (C, 841 și chiar dincolo de ea. Idomeneu din amin
tita lucrare era în mintea multor revoluționari la 1789.
68 Totuși F. Braudel (on. cit.), consideră că ab;a construirea

unei rețele feroviare și generalizarea învățămîntului școlar au
împlinit această operă.
120 AL. ZUB
Dorința de înnoire le era comună și o regăsim deopotrivă

intr-un text parenetic citat de lorga : învățăturile date
ducelui de Burgundia. Se dorea o societate armonioasă,
logică, rațională, proiectele utopice înfloreau (C, 85).
Enciclopedia nu era nici ea un lucru nou, ci o adaptare a
formulei engleze, „o carte de știință a statului și a socie
,
**
tății făcută sub auspiciile cancelarului d’Aguesseau și a
altor seniori (C, 86). Drepturile omului pluteau în aer.
Revoluția a rupt stăvilarele și a dat ideii de libertate
un rău înțeles (Ev, 294—5). Tot ce se concepe raționalist
ajunge a sacrifica pînă la urmă societatea de dragul unui
principiu abstract. Este ceea ce a făcut Robespierre, ape-
lînd la reducții absurde, simplificînd realitatea umană și
alimentînd finalmente un nou despotism (Ev, 295). Prin
cipiile funcționau ca și ghilotina. Or, pe N. lorga îl inte
resează nu atît principiile, oricît de frumoase, ci oamenii
ca atare, mișcați de instincte și participînd la o istorie
ce-i transcende. „Niciodată, spune E. Lovinescu, n-am
auzit rostindu-se cu mai multă ironie cuvintele de liber
tate, egalitate, fraternitate. Mi-a rămas pînă acum în
urechi rîsul oratorului, cu acea integrală satisfacție de
sine, ce încîntă și cucerește (...) ; mizoneismul oratorului
nu se împăca cu ideile Revoluției franceze
* 1 69. Cum să nu
persifleze „suveranitatea poporului
,
** „republicanismul sar-
mat“, tribulațiile celor care au pornit la drum cu vorbe
mari, deductibile din copzto-ul cartezian, pentru a sfîrși
în exil sau pe eșafod ?
Ar fi însă eronat să se vadă în lorga numai un orator
în căutare de efecte, dispus a simplifica el însuși dis
cursul Revoluției. Ca și F. Furet sau Mona Ozouf, dintre
istoricii mai noi, el punea totuși preț pe ideile emise
atunci, contînd pe capacitatea lor de a fecunda încă spiri
tele. „Sunt anumite principii care guvernează epoca în
treagă a Revoluției franceze și acestea sunt mult mai
interesante decît ce au făcut Camille Desmoulins, Danton,
girondinii, Robespierre, împreună cu crîncenul grup **
(C, 83). Prin urmare, nu biografia putea fi metoda cea
69 E. Lovinescu, op. cit., p. 29.

LA SFIRȘIT DE CICLU I 'I
mai indicată, ci analiza ideilor și stărilor de spirit, fiindcă

numai astfel se poate lămuri „o mare mișcare umană".
Rîul, în fluența lui neistovită, interesează mai mult
decît pietrele aglutinate pe care le rostogolește. Tratînd
astfel și istoria, se poate aștepta dezvăluirea dimensiunii
umane a Revoluției însăși, urmărită adine în trecut, spre
rădăcinile ei multiple, și departe în viitor, spre conse
cințele fără capăt pe care le-a produs.
Dacă din toată aventura Revoluției franceze n-ar fi
rămas decît „cuvintele magice11 din deviză, ea încă se
cuvine a fi studiată cu atenție, căci deviza în discuție
pune mereu la lucru idei și speranțe. Aceasta presupune
un efort de abstractizare, asupra căruia exegeții de azi
ai fenomenului atrag stăruitor luarea-aminte70.
8. REFLECȚII ISTORIOGRAFICE
Abordînd o problematică atît de vastă, era firesc ca

N. lorga să caute a se delimita în raport cu alte demersuri
privitoare la Revoluția franceză. Propriu] său demers,
să o spunem de la început, era tributar unei viziuni orga
niciste, intuitive, asupra fenomenului. Istoricul proceda
prin sondaie, luînd pulsul, definind stări de spirit, idei în
acțiune, fără a se preocupa însă de explorarea sistematică
a surselor documentare și a bibliografiei existente. Lec
turile lui. foarte întinse, păstrează mereu o notă de ca
priciu selectiv. Interesat de prea multe probleme, de
spatii si perioade extrem de vaste, el nu putea să aibă
nici o clipă iluzia exhaustivității. O atitudine de principiu
îl salva totuși : apelul direct la sursele primare, selectate
și acestea după exigențe al căror subiectivism istoricul
nu l-a ascuns niciodată. „Numai ce e caracteristic trebuie
ales din mulțimea de știri care, mai ales pentru epoca
70 R. Palmer, I.a Revolution de la liberte et de l’egalite,

Paris. 1969 : Mona Ozouf, Â l’aise dans la commemoration. în
l.e Monde de la Revolution frangaise, Paris, 1989. d. 2 ; cf. și
Barbu Berceanu, sujet de la devise „Liberte-egalite-fraternite".
Considerations iuridioues, în Recherches sur Vhistoire des insti
tutions et du țiroit,. Bucharest, XIV, 1989, p. 5—11.
122 AL. ZUB
mai nouă, e copleșitoare41 (G, 343). Selecția caracteristicu

lui depinde, firește, de ideea dominantă a autorului, iar
în cazul de față ideea principală e că Revoluția franceză
a întrerupt o dezvoltare organică și a bulversat structurile
lumii moderne, producînd dezechilibre pe care această
lume nu le-a putut reduce între timp.
Metodologic, lorga voia să suplinească lipsa biblio
grafiei prin apelul „fără interpret44 la surse. A preferat
așadar să evoce memorii, scrisori, rapoarte oficiale, arti
cole de presă, tot ce a putut avea sub ochi dintr-o „lite
ratură44 ce se vădește practic inepuizabilă. „în lumină de
fulger se văd vremurile de revoluție prin scrisele unor
oameni cari au și ei în suflete ceva din furtuna vremii
lor44 71. De aceea, istoricul s-a îndreptat mai ales spre
martorii Revoluției și numai în subsidiar spre comen
tatorii ei. Notînd progresul remarcabil al studiilor de acest
fel, lorga recomanda să se renunțe la obișnuitele clișee
(despotism, contagiune filosofică etc.), pentru a găsi
explicații mai profunde (G, 161). Dintre istoricii mai
vechi, el s-a referit la J. v. Miiller, la Th. Carlyle (prin
care s-a simțit „altul44), la Thierry, Mignet, Thiers, Mi
chelet, Quinet, Tocqueville etc, iar dintre istoricii mai
apropiati în timp, la E. Faguet, B. Făy, Ch. Gomel, R. Gu
yot, S. Lacroix, G. Lefebvre, Levasseur, L. Madelin, G. Mar
tini, A. Mathiez, D. Mornet, R. Picard, E. Renan, F. Ro-
quain, Ph. Sagnat, A. Sorel, R. Stourm, H. Taine, pentru
a nu aminti decît puține nume din enorma bibliografie a
Revoluției franceze72. Ultimul a fost, desigur, „lectura44
lui esențială, cum o spune singur, recunoscînd că de la
H. Taine păstrează aversiunea față de acel fenomen73.
Se poate spune însă că această atitudine era nutrită și
de memorialistica epocii, inerent subiectivă și predilect
sentimentală. Ea decurgea nu mai puțin din viziunea lui
asupra evoluției sociale însăși. Taine i-a oferit o critică
sistematică, o „spărtură44 în imaginea standardizată, cli-
șeizată, mitologizată a marelui eveniment. Este, fără în
71 N. lorra, Cugetări, p. 214.
72 Cf. și Șt. Lemnv, op. cit., p. 1 221.
73 N. lorga, O viață de om asa cum a fost, București, 1976,
p. 148.
LA SFIRȘIT DE CICLU 12.3
doială, una din motivațiile refuzului său de a accepta

schimbarea intempestivă ca o sursă de bază a condamnării
sincroniei în numele diacroniei.
Lecturile sînt însemnate, dar nu decisive. Decisiv a
fost contactul istoricului cu realitatea social-politică, con
tact susceptibil a-i nutri un mod de percepție a faptelor,
o înțelegere a istoriei reale. Cel mai mult îl interesau pe
lorga realitățile umane ale fenomenului și de aceea a făcut
apel la surse directe, la martorii Revoluției îndeosebi.
Cîteva memorii din epocă (Mme de Genlis, Baroana
d’Oberkirch, Mme de Campan, Mme de la Roche Jaque-
lain, Governor Morris, Franklin, Alfieri) le-a reținut de
altfel pentru o istorie prin cărți reprezentative74. Alte
mărturii i-au dat ocazia să facă însemnate observații
din afară 75.
Interesat de Revoluția franceză ca de un mare fenomen
al istoriei, lorga a consemnat mereu noutățile de fapte
sau de interpretare, atent la tot ce putea aduce o com
prehensiune mai deplină. Mărturiile directe l-au interesat
cel mai mult, ca unele care îi dădeau posibilitatea să re-
gîndească pe cont propriu întreaga evoluție sau măcar
aspecte particulare. Undeva el semnala „bogata istorie
pragmatică" a Revoluției, subscrisă de G. Lefebvre, R. Gu
yot și Ph. Sagnac76. Era surprins să observe, în alt loc,
că acei care se ocupă de Revoluția franceză trec lesne
„de la o scenă sîngeroasă la alta, de la un act al teribilei
tragedii la cel care urmează, împiedicîndu-se în nume,
incidente și amănunte de tot felul, fără a cuprinde ce este
mai necesar : legăturile care dau explicația" (O, 57). în
căutarea acestor legături, lorga sesiza de pildă faptul că
Revoluția franceză a incitat cu entuziasm forme romane,
atentă la simboluri, la gestică, la prestigiul imperial (In,
45—54, 121). Refuza să vadă însă o relație genetică între
acest moment și răscoala țăranilor din Transilvania, con
dusă la 1784 de Horea77. Nuanțe proprii și „îndreptări"
74 Rî, 19,30, 19.31.

75 N. lorga, Temoins et contemporains italiens de la Revo
lution francaise, în RHSEE, X, 1933, p. 36—51.
76 Rl, 1930, p. 116.
77 N. lorga, Istoria poporului românesc, București, 1985, p. 13.
124 AL. ZUB
a adus mereu, de regulă cu ocazia unor cursuri tematice.

Să notăm că el s-a rostit contra biografismului („sos nem-
țesc“ practicat de E. Ludwig sau de St. Zweig), convins
că „numai factorul activ merită să oprească atenția și
numai în măsura în care e activ și fecund“ (I, 8—9). în
acest sens, „sistemul biografiilor44 își are utilitatea lui
(I, 360).
Metoda comparatistă încă trebuie amintită, ca o re
comandare ce se degajă din scrierile lui N. lorga pe
această temă. O istorie comparată a revoluțiilor se poate
închipui pornind de la sugestiile sale. Căci „o revoluție
se explică prin altă revoluție44 și numai o bună cunoaștere
a experiențelor trecutului poate înlesni, prin exemple,
cunoașterea (G, 96). Centralizarea statală asigurată de
regii Franței se putea lămuri mai bine prin analogie cu
sistemul austriac. în ambele zone, dinastii culpabile au
plătit pentru excesul de centralism78. Un studiu de
E. Chapuisat (La prise d’armes de 1782 ă Geneve, 1932) îl
edifica asupra climatului exploziv de pe continent în
ajunul marii Revoluții 79.
Cele mai stăruitoare și mai semnificative analogii valo
rifică însă „experimentele44 anglo-saxone. La sistemul
englez, admirat și de Voltaire (O, 50. 52), se referă
N. lorga în mai multe rînduri 80 Simpatia pentru fermi
tatea și rectitudinea lui Cromwell este evidentă81.
O simpatie încă mai mare nutrea istoricul nostru
pentru Revoluția transoceanică. Spre deosebire de Franța,
Unde s-a mișcat îndeosebi Parisul, plebea acestuia. în
America era vorba de orășeni cu privilegii si fermieri
autonomi, imposibil de manipulat. „Această revoluție
americană, conchidea lorga. a însemnat într-adevăr o
cucerire a libertății, suriiinită ne tot ce este mai bun,
pe tot ce în prezent înfrățește mai mult pe oameni, spri
78 Idem, Trei conferințe ardelene, Vălenii de Munte. 1927,

p. 10.
79 Pl, XX. 1934. 1—3. p. 97.
80 Cf. de ex., Tin englez în Franța la. sfârșitul domniei lui
Navoleon. în voi. Fraților -Alexandru și I. I. Lanedatu, București,
1936, p. 381—386 ; Ce datorăm cărții engleze, Vălenii de Munte,
1938.
81 N. lorga. Oliver Cromwell, București, 1936.
jinită pe organisme dezvoltate încet, care, fiindcă ele au

creat țara, ele au dreptul să hotărască de soarta ei“
(Ev, 293). O „democrație rurală44 se crease acolo și ea era
garantul dezvoltării fără spasme. Forma politică s-a născut,
în fostele colonii engleze, dintr-o stare de conștiință, nu
invers (O, 53—4). De unde organicitatea ei și locul pro
eminent pe care lorga i-1 atribuie în istoria universală 8283
.
Perioada contemporană cu ea ar începe (E, 1—10) nu
cu Revoluția franceză, a cărei tentativă de a restructura
fundamental societatea, pornind de la principii logice, nu
putea întruni simpatia istoricului84. Spirit legalist și
înțelepciune de o parte, improvizație arbitrară și violență
de alta (Ev, 288—293) 85. De ce a izbutit prima să așeze
temeinic o societate ? „Fiindcă revoluția americană s-a
făcut cu organisme. Revoluția franceză s-a făcut cu
oameni izolați. Revoluția americană s-a făcut cu tradiții
istorice. Revoluția franceză s-a făcut cu improvizații.
Revoluția americană s-a făcut cu dezvoltări încete. Revo
luția franceză s-a făcut cu surprinderi dintr-o zi în alta44
(Ev, 290). Prima se întemeia pe instituții democratice, a
doua a avut mereu nevoie de un tiran popular, fie acesta
Robespierre sau Napoleon (Ev, 291). Nici o comparație
nu se poate face cu Washington sau cu Franklin (G, 112).
Dar și revoluția americană se cuvenea purgată de legendă
(OA, 8). Nu s-a pus și acolo prea mare accent pe o anume
ideologie, pe „vitrina44 momentului ? Influența doctrinei
rousseauiste nu se exagerează oare în dauna ideilor lui
'Locke ? Reformatorii epocii (Ludovic XVI, Iosif II,
Pombal, Leopold de Torcana etc.) încă ar putea fi
82 Cf. Keith Hitchins, Lucian Boia, N. lorga and the American
Revolution, în South-eastern Europe, III, 1976, 2. p. 257—262 ;
N. lorga, Revoluția americană : clasele populației, în Neamul
românesc, 19.IX.1932.
83 Cf. și Lucian Boia, Nicolae lorga și Statele Unite ale
Americii, în Revista de istorie, XXIX, 1976, 8, p. 1 153.
84 N. lorga, O viață de om așa cum a fost, p. 659.
85 Cf. și G. Gusdorf, Les revolutions de France et d’Amerique.
La violence et la sagesse, Paris, 1988. Vezi și Loretta Valtz Man-
nucci (ed.), The Languages of Revolution, Milan, 1989.
126 AL. ZUB
cercetați comparativ și N. lorga crede chiar că se poate

vorbi de o „revoluție" a suveranilor (OA, 22—8).
Desigur, sensul revoluției, după loc, timp și împre
jurări, e foarte divers. Reflecțiile lui lorga ating în treacăt,
sub acest unghi, realitățile contemporane din Spania,
Țările de Jos, Italia, Grecia, Serbia, Țările Române
(OA, 63—5). Dar ele se referă și la realități mai tîrzii,
de la mijlocul secolului XIX și chiar la cele rusești
din 1917. Istoricul era convins că istoriografia păcătuiește
atunci cînd glorifică „dreptul de a jertfi cîteva milioane
de oameni" pentru ca vechile privilegii să fie înlocuite
prin altele noi. Ea își avea o bună parte de vină în substi
tuirea eroului de cugetare și muncă prin eroul de agitație
și de revoltă sterilă (G, 191). Ca și Revoluția franceză,
cea rusă din 1917 n-a izbutit să distrugă inerțiile acumu
late sub regimul autocrat și a făcut din noii șefi niște
„țari" (I, 7—8). Un amestec de ideologie revoluționară,
economie politică și istorie (îndeosebi istoria Revoluției
franceze în versiunea lui Marx sau în aceea a lui Kro
potkin, prințul anarhist) le-a asigurat succesul (G, 338).
Imitîndu-i pe revoluționarii de la 1789, ei au recurs la
aceleași silnicii întemeiate pe o doctrină gîndită în seco
lul XIX și pusă la lucru pe seama unor stări de
spirit ce nu depășeau, la țară, secolul XVI (In, 21,
29). Ce altceva putea să rezulte decît o tragedie ?
(G, 338).
în același timp, Revoluția din 1917 înlesnește o mai
bună percepție a evenimentelor din 1789 (G, 339), chiar
dacă avem de-a face pînă la urmă cu specificități ireduc
tibile. „Un temps ne s’ajuste jamais bien dans un autre
temps", spusese Tocqueville86, la care lorga face uneori
apel, mai puțin însă decît era de așteptat. Perspectiva
globalizantă asigură, firește, cea mai bună situare a
Revoluției franceze în istorie.
86 Apud F. Braudel, Preface, în A. de Tocqueville, Souvenirs,

Paris, 1978, p. 17.
9. „FENOMEN UNIVERSAL DE MINORITATE

FRANCEZA1*
încercînd o judecată de ansamblu asupra Revoluței

franceze, N. lorga socotea că nu numai părerea dominantă
despre acest fenomen trebuie schimbată, ci întreaga
viziune asupra epocii contemporane, fiindcă istoria res
pectivă ajunsese a fi un mod de a justifica sacrificarea
a milioane de oameni și substituția de putere. „Ea nu e o
istorie a dezvoltării adevărate și întregi a omenirii, ci o
prezentare tendențioasă și molipsitoare a revoluțiilor
'.
*
O asemenea istorie nu poate spori binele social, ci ajută
numai la transformarea „scandalului de stradă" în tiranie
(OA, 3). Așa s-a întîmplat în epoca Revoluției franceze,
cînd „violenții și ignoranții tăiau hotare imposibile în
harta Europei martirizate" (OA, 4). Ceea ce a urmat e în
strînsă legătură cu primum movens: 1830, 1848, 1871,
1917 formează o succesiune tragică, în lumina căreia tre
buie deslușit sensul Revoluției franceze (OA, 5). A fost
aceasta, în adevăr, numai „sînge și murdărie" ? (Ev, 291).
Sub titlul Revoluția, fenomen universal de minoritate
franceză (In, 178—209), lorga propunea, în 1940, o exten
sie de orizont pentru a se integra cît mai just evenimentele
din Hexagon în istoria generală de la finele secolului
XVIII. Nu numai geneza și desfășurarea, dar sensul
însuși al Revoluției franceze se configura astfel mai bine.
Era necesar de aceea să se reducă latura emotivă a de
mersului istoriografie. Pasiunile întunecau încă înțele
gerea fenomenului.
Două erori fundamentale se cereau mai ales evitate :
a atribui Revoluției din 1789 un caracter național francez
și a pretinde că ea reprezintă voința poporului respectiv.
„Revoluția franceză, conchidea lorga, este un lucru de
istorie universală, într-o vreme cînd deosebirile dintre
națiuni nu erau încă fixate" (In, 179). Germanii (Hegel
inclusiv) au simpatizat-o inițial, ca și italienii. Mulți euro
peni au luptat în America pentru o cauză străină de orice
interes național. Ei credeau, ca La Fayette, Rochambeau
etc., că împlinesc o datorie față de umanitate, datorie sem-
nificînd întemeierea unei societăți libere, raționale, armo
128 AL. ZUB
nioase. Cetățeni ai lumii, ei nu puneau, deocamdată, prea

mult preț pe tenta națională. Cînd a izbucnit apoi Revo
luția la Paris, au venit și străini (între care englezul
Thomas Payne) să ia parte la ea. Europa toată era o zonă
de gîndire și expresie predilect franceză, una dătătoare de
ton și impulsuri87. De aceea emigranții se simțeau oare
cum acasă pretutindeni, iar lupta lor cu armatele revolu
ționare nu avea un sens național.
Național și universal erau termeni cu alte înțelesuri
atunci. Adunarea Națională nu era atît a poporului francez,
cît a Libertății (In, 185). Schiller a fost proclamat membru
al ei, iar Goethe, deși ministru la Weimar, era socotit ca
un prieten. Wilhelm v. Humboldt a asistat chiar la o
reuniune revoluționară. „Revoluția franceză este un act
de realizare a ideilor filosofice de caracter general, nu
numai francez, de care era stăpînit tot secolul XVIII44
(In, 187). De aceea promotorii ei se puteau mîndri cu
latura „umană", universalistă a procesului la care luau
parte. Se poate spune, încheia lorga, că „Revoluția fran
ceză, sub foarte multe raporturi, nu este franceză de loc“,
căci n-a fost revoluția „admirabilei Franțe, țărănești, mun
citoare, zgîrcite, patriotice, foarte conservatoare1*, nici a
Franței burgheze, care trebuia să fie o garanție de stabi
litate. Ea a fost opera unei minorități, ceea ce îi explică
în parte excesele, „agitația isterică41, brutalitatea. Cele
mai stranii lucruri s-au putut petrece grație acestei în
sușiri. Istoricul evocă „scenele deplorabile44 de la Ver
sailles, cînd femeile voiau să ucidă pe Austriacă, iar ca
petele apărătorilor erau duse în suliți, ca niște trofee.
Agitatori interesați (oamenii ducelui de Orleans de pildă)
au precipitat cursul evenimentelor. Parisul era nervos,
dar nici măcar Parisul întreg n-a luat parte la Revoluție.
Anumite cartiere nu știau ce se petrece în centru. Slăbi
ciunea, orizontul închis, teama au făcut ca veleitarii să
apeleze la soluții extreme (In, 195). Puțini la număr și
nesiguri, revoluționarii se credeau în pericol. Un „senti
ment de minoritate îngrijorată și speriată44 ar explica
1,7 Cf. 1,. Reau, L’Europe franțaise au siecle des Lumieres,

Purls, 1938.
fenomenul revoluționar francez. La un moment dat, în

lipsa unei majorități confortabile, s-a recurs la marsiliezi,
care au colorat mișcarea intr-un fel și mai violent. Revo
luția franceză e „triumful unei minorități organizate'1
contra unui regim în criză, incapabil să se apere, deși
avea de înfruntat numai „agitații de suprafață" (In, 200).
Scenariul parizian se va repeta fără discernămînt la
Petrograd, unde ideea Revoluției franceze acționa ca un
model infailibil.
Totuși, Parisul nu era Franța, iar provincia a fost cam
ignorată de istoriografie. Ea a dat Revoluției mai ales
armatele care să-i asigure izbînzi în afară. Cum să gîn-
dești însă, corect, ansamblul fără a ține seama de reacția
lioneză, de masacrele vendeene ș.c.l. ? Această perspectivă
implică eforturi demitizante, părăsirea acelui „cult al
revoluțiilor" (G, 291) ce domină istoriografia apuseană.
„Din revoluție în revoluție" nu se poate ajunge, după
lorga, decît la instabilitate și criză perpetuă. Sub acest
raport, istoricul român se înrudea cu Tocqueville, dar
mai ales cu F. Mauriac, la care trimite insistent. Certe
afinități ea comportă și cu pledoaria lui Bernard Făy de
a se renunța la schemele abstracte în favoarea figurilor
„umane" ale Revoluției. L’homme mesure Vhistoire, scrisă
de ultimul și semnalată de lorga, se află în bună conso
nanță cu pledoaria acestuia pentru „umanitatea" istoriei 88.
Amîndoi au pregătit, se poate spune, acțiunea demitizantă
ce se desfășoară de la un timp în istoriografia Revoluției
franceze. înaintea unui Calhoun89, care tratează acum
tema, istoricul român a vorbit de radicalitatea tradiției,
raportînd la ea orice nou aport pe linia „modernității".
Este una din constantele gîndirii sale, dincolo de nuanțe
noi și deplasări de accente care se pot sesiza în scrierile
sale. înainte de Furet și alți istorici contemporani, el a
căutat să vadă în Revoluția franceză nu atît ruptura, cît
elementele de continuitate. Absolutizarea politicului în
anii Revoluției i-a fost la fel de neplăcută ca și celui
88 Ri, XXV. 1939, 10—12, p. 386.
89 Crais? Jackson Calhoun, The radicalism of tradition and the
question of class struggle, in Rationality and Revolution, ed. by
M. Tylor, Cambridge, 1988.
130 AL. ZUB
care subscrie Penser la Revolution frangaise. Ca și acesta,

lorga a luat distanță față de istoriografia comemorativă,
de tradiție iacobină, punînd accent pe nevoia de critică
și reconsiderare continuă. Tot așa, perspectiva lungii du
rate, pe care o sesizăm în Essai de synthese de l’histoire
de l’humanite, în evaluarea fenomenului, îl apropie pe
autor de percepția braudeliană, deja amintită mai sus ’’°.
Destule demersuri critice din istoriografia actuală ar
putea recunoaște în lorga un precursor. Dacă Braudel
socotea Istoria poporului francez de „o mare valoare14, el
avea în minte, firește, și reflecțiile istoricului nostru cu
privire la Revoluția din 1789. Alți istorici care dețin azi
afișul, șocînd nu o dată interpretarea tradițională a Re
voluției franceze, ar putea recunoaște în lorga un pre
cursor. Se evocă acum insistent asasinatele, „genocidul
franco-francez44, reacția vendeeană bucurîndu-se de un
interes aparte90 91. Anticreștinismul epocii e pus net sub
zodia sacrilegiului (Jean Dumont). Ne putem închipui cu
cită bucurie ar citi azi lorga studii în care nu mai e
vorba doar de triumful unor idei, oricît de importante,
ci în același timp de distorsiunile lor, de rezultatele para
doxale. Alături de obișnuiții corifei („Quels acteurs et
quel spectacle !“, exclamase Burke), era cazul să se vor
bească de nesupuși, dezertori și marginali92. Prețul Revo
luției, odinioară indiferent în judecățile de ansamblu, căci
Revoluția era „un bloc44, a devenit o preocupare semni
ficativă 93, așa cum a fost și pentru lorga încă la începutul
secolului. Ca și pentru acesta, imaginea Revoluției fran
ceze apare la noii istorici ca fiind una în continuă mișcare,
potrivit cu mersul istoriografiei însăși. Pentru Braudel,
„la Revolution franpaise n’a existe dans sa realite, dans
son langage, dans certains de ses verites, qu’un siecle
90 Cf. Une lețon d’histoire de Fernand Braudel, Paris, 1986,

p. 163—165.
91 Daniel Bonnin, Le peuple assassine. Vendee 1793—1796,
Paris, 1988; R. Secher, Le genocide franco-francais. La Vendee
vengde, Paris, 1988.
92 Cf. de ex. Alan Forest, Deserteurs et insoumis sous la
Revolution et l’Empire, Paris, 1989.
93 Cf. Rene Sedillot, Le cout de la Revolution frangaise.
Vcritcs et leyendes, Paris, 1967.
LA SFIRȘIT DE CICLU ni
apres 1789. II a fallu un siecle !“94. Se poate spune acum,

la bicentenar, că imaginea fenomenului se modifică per
manent, pe seama dezvăluirilor arhivalice, a noilor sis
teme de anchetă, dar și a experiențelor dramatice par
curse de omenire între timp.
10. „SOCOTEALA *
FINALA ?
Bilanțul întocmit de lorga privitor la evenimentele în

cauză e negativ. Ele „au oprit Franța pe loc timp de două
zeci de ani și au dat-o pe mina lui Napoleon, de a făcut
politica sa personală, eroică și aventuroasă44, care nu era
însă politica țării (In, 213). O judecată atît de severă nu
se mai rostise de la H. Taine și o regăsim azi la P. Chaunu,
după care 1789 a adus Franței „le grand declassementa :
declinul, întîrzierea, o enormă cheltuială de puteri ce nu
putea rămîne fără consecințe. Sacrificînd elitele („Repu
blica n-are nevoie de savanți44), instituind un regim cazon
și subminînd libera creație, Revoluția a dat impuls me
diocrității și a făcut ca numeroase energii să fie social
mente rău folosite (In, 217). Stoarsă de averi și de resurse
biologice, Franța a decăzut (In, 219-20). Termenul de
declin nu e primit de toată lumea. F. Braudel, spre
exemplu, socoate că Franța a pierdut numai locul central
pe care îl ocupase, dar că nu poate fi vorba de un declin 9S.
Se va impune însă, prin Chaunu, ideea de „declasare44.
Simpatia lui lorga se îndreaptă net spre acele popoare
unde există „o evoluție înceată, sprijinită pe toate cla
sele44 și pe cultură, căci „politica fără cultură n-are va
loare44. Aceasta ar fi calea bună. Dimpotrivă, „a lua idei
străine, a pripi lucrurile, a întrebuința oameni improvi
zați și a termina prin degenerarea unei națiuni, de pe
urma dispariției oamenilor de frunte44, iată „calea rea44,
identificabilă în Franța la finele secolului XVIII și
ea n-a adus decît sărăcie, tensiuni de tot felul, înfrun
tări sîngeroase. „Istoria ei de la 1789 pînă la 1940 este
94 Vne legon d’histoire, p. 77.

95 Ibidem, p. 169—170.
132 AL. ZUB
plină de dușmănii, de lupte lăuntrice, de conflicte intre

partide, de răzbunări" (in, 222). Ura trecea de la o gene
rație la alta, ca un legat, ca o zestre de mizerie morală ce
nu putea fi înstrăinată. Vechea unitate a Franței s-a
diminuat prin Revoluție, al cărei limbaj abstract n-a
putut fecunda în genere satul (In, 223). Zodia sub care
s-a produs fenomenul ar fi risipa de puteri, așa cum apare
acesta și la alți gînditori români, îndeosebi la Maiorescu,
Eminescu, Pârvan. Numai o dezvoltare organică se putea
bucura de simpatia istoricului.
Subminată de excesul raționalist, epoca se arată de
aceea, în multe privințe, deficitară (Ev, 293). Abia miș
carea romantică, deși religioasă, regalistă, retrogradă, se
va opune mai serios „filosofiei“ compromise de excesele
iacobine (M, 11). Totuși, conchidea lorga în legătură cu
Revoluția franceză, „s-a petrecut acolo ceea ce se petrece
în adîncul tulburat al pămîntului : cutremurul dărîmă, dar
face să apară izvoare nouă de viață" (I, 376). Izvoare noi
au fost eliberate din adîncurile societății și la 1789. Șansa
de a se pune la lucru energiile de excepție, tot ce nu
încape în norme și reclamă totuși exprimare, de atunci
datează. Vechiul regim dezvoltase unele forme de solida
ritate (satul pentru țăran, corporația pentru burghez),
dar avea neajunsul că bloca valorificarea excepționalului,
genialitatea latentă (C, 81—2). Deși fără program la
început și fără adecvație la real, Revoluția franceză a
creat volens nolens forme viabile, pe care istoricul le
recunoștea și în vremea sa (OA, 34). Ea a adus transfor
mări la care fruntașii săi nici nu s-au gîndit (I, 379—80).
Statul chiar, în sens modern, e o creație a ei (C, 81—2).
Din moștenirea respectivă, Napoleon a reținut elementele
mai valoroase, integrîndu-le într-un sistem poli ti co-j uri die
relativ coerent. Intre „iacobinismul negativ" și Restaura
ție, „tirania" napoleoneană îi apărea drept „cea mai fru
moasă creațiune" a epocii (Ev, 295).
Nu se poate insista aici asupra ei96. Destul să observăm
că în ciuda idiosincraziei sale față de orice mișcare in
96 Vezi N. lorga, Îndreptări noi în concepția epocii contem

porane, I, București, 1940, p. 237—274.
tempestivă, N. lorga a știut să vadă în Revoluția franceză

un fenomen complex care nu se poate reduce totuși la
teroarea iacobină (OA, 4). în ideile diseminate de aceasta
pretutindeni, istoricul recunoaște o forță capabilă să dina
mizeze lumea. Vorbind, în 1901, despre rolul lor în
istorie, el a invocat și exemplul celor cîțiva de la 1789,
care, neputînd clinti materialmente nimic din așezările
lumii, le-au subminat însă prin cuvînt. „Erau așa de
puțini, așa de izolați, așa de slabi și aveau atîția împotriva
lor, cu așa de groaznice arme ! Nebuni că începuseră
lupta ! Și totuși, ei au fost aceia cari au biruit și ideea
lor de atunci a schimbat lumea, a stăpînit toate spiritele,
a pus în mișcare toate voințele și a devenit fapta de
astăzi" (G, 75). O atare concluzie din partea unui adversar
al oricărei revoluții și a unui critic redutabil al Revoluției
franceze e un fapt demn de reținut și în același timp o
probă de transcendere a subiectivității asumate97
97 La storia della storiografia europea sulla Rivoluzione fran

case, Relazioni Congresso Associazione degli Storici Europei,
maggio 1989, ed. Armando Saitta, vol. III, Roma, 1991, p. 141—
179 : Une critique ă outrance de la Revolution Frangaise:
N. lorga.
II
LEGATUL REVOLUȚIEI
ÎN OPERA LUI TOCQUEVILLE
..A ÎNVĂȚA DEMOCRAȚIA"
O temă ca aceasta, propusă aici, la Praga, nu mai re

clamă nici o motivație. în toată lumea care a trăit expe
riența totalitarismului, o asemenea temă comportă nu
numai actualitate, dar și urgență. în ce mă privește, ca
român, am avut încă mai multe motive să aleg, din spec
trul tematic al operei lui Tocqueville, tocmai această
idee cu valoare de îndemn : „instruire la democrație".
Căci în țara mea, la Dunărea de Jos, totalitarismul a cu
noscut forme mai aspre, mai aberante parcă decît în alte
zone. A reintra într-un sistem democratic devine, în
România, un proces mai anevoios, care poate fi stimulat
însă prin reflecții de acest tip. Pare evident că democrația
e un produs al istoriei, încurajat de anumiți factori. Ea
poate profita deci din studiul istoriei.
Ce ne sugerează, în această ordine de idei, opera lui
Tocqueville ? Sînt multe lucruri de spus, acum, cînd
Europa Est-Centrală cunoaște o tranziție, adesea dificilă,
uneori dramatică, spre un sistem democratic, sistem care
e fără îndoială tema de bază a reflecției tocquevilliene.
Asemeni marelui sociolog și istoric, această zonă a conti
nentului se confruntă, după un secol și jumătate, cu cîteva
mari probleme, pentru care nu se pot găsi prea lesne
răspunsuri. Să reținem cîteva, în strict raport cu tema din
titlu : continuitate și discontinuitate : tranziție și moder
nizare ; democrația ca sistem de echilibru între libertate
și egalitate ; limitele și patologia sistemului democratic ;
dimensiunea morală a democrației sau recrearea ei con
tinuă. S-ar putea adăuga încă multe, fie și pornind numai
138 A! . ZUB
de la impunătoarea bibliografie deja existentă Ne vom

limita aici la cîteva reflecții de ordin general, pentru a
stărui oarecum asupra dimensiunii morale amintite la
capătul acestei enumerări. E un fel de a reînnoi îndemnul
lui Tocqueville : „instruire la democrație", un îndemn
menit să contribuie la limpezirile cerute de timpul nostru.
Dar e și un mod de a sublinia exigența unei conexiuni
mai strînse între lectura sociologică a faptelor și discursul
istoriografie pe care ni-1 dorim.
PRIMATUL EXPERIENȚEI
Întîia constatare ce se cuvine făcută în cazul lui

Tocqueville e că opera sa a luat naștere nu din interes
istoriografie, ci sub presiunea realității ambiante, din
nevoia de a-și lămuri această realitate și de a-i găsi
remedii. A pornit de la mediul aristocratic căruia îi apar
ținea pentru a ajunge la un model de organizare a socie
tății, unul ce punea la lucru diverse experiențe, îndeosebi
pe aceea consumată în America. Totul indică la el un
respect deplin pentru real, o căutare febrilă de explicații,
pe seama unei metode comparatiste ce avea să se impună
doar mai tîrziu1 2 Și sub acest unghi Tocqueville și-a de
vansat cu mult contemporanii. Știa bine că studiul între
prins asupra democrației americane3 va dezamăgi pe con
servatori ca și pe liberali. Dar el nu scria ca să placă,
ci ca să explice și să prevină asupra nevoii de a instru-
mentaliza democrația ca produs inevitabil al istoriei.
Dacă era un rău, nu putea fi decît unul necesar, malum
necessarium. Un rău inevitabil, pe care îl observase în
societatea franceză și ale cărui urmări a voit să le ia în
studiu prin comparație cu alte zone. „C’est surtout la
democrație dont j’ai voulu faire le portrait", va spune
1 Cf. Andre Jardin. Alexis de Tocqueville, 1805—1859, Paris,

1984.
2 C. Salomon Bayet, Institution de la science ct experience
du vivant, Paris, Flammarion (1982).
3 Alexis de Tocqueville, De la democrație en Amerique,
I—II, Paris, 1835—1840.
Tocqueville4, gindind sociologic un fenomen de extremă

complexitate, care a fost marea lui temă de reflecție.
Oricînd s-a aplecat asupra ei, a făcut-o cu mari precauții
de metodă și cu un simț al dinamicii sociale aproape
infailibil. Aceasta și explică deplina lui actualitate. Des
coperim in el un observator lucid, care știe să păstreze
distanța cuvenită față de obiectul cercetării sale5, obiect
care e mereu același, întors pe toate fețele, analizat și
descris exhaustiv. Nu e de mirare că s-a putut recunoaște
in el un profet6 și un contemporan7. Mai ales în ultimele
decenii, de la R. Aron la F. Furet și noua serie de exegeți,
opera lui Tocqueville, ca și aceea a lui Max Weber8, e
mereu la ordinea zilei, incitantă și fecundă.
La acest sfîrsit de secol, cînd se face bilanțul dictatu
rilor de orice fel, căutîndu-se pretutindeni căi de afir
mare a democrației, voga pe care o cunoaște Tocqueville
printre sociologi, istorici, politologi etc., e un fapt ce
merită să rețină luarea-aminte. Această vogă are desigur
mai multe explicații : caracterul prospectiv al multor
pagini din operă, declinul ideologiei marxiste, criza mo
rală și politică a lumii contemporane. Unificarea acestei
lumi in direcție democratică, intuită la timpul său de
Tocqueville, e un proces în curs, cu linii de forță deja
vizibile9. Dincolo de crizele identității, firești în zone
4 Anud F. Furet. L’Atelier de Vhistolre. Paris. 1982. n. 237.

5 Cf. R. Boudon. F. Bourricaud, Dictionnairc critique de
socioloaie. Paris, 1982. d. 624.
6 J. P. Mayer. Tocaueville. pronhete de l’Etat moderne, in
Critiove. 100—101. 1955: Karl Pisa, Alexis de. Tocqueville. Prophet
des Ma.ssenzeital.ters. Miinchen/Zurich, 1984.
7 Jacnues Nantet. Alexis de Tocqueville homme d’hicr ou
d’auiourd’hui. in Critique, 203. 1964.
8 Wolfpanrr Momrnsen. Max Weber. Gesellschaft, Politic und
Geschichte, Frankfurt/M. 1974.
9 „De nos iours... Ies neuples semblcnt marcher vers l’unite.
Des liens intellectuels unisșent entre elles les parties les plus
cl.oiane.es de la terre, et les homines ne sauraient raster un scul
lour etranaers les uns aux autros, ou ignorants de co aue sc passe
dans un coin ouelconque de l.’univers" (Alexis de Tocauevillc).
Cf. Mat'o .1. Macerinos de Mello. Vision global del slqlo XXl. in
Arbor. CXXIX, 508. abril 1988. p. 9—62 : G. Massjah. La mon-
dialisation. toile de fond de revlis identitam"s. in Dossier. Le fait
national en question, Paris, La Decouverte (1992).
140 AL ZUB
apăsate îndelung de o dictatură sau alta, se observă căutări

ce pot afla în opera respectivă un solid punct de sprijin,
căci ea împacă admirabil reflecția sociologizantă cu analiza
trecutului. „Adevăratele lumini se nasc în primul rînd din
experiență44, citim în De la democrație en Amerique, operă
în care primatul experienței în raport cu lectura, reflecția
solitară ș.c.l. apare limpede 10*. Cine vrea să contribuie la
remodelarea socială trebuie să renunțe de plano la con
fortul de cabinet pentru a se arunca în apele învolburate
ale vieții.
DESCOPERIREA DEMOCRAȚIEI
De VAmerique ă la „democrație" titrează Andre Jardin

un capitol din biografia lui Tocqueville11. Se poate în
chipui însă și o lectură inversă : de la democrația (fran
ceză) pe cale de a se contura la experiența americană,
care l-a pus în contact cu un alt stadiu al fenomenului.
Anglia i-a oferit apoi încă un reper inevitabil în analiza
democrației. Dacă peste Ocean Tocqueville a descifrat
mecanismele acestui sistem, în țara de peste Canal stu
diosul i-a putut decela nebănuite complexități produse de
o lungă evoluție istorică. Gîndul său era totuși la Franța,
acolo unde se forja convulsiv o democrație de cîteva
decenii. Istoria Revoluției părea să dea dreptate opiniei
lui Montesquieu că democrația degenerează în demagogie,
iar aceasta în tiranie 12. Totuși, dincolo de Ocean, o mare
națiune experimenta cu succes democrația, invingîndu-i
slăbiciunile, ocolindu-i capcanele, împăcînd’i-i aporiile.
Este ceea ce Tocqueville voia să le spună mai ales compa
triotilor săi, anume că sistemul democratic nu implică în
mod necesar convulsii ciclice, violențe sangvin are. în fond,
el voia să se ajungă la ajustarea „modelului francez44 prin
comparație cu cel „american44 și cel „englez44. După expe
10 Eduardo Nolla, Democrația (sau) Cartea închisă, în „22",
11. 40. 19$)]. p. 10.
” Andre Jardin. op. cit., p. 99 sqq.
12 (T. Gilbert Chinard. Preface, în Alexis ele Tocqueville,
op. cit., s.l., s.a., p. 3.
riența din Statele Unite și tipărirea întîiului volum din

De la democrație en Amerique (1835), el n-a întîrziat să
treacă din nou peste Canal pentru a studia situația din
Anglia, unde un proces de democratizare, observat cam
în același timp de Merimee și de Cavour, se afla demult
în curs ,3. Fenomenul irlandez, cu „democrația (lui) țără
nească", l-a interesat nu mai puțin. Se pare însă că n-a
avut contacte decît cu reprezentanți ai radicalismului,
convins că adepții acestuia, chiar dacă din înalta socie
tate, reprezentau „le veritable but que les amis de la
democrație doivent prendre“. Ce alta trebuie să facă de
mocrația decît „mettre la majorite des citoyens en etat de
gouverner et de la rendre capable de gouverner“ ? 13 14 A
nu pretinde ca poporul să dorească fericirea numai în felul
tău, a discerne adevăratele lui aspirații, e un comportament
democratic pe care Tocqueville însuși voia să-l asume.
Anglia îi părea mult mai complexă decît America : un
„labirint", un „haos", unde toate liniile se încrucișau,
fără a putea fi distinse cu claritate. Cu atît mai mult fe
nomenul era susceptibil de interes. Față de America,
Anglia îi părea mult mai centralizată. Sistemul tradițio
nal era compromis și în viziunea unor notabili. Centra
lizarea e în genere o reacție la individualismul medieval,
însă ea conține primejdia tiraniei și necesită prin urmare
un antidot la fel de puternic. Se înșela însă (după cum l-a
și prevenit J. St. Mill) în privința spiritului englez,
care nu împinge nicicînd un principiu pînă la ultima con
secință 15. De altfel, organismele locale și spiritul asociativ
erau deja un asemenea antidot, ca și intervenția puterii
judecătorești în conflictele dintre cetățean și aparatul
administrativ.
Ancheta întreprinsă cu Gustave de Beaumont în „lu
mea nouă" i-a revelat marea diversitate de probleme
existente, psihologia colectivă, instituțiile ce asigurau un
echilibru mai stabil decît oriunde pe vechiul continent.
Efortul său era de a înțelege și defini pînă la urmă spiritul
american, ca produs al unui exercițiu democratic ajuns la
13 Andre Jardin, op. cit., p. 222.

14 Ibidem, p. 225.
,5 Ibidem, p. 226.
142 AL. ZUB
a treia generație. Este ceea ce a voit să facă în a doua

parte a lucrării (1840), după îndelungi reflecții și analize.
Opera n-a fost înțeleasă pe loc. Societatea americană pă
rea schematică, ireală, sistemul conceptual prea abstract,
în schimb, au apreciat-o gînditori ca Marx, Weber, Som-
bart, Durkheim, pentru a nu mai reaminti voga din
ultimele decenii ’6. Pentru Tocqueville un lucru era sigur :
democrația e un sistem complex, care nu poate funcționa
decît pornind de la realitățile concrete, adică de la idei,
sentimente, moravuri etc. Fiecare comunitate trebuie să-și
pună la lucru resursele proprii pentru a construi demo
crația hie et mine. O formulă magică, valabilă pentru
oricine dorește democrație nu există. Democrația pre
supune o căutare continuă, un efort neslăbit de „rein-
ventare44 a ei. Tocqueville prefera însă o altă expresie.
„ÎNȘI RUIRE LA DEMOCRAȚIE’1
„Nous, civilisations, nous savons maintenant que nous

sommes mortelles". Parafrazînd melancolica reflecție a lui
Paul Valery, s-ar putea spune același lucru despre regi
murile democratice. Democrțiile se nasc și mor ca orice
produs al activității umane. Dar ele pot și renaște prin
eforturi solidare, persistente, sagace, reactualizînd șansa
comunității respective de a trăi liberă, egală în drepturi
și datorii, demnă în raport cu alteritatea etno-culturală.
Popoarele din centrul și sud-esul Europei au traversat
poate cel mai dramatic experiența pierderii democrației
după al doilea război mondial. O dictatură cincantenară,
aceeași peste tot în esența ei, a produs în sinul lor mutații
importante, caracteristice pentru sistemul comunist. Ele
își regăsesc astăzi anevoie reflexele democratice și de
aceea „lecția44 lui Tocqueville nu poate fi decît bine
venită.
„Instruire la democrație" e probabil îndemnul cel mai
actual ce se degajă din opera lui. Ancheta întreprinsă16
16 Idem, Histoire du liberalisme politique de la erise de

l'ale.iilutisme â la Constitution de 1875, Paris, 1985, p. 334—335.
LA SFIRȘIT DE CICLU 14J
în Statele Unite, analogia sistematică cu situația din pa

tria sa și chiar din restul Europei, i-au revelat faptul că
democrația nu e o stare impusă odată pentru totdeauna,
ci un bun cucerit mereu. Nevoia de a-i învăța pe oameni
să trăiască democratic l-a preocupat pînă la obsesie ’7.
El n-a făcut doar apologia democrației, ci a atras mereu
luarea-aminte asupra pericolului ce o pîndește. Problema
de bază a democrației constă în nevoia de libertate și
egalitate. însă unii acordă egalității mai mult interes
decît libertății, iar egalitatea tuturor conduce de regulă
la tirania majorității, la individualism excesiv, la centra
lizare statală, dacă nu și la un fel de tutelă a statului
paternalist. Rezultă de aici un pericol evident pentru
libertatea individului. „Pour combattre les manx que
l’egalite pent produire, il n’y a qu’un rcmede efficace :
c’est la liberte politique", spune Tocqueville : de unde
exigența descentralizării, propusă pe urmele lui B. Con
stant și F. Guizot17 18. Un bun remediu contra tiraniei
statului e apoi asocierea cetățenilor, așa cum a putut-o
sesiza in Statele Unite, ca antidot al egalității politice.
O democrație economică nu e mai puțin necesară pentru
a limita propensiunea spre tiranie. Căci egalitatea în
acest domeniu riscă să prefacă societatea în turmă19.
Paradoxal, egalitatea poate duce în aceeași măsură la ser
vitute și la libertate. Omul trebuie să învețe, să aleagă.
Șansa lui e să fie egal în demnitate cu oricare dintre
semeni20 și astfel mai apt de a se împlini ontologic.
Diminuarea unor deprinderi de artă, pierderea unor
sensibilități în ce privește forma, sînt compensate, după
Tocqueville, de un spirit practic eficace și de o etică a
claselor de mijloc, poate meschină, însă inevitabilă în
perspectiva procesului democratic. Nimic asemănător cu
cetățile antice, cantoanele elvețiene sau republica franceză.
Libertatea deschide acolo căi noi, descătușînd energiile
creatoare, stimulînd progresul, așa cum era înțeles acesta
17 Francis Paul Benoit, La democrație liberale, Paris, 1978,

p. 115.
18 Ibidem, p. 116.
19 Ibidem, p. 117.
20 Ibidem, p. 118.
144 AL. ZUB
la jumătatea secolului XIX. E drept că se încuraja

astfel un individualism care putea duce la tiranie sub
diverse forme : dictatură personală, dicteu al majorității,
atotputernicie a aparatului birocratic etc. Refugiul în fa
milie și între prieteni e, acolo, replica față de alienarea
individului. Familia, nu patria, contează. Individul există
pentru el însuși, solidaritățile se constituie după reguli
ancestrale. O forță tutelară există totuși, statul, a cărui
vocație paternalistă tinde a-i menține pe indivizi în stare
de infantilism, legiferînd pentru ei, arbitrîndu-le disen
siunile. Pe o cale neștiută („chemin secret?), egalitatea
conduce astfel la o anume servitute, dar ea îi predispune
în același timp pe oameni la atașament față de libertate,
ceea ce implică adjuncția de noi valori. în acest „cerc
fatal11, omul se simte „puternic și liber“, fie că rămîne
în sfera puterii centralizate, fie că se implică civic în
treburile statului.
Civilizația apuseană pendulează între sterilitatea ser
vitutii și binefacerile unei libertăți generatoare de pro
gres21. Libertate multiplă, mergînd pînă la libertatea
interioară a creștinului și la aceea metafizică din Decla
rația Drepturilor. Riscul unei tiranii a majorității e
cîteodată redutabil. Orice formă socială naște pericole,
însă omul e dator să caute a le depăși prin practica
libertății. Defectele unui regim democratic se remediază
printr-un plus de democrație, adică prin participarea
mai activă la res publica. Sub acest unghi, Tocqueville era
optimist. Aristocratul știa să aprecieze conduita bărbă
tească, responsabilă a „lumii noi“. Studiind instituțiile,
obiceiurile, opiniile, oarecum în felul lui Montesquieu și
Royer Collard, el ajungea să obiectiveze mentalitățile și
să definească specificul american : un federalism aparte,
cu raporturi speciale între Uniune și state, raporturi sus
ceptibile a garanta maximum de libertate pentru individ.
Descentralizarea, în acest context, e un factor decisiv, la
care se adaugă eligibilitatea judecătorilor. Comuna e
celula unde se experimentează în fond democrația, civis
mul concret ce se extinde pînă la scara Uniunii. Sepa-
•)l Andrd Jardin, op. cit, p. 336.

rația puterilor în stat e încă un corectiv esențial, toate

avîndu-și sursa în suveranitatea poporului. Ispita spre
tiranie se contracarează prin spiritul asociativ, capabil să
producă mereu „anticorpii" necesari. La fel de însem
nată e buna informare, de unde rolul eminent al presei,
însă principala garanție a libertății rămîne sentimentul
religios, izvorît din rațiunea morală22.
Portretul democrației americane, zugrăvit de Tocque
ville, e complex și nuanțat. Analistul își ia precauții la
tot pasul, relativizînd totul, punîndu-1 pe cititor în situația
de a regîndi pe cont propriu această inepuizabilă și inex
tricabilă chestiune. Pentru cititorul din Europa est-
centrală, chestiunea democrației, așa cum o prezintă
Tocqueville, e de un interes acut. Fie că e vorba de revo
luție, de instabilitatea post-revoluționară sau de tranziția
spre „normalitate", el îi oferă sugestii de reflecție utilă.
Cum să ieșim din zona agitației sterile pentru a construi
în adevăr ? „En Amerique, on a des idees et des passions
democratiques; en France, nous avons encore des passions
et des idees revolutionnaires“ 23. Remarca analistului me
rită atenție. într-un loc, democrația însemna o trăire auten
tică, un fapt de viață, o expresie a normalității sociale ;
dincolo ea cantona încă în sfera agitației revoluționare.
Era distanța dintre cuvînt și lucru, dintre aspirație și
realitate. Un atare decalaj se observă acum între aspirațiile
democratice din Europa est-centrală și democrațiile apu
sene. Sentimentul de instabilitate se menține în mijlocul
noii ordini, goana după succesul imediat naște anomalii
dintre cele mai stranii. Ca și în Franța lui Tocqueville,
egalitarismul a produs aici „inegalități simbolice", gene
ratoare de neliniști pentru care nu s-au găsit deocamdată
corective 24.
Se poate vorbi de o întreagă patologie a democrației,
patologie a cărei istorie nu s-a scris pînă acum. Ea ar
găsi în opera lui Tocqueville solide puncte de sprijin și
22 Ibidem, p. 338.
23 Apud F. Furet, op. cit., p. 226.
24 Ibidem, p. 244.
146 AL. ZtJB
nesfîrșite sugestii25. Lectura acestei opere e la fel de

instructivă pentru cine urmărește fenomenul contempo
ran, procesul de democratizare în curs. Nu e doar o sursă
de entuziasm. Spirit realist și lucid, deprins a lua mereu
distanță în raport cu obiectul cercetării sale, Tocqueville
ne previne mereu contra iluziilor excesive, de oriunde
ar veni ele, pe orice s-ar întemeia. Iluziile stîrnite de
răsturnarea dictaturilor în Europa est-centrală, de pildă,
și-au vădit repede inconsistența. S-a putut observa că
distorsiunile produse de comunism sînt mai grave decît
se credea, consecințele lor mai durabile. Cei răspunzători
de vechiul regim, la diverse nivele, sînt sprijiniți încă de
nostalgia stabilității de care suferă în ansamblu o societate
cu spirit încă paternalist, nedeprinsă cu riscul inițiativei
personale. Asumarea schimbării, fie și în bine, nu e lip
sită de un anume dramatism. „Tons les changements,
meme les plus souhaites, ont leur melancolie, car ce que
nous quittons, c’est une partie de nous-meme“, spune
undeva Anatole France26, sesizînd o trăsătură umană
asupra căreia ne-a prevenit deja Tocqueville. El însuși a
trăit nostalgia valorilor spirituale produse de „vechiul
regim“, în speță de aristocrație, dar a înțeles că lumea
se îndreaptă spre un regim democratic, printr-o mișcare
sinuoasă, dificilă, un regim în care ar fi dorit să intre și
valorile mai rezistente ale trecutului. S-a putut vedea,
prin comparație cu Guizot, cît de mult se preocupa
25 Cf. J. Lively, The social and political thought of Alexis

de Tocqueville, Oxford, 1962 ; R. Aron, La definition liberale
de la liberte : Alexis de Tocqueville et Karl Marx, in Archives
europeennes de sociologie, V, 2. 1964 ; S. Drescher, Dilemmas of
democracy, Tocqueville and modernization, Pittsburg, 1968;
J.-C. Lamberti. La notion d’individualisme chez Tocqueville, Paris,
1970 ; J. T. Schleifer, The making of Tocqueville’s democracy in
America, University of North Carolina Press. 1980 ; M. Gauchet,
Tocqueville, I’Amerique et nous. Sur la genese des societes
democratiques, in Libre, VII, 1980 ; Pierre Manent. Tocqueville
et la nature de la democrație, Juillard, 1982 ; J.-C. Lamberti,
Tocqueville et les deux democraties, Paris, 1983.
M Anatole France, Le crime de Sylvestre Bonard, Paris,
h.li., p. 120.
Tocqueville de o bună sinteză a vechiului cu noul 27. Reflec

țiile lui pe această temă sînt de cel mai mare interes
pentru analistul fenomenului democratizării într-o socie
tate post-totalitară. Ele ar merita desigur un alt popas 28.
Ceea ce trebuie să adăugăm încă, întorcîndu-ne la titlul
acestui text, e că „instruire la democrație" e o sintagmă-
cheie pentru analiza operei în cauză. Dacă sîntem de acord
cu Renan că „națiunea e un plebiscit de fiecare zi“29,
așadar o realitate ce se re-crează mereu, cu atît mai mult
trebuie să se admită că democrația e un sistem ce se
obține prin eforturi mereu reînnoite. „O carte închisă
* 1,
după expresia lui Eduardo Nolla30, una cu multe pagini
albe, pe care trebuie să le umplem noi, cu propria noastră
viață.
Tocmai de aceea, comentînd O pagină din Tocqueville
(în Dilema, 80/1994, p. 3), Andrei Pleșu observa teribila
ei actualitate. „Oare toate secolele s-au asemănat cu al
nostru ? Omul să fi avut întotdeauna înaintea ochilor,
ca în zilele noastre, o lume în care nimic nu se leagă,
în care virtutea nu are geniu și geniul nu are onoare,
în care dragostea de ordine se confundă cu atracția pentru
tirani, iar cultul sacru al libertății cu disprețul pentru
legi ; o lume în care conștiința nu aruncă decît o lumină
incertă asupra acțiunilor omenești, în care nimic nu mai
pare să fie nici interzis, nici permis, nici cinstit, nici
rușinos, nici adevărat, nici fals ?“ Interogații dureroase,
formulate de Tocqueville, la 1835, după călătoria peste
ocean. Franța, se vede limpede, nu asimilase încă, după
două generații, șocul Revoluției din 1789. Nu l-a asimilat
deplin nici pînă astăzi, în două secole, ceea ce pune desigur
mari probleme societăților care se revendică de la „mo
delul iacobin11. Este cazul, prin urmare, să disperăm ?
Se poate ieși din impas prin muncă pacientă ? Simpla
27 Pierre Manent, Guizot et Tocqueville clevant l’ancien et

le nouveau, în Francois Guizot et la culture politique de son
temps, ed. par Marina Valensise, Paris, 1991, p. 147—159.
28 Cf. Guy Sorman, Sortir du socialisme, Paris, 1990 ; Michel
Grozier, On ne change pas la societe par decret, Paris, Fayard
(1991).
29 Ernest Renan, Qu’est-ce qu’une nation ?, Paris, 1984.
20 Eduardo Nolla, loc. cit.
148 AL. ZUB
pedagogie a muncii nu pare să mai satisfacă, într-o lume

ca aceea descrisă de Tocqueville și încă prezentă la noi.
Ar fi necesară poate o nouă infuze de idealism, pentru
ca acea pedagogie să redevină fertilă, iar ansamblul social
să-și recapete o relativă coerență. Analiza lui Tocqueville
ne poate întări tocmai fiindcă e lucidă și nu permite
iluzii fără temei în cîmpul realităților3'.*
31 Text (cu un mic adaos) prezentat la colocviul „Tocqueville'1

din Fraga, 13—14.IV.1992.
PE URMELE LUI TOCQUEVILLE
ÎN CULTURA ROMÂNĂ
Avînd a mă ocupa de prezența lui Tocqueville în cul

tura română, mă văd silit să recurg la această formulă
partitivă. Căci a urmări sistematic, eu instrumentele dis
ponibile, această prezență e un demers fără mari șanse,
unul în care eforturile căutătorului sînt disproporționate
în raport cu rezultatul. Situație ingrată, pe care totuși
trebuie să o asum, fie și cu riscul de a nu putea oferi un
text destul de persuasiv. însă o asemenea cercetare, pîn-
dită mereu de impas, poate da totuși un rezultat pozitiv :
ea ne obligă să explicăm, în fond, de ce alți istorici din
epocă s-au bucurat de mai multă atenție și în ce fel
Tocqueville a pătruns totuși în unele medii culturale de
la noi. Pașoptiștii s-au referit adesea, între alții, la Mi
chelet, Thiers, Quinet, Thierry, Guizot, nu însă și la
autorul faimoasei analize De la democrație en Amerique,
rămas aproape necunoscut pînă în epoca Junimii, socie
tate de cultură critică, în sînul căreia, o generație mai
tîrziu, principalele scrieri tocquevilliene au stîrnit, se va
vedea, un anume ecou. Tocqueville în România poate fi
un interesant capitol despre adecvația sau inadecvația
dintre mesajul unei opere și „orizontul de așteptare".
1. „Frumoasa carte a dd. de Tocqueville

și de Beaumont'1
Păstrînd ordinea însăși a creației lui Tocqueville, să

amintim mai întîi lucrarea scrisă împreună cu Gustave
150 AL. ZUB
de Beaumont despre sistemul penitenciar din America

Acea Note sur le systeme pcnitenciaire et sur la mission
confiee par M. le Ministre de l’Jnterieur (1831), comple
tată apoi cu Systeme pcnitenciaire aux Etats Unis et de
son application en France (1836), s-a bucurat de o largă
difuziune, fiind distinsă cu un premiu de Academia Fran
ceză și tradusă în mai multe limbi. O găsim și în spațiul
românesc, după cum atestă exemplarele existente în bi
blioteci. A și fost reprodusă de altfel (cu o traducere) în
Curierul românesc (1836, nr. 11—13, 16—18, 23—24) de
către I. Heliade-Rădulescu. în plus, Saint-Marc Girardin,
care a vizitat Țara Românească tocmai atunci, ne asigură
că un director de închisoare din partea locului citise deja
raportul lui Tocqueville si Beaumont, preocupat cum era
de ameliorări în propriu-i așezămînt12. Ceva mai tîrziu, la
1840, Ed. Thouvenel constata că închisoarea centrală din
București era mai puțin rea decît altele și că inspectorul
de resort, un Florescu, „meditase asupra frumoasei cărți
a dd. de Tocqueville și de Beaumont”3. Interes pentru
acest domeniu exista, fără îndoială, dar e destul de cu
rioasă lipsa oricărui ecou în presă4, ca și în literatura
de specialitate5. Deja la 1827, C. Moroiu, profesor dc
drept la Colegiul Sf. Sava, scria o disertație comparativă
1 Gustave de Beaumont. Alexis de Tocqueville. Note sur le

systeme penitenciaire et sur la mission confiee par M. le Ministre
de l’Tnterieur..., Paris. 1831 (ed. IT. 1836. cu o introducere : Sisteme
penitenciaire aux Etats-Unis et de son application en France
suivi d’un appendice sur les colonies pennies et de notes statis-
tiques).
2 Saint-Marc Girardin, Souvenirs de voyages et d’etudes,
Paris, 1836. Informație comunicată de d. Neapu Djuvara într-o
conferință despre Tocqueville la Universitatea din Iași. 5.IH.1991.
In cartea sa Le pays roumain entre Orient et Occident. Las.
principautes danubiennes au debut du XfX' siecle, Paris, 1989.
unde Saint-Marc Girardin e pus Ia contribuție frecvent, nu se
face totuși nici o mențiune asupra acestui episod.
3 Nearu Djuvara, op. cit... p. 194.
4 Cf. Bibliografia analitică c veriodicelor, ed. de I. I.unu s.a.,
I—II. București. 1967—1972 : Bibliografia relațiilor literaturii
române cu literaturile străine în periodice, 1859—1918, I—III,
București. 1980—1985.
5 Gr. I. Dianu, Istoria închisorilor din România. București,
1901 : idem. Criminalitatea și cauzele ei în România. Închisorile...,
București. 1907.
despre „pușcăria" capitalei, iar peste cinci ani Regula

mentul Organic stipula unele soluții ameliorative, des-
chizînd calea altor reglementări6. Situația era analogă
și în Moldova, unde la 1855 avea să fie adus un francez,
Ferdinand Dodun de Perrieres, spre a reorganiza sistemul
penitenciar 7.
2. între Michelet și Tocqueville
Al doilea moment, semnificind și o nouă direcție tema

tică, se leagă de fenomenul american. El coincide în timp
cu pașoptismul. Dacă la 1835 apăreau în Albina românească
unele fragmente dintr-o „nouă carte" a lui Gustave de
Beaumont, prezentînd „o icoană foarte curioasă de obi
ceiurile americane" (austeritatea legislației, exemplul pu
ritan, alcoolismul, femeile etc.)8, din opera lui Tocqueville
nu s-a reprodus nimic, deși există unele indicii că ea n-a
rămas cu totul necunoscută în spațiul românesc9. Unica
mențiune identificată se referă la primirea solemnă a
lui Alexis de Tocqueville la Academia Franceză (9 apri
lie 1842), mențiune pe care Albina românească o insera
la 3 mai, cu precizarea că era vorba de autorul „uvra-
jului despre democrația în America". Se înșirau apoi
somitățile prezente, între care V. Hugo, Chateaubriand,
Thiers, Royer Collard 10*.
6 C. Moroiu, Disertație pentru îndreptarea pușcăriei din

București, cu o arătare pe scurt de sistema temnițelor inglizești
și cu o instrucție pentru departamentul de criminal, București,
1827. Apud I. Ceterchi. (ed.), Istoria dreptului românesc, II/l,
București, 1984, p. 354—356.
7 I. Ceterchi (ed), op. cit., p. 357.
8 Apud P. Cernovodeanu, Ion Stanciu, Imaginea lumii noi
în țările române și primele lor relații cu Statele Unite ale
Americii pînă în 1859, București, 1977, p. 96—97.
9 Cf. M. Anagnosti, Les idees de la revolution et les affaires
d’Orient ou double tendance de la civilisation europeenne, Paris,
1841.
10 Albina românească. Iași. XIII, 35, 3 mai 1842, p. 139 :
I'rantia.
152 AL. ZUB
în pofida prestigiului de care Tocqueville se bucura

în -mediile academice din Franța și chiar în afara lor",
el n-a pătruns în cultura română decît treptat, anevoie,
parțial. I. Heliade Rădulescu, cel mai cult dintre pașoptiștii
români, nu pare a-1 fi citit, iar exegetul gîndirii sale face
apel la un intermediar spre a-i defini o posibilă relație
cu ideile social-politice tocquevilliene12. Flevul său
N. Bălcescu, în care Michelet spera ca românii să aibă
în fine un istoric de seamă, tot indirect, prin J. Garnier,
pare a se fi apropiat oarecum de ideile lui Tocqueville 13.
în tot cazul, la 14 noiembrie 1849, Ion Ghica îl îndemna
să-i caute „pe prezident și pe Tocqueville, prin Czarto-
rysky sau mai bine prin Calimah“, pentru a obține sprijin
în favoarea românilor (Opere, IV, 1985, p. 599—600).
Afinități mai mari cu aceste idei avea, în epocă, M. Ko-
gălniceanu, istoric, literat și om politic, elev al lui Ranke,
însă marcat îndeosebi de istorismul lui Savigny 14. Ale
xander von Humboldt, pe care l-a cunoscut în același cerc
berlinez, i-a putut stîrni interesul pentru „lumea nouă“,
la care Kogălniceanu se va referi într-un studiu de istorie
socială. Ochire istorică asupra sclaviei (1853), publicat ca
prefață la versiunea românească a Colibei unchiului Tom
de H. B. Stowe, întocmită după ediția franceză a lui Leon
Platte15. Consonant e si un eseu Despre pauperism (1845),
inspirat de Adolphe Blaise, eseu în care tocquevillian se
anunța mai ales gîndul că „sărăcia se stinge prin proprie
tate și se ușurează prin muncă“ 16. Analogii se pot face,
" Cf. loachim Kiihn (ed.). Alexis de Tocaueville als Abaeord-

neter. Briefe an seinem Wahlagenten Paul Clamorgan, Hamburg
1972.
■12 R. Tornoiaeă, Ion Eliade Rădulescu. Ideologia socml-politică
si filosofică, București. 1971, p. 174. Este vorLa de Maxime I.eroy,
Histoire des idăes sociales en France, II, De Babeuf ă Tocqueville,
Paris. 1950.
13 G. Zane, N. Bălcescu. Opera, omul, ero*a. București, 1975,
p. 115. Se referă Ia J. Garnier. Le droit au travail ă l’Assemblâe
Naționale, Paris. 1848. p. 102—103.
’4 Cf. Al. Zub, Ranke et la pensee organiciste dans la cultura
roumaine, în Nouvelles Etudes d’histoire, Bucarest, VIII. 1990,
p. 195—210.
15 M. Kopălniceanu, Opere, II. București, 1976 d. 483—500.
1* Ibidem. I, 1974, p. 572—577. Cf. de asemenea, Andre Jardin,
Alc.ris de Tocqueville, Paris, 1984, p. 232—235.
LA SFIRȘIT DE CICLU 15.3
desigur, în multe direcții, căci există destule înrudiri între

cele două opere. Menționăm în treacăt preferința pentru
progresul gradual, condamnarea centralizării excesive,
accentul pus pe autonomie și localism. Kogălniceanu a
vorbit chiar de exigența unui self-government și în țara
, după exemplul englez, pe care și Tocqueville îl
sa1718
evocase de atîtea ori,8.
în ansamblu, pașoptiștii români se vădesc mai curînd
receptivi la mesajele acelui romantism care a influențat
adine și istoriografia, deplasîndu-se spre Est, mareînd
societăți și culturi, însă fără a cunoaște undeva puritatea
și plenitudinea originare. în Sud-estul Europei lumea se
afla încă sub o dominantă iluministă, mai conformă cu
realitățile locale. Istorici și publiciști ca J.-A. Vaillant,
Elias Regnault, Paul Bataillard, Saint-Marc Girardin,
pentru a nu-i mai aminti din nou pe Michelet, Thiers,
Guizot, Thierry, trezeau aici un mai amplu ecou 19 decît
opera scepticului autor al sintezei despre democrația în
America. Sociologul George Em. Marica explica lipsa de
interes a lui G. Barițiu, alt pașoptist, pentru Tocqueville
prin excesul de obligații contractate : nu-i mai rămînea
timp să se țină ]a curent20. Aceasta nu lămurește însă de
ce apelul la alți istorici francezi era totuși frecvent.
Dacă în epocă n-a existat o opoziție atît de clară între
Michelet și Tocqueville, cum s-a impus aceasta între
timp21, a existat însă o preferință destul de netă pentru
cel dintîi : spirit avîntat, istoric de vastă cuorindere,
orator capabil să anime amfiteatrele și să stîrnească
vocații contestatare. Pentru studioșii români care l-au
ascultat ori i-au pășit pragul casei, Michelet a fost nu
17 Cf. AI. Zub. M. Kogalniceanu istoric, Iași, 1974. p. 431—433.

18 Cf. Ed. Laboulave, L’Stat, et ses limites, suivi d.’essais poli-
tiques sur Alexis de Tocqueville, Paris. IVe ed.. 1968.
19 V. V. Haneș, Formarea opiniunii franceze asunra Pomâniei
în secolul al XlX-lea, vol. I, București, 1929 : N. Isnr. Publiciști
francezi și cauza română (1834—1859), București. 1991.
20 G. Em. Marica. Studii de istoria culturii române ardelene
din secolul al XlX-lea, vol. III, CIuj-Napoca, 1980. p. 2.39.
21 Cf. F. Braudel, Preface. în Souvenirs de Tocauevill”.
Paris. 1978. d. 27. Asupra lui Guizot, v. Francois Guizot et la
culture politique de son temps, ed. par Marina Valensise, Paris.
1991.
134 AL. ZUB
numai o preferință, ci un ghid dintre cele mai sigure22,

în timp ce Tocqueville le-a rămas exterior și aproape
necunoscut. „Dar trebuie să alegem între Tocqueville și
Michelet, acesta mai romantic, mai revoluționar, acela
mai obstinat a cîntări pentru și contra, a degaja liniile
conducătoare, a manevra masele luate în bloc ?“ Această
interogație a lui Braudel, plasat în spațiul istoriografie
francez 23, e la fel de valabilă și cînd vorbim de opțiunile
studioșilor români la Paris, viitori oameni politici, adesea
și cu poziții eminente în cultură.
Unul dintre ei, B. Boerescu, făcea la 1856 o temeinică
pledoarie pentru unitate în cadrul unui sistem dinastic,
invocîndu-1 în sprijin pe Tocqueville, din care cita :
„între popoarele Europei sînt prea puține acelea care să
nu aibă a se teme de anarhie, ori de cîte ori își dau un
nou conducător“ (De la democrație en Amerique, I)24.
Continuînd pe cont propriu ideea, autorul broșurii adăuga
în același spirit : „la fiecare alegere a existat un statu-quo
general în politică și administrație. Toate spiritele sînt
preocupate de operațiile ce trebuie să aibă loc. Se negli
jează politica externă, pentru a nu se ocupa decît de
intrigile interne. Străinul găsește atunci avantajul său.
Aceste motive și experiența trecutului au făcut ca opinia
publică din Moldo-Valahia să fie azi pentru un prinț
ereditar"25. La capitolul despre comune, în același text,
se condamnă „centralizarea absolută", care stinge pînă la
urmă spiritul de libertate, după cum a spus-o deja Tocque
ville. pentru a conchide că „fără instituții comunale,
o națiune poate avea un guvern liber, dar nu și spirit de
libertate"26. în același sens, care e atît de actual încă,
analistul român socotea că „această descentralizare admi
nistrativă va fi cea mai eficace garanție pentru a intro
22 Cf. Marin Bucur, Jules Michelet și revoluționarii români

in documente și scrisori de epocă, Cllij-Napoca, 1982.
23 F. Braudel, op. cit., p. 27.
24 B. Boeresco. La Roumanie apres le trăite de Paris du
>0 mars 1856, Paris. 1856 : ed. română, București. 1857. Apud
dele și documente relative la renașterea României. III, București,
11189. p 17—113. Pasajul în chestiune, ibidem, p. 71.
25 Ibidem, p. 72.
26 Ibidem.
I A SFÎRȘIT DE CICLU 155
duce reformele necesare în orice localitate

** 21. Numai
lăsînd pe fiecare la treaba lui, statul se poate pune „la
adăpost de orice revoluție subită și sîngeroasă
.
** Exemplul
Angliei din ultimele două secole îi părea elocvent, căci a
asigurat acolo o mișcare ascendentă, scutind societatea
de seisme revoluționare.
Paradoxul revoluției e că, dorind a instaura libertatea,
ea poate duce la despotism. E un gînd pe care Tocqueville
l-a exprimat mai ales în L’Ancien regime et la Revolution.
îl regăsim și la conservatorul B. Catargiu și la alți mili-
tanți români din epocă 23. Conservatorii dezavuau în genere
progresul în salturi, „arderea etapelor“, nevăzînd în salt
decît ruptură, nu și creație. Cînd același B. Catargiu,
vestit prin polemica cu reformiștii liberali, observa că
un neam nepregătit a fi liber decît în formă cade pînă
la urmă în despotism, el gîndea în felul lui Tocqueville 27
*29.
Ca și acesta, aprecia superlativ legalitatea și ordinea,
asumînd chiar riscuri care l-au costat viața. Uneori,
influența gînditorului francez nu poate fi disociată de
aceea a lui J. St. Mill, lucru lesne de constatat și în alte
culturi30.
3. Sugestiile unei gindiri organiciste : Junimea
Al treilea moment, implicînd iarăși o direcție tematică

în asimilarea operei lui Tocqueville, îl constituie Junimea,
o societate de cultură a cărei filosofie de viață era grosso
modo evoluționismul31 și care n-a ezitat să asume și un
rost politic în ultima treime a secolului XIX 32. Față de
liberalismul profesat de cei mai mulți pașoptiști, Junimea
27 Ibidem, p. 102.
® B. Catargiu. Discursuri parlamentare, București. 1944,
p. 55.
29 Cf. Ion Bulei. Sistemul nolitic al României moderne. Par
tidul Conservator, București, 1987, p. 497.
30 J. M. Miiller .John Stuart Mill and French thought, Urbana.
1956. p. 134—139.
31 I. Bulei, op. cit., p. 493—508.
32 Cf. Z. Ornea. Junimea, si junimismul, ed. IT. București,
1978.
156 AL. ZUB
trecea drept conservatoare. Situată în prelungirea pașop

tismului, ea însemna o reacție critică la excesele și ina-
decvările acestuia. De aceea, junimiștii puteau găsi în
Tocqueville, apăsînd puțin pedala spre dreapta, un sprijin
doctrinar. Totuși, apelul la opera acestuia nu e regula,
ci mai curînd excepția. P. P. Carp îl cita pe Tocqueville
pentru a pune în evidență pericolul unei diviziuni excesive
a proprietății (Cf. Z. Ornea, Junimea și junimismul, 1975,
p. 201). Din frumoasa garnitură a Junimii se detașează
ca excepție notabilă mai întîi T. Maiorescu, acel spiritus
rector al mișcării, de o eficiență cu totul „neromânească14
în tot ce a întreprins. în al doilea rînd, poetul și gînditorul
excepțional care a fost Eminescu. La ei ne vom referi
mai ales, deși cadrul e mai amplu și nu se limitează la
cercul Junimii33.
în ce-1 privește pe T. Maiorescu, Jurnalul său indică,
între atîtea lecturi definind un vast orizont intelectual,
și scrieri de Tocqueville34. La 12 august 1877, el nota că a
terminat Franzosische Geschichte de Hillebrand și se
afla „acum în plin Tocqueville11. încheind L’Ancien Re
gime et la Revolution, la 19 august, începea Les origines
de la France contemporaine de H. Taine, preocupat tot de
regim. Trei repere în interpretarea aceluiași fenomen,
puse la lucru sistematic, fiindcă lectorul nota numaidecît :
„Ce diferit e Taine ! Un om al stilului, în care fraze și
imagini se contopesc laolaltă într-o emoție înflăcărată.
Tocqueville are o rece prelucrare cu ciocanul a metalului.
Hillebrand doar o sîrguincioasă adunare de material din
arhive, fără stil și fără formă (cu excepția portretului lui
Thiers și Guizot)35. Constatarea „uscăciunii" la Tocque
ville e stranie, dacă ne gîndim la stilul profesat de Maio
rescu însuși, la fel de uscat și dur. Două pasaje extrase
din L’Ancien Regime arată de altfel că Tocqueville îi
dădea și satisfacții de natură estetică : „On ne sait jamais
toute l’energie qu’ont les âmes faibles pour hair ce qui
33 Cf. C. Eraclide, Despre caracterul și efectele revoluțiunii

americane, în Poporul, I, 1871, 37, p. 2, etc.
34 Apud G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini
pină în prezent, București, 1982, p. 413.
35 T. Maiorescu, Jurnal, București, 1989, p. 42.
les oblige ă faire un effort. Tout ce qu’il leur reste de

virilite est employe la., et elles se montrent presque tou-
jours fortes en cet endroit, fussent-elles debiles dans tous
les autre sc'36. Pasajul e reprodus fără comentariu, dar se
vede că finețea observației psihologice l-a surprins pe
Maiorescu, poate cu gîndul la cei din jurul său. Un alt
fragment, din aceeași scriere, denotă un interes analog :
„De telles entreprises ne se conseillent point: on n’est
propre ă les accomplir que quand on a ete capable de Ies
concevoir“ 37. între gîndire și act e o relație organică, de
necesară unitate. Mai însemnat însă, la Maiorescu, e orga
nicismul social-filosofic, care explică apelul insistent la
J. St. Mill, H. Spencer și alți gînditori, a căror prezență
în cercul Junimii e semnificativă. într-o sinteză tîrzie,
Istoria contemporană a României, el ne previne de altfel
asupra „modului de judecată istorică ce predomnea între
noi, mai mult englezește-evoluționar, decît franțuzește-
revoluționar" 38. Acest mod se va prelungi și la discipolii
săi, definind o lungă posteritate maioresciană.
Dintre apropiați, cel mai însemnat e desigur M. Emi-
nescu. Scriitor de geniu, publicist fervent și militant
pentru redresarea neamului său, el dispunea de cele două
scrieri mai de seamă ale lui Tocqueville 39, din care a extras
și comentat pasaje în diverse articole. Apropierea lui de
opera în cauză comportă deci o triplă semnificație : de
orizont intelectual, de atitudine politică, de istoria cărții 40.
Ideile la care s-a oprit Eminescu privesc sistemul peniten
ciar, pauperismul, dreptul la muncă, sclavia modernă ș.a.
Note despre absenteism, aristocrație (ca element de contra
pondere la propensiunea despotică), libertate și egalitarism
completează această serie de preocupări.
La 4 martie 1880, Eminescu scria în Timpul despre
dezbaterile din senatul francez privind libertatea învăță-
36 Ibidem, VIII, 1989, p. 36.

37 Ibidem.
38 Idem, Istoria contemporană a României, București, 1925,
p. 40—41.
39 Tocqueville, De la democrație en Amerique, XVe ed.. Paris,
1868 ; L’Ancien Regime et la Revolution, VIIe ed.. Paris, 1866.
40 D. Vatamaniuc, Eminescu si Tocqueville, în Luceafărul,
XXIV, 1981, 3, p. 2.
158 AL. ZOB
mîntului : „Nu discutăm argumentul adus des în discu-

țiunea literară asupra acestui subiect, mai cu seamă de
Laboulaye, Renan și Taine. Acești bărbați — ei și imitează
numai pe Tocqueville — acești bărbați cer concurența
liberă, căci se tem de aplicațiunea spre centralizațiune și
uniformitate ce zace în spiritul latin al Franței. Ei prevăd
că rezultatul acesteia va fi o sterilitate a spiritului francez,
care va face ca Franța să rămînă înapoi în filosofie, teo
logie, filologie și limbistică. Prin concurența instrucțiune!
libere, insista Eminescu, ei speră a scoate Universitatea,
care în filosofie s-a oprit la Victor Cousin și pentru care
Schopenhauer și un Spencer n-au existat, care nu știe
despre David Strauss sau Keim sau Geiger“4’. Seria schi
țată de comentator, spre a întări ideea de libertate în
învățămînt, începe așadar cu Tocqueville, la care îi ra
porta pe ceilalți. De unde rezultă, iarăși, o bună familia
rizare cu opera în chestiune și un respect desăvîrșit față
de mesajul ei.
Ceva mai tîrziu, la 29 iulie 1880, Eminescu semna un
amplu comentariu despre reforma constituțională, cu
trimiteri la istorici români, ca Bălcescu, însă și la „celebrul
Tocqueville1142, din a cărui prefață la Ancien Regime
extrăgea un lung pasaj edificator, publicistul voind să
arate ce se întîmplă cu o lume fără aristocrație 41 43. îl re
42
luăm integral, căci motivează o perspectivă : „între toate
societățile din lume, tocmai acelea vor scăpa mai cu
greu de guvernul absolut, în care aristocrație nu mai
este sau nu mai poate fi; nicăiri despotismul nu va pro
duce efecte mai stricăcioase decît în societățile lipsite
de aristocrație, pentru că nici un alt soi de guvernămînt ca
cel despotic nu favorizează dezvoltarea tuturor viciilor la
cari sînt supuse îndeosebi aceste societăți, împingîndu-le
tocmai spre partea în care ele înclinau deja urmînd unei
porniri naturale.
Oamenii, nemaifiind legați unii de alții prin nici o
legătură de caste, de clase, de corporațiuni, de familii,
nu sînt decît prea înclinați de a nu se ocupa decît de
41 Eminescu. Opere, XI. București. 1984, p. 57—58.

42 Ibidem, p. 271.
43 Ibidem, p. 271 -273.
LA SFIRȘIT DE CICLU I59
interesele lor particulare, totdeauna gata de a nu se avea

în vedere decît pe sine înșiși și a se retrage într-un indi
vidualism în care orice virtute politică este înădușită.
în acest soi de societăți, unde nimic nu e fix, fiecine
se simte împuns fără curmare de teama de a se coborî
sau de ardoarea de a se sui, și fiindcă banul, în timpul în
care, devenit principalul semn care clasează și distinge
pe oameni între ei, a cîștigat o mobilitate singulară, tre-
cînd fără curmare din mînă în mînă, transformînd con
diția indivizilor, ridicînd sau înjosind familiile, nu există
mai nimenea care să nu fie obligat de a-și da o silință
disperată și continuă pentru a-1 păstra sau a-1 cîștiga.
Dorința de-a se îmbogăți cu orice preț, gustul afacerilor,
iubirea cîștigului, căutarea bunului trai și a plăcerilor
materiale sînt acolo pasiunile cele comune. Aceste pa
siuni se răspîndesc în toate clasele, pătrund pînă și în-
tr-acele cărora le-au fost pîn-acum cele mai străine și
vor ajunge a enerva și a degrada nația întreagă, dacă nimic
nu le va împiedica. Deci esența despotismului de-a le
favoriza și-a le întinde. Aceste pasiuni slăbitoare îi vin
în ajutor ; ele abat și ocupă imaginația oamenilor de
parte de afacerile publice și-i fac să tremure la ideea
numai a unei revoluții.
Numai despotismul le poate da secretul și umbra, cari
pun cupiditatea la adăpost și permit câștiguri neoneste,
înfruntînd dezonoarea. Fără despotism, ele ar fi fost
puternice ; cu el, ele domnesc
* 144.
E un pasaj ce i s-a părut lui Eminescu demn de reluare,
parțial, în alt context, la 2 august 1880. De data aceasta,
el voia să atragă atenția asupra tipului de om produs de
societatea modernă, un om stăpînit de „pasiuni
* 1 comune
și ahtiat după cîștig cu orice preț. Traducerea lui Emi
nescu, pusă la îndemîna unui public nu prea numeros,
dar socialmente important, înlesnea astfel un anume con
tact cu ideile istoricului și sociologului francez. în același
articol, un alt pasaj din Ancien Regime atrage atenția :
„Presque tons les princes qui ont detruit la liberte, ont
tente d’abord d’en maintenir les formes; cela s’est vu
44 Ibidem, p. 272—273.
160 AL. ZUB
depuis Auguste jusqu’ă nos jours“ 45. E o remarcă la fel

de actuală în vremea noastră ca și în epoca Junimii.
Pe Tocqueville, reluînd un pasaj din De la democrație
en Amerique (I, 1, 3), se întemeia Eminescu și atunci
cînd analiza sensul „reacțiunii" în viața socială : „Există
într-adevăr o patimă bărbată și legitimă pentru egalitate,
care împinge pe oameni de-a voi să fie toți tari și sti
mați" 46. Sau atunci cînd se ocupa de sensul corupt al
libertății : „Există într-adevăr un soi de libertate coruptă,
a cărei întrebuințare e comună oamenilor și animalelor
și care consistă în a face tot ce ne place. Această libertate
e dușmana oricărei autorități ; ea urăște fără răbdare
toate regulele ; cu ea devenim inferiori nouă înșine" 47.
Gustul depravat pentru egalitate, nota Eminescu, pe
seama aceluiași text, îndeamnă pe unii, pe cei slabi, să
prefere egalitatea în servitute inegalității în libertate48.
Pe Tocqueville întemeia publicistul și cîteva reflecții
despre despotism și demagogie, prilejuite de un asasinat
politic din imperiul țarilor. „Despotismul și demagogia,
conchidea Eminescu la 25 martie 1882, sînt două vlăstare
ale unui și aceluiași principiu, al egalizării condițiilor
sociale"49. Poetul evoca „secretul și umbra", „nepăsarea
publică", lăcomia, pofta de cîștig, ca realități stimulate
de tiranie. „Aceste nu sînt idei pe care să le spunem de
la noi, insista Eminescu ; maniera de-a judeca evenimen
tele și stările de lucruri ale istoriei în chipul acesta se
datorește lui Tocqueville"50. Iar mai încolo, în termeni
atît de actuali pentru cei care au trăit sub un regim
totalitar : „Despotism și demagogie nu egalizează numai
pe oameni, ci-i animalizează totodată ; o libertate însă
care înlesnește gruparea lor după interese publice și asi
gură grade de inegalitate socială pe care oricine să fie
liber a le trece prin muncă și merit, stimulează instinctele
cele bune ale lui și-1 prefac într-o ființă eminamente
ideală. Libertatea această adevărată e cea care prezervă
45 Apud D. Vatamaniuc, op. cit.

46 Ibidem. Traducerea în Opere, XI, p. 280.
47 Ibidem.
48 Ibidem.
49 Ibidem, XIII, 1985, p. 82—83.
50 Ibidem, p. 83.
statele în contra primejdiei despotismului pe de-o parte,

a demagogiei pe de alta" 51. Sînt reflecții nu numai ac
tuale, dar și în spirit tocquevillian52.
Alte extrase și idei rezumate din Ancien Regime in
dică o familiarizare intimă a poetului cu gîndirea lui
Tocqueville. Ele privesc situația social-politică și econo
mică din Languedoc înainte de căderea absolutismului.
Se fac însă referiri și la plantatori (din America), la
Anglia și Irlanda, pe tema absenteismului53. „Centralizare
și absenteism, conchidea Eminescu, merg mînă în mînă.
Cîștigul crește cu bunăstarea și nu scade cu regresul
societății ; din contra, el e mare în țările care merg spre
ruina lor sigură" S4. Consonanța cu gîndirea lui Tocqueville
e frapantă. De altfel, exemplarele din operă care i-au
aparținut poetului sînt pline de semne și adnotări. Un
pasaj din Ancien Regime (II, 3) e comentat astfel mar
ginal : „Pe măsură ce guvernarea senioreală slăbește,
se întărește centralismul administrativ"55.
Pornind de la lecturile lui Eminescu, îndeosebi de la
cele cu privire la stările sociale din lume, G. Călinescu
punea „consultarea lui Tocqueville" de către poet în
legătură cu „o tendință de istoricism economic", exempli
ficată și prin La cite antique de Fustei de Coulanges, ambii
autori fiind consultați cu ocazia unor însemnări econo
mice 56. Oricum, în lecturile eminesciene, Tocqueville ține
de un sistem de raportări esențiale, împreună cu Mon
tesquieu, J. St. Mill, J. B. Say, Roscher, List ș.a., raportări
pe seama cărora însă Eminescu a construit un sistem
propriu de reflecție. E semnificativă de altfel insistența
cu care el pleda pentru „necesitatea unei schimbări de
sistem, a unei schimbări în întreaga noastră manieră de-a
vedea"S7. Notițe pe marginea operei lui Tocqueville sau
51 Ibidem.
52 Asupra reacțiilor produse de text, ibidem, p. 448. Cf. și XI,
p. 543.
53 Ibidem, XIV, 1983, p. 942—944.
54 Ibidem, p. 944. Cf. și nota de la p. 1 031.
55 Apud D. Vatamaniuc, op. cit.
56 G. Călinescu, Economie politică, în M. Eminescu, Fragmen-
tarium, București, 1981, p. 692.
57 Eminescu, Opera politică, II, p. 139.
162 AL. ZUB
inspirate de aceasta arată în ce măsură un asemenea

sistem trebuia să se sprijine și pe tipul de reflecție
în cauză. O măsură importantă și caracteristică pentru
evoluționismul cultivat mai ales la Junimea.
Evoluționiști se arată, în a doua parte a secolului
XIX, T. Maiorescu, A. D. Xenopol, V. Conta, iar mai
aproape de noi N. lorga, C. Rădulescu-Motru ș.a., cei
mai mulți moldoveni, a căror propensiune în această
direcție nu trebuie pusă pe seama unor interese de partid,
ci mai degrabă pe scama unor lecturi și afinități spiri
tuale. In cercul Junimii se citea J. St. Mill, H. Spencer,
alături de Sismondi, Guizot etc., iar tradiția istorismului
german, consonantă, se bucura de stimă5859 . Un studiu com
paratist despre Mill și Tocqueville în cultura română ar fi
neîndoielnic demn de interes w, ca și unul relativ la so
cietatea americană a cercetărilor tocquevilliene60. în
ambele direcții s-au făcut deja unele încercări, fie legate
de gîndirea evoluționistă, de la Junimea încoace, fie de
sensul democrației în lumea modernă.
Să notăm deocamdată că un maiorescian din a doua
generație, Pompiliu Eliade, revendica la 1896 între ma
eștrii săi, alături de Taine și Sorel, pe Tocqueville, a
cărui informație arhivalică știa să o aprecieze61. Peste un
an, același discipol îl plasa pe Tocqueville între istoricii
care, împreună cu Thierry, Guizot ș.a., au revitalizat isto
riografia. Influența „galică", venită prin ei în cultura
română, nu putea fi deci, cum crezuse chiar tatăl lui
Maiorescu, una pernicioasă. Tocqueville era un exemplu
notabil că Franța de la mijlocul secolului XIX nu
trebuia redusă la materialism și utopie revoluționară62.
58 Ion Bulei, op. cit., p. 497—498.

59 Cf. H. O. Pappe, Mill and Tocqueville, în Journal of the
History of Ideas, avril-juin, 1964, p. 217—234.
60 De reținut studiul lui C. Eraclide, supra, nr. 33.
61 Titu Maiorescu și prima generație de maiorescieni. Cores
pondentă, ed. Z. Ornea, București, 1978, p. 187.
« Ibidem, p. 208—209.
LA SFIRȘIT DE CICLU In.)
4. Două teme, același spirit: N. lorga
După Eminescu, cel mai apropiat de Tocqueville, ca

viziune, e fără îndoială N. lorga, istoric și literat de an
vergură, publicist de unică fervoare și militant politic
cu rol eminent în România primelor decenii din veacul
nostru. Afinități adînci îl leagă de spiritul tocquevillian,
deși referințele directe la opera în chestiune sînt prea
puține în enorma producție a savantului român. Ca și
Tocqueville, lorga detesta sistemele, dar a ajuns la un
sistem personal, pe care l-a numit „istoriologie umană" 6364 .
Disprețuia filosofia, ca disciplină de catedră, dar a pro
fesat el însuși o filosof ie a istoriei, degaj abilă din toată
opera și încă nepusă în valoare cum se cuvine. Un respect
aproape religios față de realitatea lucrurilor îi caracte
rizează pe amîndoi. De unde nevoia contactului nemij
locit cu diverse medii, frecventate sistematic de ambii
învățați. Tocqueville și-a construit opera nu atît pe baza
unei bibliografii, deja considerabilă, cît prin observații
directe, prin analogii și deducții metodice. Despre lorga
se poate spune că a fost un autentic historicus viator,
care a călătorit enorm, a scris zeci de volume de memo
rialistică, făcînd din contactul nemijlocit cu realitatea
prezentă o regulă de metodă. A porni de la hic et nune,
a sonda apoi cît mai bine trecutul, spre a-i pune resursele
de cunoaștere în slujba prezentului, e calea pe care
N. lorga, asemeni lui Tocqueville, o indica pentru orice
demers cognitiv implicînd diacronia. în ambele cazuri,
diacronia voia să însemne devenire, evoluție, efort de
înnobilare a omului. „Je n’ai pas de traditions, je n’ai pas
de parti, je n’ai point de cause, si ce n’est celle de la
liberte et de la dignite humaine“, mărturisea Tocqueville M.
La rîndul său, într-un secol nu mai puțin tulbure, lorga
a făcut adesea elogiul „omeniei6*, ca însușire esențială a
istoricului, și a demnității pe care acesta trebuie să o
63 N. lorga. Generalități cu privire la studiile istorice,

București, 1943, p. 15, 18, 147, 151, 155, 343—348.
64 Apud J. M. Meyer. Alexis de Tocqueville, Analytiker des
Massenzeitalters, Munchen, 1972. p. 1.
164 AL. ZUB
păstreze mereu65. Totul se cuvine raportat la „mediul

firesc de universalitate umană “6667. Scopul istoriei însăși
n-ar fi altul decît „a reintra în umanitate1167.
Două teme, revoluția și democrația, strîns conexate,
îi apropie cu deosebire pe cei doi istorici, chemați a re-
gîndi aceleași fenomene la distanță de trei sfreturi de veac.
Unul cu o viziune sociologică mai bine conturată și cu un
aparat conceptual mai riguros, celălalt cu intuiții ful
gurante, întemeiate deopotrivă pe surse documentare și
pe studiul nemijlocit al efectelor. Poziția lui Tocqueville
e bine cunoscută, mai ales prin studiile din ultimele de
cenii68. Mai puțin cunoscut e aportul lui N. lorga la
cunoașterea fenomenului (temele evocate sînt în fond
indisociabile), cunoaștere în care a introdus adesea o
notă personală și polemică destul de accentuată 69. Cadrul
analizei e vast, în acord cu marile chestiuni puse de
procesul modernizării și al globalismului în ascensiune.
Scriind despre „individualism și solidarism în dezvoltarea
istoriei", lorga gîndea ca și confratele său francez din
celălalt secol, evocînd societatea civilă ca garant al con
tinuității în muncă și creație70. Pentru el, ca și pentru
Tocqueville sau Ranke, istoria universală poate fi un
antidot contra aroganței expansioniste, un apel la justa
măsură. „Omenia" e marea calitate pe care trebuie să o
cultivăm așadar la orice ocazie, inclusiv în discursul isto
ric. Ea ne dă măsura justă și ne păstrează în miezul rea-
tății mereu schimbătoare. Marile crize indică, în fond,
o carență de spirit realist. „Numai epocile de raționalism
sigur și rece găsesc plăcere să ia din cînd în cînd o baie
de ireal, de atopic și de acronic“, spunea lorga undeva 71,
în deplină consonanță cu reflecțiile lui Tocqueville pe
aceeași temă. Asemenea epoci aduc rupturi pe care istoria
65 Cf. N. lorga, op. cit., passim.

66 Ibidem, p. 91.
67 Ibidem, p. 227.
68 Cf. Andre Jardin, op. cit.
69 Cf. Al. Zub, Une critique ă outrance de la Revolution
franțaise : N. lorga, în La storia della storiografia europea sulta
rivoluzione francese, III, Roma, 1991, p. 141—179.
70 N. lorga, op. cit., p. 313—324.
71 Analele Academiei Române. Dezbateri, LI, 1931/1932, p. 116.
nu mai știe cum să le repare. Sub acest unghi, ambii

istorici consideră că Revoluția franceză e un „accident
regretabil11, la capătul unor schimbări de idei și menta
lități ce constituie de fapt adevărata revoluție. Chemat,
în 1940, de Alphonse Dupront să deschidă un ciclu de
conferințe la Institutul Francez de înalte Studii, lorga a
vorbit chiar despre Revoluția franceză înainte de revo
luție, afirmînd că o revoluție autentică, în spirite, si-a
produs sub vechiul regim și că la 1789 a avut loc numai
o regretabilă și tragică deviere, sub impulsuri interesate
și sub presiunea convulsivă a străzii. „Tot ce urmează de
la 1789, conchidea el, este exploatarea de partid a lu
crului odată făcut“ 72 Revoluția marilor tribuni n-a putut
aduce nimic esențial peste ceea ce Fenelon descrisese cu
aproape un secol mai înainte în Les aventurez de Tele-
maque73 Ea a introdus „cultul revoluțiilor, care este tot
așa de periculos ca și cultul despotismului"74, remarca
lorga, în termeni ce amintesc așa de mult, fără a trimite
totuși la ele, aprecieri făcute adesea și de Tocqueville.
Paradoxal e că lichidînd vechiul regim, în numele luptei
contra despotismului, revoluția a pus la lucru mijloace
de a împiedica libertatea spiritului uman, deși a pretins
mereu că o apără, asociindu-i egalitatea și spiritul fra
tern 75. Este revoluția ieșită din raționalismul „luminilor".
Spre deosebire de aceasta, revoluția americană a reușit să
salveze valorile pe care s-ar putea sprijini o societate
modernă. Ca și Tocqueville, la care se referă numai în
treacăt76, lorga a urmărit cu atenție fenomenul american,
convins că el poate oferi încă sugestii utile. A evocat, de
aceea, asemeni înaintașului său francez, comnonenta ru
rală, spiritul tradiționalist, preocuparea de legalitate, pre
72 N. lorpa, Conferințe și prelegeri, I, București. 1943, p. 77.

73 Ibidem, p. 84.
74 Idem, Generalități, p. 291.
75 Idem, Evoluția ideii de libertate. București. 1987, p. 323.
76 Idem. Ce c America, în Neamul românesc. 1930, 35 ; Ame
rica și românii din America, Vălenii de Munte, 1930 : Revoluțiile
americane, în Neamul românesc, 1931, 37 : My American lectures.
Bucarest, 1932 : Revoluția americană : clasele populației. în Neamul
românesc, 1932, 259: Lupta americană pentru libertate, ibidem,
nr. 261.
166 AL. ZUB
ferința pentru organic ș.a., operînd analogii între cele

două revoluții. Ideea de proces, desfășurat în timp, cu
rădăcini vechi și sinuozități semnificative, ia interesat
pe amîndoi comentatorii. Democrația, ca împlinire a na
turii umane, e marea temă asumată de Tocqueville și
lorga, oarecum în felul lui Rousseau, dar cu nuanțe per
sonale. Primul lăsa să se întrevadă mai ales teama de un
stat omnipotent, al doilea, mai aproape de H. Taine7Z,
teama de un despotism brutal. Analogiile pot conti
nua, nutrite de afinități ce puteau motiva o mai bună
întîlnire a istoricului român cu textele celuilalt. Un studiu
mai riguros al conexiunilor și interferențelor respective
rămîne încă de făcut, atît în ce privește critica Revo
luției franceze 7S, cît și în legătură cu democrația ameri
cană 79. lorga e desigur, ca spirit, cel mai tocquevillian
dintre istoricii români, însă acoperirea textuală e mai
slabă decît ne-am aștepta.
5. Repere in perioada interbelică
După întîiul război mondial, prezența lui Tocqueville

în cultura română e încă mai precară. Dacă în Franța un
Durckheim începea să-i actualizeze ideile, la Dunărea de
Jos opera lui Tocqueville întîrzie să dea roade. Lumea se
voia, aici, eliberată de obsesia politicului, în timp ce
pasiuni politice de o violență adesea extraordinară o
răvășeau. Ca și în alte părți, extremele se întîlneau și
pe acest tărîm. Masaryk, de exemplu, făcea apel în mod
expres la Tocqueville spre a-și defini opțiunea demo
cratică. Dar și corporatismul se revendica, cel puțin în
parte (La Tour du Pin), de la aceeași sursă80. în cultura
77 Cf. Franjoise Melonio. De Tocqve"illc ă Taine, in M a gâzi:ie

littcraire. 258, oct. 1988, p. 59—61.
78 Al. Zub. op. cit., p. 141—1-79.'
' 77
79 Cf. Lucian Boia, N. lorga și Statele Unite alt: Americli,
în Revista de istorie, XXIX. 1976, 8. p. 1 153—-1 173 ; Keith Hit
chins, Lucian Boia, Nicolae lorga and the American Revolution,
în South-eastern Europe. III, 1976. 2, p. 257—262.
80 Chantal Millon-Delsol. Les idees politiques au XX* siecle,
Paris. 1991. p. 118.
I,A SFÎRȘIT DE. CU.LU J 67
română, o găsim pusă la lucru, în treacăt, adesea prin

intermediari, de filosofi ca C. Rădulescu-Motru și P. P.
Negulescu. Un eseist, P. Zarifopol, îl așeza pe Tocqueville
între marii istorici ai lumii81. I. Simionescu, un adevărat
polihistor în epocă, insera în galeria de Oameni aleși o
memorabilă reflecție tocquevilliană. „Ce monde appartient
ă l’energie ; il n'y a jamais d’epoque dans la vie oii on
puisse se reposer“ °2. E. Lovinescu, istoric literar, sociolog,
scriitor, se referă și el undeva la Tocqueville8384 . Tot astfel
D. Popovici în studiile despre literatura română in se
colul XIX.
Asemenea mențiuni sînt mai degrabă aleatorii decît
produse de lecturi sistematice. Mai interesat de opera în
chestiune se arată N. Roșu, care îl compara pe Tocqueville
cu Fustei de Coulanges și G. Sorel pentru a insista apoi,
în sensul analizelor întreprinse de criticii Revoluției fran
ceze, între care Tocqueville, asupra moștenirii dezastruoase
pe care ca ne-a lăsat-o. în schimb, sociologii îl trec sub
tăcere. Nici P. Andrei (Sociologia revoluției, 1920), nici
M. Ralea (Ideea de revoluție în doctrinele socialiste, 1930)
nu se referă la Tocqueville. Abia un istoric, Andrei Oțetea,
ocupîndu-se de „agonia vechiului regim", aprecia sinteza
lui Tocqueville în materie ca un text încă indispensabil,
alături de altele subscrise de T. Carlyle, H. Taine, A. Sorel,
H. von Sybel, W. Oncken, iar mai recent de A. Mathiez,
J. Jaures, G. Lefebvre, R. Guyot, Ph. Sagnac, A. Aulard
ș.a. 85. Tineri juriști (N. Steinhardt, Manole Neumann), ata
șați ideii liberale, găseau in Tocqueville o catena de legă
81 P. Zarifopol. Eseuri, II. București. 1988. p. 35. (Apud

Adevărul, 8.IV.1926).
82 I. Simionescu, Oameni aleși, I. București (1942), p. 159.
83 E. Lovinescu. Opere. V. București. 1987. p. 369.
84 N. Roșu. Dialectica naționalismului, București, 1935. p. 46.
85 Andrei Oțetea, Agonia vechiului, regim și formarea spiritului
revoluționar, în Minerva. Iași, 1930. 2—3. Pornind de la P. Zari
fopol, T. Vianu atribuia Iui I. L. Carapiale inițiativa de a tipări
în revista Vatra un mănunchi de reflecții (Mărgăritare, alesef din
diferiți autori, între care și Tocqueville (Opere, II, 1972, p. 267).
In altă parte, el îl cita pe același gânditor ca aparținînd totodată
științei și literaturii (IX. 1980. p. 186), unul care a știut să ia o'
atitudine critică în raport cu democrația individualistă, alături
de Taine, Renan ș.a. (ibidem, p. 660).
168 AL. ZUB
tură între Montesquieu și gînditori mai apropiați, precum

Lord Acton sau Ortega y Gasset („22“, 41/1991, p. 15).
Avea să treacă mult timp înainte ca un istoric literar,
Nina Fagon, să-i consacre lui Tocqueville (1973) un mic
studiu care îl raporta, dincolo de spațiul culturii româ
nești, la așa-numita „questions meridionale"86.
6. Restituții recente
încă mai mult timp a trebuit să treacă pînă la apariția

unei exegeze despre Eminescu și Tocqueville (1981). sub
semnătura lui D. Vatamaniuc87. Fra un demers legat de
marea ediție a scrierilor eminesciene, care necesita ase
menea sondaje. Numai în anii din urmă s-a putut sesiza
însă un interes pentru ansamblul operei însăși a lui
Tocqueville. Alin Teodorescu a pregătit de mai mult
timp o antologie care își așteaptă încă editorul8889 . Abia
acum se publică, sub altă îngrijire, un volum cuprinzînd
De la democrație en Amerique. Este, se poate spune,
debutul editorial al lui Tocqueville în România. Un debut
tîrziu, dar nu fără impact asupra intelighenției. El co
incide cu un interes sporit pentru opera în chestiune,
după cum s-a putut observa din unele demersuri. Neag’.i
Djuvara, care și-a trecut doctoratul cu R. Aron și s-a
folosit de Tocqueville într-un studiu comparat asupra
civilizațiilor a făcut între timp o serie de conferințe
despre actualitatea gîndirii în cauză 90. Ecouri semnificati
ve s-au produs numaidecît. Un tînăr exeget încercase chiar
86 Nina Fagon, La „Questione meridionale" in Alexis de

Tocqueville, Milano, 1973, p. 187—199 (estratto da Saggi di lette-
ratura italiana in onore di Gaetano Trombetore, 1973).
87 D. Vatamaniuc, op. cit.
88 La 17.XII.1989, „Europa Liberă" anunța că manuscrisul res
pectiv a fost refuzat de Editura „Minerva".
89 Neagu Djuvara, Civilisations et lois historiques, Paris-La
Haye, 1975, p. 146—147.
90 Conferințele lui N. Djuvara despre Tocqueville au avut loc
Ia Universitatea din Iași, 5—6.III.1991.
LA SFIRȘIT DE CICLU 1 fi 9
mai înainte să raporteze această gîndire la marxism ”,

un altul (Sorin Antohi) căuta să lămurească „întoarcerea
la Tocqueville14, punînd-o pe seama unor marxizanți
în derută, a aronienilor cultivînd o filosofic critică și a
unor istorici ai Revoluției franceze dispuși a revizui
drastic mitul fondator91 92. E o recepție interogativă, ne
liniștită, dar și una sugerată de noile tipuri de lectură,
precum aceea propusă în eseul Democrația (sau) cartea
închisă de Eduardo Nolla 9394 ori cea despre „politica abstrac
tă și literară44 a intelighenției, propusă de Sorin Antohi w.
Ca pentru a sugera parcă și o altă lectură, deloc abstractă
și „neliterară44, N. Manolescu mărturisea de curînd, ca
intelectual angajat în lupta politică de azi, prefe
rința pentru Tocqueville95. Asistăm, desigur, la un in
teres sporit față de opera acestuia. Istoricii înșiși, destul
de rezervați față de ea, pînă de curînd, încep să o frec
venteze mai sistematic. Ni se pare util să menționăm,
în acest context, că vocea despre Tocqueville din Great
historians of the modern age (1991), aparține unui român,
Lucian Boia, care e și editorul acestui dicționar96, a
cărui sorginte se află într-un alt volum, Mari istorici ai
lumii (1978), unde Tocqueville se bucurase de o succintă
caracterizare 97
De la conferințe publice și articole de presă la comu
nicări în cadrul unor colocvii internaționale98, de la mici
analize de texte la definiri lexicografice, prezența lui
Tocqueville în cultura română a sporit sub ochii noștri.
Reflecțiile despre stat și individ, revoluție și democrație,
91 Mihai-Răzvan Ungureanu, Marr versus Tocqueville, în

Cronica. Iași. II, 1990. 13. p. 5.
92 Sorin Antohi. O întoarcere la Tocqueville ?, în 22. II. 1991,
40. p. 10.
93 Eduardo Nolla, Democrația fsau) cartea închisă, ibidem.
94 Sorin Antohi. O „politică abstractă și literară" : inteli-
ghentia și democrația, în 22, II, 1991, 29—30, p. fi.
95 N. Manolescu. Interviu în Opinia studențească, Iași, XIX.
15 mai 1992. p. 6.
96 L. Boia (ed.), Great historians of the modern aqe. An
international dictionary, New York, etc., 1991, p. 267—268.
67 Idem, Mari istorici ai lumii. București, 1978. n. 201.
98 Sorin Antohi. op. cit., (la colocviul din Novi Sad, 20—21.VT.
1991) ; Al. Zub, Tocqueville ou „instruire la democrație" (la
colocviul din Fraga, 14.IV.1992).
170 AL. ZUB
centralism și autonomie locală, constituție și sistem fede

rativ, etc., află în opera lui un serios punct de sprijin
și o sursă de inspirație. „Car c’est en termes d'actualite,
sans redouter l’anachronisme, qu’il importe de lire ou
de relire Tocqueville, spunea Braudel, prevenind parcă,
acum un sfert de secol, gîndul nostru ". Opera lui e în
sine demnă de tot interesul, dar cîștigă în relevanță prin
evenimentele acestui sfîrșit de secol, atît de dramatic în
Europa centro-orientală și mai ales în spațiul românesc 10°.79
79 E. Braudel, op. cit., p. 8.

io° Text prezentat la colocviul „Tocqueville" din București,
21.V.1992.
MELANCOLIA SCHIMBĂRII
Există în opera tocquevilliană, instilat aproape peste

tot, un sentiment de melancolie indicibilă care a surprins
și care mai poate suscita interesul nostru. De unde vine
el ? De la acest aristocrat prin naștere, situat la răspîntie
de mari schimbări, care gîndește la destinul umanității,
al națiunii sale, al lui însuși ? Poate ceva mai mult încă ?
Motivațiile sînt multiple. Harold J. Laski remarca la
Tocqueville, mîndru prin natura sa, însă egalitar prin
relații, „ceva care seamănă cu un divorț permanent între
inimă și spirit“. Căci „mîndru și melancolic (...), el era
totuși profund ambițios11, dorind să exercite o înaltă
funcție, dar fără a fi dominat de setea puterii. El res
pingea deci filosofia politică a lui Machiaveli și Hobbes,
socotind dimpotrivă, potrivit aceluiași exeget, că numai
omul liber posedă demnitate umană '.
E un gind mai vechi decît călătoria sa in America,
acel gînd pe care trebuie să-l recunoaștem la originea
acestei aventuri. Contactul cu realitățile din țara sa ar fi
în măsură să-1 motiveze. Esențial rămîne întotdeauna
raportul dintre spiritul său și realitate, fie că e vorba
de această „lume nouă“ sau de mediul natal12. Iată un
pasaj dintr-o scrisoare către Eugene Stoffels, trimisă la
24 iulie 1836 : „Ceea ce m-a frapat mereu in țara mea,
îndeosebi de cițiva ani, a fost să văd rînduindu-se de o
1 Harold J. Laski, introduction, în : Alexis de Tocqueville,

CEuvres completes, I. Paris. 1961. p. XXXVIII.
2 Cf. George Wilson Pearson, Tocqueville and Beaumont in
America, New York, 1938.
172 AL. ZUB
parte oamenii care prizau moralitatea, religia, ordinea,

iar de alta pe cei care iubeau libertatea, egalitatea înaintea
legii. Acest spectacol m-a frapat ca cel mai extraordinar
și mai deplorabil care s-a putut oferi vreodată privirilor
unui om : căci toate aceste lucruri pe care le separăm
astfel, sînt sigur, rămîn indisolubil unite în ochii lui
Dumnezeu. Sînt toate lucruri sfinte, și pot să mă exprim
astfel fiindcă măreția și fericirea omului în această lume
nu pot rezulta decît din reunirea tuturor acestor lucruri
simultan" 3. Toate lucrurile simultan ? Dar acesta e apa
najul lui Dumnezeu, coincidentia oppositornm, care adună
toate notele realității, permițînd totuși grupări taxono
mice foarte diverse. „De atunci, adăuga Tocqueville, am
sesizat că una din cele mai frumoase întreprinderi ale
timpului nostru ar fi să arătăm că lucrurile nu sînt deloc
incompatibile ; că dimpotrivă, ele se țin printr-o legă
tură necesară, astfel că fiecare dintre ele slăbește sepa-
rîndu-se de celelalte. Aceasta este ideea mea generală",
conchidea tînărul învățat, a cărui viziune evocă acele
fulgurante Lettres sur Vhistoire de France de Augustin
Thierry, impregnate și ele de o anume melancolie față
de schimbare. El se simțea solidar cu alți oameni, cu alte
epoci, care nu au avut șansa de a vedea realizîndu-se ceea
ce anticipaseră : „Lucrarea acestei lumi se împlinește
încet ; și fiecare generație nu face decît să pună o pia
tră la ridicarea edificiului pe care îl visează spiritele
ardente" 4.
Mai mult gravă decît tristă, e o concepție care obligă.
Cu aceleași cuvinte, sau aproape, Tocqueville își asigura
corespondentul că acest program, odată asumat, reclamă
concordanță : „Am iubit întotdeauna libertatea din in
stinct ; și toate reflecțiile mele mă fac să cred că nu
există măreție morală și politică, îndelung posibilă, fără
ea. Țin așadar la libertate cu aceeași ardoare ca și la
moralitate și sînt gata să sacrific ceva din liniștea mea
pentru a o dobîndi" 5.
3 Alexis de Tocqueville, De la democrație en Ameriques.
Pages choisies Paris (1947), p. 11—12 (intra : Pages choisies).
4 Augustin Thierry, Lettres sur Vhistoire de France, n.ed.,
Paris, s.a,, p. 13—14 ((Euvres, I).
5 Tocqueville, op. cit., p. 12.
E un pasaj esențial, care ne revelează un spirit ho

listic, respectuos față de transcendență și aspirînd la
reconcilierea moralei cu libertatea. în momentul ple
cării, el știa ceea ce urma să caute în America sau ori
unde, convins — în bună tradiție platonician! — că
orice descoperire e în fond o redescoperire și că istoria,
bine înțeleasă, oferă întotdeauna șansa unei confruntări
epistemice cu sine6. Lucrurile se leagă în mod inextri
cabil, orice istoric fiind pînă la urmă un receptacol în care
își dau întîlnire contrariile lumii, care nu sînt în definitiv
decît propriile sale aporii.
Poziția lui Tocqueville e întrucîtva paradoxală : voin-
du-se disociat de „acești prieteni ai ordinii care dispre
țuiesc liberul arbitru și legile spre a putea dormi liniștiți
în patul lor“, el își definea de la început atitudinea, care
trebuia să fie activă, sintetică, creatoare. Gustul liber
tății, dorința de a o vedea triumfînd în țara sa, nu-1
împiedicau să arate un respect fără umbre pentru jus
tiție, ordine, lege. Cele două tendințe, inițial divergente,
își regăseau astfel la Tocqueville convergența, adică sensul
unei sinteze superioare, al cărei secret ultim rămîne
mereu necunoscut.
Conceptul de schimbare îi caracterizează fără îndo
ială gîndirea. El începe, altminteri, acel Avertissement
de la douzieme edition (1848) cu această mărturisire ce
denotă o credință totală în „triumful apropiat, irezistibil,
universal al democrației în lume". Lucrarea despre Ame
rica o putea mărturisi : „Se va întîlni acolo, pe fiecare
pagină, un avertisment solemn care amintește oamenilor
că societatea își schimbă Jorma, umanitatea condiția ei
și că noi destine se apropie'1 7. Este gîndul ce îl domina
înainte chiar de a pleca în America, unde avea să gă
sească puternice argumente convergente. îl descoperim
de altfel în fruntea marii sale lucrări, ca o concluzie la
„dezvoltarea graduală a egalității". Nimeni nu o putea
6 Cf. Reinhart Koselleck. Wozu noch Histoire ? în Geschichte

und Theorie. Umrisse einer Historik, hrg. von H. M. Baumgarten
J. Riisen, Frankfurt/M, 1976, p. 29—30.
7 Tocqueville, (Euvres completes, I, Paris, 1961, p. XLIII.
174 AL. ZUB
împiedica8. Dar aceasta voia să spună în același timp

democrație.
America rămînea în tot cazul pentru Tocqueville un
exemplu de împlinire a acestui sistem. Un exemplu ce
trebuia să stimuleze celelalte popoare consensual. „Unde
am putea găsi, în altă parte, experiențe și lecții mai
mari ?“, se intreba el, adăugind fără întîrziere acest în
demn mereu actual : „Să nu ne îndreptăm privirile spre
America pentru a copia servil instituțiile pe care ea și
le-a dat, ci pentru a le înțelege mai bine pe acelea care
ne convin nouă, mai puțin pentru a scoate exemple, ci
Învățături, spre a împrumuta principii mai curînd decît
amănunte și legi“ 9*.
De ce această punere în gardă, reiterată fără încetare,
în lucrările tocquevilliene ? Pentru că el a înțeles că
„societatea se schimbă", că nimic nu e stabil în lucrurile
omenești. S-a observat deja că „în momentul chiar cînd
scria, America pe care tocmai o zugrăvea era pe cale de
dispariție rapidă ; că mulți, dacă nu cea mai mare parte,
din cei care formau principala-i sursă de informație cri
ticau ori se îndoiau serios de tendințele înseși, asupra
sensului cărora el insista". O atare observație ne dezvă
luie oarecum caracterul grav, chiar dramatic, al demer
sului tocquevilian, născut din natura pasionată a unui
spirit mîndru, care era totuși capabil a depăși influența
originilor și educației sale, pentru a întrezări o întreagă
evoluție socio-politică și morală a acestei societăți, care
îi era totuși puțin simpatică '°.
De unde concluzia că democrația trebuie învățată și
modelată fără încetare. Potrivit propriilor sale cuvinte, „a
învăța democrația, a-i reanima dacă e posibil credințele,
a-i purifica moravurile, a-i regla mișcările, a substitui
pas cu pas știința afacerilor inexperienței sale, cunoașterea
adevăratelor interese instinctelor sale oarbe ; a adapta
guvernarea la timpul și locul potrivit ; a o modifica con
form împrejurărilor și oamenilor : aceasta e prima da
torie impusă în zilele noastre celor care conduc societa-
8 Ibidem, p. 4.
9 Ibidem, p. XI .IV.
’° H.-J. Laski, op. cit., p. XXXV—XXXVI.
tea"n. Și Tocquevile mai adăuga, pentru a conchide :

„E nevoie de o știință politică nouă pentru o lume nouă“,
a cărei mișcare era tot mai vertiginoasă. „Dar la aceasta
nu ne gîndim deloc : plasați în mijlocul unui fluviu rapid,
ne ațintim privirea, obstinat, spre ruinele ce se zăresc
încă pe mal, în timp ce curentul ne ia și ne împinge
de-a-ndărătelea în prăpastie" ,2.
Nu e o imagine prea reconfortantă. Spre abis, cu
spatele înainte, iată destinul nostru, atitudine față de
care Tocqueville se arată totuși demn, chiar eroic. Căci
el însuși înaintează, s-a spus deja, între două abisuri,
amîndouă indefinibile ’3. Cum să nu devină prada me
lancoliei ? Tocquevile își începea cartea despre America
observînd mersul unei „mari revoluții democratice" u.
Și o încheia spunînd că acest mers continuă încă. Noul
edificiu îi părea o tristă ruină : „Lumea care se ridică e
încă pe jumătate prinsă sub ruinele lumii ce cade și, în
imensa confuzie a lucrurilor omenești, nimeni n-ar putea
spune ceea ce va rămîne din vechile instituții și moravuri,
și ceea ce va sfîrși prin a dispărea". Nimic comparabil,
după opinia sa, în istorie. „Trecutul nemailuminînd vii
torul, spiritul se mișcă în tenebre" ,s. Totuși Tocqueville
se mișcă el însuși destul de bine, distingînd unele trăsă
turi importante în formare. Tabloul îi evocă o uniformi
tate progresivă („Rien ne s’eleve, ni ne s'abaisse“), spec
tacolul îl mîhnește și îl cam îngheață, făcîndu-1 să regrete
o clipă societatea care nu mai există ’6. O clipă, fiindcă
spiritul său riguros se redresează, asumînd perspectiva
Creatorului. Ceea ce ne pare o decadență poate fi deci
în ochii săi un progres și invers 1117.
16
15
14
13
12
Această viziune holistică îi permite lui Tocqueville
să depășească tristețea — o tristețe crepusculară și să
se mîntuie. Dar neliniștea nu-1 părăsește. Ea vine din

12 Ibidem.
13 Eduardo Nolla, Introduction de l’editeur, în : Tocqueville,
De la democrație en Amerique, I. Paris, 1990, p. LXXX.
14 Tocqueville, (Euvres completes, I, p. 1.
15 Ibidem, p. 336.
16 Ibidem, p. 337.
17 Ibidem, p. 338.
176 AI.. ZUB
chiar inima acestor „choses huma.ines“, a căror soartă e

schimbarea continuă, fluctuația, precaritatea. într-un alt
spirit decît Volney în Ruines, de conivență cu Anatole
France de mai tîrziu, Tocqueville putea spune că „toate
schimbările, chiar și cele mai dorite, au melancolia lor,
fiindcă ceea ce părăsim e o parte din noi înșine ; trebuie
Să mori pentru o viață spre a intra în alta“ ’8. Aplecîndu-se
spre alta, Tocqueville își regăsea numaidecît echilibrul,
continuîndu-și pledoaria pentru o schimbare cît mai
puțin defavorabilă ființei umane.
în istoria ideilor, pre-romantismul a resimțit deja un
fel de melancolie în fața naturii, a civilizațiilor dispărute,
a frumuseții operei de artă. Romantismul s-a concentrat
asupra eului, a finitudinii și fragilității sale, nutrind acel
„mal du siecle“ care era atît de melancolic ”. Cu Essai sur
les revolutions și Memoires d’outre-tombe, Chateaubriand
rămîne exemplul cel mai apropiat. Un fragment din ultima
lucrare apărea chiar la 1848, cu aceste cuvinte biblice
în față : Sicut nubes... quasi naves... velut umbra. Ca un
nour, precum navele, ca umbra. Vestigiile, amintirile tre
buiau să se opună schimbărilor prea repezi și să contri
buie la „epopeea timpului (său)“ 18 . E o stare de spirit ce
2021
19
pare a se plasa între „conștiința nefericită41 a lui Hegel
și „melancolia44 (Scluvermut) lui Kierkegaard, al cărui
Trăite du desespoir era de altfel sincron2'.
Nu poate fi vorba, la Tocqueville, de aceeași mîhnire
și tristețe, de aceeași reverie dezabuzată a romanticilor.
Situat aproape în suită cronologică față de Chauteaubriand,
el vădește o altă atitudine, mai „pozitivă44, de apel la
civism, la angajamentul fiecărui individ. Fiindcă mundus
novus trebuie să fie realizată mai ales în spirit pentru a
reuși în practică. Adevărata schimbare e înainte de orice
18 Anatole France, Crime de Sylvestre Ronnard, ed. 28,

Paris, 1896, p 319.
19 Cf. Andre Derville, Melancolie, în Dictionnaire de Spiri
tuality, t. X. ed. par. A. Rayez etc., Paris, 1980, p. 951.
20 Chateaubriand, Memoires d’outre-tombe, I, Paris. 1951,
p. XIII ; idem, Essai sur les revolutions. Genie du christianisme,
Paris, 1978, p. X—XII.
21 Cf, Romano Guardini, Vom Sinn der Schwermut, Ziirich,
1949 ; M. Grimault, La melancolie de Kierkegaard, Paris, 1965.
personală, intimă, inefabilă. Vicisitudinile revoluției nu

trebuie să ne diminueze voința de a înnobila mediul
social. Cum să-1 vedem așadar pe Tocqueville ? Un aris
tocrat care accepta astfel fără voie înfrîngerea, cum l-a
văzut Royer Collard ? 22 Un „om de spirit cu (prea) puțin
elan", care se devotează totuși cu pietate idealurilor uma
nității!, cum ne asigură H. Heine ? 23 Janus Bifrons scru-
tînd cu un ochi direcția schimbărilor moderne, cu altul
vechile valori, a căror recuperare devenise urgentă ?24
Un „liberal de o specie nouă", cum se voia el însuși ?25
S-ar putea adăuga la acestea și alte formule emise pe
contul său. S-ar putea inventaria din nou temerile și
neliniștile sale față de orice regim democratic, mereu
amenințat, dar pînă la urmă inevitabil, fiindcă demo
crația se vădește o realitate fragilă, al cărei exercițiu pre
supune întotdeauna reînnoiri. Esențial în acest caz rămîne
„mariajul rațiunii cu necesitatea", care explică, după
Sainte-Beuve, acceptarea democrației de către Tocque
ville 26. Nu e vorba, la el, numai de a se acomoda cu insti
tuțiile egalitare. Un imperativ eivic rezultă din tot
. Este remediul prevăzut contra
discursul pe care l-a emis 2728
pierderii demnității, inerentă regimului democratic. El
presupune desigur comprehensiune și angajament.
A fi sincer în orice demers cognitiv nu e mai puțin o
exigență asupra căreia Tocqueville ne previne adesea2S.
O exigență, chiar o condiție a reușitei noastre în tentativa
de a înțelege și explica lucrurile. Căci „spiritul uman
inventează mai ușor lucrurile decît cuvintele", ne spune
Tocqueville29, știind bine că trebuie să studiem mereu
împreună aceste registre ale realității. între ele (nivelul
aspirației și cel al împlinirii) se instalează uneori un
decalaj care poate fi sursa esențială a melancoliei sale.
22 Apud H. J. Laski, op. cit., p. XXXIII.

23 Apud Tocqueville, op. cit., XII. 1964, p. 9.
24 ibidem. II, 1952, p. 27.
25 Idem, Pages choisies, p. 11.
26 Idem, (Euvres completes, I, p. XXXVII.
27 Idem, Pages choisies, p, 12.
28 Idem, (Euvres completes, I, 2, p. 8.
29 Ibidem, I, p. 160—161.
AL. ZUB
Prin ideile sale, prin felul său de a gîndi „lucrurile

umane", prin sensibilitatea pe care o dovedește mereu
față de dinamismul social, Tocqueville e fără îndoială
contemporanul nostru, ceea ce recomandă cu atît mai
mult o lectură în termeni de actualitate30. Cînd evocă
mari pericole conjugabile, rele de tot felul ce pot fi
evitate sau restrînse în viața popoarelor, el ține un limbaj
perfect actual. Nouă ne adresează Tocqueville îndemnul
de a escamota „falsele și dezlîn ațele doctrine" care pro
voacă slăbiciunea oamenilor și a națiunilor31. A fi pu
ternic și liber, iată un scop ce nu poate fi, după opinia sa,
idealist. Ține acesta de vis ? De utopie ? De realitatea
palpabilă ?32 El presupune în orice caz un vast proiect,
la care istoricul însuși trebuie să lucreze neîncetat33.
30 F. Braudel, Preface, în Tocqueville, Souvenirs, Paris, 1978,

p. 8.
3' Tocqueville, (Euvres completes, I, 2, p. 339.
32 Cf. Eduardo Nolla, op. cit., p. LXXX.
33 Text prezentat la colocviul „Tocqueville" din Cracovia,
19.V.1993.
O LECTURĂ EVOLUȚIONISTĂ A ISTORIEI
Ceea ce frapează în opera lui Tocqueville, mai ales la

acest final de secol plin de neliniști și de surprize, e
actualitatea sa evidentă. O vedem raportată de altfel
mereu la toate dezbaterile esențiale din vremea noastră
Ea nutrește în tot cazul un interes dincolo de mediul
specialiștilor, stimulînd reflecții destul de diverse. Cum
se explică, în ce ne privește, încercarea de a-i schița
dimensiunea evoluționistă ?
Să spunem mai întîi că nu e prima tentativă de a fixa
liniile mari ale problemei. O întreagă bibliografie ne
previne deja asupra inițiativelor întreprinse de exegeți
spre a defini orizontul istoricului Tocqueville, ideile, te
mele, metodologia lui. Nu e totuși inutil să abordăm aici
grosso modo ideea de evoluție, căci ea ar putea fi o cheie
pentru această operă prodigioasă, o lectură posibilă.
O altă observație preliminară. Epoca în care Tocque
ville și-a scris opera comportă o anume analogie cu a
noastră în ce privește ideea de evoluție. Un demisecol
după Revoluția franceză, Tocqueville a voit să lămu
rească acest fenomen, propunînd o explicație de ansamblu,
a cărei valoare e binecunoscută. După un demisecol de
dictatură comunistă, percepută ca o lungă revoluție, sîn-
tem datori, la rîndul nostru, să regîndim problemele
revoluției în ansamblu. Ne putem întreba, precum Toque-
1 Cf. Eduardo Nolla (ed.), Liberty, Equality, Democracy, New

York/London, 1992.
180 AL. ZUB
viile la timpul său, dacă o revoluție bruscă, intempestivă,

poate reuși, nu importă cînd și unde.
Se cunoaște răspunsul negativ al lui Tocqueville. L-a
emis după studiul unei întregi suite de revoluții, a căror
înlănțuire pare evidentă2. Fiindcă (a spus-o deja Max
Weber) orice nou regim se confruntă inevitabil cu inerția
structurilor birocratice, a căror opoziție la schimbare e
adesea redutabilă. Iată de ce Revoluția franceză a reiz-
bucnit de mai multe ori („a fost nevoie de un secol“,
spunea Braudel3), pînă la izbînda completă a noii clase.
O revoluție autentică necesită aportul intim al timpului,
adică o lungă colaborare de factori multipli. Numai
schimbările încete și graduale pot izbuti. Să preferăm
deci evoluția ?
O lectură atentă a operei tocquevilliene, sub acest
unghi, ne pune în fața unei adevărate dileme : revoluție
sau dezvoltare progresivă ? Istoria îi descoperă lui Tocque
ville un lanț de revoluții, sugerîndu-i un voiaj al cărui
sfîrșit îl ignorăm. „Desigur, un lung voiaj, care nu e
terminat pînă azi, care conduce, ca și ieri, de la ordine la
dezordine, de la libertate la constrîngere, de la real la
ideal, de la echilibru la revoluție, de la revoluție la
**
echilibru 4. Voiajul în trecut, de-a lungul atîtor revo
luții, e o metaforă uzuală în epocă. Ea oferă elemente
analogice și asigură totodată o perspectivă de integrare.
Dincolo de această perspectivă, prezentul devine incom
prehensibil, Revoluția franceză un „ocean
** în care ne
putem pierde5. Privirea lui Tocqueville îmbrățișează de
sus spectacolul istoriei, viziunea lui e holistică. „Mă
străduiesc să pătrund în acest punct de vedere al lui
Dumnezeu și de acolo să caut ă considera și judeca
lucrurile umane
** 6, mărturisește Tocqueville, arogîndu-și
o conduită capabilă să-i asigure comprehensiunea cea mai
2 Cf. Roger Boesche, Why did Tocqueville think a successful

revolution was impossible ?, în Ed. Nolla (ed.), op. cit., p. 165—185.
3 Une leeon d'histoire, de Fernand Braudel, Paris, 1986.
4 Apud F. Braudel, Preface, în Tocqueville, Souvenirs, Paris,
1978, p. 18.
5 Cf. Andre Jardin, Alexis de Tocqueville, Paris, 1984, p. 463.
6 Tocqueville, De la democrație en Amerique, I ((Euvres
completes, 1, Paris, 1961, p. 338).
largă. El vizează chiar și „cîmpul posibilului “ 7, viziunea

lui se vădește mai aproape de un Bossuet decît de un
Guizot, maestrul la care se raportează adesea. Faptele,
în această viziune, ascultă de un plan divin, al cărui
sens ne scapă, însă ele pot fi prevăzute, ca orientare de
ansamblu, în această evoluție care e apanajul istoriei și
a cărei etapă finală se desfășoară sub semnul egalității89 .
Ceea ce ne propune Tocqueville e un fel dinamic de
a înțelege istoria, ca un proces în care noi înșine sîntem
implicați inextricabil : „Omul ascultă de cauze prime
pe care le ignoră, de cauze secunde pe care nu știe să le
prevadă, de numeroase capricii ale semenilor săi : el
însuși se înlănțuie, în fine, legîndu-se pentru totdeauna
de opera fragilă a mîinilor sale119. Cauze prime și se
cunde, acțiune divină și demers uman, munca noastră
însăși se încatenează complex într-un ansamblu ce pre
supune lunga durată și determinați! infinite. E o cale
pregătită și de filosofi, ca Auguste Comte, care voiau să
integreze în gîndirea contemporană ideea de continuitate
.
istorică 1011
Riscul, în această abordare, cum a remarcat deja
Sainte-Beuve, e de a găsi în orice accident particular
înlănțuiri inevitabile, necesități, de pildă la Guizot, a cărui
filosofie pare de altfel prea logică pentru a fi adevărată.
Totuși, unii istorici au susținut aceeași idee 11. Dacă ne
gîndim la Revoluția franceză, anumite aspecte au fost
deja puse în lumină de Burke 12, Barnave etc., cu o com
prehensiune pe care o regăsim mai ales la Tocqueville.
Cei mai buni analiști, de la Montesquieu și Voltaire la
Turgot, Condorcet și saint-simonieni, au subliniat cu
insistență aceeași idee de progres, care avea să facă o
frumoasă carieră. Mai aproape de noi, E. Meyerson și
7 Idem. Souvenirs, r>. 131.

8 Ed. Nolla, Introduction de l’editeur, în Tocqueville, De la
democrație en Amerique, I. Paris, 1990, p. LX.
9 Ibidem, p. XIII.
10 Georges Lefebvre, Reflexions sur Vhistoire, Paris, 1978. p. 229.
11 Cf. Alban G. Wideery, Les grandes doctrines de Vhistoire
de Confucius ă Toynbee, Paris. 1961. p. 343.
12 Cf. Philippe Raynaud, Preface, în Ed. Burke, Reflexions sur
la Revolution de France, Paris, 1989, p. L, LII.
182 AL, ZUB
H. Bergson, între alții, au semnalat nuanțe necesare în

orice definire a conceptului în cauză ,3.
Aportul lui Tocqueville pe această linie este conside
rabil. împărtășind oarecum ideile maestrului său Guizot,
el susține că există în istorie un continuu progres al
egalității sociale '4. Revoluțiile nu fac altceva decît să-i
accelereze ori să-i împiedice desfășurarea în chip violent.
Crearea de noi trăsături ale fenomenului libertar și ale
1415
pasiunii egalitare îi inspiră un optimism prudent13 .
în concepția lui Tocqueville, istoricul trebuie să ur
mărească schimbările de mentalități, adică stările sociale,
legile, instituțiile, după exemplul lui Montesquieu, Vol
taire, Rousseau, fără să ignore îndemnurile religioase ale
lui Pascal, unul dintre maeștrii săi spirituali1617 . Și alte
18
surse ar putea fi luate în seamă cînd e vorba de concepția
spirituală a lui Tocqueville. Se poate spune că opera sa
e o bună întîlnire între mesajul filosofilor francezi și cel
emis de gînditorii britanici. El a găsit în mediile anglo-
saxone exemple de evoluție istorică progresivă care spri
jineau ideea unei dezvoltări continui, împăcînd spiritul
conservator cu spiritul progresului. Pe teren francez, el
afirma că „Revoluția fusese pregătită de către evoluția
politică și socială a Vechiului Regim și că însușirile ei
se explică prin opera monarhiei și prin felul cum
aceasta îi modelase pe francezi'1 ,7. Credința într-un plan
divin l-a făcut pe Tocqueville să refuze totodată sensua-
lismul epocii și pozitivismul încă la modă,8. Nu există
cunoaștere totală, nici adevăr absolut. Dar trebuie să
căutăm întruna adevărul și să-1 proiectăm ca fundament
al existenței noastre.
în Amintirile sale, întîlnim această mărturisire care
ne previne contra oricărei exagerări : „Urăsc, cît despre
mine, aceste sisteme absolute, care fac ca toate eveni-
13 Cf. H. See, Science et philosophic de l'histoire, Paris,

1928. p. 182—183 ; idem, Evolution et Revolution, Paris. 1929.
14 Cf. Alban G. Widgery, op. cit., p. 342.
15 Ed. Nolla, op. cit., p. LX—LXI.
16 Cf. Pascal Ory (ed.), Nouvelle histoire des idees politiques,
Paris, 1987, p. 218.
17 G. Lefebvre, op. cit., p. 229.
18 Ibidem.
meritele istoriei să depindă de mari cauze prime ce se

leagă întreolaltă printr-un lanț fatal și care suprimă, să
zicem așa, oamenii din istoria speței umane... Faptele
anterioare, natura instituțiilor, mișcarea spiritelor, starea
moravurilor sînt materialele cu care el compune aceste
improvizații care ne miră și ne înspăimîntă 19. Spre deo
sebire de alți cărturari, care nu erau interesați, iii
epocă, de explicarea faptelor, Tocqueville se vădește un
istoric autentic, a cărui preocupare, în adevăr obsedantă,
e de a regăsi rădăcinile, cauzalitatea mereu complexă a
„lucrurilor umane" 20.
Sînt chiar cuvintele lui Tocqueville, aceste „lucruri
umane" (choscs humaines), care ne pot sugera o atitudine
filosofică, exigența unui tratament special. Lucruri deli
cate, mobile, fluctuante, adesea inefabile, a căror defi
niție e mereu dificilă. Ele comportă în genere noutate,
dar și permanente reclamînd lunga durată. O abordare
evoluționistă ar fi, în acest caz, de dorit. Este chiar
modul în care Tocqueville prezintă Vechiul Regim, identi-
ficînd secțiuni institutionale de-a lungul secolelor și
motivînd astfel schimbările progresive care au condus la
Revoluție. însăși Revoluția franceză — un ,,ocean“ haotic
— e privită în această lumină, cu sincope, metamorfoze,
vicisitudini, dar și cu constante ce îngăduie o mai bună
explicație e fenomenului. Este vorba în fond de un
proces revoluționar (recunoscut ca atare de Barnave,
Comte etc.), un proces a cărui istorie rămîne una dintre
cele mai dificile21. Fără o lectură evoluționistă a isțorieg
paradox aparent, nu există o lectură coerentă a Revoluției.
Alți istorici au sesizat mai ales ruptura, pe cînd Tocque
ville insistă, cu drept cuvînt, asupra continuităților.
Aplecîndu-se asupra fenomenului democratic, după ce
ascultase lecțiile lui Guizot, Tocqueville i-a descoperit
rădăcinile tocmai în secolul XI, contemporane așadar cu
Magna Charta Libertatum. Marea Revoluție, care a con
19 Tocqueville, op. cit., p. 112—113.

20 Cf. G. Lefebvre, op. cit., p. 228.
21 Cf. A. Jardin, op. cit., p. 466.
184 AL. ZUB
dus lumea apuseană spre o relativă egalitate a condi

țiilor, avea deci o lungă istorie22.
După ce a scris un studiu despre Starea socială și
politică a Franței înainte de 1789, Tocqueville plănuia un
altul despre Franța post-revoluționară23. Era conștient
că orice explicație serioasă presupune un raport între
înainte și după, continuitate și ruptură, tradiție și înnoire.
Nașterea, dezvoltarea, declinul trebuie cercetate cu ace
lași interes pentru ansamblul dinamic al acelor „lucruri
umane" ce revin adesea sub pana istoricului.
Modelul explicativ i-a fost sugerat de Montesquieu
prin Considerations sur les causes de la grandeur des
Romains et de leur decadence, studiu remarcabil asupra
unui fragment semnificativ de antichitate24. Propriul
său studiu asupra democrației în lumea nouă îi va per
mite lui Tocqueville o analiză in vivo, după remarca unui
exeget25, o verificare de ipoteze asupra istoriei libertății.
O istorie ce trebuie „văzută de la distanță". fără a-i sa
crifica totuși trăsăturile specifice, nuanțele, devierile,
mulțimea de accidente pe care Sainte-Beuve să le recu
pereze în profitul unei imagini mai exacte26, imagine
reclamată insistent de H. Taine27, N. lorga 28 etc.
Această atitudine realistă e sesizabilă în marile lu
crări ale lui Tocqueville, dar și în Amintirile sale, unde
Braudel constata o ezitare continuă „între accidental și
profund, eveniment și structură" 29. Este, poate, ezitarea
istoriei însăși, rezultînd dintr-o țesătură complexă, ine=
fabilă de temporalități diferite. Lanțul istoriei e una din
sintagmele definitorii pentru gîndirea lui Tocqueville, o
sintagmă consonantă cu acea „istorie profundă", ca expre
22 Jean-Claude Lamberti, Tocqueville, în Pascal Ory, op. , cit.,

p. 215.
23 Andre Jardin. op. cit., p. 458.
24 Ibidem, p. 460.
25 F. Furet, L’Atelier de l’histoire, Paris, 1982, p. 226.
26 Alban G. Widgery. op. cit., p. 342—343.
27 Franșoise MGonio, De Tocqueville ă Taine, în Magazin
litteraire, 258. oct. 1988. p. 59—61.
28 Al. Zub, Vne critique ă outrance de la Revolution francaise :
N. lorga în La storia della storiografia eitropea sultă rivoluzione
francese, ed. Armando Saitta. III, Roma, 1991. p. 141—179.
29 F. Braudel, Preface, în Souvenirs, p. 18.
LA SFIRȘIT DE CICLU 1R:>
sie a mișcării continui, de caracter repetitiv, nomotetic.

„Ceea ce numim fapte noi nu sînt, cel mai adesea, spune
Tocqueville, decît fapte uitate"30. Revoluția reîncepe
fiindcă ea este oarecum aceeași, determinată de factori
ce țin de lunga durată. E un proces istoric ridicat la
nivel de mare-eveniment3'. De unde preferința lui pentru
structurile și evoluțiile ă la longue32. După propria-i
mărturie, Tocqueville a scris De la democrație en Amâ-
rique „sub impresia unui fel de teroare religioasă, pro
dusă la vederea acestei revoluții irezistibile care de atîtea
secole străbate (istoria) peste toate obstacolele"33.
Mersul revoluției! E o formulă destul de frecventă in
epocă. Ajunge să amintim un eseu cu același titlu scris
de istoricul N. Bălcescu, unde cauzele revoluției române
de la 1848 sînt căutate „în zilele veacurilor" 34. O întreagă
serie de revoluții jalonează acest mers, a cărui etapă
finală, aceea a egalității, ar închide ciclul istoriei3536 .
Triumf inevitabil, după Tocqueville *, unul pendinte de
logica însăși a evoluției
30 Ibidem, p. 16—17.
31 Ibidem, p. 17.
32 Cf. Karl-Georg Faber, Thcorie der Gcschichtswisscnschațt,
Munchen, 1978, p. 83.
33 Tocqueville, (Euvres completes, I, Paris, 1961, p. 4.
34 N. Bălcescu, Opere, II, 1982, p. 107—113 : Mersul revoluției
in istoria românilor.
35 Ed. Nolla, op. cit., p. LX.
36 Cf. F. Furet, op. cit., p. 223.
* Text prezentat la Colocviul internațional „Tocqueville" de
la Budapesta, 4—5 martie 1994.
VARIATIUNI
, PE ACEEAȘI
» TEMĂ
DEMOCRAȚIE ȘI REVOLUȚIE
Un exemplu de abordare a istoriei, ca realitate resti

tuibilă și sursă de reflecție cu impact asupra prezentului,
e fără îndoială seria de colocvii „Tocqueville", începută
la Novi Sad (20—21.VI.1991), continuată la Praga (13—14.
IV.1992) și București (21—22.V.1992) în perspectiva altor
reuniuni ce urmează a mai avea loc pe aceeași gene
roasă, inepuizabilă temă. Exemplu și test totodată. Exem
plu de reflecție sistematică pe marginea unei opere de
importanță majoră în dezbaterile actuale despre individ
și stat, evoluție și revoluție, libertate și tiranie, egali
tarism și democrație, centralism și autonomie locală etc.,
teme pe care de un secol și jumătate opera lui Tocqueville
ni le propune mereu. Test de înțelegere nuanțată, în
diverse medii academice, cu experiențe istorico-culturale
diferite, a acelorași probleme, care ne pot îmbogăți prin
efortul adecvării la realitatea curentă. Tocqueville și
democrația de azi, Tocqueville și noile forme ale democra
ției, Democrație și revoluție la Tocqueville, iată varia-
țiuni pe aceeași temă, propuse pînă acum, nu fără o
anume intenție de adecvare la realitățile locului. Căci
dacă „democrația azi“ se potrivea ca dezbatere la Novi
Sad, în plin proces de disoluție a Iugoslaviei, „noile forme
ale democrației" aveau să fie preocuparea colocviului de
I,A SFÎRȘIT DE CICLU 187
la Praga. Cu atît mai mult se poate presupune o intenție

de adecvare in formula adoptată pentru cel de la Bucu
rești, unde interesul s-a deplasat spre „revoluție", con
cept așa de actual și de controversat în România ulti
milor ani.
Ca și in cazul celorlalte două colocvii, inițiativa noii
reuniuni a fost a autorităților franceze (Ministerul Afa
cerilor Străine, Ministerul Culturii), în cadrul unei po
litici culturale vizînd în același timp difuziunea valorilor
proprii și sprijin pentru crearea de societăți democratice
în țările aflate pînă de curînd sub dominație sovietică.
Din partea românească și-au dat concursul Ministerul
Culturii și Fundația „Humanitas". Au fost lansate cu
acest prilej mai multe lucrări, scoase de editura omo-
nimă, una de Tocqueville însuși (Despre democrație în
America, I), altele comportînd un interes aparte pentru
exegeza operei în chestiune : Reflecții asupra Revoluției
franceze de Franțois Furet (cu un dens capitol despre
Tocqueville) ; Istoria intelectuală a liberalismului de
Pierre Manent (cu un capitol, iarăși, despre Tocqueville
și liberalismul în fața democrației). A fost totodată o bună
ocazie de a se pune în circulație, la București, vol. II
din prețioasa ediție de Opere, publicată, la Gallimard,
sub îngrijirea lui Andre Jardin, Jean-Claude Lamberti și
James T. Schleifer.
Lucrările înseși au avut loc în sediul Facultății de
Drept, fiind coordonate științific, ca și colocviile anteri
oare, de distinsul istoric Francois Furet (EHESS). Au
rostit cuvinte de salut Evelyne Pisier (din partea Minis
terului Culturii, Paris), Andor Horvath (secretar de stat
la Cultură, București), Emil Constantinescu (rectorul Uni
versității gazdă), Thierry Vielle (consilier cultural la
Ambasada Franței), Gabriel Liiceanu (președintele Fun
dației „Humanitas").
188 AL. ZUB
în prima ședință de lucru, prezidată de F. Furet, au

fost puse în lumină (Al. Zub, Iași) urmele lui Tocque
ville în cultura română, insistîndu-se asupra unor
afinități cu „școala critică44 din a doua jumătate a se
colului XIX și cu gîndirea de tip organicist a isto
ricului N. lorga din primele decenii ale secolului XX :
un tablou cu prezențe și goluri semnificative, sus
ceptibile a lămuri tîrzia recuperare mai substanțială
din zilele noastre. Această recuperare constă în traduceri,
studii, eseuri, culminînd cu reuniunea despre democrație
și revoluție la Tocqueville. Pavel Kloczowski (Cracovia)
a căutat să-1 situeze în contextul disputelor post-moder-
niste din ultima vreme, raportîndu-1 îndeosebi la Francis
Fukuyama și la interpretările kojeviene din Hegel. Mai
strîns legat de impulsuri evenimențiale, Aljosa Mimica
(Belgrad) a încercat, pe seama exemplului sîrbesc, să
verifice reflecțiile lui Tocqueville despre despotism, ra-
portîndu-le la avatarurile „despotismului democratic44.
A doua rundă, nu mai puțin interesantă și la fel de ă
propos, a cuprins texte de raportare a lui Tocqueville la
socialism (Frangoise Melonio), la gîndirea liberală și des
centralizarea în Franța ultimei republici (Pierre Gremion,
CNRS), la marxism și utopie (Sorin Antohi, București),
ultimul comunicant fiind și moderatorul dezbaterii, una
din cele mai animate și mai consistente prin interven
țiile făcute la urmă de F. Furet, F. Melonio, N. Djuvara,
P. Kloczowski etc.
A treia serie de comentarii a cuprins o frumoasă
expunere de Neagu Djuvara (București), animatorul șe
dinței, care a evidențiat raportul dintre opera lui Tocque
ville și acțiunea lui politică, pentru a conchide că, eșuînd
ca om politic, el s-a putut dedica într-o mai amplă măsură
scrisului. Apoi o analiză a democrației ca tiranie a majo
rității (Ladislav Hejdanek, Praga) și o alta despre „cea
laltă democrație14 (Eduardo Nolla, Madrid), ambele de

aleasă subtilitate interogativă.
Ultima serie, animată de Eduardo Nolla, a pus în evi
dență posteritatea lui Tocqueville, privită sub unghiul
actualității (F. Furet), al democrației contemporane sub
unghi teoretic (Philippe Raynaud, Lille), al relației cu
românii în epoca ministeriatului (A. Pippidi, București),
al cercetărilor în curs și al ediției de opere complete,
ajunsă într-o fază destul de avansată (Franșoise Melonio).
Discuțiile, în ansamblu, au învederat o bună inițiere chiar
și printre studenți, al căror interes pentru opera lui
Tocqueville se anunță de bun augur.
Actualitatea acestei opere, alături de aceea a lui Mon
tesquieu sau a lui Max Weber, într-un moment de criză
a ideologiilor și instituțiilor, e semnificativă. Spiritele
atente la fenomenul actual află în Tocqueville un suport
pentru propriile lor reflecții. Voga de care opera în
chestiune se bucură, mai ales între istorici, sociologi și
filosofi, e un fapt ce frapează pe analiști. O radiografie
a temelor tocquevilliene la ordinea zilei, ca și a ecourilor
într-o zonă culturală sau alta, poate contribui totodată
la definirea unui destin cărturăresc de excepție și la o mai
bună înțelegere a problematicii contemporane. Dialogul
cu istoria face parte din istoria însăși, e consubstanțial,
fiind deci un revelator pentru acea realitate profundă
care e întotdeauna gîndirea colectivă. Colocviul de la
București despre democrație și revoluție la Tocqueville
ține de acest dialog și are exemplaritatea lui. Intr-o lume
cu probleme tot mai strîns intricate, democrația nu e
doar o temă de reflecție, între altele, ci una fundamentală,
în legătură cu care se caută soluții contra relelor ce sub
minează conviețuirea pașnică, statul de drept, securitatea
socială. Ar fi greșit să se vadă în opera lui Tocqueville
un panaceu, soluții de-a gata. Ea ne oferă, în schimb,
190 Al.. ZOB
sugestii dintre cele mai utile pentru analiza fenomenului

contemporan și ne îndrumă spre o înțelegere peratologică
a lumii.
SUB SEMNUL INCERTITUDINII
Prin bunăvoința unor prieteni francezi, care se ocupă

de legăturile culturale cu Estul European, mi-a fost dat
să iau parte de curînd la un colocviu în capitala Rusiei.
Tema aleasă de inițiatori, oarecum aceeași pentru o serie
de reuniuni itinerante, era Tocqueville și viitorul demo
crației. Dacă în alte țări din fostul lagăr comunist ope
ra gînditorului francez de la jumătatea secolului XIX
era pusă în raport cu mersul democrației, cu revoluția
etc., la Moscova s-au reunit un bun număr de specialiști
pentru a examina chiar șansele democrației, viitorul ei.
Alegere cu tîlc, s-ar zice, fiindcă viitorul democrației în
lume depinde în bună măsură de această Rusie imensă,
enigmatică, neliniștitoare. Trebuie să te confrunți cu
imensitatea ei multiplă, anevoie sesizabilă din afară,
pentru a înțelege întrucît echilibrul global depinde și de
triumful democrației acolo. O Rusie care se zbate între
ispita refacerii imperiului și incapacitatea de a se resemna
la condiția de partener cu drepturi egale în comunitatea
mondială. Tendințe contradictorii se manifestă la orice
nivel, dezbaterile sînt în plină ebuliție pe tărîm politic,
ideologic, cultural, economic, însă rezultatele întîrzie.
Scepticii afirmă că ele nici nu se pot ivi prea curînd,
fiindcă economia Rusiei e la pămînt, cum se spune, inves
titorii străini încă ezită, iar minuni nu se pot împlini
pe acest tărîm. Ore în șir am asistat la analize între
prinse de specialiști în mai multe domenii conexe, fără
ca din lungile intervenții să se degaje soluții practice.
Un eșantion semnificativ pentru intelighenția tehnocrată
a capitalei m-a făcut să observ cum în fața unei crize
adinei de sistem oamenii se vădesc neputincioși, rațio

namentele cele mai limpezi se înfruntă în van cu reali
tatea. O crudă realitate, pe care numeroși experți în științe
socio-umane au căutat să o definească prin raportare la
imperativul democrației. Pentru unii Tocqueville nu mai
era decît un pretext de analiză a societății ruse de azi.
Un pretext și un punct de plecare, un impuls spre re
flecție mai sistematică. Astfel a și fost gîndită această
serie de colocvii, ca un mod de a stimula dialogul între
cunoscători ai operei în cauză (istorici, politologi, filosofi
etc.) și cei cointeresați din țările est-europene. Dialogul
putea deveni cu atît mai consistent și mai durabil cu cît
în fiecare din țările respective trebuia să se tipărească
De la democrație en Amerique, principalul text ce pro
blematizează o asemenea temă. Un prim volum s-a tradus
anul trecut și la noi. Note specifice au apărut în discu
țiile purtate, oriunde, căci „lectura“ unui text nu e nici-
cînd neutră, indiferentă, ci în strînsă relație cu mediul
unde se întîmplă. La Moscova, lectura lui Tocqueville a
dus rareori la analize propriu-zise, comentatorii folosin-
du-se de text mai mult pentru a discuta realități locale,
nu o dată cu acel aplomb caracteristic unei intelighenții
constrînse îndelung la supunere sau tăcere. Te mirai,
poate, ascultînd cum se reia, ca o ploaie tomnatică de
stepă, același discurs, a cărui insistență obsesivă trăda în
fond lipsa de speranță. Ce viitor poate avea, acolo, ca
și dincolo de nesfîrșitele întinderi ale Rusiei, democrația ?
înainte de a beneficia de democrație, omul de rînd, ca și
intelectualul chemat să-i definească șansele, are a solu
ționa probleme practice, adesea insolubile. Obsesia cri
zei domină conștiințele, iar lipsa de răspunsuri adec
vate întreține nostalgii imperiale, ideea unui stat puter
nic, susceptibil a impune ordinea și a garanta o minimă
producție de bunuri materiale. Vechile solidarități pro
duse de sistemul comunist, acțiunile de tip mafiot ce se
desfășoară acum în voie nu pot fi combătute cu discursuri
moralizatoare, nici cu noi construcții utopice. Să nu
182 AL. ZUB
existe, între raiurile (celest sau terestru) visate de atîția

nici o formulă de mijloc, nici o nuanță accesibilă ? Noxele
utopiei obnubilează încă spiritele, chiar și pe cele mai
bine înzestrate. Cineva a făcut, la urmă, critica civili
zației actuale, în termeni ce nu lăsau nici o șansă demo
crației. Nu era un om practic. înainte ca practicienii să
afle, dacă există, soluția crizei social-economice, intelec
tualitatea e datoare să găsească soluții de transgresiune a
crizei morale, o criză mai adîncă și cu urmări mai grave
decît cealaltă. Ea se zbate însă în gol, parcă fără spe
ranța de a întrezări un liman. Lucrul acesta trebuie să
ne preocupe, fiindcă neșansa ei ne privește pe toți *.
TEXT ȘI PRETEXT
Marea vogă a lui Alexis de Tocqueville, ca istoric, so

ciolog, om politic, nu poate surprinde astăzi, cind multe
din ideile sale și chiar ansamblul operei se vădesc atît de
actuale. în plină criză a ideologiilor și după „crahul “
spectaculos al doctrinei marxiste, cel puțin sub forma
care a nutrit regimurile totalitare din ultima jumătate
de secol, Tocqueville s-a instalat solid în lumea noastră,
constituind un domeniu dintre cele mai fecunde în ceasul
de față. Ca și Max Weber, al cărui prestigiu a sporit sen
sibil în ultimii ani, el e un subiect oarecum la modă,
în care se regăsesc multe din preocupările actuale.
La timpul său, Raymond Aron a făcut mult pentru
a readuce în atenția lumii figura lui Tocqueville, închi-
nîndu-i pagini de pertinență și durabilă analiză ’. O în
treagă serie de discipoli2, în frunte cu Francois Furet3,
continuă această restituție nu doar cu legitimă pietate,
* Monitorul, Iași. III, 1993, 52, p. 5.

1 Stanley Hoffmann, Aron et Tocqueville, în Raymond Aron,
Histoire et politique, Paris, 1985, p. 200—212.
2 Cf. Jacques Nantet, Tocqueville, Paris, 1971 ; Andre Jardin,
Alexis de Tocqueville, Paris, 1984.
3 Francois Furet, L’atelier de I’histoire, Paris, 1982, p. 217—
254 : Le systeme conceptual de „De la democrație en Amerique".
ci căutînd a degaja idei și sugestii utile pentru înțele

gerea lumii de azi. Francois Furet i-a dedicat prețioase
studii, iar în ultima vreme coordonează o serie de colocvii
itinerante, în Europa Est-Centrală, cu gîndul expres de
a face din Tocqueville o temă de reflecție asupra libera
lismului, democrației, modernizării etc. Dilemele tocque-
villiene de la jumătatea secolului XIX se regăsesc cu
nuanțe și accente noi, în epoca noastră din plin, iar
reflecția sistematică pe marginea lor sprijină efortul de
înțelegere a problemelor actuale. Fiindcă democrația nu
e un bun ce se dobîndește o dată pentru totdeauna, ci o
realitate complexă, fragilă, perisabilă, care se cuvine
a fi reînnoită de fiecare generație.
Este motivul pentru care opera lui Tocqueville a fost
aleasă ca temă de reflecție comună a unor intelectuali
(istorici, filosofi, sociologi, jurnaliști, editori) din Europa
Est-Centrală, organizîndu-se mai întîi la Novi Sad (20—-
21.VI.1991), apoi la Fraga (11—15.IV.1993), București
(21—23.V.1992) 4, Solia (septembrie 1992) și Moscova
(5—6.II.1993) reuniuni menite pe de o parte să aprofun
deze înțelegeea operei în cauză, iar pe de alta să înles
nească o mai bună definire a situației actuale din fiecare
țară. O asemenea întreprindere consună perfect cu ten
dința istoriografiei contemporane de a instrumentaliza
trecutul, legîndu-1 de nevoile clipei de față și de prospec
tivă. Nu e o tendință nouă, căci la fel gîndea și N. lorga
la începutul acestui secol care a cunoscut atîtea distor
siuni ale discursului istoric.
De fiecare dată, în cele cîteva reuniuni, s-a putut pre
zenta o ediție „locală11 a operei lui Tocqueville, De la
democrație en Amerique, ceea ce reprezintă pentru ini
țiatorii francezi o excelentă idee, ca parte a unui plan
mai amplu de difuziune culturală5* . S-a observat, în fie
care din țările respective, modul specific de a se raporta
la problemele puse acum un secol și jumătate de Tocque-
4 Adrian Mihalache, Tocqueville — mode d’emploi, în Co

tidianul, supl. Litere, Arte, Idei, II, 22 (8.VI.1992), p. 8.
5 De astă dată : Alexis de Tokvil’, Demokratija v Amerike,
perevod i predislovie Garol’da Dj. Laski, Moskva, Progress, 1992,
560 p.
194 AL. ZLB
viile, dar încă valabile. Lumea evoluează mai încet decît

ni se pare, cînd e vorba de idei, atitudini, instituții, iar
ceea ce istoricul-sociolog francez a sesizat pe seama rea
lităților americane, comparîndu-le cu cele din Anglia și
din propria lui țară, denotă o indiscutabilă actualitate.
Nicăieri însă n-am avut, ca la Moscova, impresia că
textele tocquevilliene erau simple pretexte pentru a se
discuta, pînă la obsesie, realitățile locale. Regăseam
acele controverse nesfîrșite din secolul XIX și mai cu
seamă din ultima treime, cînd panslavismul și tendin
țele occidentalizante se înfruntau atît de spectaculos, ali-
mentînd filosofia politică, istoria, literatura, artele în
ansamblu. Erau controverse încă mai vechi, acutizate în
„secolul naționalităților", care pentru Rusia a însemnat
și un efort colosal de expansiune imperială. Acest efort
a continuat și în secolul nostru, în circumstanțe diferite,
care au făcut din Rusia nucleul unui sistem de dominație
comunistă, cu avantaje aparente, de prestigiu, care ascun
deau în fond o secătuire lăuntrică. N. lorga a atras demult
atenția asupra consecințelor unei încordări excesive la
nivel etnopolitic : „Popoarele care se încordează nu tră
iesc prea mult. Sunt ca atleții de circ" 6. Vechile imperii
oferă tot atîtea exemple în acest sens. Chiar și statul
sîrbesc, avînd ambiții prea mari, a ajuns în veacul din
mijloc la epuizare. Franța napoleoniană, Germania hitle-
ristă sînt exemple încă mai elocvente. Rusia, care a făcut
din vechiul ei mesianism ortodox o politică de expan
siune ateistă, anihilantă de popoare cu vechi tradiții, s-a
anihilat în cele din urmă pe sine. La un ceas de cum
pănă a lumii, în 1940, lorga a știut să rezume fenomenul
amintit pe seama unei mari națiuni : „în această luptă
teribilă a unui popor, care vrea să dărîme state, să nimi
cească națiuni, să schimbe soarta lumii, să strămute
populații", supunîndu-se la eforturi epuizante : „război
la sud, război la est, război la vest, război pe mare ; cît
de tare să fie un popor, fizicește și moral, poate rezista ?
6 N. lorga. Generalități cu privire la studiile istorice, Bucu

rești 1994, p. 329.
LA SFtRȘIT DE CICLU 195
Credeți că starea de spirit, după această încordare, mai

este aceea de la început ?“ 7
Asemenea întrebări nu s-au formulat în mod expres
la colocviul Tocqueville și viitorul democrației, organizat
de Centrul Cultural Francez de la Moscova, împreună cu
alte instituții, dar ele pluteau în aer, cum se spune, și
au nutrit mereu intervențiile localnicilor. Istorici sau eco
nomiști, sociologi sau filosofi, gazetari sau politologi, ei
veneau — cei mai mulți — din sfera tehnocratică a admi
nistrației gorbacioviene sau din aceea care i-a luat locul.
Oameni preocupați așadar să afle soluții la probleme per
cepute ca insolubile. De unde lungile monologuri, pole
mici fără consecințe, sentimentul unei zbateri în loc, fără
ieșire, fără speranță, ca în marea literatură a conflictului
dintre occidentaliști și slavofili.
Pe cînd participanții străini s-au ocupat de analiza
propriu-zisă a operei lui Tocqueville, fie și spre a degaja
idei utile momentului de față (F. Furet despre moștenirea
lui Tocqueville; F. Melonio despre socialism în opera
respectivă ; Ph. Raynaud despre constituția americană
în aceeași viziune ; C. Lefort despre democrație și indi
vidualism, pe marginea operei în cauză ; O. Duhamel
despre constituționalismul francez în amintita arie de
preocupări ; Al. Zub despre „învățarea democrației1' ca
îndemn tocquevillian), colaboratorii moscoviți au preferat
să trateze mai ales chestiuni curente ale Rusiei, fie și cu
unele aluzii la opera în discuție. E destul a menționa cu-
vîntul introductiv rostit de E. Nemirovskaia, expunerea
lui A. Salmin despre democrație sub unghi socio-cultural,
cea despre libertate și egalitate în Rusia (B. Lvin) sau
intervențiile umătoare despre libertate și stat (V. Naichul),
democrație și dezvoltare regională (P. Scedrovițki), reac-
țiune și dezvoltare democratică (E. Kojokin), „democrația"
într-un stat totalitar (C. Belanovski), putere nouă și ad
ministrație veche (I. Boldîrev), drepturile omului (T. Ra-
mișvili), pentru a sublinia insistența cu care gazdele s-au
referit la problemele lor ardente, făcînd din opera lui
Tocqueville abia un punct de pornire și de aluzii contex
7 Ibidem, p. 329—330.
196 AL. ZUB
tuale. Numai expunerea lui A. Salmin, deja amintită, cea

despre Rusia și Tocqueville (G. Sapov), una despre emulii
ruși ai sociologului (O. Ananin) și mai cu seamă cea
despre ideea federalistă în concepția respectivă (R. Ka-
planov) au făcut oarecum excepție, printr-o raportare
mai strictă la text.
Altfel, textul tocquevillian a fost un pretext pentru
analize, divagații, controverse în jurul acelei Rusii despre
care Soljenițîn spunea că s-a „rostogolit pînă la limită11,
orgolioasă și nostalgică totodată, o Rusie care a asumat
o povară peste puterile ei („ce peuple voisin du ciel“,
în expresie cioraniană) și care nu știe cum să se desfacă
din cătușele pregătite cu grijă, îndelung, pentru alții 7“.
Preocupat de o reîntemeiere a patriei sale, pe bază creș
tină și etno-culturală, Soljenițîn releva ideea autolimitării
ca mod de a ieși din cercul vicios al dorinței de putere.
„O societate stabilă, conchidea el, se obține nu prin ega
lizarea opozițiilor, ci pe baza unei autolimitări conștiente,
pe baza a tot ce sîntem totdeauna obligați să cedăm
justiției morale. Doar prin autolimitare poate să existe
în continuare omenirea care se înmulțește și se îndesește
permanent. La nimic n-ar folosi îndelunga ei dezvoltare,
dacă nu se pătrunde de spiritul autolimitării“8. Este aici
un gînd tocquevillian9 pe care nimeni nu l-a sesizat la
colocviul din Moscova și care îndrumă spre o soluție mai
amplă, de tip creștin, valabilă pentru toată lumea : a
ieși de sub obsesia lui a avea (care a dominat, ca imperiu,
și Rusia) pentru a trăi sub zodia ființei. To have or to be ?
Iată dilema, în interogația lui Erich Fromm10, mereu
actuală și consonantă cu înțelepciunea de subtext a
operei tocquevilliene. Ea n-a găsit expresie în dezbaterile
de la Moscova, dominate de o cazuistică prea puțin su
7“ A. Soljenițîn, Căderea imperiului comunist sau Cum să

relntemeiem Rusia, București. 1991, p. 5.
8 Ibidem, p. 38.
9 Tocqueville, Memoirs sur le pauperisms (1835), în Ecrits
academiqucs, p. 117—126 sqq.
10 Erich Fromm, Haben oder sein ?, Miinchen, 1979 (1981).
pusă unei discipline a interpretării, dar se poate bănui

în neliniștea interogației formulate de unii. Dincolo de
clișee ideologice, încă persistente, dincolo de sechelele
unei gîndiri de tip totalitar ce explică nostalgia unui stat
puternic, menit a contracara disoluția socială și a men
ține prestigiul extern, se puteau recunoaște la mai toți
interlocutorii localnici dificultatea de a găsi, fie și în
plan teoretic, soluții la multitudinea de probleme cu care
se confruntă societatea rusă. Ei nu au nevoie de Tocque
ville ca să știe că intr-o atare situație momentul cel mai
greu e începutul reformei ”, lucru pe care lorga îl sesiza
mai demult în legătură cu Revoluția franceză. Apelul la
realism, subînțeles, nu poate fi decît benefic, iar ideile
extrase din opera sociologului francez rămîn stimulative.
Desigur, Tocquevlile nu oferă o terapeutică împotriva
excesului de iluzie, a pericolului de a nu trata realitatea
socială cum se cuvine, însă opera lui e plină de sugestii
și îndeamnă mai ales la înțelepciune, măsură, activism
eroic, în sensul reclamat de orice societate în schimbare 11
1213
.
Fanatismului totalitar nu i se poate opune o reacție nihi
listă, catastrofică, nici refuzul de asumare a responsabi
lității fiecăruia, refuz nu totdeauna destul de bine mascat
de vorbitorii prezenți, tineri sau mai puțin tineri. Din
păcate, trăsătura dominantă a discuțiilor duse nu atît
despre Tocqueville, cît pornindu-se de la el, indică o
stare de confuzie la nivelul acelei elite tehnocrate de care
depinde, într-o măsură, soarta Rusiei,3.
11 M. Heller, A. Nekrich, L’Utopie au pouvoir, Paris, 1985,

p. 13.
12 Cf. Alain-Gerard Slama, Bonald, Tocqueville, Maurras et
Ies autres, în L’Histoire, 162, janvier 1993. p. 68—73 ; cf. și Hans
Jonas, Das Prinzip Verantwortung, Frankfurt/M. 1979.
13 Viața românească, LXXXVIII, 1993, 8—9, p. 60—63.
198 AL. ZUB
ÎNTRE ISTORIE ȘI SOCIOLOGIE
O nouă reuniune internațională dedicată iui Tocque

ville, a șaptea, a avut loc, la 4—5 martie 1994, in capitala
Ungariei. Dacă la celelalte colocvii (Novi Sad, Praga,
București, Sofia, Moscova, Cracovia) s-a discutat despre
libertate, democrație, schimbare social-politică, egalitate
etc., colocviul de la Budapesta, organizat de Ambasada
Franței din localitate și Universitatea Europei Centrale,
a pus accent pe relația dintre Stat, libertate, toleranță.
Tema reuniunii, complementară față de celelalte, subli
niază un raport conceptual de o reală însemnătate pentru
clipa de față. în plină criză „balcanică44, pe cinci în fosta
Iugoslavie se caută febril o nouă soluție de echilibru geo-
politie și etno-cultural, raportul în cauză are o semnifi
cație aparte, invitînd la o regîndire mai temeinică a
realităților. Sînt realități durabile, care frizează chiar
lunga durată, și numai o corectă analiză a lor poate
înlesni soluții adecvate.
A fost o bună idee seria de colocvii „Tocqueville44,
menite să reunească intelectuali din țări care pînă nu
demult au aparținut blocului sovietic. Problema statului,
totdeauna la ordinea zilei, o implică desigur pe aceea a
libertății, iar libertatea pune mereu problema toleranței.
Sînt probleme de o continuă actualitate. Dacă acum ele
au o rezonanță specială, este pentru că realitățile post-
comuniste din zonă au introdus noi accente în ecuația
amintită, dramatizînd-o și punînd-o sub semnul urgenței.
Analiștii cei mai severi sînt dc acord că definirea ei
judicioasă implică nu numai anchete asupra realității
imediate, de tip sociologic, antropologic, politologic etc.,
dar și investigații istorice. Viziunea structurală a specia
liștilor din prima categorie se cade a fi complinită de
viziunea dicronică a celor interesați de studiul istoriei.
I'.le rațiunea pentru care organizatorii colocviului au
LA SHUȘIT DE CICLU 199
adunat exegeți din multiple domenii, înlesnind un dialog

dintre cele mai fecunde.
Patronată științific de istoricul Franșois Furet, iar
din partea gazdelor de Jânos Kis, sociolog cu o bună des
chidere teoretică, reuniunea de la Budapesta a avut loc
în sediul Institutului Francez, a cărui linie modernă și
polifuncționalitate impun de la prima vedere.
Deschiderea lucrărilor, într-un frumos amfiteatru, s-a
bucurat de prezența președintelui Ungariei, Arpâd Gbncz,
care s-a referit, în alocația inaugurală, la probleme ale
țării sale, nu fără a sublinia idei tocquevilliene și a su
gera modalități de armonizare a conștiinței individuale,
colective și globale într-o epocă de adinei transformări.
Ambasadorul Franței la Budapesta, F. Nicoullaud, a
sesizat, la rîndul său, valoarea permanentă a operei în
discuție, subliniind ideea de incertitudine căreia Tocoue-
ville i-a făcut loc în sistemul său. idee la fel de străină
însă de determinismul pesimist al lui Malthus sau Go-
bineau, ca și de determinismul optimist al unui Hegel
sau Marx. E un sistem din care omul ..post-modern" poate
trage o concluzie reconfortantă, un îndemn la atitudine
curajoasă, susceptibilă să facă din om o ființă puternică
și liberă. Sînt chiar cuvintele Iui Tocqueville din De la
democrație en Amerique, operă la care s-au referit în mod
predilect comunicanții. Viziunea, în acest caz, nu poate
fi doar istoriografică.
într-un secol al istorismului, cu urmări atît de însem
nate și pentru secolul nostru, Tocqueville s-a impus deo
potrivă ca istoric și sociolog, dacă e să reținem numai
ipostazele cele mai de seamă ale marelui cărturar. Ipos
taza din urmă a fost relevată destul de tîrziu, îndeosebi
de Raymond Aron, în timp ce contemporanii săi Comte
și Marx s-au bucurat de un prestigiu aparte. Se recu
noaște azi că Tocqueville a fost uri observator remarcabil
al realităților curente, unul în stare să le deceleze tot
odată rădăcinile istorico, devenirea în timp, sensurile
cele mai ample. El a propus, între altele, o explicație
200 AL. ZUB
coerentă cu privire la tranziția spre societatea modernă,

ocupîndu-se de raportul dintre individ și stat, instituții
și structuri sociale, tradiții și simboluri etc. Ideea de
model se regăsește in interpretările tocquevilliene și ele
anunță oarecum noul stadiu în care sociologia avea să
intre prin Max Weber Instituții ce treceau drept rea
lizări ale Revoluției franceze se arată a fi, în acele inter
pretări, de origine mai veche, rupturile mai puțin sigure,
continuitățile mai evidente. Analizele sociologului com
portă de regulă o dimensiune diacronică. Metoda lui de
studiu e comparatistă avant la lettre.
Revendicat ca sociolog doar tîrziu, mai ales după
demersurile lui A. Aron 12 și după ce gloria lui Auguste
Comte intrase oarecum în umbră, Tocqueville oferă
astăzi numeroase teme de reflecție în acest domeniu.
Teme și pretexte, fiindcă opera lui, neașteptat de coerentă,
se prezintă analistului contemporan ca un cîmp inepui
zabil, demn de abordat sub multiple aspecte. Cel socio
logic, pus în valoare de mulți analiști3, ca o etapă dis
tinctă, mereu actuală4, interesează cu precădere socio
logia istorică, dar și istoriografia pronriu-zisă, tot mai
atentă la analizele do tip structuralist. Voga do acum a
lui Tocqueville se explică tocmai prin buna conjuncție
a demersului istoric cu analiza sociologică. Diacronia se
întîlnește, la el, cu sincronia, verticala „lucrurilor umane"
— urmărite în timp —- cu orizontalitatea desfășurărilor
în spațiu.
Avînd ca generic Statul, libertatea și toleranța, co
locviul de la Budapesta s-a desfășurat în trei părți, fie
care cu un specific în cadrul temei de ansamblu.
Prima, condusă de F. Furet, a avut ca idee dominantă
Politica și toleranța. Au făcut comunicări, în acest cadru,
1 Cf. R. Boudon. F. Bourricaud, Dictionnaire critique de la

sociologie, Paris, 1982. p. 624—626.
2 Raymond Aron, Les etapes de la pensee sociologique, Paris.
1967. p. 221—272.
3 Cf. P. Birnbaum, Sociologique de Tocqueville, Paris, 1970.
* R. Boudon, F. Bourricaud, op. cit.
Franșoise Melonio (Noțiunea de toleranță la Tocqueville),

Jănos Kis (Toleranță și judecată morală), Jean-Claude
Casanova (Acton și Mill, doi liberali despre națiune),
Ferenc Huoranszki (Interes și norme sociale), Pavel Klo-
czowski (Toleranța și dialectica libertății și egalității).
A doua, condusă de semnatarul acestor rînduri, s-a
ocupat de Democrație și libertate, desfășurînd comentarii
propuse de F. Furet (Libertatea individului și statul de
mocratic), Eduardo Nolla (Libertatea și nevoia de „celă
lalt), Măria Ludassy (Fundamentalismul drepturilor omu
lui contra utilitarismului, cu referire la Benjamin Con
stant și Bentham), Philippe Raynaud (Democrația și legea
majorității).
A treia, despre Stat, politică și istorie, condusă de
sociologul Jănos Kis, a prilejuit comunicări subscrise de
Vasil Penev (Concepția tocquevilliană a statului in „De
la colonie en Algerie"), Peter Hahner („L’Ancien Regime
et de la Revolution" in Ungaria). Al. Zub (Tocqueville :
o lectură evoluționistă a istoriei), Marie Mandras (Pro
blema autorității statului și căderea comunismului : exem
plul rus), Ferenc Horkay-Horcher (Critica mitului re
voluționar).
Se observă lesne dominanta socio-politologică a demer
surilor. Era și de așteptat, ținînd cont de preocupările
maghiare în sociologie, studii politice, antrooologie cul
turală. domenii pe care opera lui Tocqueville le stimu
lează încă. Ceea ce gînditorul voia să explice, la iumă-
tatea secolului XIX, e cum societăți care se reven
dică de la aceeași tradiție au ajuns să construiască,
in epoca modernă, „democrații" specifice. Preocuparea
lui Tocqueville e mereu actuală, mai ales într-un moment
cind Europa est-centrală, pină nu demult sub dictatură
comunistă, își caută drumul spre un regim liberal și de
mocratic. Avînd în vedere ceea ce se întîmnlă acum în
această zonă, încă în plină tranziție, se înțelege ușor
de ce s-a pus accent tocmai pe raportul dintre stat, liber
tate, toleranță.
Tocqueville e un mare contemporan, unul perpetuu,
de la care avem mereu de învățat.
202 AL. ZUB
„A VEGHEA ȘI A COMBATE"
Dacă trebuie să vorbim de un spirit tocquevillian, el

se poate decela fără îndoială din marile scrieri, însă și
din corespondență, din notele ocazionale. Una dintre
aceste note, recuperată acum o jumătate de secol de că
tre Antoine Redier, îl prezintă pe Tocqueville ca pe un
aristocrat care caută să-și împace spiritul cu noile exi
gențe ale epocii. „Am pentru instituțiile democratice o
înclinare intelectuală, dar sînt aristocrat din instinct,
adică disprețuiesc mulțimea și mă tem de ea. Iubesc cu
pasiune libertatea, legalitatea, respectul drepturilor, însă
nu democrația, iată fondul sufletului meu“
E o confesiune care a suscitat deja comentarii, mai
ales în sensul că acest paradox tocquevillian trebuie
înțeles ca o tentativă de armonizare a modului aristocra
tic cu timpurile noi, dominate de democrația egalitară.
Ideea unui „suflet liber și responsabil" animă acest spirit
curajos, a cărui misiune e să reconcilieze pe cît posibil
aporiile izvorînd din legatul revoluționar1 2. Aporii mai
vechi, bineînțeles, dar ajunse foarte actuale, chiar dra
matice după 1789, într-un timp convulsiv, a cărui acce
lerație era evidentă deja contemporanilor3.
Cum să reacționăm la această cadență tulburătoare a
lucrurilor ? Cum să le asigurăm față de schimbările in
tempestive ? Cum să regăsim ordinea, ierarhia, disciplina,
dogmele ce reglează cu fermitate viața ? Sînt valorile
creștine pe care Revoluția le-a condamnat, bucuroasă, sub-
stituindu-i altele raționaliste. Voltaire înlocuia pe Bos-
1 Antoine Redier, Comme distait M. de Tocqueville, Paris,

1925, p. 46—48.
2 CI. Jean-Claude Lamberti, La liberte et les illusions indivi-
dualistes scion Tocqueville, în La Revue Tocqueville, VIII,
1986/87. p. 153—164 (infra : Lamberti).
1 CI. Daniel Halevy, Essais sur Vacceleration de l’liistoire,
l’nrls, 1948.
LA SMRȘIT DE CICLU 203
suet45, rațiunea prevala asupra inimii3, intr-un raport

care nu e nicicînd stabil, nicicînd definitiv.
In ce-] privește pe Tocqueville, el voia să asigure
acestui raport un bun echilibru prin cele trei elemente
compozante ale libertății : gustul pentru independența
individuală ; ideea de participare la viața politică ; ideea
de drept egal pentru toți. Astfel, libertatea nu e doar un
drept, ci deopotrivă datorie, întîia exigență fiind aceea
de a trezi neîncetat spiritul public 6. în lucrarea sa despre
Democrația în America, se poate găsi acest pasaj reve
lator : „Să avem deci o teamă salutară de viitor, o teamă
care îndeamnă la a veghea și a combate, iar nu acea
spaimă ușoară și trîndavă ce abate și irită inimile'1 7. Se
recunoaște aici propensiunea lui Tocqueville spre viitor.
O neliniște explicabilă îi nutrește analiza despre durată,
adică despre istorie și avatarurile ei. Aristocrat, fie și de
ținută liberală, el consideră istoria în ansamblu, aple-
cîndu-se în chip cu totul firesc asupra viitorului, care îi
inspiră o „salutară teamă". Tată o sintagmă cheie, care
ne poate înlesni o lectură coerentă a lui Tocqueville. Din
această teamă trebuie să deducem pînă la urmă interesul
său pentru o soluție de echilibru socio-politic, una me
nită a se întemeia totodată pe tradiție și înnoire.
Cum să trezim deci spiritul public ? Cum să-1 influ
ențăm mereu ? Prin veghe continuă, printr-o corecție
fermă a individualismului, astfel ca acesta să nu devină
egoism8. Lupta cu iluzia individualistă constituie, după
4 Paul Hazard, La crisc de la conscience europeenne, 1680—

1715, Paris, 1978, p. VII.
5 Cf. Virgil Gândea, Rațiunea dominantă. Contribuții la
istoria umanismului românesc, .Cluj-Napoca, 1979, p. 9—31.
6 Lamberti, op. cit., p. 157.
7 Tocqueville, CF.uvres completes, Ij, De la democrație en
Amerique, II. 4, ch. 7, p. 335.
8 Lamberti, op. cit., p. 158.
204 AL. ZUB
Tocqueville, o exigența continuă a sistemului democratic.

Sub acest unghi, experiența americanilor îi părea foarte
utilă, căci ea îngăduie să se rectifice ideile în funcție de
experiențele comune, pe cînd francezii — mult timp fără
libertate politică — s-au dedat la speculații abstracte,
voind să facă tabula rasa din trecut și să remodeleze
lumea pe seama unor idei generale9.
Din aceste viziuni, Tocqueville a ales-o, firește, pe
prima, cea anglo-saxonă, convins că cealaltă, viziunea
carteziană, e mai puțin favorabilă pentru exercitarea
spiritului democratic. Din contra, această viziune rațio-
nalistă îndrumă cu siguranță spre despotism. Două mo
dele se conturau astfel, unul avînd ca expresie meta
forică inima, altul rațiunea, mintea, elemente între care
există mereu la Tocqueville o tensiune dialectică, stimu
lativă și creatoare. Libertatea e o valoare în sine. „Cine
caută în libertate altceva decît pe ea însăși e făcut a
slugări11, ne asigură Tocqueville, convins că înclinația
spre libertate ne-o dă chiar Dumnezeu 10* . O putem avea
12
sau nu, o putem pierde adesea și recîștiga. Istoria nu e
total determinată, fatalismul istoric (Thiers, Mignet) îi
pare inacceptabil. Libertatea, insista gînditorul, e o da
torie civică și morală, de unde exigența de a ține mereu
treaz spiritul public, de a corecta neîncetat iluziile indi
vidualiste ”. A le corecta, nu a le distruge !
Militantismul social e prin urmare nivelul superior la
care un individ poate aspira, căci presupune angajament,
devoțiune, sacrificiu. 11 găsim mai ales la aristocrați, care
sînt mai bine pregătiți din punct de vedere civic. Ei sînt
cei care trebuie să mîntuie, paradoxal, onoarea umani
tară a Revoluției : fenomen aporetic, a cărui istorie era
încă neîmplinită. Contribuția lui Tocqueville, pe acest
tărîm, e fundamentală. Efortul său de a depăși dicotomia
bună sau rea, cînd e vorba de Revoluție, e remarcabilă '2.
9 Ibidem, p. 159.
u Lamberti, op. cit., p. 157.
12 Cf. Augusto Del Noce, Contradicțiile filosofici revoluției,
în România literară, București, XXVII, 1994, 17, p. 20—21.
Deși se voia departe de orice tradiție, de orice partid

și chiar de orice cauză (cf. scrisoarea sa către Kergolay,
1850), Tocqueville s-a străduit să înnobileze democrația
prin valori aristocratice, adică prin independență de spi
rit, respect mutual, interes pentru excelența umană '3. A
avea un suflet liber și responsabil e o condiție necesară
oricărui proces pe linie democratică.
Această condiție, firește, nu poate fi împlinită fără
eforturi permanente. Un pasaj din Ancien Regime ne
previne asupra unei slăbiciuni : „Nu cunoaștem nicicînd,
observă Tocqueville, toată energia de care sînt capabile
sufletele slabe pentru a urî ceea ce le obligă să facă un
efort. Tot ce le-a mai rămas din bărbăție e folosit în
acest scop" '4. Spiritul aristocratic poate constitui, în
această viziune, o contrapondere la comoditatea și lenea
socială, atît de ușor sesizabile în epoca noastră la popoa
rele supuse unor îndelungate și aspre dictaturi.
Istoria nu îngăduie un abandon complet al cîștiguri-
lor sale. Ea lovește fără milă uitarea, pierderea stupidă
și ineptă de valori. Vocația sa e să conserve pe cît posibil
formele, în timp ce își primenește mereu fondul, cu alte
cuvinte, conținutul psihosocial al fenomenelor.
Situația actuală a democrației în țările de Est ne în
deamnă să reflectăm asupra acestui text tocquevillian :
„Cînd voi vedea creindu-se instituții democratice la un
popor unde domnește o mare inegalitate a condițiilor, voi
socoti acele instituții ca un accident pasager" 1315. Pronos
14
ticurile tecquevilliene despre viitorul egalității sînt lesne
de verificat în Europa post-comunistă. Această Europă
ne amintește prea bine de Franța Revoluției, copleșită și
ea de mizeriile unei lungi tranziții. Se poate vedea, în
recenta carte publicată de Franțoise Melonio, cum tema
în cauză se pretează la comentarii foarte diverse și cum
acest final de ciclu istoric marchează într-un fel aparte
spiritele, chiar și pe cele mai avertizate16.
13 Cf. Lamberti, op. cit., p. 153.
14 Fragment citat de T. Maiorescu, Jurnal, București, VIII,
1989, p. 36.
15 Tocqueville, Etat social et politique de la France avant
et depuis 1789. Apud J. Nantet, Tocqueville, Paris, 1971, p.
147—148.
206 AL. ZUB
Ideea de „tranzițe lineară" nu e de altfel acceptabilă,

nicăieri și niciunde. E un fenomen foarte complex, care
invită la eforturi de adecvație continuă. „Să nu ne în
dreptăm privirile spre America pentru a copia servil in
stituțiile pe care ea și le-a dat, ci pentru a le înțelege
mai bine pe cele care ne convin nouă, mai puțin pentru
exemple și mai mult pentru învățăminte, pentru a lua
de acolo principii mai curînd decît detalii și legi" 16
17, scrie
Tocqueville, cu ochii deschiși spre realitățile din patria
sa. A.cele realități reclamau acum o consolidare, nu tot alte
schimbări. într-o misivă către P. I. Ceadaev (19 octombrie
1836), Pușkin comenta De la democrație en Amerique în
același sens, sesizînd și el „revărsarea unei democrații,
mai rea decît aceea din America" '819 . Era „speriat", ca
mai tîrziu Ortega y Gasset și alți analiști, de acest
fenomen ”.
Se știe acum că orice regim totalitar nu e decît o
formă joasă a democrației. Democrația sănătoasă e mereu
o utopie, ne spune, în spirit tocquevillian, Denis de Rou
gemont, preocupat și el de soarta lumii moderne, o lume
incapabilă să-și asigure elitele 20.
Rolul nobilimii în această tranziție mereu dificilă e
una din temele favorite din opera lui Tocqueville, punctul
forte al reflecției sale socio-politice. Nu e, această nobi
lime, însăși „sarea pămîntului", elementul dinamic și
fecund al unei societăți care parcurge febril calea spre
un alt sistem ? Nobilimea rămîne, în gîndirea sa, contra
punctul necesar în lupta dintre ideea aristocratică și ideea
16 Franșoise Melonio, Tocqueville et Ies Franțais, Paris, 1993,

p. 13.
17 Tocqueville, CEuvres completes, I|, Paris, 1961, p. XLIV.
18 A. S. Pușkin, Opere, X, Moscova, 1962, p. 362 (ed. rusă).
19 Rene Guenon, La crise du monde moderne, Paris, Gal-
lirnard, 1946.
20 Denis de Rougemont. Partea diavolului, București, Anasta
sia, 1994, p. 91.
democratică în plină ofensivă21. Prima idee anunța deja

o altă societate, un sistem întemeiat pe mase, ceea ce
face din Tocqueville, cum s-a spus, un analist 22, dacă nu
un profet al noii epoci23. O epocă cu viteză accelerată,
una care se desfășoară, după Ortega y Gasset, sub semnul
revoltei maselor 24.
I se cunosc acum rezultatele. însă Tocqueville sugera
deja remedii, punînd la lucru o sinteză în care valorile
democratice să fie armonizate cu valorile aristocrației.
Individualismul își avea aici rolul său25. A-l reabilita,
în noul context socio-politic și moral, iată o sarcină pe
care Tocqueville o socotea demnă de eforturile sale. Dar
el știa deasemenea și cît de anevoioasă e mereu această
sarcină, dat fiind că implică temporalități diferite. „Un
timp, spunea el, nu se ajustează nicicând cu un alt timp“ 26.
Rezultatul acestei confruntări se reflectă desigur în soarta
noastră. El e marcat adesea de „gustul violenței și de
dispreț pentru viața umană“27, cum se observă mai
peste tot în această Europă est-centrală, răvășită în ulti
mul demisecol de totalitarism. Cum să restabilești aici
drepturile omului, demnitatea lui funciară ? E o chestiune
la care se poate răspunde mai bine în compania lui To
cqueville. O companie profitabilă, mereu, dar mai cu
seamă într-un timp care tinde să reconsidere dimensiunea
timotică a speciei noastre28.
21 Ci'. Franțois Furet, L’atelier de l’histoire, Paris. 1982, p. 220.

22 J. P. Mayer, Alexis de Tocqueville, Analytiker des Massen-
seitalter, Munclien, C. H. Beck. 1972.
23 Karl Pisa, Alexis de Tocqueville, Prophet des Massenzei-
talters, Munchen, 1986.
24 Jos6 Ortega y Gasset, Revolta maselor, București, 1994.
25 Tocqueville, De la democrație en Amerique. Les grands
themes, Paris, 1968, p. 245 sqq.
26 Idem, Souvenirs, Paris, Gallimard, 1978, p. 17 (Preface
de F. Braudel).
27 Ibidem, p. 21.
23 Cf. Francis Fukuyama, La fin de l’histoire et le dernier
homme, Paris, 1992, p. 368—380.
208 Al.. ZUB
BILANȚ PROVIZORIU
După Novi Sad (iunie 1991) și Fraga (aprilie 1992), a

fost rîndul Bucureștiului să adăpostească (21—22 mai
1992) un alt colocviu din seria reuniunilor itinerante
dedicate gîndirii admirabil contemporane a lui Tocque
ville. S-a început prin analiza problemelor democrației
astăzi într-un spațiu etno-cultural unde tranziția spre
sistemul liberal avea deja o mică istorie. S-a continuat
prin analiza noilor forme ale democrației, acolo unde se
considera că populația e mai aptă să îmbrățișeze acel
sistem.
Nimic surprinzător dacă s-a ales pentru metropola
românească, în primăvara lui ’92, raportul dintre demo
crație și revoluție la Tocqueville. Variații pe aceeași temă,
desigur, cu un anume efort de adecvare la realitățile
locului. Or, aceste realități indicau un accent mai
ascuțit pus pe revoluție : concept actual și controversat
într-o Românie încă tulbure, a cărei memorie era pro
fund atinsă de amintirile unei lungi dictaturi, la fel de
ineptă pe cît de sălbatică. Ce le putea spune Tocqueville
acestor oameni debusolați, confuzi și fără speranțe ?
Recursul la istorie nu era fără folos. S-au evocat deci
urmele lui Tocqueville în cultura română, subliniindu-se
afinitățile cu „școala critică" din a doua parte a seco
lului XIX și cu gîndirea organicistă a unor istorici,
printre care N. lorga face neîndoielnic figură de exce
lență ; rezulta de aici un tablou cu prezențe și lipsuri
semnificative, care constituie un bun suport pentru re
cuperarea din zilele noastre, asigurată prin traduceri,
eseuri, studii etc. Unul din aceste studii privește chiar
raporturile lui Tocqueville cu românii în epoca ministe
riatului său (A. Pippidi).
în contextul disputelor postmoderniste din ultimul
timp, interesul istoricilor, filosofilor, sociologilor pentru
Tocqueville e o reacție cu totul remarcabilă. Temele abor

date la București o dovedesc din plin, fie că e vorba de
criza ideologică (Pavel Kloczowski), de avatarurile „des
potismului democratic" (Aljosa Mimica), de utopie (S. An-
tohi), de acțiunea politică (N. Djuvara), de democrație ca
tiranie a majorității (L. Hejdanek), de „cealaltă democra
ție" (Ed. Nolla), de posteritatea tocquevilliană (F. Furet),
de democrația contemporană (Ph. Raynaud), de cercetarea
actuală a operei lui Tocqueville (F. Melonio) etc.
Rezultă că actualitatea acestei opere, alături de aceea
a lui Montesquieu sau Max Weber, intr-un moment de
criză a ideologiilor și instituțiilor, e remarcabilă. Spiritele
atente la fenomenul contemporan află în Tocqueville un
sprijin pentru propriile lor reflecții. Voga de care se
bucură acum opera sa nu poate surprinde. Se caută în ea
argumente pentru o bună înțelegere a problematicii ac
tuale. Dar dialogul cu istoria îi revine istoriei însăși, a
cărei consubstanțialitate e larg recunoscută, ca revelator
al acelei realități profunde care este întotdeauna gîndirea
colectivă.
Intr-o lume cu probleme așa de complexe, democrația
nu e doar o temă de reflecție, una printre altele, ci o
temă fundamentală în raport cu care se caută remedii
pentru atîtea rele ce tulbură încă coexistența, statul de
drept, securitatea socială. Opera lui Tocqueville nu e,
bineînțeles, un panaceu, ea nu oferă soluții gata făcute,
dar poate constitui un suport necesar pentru o reflec
ție comparativă mai aplicată asupra fenomenului con
temporan.
Pentru Europa de est, analogia cu epoca lui Tocqueville
se impune în chip evident. O epocă de tranziție, agitată,
frenetică, situată la distanță de o jumătate de secol de
revoluție, ca și epoca noastră față de schimbările aduse
de al doilea război mondial. Un înainte și un după sînt
210 AL. ZUB
de luat în seamă de fiecare dată. Chestiune de timp, de

sensibilitate, de atitudine, dar și de structuri susceptibile
de autoregenerare, de reflexe persistente, al căror studiu
comparativ nu poate fi decît profitabil. Continuitate și
ruptură, tradiție și înnoire, formă și conținut sînt pro
bleme care au suscitat interesul lui Tocqueville și îl sus
cită nu mai puțin pe al nostru. Analogia poate fi un bun
sfetnic. La distanță de un secol și jumătate, reflecțiile
noastre le reînnoiesc pe ale lui Tocqueville, la un nivel
ce pune la lucru o lungă experiență de evoluție și de
revoluții. Stare de criză care obligă la o gîndire mai
serioasă a aporiilor timpului nostru. Un timp subminat
de acest rău cronic care e adesea tranziția. Efectele lui
sporesc prin distorsiuni de tot felul impuse de eveni
mentele din 1989.
Cît despre România, aceste evenimente au produs nu
numai efecte pozitive, ci și involuții care contrazic spe
ranțele și nutresc un penibil sentiment de fatalitate isto
rică. O disperare profundă îi împinge adesea pe oameni
pînă la pierderea capacității de a se indigna. Dacă se
vorbește aici de o restaurație, cuvîntul nu pare bine ales,
căci în fond continuitatea structurilor comuniste n-a fost
nicicînd întreruptă destul de net. Se mimează democrația
și statul de drept, în timp ce vechile reflexe totalitare
sînt încă prezente. Fără a fi un perfect statu quo, regi
mul actual păstrează esențialul din vechiul regim : pro
prietatea de stat, mașina de vot, controlul justiției, un
aparat coercitiv destul de puternic pentru a înăbuși orice
tentativă de răsturnare a puterii. Inerția maselor, timi
ditatea intelectualilor, slăbiciunea partidelor politice, criza
profundă a economiei întîrzie și plafonează soluțiile. Cum
să se schimbe atunci reprezentările și mentalitățile unui
întreg popor ? O asemenea alchimie socială nu se poate
produce în cîțiva ani, mai ales într-o țară ca a noastră,
unde totul trebuie reconstruit, de la dreptul public și
privat la moravurile cotidiene. Lecția Revoluției fran
ceze, așa cum a schițat-o Tocqueville, e la îndemînă
pentru a ne preveni. Orice împlinire în istorie reclamă
aportul timpului, adică achiziții răbdătoare, evoluție â la
lonț/ue. Timpul nu respectă ceea ce se obține fără cola-
borarea sa. Dar și cu această colaborare binele nu se

produce de la sine. El trebuie deci provocat, extins, orga
nizat fără încetare. Democrația, dacă ne gîndim la mesajul
lui Tocqueville, nu e un bun cîștigat o dată pentru
totdeauna, ci unul care trebuie recîștigat mereu, o
ucenicie continuă. Cauza ei e și a noastră, aceea a liber
tății și demnității umane
1 Text prezentat la Colocviul „Tocqueville" din Valognes,

13.VI.1994.
ÎN LOC DE CONCLUZII :
SFÎRȘIT DE CICLU ?
Se pot trage unele încheieri din analizele, oarecum

disparate, cuprinse în acest volum ? Fără nici o pre
zumție, socotim că asemenea comentarii invită la o
reflecție mai judicioasă asupra fenomenului modernității,
aflat acum, după cit se pare, la sfîrșit de ciclu.
Revoluția franceză a ajuns o temă la modă, însă, din
colo de obsesiile și ticurile modei, ea constituie încă un
vast teren de analiză, poate cel mai vast, deoarece e
îndelung explorat, cu mijloace moderne, din istoria uni
versală. Fenomenul în sine, dar și istoria lui, cu care se
amestecă inextricabil ! Discursul asupra Revoluției fran
ceze, abia dacă mai trebuie să o spunem, e plin de sinuo
zități și de capcane. Două secole de studii, reluate obsti-
nant de fiecare nouă generație, au sporit imens docu
mentele și comentariile, alcătuind astăzi o „materie“
greu — dacă nu imposibil — de cuprins pe cont propriu.
Discursul revoluționar, fie și anterior celui de la 1789 \
comportă acum o literatură a cărei analiză pune serioase
probleme de sistematizare* 2, după cum sîntem tot mai
insistent preveniți3.
’ Cf. Jean Marie Goulemot, Discours, revolutions et histoire,

Paris, Inedit, s.a.
2 Cf. Mona Ozouf, War and Terror in French Revolutionary
Discourse, în Journal of Modern History, 56, Dec. 1984, p
579—597.
3 Robert Blackey (ed.), Revolution and Revolutionists. A
comprehensive Guide to the Literature, Santa Barbara, 1982.
IN LOC DE CONCLUZII 213
A regîndi problematica revoluției a ajuns o regulă de

conduită în istoriografie4, selecția critică un imperativ5.
Faptele se cunosc în bună măsură, interpretările sînt însă
multiple, impunînd nu atît reconstituiri minuțioase, ca
în secolul XIX, cît studii ă la maniere de Tocqueville și
Weber, adică interpretări legate de fenomenul amintit,
extrem de complex, asupra căruia disputele nu s-au în
cheiat încă, nici în spațiul politic, nici în istoriografie 6.
„Revizionismul1* furetian în materie a produs multe
reacții ostile, apărătorii discursului de tradiție iacobină
fiind încă destul de numeroși7. Polemica ce a rezultat
are o limpede conotație politică. Istoriografia în ansamblu
a fost, se știe, mereu traversată de idei politice. în mo
mentul de față însă disputa în jurul Revoluției franceze are
o miză colosală. Căci e vorba de un sistem care s-a impus
pe o bună parte a planetei și care acum se află în
evidentă criză.
Un studiu despre această revoluție, pro și contra, ar
necesita desigur multe volume. Dacă momentan discursul
contra pare mai viguros este și pentru că mult timp el
a fost descurajat, pe de o parte de opinia publică, iar
pe de alta de însăși breasla istoricilor, prea respectuoasă
față de discursul fondator și înclinînd să prezinte Revo
luția franceză ca „un bloc"8. Disponibilitatea de a privi
critic acest fenomen e o trăsătură esențială a oricărei
istoriografii serioase. Cînd Edgar Quinet recomanda un
spirit liber, imparțial, apt „să revoluționeze Revoluția",
el se adresa de fapt istoricului în genere, dezavuînd „stilul
și obișnuințele rechizitoriale" în acest domeniu9. A fost
4 Cf. Franțois Furet, Penser la Revolution franțaise, Paris,

1978 ; versiune românească : Reflecții asupra Revoluției franceze,
București, Humanitas, 1992.
5 F. Furet. M. Ozouf, Dictionnaire critique de la Revolution
francaise, Paris, 1988.
6 Cf. Sorin Antohi, Introducere la F. Furet, Reflecții asupra
Revoluției franceze, ed. cit., p. 5—10.
7 Michel Portue, La Revolution franțaise est-elle terminee ?,
în Annales historiques de la Revolution franfaise, 54, 1982, p.
329—348 (infra : AHRF).
8 Jean-Marie Mayeur. „La Revolution franțaise est un bloc",
în Commentaire, XII, 45, 1989, p. 145—152.
9 Edgar Quinet, Critique de la Revolution, Paris, 1867.
214 IN LOC DE CONCLUZII
îndemnul său ascultat de breaslă. Vasta „literatură" pro

dusă între timp constituie și ea un îndemn la libertate
de spirit, deși s-a vădit de atîtea ori partizană. în pofida
acumulării de „texte" pe seama Revoluției franceze, nu
se pot aștepta concluzii definitive nici acum, după două
secole de intensă, prodigioasă istoriografie1011 .
Un lucru rămîne important : formarea unui sistem de
acțiune istorică, întemeiat pe forța discursului11. Pro
blema pusă la 1789 (dar și anterior, peste Ocean) e una
de actualitate continuă : liberi și egali, oamenii au dreptul
să-și organizeze viața 12 Modelul forjat atunci s-a extins
în lume, cu ajustări inerente, punîndu-și sigiliul asupra
întregii perioade ce stă sub semnul modernității. Ecourile
produse sînt caracteristice desigur și în plan istorio
grafie 13. Modelul politico-social comportă însă o însem
nătate particulară, lucru lesne sesizabil dacă urmărim
difuziunea lui în spațiile vecine 14 sau mai departe, spre
estul continentului1516și spre restul lumii.
Revoluțiile produse între timp s-au raportat în mod
firesc la modelul francez, ale cărui reverberații cronoto-
pice nutresc deja studii de istoria ideilor, imagologie,
cultură politică etc. '6. Ele n-au făcut decît să sporească
10 Cf. John M. Gates. Towards a History of Revolution, în

Comparative Study of Society and History, 1987. p. 535—544.
11 Cf. E. Guibert Sledziewski, L’effort du sujet revolutionnairc,
în Revue de metaphysique et de morale, 1987, 2. p. 257—265.
12 C.f. F. Furet, Despre revoluții, în 22, IT, 25, 1991. p. 15.
13 Cf. Monika Senkowska-Gluck, L’historiographie polonaise
de la Revolution frangaise et de l’epoque napoleonienne, în AHRF,
53, 1981, p. 605—631 ; J.-R. Suratteau, Sur les travaux des histo-
riens des deux Allemagnes intercssant la Revolution frangaise,
în AHRF, 56, 1984. p. 180—203.
14 Cf. T. C. W. Blanning. The French Revolution in Germany.
Occupation and Ressistance in Rheinland, Oxford. 1983.
15 Jerzy Skowronek, The model of Revolution in East-Centred
European political thought during the Napoleon era. în Acta
Voloniae Historica, 41. 1980, p. 123—145 : Al. Zub (ed.). Ln Re
volution. frangaise et les Rowm.ains, Iasi, 1989: INA1.CO. /.’image
<lc la France revolut.ionnaire dans les pays et les peuples de
/’Europe Centrale et du Sud-Est, Paris. 1989 ; Nathan Eidelman,
1789 en Russia, Moscou. 1989.
16 Cf. Al. Duțu, Ideas and attitudes: the South-east European
Revolutions of the nineteenth century, în South-eastern Europe!
I ’Europe du Sud-Est [I, 1984. 1. p. 1—11.
interesul specialiștilor la împlinirea a două secole de

la Revoluția franceză. Un interes care de astă dată a
condus mai mult la un inventar critic decît la gesturi
omagiale. Era nevoie să i se definească mai bine origi
nile, natura și sensul aporiilor sale, să i se estimeze apor
tul la formarea conștiinței politice moderne 17. Marele ei
pariu, ambiția ei supremă a fost să reinstituie societatea,
în sensul lui Rousseau, adică să regenereze omul, dincolo
de orice temei transcendent, printr-un veritabil contract
social 18. In ce măsură a izbutit ?
Analiștii fenomenului reconsideră prudent rezultatele,
dat fiind că Revoluția franceză a creat, după cit se pare,
mai multe probleme decît a reușit să rezolve. De aceea
s-au și formulat, cu ocazia bicentenarului, îndoieli asupra
legitimității unei comemorări19. Trebuia să se distingă
pe cit posibil între ce e .și ce nu e comemorabil în dra
matica ei istorie. Nu era oare mai demnă de comemorat
Contra-Revolutia ? însă nici aceasta nu poate fi socotită
„un bloc", impunînd și ea aprecieri nuanțate20.
Demitologizarea e o conduită ce a produs, în ultimele
decenii, rezultate spectaculoase. Nu încape îndoială că
Revoluția franceză e una din marile teme controversate
și că ea a fost supusă, de aceea, unui tratament critic
mai sever21. Do la E. Burke, care a știut să vadă atît de
departe, în plină desfășurare a evenimentelor, alături de
alți contemporani pînă la Alfred Cobban22, Abel Poitri-
17 Yann Faucbois, La. Revolution franca~.se et la culture

politique moderne, în Le Debat, 53, 1989, p. 174—192.
18 F. Furet, La Revolution dans Timaginaire politique francai s,
în Le Debat, 26, 1983, p. 173.
19 Mona Ozouf, Peut-on commemorer la Revolution franțaise ?,
în Le Debat, 26, 1983, p. 161—172.
20 Gerard Gengembre, La Contre-Revolution : un autre anni-
versaire în Commentaire, XII. 45. 1989. p. 153—159.
21 Cf. Thomas Nipperdey, Der Mythos im Zeitalter der Revo
lution, Geschichtsioissenschaft und Unterricht, 1987, 6, p. 325—334.
22 Alfred Cobban, The Myth of the French Revolution,
London, 1955 ; G. Lefebvre, Le mythe de la Revolution francaise,
în AHRF, 57, 1985, p. 1—7.
216 ÎN LOC DE CONCLUZII
neau23, F. Furet24 etc., s-a produs o întreagă literatură

demitologizantă, al cărei examen ar merita tot interesul.
Se pune azi un accent mai mare pe continuități, în sensul
recomandat încă de Barnave25, N. lorga2627ș.a. Plurali
tatea lecturilor e larg admisă. Catehismul revoluționar,
interpretarea tocquevilliană și versiunea lui Augustin
Cochin asupra iacobinismului apar, de exemplu, ca „trei
istorii posibile ale Revoluției franceze
* 127. Limbajele se
diferențiază28, temele se multiplică, bibliografia sporește
exponențial 29. Abia dacă se mai poate face azi, cu instru
mente electronice, o bună gestiune a informației res
pective 30.
Paradigma social-politică a Revoluției franceze parc
a-și fi epuizat resursele. în fond, ea a coexistat cu alte
paradigme, dar a produs un impact mai puternic în lume.
Concomitent, o revoluție industrială avea loc în Anglia,
alimentînd mișcarea evolutivă, în timp ce peste Ocean
Revoluția americană izbutea să evite violența și să pro
pună un model în care Tocqueville avea să recunoască
prefigurarea viitorului democratic al lumii, model ce s-a
bucurat de prestigiu și în orgolioasa Franță31.
Distorsiunile modelului francez în veacul nostru, mai
ales cele practicate de comunismul bolșevic, alimentează
de la un timp critici severe la adresa ideilor false pe care
23 Abel Poitrineau, Les mythologies revolutionnaires. L’utopie

et la mort, Paris, 1987.
24 F. Furet, Penser la Revolution franțaise, Paris, 1978, (1983).
25 Cf. Rolf Reichardt, E. Schmitt. Die Franzdsische Revolution
— Umbruch oder Kontinuitdt ?, in Zeitschfrift fiir historische
Forschung, Berlin, VII, 1980, 3, p. 257—320.
26 Cf. Al. Zub, Une critique ă outrance de la Revolution
franțaise : N. lorga, in A. Saitta (ed.), La Storia della storiografia
euronea sulla Rivoluzione francese, III, Roma. 1991. p. 141—179.
27 F. Furet, Penser la Revolution franțaise, 1983. d. Ill sqq.
28 Loretta Valtz Mannucci (ed), The Languages of Revolution,
Milano. 1989.
29 F. Furet, Zur Historiographic der Franzdsischen Revolution
heute, Munchen, 1989.
30 A se vedea, spre exemplu, Colin Lucas (editor in chief),
French Revolution Research Collection/Les Archives de la Revo
lution franțaise, Oxford, etc.
31 Jean-Claude Lamberti, Le modele americain en France
d< 1789 ă nos jours, in Commentaire, 39, 1987, p. 490—498.
le-a produs, a mesianismelor din care au rezultat tragedii

fără număr. Bilanțul lor e o catastrofă imensă, în raport
cu care evenimentele din 1989 au poate sensul unei contra
revoluții, ele urmărind restaurarea unui crez democratic.
„Aceste țări, sesiza F. Furet, se găsesc din nou în fața
problemelor de la 1789 : cum trebuie organizată o comu
nitate politică de indivizi egali și liberi1* 32.
Cu toată greutatea de a defini ceea ce se întîmplă în
această zonă, pare evident că asistăm la sfîrșitul unor
experimente tragice. Se încheie un ciclu, început —- sub
semnul raționalismului — cu secole în urmă și ajuns, în
zilele noastre, la scadența inexorabilă. Faptul că această
scadență coincide cu un sfîrșit de secol și de mileniu
e de natură să o dramatizeze, conferindu-i note specifice,
de melancolie crepusculară și de propensiune escatolo
gică. E o împrejurare ce invită la reflecție, în spiritul
propus și de Tocqueville, personalitate a cărei nouă vogă
nu e mai puțin caracteristică pentru momentul actual.
32 F. Furet, Despre revoluție, loc: cit.

FIN DE CYCLE ?
(r e s u m e)
Le bicentenaire de la Revolution fran?aise a coincide avec la

fin des regimes communistes en Europe. C’est un fait significatif,
souvent releve par les analystes et dont I’importance historique
n’est que tres evidente. Il oblige les historiens â repenser 1’en-
semble de la modernite comme processus concernant plusieurs
siecles.
La Revolution franțaise est devenue un theme en vogue, mais
outre les obsessions et les habitudes de la mode, elle offre un large
terrain d’analyse, peut-etre le plus vaste de 1’histoire, car a ete
longuement explore, avec des moyens modernes d’investigation.
Il s’agit du phenomene comme tel, mais toujours de son histoire,
avec laquelle se mele inextricablement. Le discours de la Re
volution franșaise comporte des sinuosites et des pieges. Deux
siecles d’etudes, reprises sans cesse par chaque generation, ont
agrandi d’une facon considerable les documents et les commen-
taires, formant aujourd’hui une „matiere" trop vaste pour etre
bien maitrisee.
Repenser la problematique de la Revolution est une regie
de conduite dans 1’historiographie actuelle, la selection critique
un imperatif. Les faits sont connus en bonne mesure. les exegeses
multiples imposant des etudes ă la maniere de Tocqueville et
Weber, c’est-â-dire des interpretations concernant le phenomene
on cause, tres complexe, sur lequel les debats continuent dans
1'cspace politique et dans celui de 1’historiographie.
,,l,c revisionisme" furetien en matiere s produit assez de
reactions hostiles, etant donne que les defetiseurs du discours
jacobin sont encore nombreux. La polemique a une claire con

notation politique. C’est d’ailleurs la vocation meme de 1’historio-
graphie. Mais de nos jours la dispute a une mise extraordinaire.
Car il s’agit de la crise d’un systheme impose sur une bonne
partie de la planate.
Une etude pour et contre exigerait sans doute plusieurs vo
lumes. Si le discours contre semble aujourd’hui plus vigoureux,
c’est parce qu’il a ete longtemps decourage tout â la fois par
1'opinion publique et par la communaute des historiens, trop
fidele au discours fondateur et encline ă presenter la Revolution
franșaise comme ,.un ensemble". Etudier d’une fașon critique ce
phenomfene est un trait essentiel de toute historiographic serieuse.
Lorsque Edgar Quinet recommandait „une âme libre pour revo-
lutionner la Revolution", il s’adressait au fond â tout historien,
desavuant „le style et les habitudes d'esprit des requisitoires"
dans ce domaine. Est-ce que cette exhortation a ete-t-elle suivie ?
La riche litterature produite entre temps n’est pas moins un
argument pour cettc liberte d’âme, quoiqu’elle s’avera souvent
partisane.
Une chose reste importante : la formation d’un systeme d’action
historique, fonde sur la force du discours. Le probleme pose en
1789 (mais aussi anterieurement outre 1’ocean) est d’une vive
actualite en liberte et egalite, les hommes ent le droit imprescrip
tible d’organiser leur vie. Le modele forge alors s’est repandu
dans tout le monde, avec des reglements inherent
*
. mettant son
sceau sur toute 1’epoque de la modernite. Les echos produits
sont caracteristiques aussi pour 1’historiographie.
Les revolutions produites entre temps se sont rapportees evi-
demment au modele franțais, dont les reverberations chronoto-
piques nourrissent deja des etudes d’histoire des idees, d’ima-
gologie, de culture politique etc. Elies ont agrandi 1’interet des
specialist.es ă 1’occasion du bicentenaire. Un interet qui cette fois-ci
a nourri plutot un inventaire critique que des gestes d’hommage.
Il etait necessaire de mieux dăfinir ses origines, sa nature, le
sens de ses contradictions, l’apport ă la formation de la conscience
politique moderne. Son grand enjeu, son ambition supreme a ete
la reinstitution de la societe, au sens de Rousseau, c’est-a-dire
regenerer 1’homme. â 1’aide d’un veritable contrat social. Dans
quelle mesure a-t-elle reussi ?
220 LA SFIRȘIT DE CICLU
Les analystes de ce phenomâne en estiment prudemment

les resultats, car la Revolution franșaise a surtout cree des pro-
blfemes. C’est pour șa qu’on a conteste les raisons memes du
bicentenaire. La Contre-Revolution n’est-elle plus digne d’etre
commemoree ?
La demythologisation est une conduite qui a produit, dans
les dernieres decennies, des resultats spectaculaires. La Revo
lution franșaise est sans doute un grand theme controverse.
Depuis Ed. Burke, qui a vu si loin, jusqu’â Alfred Cobban, Abel
Poitrineau, F. Furet etc., on a toute une litterature critique, pas
encore systematise. On met aujourd’hui l’accent stir les conti-
nuites, dans le sens suggere par Barnave, lorga etc. Le pluralisme
des lectures est largement admis.
Les distorsions du modele franșais, notamment celles pro
duces par le communisme sovietique, nourrissent de nos jours des
critiques sevdres ă 1’adresse des fausses idees qu’il a mis â
1’oeuvre. C’est un bilan catastrophique, par rapport auquel les
evenements de 1989 semblent avoir le sens d’une Contre-Revo-
lution. Car ces evenements tendent â restaurer 1’ancien credo
democratique. Ces pays de l’Europe Orientale se confrontent de
nouveau avec les problfemes de 1789. Pourront-ils en donner des
reponses plus sâges ?
Avec toute la difficulte de savoir ce qu’il arrive efectivement
dans cette region, il est evidement que nous vivons la fin de
ces experiences terribles. dont notre siecle a ete tenement accable.
Un cycle semble se fermer ainsi ă cette fin de millenaire obsedee
par la fin meme de 1’histoire.
INDICE DE NUME
Aaron, Florian 61, 65, 76 Barruel 26, 35

Acton, Lord 168, 201 Bataillard, Paul 153
Aguesseau, d’ 120 Baumgarten, H.M. 173
Aime, J. 35 Bayet, C.S. 138
Alecsandri, V. 48, 78 Bădescu, Hie 91
Altieri 123 Bălașa, D. 52
Anagnosti, M. 77, 151 Bălcescu, N. 47, 48, 54, 55, 57. 67,
Ananin, O. 200 68, 77—81, 89, 112, 113, 152,
Andrei, P. 92, 167 158, 185
Antohi, Sorin 11, 169, 188, 209, Beaulieu 111
213 Beaumont, Gustave de 141, 149,
Arch, G.L. 45 150
Aricescu, C.D. 81 Beck, B. 35
Aron, Raymond 35, 41, 139, 146, Belanovski, C. 195
168, 192, 199, 200 Beldiman, A. 74
Asachi, G. 61, 64, 74, 75, 113, 114 Bengescu, G. 8
Aulard, A. 167 Benoit, F.P. 143
Bentham 201
Babeuf152
Berceanu, B. 121
Baczko, B. 35
Berdiaev, N. 105
Baecque, Antoine de 31
Bergson, H. 182
Bagdasar, N. 103
Bertaude, J.B. 17
Bakunin 46. 48, 49
Barițiu, G. 48, 56, 64, 65, 69, 76, Birnbaum, P. 200
79, 153 Blackey, R. 212
Barnave, A. 16, 18, 26, 42, 45, 65, Blaga, L. 10. 62, 72
68. 78, 80, 181, 183, 216, 220 Blaise, Adolphe 152
Barnovschi, D.V. 93 Blanning, T.C.W. 17, 214
Barny, R. 107 Bocage, Barbie du 51
INDICE DE NUME
Bodîrev, I. 195 Cantemir, D. 60, 96

Boerescu, B. 154 Caragiale, I.L. 167
Boesche, Roger 180 Carlyle. Th. 86, 92, 103, 122, 167
Boia, Lucian 125, 164, 169 Carp, P.P. 156
Bois, Yve-Alain 10 Carra, J.L. 66, 101
Bojincă, D. 61, 76 Cassirer, E. 63, 100
Bolintineanu, D. 82 Castellan, G. 17, 44, 75
Bonald, Louis de 114, 197 Catargiu, B. 56, 82, 155
Bonaparte, v. Napoleon Cavour 141
Bosseno, Chr.-Marc 40 Ceadaev, P.I. 206
Bossuet 181, 202 Cernîșevski 47
Boudon, R. 139, 200 Cernovodeanu, P. 151
Bourricaud, F. 139, 200 Ceterchi, I. 151
Bourseiller, A. 35 Chapuisat, E. 124
Brătianu, D. 47 Chateaubriand 26, 92, 108, 151,
Brătianu, Gh. 94 176
Brătianu, I.C. 55 Chaunu, P. 35, 131
Breazu, I. 8 Chauvelin 90, 109
Brunet. E. 33 Chenier, Andre 87, 115
Braudel, F. 17. 27, 37, 42, 51, 113, Chinard, Gilbert 140
119, 126, 130, 153, 154, 169, 178, Chinezu, Emanoil 68, 81
180, 184, 207 Cichindeal, D. 68
Bucur, Marin 8, 154 Cioran, E.M. 56, 93
Bulei, I. 155, 162 Ciorănescu, Al. 8, 51
Burckhardt, J. 26 Ciucă, M.D. 78
Burke, Ed. 26, 28, 41, 42, 89, 90, Clamorgan, Paul 152
111, 130, 181, 220 Claudian. Al. 92
Clemenceau, G. 11, 30
Caldwell, R.J. 16, 41 Cloșca 68
Calfoglu, Alexandru 53 Cobban, Alfred 17, 41, 215, 220
Calhoun, Craig Jackson 129 Cochin, Augustin 35, 216
Calloianu, M. 83 Codru-Drăgușeanu, I. 22
Camariano, Ariadna 52 Creurderoy, Jean Lombard 105
Campan, Mme de 123 Collard. Royer 148, 151, 177
Campbell, John C. 8. 17, 50 Comte, Auguste 16. 18, 45, 181,
Cimpineanu, T. 54 183, 199, 200
Carnot 53 Condorcet 26, 36, 101
Casanova, Jean-Claude 201 Constant, Benjamin 143, 201
Călinescu, G. 74, 154, 161 Constan tinescu, Emil 187
Cindea, Virgil 203 Conta, V. 83, 162
INDICE DE NUME 223
Corbea, Andrei 81 Durkheim, E. 166

Cornea, Paul 22, 61, 63, 64, 100 Duroselle, J.-B 8
Coșoveanu, Gabriel 10 Duțu, Alexandru 8, 85, 214
Cousin, Victor 158
Cristian, V, 61, 69, 73, 76, 82 Egret, J. 89
Croce, B. 61 Eidelman, Nathan 214
Cuvillier, Armand 65 Eliade, Mircea 10, 93
Cuza, Al.I. 82 Eliade, P. 8, 17, 50, 84, 85, 162
Czartoryski 152 Eraclide, C. 156, 162
Eminescu, M. 56, 83, 86, 99. 106,
Dadoun. R. 35 131, 132, 156. 160, 161, 163
Damenie, Louis 35 Engels, Fr. 16
Danton 87, 113, 115, 120 Erdei, Nathan 17
David 83
Davignaud, J. 35 Faber, K.G. 185
Del Chiaro, Anton Maria 101 Fabius, Roland 34
Demeny, L. 72 Fagon, Nina 168
Demetriescu, Anghel 82 Faguet, E, 122
Dervielle, Andre 176 Fauchois, Yann 215
Desanti, D. 35 Fay, Bernard 122, 129
Desmoulins, Camille 120 Fazy, Henry 88, 109
Djordjevic, D. 17, 19, 50 Fenelon 88, 119, 165
Djuvara, Neagu 150, 168, 188, 209 Ferro, Marc 33
Diamant, Th. 54 Filitti. I.C. 84. 85, 94
Dianu, Gr.I. 150 Fischer-Galați, E. 19
Dilthey, W. 63, 201 Florescu, inspector 150
Dionisie (Eclesiarhul) 52. 54, 63. Focillon, H. 96
74 Foscolo, Ugo 61
Dobrescu, dascăl 74 Fotino, v. Photino
Dodun de Perrieres, F. 151 Fox 90, 111
France, Anatole 35, 146, 176
Drescher, S. 146
Franklin, B. 123, 125
Barry, Du 87
Fromm. Erich 196
Duhamel, O. 195
Fukuyama, Francis 188, 207
Dumesnil, Alfred 82
Furet, Franfois 11, 21, 22, 34, 35,
Dumont, Jean 35, 130
41, 80, 89. 105, 108, 109, 120,
Dupre, P. 89 129, 139, 145, 184, 185, 188, 189,
Dupront, Alphonse 165 192, 193, 195, 199—201, 207,
Durandin, Catherine 8, 41, 45, 209, 213—217, 220
46, 48, 49, 142 Fustei de Coulanges 161, 167
224 INDICE DE NUME
Gamarra, P. 35 Habsburg, casa de 79

Garnier, J. 152 Hahner, Peter 201
Gates, J.M. 21. 214 Halevy, Daniel 202
Gauchet, M. 146 Haneș, P.V. 8. 82
Haneș, V.V. 8, 85, 93. 153
Geiger 158
Hasdeu, B.P. 8
Gengembre, Gerard 215
Hazard. P. 109, 203
Genlis, Mme de 87, 123
Hegel 80, 102. 127, 176, 188, 199
Georgescu. Paul Al. 8
Heine, H. 177
Georgescu, Titu 8
Hejdanek, L. 188, 209
Georgescu, Valentin Al. 85 Heliade-Rădulescu, I. 59, 81. 82,
Georgescu, Vlad 53
150, 152
Georgescu-Buzău G. 52
Heller, M. 197
Geyl, Peter 89, 113 Herzen. A. 46, 48, 49
Gherea, C.D. 85 Herzig, Arno 40
Ghica, I. 48, 55, 84. 152 Hillebrand 154
Girardin, Saint-Marc 150. 153 Hitchins, Keith 125, 166
Giurescu, C.C. 73, 74 Hobbes 171
Gobineau, A. 199 Hoche 115
Godechot, J. 16—19, 22, 41, 42, 46, Hoffmann, Stanley 192
48, 50, 59, 80, 89, 108, 109, 114 Horea 68. 123
Godelier, Maurice 11 Horkay-Horcher, Ferenc 201
Goethe 102. 104, 128 Hortolan 53
Gomel, Ch. 122 Horvath. Andor 187
Gbncz, Arpad 199 Hugo, V. 46, 47, 151
Goulemot, Jean Marie 212 Humboldt, A.v. 152
Grab, W. 26 Humboldt, W.v. 128
Grămadă, Livia 73 Huoranszki, Ferenc 201
Gremion, Pierre 188
Grimault, M. 176 lancu, Avram 65, 76, 81
Grozier. M. 147 Ibrăileanu, G. 85
Guardini, Romano 176 lonescu, Nae 93
Guănon, R. 206 lonescu de la Brad, I. 52, 65. 7’
Gueroult, G. 22 lonescu-Gion, G. 83—85
Guibert, E. 35 lorga, N. 8, 11, 17, 18, 22, 41. 46,
Guizot, F. 82, 143, 146, 147, 149, 48, 50, 52, 53, 56, 59, 60, 85—92,
153, 156, 162, 181—183 94, 96—133, 162—166, 184, 188.
Gusdorf, G. 35, 41, 125 193, 195, 197, 208, 216, 220
Guști, D. 92 Iosif II 125
Guyot, R. 122, 123, 167 Ipsilanti, A. 74
INDICE DE NUME 225
Ipsilanti, A. (Vv.) 51 Lavoisier 115

Irimia, D. 83 Lazăr, G. 61
Isar, N. 153 Lebel, Germaine 8, 17, 50
Ivașcu, G. 95 Le Bon, Gustave 104
Lefebvre, G. 17, 94, 123, 167,
Jardin. Andre 138, 140, 141, 144, 181—183, 215
152, 180, 183, 184, 187, 192 Lefebvre, Joel 40
Jaures, J. 94, 167 Lefort. Claude 195
Jauss 108 Legrand, E. 51
Jonas, Hans 197 Lemny, Ștefan 61, 98, 104, 122
Lenotre 115
Kaidanov, I. 76, 114 Leopold de Toscana 125
Kaplan, Steven L. 11 Leroy, Maxime 152
Kaplanov, R. 196 Lessueur 29
Katargiu, v. Catargiu Levasseur 122
Kawano, Kenji 17, 41 Lewis B. 17, 41
Keim 158 Lewis, Gwinne 11
Kelermann 115 Liiceanu, Gabriel 187
Kergolay 205 Link, Jurgen 40
Kierkegaard 176 Liu, Nicolae 17, 45, 50, 53, 58. 95
Kis, Jănos 199, 201 List 161
Kloczowski, Pavel 188, 201, 209 Lively, J. 146
Kogălniceanu, M. 48, 55—57, 64— Locke, J. 125
68, 77, 78, 82, 86, 92, 99, 112 Lombroso 104
Kojokin, E. 195 Louis XV 109
Koselleck, R. 26, 173 Louis XVI 125
Kossok, Manfred 16 Louis, Philippe 118
Kropotkin 107, 126 Lovinescu, E 83, 88, 92, 120, 167
Kiihn, Joachim 152 Lucas, Colin 36. 216
Ludassy, Maria 201
Laboulaye, Ed. 153, 158 Ludovic, v. Louis
Lacroix, S. 122 1 Aidwig, Emil 125
La Fayette (Lafayette) 46, 87, 116, Lupaș, I. 94
127 Lupu, I. 150
Lair, J. 51 Lvin, B. 195
Lamberti, Jean-Claude 146, 184,
187, 202—205, 216 Machiaveli 171
Lamennais 81
Maciu, V. 81
Langlois, Claude 31
Laski, H.J. 171, 174, 177, 193 Madelin Louis 94, 111, 114, 122
Laurian, A.T. 61 Madgearu, V. 85
226 INDICE DE NUME
Margerinos de Mello, Matio J. 139 Micu, D. 92

Maior, Petru 62, 66. 73 Micu, Samuil 62, 73
Maiorescu, I. 61 Mignet 122
Maiorescu, T. 56, 83, 92, 99, 112, Mihăilescu, Ștefania 85
113, 132, 156, 162, 205 Mihalache, Adrian 193
Maistre, Joseph de 26, 93, 114 Mihu, Achim 114
Malherbes 115 Milesi, Bianca 64
Mălinescu, Vasile 52 Mill. J.St. 141. 155. 157. 161, 162,
Malraux, Andre 10 201
Malthus 199 Millet, G. 73
Mandras, Marie 201 Millon-Delsol, Chantal 166
Manent, Pierre 146, 147, 187 Mimica, Aljosa 188, 209
Manolescu, N. 83, 169 Minea, Ilie 94
Marat 84. 87, 116 Mirabeau 65, 77, 87. 113, 116
Marcovici, S. 54 Misail, I. 68, 82
Marica, George Em. 153 Mommsen, Wolfgang 139
Marinescu, C. 94 Montbrial, Thierry de 8
Marquain, G. 122 Montesquieu 107. 144, 181, 184,
Martin, Andre 16, 41 189, 209
Marx, Karl 16, 40, 107, 126, 142, Moroiu, C. 150, 151
146, 199 Morris 123
Masaryk, Th. 106, 166 Moru, Ștefan, v. Zilot
Massiah, G. 139 Muller, J.M. 155
Jathiez, A. 94, 111, 167 Miiller, J.v. 122
Jauriac, F. 129 Munteanu, B. 8, 93
Jaurras, Ch. 119, 197 Munteanu, R. 22
lavrocordat, familia 84
-faxwell, Robert 17 Naichul, V. 195
layer, J.P. 139, 207 Nantet, J. 139, 192. 202
layeur, Jean-Marie 213 Napoleon I 55, 61. 67, 101, 106,
fazauric, Claude 35 115, 118, 119, 125, 131
lehedinți, S. 93 Naum (Rimniceanu) 54, 74
lelonio, FranQoise 163. 166, 184, Neculce, I. 72
188, 189, 195, 201, 205, 206, 209 Negulescu, P.P. 93, 167
lerimee 141 Nekirch, A. 197
letternich, J.M. 163 Netea, V. 65, 76, 96
ieyerson, E. 181 Neumann, Manole 170
iichelet, J. 8, 35, 46—48, 81, 82, Nicolescu, G.C. 65, 76
97, 114, 122, 149, 151—154 Nicoullaud, F. 199
iickiewicz, A. 47 Niederhauser, Emil 66
INDICE DE NUME 227
Nipperdey, Thomas 215 Pocock, J.G.A. 109, 111

Noce, Augustino Del 204 Poitrineau, Abel 42, 215, 216, 220
Nolla, Eduardo 147, 169, 175, Polihroniade, M. 93
178—182, 185, 189, 201, 209 Pombal 125
Popovici, D. 93, 167
Oberkirch 83, 123 Potocki 90
Odobescu, Al. 69, 82 Prodan, David 19, 61—63, 72
Oncken, W. 167 Proudhom 46, 47
Oprescu, G. 8 Proust, Marcel 42
Ornea, Z. 56, 92, 99, 155, 156, 162 Protase. Maria 62, 73
Ortega y Gasset, Jose 168, 206, 207 Pușcaș, V. 92
Ory, Pascal 182 Pușkin, A.S. 206
Oțetea, A. 89, 94, 109, 167
Ozouf, Mona 120, 121, 212, 213, 215 Quinet, Edgar 9, 21. 25, 35, 46—48,
114, 122, 149, 213, 219
Palmer, R. 18, 41, 46, 51, 121
Pandelea. N. 103 Rădulescu-Motru, C. 93, 162, 167
Pandrea, P. 104 Ralea, M. 92, 94, 101, 167
Panu, G. 83 Rally, soții 8
Papiu-Ilarian, Al. 68, 76, 78. 79 Ramișvili, T. 195
Pappe, H.O. 162 Ranke 99, 152, 164
Pârvan, V. 94, 132 Raynaud, Philippe 181, 188, 194,
Pascal. Blaise 182 201, 209
Pascu, Stefan 69 Regnault, E. 153
Payne, Thomas 128 Peichardt. Rolf 26. 104, 216
Pearson, G.W. 171 Penan, E. 114. 147. 158, 167
Pegler. Hans 40 Renouvin, P. 8
Pertue, Michel 22, 213 Rhigas 66
Petrescu, Camil 93 Reau. Louis 129
Philippide, A.A. 95 Redier, Antoine 202
Philippides, Daniel 51 Rials, St. 35. 114
Photino, D. 74 Robespierre 87. 106, 113, 115, 116,
Pirenne, H. 21 120, 125
Pisa. Karl 139, 207 Rochambeau 127
Pisier. Evelyne 187 Roche-Jaquelain, Mme de la 123
Pippidi. Andrei 60. 189, 208 Roland, Mme 87
Pippidi, D.M. 96, 97
Rolland. R. 35
Piuaru-Molnar, I. 73
Platte, Leon 152 Roscher 161
Platon, Gh. 59 Rosetti, C.A. 48, 55. 81
Pleșu, Andrei 147 Rosetti-Roznovanu, I. 54
228 INDICE DE NUME
Roșu, N. 93, 167 Sorman, Gy 147

Rougemont, Denis de 206 Spencer, H. 157, 158, 162
Rousseau, J.J. 37, 93, 107, 114, Spittier, L.I. 26
116, 166, 182, 215, 219 Soboul, A. 16, 41, 10'J
Rocquain, F. 40 Soljenițîn, A. 186
Russo, Al. 22, 56. 64 Sorel. A. 122, 167
Riisen. Jorn 173 Sorel, G. 102, 162, 167
Soriano, M. 35
Sabău, I. 73 Soulavie, J.L. 36
Sagnac, Ph. 28, 122, 123, 167 Stamati, Constantin 51
Saint-Just, Louis de 80, 87 Stanciu, Ion 151
Sainte-Beuve 177, 181, 184 Stancu, Zaharia 95
Salmin, A. 195, 196 Steinhardt, N. 167
Saitta, Armando 133, 216 Stere, C. 85
Sapov, G. 196 Stoffels, Eugene 171
Savigny 152 Stoicescu, N. 52
Say, J.B. 161 Stourm, R. 122
Scedrovițki, P. 195 Stowe, H.B. 152
Schiller, F. 81, 128 Strange, M.N. 17
Schipor, Teodor 82 Strauss. David 158
Schlegel. F. 100 Sturdza, AI.A.C. 84
Schleifer, J.T. 146, 187 Sturdza, D. 53
Schlosser 111 Sturdza, M. (Vv) 54, 78
Schmitt, E. 26, 104, 216 Suratteau. J.-R. 214
Schopenhauer 158 Sybel, H.v. 167
Schulin, Ernst 26—29
Sebastian. M. 95 Șincai, G. 62. 73
See, H. 182
Segur 111 Taine, H. 28. 82, 88. 89, 92, 99,
Seibt, F. 16 105. 114, 116, 122, 131. 156, 158,
Senkowska-Gluck, Monika 214
162, 166, 167, 184
Shinya. Ida 41
Tănăsescu. Antoaneta 95
Sighele 104
Simionescu, I. 167 Tăutu, I. 54. 64
Sismondi 162 Tell. Chr. 57
Skowronek, Jerzy 214 Tenhaeff, I.N.B. 107
Slnma, Alain-Gerard 197 Teodor, P. 73, 100
Slfitincanu, Dr. A. 92 Teodorescu, Alin 168
Slcdziewski, E.G. 214 Tylor, M. 129
Sombnrt, W. 142 Theodorescu, B. 96
INDICE DE NUME 229
Thierry, A. 82, 122, 149, 153, 162, Vîrtosu, E. 53, 93, 94

172 Vladimirescu. Tudor 54. 55, 66,
Thiers, A. 82, 114, 122, 149, 153, 67, 74, 94
156, 204 Vodă-Căpușan. Maria 93
Thouvenel, Ed. 150 Voinea, Șerban 85
Thucydide 80, 119 Volney 176
Tocqueville. Alexis de 7, 9, 11, Voltaire 52, 74, 89, 90. 107, 109,
16, 18, 35, 54, 65, 78, 89, 102, 116, 124, 181. 182, 203
108, 109, 113, 114, 122, 129, 136, Voronov, D. 43
137, 211, 213, 216 Voss, Jurgen 17
Tomoiagă, R. 114, 152 Vulcan, Iosif 69
Turgot 181 Vușdea, Ioana 85
Unamuno 105 Wahl, A. 89, 108

Ungureanu. Mihai-Răzvan 169 Walter. G. 16, 41
Urechia, V.A. 84 Washington, G. 125
Weber, Max 139, 142, 180, 189.
Văcărescu, lenache 73 192, 200, 209. 213. 218
Văcărescu, lenăchiță 63 Weill, G. 68
Vaillant, J.A. 8, 154 Widgery, Alban G. 181. 182, 184
Valensise, Marina 147, 153
Valery, P. 142 Xenopol, A.D. 8, 17. 48, 50. 56. 57,
Valota-Cavallotti, Bianca 96 82—84, 162
Valtz-Mannucci, Loreta 125, 216
Vasici, P. 56 Zane, G. 152
Vatamaniuc, D. 157, 160. 161, 168 Zarifopol. P. 167
Veniamin. Mitropolitul 52 Zeletin, Ștefan 85. 92
Zhilian, Zhang 41
Vianu, T. 8, 71, 83, 93, 100, 167
Zilot (Românul) 64. 74
Vieille. Thierry 187
Zub, Al. 24. 56. 57. 58. 64. 65. 70,
Vingtrinier, E. 114 77. 85, 152, 153, 166, 169, 184,
Vinogradov, V.N. 45 188, 195, 201. 214, 216
Virgolici, T. 8 Zweig. Ștefan 124
SO M MAIRE
En guise de preface ........ 7

I. LA REVOLUTION FRANQAlSE : UN BILAN MEMO
RABLE ................................................................................ 13
1. REVISIONS ET CONTROVERSES.................................15
Dans la perspective du Bicentenaire .... 15
La Grande Revolution : une nouvelle synthese . . 25
Images, fragments................. ...... 30
La Revolution frangaise et les etudes d’impact . . 39
„Â la frangaise ou â la russe“ ?...................................................... 44
2. IMAGES. DIFFUSION, ADAPTATIONS ... 50
„Le Grand 1789" chez les Roumains .... 50
Ideologie revolution aire et discours historique â
1’epoque de la regeneration....................................... 59
La Revolution frangaise dans 1’espace roumain :
reflets historiographiques . . . . ■ 71
Une critique ă outrance : N. lorga ..... 96
IT. L’HfiRITAGE DE I,A REVOLUTION CHEZ TOCQUE
VILLE ................................................................................. 135
„Instruire la democratic" ....... 137
Sur les traces de Tocqueville dans la culture roumaine 149
La melancolie du changement . . .171
Une lecture evolutionniste et 1’histoire . . .179
Variations sur le meme theme ...... 186
Democrație et revolution . . .186
Sous le signe de 1’incertitude ..... 190
Texte et pretexte ........ 192
Entre histoire et sociologie ...... 198
„Veiller et combattre" ....... 202
Bilan provisoire ..... ... 208
En guise de conclusions : fin de cycle ? . . ■ ■ 212
Resume ......... . . 218
Index ......................................................................................................... 221
Cuprins ......... . . 231
CUPRINS
In loc de prefață..................................................................................... 7
I. REVOLUȚIA FRANCEZA : UN BILANȚ MEMORABIL . 13
1. REVIZUIRI ȘI CONTROVERSE................... 15
în perspectiva Bicentenarului...................... 15
Marea Revoluție : o nouă sinteză..... 25
Imagistică, fragmentarism........................................ 30
Revoluția și studiile de impact...............................39
„Â la franțaise ou a la russe" ?.............................................. 44
2. IMAGINI, DIFUZIUNE, ADAPTĂRI .... 50
„Marele 1789“ la români........................................ 50
Ideologie revoluționară și discurs istoric în epoca
regenerării ......... 59
Revoluția franceză în spațiul românesc : reflexe isto-
riografice.............. ....... 71
O severă critică : N. lorga....... 96
II. LEGATUL REVOLUȚIEI IN OPERA I,UI TOCQUEVILLE 135
„A învăța democrația" ....................................................... 137
Pe urmele lui Tocqueville în cultura română . . 149
Melancolia schimbării ....... 171
O lectură evoluționistă a istoriei ..... 179
Variațiuni pe aceeași temă.............................................. 186
Democrație și revoluție ...... 186
Sub semnul incertitudinii..................................................... 190
Text și pretext....................................................................... 192
între istorie și sociologie ...... 198
„A veghea și a combate" ...... 202
Bilanț provizoriu....................................................................... 208
In loc de concluzii : sfîrșit de ciclu ? . . . . .212
Resume ....... .... 218
Indice de nume ........................................................ 221
Sommaire................................................................................................ 230
In colecția
ISTORIE ȘI DIPLOMAȚIE
au apărut:
V. FI. Dobrinescu, Ion Pătroiu — Ultimele luni de pace, martie—

august 1939
F. C. Nanu — Politica externă a României, 1918—1933
V. FI. Dobrinescu — România și sistemul tratatelor de pace de
la Paris
V. FI. Dobrinescu — Emigrația română în lumea anglo-saxonă
Al. Zub — La sfîrșit de ciclu
V. FI. Dobrinescu, Gh. Nicolescu — Plata și răsplata istoriei. Ion
Antonescu militar și diplomat (1914—1940)
In pregătire :
Ion Constantin, V. FI. Dobrinescu — Basarabia în anii celui de-al
doilea război mondial (1939—1947)
Dumitru Danielopol — Jurnal parizian
Lector : Silvia LUPESCU

Tehnoredactor : Nicolae ROGOJINA
Format 1/16 (54x84)

Bun de tipar : septembrie 1984
Apărut 1994
Tiparul executat la Imprimeria Institutului European pentru

Cooperare Cultural-Științifică Iași • Str. Cronicar Mustea nr. 17
• C.P. 161 • © 032/127311, 113311 • Fax 032/113311
PRINTED IN ROMANIA
COLECȚIA „ISTORIE Șl DIPLOMAȚIE’ 6
Al. Zub
Despre impactul Revoluției franceze
Problemele pe care le-a pus Revoluția franceză sînt
cele cu care se confruntă și azi lumea: relațiile dintre
individ și comunitate, individ și stat, stat și biserică,
libertate și egalitate etc. înseamnă aceasta că nu s-au
găsit încă răspunsuri adecvate și durabile ? Sau des
tinul marilor idei, ca tot ce ființează pe lume, e să-și
piardă forța în timp, să se degradeze, făcînd loc altor
soluții ? E limpede că ne aflăm la o încheiere de
ciclu. Ce rămîne totuși din moștenirea Revoluției
franceze ? Cîteva din manie teme ale contempora
neității se revendică în chip legitim de la acest legat
bicentenar. Ar fi prezumțios să încercăm o definire
a lor, oricît de succintă. Faptul că „Revoluția franceză
s-a terminat” nu înseamnă că urmările ei nu se resimt
încă. Unele consecințe ar putea fi desprinse din chiar
paginile acestei cărți, prin diverși comentatori, de la
Tocqueville și lorga pînă la istoricii care demitizează
acum, nu fără ostentație, fenomenul respectiv, preco-
nizînd o continuă regîndire a acestuia. Polemica tre
buie să facă loc, tot mai mult, reflecției. O reflecție
care, în împrejurările de azi, la un final dramatic de
ciclu, nu poate fi decît neliniștită și neliniștitoare.
INSTITUTUL EUROPEAN PENTRU

COOPERARE CULTURAL-ȘTIINȚIFICĂ IAȘI
ISBN 973-9148-54-9 Lei 2800

LA Sfîrșit de Ciclu: AL. ZUB

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LA Sfîrșit de Ciclu: AL. ZUB

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

AL.

© 1994 Institutul European Iași PRINTED IN ROMANA

Lui David Prodan

„Revoluția franceză, pe măsură ce ne

„Marea descoperire a anilor jubiliari —

„Fiecare nație are atita valoare, cită o

Am ezitat înainte de a stringe sub copertă acest mănunchi

cupați de legăturile noastre cu lumea își reconsideră orizontul,

1 Cf. Alexandru Duțu. Prefață la Pompiliu Eliade. Influența

In ce ne privește, pînă la o tratare mai sistematică a materiei,

gurați, anxioși, în descumpăt. Știm astăzi mai bine, pe seama

6 Cf. Yve-Alain Bois, Modernisme et postmodernisme, în

Chestiunea e desigur prea complexă pentru a fi redusă la o

8 Cf. Maurice Godelier, Occidentul — oglindă sau miraj al

autorului la suita ele colocvii dedicată reflecției tocquevilliene

Revoluția de la 1789 e acum scrutată din toate colțu­

zoriu, e binevenită. La două secole după eveniment și

1 J. Godechot, Les revolutions (1770—1799), Paris. 1970, p. 5—9.

pentru spațiul britanic7, german8, italian, turc9io *, rus ’°,

vații, pentru a nu mai vorbi de avantajele unei instituțio-

17 J. Godechot, op. cit., p. 5 ; Robert Palmer, The World

chiar o altă cadență istoriei însăși. Aparent inert, Impe­

20 ID. Djordjevic, E. Fischer-Galați, The Balkan Revolutionary

tîlnesc în diverse medii. Identificarea și definirea acestora

intelectualității române, adesea cu un mare coeficient

25 Edgar Quinet, Critique de la Revolution, Paris, 1867.

rora Metternich nu era dispus a le recunoaște decît expre­

30 Georges Gueroult. Le centenaire dc la 1789, Paris, 1881,

Sintem mai avizați acum în ce privește „difracția44 pe

modernă. Asemenea studii încurajează și recentele dez­

37 Alexandru Duțu, op. cit.

O coincidență cu tîl.c face ca bicentenarul Revoluției

ne oferă sinteza lui Ernst Schulin, Die Franzbsische Revo­

Procedeul se vădește eficient, căci istoriografia unei

în text, favorizînd o înțelegere mai deplină a întregului

asemenea măsură. Arborele libertății, reprodus pe supra-

1 Cronica, XXIV, 1989, 20, p. 10, 9 : Marea Revoluție — o

Dacă recent comemoratul bicentenar, spre deosebire de

timp să sprijine acest fel de a scruta istoria prin imaginle

cîștigurile Revoluției, pe cind imagini de sinteză reconsti­

ce s-a făcut consensual în ultimii ani e numai un bun

întregul corpus de texte despre Revoluția franceză urmînd

logie (J. Aime). Un altul îi explorează convulsiile iacobine

vie dispută, ba și polemici care țin trează opinia publică,

voluția franceză apare acum ca un imens, complicat și

și fragmen țarism. Imaginile participă la tablou și favori­

1 România literară, XXII, 1989. 36, p. 19.

O „mare temă“ a istoriei, cum e Revoluția franceză,

contagioasă, dinamică, structurînd societățile întîlnite în

analizei, mai ales că de două secole modelul francez se

blul. Asemenea studii au devenit atît de numeroase incit

Studiile de impact înlesnesc o anume deplasare de

’ Cronica, XXIV, 1989, 39, p. 7,

împlinirea a două secole de la Revoluția franceză a

11 L’Image de la France revolutionnaire dans les pays et Ies

ce avea să se impună peste tot ca program ideologic.

2 Catherine Durandin, Revolution ă la franțaise ou â la

de una mai amplă, care să cuprindă și fenomenul ameri­

Interogația lui Cernișevski, fie și sub formă romanescâ,

consta mai ales în puterea de a dezvălui transcendentalul.

zentanții popoarelor mai mici, românii de exemplu, se

1 Convorbiri literare, 11, 3—9 mai 1990, p. 8, 15; Revoluția

„MARELE 1789“ LA ROMÂNI

Revoluția de la 1789 e acum scrutată din toate colțu

chiar o altă cadență istoriei însăși. Aparent inert, Impe

rora Metternich nu era dispus a le recunoaște decît expre

modernă. Asemenea studii încurajează și recentele dez

ne oferă sinteza lui Ernst Schulin, Die Franzbsische Revo

cîștigurile Revoluției, pe cind imagini de sinteză reconsti

și fragmen țarism. Imaginile participă la tablou și favori

de una mai amplă, care să cuprindă și fenomenul ameri

toare ca Naum Rîmniceanu sau Dionisie Eclesiarhul, cle

adaptare, ci și — adesea -— difracție, formă fără fond, cari

28 N. lorga. Generalități cu privire la studiile istorice, Bucu

față de ideologia Revoluției și în raport cu nevoile so

un Zilot Românul, timidități caracteristice perioadei fa

schimbare silnică, orice prefacere năprasnică" 38. Un res

aceasta se întemeia nu numai pe lozinca Revoluției fran

71 N. lorga, Cărți reprezentative în viața omenirii. IV. Revo