D ITU R A

Emil Dorian - prin mijlocul anilor 1930

Cartea este o tu lb u ră to a re
scriere de lite ra tu ră sub ie ctivă în
care, fără in u tile patetism e, la­
co n ic şi lapidar, se consem nează
fapte de viaţă şi evenim ente zgu ­
duitoare. E, aici, o cro n ică d ra m a ­
tică a s u fe rin ţe lo r şi u m ilirilo r
în du ra te de p op ulaţia evreiască
din d ece m b rie 1937, de la in sta la ­
rea e fe m e ru lu i g uvern Goga-Cuza,
până la 23 a u g u s t 1944.
Z. Ornea
*
ISBN 9 7 3 -9 2 3 5 -0 0 -X
 EM IL D O R I A N
Jurnal din vremuri de prigoană
 C operta: A. P O C H
Redactor: S A N D U S IN G E R

© EDITURA HASEFER
a Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România

ISBN 973-9235-04-02
 EMIL DORIAN

J U R N A L D I N

V R E M U R I D E

P R I G O A N Ă

E d iţie de M A R G U E R I T E D O R I A N
C u o p refa ţă d e Z . O R N E A

ED IT U R A

H
HASEFER

ED ITU R A H ASEFER
Bucureşti, 1996
C a rte editată cu sp rijin u l G u v e rn u lu i R o m â n ie i
— C o n siliu l p e n tru M in o rită ţile N a ţio n a le
 PREFAŢĂ

Emil Dorian (născut în 1892) n-a fost un scriitor, din păcate,

privilegiat de muze. Cu studiile în medicină abia absolvite, a luat parte, ca
ofiţer medic, la încleştatele bătălii de la Mărăşeşti. A ieşit cu bine din
această încercare, practicând, apoi, medicina la Bucureşti. încercat de muze,
.1 început să frecventeze cenaclul „SburătoruP al lui E. Lovinescu. A citit,
acolo, versuri şi a publicat în revista S b u r ă to r u l, Lovinescu, în 1921,
citându-1 pe Emil Dorian, la segmentul „Anticipări", alături de Mihail
Celarianu, I. Valerian şi Camil Baltazar. Din acest mic contingent, numai
Camil Baltazar s-a impus ca poet remarcat şi remarcabil. Ceilalţi au rămas
nume modeste, chiar dacă Lovinescu le vestise steaua. N-au fost, cum se
slie, stele strălucitoare, ci unele aflate mereu în penumbră. Dar Emil
Dorian - se putea altfel? - continua să creadă în steaua lui. Deocamdată, de
poet. In cenaclul lui Lovinescu, atunci, prin anii 1920-1921, a citit, cu
siguranţă, poezia din volumul care avea să apară în 1922, C â n te c e p e n tr u
Lelioara. Erau versuri închinate fiicei sale (cea dintâi; a mai avut o fiică,
Margareta) chiar cu numele de Lelia. Şi erau incantaţii de leagăn,
sentimentale mai toate, înfiorate de căldura dragostei paterne. De obicei,
sentimentalismul usucă, în ciuda sau din cauza dulcegăriei fatale, poezia.
Emil Dorian a avut noroc. Sentimentalismul, în aceste poeme, s-a dovedit
născător de poezie. Nu în tonuri înalte. Dar, negreşit, poezie. A cântat, de
pildă, degetele micuţei Lelioara, în intonaţii mângâietoare, obţinând efecte
indubitabile: „Zilnic, cum se arată zorii/ şi se-aud cântând cocoşii,/ Te
dedai numărătorii/ Degetelor tale roşii// Ochii tăi stau ţintă numa/ Pe
mânuţele-amândouă./ Iar uitaşi şi-ncepi acuma/ O numărătoare nouă.//
Unu-i lipsă şi te-nfurii./ Socoteala iar beteagă,/ Caută-1 în fundul gurii,/
Cât l-ai supt o noapte-ntreagă/...“. Sau, iată surprinsă apariţia vorbirii,
dincolo de momentul, gingaş, al gângurelii: „Se-nghesuie la gură-n poartă/
Atâtea vorbe dulci şi par/ Oiţe albe, care poartă/ Talange de mărgăritar//
Acu nu te mai înfurii,/ ci laşi să se coboare-uşor/ Şi sună toată valea gurii/
De farmecul cântării lor.// Şi dacă nu se pierd pe vale,/ e că un deget
cârcotaş,/ înfipt în fundul gurii tale,/ Le-ndreaptă ca un ciobănaş". E, avea
dreptate Lovinescu, o poezie de observaţie, care lasă loc fiorului şi pasiunii
paterne în faţa vieţii care se naşte aievea. Alte viitoare două volume de
versuri ( î n p r a g u l serii, 1922, şi D e v o r b ă cu b ă la n u l m e u , 1925) n-au mai
găsit accentele binefăcătoare de la început. în D e v o r b ă c u b ă la n u l m e u ,
se încearcă surprinderea, în imagini, a cumplitei experienţe a războiului
prin care autorul trecuse. Versurile condamnă, firesc, carnagiul, nevăzând
în război, ceea ce pe nedrept i s-a reproşat, dimensiunea sa patriotică. însă
expresivitatea e în ton minor şi, adesea, invadată de prozaism, aici netrans­
figurat. Dar scriitorul, ca atâţia alţii, continuă să creadă în scrierile sale,
deşi puţini dintre acei care au glosat pe marginile poeziei interbelice îi
acordă cuvenita atenţie. (A facut-o Călinescu, fireşte, în Isto ria litera tu rii,
reţinând, cu jumătate gură, primul volum, despre celelalte afirmând, decis,
că sunt lipsite de valoare). Şi Lovinescu, care, în 1921, investise speranţe
în Dorian, în mica Is to rie a lite ra tu rii din 1937, îi acordă, printre poeţii de
la „Sburătorul11, un loc abia îngăduit. S-a încercat şi în proză, publicând
până în 1948 trei-patru romane şi două volume de nuvele. Sunt de amintit,
numai din interes bibliografic, P r o fe ţi şi paiaţe, 1931, V a g a b o n zii, 1934,
B ă r b a ţi ta r ă fe m e i, 1933, F e m e i şi d o c to r i, 1933. A revenit, în 1948, cu
romanul O tr a v a , care, nici el, nu e relevabil. A folosit şi pseudonimul
dr. M. Prunk, cu care a semnat nu numai volumul de nuvele F e m e i şi
d o c to r i, dar şi cartea de medicină M iste r e le şi te h n ic a s e x u a lită ţii (1931),
pe care am apucat să o citesc în anii mei liceali de la Botoşani. Acest
dr. M. Prunk, care semna o carte instructivă de iniţiere, mi se părea o
făptură severă, cu ştaif nemţesc şi doctoral. Să adaug că originea evreiască
a autorului îl apăsa şi-l preocupa. De aceea, în romanul V a gabonzii, copilul
Fritz, fiu de arendaş evreu, colindă împreună cu prietenul Lăcustă, în anii
războiului, suportând aventuri nepriincioase, mai toate datorate condiţiei
de evreu a eroului.
Neagreat de critică ( ceea ce e întotdeauna un motiv de iritare pentru
un scriitor), nerăzgâiat de public (amândouă semne indubitabile ale
insuccesului), Emil Dorian a continuat, cum se vede, să se împartă între
cariera medicală şi vraja scrisului. Numele său era întâlnit, cu articole, în
presa literară, ca şi în cea medicală (a iniţiat revista T r ib u n a m ed ica lă ).
N-a ocolit nici presa evreiască (A d a m , P u n te a d e fild e ş , în fr ă ţir e a ş.a.),
îndeletnicindu-se, cu delectare, ca un bun idişist ce era, şi cu traduceri din
lirica în limba idiş. A tradus fabulele lui Eliezer Steinbarg, publicându-le,
în volum, în 1955, iar în timpul celui de al doilea război mondial, apăsat
şi mereu în primejdie, s-a dedicat traducerii, în româneşte, a unei vaste
antologii din poezia idiş, publicată postum, de abia în 1966. L-a tradus,
bine şi aplicat, şi pe Heine. A murit, la 64 de ani, în 1956, după ce ocupase,
din păcate, oarecari demnităţi în Federaţia Comunităţii Evreieşti din
România de atunci, la timp şi cu prudenţă abandonate, în favoarea unei
policlinici de cartier, unde a practicat profesiunea sa de medic. N-a avut
parte de mari bucurii în viaţă, cu excepţia ambianţei familiale bine clădită,
insuccesul literar l-a chinuit devorator, deşi a continuat să scrie, ultimul
volum literar (O fa m i l i e d e p o r ţe la n ) purtând data 1954, iar o scriere
ştiinţifică, apărută la Editura Medicală, este datată 1955.
Insuccesul literar s-a răzbunat, binefăcător, într-o scriere memoria­
listică la care a stăruit în anii războiului. Era jurnalul său, început în 1937,
dar, de fapt, scris cu continuitate din 1938 până în 1944. E o tulburătoare
scriere de literatură subiectivă, în care, fară inutile patetisme, laconic şi
lapidar, consemnează fapte de viaţă şi evenimente zguduitoare. E, aici, o
cronică dramatică a suferinţelor şi umilirilor îndurate de populaţia
evreiască din decembrie 1937, de la instalarea efemerului guvern Goga-
Cuza, până după 23 august 1944. Străbat, din aceste pagini copleşite de
îngrijorare şi neputinţă, realităţi bulversante. Iată o însemnare din 30
decembrie 1937: „In cercurile evreieşti jalea are aspecte catastrofale... Ce
va fi cu noi toţi? Prăbuşirea este generală. Cei mai mulţi aşteaptă măsurile
calchiate după cele din Germania la instalarea hitlerismului. Telefoanele
zbârnâie mereu. Fiecare vrea ştiri în fiece clipă. Toţi doresc să verifice
zvonurile. Presa va fi naţionalizată. Gazetarii evrei rămân pe drumuri.
Goga a anunţat că va vorbi amănunţit în noaptea de anul nou. Veştile
particulare sunt înfricoşătoare. Se vorbeşte de lagăre de concentrare (!), de
izgoniri peste graniţă, de destituiri în masă, de sugrumarea oricărei putinţe
de existenţă. Dar mai rău decât orice, impresionează mila şi compasiu­
nea creştinilor care nu şi-au pierdut raţiunea, încurajările atâtor priviri şi
asigurările atâtor glasuri bune, sugrumate de o teribilă jenă“. Şi zvonurile,
unele dintre ele, s-au adeverit. Mai întâi, autorul jurnalului îşi pierde, la 14
ianuarie 1938, slujba de la Asigurările Sociale, unde funcţiona ca medic,
pentru „vina“ de a fi evreu („Am primit ştirea cu relativă linişte şi m-aş
ii simţit mai bine dacă aş fi fost scutit de atâtea telefoane şi vizite de
condoleanţă. Am suferit întotdeauna. Sunt destul de lucid ca să nu lunec
în exagerări sentimentale şi destul de înţelept ca să nu asociez întregul
popor la nedreptăţile ce se fac în aceste zile negre"). Apoi, la 21 ianuarie,
e promulgat - la sugestia regelui Carol al II-lea - decretul privind revizuirea
cetăţeniei evreilor. Dorian e revoltat şi liniştea de până mai ieri se dizolvă
în nelinişte. „Cetăţenia, notează poetul în jurnal, s-a acordat odată pentru
totdeauna. E un act istoric care rămâne o veşnicie. Cum se poate concepe
inepţia revizuirii unui asemenea act, care a creat realităţi definitive de
conştiinţă, de etică, de politică, de cimentări social-economice?“. Şi, totuşi
revizuirea s-a produs. Datorită ei, peste o treime din populaţia evreiască
a ţării şi-a pierdut cetăţenia română, devenind apatridă în propria patrie.
Şi nenorocirea discriminării rasiale de abia venea. La sfârşitul lui
octombrie 1940, e interzisă orice tipăritură a scrisului evreiesc (inclusiv
traduceri), lovindu-1 pe autorul jurnalului în posibilitatea publicării
scrierilor sale. Dorian se consola în ideea că „limba este o patrie în care te
naşti si din care nimeni nu te poate alunga". Continua, deci, rezistent, să
scrie versuri şi să lucreze la antologia sa românească din poezia idiş.
Desigur, încălzind speranţa că, odată, cândva, va putea da publicităţii
ostenelile sale în ale liricii. Dar acum în ţară domneau Antonescu şi
legionarii, creând ceea ce s-a numit statul naţional-legionar. Dar, mai
înainte, la 8 august 1940, sub guvernul Ion Gigurtu, e proclamată legea
privind statutul juridic al evreilor, care introducea criteriul sangvin în
stabilirea evreităţii, interzicându-se căsătoriile mixte. Chiar evreii cărora li
se recunoştea cetăţenia română au căpătat statut de categoria a doua şi
aveau parte de numeroase interdicţii. Se introducea, astfel, la noi, aplicarea
legiuirilor rasiale de la Niirnberg din 1935. „Evreii, notează poetul în
jurnal, sunt împărţiţi în trei categorii, fiind toţi excluşi din comunitatea
naţională, deşi unei categorii i s-au mai lăsat drepturi. Ca mai toate legile,
si această lege loveşte în primul rând în cei săraci şi pe cei din starea
mijlocie, profesioniştii11. Era indignat sincer în democratismul său funciar,
deşi cele două legiuiri rasiale nu-1 loveau, ca unul ce fusese luptător, pe
linia întâi, în războiul întregirii. în plus, evreii au fost scoşi din armată,
avocaţii evrei eliminaţi din barouri, profesorii din licee şi unii elevi din
şcolile secundare. Dorian, neavând voie să practice medicina decât pentru
pacienţii evrei, capătă o slujbă de profesor de igienă şi anatomie la un liceu
evreiesc, unde funcţiona şi ca medic. Apoi, în 21-24 ianuarie 1941,
izbucneşte rebeliunea legionarilor, cu groaznicele ei consecinţe asupra
populaţiei evreieşti a Bucureştilor: „Nu se poate descrie ceea ce s-a
întâmplat în Văcăreşti, Dudeşti şi cartierele învecinate locuite de evrei...
Nici nu e nevoie. Trebuiesc numai înşirate crimele bestiale, distrugerile
şi furturile săvârşite... Prăvălie după prăvălie, cu obloane smulse, geamuri
slarâmate, ziduri înnegrite de foc, goale, fară să poţi identifica ce mărfuri
fuseseră acolo... S-a furat tot ce s-a găsit, după ce au bătut şi omorât o parte
din locatari... O sumedenie de evrei au fost ridicaţi de acasă de câteva
grupuri de legionari înarmaţi şi duşi în diverse puncte ale oraşului, unde
au fost asasinaţi. Pe şoseaua Jilava s-au găsit zeci de cadavre evreieşti şi
nenumărate carnete de identitate risipite în drum. Unui negustor i s-a
zdrobit nasul, i s-au rupt braţele, ca să fie apoi împuşcat; unui bătrân rabin
i s-au omorât cei doi băieţi pe care îi ţinea în braţe, altuia i s-a tăiat limba
şi i s-au scos ochii. La abator au fost spânzuraţi evrei în cârligele în care
se atârnă vitele tăiate, câţiva aruncaţi în canalul colector, o parte zvârliţi
pe drum - două cadavre au fost recunoscute de un pacient de al meu din
partea locului - unul din ei mutilat de câini. La Băneasa, alte cadavre. Ca
mieii stăteau înşiraţi până azi sub ninsoare, în curtea morgii. Identificarea
nu se mai isprăveşte. Cheiul din fata morgii e negru de lume. Toate
cunoştinţele întâlnite pe stradă îşi împărtăşesc noi crime şi prădăciuni. Iar
întru ce priveşte schingiuirile si bătăile, lista e infinită şi conţine toată
gama ororilor de adevărată demenţă - evrei cărora li s-a dat să bea benzină
cu sare amară, cruci săpate pe spinare şi presărate cu sare, bătăi şi ucideri
de femei şi atâtea altele". Tabloul, coşmaresc, e, să recunoaştem, înfricoşător
şi lucrat sobru, prin adiţionarea fărădelegilor. Paginile acestea, despre
pogromul legionar, din jurnalul lui Emil Dorian sunt nu numai un
cutremurător document de epocă, dar şi un bun tablou de gen, memorabil
prin tot ceea ce sobru înfăţişează. Şi nu uită să menţioneze, după datele
oficiale, că totalul victimelor evreieşti ale pogromului e apreciat la 144.
Cifră care, apoi, se va verifica drept exactă. Şi, de adăugat, această observaţie
lucidă. Odinioară, lumea neevree reacţiona împotriva pogromurilor
antisemite. „Astăzi însă, şi de câţiva ani încoace, evreimea este schingiuită,
gonită, masacrată sub nepăsarea totală a popoarelor, mai exact exprimat,
a statelor".
Şi cronica aceasta aglomerată, datorită vremurilor de orori şi
nedreptăţi, continuă să înregistreze fapte, evenimente, dispoziţii, mai toate,
neomeneşti. Când şi când, mici şi necesare popasuri de linişte: întâlnirea
cu poetul Alfred Margul Sperber, o lectură din versurile sale cu actriţa Beate
Fredanov, câte un spectacol de teatru la Baraşeum, convorbiri, tonifiante,
cu Arghezi, una cu Sadoveanu, alta cu Ralea şi D. I. Suchianu, notaţiile
eliberatoare în jurnal, truda la antologia din poezia idiş, aniversarea de
jumătate de veac. Dar nimic n-are consistenţă şi speranţă de împlinire „în
tromba de nebunie în care este târâtă lumea întreagă". Şi urmează aplicarea,
în continuare, a legilor de românizare. Autorul jurnalului e nevoit să se
mute din casa în care locuia, în alta, undeva pe lângă parcul Carol, cartier
care îi dă senzaţia că e în afara Bucureştilor. Locuinţa e bună, are grădină.
„Este însă atâta tristeţe în toate zările, în cotidianul aşteptărilor, în
zădărnicirea trăirii provizorii, încât nu întrevăd putinţa unei smulgeri din
actualitate. Plouă zilnic, peste ostenelile de lumină ale primăverii şi sleirile
adaptărilor omeneşti...". O dispoziţie îl sileşte, ca evreu, să predea aparatul
de radio la poliţie. Oboseşte să mai noteze şi în jurnal („Mi-a fost cu
neputinţă să scriu un rând, mi-a fost poate teamă sau greaţă de inutilul
vorbelor"). E concentrat, totuşi, ca ofiţer militar (locotenent), iulie 1942,
la spitalul din Găieşti, de unde e expulzat îndată, pentru că era evreu.
Constată, îngrozit, cu acest prilej, proporţia luată de propaganda
antisemită, devenită o maladie contagioasă. „Măsurile antievreieşti, notează
la 11 august 1941, întinse în toată ţara, au crescut până la dimensiuni
neaşteptate. Atmosfera împotriva evreilor e paroxistică. După execuţiile
de la Iaşi, asupra cărora circulă enorm de multe versiuni şi explicaţii şi care,
în realitatea lor, întrec ceea ce se ştia pe cale oficială, au urmat evacuările
evreilor de prin târguşoarele moldoveneşti, săvârşite în vagoane închise,
unde setea şi asfixia au operat morţi înspăimântătoare. Nu mai încetează
amănuntele tragice asupra celor ce s-au întâmplat. Scenele petrecute prin
gările prin care au trecut nenorociţii înghesuiţi în vagoane plumbuite, de
care nimeni nu avea voie să se apropie, întrec orice fantezie sadică. Sute
de femei, copii şi bărbaţi înghesuiţi în vagoane de marfă şi care îşi lingeau
unul altuia sudoarea, îşi beau urina ca să-şi potolească setea, care urlau
până se simţeau sleiţi de puteri. Se povestesc momente de nebunie acută“.
Şi, istovit de atâta suferinţă, constată că din toate drepturile pe care le
avusese nu i-a mai rămas decât cel la tristeţe. Se descurcă greu financiar,
gândul morţii îl obsedează şi îl chinuie, drumurile îi erau închise. Din
toate firidele sufletului se ridică o oboseală imensă, încât ştirile nu-1 mai
interesează, totul i se pare placid, egal cu sine. Chiar şi dreptul la deznădejde
i se pare inutil şi contestabil. „Casă, oameni, prieteni, totul se amestecă
într-o ceaţă păstoasă, care îmi apasă sufletul, îmi asfixiază gândurile şi îmi
usucă voinţa. Aş vrea să mă lupt, încerc să mă rup din vârtejul care mă
trage în jos. Am izbutit o traducere, dar totul are un gust mucegăit, care
stăruie în gât ca o anticipae a morţii“. A venit, apoi, dispoziţia ca evreii să
poarte, obligatoriu, steaua galbenă a lui David pe piept. O umilire în plus,
pe lângă atâtea altele, repede însă înlăturată (nu însă si în judeţele
moldovene) în urma unor intervenţii. Şi ca paharul să fie mereu plin, a
urmat ordinul evacuării tuturor evreilor din Basarabia şi Bucovina de Nord
în Transnistria. „Târguşoarele au fost golite în câteva zile: bătrâni, femei,
copii au plecat fără să ştie unde şi de ce, cu o boccea de câteva kilograme
şi o simbolică sumă de bani îngăduită de autorităţi. Pe când şi rândul
nostru, nota la 16 august 1941, al celor din Bucureşti? Chestiunea - se
vorbeşte - a şi fost pusă în forul guvernamental. Atâtea zvonuri s-au
adeverit până azi, că nimic nu mai e imposibil".
Autorul îşi biruie apatia, urmăreşte, cât se poate, evenimentele din
Transnistria. Tragedia retează oboseala şi chiar deznădejdea, ţinând spiritul
treaz şi mereu în alertă maximă. A auzit de transportarea evreilor din
Germania spre Polonia, dar nu ştie ce se întâmplă cu ei acolo. Şi, alarmat,
cugetă înfricoşat: „Cum să nu se execute măsuri similare şi la noi? O
panică imensă domneşte în toate straturile evreieşti din ţară. Evacuările de
evrei din Bucovina românească s-au făcut într-un număr impresionant de
mare şi în condiţii tragice. Numai din Rădăuţi s-au ridicat 4 000 de evrei.
Doi medici s-au sinucis înainte de a fi împuşcaţi". Viaţa căpătase un iureş
trepidant, aglomerată de necontenite aşteptări, toate groaznice şi preves­
titoare de noi nenorociri, cum ar fi aceea a unei posibile deportări în
Ucraina. Iar veştile venite din Transnistria sunt înnebunitoare. De la Mihai
Ralea află, în decembrie 1941, amănunte terifiante depsre uciderile evreilor
din Basarabia şi Bucovina. Altădată, notează: „Ecourile care vin din
Transnistria sunt îngrozitoare. Un cimitir din care străbate câte un glas în
agonie prin intermediul unei scrisori şi căruia nimeni nu-i poate răspunde.
Foamea, frigul, boala au secerat pe cei mai mulţi". Şi zvonurile despre
deportarea în Transnistria a tuturor evreilor din România continuă să aibă
circulaţie, înspăimântând sufletele prigoniţilor. Veştile rele (ca aceea despre
scufundarea vasului „Struma“, pe care se aflau 750 de evrei din România)
nu contenesc să potopească nervii oricum zdruncinaţi, întinşi ca praştia.
Şi cândva, la sfârşitul lui mai 1942, această mărturisire sugrumată de
neputinţă: „Caietul acesta este o continuă agonie. Mă întreb adesea pentru
ce mai stărui să notez în el. Toate împrejurările, atât cele exterioare, cât
şi cele lăuntrice, sunt piedici permanente la ceea ce se cheamă îndeobşte
un jurnal. La ce mai scriu, totuşi? Nu ştiu. Din plictiseală, din proastă
deprindere, de teama de a nu uita coloritul tragic al zilelor acestora, întinse
ca nişte bălţi mute şi infecte, peste care pocnesc ecouri de împuşcături
sinistre". Şi, înverşunat împotriva sa însuşi, continuă să se mărturisească
în jurnalul acesta al tuturor nefericirilor cotidiene.
Şi, deodată, încă din octombrie 1942, se iveşte, firavă, înseninarea.
Deportările evreilor în Transnistria se opresc. Dorian caută explicaţii ale
noii decizii. Le găseşte în factori externi (intervenţii ale S.U.A., Churchill,
Vatican şi crahul, de pe acum întrevăzut, de la Stalingrad). înţelegea, să
recunoaştem, bine lucrurile. Cei doi Antoneşti îşi pregăteau statutul de
onorabilitate (în problema evreiască) faţă de Naţiunile Unite. Parvin ştiri
despre masacrarea evreilor în Polonia. Cifrele sunt înspăimântătoare, dar
vagi şi încă neconcludente. Apoi se întregesc înspăimântător. Polonia,
aflăm în jurnal, este marele abator de evrei al Europei. Dar veştile despre
condiţia evreilor din Vechiul Regat şi Ardealul de Sud sunt bune şi
dătătoare de speranţă. Iar în răsărit nemţii sunt bătuţi peste tot, începând
- lucru nou - „replierile dinainte stabilite". Apoi, în iulie 1943, se produce
demisia lui Mussolini, războiul Italiei continuând sub conducerea
mareşalului Badoglio, până în septembrie, când cere capitularea.
în august 1943, se produc primele bombardamente americane asupra
Ploieştiului, iar armatele sovietice înaintau vertiginos, ajungând la Kiev.
Autorul jurnalului se întreabă, la 20 septembrie 1943, dacă se poate vorbi
de final: „Se amână totul până în primăvară? Sau la capătul acestui an vom
fi izbăviţi? Şi în ce fel?". Sovieticii înaintează rapid spre Polonia şi spre
graniţele ţării noastre. în aprilie 1944, Bucureştiul cunoaşte urgia bombar­
damentului american, cu mii de victime omeneşti. Şi bombardamentele
se repetă, pustiitor. în iunie 1944, se produce marea debarcare a trupelor
anglo-americane în nordul Franţei. „Oraşul zbârnâie ca în marile momente
de la începutul războiului. Oamenii sunt stăpâniţi de o enervare care este
o depăşire pe plan fiziologic a evenimentelor. Este o uluire care copleşeşte
parcă puterile de rezistenţă. Se ştie, dar nu se aşteaptă, s-a auzit, dar parcă
nu se crede. Unul caută pe celălalt şi fiecare întreabă, cere confirmări şi
amănunte precise. Şi acum abia începem să aşteptăm evenimentele.
Săptămâni? Luni?“. La 4 august 1944, după ce descrie evenimentele de pe
teatrul de război, adaugă: „E din ce în ce mai consistentă impresia generală
că trăim ultimele clipe ale încordării militare". Şi, apoi, în seara lui 23
august, aude comunicatul regelui Mihai, rostit la radio, care anunţă
sfârşitul dictaturii antonesciene. „A ieşit toată lumea în curţi, pe străzi, cu
urări şi strigăte de bucurie... Cine poate dormi în noaptea asta? Trecătorii,
pe jos, pe motociclete, în maşini, urlă frenetic «Trăiască pacea»... Beţia
primei nopţi trecuse... Am închis ochii în zori“. Jurnalul se încheie cu o
însemnare din 13 septembrie care consemnează armistiţiul.
Jurnalul lui Emil Dorian devine, cum se vede, unul de front, în care
principalele evenimente petrecute în vreo 6-7 ani sunt consemnate şi
comentate. Dar frontul lui Dorian e, acum, nu linia întâi din primul
război mondial, ci atmosfera Bucureştilor, cu evreimea împilată şi urgisită.
Poetul e un receptacol al suferinţei şi al disperării, găsind puterea de a le
consemna. E un răboj al catastrofelor şi al neomeniei cu putere de lege.
Dacă n-a prea avut noroc cu poezia, a izbândit, extraordinar, ca scriitor în
acest jurnal. Viu, deznădăjduit, palpitant şi care se citeşte pe nerăsuflate.
Jurnalul lui Emil Dorian, care vede lumina tiparului românesc după o
aşteptare de peste o jumătate de veac, este o izbândă a memorialisticii
noastre, relevând calităţi de literat, iată, înzestrat: fineţe, putere de
observaţie, harul imaginii potrivite şi judecăţi care se reţin. Documentul
uman de istorie, care este acest jurnal, se împlineşte cu darul expresivităţii.
E o întâlnire fericită, care sporeşte valoarea de mărturie a acestui jurnal
din vremuri, într-adevăr, de prigoană.

Z .O R N E A
1937
1937

3 0 decem brie

O explozie care a stârnit nedumeriri şi spaime nebănuite: numirea

Guvernului Goga. în încordarea maladivă pricinuită de rezultatul
alegerilor, nimeni nu se aştepta la această soluţie. Uliţele fierb. Oamenii
politici şi-au pierdut capul. Evreii aşteaptă urgii înfricoşătoare. Atmosfera
naţionalistă-antisemită a ţării, pregătită şi întreţinută de atâţia ani de către
toate partidele şi oblăduită de către cele mai mari răspunderi, şi-a dat
roadele: având în coaste ameninţarea legionarilor şi a maniştilor, forul
hotărâtor a trebuit să pună pe goga-cuzişti să o ia înainte primilor şi să
frângă în două pe ceilalţi. Goga şi Cuza au anunţat cu vehemenţă realizarea
susţinerilor lor rasiste. în cercurile evreieşti, jalea are aspecte catastrofale.
Imediat au fost suprimate ziarele D im in e a ţa , A d e v ă r u l şi L u p ta , împotriva
cărora Goga nutreşte de mult sentimente de răzbunare. Dar A d e v ă r u l este
o instituţie cumpărată de liberali încă de acum un an. Va trebui deci să
se înfăţişeze cititorilor ca adevăraţii proprietari. Iată o dramă pentru care
adevăraţii evrei, năpăstuiţi de mult, nu mai pot vărsa lacrimi. Ce va fi însă
cu noi toţi? Prăbuşirea este generală. Cei mai mulţi aşteaptă măsurile cal­
chiate după cele luate în Germania la instalarea hitlerismului. Telefoanele
zbârnâie mereu. Fiecare vrea ştiri în fiece clipă. Toţi doresc să verifice
zvonurile. Presa va fi naţionalizată. Gazetarii evrei rămân pe drumuri.
Goga a anunţat că va vorbi amănunţit în noaptea de anul nou. Veştile
particulare însă sunt înfricoşătoare. Se vorbeşte de lagăre de concentrare
(!), de izgoniri peste graniţă, de destituiri în masă, de sugrumare a oricărei
putinţe de existenţă. Dar mai rău decât orice impresionează mila şi com­
pasiunea creştinilor care nu şi-au pierdut raţiunea, încurajările atâtor priviri
şi asigurările atâtor glasuri bune, sugrumate de o teribilă jenă. (Suferinţa
Soniei şi a lui Radu mă doare ca o ra n ă ). Şi cu toată această panică

* Sonia Cluceru (1892-1955), actriţă a Teatrului Naţional din Bucureşti.

generală, nu ştiu de ce, eu am o rezervă de optimism faţă de desfăşurarea
evenimentelor. Trebuie să existe anumite forţe care să pondereze excesele
unui guvern neomogen, deşi compus din trâmbiţaşi ai urii de rasă. Să
vedem ce vom afla mâine seară din discursul noului premier. Până atunci,
lumea se ocupă cu pasiune de lista transfugilor politici. Petre Pandrea,
oscilantul doctrinar între extreme, a trecut la gogişti. Victor Eftimiu,
preşedinte al P.E.N.-clubului şi vicepreşedinte al R.U.P.-ului, de asemenea.
Se vorbeşte şi de revoluţionarul Dem. Dobrescu. Mireasma puterii e
ameţitoare, greu de rezistat.

într-o proaspătă revistă de dreapta, care se crede „liberă" (!), citesc azi
că: „întrucât nu există un program de guvernământ în numele căruia să
se dea lupta pentru cauza naţională, un grup de intelectuali«n e c ir c u m c işi »
lucrează la alcătuirea lui“. Sublinierea de mai sus dovedeşte că aceşti intelec­
tuali au pornit să elaboreze un program, nu cu capul, ci cu...

Deunăzi, o întâmplare în faţa unei librării din centru,

în vitrină se afla expusă o hartă a Spaniei. Un părinte se opreşte cu
un copilaş în faţa vitrinei şi îi explică:
- Uite, vezi tu, asta e harta Spaniei. Aici sunt rebelii, iar dincoace
guvernamentalii.
Băieţelul se uită lung la hartă, apoi întreabă:
- Dar jidanii unde sunt?

31 decem brie

Agitaţia politică şi panica printre evrei continuă să strivească orice

preocupări. Goga a vorbit la radio. După mine, decepţionant. în tensiunea
aproape de nebunie cu care evreimea l-a aşteptat, conţinutul acestui discurs
nu aduce nimic revoluţionar. Nu aduce, fiindcă n-a avut ce. Explicaţia e
simplă: guvernele anterioare au aplicat aproape toate punctele naţionaliste
antisemite. Dacă nu poţi scoate din armată pe toţi ofiţerii evrei, dacă nu
poţi destitui pe toţi magistraţii evrei, pe profesorii universitari evrei, pe
avocaţii de la contencioasele statului, pe toţi funcţionarii publici evrei -
fiindcă nu există -, dacă nu poţi interzice studenţilor evrei accesul în şcolile
superioare, aşa cum a făcut Hitler în Germania, când a modificat înainte
de toate constituţia, introducând arianismul ca doctrină de guvernământ,
ce-ţi mai rămâne să faci, în afară de suspendarea unor ziare evreieşti, dar
cu proprietate liberală? Te legi de cârciumarul evreu de la sate (câţi pot fi?),
de moşiile evreilor (în total 23 000 de hectare!) şi hotărăşti revizuirea
cetăţenilor evrei intraţi în ţară după 1920. (Câţi sunt într-adevăr o ştie
cel mai bine Goga, fiindcă el era pe atunci ministru de interne, oblăduitor
şi beneficiar a! şperţurilor luate de la evreii aşa-zişi „strecuraţi" în ţară!)
întru ce priveşte ieftinirea anumitor produse, e foarte multă poezie în
concepţia lui Goga, care nu prea are idee de tehnica orânduirii preţurilor,
în genere, discursul mi-a făcut impresia a fi fost cenzurat în ultimul
moment şi - în afară de dificultăţile de expunere, datorită hipertensiunii
mari de care suferă poetul - rostit fără elanul acelei întăriri implacabile, la
care se aştepta toată lumea.
Dar asta nu spune nimic, se înţelege. Violenţele economice pot
apărea ceva mai târziu. Guvernul nici nu este încă bine instalat. Se mai
caută amatori. Nici o previziune nu se poate face. Dacă ar fi să socotim
cu datele pe care le au Dominic şi Peltz, împreună cu un domn economist,
pe care i-am văzut azi (acesta din urmă era teribil de preocupat de
„acţiunile" unei societăţi la care funcţionează ca administrator-delegat şi
se arăta foarte derutat, bietul, în calculele asupra situaţiei lui financiare!),
ar însemna că suntem în preajma dezlănţuirii hitlerismului. Dar Goga
n-are nimic de dictator în el. Se simte într-însul, de la început, şovăiala
şi mediocritatea procuristului de dictatură. Deocamdată asta este situaţia:
spaimă pe plan afectiv şi optimism pe plan raţional. Să vedem ce va aduce
noul an. Cel vechi s-a încheiat cu un bilanţ de prăbuşiri, de zbucium moral
şi material şi cu tragica aşteptare a unei epoci de umilire. Noaptea e plină
de zăpadă...

C eas a lb care treci p e s te in im a grea

Ş i s c u tu r i p r a f d e singurătate.
 .

;
1938
1938

2 ianuarie

Ninge mereu, zi şi noapte, cu un belşug pe care nu l-am retrăit de

ani de zile. Benador a ţinut să-l văd neapărat azi, fiindcă „trebuie să
discutăm" de urgenţă ideea care îl preocupă. E vorba de un memoriu pe
care urmau să-l înainteze lui Goga câţiva scriitori evrei, ca de la creator
la creator. Problema s-a zămislit în mintea lui, ca şi în mintea altora, având
ca punct de plecare hotărârea subliniată a primului ministru de a se
consulta cu reprezentanţii minorităţilor. Există însă mai multe piedici,
întâi, nu este lămurit ce suntem noi, evreii. Oficial, după tratate, cum ar
li, de pildă, ungurii sau saşii. Dar ce suntem? Români nu, minoritate nu.
Suntem... „capul care primeşte pietrele". Nici „heimatlos" nu putem fi
consideraţi. Şi atunci s-ar putea ca din capul locului nici să nu intrăm în
discuţie. Iar dacă s-ar hotărî cumva să ne socotească o minoritate (fie şi
aşa, numai să se isprăvească odată), desigur că Goga s-a politicianizat
îndeajuns, încât să prefere contactul cu negustorii şi avocaţii politicianizaţi
ai evreimii. Dar încă ceva: impresia mea e că, în guvern, capitolul e vreii
a fost cedat grupării cuziste, care nu are altceva de făcut decât reglementarea
câtorva violenţe. Aceste violenţe se vor concretiza pe măsură ce Goga va
fi silit să facă volte-face în domeniul politicii externe, unde încăpăţânarea
antipatriotică din vremea opoziţiei nu meige. Oricum, o aşteptare calmă
este necesară. Memoriul lui Benador - care ar trebui redactat cu toată
demnitatea şi sobrietatea - n-ar putea strica, dar nici efect salutar nu cred
să aibă. Deocamdată mă îndoiesc că-1 va face. Benador are unele
spontaneităţi extrem de simpatice, dar care se frâng în embrion. E un om
plin de cele mai revoluţionare intenţii şi hotărâte sacrificii, pe care însă
tăvălugul cotidianului îl răcoreşte repede. Ia notiţe, dă telefoane, provoacă
vizite, iar după câteva zile, totul rămâne amintirea unei frumoase intenţii.
Ninge atât de frumos astăzi pe strada lui! Zăpada se aşază strat peste strat,
înaltă şi bogată, vrând parcă să ne arate cât de adâncă poate fi uitarea şi
cât de necesar calmul pe care îl răsfrânge. Atâţia ani, atâţia oameni, atâtea
idei s-au îngropat sub nămeţii atâtor zăpezi căzute...

Streitman îmi spune: „îmi place antisemitismul, dar fără antisemiţi!"

6 ianuarie

în definitiv, profesorul Rădulescu-Motru n-a făcut, în conferinţa lui

asupra crizei spiritului european (de un didacticism obositor pe alocurea),
decât să explice fascismul, pe temeiul anumitor doctrine filosofice, fără
însă să-l condamne politiceşte. Faptul că el va fi introdus la noi în ţară
prin imitaţie, tot astfel cum odinioară s-a introdus şi democraţia
paşoptistă, fără să corespundă unei realităţi locale specifice, nu împiedică
eventualităţile catastrofale ce se aşteaptă. Sfaturile politice oferite publicului
evreu din sală, ca încheiere, au fost de o naivitate pe care, din ipostaza de
filosof în care se pusese, n-o putea scuza. La urma urmelor, să încurajăm
imitaţia!

O constatare tristă, care se îndreptăţeşte din ce în ce mai mult:

oamenii nu mai au nevoie, de multă vreme, de libertate. N-au ce face cu
ea. Libertatea te scoate din viaţă, te desaxează, te face steril. Pe cât timp,
supunerea la o disciplină colectivă, la ascultarea de un şef suprem îţi dă un
conţinut şi o liniştire.

7 ianuarie

Izbutesc uneori să trăiesc singurătatea până la pierderea în neant a

ultimelor ei graniţe. Este o stare care echivalează aproape o criză ce poate
fi urmărită în cea din urmă nuanţă a crepusculului conştiinţei. Ceasul când
părăsesc lectura, fiindcă alături, pe paginile cărţii, încep să simt cum se
desfăşoară paralel visarea mea, întâi organizată, apoi destrămându-se în
plase cu împletituri confuze. Nu e nimeni în casă. Primul strat de
singurătate îl simt însă în cuprinsul odăii, ca un susur nelămurit, pe care
I ,ir face curgerea unei ape invizibile. Cărţile si lucrurile îşi pierd
cuiiiururile, se topesc în spaţiul încăperii, în care se infiltrează leşia subţiată
a după amiezii. Apoi, încet, încet, acest strat de singurătate externă dispare
si încep să aud singurătatea din mine ca pe un fin vuiet muzical în care
se rostogolesc înăbuşite scorurile anilor cu anotimpurile lor, fulgerate de
fragmente ale unor imagini vechi, si ploaia cenuşie a unor gânduri
inlăşurate sub zâmbetul unei vaste întrebări. Faza aceasta nu durează mult.
lot mai răzleţe rămân câteva gânduri al căror sens se risipeşte, în timp
ce dedesubt stăruie o clipă vorbele lor fără legătură, apoi se topesc şi ele
într-un joc de imagini nedesluşite. Clătinătoarea lor apariţie scapără scurt
si agonic, până când mor într-un hău în care nu mai deosebesc nimic, nici
amintiri, nici sunete şi mi se pare că sunt un fulg care poate pluti oriunde,
în Groenlanda sau în Transvaal...

11 ianuarie

Programul „reparaţiei naţionale", cum l-a numit Goga, începe să

se aplice cu o furie cu atât mai mare cu cât nu prea este elocventă realitatea
asupra căreia se operează. Discursurile şi interviurile înaltelor mărimi
vorbesc de echitate, de neatingeri ale drepturilor evreilor băştinaşi
(diversiune!), dar - până una-alta - neputându-se lega de cealaltă categorie,
aşa-zişii cetăţeni frauduloşi - guvernul îşi satisface setea de naţionalism
şi publicitate electorală cu orice fel de evrei. Este o nerăbdare, o goană, care
nu miroase a bine. Astăzi s-a hotărât scoaterea tuturor medicilor evrei din
Asigurări. Noii dregători, vorbind de această instituţie, o numesc „jidovită".
Care este însă realitatea statistică? Din 500 de medici ai Asigurărilor în
Bucureşti, 50 sunt evrei. în acelaşi timp însă, din totalul asiguraţilor, evreii
reprezintă proporţia de 30%. Deci toată agitaţia spumegândă a
discursurilor pline de ură necruţătoare şi toate perturbările prin direcţii
sunt pentru aceşti 50 de medici, născuţi şi crescuţi în ţară, foşti combatanţi
în război şi absolvenţi ai facultăţilor de medicină româneşti... Biata ţară
jidovită!

Doamne, câte sfaturi, întrebări, consultări, telefoane! Spaima s-a

întins ca o molimă. Trebuie să ai o inimă de piatră şi nervi de oţel ca să
treci impasibil printre oamenii stăpâniţi de panică. Tot m ai stăruitoare
se întinde ideea expatrierii. Numele ţărilor celor mai exotice sun t pe buzele
tuturor: Mexic, Chile, Ecuador, Congo, Australia, Canada... Spectrul
sărăciei dezlănţuie formele cele mai absurde. Când spun cuiva că înţeleg
să rămân în această ţară, se uită la mine cu milă. Israelul vrea să-şi ridice
iar corturile si să pornească în lume.

12 ianuarie

Au fost la mine Altman şi Benador. Altrnan, suflet pur şi entuziast,

a ţinut să afle ce gândesc despre situaţia generală. Este preocupat de a scoate
imediat un cotidian în idiş. După el, idişul ar fi elementul care ar putea
galvaniza toate energiile evreieşti, care ar putea aglutina pe toţi evreii în
jurul unei rezistenţe pasive. Toţi scriitorii evrei: Dominic, Sebastian, Peltz,
Dorian, Aderca, Benador etc., să înceapă a scrie în idiş! El vede în idiş zarea
mântuirii pentru evreii din România. Obiecţiunile mele nu l-au putut
clinti din loc. Dacă într-adevăr este nevoie acum de un mare cotidian
pentru evreimea română, minţită din toate părţile şi derutată de
promisiunile guvernanţilor, care răspândesc în scop diversionist basmul
celor două categorii de evrei - băştinaşi şi strecuraţi fraudulos de ce să
nu se facă acest cotidian în limba românească, limbă în care noua generaţie
de evrei din teritoriile reunite cere să citească? în orice caz, jertfa ar fi mult
mai mică decât aceea de a pune pe scriitorii care nu ştiu idiş să înveţe
această limbă. Iar dacă aceşti scriitori ar fi nevoiţi să înveţe o limbă nouă,
de ce n-ar învăţa mai degrabă limba ebraică? în Germania, după dezastrul
complet al evreimii, această populaţie n-a recurs la idiş, ci a scos acea
minunată gazetă, „Judische Rundschau”, scrisă tot în limba germană, dar
dacă nu se poate altfel, de ce să nu se scoată două cotidiane, unul în
româneşte şi altul în idiş, pentru scriitorii şi cititorii respectivi? Adevărul
este că nicăieri ca în ţara românească nu se întâlneşte printre evrei atâta
diversitate, generatoare de anumite condiţii dramatice. Sunt aici evrei
unguri, evrei bucovineni, evrei basarabeni şi evrei din Vechiul Regat, care,
din pricina culturilor diferite din care vin, nu se prea înţeleg. Topirea lor
într-o unitate, cu dreptul de a se apăra în contra urgiei revărsate, Altman
nu o vede decât prin ajutorul idişului. Este, poate, tot o deviere optică de
natură strict personală, pe care o pot înţelege, tot astfel cum trebuie
înţeleasă şi poziţia pe care mă aflu eu împreună cu atâţia alţii. Această
poziţie nu este defel o abdicare şi mai puţin o umilire, ci numai
1 1 învingerea cinstită că tocmai limba românească trebuie să fie elementul

• au' S.1 reunească diferitele categorii de evrei, dacă izolarea - după cum
M.ime însuşi Altman - este hotărât condamnabilă. Faptul că Benador se
I"Mie detaşa mai uşor şi, desigur, principial de acest punct de vedere se
■ IHi ue.şte aluviunilor însemnate de idişism din sufletul lui,depuse de viaţa
in bucovina şi de atmosfera specifică a evreimii moldovene. Dar cea mai
in.no problemă începe aici: guvernul nu-ţi mai dă voie să scrii româneşte?
i o Iaci?...

14 ianuarie

Ceea ce aştept de câteva zile s-a întâmplat: am fost destituit de la

Asigurările Sociale, pentru că sunt evreu. Ziarele publică azi lista colegilor
scoşi pe acest temei. Străzile răsună de strigătele vânzătorilor de foi:
.Scoaterea medicilor evrei din Asigurări!". Biruinţa este deci câştigată,
naţionalismul satisfăcut...
Am primit ştirea cu relativă linişte şi m-aş fi simţit mai bine dacă aş
li fost scutit de atâtea telefoane şi vizite de condoleanţă. Nu este încă cea
mai grea nenorocire, deşi conţine destulă umilinţă. Am suferit întotdeauna.
Sunt destul de lucid ca să nu lunec în exagerări sentimentale şi destul de
înţelept ca să nu asociez întregul popor român la toate nedreptăţile ce se
săvârşesc în aceste zile negre. Aş dori din toată inima ca ţara aceasta în care
m-am născut, pentru care am sângerat şi în care voi muri să nu sufere
catastrofele şi umilinţele pe care le pot abate asupra ei cele câteva sute de
politicieni care cred că pot acoperi cu diversiunea naţionalismului şi
inconştienţa inumanităţii exploatarea unui popor bun, cuminte şi
răbdător, cum sunt românii. Un singur lucru mi-a frânt inima astăzi.
M-am dus să văd pe Sonia şi Radu, care îşi sărbătoresc azi aniversarea
nunţii. Când l-am îmbrăţişat pe Radu, Sonia a început să plângă...

15 ianuarie

Am văzut mulţi evrei disperaţi de situaţia care pare într-adevăr foarte

gravă, nu numai prin momentul politic actual, cât mai ales prin
eventualităţile viitoare. Fiecare spune: „Ce mă fac?“. N-am auzit pe nici
unul spunând: „Ce ne facem?“ . In toate clipele istoriei lor, în cele de
prosperitate, ca şi în cele de nenorocire, evreii au acţionat şi reacţionat
individual. Marele lor spirit colectiv este o glumă a antisemiţilor.

17 ianuarie

S-a publicat totuşi în Monitorul Oficial decizia ministerului, prin

care li se interzice evreilor să ţină servitoare sub vârsta de 40 de ani.
Motivarea e o insultă atât de abominabilă, că îţi opreşte mintea în loc:
„evreii sunt traficanţi de carne vie“. Ca să se curme deci această negustorie
pe care o practică milionul de evrei din ţara românească, ei vor fi lipsiţi
de dreptul de a ţine servitoare. Mai revoltător decât toate mi s-a părut felul
în care au reacţionat evreii. Nu s-au găsit o sută de evrei care să se adune
într-o sinagogă, într-o casă, la un colţ de stradă, ca să strige împotriva
acestei medievale mârşăvii, chit că ar fi venit poliţia sau s-ar fi sfârşit totul
în sânge. Mi-e silă de noi înşine şi trebuie să o spun, oricare ar fi păcatul...

25 ianuarie

La spitalul de tuberculoşi Filaret se află un singur tuberculos evreu,

tânăr care se luptă de câţiva ani cu toxina acestei boli. Bolnavii creştini
s-au revoltat şi, sub sugestia unui fost slujbaş al ziarului Universul, au
semnat o adresă către medicul-şef, prin care se cere alungarea tuberculosului
jidan. Deocamdată, medicul a reacţionat demn. Să vedem ce va urma,
fiindcă, pe cât sunt informat, această tragică realitate va avea urmări. De
necrezut şi totuşi...

Dintre toate măsurile luate împotriva evreilor, nimic nu mi se pare

mai perfid şi mai insultător decât ultimul decret de revizuire a cetăţeniilor.
Nu mi-am închipuit că se va face chiar în forma asta. Dacă evreii nu şi-ar fi
pierdut curajul demnităţii, nici unul n-ar trebui să se prezinte. Cetăţenia
s-a acordat odată pentru totdeauna. E un act istoric care rămâne pentru
veşnicie. Cum se poate concepe inepţia revizuirii unui asemenea act, care
a creat realităţi definitive de conştiinţă, de etică, de politică, de cimentări
social-economice? Dacă un guvern crede că s-au comis fraude ulterioare
în această direcţie, n-are decât să le ancheteze. Pentru ce are administraţie,
poliţie şi magistratură? După tratatul de pace, cetăţenia nu poate fi atinsă
prin nici o dispoziţie ulterioară. Şi, totuşi, iată că o populaţie de un milion
este pălmuită printr-o simplă dispoziţie, fiind silită să colinde ţara în lung
si în lat după acte, hârtii şi iar hârtii şi să accepte batjocura unui termen
de 20 de zile, ca şi când ar fi vorba de fabricarea pâinii! Dacă aş fi convins
că nu aduc nici un prejudiciu familiei mele, eu nu m-aş înfăţişa cu acte
pentru nimic în lume. Ce valoare poate avea o cetăţenie pe care orice
ministru o poate suspenda printr-un simplu decret şi cine poate garanta
că alte guverne nu vor repeta această ruşine? Dacă faptul de a mă fi născut
pe aceste meleaguri din părinţi născuţi şi crescuţi aici, dacă a fi făcut
războiul şi a fi scris vers românesc nu contează pentru o emancipare care
în alte ţări s-a dat fără nici o condiţie, atunci ar trebui să rămân pasiv, chiar
dacă mi s-ar lua în felul acesta dreptul de a practica medicina. E mai demn
să mă aşed ca văcsuitor pe trotuarul bulevardului. Fiindcă nu există cuvânt
să poată eticheta ticăloşia acestor conducători politici. întâi ne-au scos,
fiindcă suntem evrei, din toate locurile şi apoi s-au apucat de revizuirea
cetăţeniilor. După ce ne transformă sistematic în muritori de foame, ni se
va acorda - unei părţi bine drămuite - onoarea de a fi cetăţenii ţă rii! Şi
când te gândeşti că nimeni n-a reacţionat împotriva unei atari nemernicii,
nici creştinii, nici evreii ! Dacă cel puţin aceştia ar fi tras obloanele
prăvăliilor în ziua în care a apărut generosul decret, aşa cum au făcut cei
din Polonia când au fost izgoniţi toţi studenţii evrei din universităţi !
Sucomb de dezgust...

27 ianuarie

Nu găsesc nici un gând de răgaz, nici o imagine de visare pentru

paginile acestea, pe care notam odată ecouri dintr-o altă lume decât aceea
a oribilului cotidian. Mi-aduc aminte că existau frumoase cărţi de versuri,
legate în culori de purpură şi azur, cu foi mătăsoase pe care le deschideam
şi le sorbeam mai mulţi inşi, după o amiază sau o întreagă seară,
comentând uneori şi înfiorându-ne întotdeauna. Asta a fost însă în altă
viaţă, pesemne.
 Iată o terapie ce poate da balsamul uitării: ni-am oprit la vitrina unei
mari florării. Bulevardul cu urletele trepidaţiei lui dispăruse în spatele meu.
Nu se mai vedea nici un vânzător de gazete - flori de otravă care cresc în
pământul cotidianului. în faţa mea, îndărătul cortinei de sticlă, feeria
paradisiacă a florilor. Garoafe grăsune, strălucitoare, încărcate parcă de
voluptăţile roze ale unei femei în pragul maturităţii, aşteptau să pornească
într-un dans zglobiu, trupuri lascive şi impudice de gladiole împurpurate,
crengi de liliac alb, ca nişte mirese virginale, trandafiri care meditau cu o
gravitate pură între albul metafizic şi galbenul neverosimil al unui cer după
ploaie. Pace şi armonie între fiinţe venite din climate deosebite, aparţinând
unor seminţii atât de variate şi care zâmbesc laolaltă în improvizata ţară
a unei vitrine, către un soare limitat de un bec electric.

29 ianuarie

Mi-am petrecut azi două ore la Monitorul Oficial, unde am scotocit

prin nişte colecţii din 1917-1918, căutând un decret regal. Prilej de crâncenă
tristeţe, fiindcă am retrăit întreaga perioadă a războiului. Ziarul acesta,
uscat şi (ară amănunte minimale, care alcătuiesc caracteristica unei cronici,
reprezintă în mod excepţional în cursul anilor de mai sus o puternică
prezenţă a istoriei. în fiece număr se întind vaste cimitire cu inscripţia
tipografică a numelor morţilor din război. Cum întorci două-trei pagini,
revine aceeaşi nesfârşită listă de pierderi. Ajunsesem la un moment dat la
a treia sută de liste. Apoi interminabilul şir de destituiri, de procese de
tot soiul, de arestări, în care se găsesc multe nume, obscure încă pe atunci,
dar care azi figurează în fruntea activităţilor publice. Ah, e destul să scobori
numai cu douăzeci de ani în subteranele istoriei, ca să-ţi dai seama cât fals
şi câtă minciună se află la originea atâtor glorii!

2 februarie

Regele nostru se află la al treilea interview pe care l-a dat presei

străine în cursul unei singure luni. întotdeauna a vorbit răspicat despre
chestia evreiască. De data asta, sinceritatea lui a mers foarte departe: ne
asigură, în ultimul intervieu de ieri, că nu va fi nici un pogrom, că ţara
se luptă să rezolve chestia evreiască, dar nu ştie încă, limpede, cum şi că
o parte din evrei ar face bine să uşureze rezolvarea, plecând de bună voie
din România! Toate contradicţiile regelui s-au lămurit într-o formulă
lapidară exprimată la rece.

Mărturisesc că îmi e groază să încep ceea ce de atâtea ori s-a încercat

cu insuccese lamentabile şi anume: concentrarea scriitorilor, artiştilor şi
publiciştilor evrei într-o organizaţie care azi apare justificată. Prin definiţie,
o asemenea grupare se află în afară de politic şi cu greu se poate concepe
azi o acţiune care să se desfăşoare pe plan ideal, în afară de imperativul
politic al clipei. Este totuşi necesară o adunare a acestor elemente, cu toate
diversităţile personale şi contrarietăţile temperamentale, tocmai pentru a
se realiza un prestigiu, care ar putea fi folosit în toate direcţiile în
împrejurările grave de azi. S-ar putea urmări strângerea legăturilor dintre
toţi, în vederea unei misiuni culturale şi sociale, operă de apropiere între
poporul român şi populaţia evreiască, prin cunoaşterea reciprocă pe plan
cultural (ştiu bine, nu ne vor, dar câtă vreme respirăm noi, lucrul trebuie
să se facă), apoi împrăştierea culturii în masele populare evreieşti şi, în fine,
colaborarea de studii şi directive în sprijinul organizaţiilor evreieşti care
luptă pentru afirmarea drepturilor populaţiei evreieşti din ţară. Sunt multe
lucruri de făcut în vederea acestui scop. Dar mai ales s-ar putea transforma
micul caieţel Adam într-o foaie săptămânală, în care s-ar putea duce o
activitate culturală cu tâlc şi cu ecou politic, foarte necesară astăzi, atât
cercurilor evreieşti, cât şi celor româneşti. în dezordinea vieţii evreieşti
de azi, în dezbinarea straturilor şi organizaţiilor vechi, această concentrare
a cărturarilor ar fi şi o pildă de armonie, care ar trimite o undă de înviorare
morală şi de speranţă în rezistenţă. Dar gândul că trebuiesc realizate
legături directe şi imediate cu atâţia scriitori, sub lumina oribilă a simţului
lor de colectivitate atât de obtuz şi a spiritului lor dizolvant, mă
dezarmează. Aseară am stat de vorbă cu L. S. până după miezul nopţii. Am
discutat împreună, cu dezgust, amănuntele anatomice ale iniţiativei
înfiinţării unui cotidian evreiesc care, precum prevăzusem din prima clipă,
a fost o meschinărie personală a câtorva gazetari şi care sfârşeşte în ridicol
şi neputinţă. Cum să mai întreprinzi ceva nou când, de pretutindeni, din
trecut şi din prezent, stăruiesc stăvilirile atâtor melancolii? Trebuie să adun
câţiva prieteni la mine peste vreo două zile şi simt paralizia primului gest...
 La spitalul Caritas-Noua Maternitate, se află în faţa scării principale
o uşă deasupra căreia se pot citi pe o firmuliţă de marmoră aceste nume:
Pepi şi Isidor Sternbach. Domnul acesta, un fost, sau încă actual, negustor
de faină, este preşedintele societăţii de înmormântări a evreilor din
Capitală, deci administratorul satrap al grasei afaceri care se numeşte
cimitirele evreieşti. Fiind în acelaşi timp şi efor al spitalului, a făcut o
donaţie, mobilând eleganta sală dindărătul firmuliţei cu numele său, sală
care este, în acelaşi timp, local de conferinţe şi sinagogă. Prin unnare, două
lovituri printr-un singur gest. în stânga, o masă de tribună, apoi jilţuri
de stejar. în dreapta, un dulap conţinând sulul sfânt al Torei. în fiecare
vineri se oficiază rugăciunea obişnuită. Când am deschis uşa şi am păşit
înăuntru, era spre sfârşitul serviciului religios de vineri. Cine oficia?
Cantorul cimitirelor şi al societăţii de înmormântări. Cine era publicul?
Funcţionarii societăţii şi ai cimitirelor, plus cioclii, completaţi de câteva
femei şi câţiva bărbaţi, pacienţi ai spitalului, bătrâni şi viitori pensionari
ai cimitirelor. Informaţiile obţinute de la un credincios introdus în tainele
instituţiei glăsuiau că atât timp cât va trăi donatorul - preşedintele morţilor
- există obligaţia de a se face în fiecare vineri şi sâmbătă binecuvântări
pentru sănătatea lui. Iar după moarte, anumite rugăciuni la anumite
termene reprezintă o a treia lovitură: o economie formidabilă, neputându-
se fixa limita cea mai depărtată pentru veşnicia unei morţi încadrate
religios. Dar, vai, clipa încheierii serviciului divin mi-a săgetat inima:
primul cioclu, cu figura uscăţivă, cu ochii injectaţi şi cu glasul răguşit,
s-a adresat cu îngheţul unei porunci către bolnavii din spital, strigând: „Jos
de pe scaune! Gata! Afară!". Şi bietele epave s-au executat, târându-şi
umbrele spre sălile spitalului, anticamerele uriaşei întreprinderi a domnului
Isidor Sternbach, care, pentru plimbarea în paradisul nemuririi, şi-a asociat
şi pe consoarta Pepi.

7 februarie

Ieri pe seară, trei ore de dezbateri în legătură cu proiectata

concentrare a scriitorilor şi publiciştilor evrei. Casa mea s-a transformat
în sală de congres, cu discursuri interminabile, asezonate cu cafele şi tutun
abundent. Erau laolaltă: Mihail Sebastian, Ury Benador, Al. Dominic,
Eugen Relgis, George Silviu, M. H. Maxy, Enric Furtună, I. Gropper,
I. Peltz, Lascăr Şaraga.
Sebastian mai are încă de păstrat unele „poziţii", pe care ştie că le va
pierde, dar pe care nu le poate părăsi trântind supărat uşile. Silviu este
un democrat de natură naţional-ţărănistă. El vede situaţia prin rozul
optimist al partidului politic. Nu admite separaţia, deşi nici un moment
n-a fost vorba de acest lucru şi deşi se manifestă culturaliceşte într-o
instituţie ca evreu! Furtună, cu toate că a trecut la sionişti, are viziunea
unei asociaţii culturale, în care să activeze felurite categorii de intelectuali
(cum ar fi contabili, ingineraşi, licenţiaţi în ştiinţele de stat şi alţi titraţi).
Numai Relgis a fost categoric, ceilalţi sunt partizani ai unei organizaţii,
fără entuziasm şi fără a se fi pătruns de gravitatea situaţiei evreilor, pe care
nici o nouă condiţie politică n-o va putea schimba.
Este foarte ciudat acest fenomen care se observă numai în ţara
românească: spaima de a-ţi spune evreu! în toate împrejurările, şi mai ales
în cele de azi, deşi îşi dă seama de adevărul real, cărturarul evreu se ţine
scai de o închipuită implantare în viaţa românească, care i-a fost refuzată,
în fond, cu toată sincera lui sforţare de a o fi realizat. Totul s-a mărginit la
o simpatică, cel mult relativ generoasă acceptare formală, pe care cel mai
neînsemnat eveniment o răstoarnă. în alte ţări nu e cunoscută această
laşitate. Nu e vorba de o delimitare naţionalistă agresivă, ci de o libertate
care nu poate stâlci nimic din sinceritatea unei apartenenţe prin naştere,
prin limbă, prin cultură. în Franţa există reviste evreieşti, scriitorii evrei
francezi îşi spun evrei dacă e nevoie, scriu lucruri despre evrei în edituri
evreieşti, în Italia, în Elveţia la fel, şi, totuşi, nimeni nu s-a gândit la
fantoma înfricoşătoare a izolării. Aici, la noi, dacă îţi spui „evreu", este
echivalent cu un fel de crimă sau trădare. O grupare de scriitori evrei, care
au ieşit din pământul acesta, nu înseamnă nici mai mult, nici mai puţin
decât atâtea asociaţii similare străine, care niciodată n-au părăsit ambianţa
civilizaţiilor respective. Dar tragicul problemei este iremediabil. Niciodată
evreii nu vor putea realiza o acţiune de colectivitate, cu atât mai puţin
atunci când e vorba de scriitori, individualităţi orbite de un oigoliu fără
limită. Un lucru rămâne totuşi sigur pentru mine: orice regim ar veni
vreodată, scriitorul şi artistul evreu vor constitui o specie străină, împotriva
căreia lupta de încercuire sau chiar de eliminare se va desfăşura sistematic
şi unanim.
 De ieri seară până azi, ritmul istoriei a căpătat o vibraţie de o
intensitate tragică: se simţea în toate fiinţele un fior viu de contact intim
cu însăşi esenţa evenimentelor. Guvernul Goga a căzut subit, imediat după
ironiile aţâţătoare ale unui discurs, in care marele poet visa o guvernare de
zece ani, în ciuda Cahalului, a Ahaşverilor americani şi a... gazetarilor evrei
rămaşi fără permise pe C.F.R.! Ce rost a avut această paranteză oribilă de
44 de zile, de vexaţiuni inutile, de zvârcoliri ridicole, de disensiuni si crasă
nepricepere, care a dus la anarhie şi dezastru economic, nimeni n-are să
poată explica. Zvonuri foarte ciudate circulă asupra cauzelor unei debarcări
fără de veste a guvernului. Uliţa răsună de mult de felurite date si fapte,
dintre care unele, subliniate de presa străină, nu sunt deloc plăcute pentru
ţara noastră. Momentul ajunsese atât de grav, încât a fost nevoie să se
procedeze ca la marile cotituri ale istoriei, când, în faţa primejdiei,
domnitorul aduce toate bărbile pentru sfat şi ajutorare. S-a alcătuit deci
un guvern de bărbi pentru repararea greşelilor, după cum afirma însuşi
regele. Aşa se explică de ce patriarhul este şeful acestei noi echipe de înalţi
şi încercaţi sfetnici. Evreii sunt în bună parte optimişti, dar e probabil
că optimismul lor e efectul destinderii, care devenise o necesitate
imperioasă. Spectacolul continuă. S-au schimbat actorii şi se fac unele
retuşări de ton. Atâta tot. Agresivul cuzist de la Ministerul Muncii a fost
înlocuit cu un agresiv vaidist, iar Goga cu unchiul său, şeful suprem al
bisericii, ale cărui declaraţii de acum şase luni vorbeau de evrei ca de nişte
„paraziţi care storc bietului popor român şi măduva din oase, sug
poporului şi creştinului vlaga, silindu-i să-şi părăsească şi casa şi vatra
părintească şi să-şi ia frunza-n buze şi lumea-n cap!“. Primatul muncii
naţionale: chestia evreiască şi revizuirea, au fost prelungite - deocamdată
fără nici un corectiv - din repertoriul fostului guvern. Toate măsurile luate
până azi au fost definitive. în plus, se anunţă modificarea constituţiei o
dată cu suprimarea parlamentului. Să vedem ce imbolduri se vor ivi în
chestia noţiunii de etnicitate. E un prilej care ar trebui folosit. Şi te
pomeneşti că va fi. Cât va cârmui noua echipă nu se ştie. Se simte un
element de efemeritate la baza alcătuirii ei. Valurile politicii externe se
rostogolesc acum repede: Totul atârnă de situaţia din Germania. Dacă,
precum se zvoneşte - mai exact se doreşte -, Hitler îşi joacă o ultimă carte,
primejdioasă poate, fiindcă s-a atins de armată, Europa (şi, implicit, ţara
noastră) va fi salvată...
 Am început azi să lucrez la vechiul roman părăsit de atâta vreme:
Marfa Granet. Arunc tot ce am lucrat. Am impresia că va merge. Nevoia
evadării din cotidian, echivalentul eternului voiaj irealizabil, a ajuns la
maximum. Ceea ce mă satisface este că problema iese din contingenţele
actualităţii. Dar asta se adaugă ca o dificultate în plus.

21 februarie

O săptămână întreagă m-am antrenat cu primele pagini ale

romanului, care ar trebui să fie un studiu psihologic al unei fete urâte. Mi
s-au părut interesante primele creionări şi m-am lăsat dus de o anumită
facilitate, mai mult spre a realiza o smulgere definitivă din realitatea zilnică,
in care toată lumea se ocupă (unii cu o frenezie patologică) cu aşteptarea
de ştiri noi. Singurul eveniment de remarcat ar fi noua constituţie,
concepută de rege şi oferită poporului într-un plebiscit obligator pe faţă
şi nominal. Prin urmare, o acceptare unanimă indiscutabilă. După impresia
generală, această nouă constituţie pare inoportună. Oamenii n-o privesc
cu simpatie. Lucrul e explicabil, deoarece ea a fost alcătuită în grabă şi
intr-o atmosferă de panică. Se crede că ar fi un blam destul de serios pentru
o ţară gestul grav de a schimba o constituţie pentru a repara o greşeală
politică. Fiindcă totul s-a făcut împotriva legionarilor. Ce cinste pentru
( ’-apul lor, care n-a putut fi făcut inofensiv pe altă cale! Rămâne de văzut,
până la urmă, dacă va fi un leac veritabil. Pentru că ajustarea unui pact
lundamental după interese incidentale în viaţa unui popor poate fi urigori
o sursă de surprize dureroase.

23 februarie

La regimentul de infanterie, la care am fost azi să caut o indicaţie

din memoriul meu de ofiţer din timpul războiului, nu figurez în tabelul
de ofiţeri. N-am figurat niciodată, susţinea un maior, foarte grav, fiindcă
lucra, pesemne, la biroul mobilizării. încă o verigă în lanţul indignărilor
faţă de dezordinea ce domneşte pretutindeni pe planul documentelor. în
cele din urmă, un plutonier a găsit un registru vechi în care se afla foaia
mea. O simplă neglijenţă: mă mutaseră la Buzău acum şase ani, dar nu am
fost anunţat. Foaia conţine toate detaliile de adrese. Dar nu asta e impor­
tant. în mijlocul foii, pe un spaţiu alb, e notat cu litere foarte vizibile:
„Evreu nesigur". Am întrebat pe maior ce înseamnă asta. A bâiguit un
răspuns încurcat. Protestele mele au fost zadarnice. Acesta e rezultatul
devotamentului meu pentru ţară, după o întreagă viaţă, devotament
confirmat pe loc de un camarad maior, care m-a recunoscut şi cu care
am copilărit pe aceeaşi uliţă bucureşteană. Nesiguri Este o umilinţă crân­
cenă, pe care n-o pot îndura. Când vor fi siguri de mine? Când voi muri...
Atunci voi aparţine efectiv pământului acestuia...

26 februarie

M-am lăsat totuşi antrenat în acţiunea de organizare a unei Fundaţii

Culturale a Evreilor din România, în care să se activeze pe planul de
apropiere socială şi împărtăşire culturală cu poporul român, prin
colaborarea tuturor scriitorilor, artiştilor şi publiciştilor evrei. Am redactat
o scrisoare de apel, pe care urmează să o semneze toţi. Să vedem cum o
să meargă. S-ar părea că individualismele ar putea găsi un singur punct
comun: excluziunea de la orice putinţă de manifestare într-un cadru
românesc. Adică, indiferent de schimbarea în bine a spiritului legislativ,
evreii vor fi ţinuţi deoparte şi mai încolo. Problema s-ar pune, cu alte
cuvinte, nu pe o uşurare a ostilităţilor, a măsurilor, ci pe temeiul unui
sentiment foarte adânc şi vechi, ce se regăseşte în toate interstiţiile societăţii
româneşti. (Revizuirea cetăţeniilor este indiscutabil neconstituţională, dar
ea a'dat o mare satisfacţie unui sentiment general.) Primejdia cea mare este
numai uşurinţa cu care evreii uită. întru ce priveşte în mod special
activitatea Fundaţiei Culturale a Evreilor, sunt multe primejdii. între altele,
una care se simte chiar de pe acum şi anume antagonismul între idiş şi
limba românească. Acest antagonism a constituit dintotdeauna o piedică
fundamentală pentru orice acţiune. Sunt scriitori evrei-români care suferă
aproape fiziceşte când aud idiş. E curios cum au înţelegere pentru orice
limbă, fie ea kirghiză sau ruteană şi admit îndreptăţirea oricărei culturi,
numai în faţa idişului se rebifează cu dezgust. M-am gândit mult la această
problemă atunci când a trebuit să mă hotărăsc la o acţiune practică, fiindcă
nici eu nu am mare simpatie pentru idiş. Asta nu m-a împiedicat totuşi să
traduc din idiş multe lucruri frumoase. Trebuie numai ca simpatia sau
antipatia să nu se transforme în prejudecată. Cunosc scriitori în idiş,
născuţi şi crescuţi în România, care regretă că nu se pot exprima în
româneşte, deoarece n-au apucat să cunoască la vreme altă limbă şi cunosc
scriitori evrei, aşa-zişi de limbă românească, scriitori care regretă că nu pot
scrie în idiş, fiindcă acasă şi la şcoală n-au învăţat decât româneşte. în orice
caz, numai întrebuinţarea idişului nu este o dovadă exclusivă de situare
mai adevărată faţă de judaism. Interesant este cazul lui Peltz, care spune
că s-a descoperit scriitor evreu şi nu român, ceea ce l-a determinat - spre
a fi de acord cu sine însuşi - să demisioneze de la S.S.R. Peste simpatii şi
ataşamente, trebuie considerată cu obiectivitate realitatea puternică a unei
limbi sprijinită pe un lung proces de dezvoltare istorică şi culturală. Fireşte,
este incomod aspectul acesta de minoritarism, pe care îl reflectă idişul, tot
astfel precum se manifestă în cultura românească şi literatura sasă,
maghiară sau ruteană. Dar el trebuie considerat ca atare, fără să se facă din
existenţa lui, justificată dincolo de prejudecată, un motiv de suspiciune
politică. (Oscar Walter Cisek, scriitor sas-român, este totuşi membru la
S.S.R.!) Ar trebui însă evitate orice tendinţe către şovinism. Opresiunea
politică şi culturală poate duce la asemenea exaltări. Fundaţia Culturală
a Evreilor din România nu trebuie să fie un cadru pentru sublinieri
naţionaliste. Echilibrul dintre culturi, valorificarea lor comună pe plan
uman, o îmblânzire a moravurilor prin înălţarea pe care o oferă arta şi
posibilitatea practică de manifestare culturală, zădărnicită pe nedrept în
ultimii ani, pe linia asta ar trebui să pornească şi să rămână. Dar cine poate
şti ce va ieşi atunci când vor fi laolaltă toate „geniile" evreieşti?

20 martie

Două săptămâni de obositoare trezire către o primăvară timpurie.

Nu se poate vorbi de tristeţi şi răscoliri de gânduri, fiindcă ştiinţa a venit
cu o etichetă groasă întinsă peste toate aceste stări, scriind despre hipo- sau
avitaminoză. Şi cu asta se crede că se explică totul... Şi apoi iarăşi
zăngănitul de arme, care a răsunat o clipă în văzduhul Europei. Ocuparea
Austriei de către Germania hitleristă, după un program aranjat dinainte
în cele mai mici amănunte, a zgâlţâit zdravăn pe toată lumea. Un nou
martiraj, aplicat după o reţetă experimentată în Germania, al celor 250 000
de evrei austrieci, dintre care 180 000 se află la Viena. Valul de sinucideri
dezlănţuite în ultimele 48 de ore, mai ales printre fruntaşii universităţii, a
zguduit şi pe cei mai indiferenţi. Dar oficial nu s-a manifestat nicăieri vreo
reacţiune. Occidentul civilizat şi America, aşa-zis generoasă, n-au avut
nimic de obiectat împotriva bestialităţii hitleriste, aplicată în numele unui
sistem public chiar şi celor mai înalt-europene elemente (evrei, dar profund
austrieci), în neputinţă de a se salva din Viena. De altminteri, acest sprijin
uman, pe care evreii stăruie să mai conteze, este de mult un basm
totalmente nejustificat în desfăşurarea istoriei până azi. Dacă în 1933, la
instalarea hitlerismului, s-au putut petrece în inima Europei ororile şi
crimele care au întrecut evul mediu, fără ca să se intervină din afară,
niciodată nu se va putea aştepta un gest de curaj şi de demnitate din partea
vreunui popor. Problema se pune, de altminteri, nu numai pentru evrei.
Anglia, care nu are nici un interes în interiorul continentului european,
nu se sinchiseşte de soarta nimănui, cehi, evrei, polonezi sau lituanieni.
Dacă Franţa mai reacţionează, o face poate din calcule practice, interesate,
şi ntai puţin din generozitate. Şi totuşi se poate observa de pe acum că
chestia evreiască, deşi rămâne încă un pretext de diversiune politică, începe
să lunece pe planul al doilea. Nu din pricina verificărilor succesive, ci
datorită situaţiei generale a lumii, care îşi trădează tot mai tragic caracterul
de sfârşit de eră.

1 aprilie

Chestiunea Fundaţiei Culturale a Evreilor din România s-a apropiat

de un termen fatal. Nu o mai pot amâna: sau renunţ definitiv la ea, sau
încerc o realizare. îmi dau seama că totul stă în mâinile mele şi asta poate
fi un bine. Dar şi un dezavantaj. Fiindcă nu m-am putut dezrobi de toate
melancoliile, îndoielile şi lucidităţile anticipative. Desigur, se poate începe
o acţiune îndoindu-te de ea şi de tine. Dar sunt unele acţiuni pentru care
siguranţa şi încrederea constituiesc temelii de absolută condiţie. Am reluat
contactul pentru a continua acea migăloasă şi ingrată operă de început,
care se numeşte adeziune unanimă a scriitorilor, artiştilor şi publiciştilor.
Am vorbit cu mulţi dintre ei. Fiecare are un anumit punct de vedere, o
nuanţă personală, un fel şovăitor de a se situa faţă de problema în sine.
Adevărul e că este cam greu să renunţi, fiindcă la noi a te socoti evreu este
egal cu o renunţare, adică cu un surghiun la care te condamni tu însuţi,
rămânând totuşi pe loc. „Dar, în definitiv, la ce trebuie să renunţi?" - se
întreabă serios scriitorul. La nimic - de asta îşi dă perfect seam a. Şi atunci
se aşază în această situaţie bizară: vrea să renunţe la renunţare! Nici unul
nu înţelege că nu e vorba de o dezertare, fiindcă o asemenea acţiune este
imposibilă. Nu poţi părăsi o cultură cum ai trece dintr-o curte într-alta
si nici nu e nevoie de asta. Nimeni n-o cere şi nimic nu s-ar putea clădi pe
asemenea situaţii. Câţiva dintre ei sunt şireţi, închipuindu-şi că mica lor
ipocrizie nu va fi descoperită. Ei şi-au spus: „în definitiv, nu are de unde
să cunoască gândul meu intim. Acum e greu. Pot merge cu ideea asta.
Nimeni nu mă va împiedica la momentul oportun să sar gardul înapoi!".
Sărmanii! Sunt şi ei atât de derutaţi şi atât de apăsaţi, încât pun pasiune
de neofiţi în entuziasmul lor. Cea mai mare parte s-a situat totuşi cu interes
faţă de aşa-zisa acuitate a problemei. Dar nuanţele individuale formează
un foarte instructiv material de documentare psihologică. Un tânăr eseist
si romancier de frumoasă tăietură s-a luptat cu scrisori şi reveniri
explicative, socotind până la urmă că numele lui nu poate sta alături de
unele nume necunoscute. Şi totuşi el nu protestează găsindu-se la S.S.R.
alături de Niculescu-Duvăz sau Ionescu-Boteni. Un pictor admite ideea
practică a Fundaţiei, dar se teme de spiritualitatea evreiască, la care nu vrea
să se reîntoarcă. în consecinţă, cere o modificare în textul apelului. Un
avocat şi publicist, impetuos luptător de stânga, solicită - ca o condiţie de
temelie - un epitet lângă cuvântul „politică". Un medic s-a interesat înainte
de condiţiile retragerii. Un venerabil eseist şi gazetar, deşi perfect
cunoscător al idişului, a protestat împotriva prezenţei idişiştilor. Un
confrate de al meu a refuzat semnătura, fiind împotriva evreilor, dar
continuă să figureze la U.E.R., unde a intrat recent la cercul titraţilor evrei
„Unirea” si la alte societăţi evreieşti. El propune omenirii un plan cincinal
pentru suprimarea civilizaţiei! (încă unul care confundă cultura cu
civilizaţia.) Un pictor a obiectat că nu există un antisemitism real, ci numai
o reacţie de oportunism momentan. Foarte mulţi au crezut că fundaţie
înseamnă un ghişeu şi erau gata să prezinte bonuri. Un filosof a vrut să
scuipe pe iscălitura altui pretins filosof, care ar fi lichea şi deci un element
dezonorant. Şi aşa mai încolo cu toţi scriitorii şi artiştii, care între 26 şi
70 de ani alcătuiesc o galerie de infinite nuanţe, în care ridicolul si
egocentrismul, naivitatea şi îngâmfarea, spiritul destructiv şi prudenţa
economică se recunosc cu o tristă elocvenţă. în toată această lume trebuie
scos la suprafaţă un punct de contact comun. Singura consolare e că,
împotriva neputinţei de a face jumări fără ouă, aici se poate realiza o
fundaţie de cultură fără scriitori.
 Nu mă îndoiesc niciodată de oameni, mă îndoiesc numai de puterea
mea de a mă adapta lor.

3 aprilie

Cişmigiul se află în plină găteală. Nimica nou. Aceleaşi tufe înflorite

în aceleaşi locuri, aceiaşi copilaşi, aceleaşi flori care sug primăvara din
biberoane. Magnoliile s-au scuturat, spătosul George Panu îşi pleacă
rigiditatea peste umerii mlădioşi ai tinerilor de sub el, păunii ţipă a pustiu...
Este o sfâşietoare tristeţe în această repetiţie exactă. Ca să fie cu adevărat
o emoţie, primăvara ar trebui s-o vedem o singură dată în viaţă. Sau poate
că fiecare primăvară nu e decât o reamintire a celei dintâi, trăită odinioară?

6 mai

Atmosfera asfixiantă de aşteptare a evenimentelor şi ştirilor grave se

îngroaşă ca un fum des, prin care nu mai poţi deosebi nimic. S-a ajuns atât
de departe, că orice ştire pare verosimilă. Nu se mai poate deosebi
exagerarea de normal. Logica a dispărut în rostogolirea evenimentelor.
Nădejdea e socotită nesimţire, iar prietenul creştin nu mai are curajul să
te mângâie. într-adevăr, faptele se însăilează catastrofal: în Germania con­
tinuă ura de foc, în Polonia ura antisemită ia forme statale, în Austria
evreii sunt exterminaţi, în Ungaria se legiferează proiectul evreiesc, adică
înfometarea evreilor pe temeiuri aritmetice. Ce va fi aici în ziua - poate
mai apropiată decât ne închipuim - când se va întrona dreptatea legionară?
Şi dacă nu, ce va mai urma, dacă azi primul ministru vorbeşte de „invazia
liftelor străine şi jidoveşti"? Un grăunte de logică vine să ofere drept
mângâiere formula noii constituţii, dar diavolii absurdităţii, care au
încercuit lumea întreagă, prăvălesc totul sub rânjetul lor. Toate gândurile
evreilor fac şi refac necontenit ocolul aceleiaşi preocupări: plecarea. Este
numai o obsesie, o formă maladivă a neputinţei şi a disperării. Fiindcă,
efectiv, nimeni nu se mişcă, deoarece nu se poate şi nu există zare de
mântuire. Din nici o ţară cu agresivitate antisemită nu s-a putut fugi la
vreme. E vorba, bineînţeles, de cei cu o oarecare dare de mână, fiindcă
massa zace la pământ, roasă de lupta pentru pâine şi de panică. Nu e nimic
de făcut. Se ţipă, se geme, se amestecă pretutindeni sângele cu pământul,
se moare şi se distruge o generaţie, apoi se tace, în aşteptarea unei ferestre
salvatoare, pe care istoria o va deschide într-un moment de înăbuşire
universală.

Hemiplegia subită a lui Octavian Goga a stârnit vâlvă în toată ţara.

Poate că evreii au o satisfacţie în aceste vremuri de cruzime. Personal,
mărturisesc cinstit că îmi pare rău, pentru om şi poet. Omul politic a fost
o unealtă. Graiul lui a fost de împrumut, vexaţiunile aruncate au fost
servilism, iar sistemul lui de constructor social o naivitate pe care nici
poezia nu o poate justifica. Din nenorocire, omul uită că viaţa este mai
tare decât orice. Iată, peste tensiunea naţionalistă se află tensiunea sanguină
şi ea duce, vai, de foarte dese ori, la căderi... apoplectice.

15 mai

Din nou întâlnire cu Benador şi Dominic în vederea alcătuirii

programului Fundaţiei. Am lucrat trei ore comentând şi ajustând punctele
fixate mai înainte de mine.

între creierul sever al lui Moise şi inima generoasă a lui Iisus, este un
loc pentru o divinitate nouă.

Ieri seară s-au întrunit, în sfârşit, scriitorii, artiştii şi publiciştii evrei

pentru a se fixa în timp şi spaţiu punctul de pornire în acţiunea pentru
Fundaţia Culturală Evreiască din România. Au fost bine cu toţii, în sensul
că n-au ţinut discursuri. După câte am aflat noi, nu s-a renunţat încă la
ideea de captare a evreilor pentru o certificare simpatică în viitoarea sesiune
a Ligii Naţiunilor. Fracturată, rănită, muribundă, această instituţie mai
contează, se vede. Se pare că s-ar fi auzit de ideea Fundaţiei Culturale a
Evreilor din România. Iscoade? Poftiri? Posibilităţi? Câţiva politicieni, cine
ştie, or fi pândind-o de pe acum, din umbră! Poate că nu se speră chiar
într-o vânzare, ci numai o seducţiune. Va trebui să fiu foarte atent în
această privinţă. Se prea poate să mă înşel. Dar vreau să-mi notez aceste
gânduri acum, ca să mă bucur mai târziu că nu au fost adevărate. Pentru
un om pur şi lipsit de simţul politic, este un act de prudenţă.

Civilizaţia a făcut numeroase şi grave deplasări de noţiuni: din

naştere a făcut botez, din iubire căsătorie şi din moarte înmormântare.

Iarăşi ceaţă înăbuşitoare în viaţa evreilor. Din motive lesne

explicabile, s-a încercat nu o culcare pe ureche, ci o uitare momentană a
tragediei ce trebuie să vină. Acum, discursul patriarhului cu veninoasa
lui injurie le-a zgâlţâit din nou durerea ce geme la fund. Bătrânul premier
şi supremul chiriarh este neclintit în ura lui antisemită. Valul legionar, care
a cuprins - zice-se - toată ţara, s-ar părea că nu mai poate fi stăvilit.
Guvernul se întinde suspect de mult asupra aşa-zisei pregătiri a opiniei
publice. Şi această pregătire se face cu date şi fapte, pe care toată lumea
le cunoaşte de ani de zile. îngrijorarea este generală şi pe zi ce trece ea
capătă forme tot mai apăsătoare. Oamenii politici români şi evreii, în
genere, aşteaptă cu aceeaşi panică desfăşurarea implacabilă a evenimentelor.
Situaţia se poate caracteriza astfel: evreii n-ar avea nimic împotriva
programului legionar, dacă ar exista în el, ca prim punct, nu exterminarea
evreilor, ci numai a oamenilor politici; iar oamenii politici n-ar obiecta
nimic împotriva legionarilor, dacă printre primele ţinte ale acestora ar
exista numai exterminarea evreilor şi nu şi a oamenilor politici. Pentru
moment, aceştia din urmă vor supralicita cu atitudinea antievreiască într-o
formulă care să satisfacă latg aşa-zisul sentiment al opiniei publice. în orice
caz, această a doua ieşire a patriarhului de când e prim ministru nu pare
semn bun.

Evreii optimişti au pierdut speranţele în cavalerismul marilor

civilizaţii din Occident, Anglia şi Franţa, întru ce priveşte drama evreiască
din Orientul european. Dar mai au o nădejde: America! Statele Unite vor
prelua blazonul şi armurile marelui eliberator visat până în ceasul cel din
urmă.

23 mai

Glumă amară care circulă în mediile evreieşti, neobosite în

consumarea de anecdote de actualitate: cică un evreu s-ar ruga lui
Dumnezeu: „Doamne, de cinci mii de ani suntem poporul tău ales. E
destul, mai alege şi pe altu l!“.

Sonia mi-a arătat azi un articol în Universul, în care se găsesc'

reproduse părerile unui ofiţer superior german dintr-un studiu cu titlul
Bombardamentele de avioane şi selecţiunea raselor. Simţi în creier un fior
de nebunie rece când citeşti aceste rânduri, pe care le copiez aici, fiindcă
mi-e teamă că mai târziu nici eu însumi nu voi putea admite că le-am citit
vreodată:
„în urma bombardamentelor aeriene vor suferi mai mult cartierele
suprapopulate, adică cele locuite de oameni săraci, oameni care au suferit
naufragiul într-o existenţă de care vor scăpa în acest mod. Explozia a o
mie de tone de bombe şi numărul mare de morţi vor produce înnebunirea
multor oameni, deoarece persoanele cu un sistem nervos slab nu vor rezista
la aceste bombardamente. Graţie bombardamentelor aeriene, nevropaţii
vor putea fi descoperiţi şi scoşi din viaţa socială. Imediat ce vor fi
descoperiţi, ei vor trebui să fie sterilizaţi, astfel ca rasa să poată fi curăţită
de elementele bolnave".
Ofiţerul autor circulă liber şi nesterilizat!

27 mai

Cu cât trec anii, cu atât simt mai temeinic regretul în privinţa carierei
mele. Dintotdeauna am dorit să fiu profesor. încercasem să iau toate
măsurile ca să pornesc pe drumul acesta. Anul petrecut după bacalaureat
la Viena, unde învăţasem limba şi literatura germană, ca să trec apoi în
Franţa (pe atunci evreii nu puteau fi profesori aici), fusese un prim punct
realizat. Pe urmă, viaţa a întors cu totul lucrurile. Cariera profesoratului
mi-ar fi convenit de minune. Ştiam, şi ştiu azi şi mai bine, greutăţile ce
le reprezintă. M-a atras însă laboratorul acela al clasei, în care se frământă
o eternă omenire proaspătă în cea mai impresionantă epocă, aceea a adoles­
cenţei. Am avut contact sporadic cu elevi şi cu profesori pasionaţi, m-au
încântat. Nici azi nu pot să renunţ la prietenia cu dascălii. în scrisul meu,
şcoala revine obsesiv. Am lucrat poezii pentru copii de la începutul
activităţii mele literare. Am răsfoit colecţii întregi de cântece de la toate
popoarele şi multe din ele le-am introdus la noi, compunând versuri care
se mai cântă şi azi prin şcoli sau de către societăţile corale, fără ca cineva
să ştie cine e autorul lor. Mai târziu, am scris romane pentru copii şi
tineret. Şi aş scrie numai în direcţia asta. Medicina, pe care o fac în cadru
burghez, e departe de a-mi putea da satisfacţiile pe care le-as fi realizat ca
dascăl. Şi oricât de bun medic susţin unii că aş fi, am sentimentul că aş
fi fost un dascăl şi mai bun, poate desăvârşit.

Jurnal: gânduri albe pentru zile negre şi gânduri negre pentru nopţi
albe.

* /

Contradicţii ciudate: scriitorul Teodor Scarlat s-a urcat azi la mine

şi mi-a cerut în numele S.S.R.-ului o fotografie şi o pagină dintr-un
manuscris al meu. Toate acestea urmează să fie expuse la pavilionul cărţii
care se va inaugura în Piaţa Senatului - bineînţeles alături de portretele
şi scrisul celorlalţi scriitori români. S.S.R.-ul a refuzat primirea mea, ba
s-a încercat şi o dinamitare a prezenţei scriitorilor de origine evreiască în
S.S.R., şi totuşi acum sunt solicitat pentru o expoziţie oficială. Nu înţeleg...

9 iunie

Moartea lui Blecher. Nimeni n-a vorbit de ea. Poate unde se ştia de
atâta vreme că trebuie să moară? Sau poate pentru că azi nu se poate vorbi
de Blecher, nici măcar spre a i se putea înregistra adevărata împământenire?
Un mare şi veritabil scriitor. Moartea a fost atât de bună cu el, că acum
opt sau zece ani l-a lăsat să stea o vreme într-un coşciug alb de ghips,
pentru ca să dăruiască vieţii cele două mari cărţi pe care le purta în suflet.
Şi acum l-a mutat într-un coşciug negru. O inimă care n-a avut decât două
bătăi, închise în cele două cărţi de aur.

Gestul acela al oratorului popular evreu care, vorbind într-o sinagogă

de ghetto despre masacrele antisemite din Ucraina, după ce descrie ororile
săvârşite, se îndreaptă spre altar, trage cu vehemenţă perdeaua de catifea,
trânteşte deoparte uşile care acoperă sulurile Torei şi exclamă:
- Dumnezeule, tu dormi?

2 iulie

Se pot trăi emoţii interesante. în nişte vitrine mari pe Calea Victoriei

sunt expuse câteva placate în culori, splendid lucrate, unele în relief de
planuri diferite, din care te orbesc un soare torid, un cer ultramarin şi o
coastă de bronz. Pe fiecare din ele se vede, în picioare, câte o impresionantă
femeie care, dominând peisajul, cheamă cu un braţ întins, ca într-un gest
de statuie:
- Vino în Corsica!
Nu pot rezista unei asemenea ispite. Mă opresc, amănunţesc placatul
şi fac o călătorie!

T. Pisani, gazetarul care dă lecţii de limba română în Universul, a

spus 5ntr-o zi profesorului latinist Locusteanu:
- Substantivul „copil“ nu trebuie scris la plural articulat cu trei de i.
- De ce?
- Fiindcă al treilea i nu se aude.
- Nu-1 auzi dumneata, domnule Pisani, că eşti grec - i-a răspuns
profesorul latinist.
12 iulie

Câtă vreme există speranţa de a mai putea scrie o poezie, nu este încă
totul pierdut.

La cimitir sunt încă unele petice mari de morminte vechi, pierdute

printre bălării şi care, sub lumina soarelui de amiază, mi-au adus aminte
de grădinile din copilărie. Era ceva de cimitir în curţile vaste ale periferiilor
bucureştene, părăsite, tară garduri, cu buruieni arse de pârjolul verii, în
care puteai striga oricât, fără ca cineva să-ţi răspundă. Intr-o clipă, mi-a
apărut în mijlocul ierburilor gălbejite silueta mamei, care se întorcea acasă,
scurtând drumul prin dosul unei grădini. Purta ochelari negri, legaţi de un
nasture al bluzei sau de cordon. Suferea de ochi. Se căuta la Spitalul Militar,
unde lucra un oculist, colonelul Petrescu, renumit pe vremea aceea. Spitalul
Militar se află şi azi pe acelaşi loc, dar pe atunci era un punct terminus
al oraşului. Se putea ajunge acolo cu tramvaiul (cu doi cai pe coaste şi cu
unul singur pe străzile drepte), care mergea până la Luther. Mama însă se
ducea şi se întorcea pe jos, fiindcă n-avea decât foarte rar pentru tramvai
sau strângea banii pentru alte nevoi dramatice. (Şi era un dmm respectabil
din Ghetto până în strada Francmazonă!). La spital îi puneau în ochi nişte
doctorii foarte tari (poate soluţii de nitrat de argint), care o orbeau pentru
mai multă vreme. Si întrucât gospodăria o cerea grabnic acasă, n-avea timp
să aştepte şi o pornea imediat poticnindu-se de felinare şi de ziduri. De
câte ori n-a rătăcit, fiind prost îndreptată sau înşelându-se singură! Când
apărea în grădină, alergam s-o întâmpin ca s-o conduc. Dar atunci se
dezmeticea şi începea să vadă mai bine. (Niciodată n-a vrut să mă ia cu
dânsa la spital.)
Poate că toate aceste imagini mi-au fost provocate de atmosfera
înmormântării de azi, în care un fiu bogat, director de bancă, îşi îngropa
mama, fără să fi anunţat prietenii şi colegii, cu o discreţie severă, dar cu
mare cheltuială. Pentru prima oară am văzut coborându-se în groapă un
coşciug de stejar lustruit.
Nu, nimic din toate astea... Mama era prin apropiere şi intrasem
cu gândul la ea chiar din poarta cimitirului. Deodată, un zâmbet mi-a
scăpat prin trăsăturile încordate ale feţei, pe când bulgării de pământ
răsunau pe lemnul coşciugului. O veche, foarte veche amintire... N-aveam
încă unsprezece ani. Mama şedea pe o canapeluţă, în dreptul unei ferestre
care dădea într-o curte mare, cu multe locuinţe. M-am apropiat de ea să-i
citesc prima mea poezie. Nu mai ştiu cum îi spunea, nici despre ce era
vorba în ea. Dar parcă ţin minte ultima strofa:

Am scăpat de chinuri grele

Ah, ce bine e a ic i!
Legaţi cartea vieţii mele
C-un fir negru de amici î

Mama izbucni într-un râs rotund, voios, ca să nu mă supere. Când

am întrebat-o de ce râde, mi-a explicat că jalea strofei e atât de mare pentru
vârsta mea, încât nu poate stârni decât un zâmbet. Apoi a adăugat oftând:
- Ei, dragul meu băieţaş, ce cunoşti tu din viaţă, ca să fii aşa de trist?
Cunoscusem totuşi, chiar cu câteva zile în urmă, o întâmplare destul
de tristă. Proprietarul acelui imobil cu multe apartamente, faimosul Ely
Bercowitz (care preluase zărăfia de la taică-său, croitor zaraf), pusese în
stradă, cu lucrurile pe zăpadă, o familie nevoiaşă, care nu plătise chiria de
20 de lei pe luna trecută. Era debutul de proprietar al viitorului bancher.

13 iulie

Congresul care lucrează actualmente la Evian, din iniţiativa

preşedintelui Roosevelt, unde mai multe state discută soluţii pentru
refugiaţii evrei din Germania şi Austria, este, fără îndoială, un prilej de
înviorare morală şi de încredere în viitorul umanităţii. Ar fi fost însă un
sublim efort, dacă participanţii, şi în special inspiratorii congresului, s-ar
fi dezrobit cu tot curajul de contingenţele politicului şi ar fi purces să
statueze nomie definitive pentru situaţia evreilor în genere. Cu alte cuvinte,
să nu se mai aştepte dezlănţuiri succesive de catastrofe în fiecare ţară, după
care să se încerce formule de ajutorare corespunzătoare. Trebuie stabilit
într-un consens internaţional un drept al acestor nenorociţi de evrei, care
sunt sfârtecaţi între felurite forme de încăierare dintre popoare. Să se ştie,
odată pentru totdeauna, cum se va putea proceda în mod automat când
anumite ţări, una după alta, îşi vor căuta aşa-zisa afirmare a personalităţii
naţionale cu preţul bestialităţii împotriva evreilor pe care îi posedă. Numai
astfel s-ar putea evita să citim cele mai înfiorătoare detalii pe care un veac
le poate consemna într-un reportaj: descrierea, de către un mare gazetar
creştin, în care ni se înfăţişează viaţa a 56 de evrei pe o barcă dărăpănată
în mijlocul Dunării, plutind fără ţintă, după ce au fost alungaţi din toate
statele învecinate şi siliţi să declare că şi-au câştigat existenţa prin furt şi
că abandonează în mâinile nemţilor tot ce au agonisit. Oare pentru cei ce
vor pluti pe Marea Neagră sau Baltică, cerşind adăpost ţărilor vecine, va
trebui să se aştepte pronia unui nou congres?

19 iulie

Succesul şi îndrăzneala care îi urmează împiedică adesea observaţia

amănunţită a oamenilor şi a vieţii şi o gândire minuţioasă cu farmecul
subtilităţii ei specifice; pe când insuccesul şi timiditatea care îl însoţeşte
mai întotdeauna prilejuiesc o cunoaştere profundă şi nuanţată a vieţii,
sprijinită pe o analiză fină, plină de rotunzimi şi adânci ecouri. în primul
caz, nu e nici o pierdere. în al doilea, nici un câştig.

Ştirile sosite din Italia sunt de necrezut. După cincisprezece ani de

elan poliţist şi paradă constructivistă, după două războaie absurde şi
nenorocite, care au costat sângele şi aurul Italiei, fascismul s-a apucat de
rasism. Acest rasism îi vine ca un petec alb pe un sac negru (mai bine zis,
cămaşă neagră!). Este exact tichia de mărgăritar pe chelia lui... Mussolini.
Un ridicol tragic şi o disperare puerilă se degajă din această ultimă
preocupare diversionistă a fascismului italian. E de nădăjduit că evreii
(fiindcă rasism înseamnă pretutindeni antisemitism) nu vor avea prea mult
de suferit în Italia. Sunt într-un număr infim. Deocamdată mizeria cea
mare e că se întinde ecoul. Ce surprize ne mai aşteaptă?

2 august

întru ce priveşte Fundaţia Culturală a Evreilor din România,

hotărârea mea este demult luată. La cel dintâi prilej, voi întruni pe toţi
scriitorii şi artiştii şi le voi comunica, sub un pretext oarecare, că mă retrag
complet din acţiunea acestei iniţiative. Am convingerea, încă o dată
verificată, şi de data asta în împrejurări hotărâtoare, că nu se poate face
nimic, nici cu burghezia sprijinitoare, nici cu proletariatul scriitoricesc.
Promisiunea grozavă a marelui financiar, oferită solemn şi precis de la
început de acel domn mic - adică Dominic -, este, cred, un bluff. Pe de
altă parte, de pe frontul scriitoricesc, nerăbdarea şi enervarea celor mai
mulţi îmi confirmă tot mai mult teama ce am avut-o că se concepe totul
ca o vastă operă de caritate. Intru ce priveşte conducerea, adică munca
de realizare, ea se află pe umerii a trei persoane: Benador, care nu poate
lucra, e slab şi îmbucătăţit de cotidian, Dominic, care este ros de o ambiţie
de dominaţie excesivă şi eu, care am o plictiseală anticipativă, fiindcă nu
mă pot preta nici la filantropie, nici la lupta de organizare pe temeiuri
de glorie personală. Caracteristic este faptul că Peltz, care aşteaptă din
umbră obţinerea primului milion, mi-a spus că va trebui imediat un
funcţionar care să-l administreze, adică... el. Văd totul prăbuşindu-se în
ridicol şi neputinţă şi cred că nu mă înşel. Ceea ce mi-am închipuit e prea
frumos şi prea nepotrivit condiţiilor evreimii de aici. Să rămână mai bine
un vis alimentat de cincisprezece ani de aşteptare zadarnică.

4 august

M-am întâlnit cu un domn cu care am copilărit, înainte de a mă fi

dus la şcoala primară. Este un tip scund, comic de scund, cu un cap mare
ca un bostan crescut prost, fără soare, cu ochi mici, vârâţi în fundul
orbitelor, acoperiţi de un pince-nez legat cu un şnuruleţ de butoniera
hainei. (Cred că este singura pereche de ochelari de felul acesta din
Bucureştii de azi. Se mai văd câteodată pe scenă, purtaţi de o profesoară,
fată bătrână cu coc, bluză şi fustă.) Fostul meu camarad de joacă, al cărui
nume mic sugerează sonorităţi cam vulgare, era mare chiristigiu în primii
ani după război şi avea trăsură cu cal. Acuma nu ştiu ce face. La doi-trei
ani, de câte ori mă întâlneşte, mă invidiază şi, cu un ton de respect dureros,
îmi spune:
- Ei, dumneata ai ajuns într-adevăr bine!
De ce, nu am înţeles niciodată şi nici nu am cutezat să-l întreb.
Pe urmă, reia aceeaşi frază:
- îţi mai aduci aminte?
 Nici în legătură cu această amintire n-am îndrăznit să-i cer vreodată
amănunte. Deunăzi, fiind nevoit să trec printr-o stradă uitată, de vechi
ghetto bucureştean, în dreptul unui gard care mărginea o grădină, mi-am
adus aminte... Era acolo, în fund, pe vremuri, casa părinţilor lui. O casă
boierească, solidă, cu intrare pe şapte-opt trepte, cu marchiză de cristal, cu
un hol impresionant, în care se vedea, orânduită cu gravitate, o garnitură
de fotolii înalte, bronzate, acoperite cu pânză albă. Pe jos, un covor gros
îmi punea şovăieli în paşi. Noi, băieţii, n-aveam voie să intrăm prin faţă.
Şase odăi mari, încărcate cu mobilă acajou cu încrustaţii de bronz, lustre
de Veneţia, vitrină cu ceşti de Saxa şi bibelouri scumpe, un piano, o cameră
specială pentru cei doi băieţi (amicul meu avea un frăţior mai mic), plină
de jucării, cărţi colorate şi alte minunăţii care îţi luau ochii. Dar încântarea
cea mare o alcătuia grădina. Era vastă, ocupând, împreună cu locuinţa,
spaţiul dintre două străzi, cu straturi de flori şi globuri colorate pe lângă
casă, cu iarbă înaltă spre fund, cu boltă de viţă, cu cireşi, corcoduşi, meri,
nuci, caişi şi duzi, cu umbrare în care te simţeai plecat în călătorii exotice,
cu toate gângăniile pământului, cu arome şi prospeţimi reavene, cu gropi
şi cuiburi tainice. Tatăl băieţilor avea dinţii din faţă de aur, iar mama lor
purta ochelari de aur şi vorbea franţuzeşte. (Nemţeasca ei nu mă
impresiona, fiindcă o vorbea şi maică-mea.) Pentru mama camaradului
meu, eu eram un fel de piesă pedagogică demonstrativă. Pe la ceasurile
patru, ea ne oferea marmeladă cu cacao sau sirop sau prăjituri, dar mai
târziu mi-am dat seama că serveam drept stimul pentru apetitul leneş al
băieţilor. Rămânând lângă noi, se adresa odraslelor:
- Uitaţi-vă la băiatul ăsta (la mine), ce frumos mănâncă el şi doar
n-are bunătăţi de astea acasă. Priviţi-1 ce curat e şi doar maică-sa nu-i poate
face patru rânduri de haine pe an, cum vi se fac vouă. Auziţi-1 ce frumos
vorbeşte şi doar mama lui nu-i poate ţine guvernantă, cum vă ţin eu vouă,
e femeie săracă; vedeţi ce inteligent este, şi doar el n-aude în casă ce auziţi
voi...
Şi aşa mai departe. Pomelnicul era lung şi îmi aduc aminte că într-o
zi, nemaiputând rezista, am fugit în grădină cu mâncarea în mână,
nehotărât încă dacă să o arunc sau nu. Băiatul cel mare veni în goană după
mine, plângând şi întrebându-mă deznădăjduit:
- Ce vrei să faci?
- Mă duc acasă.
- Nu, nu se poate. Stai.
 - Atunci dă-mi fluierul, să-l ţin până mâine. (Avea un fluier uriaş,
legat cu un şnur alb de butoniera cămăşii şi eu râvneam de mult să-l am
cu mine o zi întreagă.)
- Aşteaptă niţel.
într-o clipă, camaradul meu fugi în casă, apoi reveni să mă ia de
mână, ducându-mă în faţa mamei lui.
- E adevărat că i-ai cerut să-ţi dea fluierul? - am fost întrebat.
Rămăsei neclintit, cu dinţii strânşi, cu ochii uzi.
- Ei bine! - conveni mama. Poţi să i-1 dai. E un băiat care merită. Nu
e ca pungaşii de pe stradă, să-ţi ia fluierul şi să nu ţi-1 mai dea înapoi.
Şi mi se adresă încă o dată, cu o privire sfredelitoare:
- Nu-i aşa?
Iată că mi-am adus aminte. Dar totuşi nu pot înţelege de ce fostul
meu camarad de joacă crede că „am ajuns bine“. Astăzi ştim amândoi
franţuzeşte. Fluierul i l-am dat înapoi. De atunci n-am avut niciodată altul.

15 august

Cu douăzeci şi doi de ani în urmă, în ziua de 15 august, apele vremii

au fost despicate în două şi niciodată de atunci nu s-au mai reunit. Am
pornit prin pădurile şi câmpiile ţării cotropite de război, în clipa când,
aiurit şi hărţuit de grele frământări personale, şovăind între poezie şi
realitate, nu mă puteam aduna dintr-o adolescenţă plină de poveri
materiale. Evocarea acelor timpuri am facut-o de nenumărate ori şi ecoul
întâmplărilor de atunci nu s-a stins nici astăzi. Sunt un copil al războiului
cel mare, cu sufletul încleştat între spaimă şi revoltă, cu gândurile otrăvite
de moarte şi de zădărnicia sforţărilor. între întoarcerea acasă de atunci şi
clipa de azi, anii s-au scurs într-o neîntreruptă ninsoare, cuprinzând în
ei ceea ce se poate numi miezul plin al unei existenţe. Totul se clatină ca
într-o plăsmuire de ceaţă: un alt război a continuat pe planul de luptă al
existenţei, după ce mă zbuciumasem în copilărie şi adolescenţă cu
împrejurări vitrege, din ghearele cărora voiam să mă desfac. Astăzi, după
aproape un sfert de veac, situaţia este şi mai tragică. An de an, am aşteptat
mereu alte catastrofe. S-au amânat, dar furtuna stă să izbucnească. Războaie
în curs, manevre cu milioane de oameni, înarmări amintite... Mâine sau
poimâine, lumea va deveni un ospiciu de nebuni şi un iad de bestii în care
cântecul de dragoste va fi sfâşiat pentru totdeauna. Ce s-o fi făcut tânăra
infirmieră rusă care îşi pierduse amândoi părinţii în război şi care spunea
că va ucide cu mâna ei pe cel care va dezlănţui viitoarea încăierare? Unde
o fi flăcăul din satul moldovean care, în delirul frigurilor palustre, striga:
„Daţi-mi toporul să spintec pe ăl de-o trimes pe taica să moară!"? O mai
fi trăind magistratul care, adus orb şi cu obrazul sfârtecat după un atac,
gemea printre dinţi: „Doctore, doctore, o fi patria lucru sfânt, dar nimic
nu e mai sfânt decât viaţa mea! Omoară-mă! Sfârşeşte dumneata ce n-a
(acut patria!" Şi copilandrul acela bavarez de vreo 18-20 de ani care, după
opt zile de foame prin munţii Câmpulungului, căzând prizonier la ai
noştri şi cerându-i-se detalii asupra mişcărilor de trupe germane, a strigat
cu ochii sticloşi: „Spun tot... dă-mi o bucată de pâine... pâine... pentru o
pâine vând toată ţara, cu împărat cu t o t !“? Şi alţii, atâţia alţii, întâlniţi la
răspântii unde se încrucişau drumurile lacrămilor şi foamei cu acelea ale
sângelui şi morţii? Cum s-a putut oare trăi timp de douăzeci şi cinci de ani
cu aceste amintiri? în pregătirea criminală a aceloraşi urgii? Şi cum se va
putea suporta repetarea lor? în timp ce scriu aceste rânduri, în odaia de
alături, fetele mele dansează, înflorite, sigure de viaţă, după ce, numai cu
zece minute înainte, un glas cristalin de fată a relatat la radio, cu precizie,
toate ororile morţii din cele două puncte cardinale ale lumii.

28 august

Narcoza: flirt cu eternitatea.

8 septembrie

. Nervozitatea provocată în toate părţile de iminenţa războiului a

ajuns într-adevăr la o culme dramatică. Nu se vorbeşte de nimic altceva.
E chestie de zile, ba chiar de ore. Telegramele din gazete au rezonanţă de
catastrofa. Toată lumea aşteaptă cuvântul lui Hitler de la Niirnberg. Când
te gândeşti că viaţa sau moartea se află în cuvântul unui singur om, îţi vine
să urli de deznădejde şi neputinţă sălbatecă. Şi totuşi din nou Anglia îşi
trădează perfidia cu care lucrează în politica europeană. De fapt, totul
atârnă de ea şi nu de Hitler, care, dacă va dezlănţui cataclismul, o va fi
făcut pentru că ştie foarte bine dedesubtul naţional şi afectiv britanic.
( Iroaza de război este atât de mare, încât unii exultă de bucurie la gândul
că el ar putea fi amânat numai cu şase luni.

14 septembrie

Nici nu se poate bănui ce trebuie să fi fost în noaptea trecută în

cercurile politice ale Europei! După ştirile de azi dimineaţă, nu ne mai
desparte de dezlănţuirea războiului decât o clipă de iluzie. Consiliile de
miniştri ale câtorva ţări s-au ţinut împreună cu comandanţii armatelor. In
Cehoslovacia e stare de asediu. Pe la graniţele ţărilor care vor intra imediat
în luptă, trupele trebuie să fie mobilizate în clipa asta. îmi e totuşi cu
neputinţă să concep această oribilă eventualitate. De dimineaţă mă
încleştează necontenit imagini din marele război, peste care fantezia
surescitată aruncă cerul negru al dezastrului de mâine. Oamenii mai
glumesc încă. Unii aşteaptă războiul ca o soluţie universală a situaţiei. Alţii
se lasă pradă descompunerii morale. Mâine, ce va fi mâine?

16 septembrie

Nebunia lumii stă gata să izbucnească. Nu se mai trăieşte decât din

digestia telegramelor şi mai ales a zvonurilor. Se zice că aeroplane ruseşti
au trecut peste ţara noastră spre Cehoslovacia... Au apărut ediţii speciale
cu limbajul din 1914...
O bombă neaşteptată: premierul englez, Chamberlain, a plecat cu
avionul la Berlin, ca să încerce o ultimă presiune asupra lui Hitler. Era
vorba să stea 2-3 zile. Dar iată, s-a şi întors, după ce a luat un ceai cu marele
sanguinar. Semn rău după unii, semn bun după alţii. A promis că se
întoarce în Germania după câteva zile. Mister, dar foarte important pentru
optimişti. Chamberlain susţine că vrea să se jertfească pentru pacea lumii.
Păcat că n-a ştiut cum să procedeze. El are doar 70 de ani! E o vârstă destul
de respectabilă, când se poate renunţa la orice. Aşa fiind, ar fi putut să-şi
pună în buzunar un revolver şi, în ceasul cât a stat singur cu Hitler, cu un
glonte ar fi obţinut pace pentru toată Europa. în Austria, mari oameni,
prinţi ai spiritului, ai politicii şi ai filantropiei, s-au sinucis la vârsta de
70 de ani când au intrat acolo hitleriştii, considerând că şi-au trăit viaţa.
Chamberlain a pierdut un prilej care se oferă o dată în istorie. Putea să
intre cu un pas definitiv în nemurire, obţinând pentru veşnicie în fiecare
ţară o statuie.

21 septembrie

Este ultimul moment de încordare. Omenirea întreagă stă cu sufletul

la gură. Se aşteaptă răspunsul cehoslovac la propunerile de amputare făcute I
de Hitler şi admise de francezi, după stăruinţa Angliei. Nimeni nu ştie ]
ce s-a vorbit la Paris şi Londra. La Praga, consiliul de miniştri lucrează I
în permanenţă. Se pare că vor să reziste până la capăt, cu toate că Franţa, j
aliată şi garantă directă, i-a părăsit. Armata cehă e toată pe picior de război.
Ce va fi până seara? Oamenii nu mai fac nimic. Discută şi aşteaptă. Se j
indignează, oftează, se pregătesc. Panica a început să se accentueze.
Băcăniile sunt asaltate pentru aprovizionări. Renunţări, suprimări, |
amânări... Frunţile copiilor se întunecă. Trec pe stradă cu gândul
dezastrului pironit în minte. Fără să vrei, îţi iei adio de la tot felul de
bucurii mici: o plimbare, flori, o vitrină cu cărţi... Dar desigur că cehii vor
ceda. N-au încotro, sărmanii. Ruşii nu le pot veni în ajutor şi vor lăsa
germanilor deplină linişte în Occident. Şi chiar dacă vor ceda, tot nu se va
sfârşi. Gândul ăsta a otrăvit toate minţile: războiul se amână numai !
Pentru cât timp? Cui îi va veni rândul după ce cizma hitleristă va fi intrat
în Boemia? Ce lungă e totuşi ziua de azi...

Sunt unele ţărişoare, cum ar fi Lichtenstein, Monaco, Estonia etc.,

care au totuşi un şef de stat, parlament, o armată - într-un cuvânt, toate
uneltele de care se folosesc conducătorii, ca să-şi fericească supuşii. Se spune
că într-una din aceste ţărişoare, preşedintele ar fi deschis într-o zi fereastra
şi ar fi strigat:
- Ascultă, domnule mareşal, du armata sub un copac, a început să
plouă!
 Deznădejdea şi spaima au crescut în mod subit. A doua întâlnire
Intre Hitler şi Chamberlain, la Godesberg, a avut loc în condiţii foarte
bizare. în acelaşi tâiguşor, fiecare a stat la un alt hotel, de unde şi-au trimes
reciproc scrisori. De abia în cursul nopţii au convorbit personal timp de
trei ceasuri. Entuziasm prea mare nu respiră de nicăieri. Pesemne că Hitler
.1 pus noi condiţii şi flegmatismul premierului englez e gata să se spargă.

Irec parcă veacuri până se află conţinutul real al unei discuţii politice. Nu
se ştie nicăieri nimic. Deocamdată se mobilizează.

27 septembrie

în mijlocul atâtor frământări, boala Margaretei a căzut ca o sfâşiere

care acoperă totul. E o pleurezie obişnuită, după cât se pare, dar legată
de o evoluţie mai lungă şi de multe neplăceri. în intimitatea gândurilor,
în care uneori trec atâtea imagini de nebunie, mă complăceam să cred că
primejdiile bolilor au trecut pentru copiii mei. Iată încă una. Starea ei de
suprasensibilitate o face să suporte greu o boală ceva mai lungă. Suferinţa
ei mă distruge.

7 octombrie

Zile de boală, de griji, de tristeţi. Războiul a fost amânat într-o

atmosferă generală de dezgust, de regret şi frământare. Fiecare om participă
la o nevăzută înfrângere a unui mare vis. Pacea n-a adus uşurarea aşteptată,
poate tocmai din pricina asta şi din sentimentul unanim că marea răfuială
a fost numai amânată. în aceste mari deplasări de axe ale spiritului
european, un lot de suferinţe evreieşti se adaugă la cele vechi, încă necicatri­
zate. Ungaria, Polonia şi Germania, căzute cu lăcomie peste Cehoslovacia,
vor institui acolo cunoscuta lor etică, din care şi-au făcut doctrină de
guvernământ. Şi, poate mai curând decât credem, ne va veni rândul şi nouă,
celor de aici... Evenimente noi se vor perinda, asta e sigur. Şi lumea care a
obosit făcând atât de intens istorie în cursul uneia şi aceleiaşi generaţii...

20 octombrie

Zile întregi în care am uitat cu totul de aceste pagini. Pleurezia

Margaretei m-a ţinut plecat peste fiecare ceas al suferinţei ei. Din fericire,
lucrurile s-au desfăşurat bine până acum. Febra scade complet. A rămas
însă din fetiţa asta o umbră care cu greu revine la o viaţă normală. De abia
de azi încolo încep grijile.

7 noiembrie

Zilele trec cu poeme. Nu pot citi mai nimic. Puţinele pagini pe care
le străbat îmi servesc drept odihnă. Am lucrat între timp o baladă mai
lungă, în care am încercat să povestesc tragedia celor cinzeci şi şase de evrei
izgoniţi din Austria şi care, neprimiţi de nici una din ţările vecine, au
rătăcit pe apele Dunării pe o şalupă veche, părăsită. Mi s-a părut că redau,
dincolo de faptul real, ecoul destinului istoric al colectivului evreiesc.
Fireşte, două sute şaizeci şi cinci de versuri ar fi fost suficiente ca număr,
numai de aş fi prins tonul corespunzător şi dacă aş fi izbutit să intru în
stratul adevărat al dramei şi al satirei. Genul acesta de a scrie poeme cu
nonşalanţă şi simplicitate conţine o primejdie de care mă tem în perma­
nenţă, aceea de a rămâne la suprafaţa lucrurilor, realizând numai jocul
spumos, fără a fi exprimat poezia în fondul ei de tulburătoare şi completă
raportare la sensul profund al vieţii. Intimismul nu trebuie să fie o formulă,
ci o expresie reală şi completă a artei.
 Un nou episod de tragedie evreiască. Gestul copilandrului evreu"' care
a ucis un consilier de la Legaţia Germană din Paris a stârnit în Germania
o reacţie de brutalitate medievală, fără precedent, zic unii, dar, de fapt,
aceeaşi ca şi celelalte de până azi. Arestări în masă, devastarea magazinelor
evreieşti, o amendă de 40 de miliarde de lei aplicată întregii evreimi
germane, ca pedeapsă pentru asasinatul diplomatului german şi o serie
de legi care suprimă biologiceşte existenţa nenorociţilor de evrei germani.
Bestialităţile acestea de un absurd inuman au trezit - se pare - o excep­
ţională indignare în toată lumea. Dar, din nenorocire, fără de folos.
Protestele calde şi unanime ale presei nu vor rezolva foamea şi jalea celor
500 000 de evrei urgisiţi. Va urma un nou congres, se va discuta, se vor
propune soluţii (unele chiar prin gura mieroasă şi laşă a premierului
Chamberlain) şi totul va cădea în uitare. Nici un om de suprafaţă, din nici
o ţară, nu s-a ridicat să ia taurul de coarne, să purceadă la o iniţiativă
practică de rezolvare definitivă a chestiei evreieşti. Dacă s-ar putea capta
în ţările europene o simpatie care să se traducă prin subscrierea unei
monede unitare din partea fiecărui locuitor, ca un omagiu pentru darul
Bibliei, s-ar aduna o sumă cu care s-ar rezolva o dată pentru totdeauna
destinul evreimii, în indiferent care colţ de lume, să fie al lor, cumpărat
definitiv şi sigur!

23 noiembrie

Nu din atmosfera acestei zile cu înfăţişare de metal sur, nici din

gânduri şi nici din cărţi, ci din adâncul fiinţei - refuzul total de a trăi,
neputinţa de a începe viaţa, care are o rezonanţă de gol, o sincopă bruscă
de osteneală mortală, o paralizie a cotidianului...

* în 7 noiembrie 1938, disperat de suferinţele părinţilor lui deportaţi din Germania într-o no man’s
landa frontierei poloneze, Herschel Grynszpan (1921-1942) l-a împuşcat pe diplomatul german Emst von Raţii.
Răspunsul naziştilor a fost pogromul din Berlin, „Kristallnacht”, din noaptea de 9-10 noiembrie (n. edit.).
 în paginile Adam-u\\x\ de ieri, un tânăr scriitor face aluzii directe
la proiectul Fundaţiei Culturale a Evreimii Române şi, desigur, la persoana
mea, care - scrie dânsul - deţine proiectul. Pe tema asta el croieşte o
întreagă doctrină de tactică şi activitate a scriitorilor evrei, atât de
dezorientaţi în ultima vreme. Bietul camarad nici nu ştie - sau poate se
preface - că acea visată Fundaţie a murit înainte de a se fi născut. Ar fi
trebuit, poate, să scriu, cu acest prilej, un articol mai mare, în care să
prezint întreaga problemă a unei asemenea organizaţii, dând toate
amănuntele istorice şi justificările eşuărilor succesive de-a lungul anilor.
Dar nu izbutesc să adun energia necesară pentru o polemică, pe care de
mulţi ani o am schiţată în minte. Ar însemna să arunc cărbuni aprinşi într-o
imensă apă nepăsătoare. Deocamdată, burghezia evreiască stă cu valizele
împachetate, ca să plece, iar massele putrezesc în uitare şi şomaj.

27 noiembrie

Ieri seară, cu Lelia la un ceai, unde a luat pentru prima oară contact
cu... societatea. Coafată (emoţii pline de umor, în care se împletesc
nerăbdări de domnişoară şi preocupări de şcolăriţă), tânăra femeiuşcă
învoaltă şi avidă să cunoască viaţa sub forma trepidantă a dansului era
drăguţă şi amuzantă de urmărit. Dar golul dintre fantezie şi realitate este
greu de umplut, mai ales la vârsta asta. Zgomotul, căldura înăbuşitoare,
oboseala - totul se soldează cu o stare de dezamăgire. Personal -
sentimentul de lunecare fantomatică a timpului, cu gustul amar, provocat
de întâlnirea cu unele exemplare din generaţia ta în declin. Viaţa se reia
mereu, cu o superbă îndărătnicie. Totul e magie inedită. Adevăml este unul:
începutul.

30 noiembrie

Peste mizeria târâtoare a zilelor, evenimente noi vin să confirme

zvonurile care circulaseră la începutul săptămânii trecute, când se vorbea
de incendii de sinagogi şi alte tulburări în ţară. De ieri până azi, asasinarea
rectorului Ştefănescu-Goangă, de la Cluj, apoi bombele aruncate în teatrul
din Timişoara, pe când juca trupa evreiască şi, în sfârşit, împuşcarea lui
'/,elea Codreanu şi a celor zece asasini ai lui Stelescu. După comunicarea
oficială, „au încercat să evadeze azi noapte, pe când erau transportaţi de
la Râmnicu Sărat la Jilava, fiind loviţi toţi mortal din pricina ceţii“.
Agitaţia în oraş trebuie să fie enormă, judecând după abundenţa
chemărilor la telefon. Problema cea mai grea şi-o pun tot evreii: „Ce va
fi?”, din sentimentul unor tragice experienţe că ei trebuie să plătească
într-un anume fel anumite evenimente.

Un poet român, care se tratează la mine şi spune că are „muscozităţi"

nazale.

5 decembrie

Am cedat şi m-am dus ieri la „festivitatea" de scoatere la pensie a

unui fost dascăl al meu de limba română, B. K. O dată cu el a fost pen­
sionat şi sărbătorit şi fostul meu maestru de desen, prof. A. St., un butoi
pe care s-a aşezat un dovleac, şi care a fost şi pictor. în calitate de dascăl
evreu, a fost sărbătorit, bineînţeles, de către evreii reprezentanţi ai comu­
nităţii, într-o atmosferă de obscurantism, de vulgaritate şi politicianism,
în care singurele note înviorătoare le alcătuiau memorabilele fracturi de
gramatică şi stil. La câţiva ani o dată, este foarte igienic un contact de
câteva clipe cu acest mediu, ca să-ţi verifici justificările dezgustului şi ale
izolării. Festivitatea a fost prezidată de preşedintele Societăţii Sacra de
înmormântare (întâmplare sau legătură directă cu noţiunea de pen­
sionare?), înconjurat de semicercuri de exponenţi culturali şi politici, toţi
obligaţi să facă discursuri şi glume, în baia de năduşeală a unei mulţimi
cu sufletul teşit. Profesorul de limba română ar fi avut prilejul să rostească
o cuvântare răsunătoare, în care să depene amintiri, să contureze critici
asupra învăţământului şi şcolilor evreieşti, să împărtăşească gânduri asupra
politicii comunitare, a îndărătniciei culturale evreieşti etc., dar s-a resemnat
să înghită zeama infectă a retoricii din ghetto, pe care au revărsat-o şefii
politicieni. Era, cred, în acest refuz de a fi realizat cuvântarea, nu numai
ora târzie, oboseala invitaţilor sau laşitate, ci şi în bună parte o incapacitate
iniţială.
 îndrăzneţ şi încrezător, având o foarte bună idee despre sine, egoisi,
lipsit de bunătate şi priceput sforar, fostul dascăl n-a strălucit niciodată pe
plan intelectual. După naiva teză de doctorat „bon pour l’Orient“, în caic
prezentase câteva note asupra influenţei „Junimii" în literatură (temă c.il
de bătaie acum 38 de ani), n-a mai realizat nimic în legătură cu specia
lităţile lui de limbă franceză şi română. Pedagogul, departe de aspiraţiile
şcolarilor, şi-a exercitat asprimea şi resemnarea de a fi dascăl, prin sportul
nuielelor pe palmele copiilor, care nu l-au iubit niciodată. A fost însă, se
zice, un bun gospodar. Pentru mine personal, a rămas hotărâtor primul
contact pe care l-am avut cu el, în clasa întâi de gimnaziu. Băiat sărac,
nu-mi puteam procura cărţile, în orice caz, nu atât de repede cât mi se
impunea. Slavian, dascălul meu de franceză pe vremea aceea, astăzi director
la Discom, îmi făcea rost de cărţile pe care editorii le trimiteau profesorilor
spre consultare. La română nu aveam manualul, dar ştiam admirabil lecţia.
Totuşi, într-o zi, B. K. mi-a dat un termen, vociferând: „cine n-are bani
să-şi cumpere cărţi să nu frecventeze şcoala!". La ora următoare m-am
prezentat cu lecţia perfect preparată, dar fără carte. M-a scos la tablă, am
răspuns excelent, dar după aceea mi-a umflat palmele cu vreo douăzeci de
lovituri de nuia, ca „să ţin minte că trebuie să vin cu cartea la şcoală". Am
plâns de ruşine şi de indignare şi am plâns - mi-aduc bine aminte - şi de
durere, o durere usturătoare. în cursul dimineţii aceleia n-am mai putut
folosi mâinile. Rezolvarea a venit tot din partea bunului Slavian, student
sărac şi el, fiul unui tată sărac ca şi al meu. S-a certat cu K. înjurându-1
ca un surugiu în cancelarie (le-am surprins disputa) şi mi-a procurat
imediat un exemplar „trimis gratuit spre consultarea domnilor profesori"
din lucrarea bătrânului Adamescu, o carte groasă, legată în scoarţe cenuşii.
Poate că în legătură cu această întâmplare, am săvârşit, mai târziu
cu un an, dacă nu mă înşel, acel act de răzvrătire, rămas o taină până în
ziua de azi. Un alt adept al pedagogiei cu nuiaua era, pe vremea aceea,
bătrânul profesor A. S. Gold, de la care am primit primele instrucţii în
limba ebraică modernă. Era un om inteligent, cu cunoştinţe temeinice
de specialitate, autor de manuale bune şi stăpân pe o limbă românească
foarte simpatică. (Mi se pare că făcea şi gazetărie.) E probabil că nuiaua
îi satisfăcea cine ştie ce complexe, fiindcă lovea cu o plăcere pe care nu o
ascundea. într-o după amiază de primăvară, convinsesem pe doi camarazi
că trebuie să desfiinţăm sistemul pedagogic al nuielelor. (Pe atunci credeam
în eficacitatea principiului cu canapeaua, din anecdotă.) Ne-am întors spre
«'ară la şcoală. Mi-amintesc ca prin vis ziua caldă de martie. Unul din
tovarăşi aştepta în curtea şcolii. Al doilea veghea pe sală, iar eu m-arn
lurişat în cancelarie, de unde am strâns toate nuielele, luând şi rezerva
de douăsprezece nuiele noi, legate cu un fir de răchită. Am ieşit în curte
Iară să fi fost văzut de cineva şi le-am aruncat pe toate într-un canal al
tărui capac avea nişte găuri în formă de pătrăţele. Cum eram trei
conspiratori, treaba a mers repede. Amănuntul acesta al execuţiei îmi revine
acum în minte în mod subit. A doua zi a fost zarvă uriaşă în şcoală şi în
cancelarie. Gold şi K. erau disperaţi. Dar n-am fost descoperiţi. Băieţii se
linuseră tari, cu toate anchetele şi represaliile desfăşurate. Mă gândesc azi
că o clipă de slăbiciune a unuia dintre noi ar fi putut avea o înrâurire
hotărâtoare asupra vieţii noastre. Eliminat din şcoală şi neputând să urmez
aiurea din pricina lipsei de mijloace, n-aş fi fost astăzi medic.

12 decembrie

Fericirea şi succesul n-au nevoie de nici o analiză. Dacă încerci să

le cercetezi, nu găseşti nici o explicaţie. Totul pare firesc. Suferinţa şi
înfrângerea cer, dimpotrivă, analize lungi şi repetate. Explicaţiile se găsesc
repede şi în număr foarte mare.

Un jurnal este mai mult o necesitate a oamenilor nefericiţi, mai bine

zis a celor care nu izbândesc în viaţă. Cuceririle active ale succesului
material anulează orice dispoziţie de a monologa fără spectator, situaţie
interesantă, poate, uneori, dar falsă aproape întotdeauna. A polemiza cu
viaţa este nu numai absurd, dar şi ridicol. Viaţa trebuie îngenunchiată,
pălmuită sau scuipată.

15 decembrie
 Atmosfera creată în ţară după împuşcarea legionarilor a determinat,
în sfârşit, luarea de măsuri împotriva evreilor, pentru a se da o anumită
satisfacţie opiniei publice. Consiliul de miniştri s-a ocupat în mod special
de această problemă şi azi s-a anunţat un program net, care trebuie să
rezolve în mod „necruţător" emigrarea nerevizuiţilor în alte ţări. în care
ţară şi după ce procedeu, nu se spune. Fiindcă nicăieri nu sunt acceptaţi
refugiaţii evrei. Cunoscând împrejurările noastre particulare, greutatea
aproape tradiţională de a se armoniza acţiunea cu decretarea, realităţile
economice precise pe care le reprezintă evreimea din ţară, imposibilitatea
tehnică a unei exportaţiuni în masse de „semiţi indezirabili", clasa
economico-socială din care s-au recrutat cei nerevizuiţi şi, în acelaşi timp,
complexitatea insolubilă a problemei refugierii evreieşti pe plan
internaţional, nu prea îmi vine să cred că se va alege ceva serios din toate
aceste intenţii anunţate în forme răsunătoare si cu fmalism oportun
categoric. Dar azi nici o judecată nu mai e valabilă. S-au întâmplat atâtea
lucruri ilogice, încât orice e cu putinţă chiar şi la noi. Versiune confirmată
din mai multe locuri: financiarul evreu A. B. ar fi confruntat pe mai mulţi
fruntaşi evrei din Bucureşti, sugerându-le un plan după care cei 250 000
de evrei nerevizuiţi (câţi or fi oare? De ce nu se publică tabletele oficiale?)
ar urma să părăsească ţara în decurs de cinci ani. Guvernul va sprijini
această acţiune, iar evreii vor trebui să contribuie cu bani. Pentru fiecare
individ e nevoie de 20 000 de lei. Dl B. a lăsat să se înţeleagă că ideea nu
e a lui, ci vine din altă parte. Prin urmare, cinci miliarde. Un miliard de
lei pe an pentru o deparazitare parţială de evrei şi care nu va da roade,
fiindcă vor rămâne pretutindeni cei revizuiţi, continuând să stârnească
aceleaşi resentimente. Acum se poate pune problema generală: „Cum e
mai bine? Să fii revizuit sau nerevizuit?".

26 decembrie

Tristeţi şi romantisme, încrustări de forme cunoscute, toropiri şi

amintiri, clişee pe care oamenii le reînnoiesc fără să obosească, în fiecare
an de Crăciun. Uneori totuşi, parcă simţi că te apasă repetarea lor şi îţi
vine un fel de leşin al sufletului, tocmai prin reacţia lui imediată faţă
de cele câteva fire de zăpadă, o crenguţă de brad şi un colind tulburător.
Visezi un nou Olymp, cu al cincilea anotimp, unde s-ar putea reacţiona
mai mult decât prin cele cinci simţuri, cu o memorie nouă, cu alte
legende, cu alte integrări necunoscute. Şi cu toate acestea, când examinezi
obiectiv, îţi dai seama că Iisus este cel mai mare eveniment din istoria
lumii.
1939
1939

2 ianuarie

Atitudinea pe care o afişează guvernul în chestia evreiască a provocat

în sufletul evreimii o dislocare a sentimentului de ataşare faţă de ţară.
„Trebuie să părăsească ţara un anumit număr de evrei", acesta este
leit-motivul unei politici repetate în toate împrejurările festive şi răspândite
în mod răsunător, cu sublinierea unui tâlc precis, în toate cercurile. Câţi
şi care anume - nu se spune. Deocamdată, toţi evreii sunt solidari într-unul
şi acelaşi sentiment de dezamăgire şi în aşteptarea înfricoşată a unor
măsuri, care vor privi pe toate categoriile de evrei. De altminteri, toată
lumea de bună credinţă ştie ce înseamnă un evreu nerevizuit. Membrii
aceleiaşi familii sunt şi revizuiţi şi nerevizuiţi, orfani de război în neputinţă
de a-şi fi procurat actele părinţilor combatanţi; şi atâţia alţii născuţi şi
crescuţi aici, refuzaţi din cauză de nepotrivire a unei litere sau cifre dintre
două acte etc., şi declaraţi „străini". Desigur că, tehniceşte, scoaterea a
150 000 de evrei din ţară este o imposibilitate, cu toate că există evrei care
aşteaptă o asemenea emigrare numai ca să le poată meige lor, cei care rămân,
mai bine. Dar presupunând că lucrul ar fi cu putinţă, cine poate garanta
că acele anumite motive oportuniste de politică internă nu vor condiţiona
o jertfa de 150 000 sau mai mulţi evrei? Cine poate să spună cât e de
exclusiv de sinceră această motivare? Şi atâtea alte întrebări care se mai pot
pune... Deocamdată, un germene de descompunere a intrat în convieţuirea
dintre creştini şi evrei. E ca într-un menaj surpat în care soţii mai trăiesc
sub acelaşi acoperiş, dar nu mai simt nimic unul pentru celălalt. Aici este
drama. Fiindcă întru ce priveşte emigrarea, lucrurile nu par atât de grave.
(Deocamdată, chiar ţările cele mai ospitaliere refuză cu îndărătnicie
intrarea evreilor.) Mai oribilă pare rămânerea pe loc, cu finalitatea
distrugerii economice. Dacă până în doi ani nu se soluţionează problema
politică şi economică a întregii Europe prin prăbuşirea fascismului, cu greu
se mai poate aştepta.
 Nu există bucurii şi suferinţe noi, există bucurii şi suferinţe repetate.

S-au legat acuma de medici. Iorga prezintă în gazeta lui statistici de

medici după origine etnică şi conchide că, în foarte multe locuri, sunt mai
mulţi medici evrei decât români. Bineînţeles că nu mărturiseşte acest
amănunt de tehnică statistică: medicii unguri de religie mozaică sunt tot
trecuţi printre evrei. Rezultatul e însă exact. Teritoriile alipite au adus în
mod fatal un număr însemnat de practicieni evrei, iar în Vechiul Regat,
înainte de război, medicina era singura profesie liberă către care se puteau
îndrepta evreii. „Sunt prea mulţi medici evrei", deşi cifra totală a medicilor,
creştini şi evrei, e departe de a corespunde necesităţilor sanitare ale ţării.
Ar trebui să li se ia dreptul de practică profesională, să fie expulzaţi,
spânzuraţi, mă rog, orice, sunt de acord. Dar ceea ce m-a îngrozit ca un fapt
criminal, în articolul cu statistica de mai sus, este concluzia că „numărul
mare de medici evrei explică situaţia sanitară a ţării româneşti". Fireşte,
pentru cei care n-au pierdut încă bunul simţ, afirmaţia e abominabilă. Dar
printre ceilalţi, constatarea va circula nestânjenită şi va face carieră...

si-

Există o scurtă istorioară a celor două muşte, dintre care una e

pesimistă, iar cealaltă optimistă. Cică aceste muşte ar fi căzut într-un pahar
cu lapte. Musca pesimistă a dat de câteva ori din aripi şi, încetând lupta
din capul locului, s-a înecat. Cealaltă, optimistă, a căutat să dea din aripi
din toate puterile, sperând tot timpul că va scăpa. într-adevăr, la un
moment dat, laptele bătut cu atâta dârzenie s-a făcut unt, pe care musca
s-a salvat. Dar se întâmplă ca, povestind cuiva această istorioară, să te
întrebe, la sfârşit: „Ce se făceau muştele dacă ar fi căzut într-un pahar cu
apă?". Ei bine, cel ce întreabă acest lucru este un pesimist. Nu trebuie să
i se răspundă!

în discursul rostit în faţa tronului în calitate de prim-ministru,

patriarhul s-a folosit şi el de problema profesiunii medicale pentru a
exemplifica în mod plastic dezastruoasa situaţie din punct de vedere etnic.
A subliniat foarte apăsat că ţara românească are peste 4 600 de medici
neromâni faţă de 4 200 de medici etnici, caracterizând fenomenul ca pe
un paradox care nu trebuie să dăinuiască. Urmează de aici în mod strict
logic că se vor lua unele măsuri imediate în vederea restabilirii unui
echilibru etnic suportabil pentru sensibilitatea naţionalistă şi, desigur,
necesar pentru sănătatea poporului. Optimiştii, care pleacă totuşi de la
realitatea neîndoielnică a cifrelor, susţin că nu se poate schimba nimic din
trecut şi că dispoziţii practice nu se vor aplica decât în viitor. Dacă ar fi
într-adevăr astfel, de ce se mai flutură asemenea relevări tragice şi
paradoxale în răsunătoarea acustică a sălii tronului? Pentru viitor, măsurile
s-au luat de mult. Medici evrei nu vor mai ieşi, fiindcă studenţi ne-etnici
nu se mai pot înscrie la facultatea de medicină. Atunci cum se poate
îndrepta o situaţie „paradoxală"? Aşteptându-se timp de douăzeci de ani
o nouă recoltă de medici pur etnici pentru completarea numărului
medicilor creştini din tabelul statisticii? Cum rămâne cu imperativul nevoii
de satisfacţie imediată?

Merge destul de repede. S-a înfiinţat un singur partid cu caracter

fascist, în care se înscrie toată ţara şi care va depune candidaturi pentru
parlament. S-a creat şi o uniformă - nu brună şi nici neagră - pe care
deocamdată au îmbrăcat-o miniştrii. S-a introdus salutul roman în mod
obligator. Vor urma şi toate celelalte. Opinia mijlocie este cam aşa: „De,
mă, ştiu şi eu, poate că e mai bine aşa!“.

8 ianuarie

Uneori se ridică din tine o undă de care nu-ţi poţi da seama dacă
vine din singurătate, din copilărie sau din alte depărtări. Dar simţi că fiorul
ei aduce moartea unei fântâni: poate o iluzie al cărei susur a încetat brusc.

12 ianuarie

De câtăva vreme, mă urmăreşte ideea unui roman satiric sau, dacă

nu, pur şi simplu trist, din viaţa actuală a evreului român. I-aş pune drept
titlu provizoriu: Se caută o patrie sau De închiriat o patrie cu tot confortul.
Nu am încă în minte toată înşiruirea de personagii şi evenimente, ci numai
o schiţă vagă. Cred însă că ar putea ieşi o carte de umor tragic, în care s-ar
putea fixa unele date interesante si aspecte originale ale actualităţii evreieşti
din România. Pentru mai bună siguranţă, s-ar putea transplanta eventual
acţiunea într-un mare oraş polonez. Ar fi vorba de acuta problemă a
emigrării evreieşti. Un mare negustor, care se simte oarecum ameninţat în
situaţia lui economică, dar care niciodată, în situaţia lui de exponent evreu,
n-a renunţat la afaceri, a mirosit că e de câştigat o frumoasă avere de pe
urma momentului dramatic al dislocării evreieşti. Conducător de cimitir
în concurenţă cu alt cimitir, cu care a dus neînfricate lupte ideologice,
important personaj în Comunitate, unde se încăiera tot pentru principii,
având legături personale în sferele conducătoare, alcătuieşte o mare
societate pentru salvarea semită. Găseşte un poet gazetar, care a fost rând
pe rând asimilist, sionist, botezat, revenit şi acum şomer-oportunist, cu
ajutorul căruia formează un ziar de doctrină şi propagandă, Emigrantul,
şi începe marea operă de devotare pentru evreime, organizând emigrarea.
Situaţia este însă de aşa natură, că, prin legăturile lui afaceriste cu cercurile
conducătoare, obţine un fel de monopol, de pe urma căruia îi rămân zece
mii de lei de fiecare evreu salvat. Şi cum el are dreptul de a scoate cinci sute
de mii (din cifra totală de cinci milioane de evrei din Polonia şi România),
urmează să realizeze frumoasa sumă de cinci miliarde, ce i se depun treptat
în străinătate, în valută de aur. Această impresionantă acţiune, sprijinită
de către guvern, atrage capitaluri însemnate de afară şi totul se porneşte
sub aplauzele uriaşe ale exponenţilor evrei care îi acordă titlul de
„adevăratul mântuitor al evreimii“ . în jurul acestui fapt se grupează, în
fresca epică, toată tragedia şi tot ridicolul vieţii evreieşti din ceasurile de
faţă, sub variatele ei înfăţişări pe planul diferitelor straturi sociale.
Expediţiile de evrei se fac în felurite puncte ale globului. Un centru im­
portant de descărcare pentru semiţii salvaţi de S. S. S. este insula Buşkilanda
din Pacificul ecuatorial, unde o populaţie sălbatecă de indigeni a fost
constrânsă să-i primească. Societatea îşi cumpără două vapoare mari. După
ce a risipit câteva transporturi prin alte colţuri de pământ - locuri exotice
necunoscute -, debarcă un transport în Buşkilanda. Câteva săptămâni trec
fără să se ştie ceva de soarta acestor primi colonişti. Se porneşte cu mare
entuziasm un al doilea transport. Ajunşi la coastă, noii colonişti sunt
îngroziţi de spectacolul ce li se oferă ochilor şi nu vor să coboare. Ce se
întâmplase? Locuitorii Buşkilandei sunt antropofagi, dar oameni cinstiţi.
Ei nu sunt mâncători de jidani, ci mâncători de oameni. Se înţeleseseră
dinainte ca, din fiecare mie de evrei, zece să fie consumaţi de ei. Preşedintele
asociaţiei S. S. S., filantrop si om de cifre, socotise că, în condiţiile de
rămânere pe loc a evreilor, ar fi trebuit să moară mult mai mulţi decât zece
la mie, aşa că consimţise să facă afacerea, rămânând totuşi cu o integralitate
de 99%. în momentul debarcării celui de al doilea transport, era tocmai
în toi serbarea rituală a sacrificării celor zece evrei, serbare ce se desfăşura
noaptea, pe lună plină, la ţărmul mării. Şeful transportului coboară şi,
întorcându-se, aduce detalii asupra celor ce se desfăşoară acolo. Evreii nou
veniţi refuză să intre în Buşkilanda. Vaporul pleacă. Dar condiţiile impuse
societăţii de către stat fuseseră de aşa natură, că nici un emigrant nu se mai
poate întoarce în ţară. Izbucneşte un imens scandal. Evreimea se agită.
Gazetele urlă. Directorul societăţii e nevoit să fugă din ţară. între timp,
vaporul rătăceşte pe mări, fără să poată găsi undeva vreun loc de adăpost
pentru călătorii lui. La un moment dat, izbucneşte războiul mondial,
împrejurare în care orice carne omenească se naţionalizează...
Am să încep într-adevăr această carte?

16 ianuarie

Nu este prea mare avantaj să intuieşti liric lumea. A vedea viaţa prin
transparenţa unui cântec înseamnă a o vedea totuşi fals. Transparenţa unui
cântec rămâne o ceaţă, chiar dacă uneori este de aur.

După o oră de ascultare fragmentară a discursului lui Hitler, m-am

plictisit de actualitatea istorică şi i-am gâtuit glasul întorcând butonul
aparatului de radio. Nu mai aduce nici măcar o undă de senzaţional. O
îngâmfare crescută din prostia vecinilor şi un program politic cu o singură
vorbă: Germania.

9 februarie

Am scris trei capitole din romanul la care lucrez şi le-am copiat la

maşină, după o primă corectare rapidă, ca să le recitesc pe curat, să-mi pot
face o idee limpede asupra nemulţumirilor mele. Teamă de superficialitate
pentru aceste patruzeci de pagini transcrise. în orice caz, un lucru e sigur:
viziunile le am mult mai vaste şi mai adânci decât realităţile închegate. Dai
asta aş putea spune despre orice carte a mea.

ISRAELITERRA - un titlu foarte sugestiv pentru un roman.

16 februarie

Aşa-zisa mică dramă a primului ministru ungur, Imredy. După ce

făcuse un proiect de lege rasist, a descoperit în familia lui evrei, atât dinspre
partea tatălui, cât şi a mamei. Lumea este impresionată de drama personală
a antisemitului şi, bineînţeles, îl compătimeşte. Evreii râd şi se amuză. Dar
asta va dura puţin. Se va găsi imediat un individ pur, sau la care impuri­
tatea nu se poate dovedi, şi care va transforma în idee biruitoare planul
„eroului" Imredy. (Aşa a fost numit primul ministru ungur şi asta fiindcă
a tras consecinţele!) Cel puţin dacă acest fapt - care s-ar putea reproduce
cu miile - ar smuci niţel reaua credinţă şi îndărătnicia' oarbă a rasiştilor!
Este o elocventă ilustrare a indiscutabilei realităţi că evreii sunt europeni
care au crescut în acest continent o dată cu hunii, teutonii, piemontezii,
slavii etc şi că locul lor este aici, în Europa. Ei nu sunt nici madagascarieni,
nici tahitieni sau dominicani. Iar dacă se împing lucrurile prea departe, se
ridică în câte un personaj mai proeminent umbrele unor evrei de
odinioară, care stigmatizează în câte un parlament sau altă instituţie utopia
afirmaţiilor contrarii.
în legătură cu această întâmplare, mi-aduc aminte că, vorbind cu
scriitorul Geoige M. Vlădescu despre originea câtorva mari personalităţi
române, şi spre a lămuri nu ştiu ce nedreptate antisemită, am făcut apel la
judecata lui, ca unul care reprezintă tipul românului neaoş. înainte de a-mi
da răspunsul, îmi spuse, zâmbind:
- Ştii cine e mama mea?
-N u.
- Soră cu fostul om politic Nicolae Fleva.
- Şi ce vrei să spui? - l-am întrebat nedumerit.
- Păi toată lumea ştie că Fleva a fost ţigan! Şi eu o ştiu...
22 februarie

Dacă până azi nu există încă un roman evreiesc, trebuiesc acuzaţi

scriitorii? Câţiva scriitori evrei au scris câteva romane bune, în care se
vorbeşte de evrei în mod exclusiv, dar totuşi aceste romane nu sunt
evreieşti. Romanul este un gen literar complex, în care societatea îşi
reflectează cristalizările sub formă de mari sinteze. Asta presupune o
anumită maturitate a evoluţiei societăţii. Adică o stratificare, o aşezare mai
stabilă a ei pe planul istoric şi cultural-economic. Nici romanul românesc
n-a putut apărea înainte de război, când ecoul adaptării formale la
realităţile sociale din Apus mai stăruia în viaţa ţării, cu tot ce era fals şi
ridicol în el. A fost cu putinţă atunci cel mult o creaţie de comedie satirică.
Restul primitivismului şi al improvizaţiei s-a manifestat în schiţă, nuvelă
şi lirism. întru ce priveşte viaţa evreiască din România, ea n-a ajuns
niciodată la acea sedimentare stabilă, care să înglobeze un complex de
planuri în adâncime, planuri tangenţiale sau numai de întretăiere, din care
să rezulte posibilitatea apariţiei romanului. în Vechiul Regat au existat
evrei încă din cele mai îndepărtate secole, dar asta nu e suficient pentru
roman. Socialmente, ei nu avuseseră nici o profunzime specifică, nici o
individualitate care să se ciocnească cu adversităţile dramatice, generând
romanul. Singurul cadru de problematică era antisemitismul, stereotip şi
asemănător cu cel de pretutindeni. După război, ce-i drept, au venit multe
şi variate aluviuni de evrei, o dată cu teritoriile alipite, unde trăiseră înainte.
Aceştia nu sunt nici azi evrei români, în sensul că nu pot constitui un me­
diu propice unui adevărat roman evreiesc din România. Evreii din Bucovina
sunt galiţieni, care aparţin polonezilor, adică acea massă compactă de vreo
patru milioane, care de mai multe sute de ani duce o viaţă socială şi
culturală specifică, stratificată în adânc. Personalitatea acestei evreimi s-a
rafinat prin vastele posibilităţi oferite de o existenţă naţională şi puternic
religioasă, de o presă cotidiană în cadru amplu, de reviste, de un teatru
corespunzător, de un spirit tradiţional şi de aspiraţii libere. Aşa se explică
apariţia în acel mediu a unor mari artişti ca Peretz, Schalom Alechem,
Ansky, Kolnic, Chagall etc. La fel şi evreii basarabeni au aparţinut evreis-
mului rusesc influenţat într-o măsură de suflul artei ruse, generatoare de
răzvrătiri spirituale, mistică, nelinişti şi a prilejuit apariţia acelei pleiade
în frunte cu Mendele Mocher Sforim, Bialik, Levitzki, Ravnitzki, Eliezer
Steinbarg etc. Moldova de dinainte de război era, de fapt, tributară acestor
două evreimi, cea poloneză şi cea rusă. Iar evreii bucovineni şi basarabeni
de azi aparţin acestor două culturi şi civilizaţii. Un roman evreiesc ieşit
din aceste medii va fi fatal un roman pe linia specifică celor două expresii
de evreism şi nu va avea nimic comun cu viaţa evreiască di. România,
unde cristalizări sau maturizări si stratificări de natura celor mai de sus
n-au existat niciodată.
Romanele existente care trec drept romane evreieşti, deşi realizări
interesante, nu fac decât să dovedească afirmaţia că nu poate fi vorba la
noi de un roman evreiesc. I. Peltz îşi numeşte romanul Calea Văcăreşti,
dar conţinutul lui nu e viaţa evreiască. Cancerul şi moartea nu sunt realităţi
exclusiv evreieşti, cu atât mai puţin un tip de chelner, care a alcoolic şi care
îşi nesocoteşte familia şi nici destrăbălată Marală. Putea să-i spună foarte
bine Strada Ferentari sau Calea Floreasca. Ghetto veac XX vorbeşte,
desigur, de lucruri evreieşti, dar să nu uităm că tatăl lui Barucli Landau
coboară din Bucovina, că substanţa romanului o alcătuieşte viaţa de sărăcie
şi mica burghezie societaro-politică şi, mai ales, că Baruch Landau este
croit ca o vastă figură de neastâmpăr, de îndoială, de tragică problematică
umană, atât cât îl putem întrevedea din primul volum. Iar De două mii
de ani redă frământarea intelectuală a unui tânăr asimilist, a cărui dramă
personală izbucneşte sub constelaţia unei mişcări antisemite acute. De
Profeţi şi Paiaţe nu amintesc, fiindcă şi acolo viaţa burgheziei bucureştene
n-are adâncimea condiţionată de o tradiţie a unei vechi stratificări, iar picul
de tinctură evreiască propriu-zisă se datoreşte Moldovei, deci infiltrărilor
bucovino-basarabene. Pretutindeni, evreismul ca esenţialitate, ca
răsfrângere a unor realităţi româneşti adânci, este deficient. Iată de ce nu
avem, de ce nu putem avea încă un roman evreiesc veritabil.

Nu bucurie, ci sentimentul încântător că există bucurie în viaţă.

Adevărul cel mai teribil asupra vieţii este de o banalitate ucigătoare:

„Omul are o singuri viaţă!". Binele şi răul, binele şi elevaţia, frumuseţea
pură şi josnicia instinctuală, toate sunt puse în mişcare de motorul acestui
unic adevăr.
 Dragostea pentru evrei, pură, spontană şi activă, se întâlneşte extrem
de rar. Ceea ce poate să existe este cel mult o atitudine cinstit raţională
de anantisemitism sau antiantisemitism sau indiferento-antisemitism.
l ilosemitismul nu este o realitate ce se poate decupa în mod desăvârşit.
Sforţare de obiectivitate deci, nu iubire şi înţelegere pură, iniţială.

7 martie

Moartea patriarhului, care a patronat multă vreme ură, înveninare

si nedreptate, a acoperit evenimentul morţii unui alt patriarh, a lui Gaster*
din Londra, care se afla acolo din cauza urii, a înveninării şi a nedreptăţii
de aceeaşi categorie, însă din alte vremuri. S-a stins acolo bătrân şi orb,
acoperit de stimă şi de glorie şi, mai ales, în plină activitate şi dragoste
pentru spiritul românesc. Interesant de notat că însuşi Goga l-a adus pe
vremuri în ţară, organizându-i turnee prin diferite oraşe, unde s-a prezentat
ca un veritabil ambasador al limbii şi folclorului românesc, omagiat de
autorităţile civile, militare şi preoţeşti şi de un public entuziast.

în ultima vreme a apărut un nou criteriu - cu caracter de oficialitate

- pentru împărţirea populaţiei din ţara românească: majoritari, minoritari
si evrei. Clasificare în care nu ştii ce să relevi: şiretenia, laşitatea sau prostia.

14 martie

Ştiri speciale anunţă intrarea trupelor germane în Slovacia şi a celor

ungare în Ucraina Subcarpatică. Un nou fior îngheaţă inima omenirii,
care s-a odihnit câteva luni. S-ar putea ca scânteia să sară din colţişorul

* Moses Gaster (1856-1939), cercetător şi um anist evreu născut în România. A dat valoroase
contribuţii în dom eniul istoriei, filologiei, iudaismului şi al folclorului românesc. Din cauza rolului activ
pe care l-a jucat în problema cetăţeniei evreilor români, în tim pul Congresului din Berlin, a fost silit să
părăsească ţara. A refuzat invitaţia de reîntoarcere, făcută mai târziu, stabilindu-se la Londra (n. edit.).
acesta, dacă ar fi să se adeverească atâtea obsesive aşteptări pentru luna
martie...

17 martie

După ce, cu două luni în urmă numai, Hitler a scos în auzul lumii
întregi istericul lui răget de sinceritate: „Wir brauchen keine Cechen!“, iată
că a încorporat Cehoslovacia Reichului. Şi totuşi Europa încă nu s-a trezit,
în douăzeci şi patru de ore a dispărut de pe hartă o ţară, cu ale cărei realităţi
de cultură şi democraţie ne obişnuiserăm. E infinit probabil că, mai
devreme sau mai târziu, acest fapt va avea consecinţe proaste pentru
Germania. Carnea moale, reprezentată prin sudeţi, a fost uşor înghiţită.
Cehia este osul care va rămâne în gât. Fiindcă poporului nu i se mai poate
cânta refrenul „Avem fraţi în robie, trebuie să-i eliberăm". Răsfrângerile
pentru ţara noastră par să fie mai grave decât s-ar putea crede. Poftele
ungureşti nu sunt totuşi posibile în momentul de faţă. Germanii nu pot
pătrunde aici fără o pregătire prealabilă a unei atmosfere. Numai nodul
acela de întâlniri în Rutenia? Nu ştim nimic, două corpuri de armată ar fi
la graniţă. Se ţin consilii, se frământă lumea, se întinde panica...

19 martie

Presiunea evenimentelor politice creşte de la o zi la alta până la

dimensiuni insuportabile. E din nou atâta spaimă în lume, că viaţa îşi
opreşte cele mai simple ritmuri ale ei. Oamenii sunt iar înnebuniţi de ştiri,
de ameninţări, de nesiguranţă. Occidentul pare că se mişcă ceva mai
eneigic, iar Rusia, care până acum a stat deoparte, nevrând să facă jocul
capitalismului, e dispusă să iasă din rezervă, dacă sacrificiile anglo-franceze
s-ar putea închega în realităţi hotărâtoare. înarmări, conferinţe, consfătuiri
repetate, pe măsură ce s-a luat atitudine ostilă împotriva anexării
cehoslovacilor. Citesc telegramele cu oarecare absenţă, mânat de oboseala
cumplită de istorie concentrată trăită în ultimii ani. Nu mă las influenţat
de alarmismul pesimiştilor, care judecă făcând socoteli de zile - nici măcar
de săptămâni. Toate speculaţiile de politică externă mă ating într-o măsură
mai puţin gravă, poate, decât ar trebui, dar totuşi, uneori mă străbate fiorul
unui presentiment de catastrofă. Toate popoarele mari au fost conduse
de socoteli capitaliste, în care setea de dominaţie nu dădea înapoi în faţa
nici unei murdării şi nu mă pot asocia nici unei indignări în numele
idealismului sau al moralei. După digestia liniştită a infamiilor personale,
se protestează cu o totală puritate împotriva infamiilor altora sau numai
a intenţiilor de infamie. Jocul este vechi. Epocile de răscruce istorică,
momentele marilor adversităţi ideologice, în numele cărora se supralici­
tează pentru fericirea omenirii, sunt interesante numai în perspectiva
timpului. în actualitatea lor, macină orice formă de existenţă, în care
năzuinţa individuală caută să se smulgă din contingenţele materiale către
frumuseţea visului şi libertatea gândului. Şi numai în măsura în care o
generaţie a putut visa şi gândi, se poate spune că a trăit. Dar noi?

21 martie

întors acasă acum, la miezul nopţii, găsesc o hârtie pe care Lelia mi-a
notat tot soiul de ştiri alarmante, ultimatum, tulburări provocate de unguri
la Tg.-Mureş, mobilizare. Au fost diferite vizite şi telefoane. Nimic nu
se mai poate afla la ora asta. Afară plouă ca într-o noapte de toamnă... Mă
trec fiori reci... Ce va fi mâine?

22 martie

Atmosfera alarmantă se extinde. Aspecte tipice de ajun de război:

asalt la Casa de Depuneri, la magazinele de bocanci, urcări la preţurile
de alimente. Cică au plecat două mii de setebişti, ceea ce a îngreuiat
circulaţia. în cele mai apropiate cercuri de cunoştinţe, plecările se fac în
massă. Nu se ştie absolut nimic. Două corpuri de armată se află la graniţa
ungară, alt corp este trimis spre Bulgaria. Să se fi întâmplat unele incidente?
Să fi impus într-adevăr Hitler un ultimatum economic, de care se vorbeşte
tot mai stăruitor? Totuşi nu pare posibil ca Hitler să dezlănţuie războiul.
El nu este un dictator militar şi nu lucrează cu războiul. Sistemul lui pare
a fi intriga, panica şi epuizarea nervoasă a celui pe care vrea să-l subjuge.
Succesele lui de până acum nu sunt nici diplomatice, nici economice, nici
militare. Sunt lovituri de gangster, care a vârât frica în vecini. Dar ce
valoare pot avea astăzi aceste consideraţii de psihologie politică?

25 martie

O subită întoarcere la poezie. Am scris două bucăţi mici şi am reluat

unele poeme întrerupte în toamnă. Este, hotărât, o fermecătoare mângâiere
contactul cu creaţia lirică. Scufundarea în adâncimile pure ale inspiraţiei,
înflorirea aceea surprinzătoare a singurătăţii, magia care transformă fiece
clipă în sunet muzical, toate acestea nri-au dat adesea puterea de a înfrânge
orice suferinţi si nedreptăţi. Simţi atunci că viaţa are un adevăr, care se
bolteşte în tine ca oglinda unui cer.

Un tânăr gazetar scrie, cu o suficienţă care anihilează orice replică,

un articolaş de câteva note grăbite asupra Jurnalului, dând gata în puţinele
rânduri şi cartea lui Julien Green* şi mai ales cea a lui Jules Renard***. încă
o dovadă a felului greşit în care se concepe caietul de note al scriitorului.
Rândurile tânărului gazetar te fac să zâmbeşti, dar desigur că nu toţi
cititorii raţionează la fel. Cei mai mulţi cred că un jurnal reprezintă o
formulă de răzbunare a cuiva împotriva oamenilor şi a evenimentelor.
Numai setea de mahalagism a omului comun poate privi astfel lucrurile.
Un jurnal nu se împarte - precum aşa de simplist şi de sentenţios se afinnă
- între pamflet şi cronică. în orice caz, nu numai între aceste două. Omul
politic, cu izbânzi şi căderi, cu glorii şi abandonări, poate scrie un
asemenea jurnal. Este tipul de jurnal senzaţional, de la care oamenii
aşteaptă revelaţii. Ceea ce se numeşte însă „viaţă intimă" este cu totul
altceva. Numai cei care ştiu ce e singurătatea, nu acea singurătate comună,
ci sentimentul ireductibil că suntem singuri, orice am face şi oriunde am
fi, numai aceia ar putea înţelege care ar fi sensul întreg al unui jurnal.
Evenimentele mici şi mari ale existenţei noastre sunt în noi şi rămân în

"Julien Green (1900- ), scriitor francez de origine americană, romancier şi autor al unui Jurjial în
câteva volume (n. edit.).

** Jules Renard (1864-1910), dram atuig şi romancier francez, autorul celebrului Jurnal publicat
postum de soţia lui (n. edit.).
noi şi după ce şi-au dat combustia acţiunii, iar tristeţea - nu plictiseala -
operează încadrarea lor în diferite game. Iubirea, cu sforţarea de a-i înţelege
sensurile muzicale, cărţile care intră şi pleacă din viaţa noastră, lăsând dâre
de melancolii minunate, problematica destinului în complexul căreia se
adună revizuirile de conştiinţă, copilăria din care se desfac firele colorate
ce te leagă de primul izvor al senzaţiilor, micile recolte ale poeziei cotidia­
nului şi apoi timpul, timpul cu legănarea simfonică a anotimpurilor, fără
să mai vorbim de însemnările în legătură cu creaţia artistică - iată cronica
înfăţişată într-un jurnal. în orice caz, raportul dintre ceea ce se tipăreşte şi
original nu are însemnătate exclusivă. Ce a triat d-na Renard din jurnalul
soţului, nu ştim. Dar ştim ce a lăsat. Şi acolo există sincerităţi nude, visuri
îndrăzneţe, ironie intelectuală de cea mai usturătoare esenţă, necruţătoare
nici faţă de cel care scrie şi, mai presus de toate, o poezie inefabilă.

27 martie

O nenorocire din 1918, al cărei ecou se resimte astăzi tot mai

puternic: la încheierea păcii de la Versailles, Clemenceau a lucrat mai mult
cu furie răzbunătoare decât cu inteligenţă lucidă. Nenorocirea omenirii:
să fie în momentul decisiv al destinului un tigru, când era nevoie de un
om*.

7 aprilie

Erupţie de primăvară neaşteptată, în plină toamnă ploioasă şi

stăruitoare campanie militară. Căldură moleşitoare, decor de lumină
pascală, ca un lac ireal, imens, în care cineva agită mâlul melancoliilor.
Iarăşi evenimente grave. Când, acum câtăva vreme, am citit că Hitler se va
odihni două săptămâni de vacanţa Paştelui, am fost convins că pregăteşte
ceva pentru acest timp. Şi aşa a fost. Singura surpriză este că, poate, de data
asta jocul e al Italiei, cu care, desigur, s-a stabilit o înţelegere prealabilă.
Ziarele vestesc că italienii bombardează pur şi simplu Durazzo şi Valona

* Georges Clemenceau (1841-1929), politician francez, supranum it Tigrul., care a negociat Tratatul
de la Versailles (n. edit.).
şi că escadroane de avioane atacă Tirana, intr-o năvălire care trebuie \.i
continue spre Salonic. Fluxul agitaţiei şi al spaimei creşte brusc, pesimismul
a început să opereze. Chamberlain va explica în parlament (dacă va binevoi
să se întoarcă de la pescuit din Scoţia) că bărbăţia hotărârii lui ultime (!)
se referea la Germania si nu la Italia, cu care ţara lui are un acord şi că
ministrul său respectiv se va interesa la guvernul Italiei asupra celor
întâmplate, după ce, bineînţeles, va fi ocupată Albania. Poetul şi profesorul
C., care se află la mine, s-a bucurat şi a lămurit încă o dată, cu calmul şi
optimismul lui rotund, evoluţia generală a evenimentelor. Anglia şi Franţa
sunt perfect înţelese cu Hitler şi Mussolini în hotărârea de a împinge
lucrurile împotriva Rusiei. Fiecare cucerire de ţară e o verigă din lanţul
logic al întâmplărilor care duc spre prăbuşirea organizaţiei societăţii de azi.
Reacţiunea din toate ţările nu poate proceda altfel. Prăbuşirea japonezilor,
războiul civil în Europa, toate se vor succeda până la toamnă după un
program care nu poate duce decât la acelaşi rezultat final. Surprizele? Pe
acestea nu le poţi prevedea. Deocamdată Pastele aduce o nouă însângerare
şi noi spaime.

Am recitit cele cinzeci de pagini de roman pe care le-am scris, ca să

văd dacă pot merge mai departe. De putut aş fi în stare. Mă întreb însă
dacă trebuie. Nu pentru ce ar urma să scriu, cât mai ales faţă de ceea ce am
scris până acum. Am analizat totul cu cea mai desăvârşită luciditate. Cu
mine însumi pot fi sincer până la sfârşit. Este un jurnalism interesant
uneori, viu şi cu o putere de documentare, dar care nu merge până la acel
strat de adâncime unde începe a se vorbi despre artă; o oarecare
ingeniozitate, câteodată bogată, o imaginaţie lirică stăpână pe formă, o
îndemânare superficială nu sunt elemente pentru creaţia adevărată. Jocul
inteligenţei, chiar dacă e scăpărător şi asociativ-nou, creează numai iluzia
unei realităţi artistice. Toate acestea le ştiu. Le ştiu şi le port în mine. Le-am
gândit şi despre alte lucrări pe care le-am scris. Poate să fi izbutit în câteva
poezii unele închegări bune ale sensibilităţii. Dar asta nu e suficient, nu
e nimic. Există, poate, condiţii care m-ar face să intru în miezul ascuns
al lucrurilor? Sau care să-mi dea mie convingerea că aş fi făcut-o? întrebări
zadarnice. Faptele sunt acestea. Conştiinţa mea le poartă dintotdeauna.
Câteodată le înregistrează în scris. Iată adevărul. Orice tortură e de prisos.
Rotunjimea elegantă a formei, fantezia alimentată de vervă şi tenacitate
(lupta cu timpul) pot constitui elemente de refugiu, dar nu se pot închega
niciodată în acel tot care se numeşte adevărata personalitate literară şi
listică. Lumină reflectată? Da. Focul care ţâşneşte din profunzime? Nu.
.11

Sentiment încercat în adolescenţă şi retrăit adesea: frământat,

îmbucătăţit până la sfâşiere, înnămolit de deznădejdi şi dezorientări, te uiţi
la oameni, jos, în jurul tău, în tine mai ales, până când deodată, într-o
noapte, descoperi stelele. E cutremurătoare atunci impresia de vastă
depărtare, de singurătate şi de linişte, pe care o dă această contemplare.
Unitatea aceea de clipire eternă, în care viaţa s-a ridicat la un ritm egal
de lumină rece, nepăsătoare, te înfrânge o clipă şi simţi că peste suferinţa
ta se aşterne un val de răcoare, iar pe gânduri o frână de argint...

17 aprilie

Scriitori în primăvară: pe Calea Victoriei, în dreptul unei vitrine,

Benador, luminos şi rotofei, în pardesiu gris deschis, zâmbind cu un adânc
sentiment de implantare victorioasă în viaţă: „Am refăcut şi isprăvit
Nocturna. Dacă ţi-aş citi-o, mi-ai spune că am scris o capodoperă". Pe
înserat m-a oprit Petru Manoliu, îmbrăţişându-mă larg în mijlocul străzii.
Nu ne-am văzut de aproape doi ani. E tot tânăr şi frumos ca un murg
pornit să zburde în soare. Cartea de vizită, care îl preocupă, e pentru
eternitate. Zguduit de gândul că, în curând, încăierarea lumii l-ar putea
distruge, s-a apucat să scrie. Şi va ieşi cu două romane, un studiu filosofic
şi vreo trei monografii. Am făcut şi politică: în particular e acelaşi generos
şi obiectiv suflet. Dar la un moment dat mi-a spus: „Doctore, hai să fim
cuminţi o clipă şi, în loc să vorbim despre asta, să ne uităm la femei. Ia
te uită: ce multe şi frumoase! Au ieşit ca brânduşele!".

Pe strada Dr. Marcovici, în faţa unui blockhaus care îşi are intrarea
spre Cişmigiu, era un spaţiu care continua grădina, despărţit de ea
printr-un gard de tufiş. Deunăzi, acest loc, pe care odinioară staţionau
automobilele, a fost transformat în grădiniţă, cu rânduri de iarbă şi flori,
dând impresia că ar fi o continuare a Cişmigiului. în mijlocul lui, un bust
pe al cărui soclu se citeşte săpat cu litere mari: VictorEftimiu. într-adevăr,
sus străluceşte capul poetului turnat în bronz. Pare să fie un cadou al unui
sculptor, cadou pe care, până acum, Eftimiu l-o fi ţinut în somptuosul
apartament cumpărat în acest block. Dispunând, se vede, de folosinţa
locului din faţă, poetul n-a mai aşteptat recunoştinţa posterităţii şi şi-a
ridicat singur, în viaţă, un monument. Nimeni nu-1 poate împiedica. E
la el... acasă, dar e oarecum şi în Cişmigiu. Confuzie care favorizează. Şi
iată cum te poţi asigura la vreme de nemurire!

25 aprilie

Filmul Alexandru Newsky este interesant pentru regia lui de o

vigoare plastică unică. Regizorul este evreul rus Eisenstein. Prilej de a se
verifica problema inaderenţelor naţionale şi rasiale. Rusia pravoslavnică
pură a secolului al XlII-lea, dacă nu mă înşel, a fost evocată de acest evreu
cu o putere de viziune care a străbătut până la sursa cea mai autentică de
adevăr istoric, psihologic şi artistic.

Un scriitor care vrea să colaboreze la săptămânalul de stânga Azi

trebuie să-şi facă o fişă ce urmează a fi înaintată Siguranţei Generale şi
în care să declare: numele adevărat, situaţia militară, actul de cetăţenie,
biroul de populaţie etc., etc. Autentic!

îl-

Existenţa diminutivului are, printre alte rosturi, şi acela de a înfăţişa

o valorificare prin gradaţie a noţiunilor. Totuşi el nu se aplică la foarte
multe noţiuni. De ce nu se poate spune, bunăoară, despre o carte că este
un „românei!" care tratează despre un „destinuţ“ de om?

Există, poate, totuşi şi un exerciţiu al sincerităţii.

.il mai

Lelia încheie azi ultima zi de activitate la liceu. A stat ieri seară cu

mine, în timp ce lucram. Repetă pentru un ultim examen de azi. Am
privit-o din nou în spaţiul de lumină al lămpii. E un început de maturizare
In figura ei. Trăsăturile copilăreşti au dispărut aproape toate. îngândurările
problemelor vieţii îşi caută forme de expresie pe chipul ei simpatic. Nu
ştie încă nimic din ceea ce îi va destina drumul ales, dar presimţirea
greutăţilor lui începe să-i pătrundă fiinţa. E neclintită în hotărârea de a
face medicina. Cine are dreptul s-o împiedice? Şi ce altă activitate i se poate
opune? Nimic nu mai e azi cu putinţă. Mă gândesc, pe de o parte, la munca
istovitoare a anilor pe care îi înghite această disciplină, iar pe de alta, la
marile decepţii şi greutăţi ale carierei şi, între ele, floarea proaspătă a
tinereţii ei îmi apare obosită şi tristă.

22 iulie

Am fost cu B. la Arghezi, care zace în pat de vreo patru luni. După

toate probabilităţile, ar fi un cancer care a pornit de la vezică şi a făcut
metastaze vertebrale. Dureri mari, anorexie invincibilă, picioare ţepene cu
atrofii mari. Obrazul abia de-1 poţi recunoaşte. Privirea lui pătrunzătoare,
vie s-a învăluit într-o ceaţă de imensă oboseală. Numai creierul lucrează
lucid şi parcă mai puternic ca înainte. Ar trebui să stea cineva în
permanenţă lângă el, să noteze tot ce gândeşte. Minciunile doctorilor îi
dau nădejdi că va coborî la masă, să scrie, ceea ce constituie idealul lui
imediat. Spunea că a făcut un şir de observaţii asupra durerii, pe care vrea
să le noteze şi multe asupra doctorilor. Dar drumul pe care se află nu mai
poate fi făcut îndărăt... Cum se va înlocui o asemenea pierdere pentru
literatura noastră?

Zâmbetul e punctuaţia tristeţii.

 S-a oprit dia nou răsuflarea omenirii. Cea mai neaşteptată dintif
posibilităţi: pactul de neagresiune dintre Germania şi Soviete! Un volt.ii
de surprindere şi nebunie a străbătut prin lume. O clipă de îndoială, o
dimineaţă de dezorientare, o noapte de agitaţie si iată, lucrul s-a săvâisn
Cu fiecare secundă, speranţa în evitarea războiului păleşte. De data asta
- cred cei mai mulţi - prăbuşirea e chestie de zile. Şi, poate, totuşi războiul
s-a depărtat. Nimeni nu înţelege încă gestul Sovietelor. Să abandoneze oau
problemele europene, pentru a lichida situaţia din Extremul Orient, pentru
ca apoi Asia comunizată să lucreze aici la restaurarea unei Europe
comuniste? Cert e că Germania s-a eliberat din cuşca în care era să se
sufoce. Se prea poate ca în ultimul moment să apară un deus ex machin.i
(Mussolini sau Papa), prieteni ai Poloniei, care să medieze pentru
rezolvarea Danzigului, după ce germanii au formulat cereri mai complexe,
tocmai pentru a se cădea la învoială. în cazul ăsta, polonezii cedând numai
pentru această chestiune, ajutorul Angliei nu şi-ar mai avea rostul. Hitler
poate face război? Fiindcă la el înarmarea reprezintă numai un instrument
politic şi nu de finalitate militară. Precum a anunţat, va lua Danzigul fără
război. Poate că în clipa asta l-a şi anexat. Dar bineînţeles că intransigentele
trebuie să meargă până la ultima limită, cu discursuri dârze, cu mobilizări
şi alte mişcări de cancelarii. în orice caz, haos nu mai e. Jocul nebuniei
s-a strâns în jurul unui punct. Bestia rânjeşte de satisfacţie şi se pregăteşte
pentru o nouă generozitate.

1 septembrie

Războiul a izbucnit totuşi. în cursul nopţii, Hitler a dat ordin de

atac în Polonia. Dimineaţa a convocat aşa-numitul parlament şi, după
câteva urlete demagogice, a anexat Danzigul, declarând că devine soldat
şi indicându-şi succesorii în caz de moarte. Asta e destinderea, pe care
de atâta vreme o aşteptăm! Emoţia şi indignarea sunt imense, fiindcă
moartea a început să opereze aproape de noi. Cu crimele din China
oamenii s-au obişnuit imediat, fiindcă totul se petrecea undeva, acolo,
departe... Italia rămâne neutră, în urma unei reacţii violente a poporului,
care s-a manifestat împotriva războiului. Mussolini a fost înfrânt, dar e
curios că această ruptură a Axei n-a mai avut răsunetul pe care l-ar fi
meritat, cel puţin în aceeaşi măsură ca şi pactul de neagresiune gertnano-
tuvietic. Anglia şi Franţa, mobilizate, vor intra de nevoie în acţiune. Pe
unde şi cum, nu se poate încă bănui. în Polonia au început să moară
n.tmenii, copiii sunt printre primele victime... E cu neputinţă de crezut,
laiul pare încă operă de intimidare, sună ca un zvon de propagandă inte-
irsată... Şi totuşi, comunicatele oficiale au început să apară. într-o singură
noapte, în ultima noapte de august, cu lună plină pe bolta înaltă, vrăjită
de pace, cu pământul adormit în somnul ultimei flori, câteva bestii au
v afundat lumea în beznă, sânge şi puroi... Unde sunt protestele celor care
,m mai trăit ruşinea asta? Aşa va fi oare până la urmă? Nu pot să cred...

J septembrie

A murit şi ultima nădejde. Termenul dat de Anglia (până la orele

11 a.m.) şi de Franţa (până la 5 d.a.) pentru răspunsul Germaniei a fost
depăşit, fără nici o modificare de atitudine. Franţa şi Anglia „se află în
stare de război cu Germania". Toată terminologia lor este însă prudentă şi
cruţătoare. Ei nu spun „minciună", ci „contrariu adevărului", nu spun
„sălbăticie", ci „nesocotinţă a regulelor civilizaţiei". Şi mereu „sunt hotărâţi
să“... sau „vor fi siliţi să execute dispoziţiile acordului" etc. Hitler a început
să atace din prima secundă. Englezii, după aproape douăsprezece ore, n-au
făcut nimic. Lumea aşteaptă măcar un atac aerian asupra Germaniei.
Pesemne că englezii vor răspunde când vor avea primul avion german pe
cerul Londrei. Pretutindeni se şovăie, probabil, în faţa măcelului. Fără
îndoială că şi în Germania lucrurile se petrec la fel. Este exclus ca poporul,
chiar lipsit de simţ politic, să accepte până la sfârşit o luptă cu anglo-fran-
cezii, care desigur că vor găsi mijloacele de a lămuri pe civili şi pe soldaţi
că n-au nimic cu ei, ci numai cu regimul lor de conducere. însăşi şedinţa
„memorabilă" a Reichstagului de vineri, cum au numit-o chiar ei, mi-a
dat o impresie de totală aderenţă cu poporul. Urlau megafoanele din sală,
aplaudau deputaţii, dar totul părea deasupra, în văzduhul ţării, fără legătură
cu pământul, cu mulţimea înspământată şi mută. Italienii au izbutit să
inunde străzile strigând „Jos războiul!", fiindcă nu au putut să se vâre
în hiatusul dintre Mussolini şi Coroană, dar nemţii n-au acest avantaj. Vor
profita de altul în curând.
 Formule stilistice noi, cu care noi, aceştia, din marele război trecui,
nu eram obişnuiţi: „Aviaţia germană domină cerul polon“. Această nouă
noţiune de „cer naţional".

Toţi oamenii parcă sunt goliţi de conţinutul lor personal. Vorbesc l.i
fel despre aceleaşi fapte, întreabă aceleaşi lucruri, rumegă aceleaşi probleme.
Trebuie căutat un refugiu, nu numai pentru asigurarea trupului, ci şi pentru
salvarea sufletului. Mă gândesc că ar fi, poate, salutar să mă apuc să scriu
un caiet autobiografic. Amintirile copilăriei, ale adolescenţei, chipuri şi
imagini cu locuri vechi, cu peisajele lor odihnitoare, ar constitui, poate,
un adăpost pentru suflet, care nu se poate menţine decât într-o undă de
reîntoarcere.

Neutralitatea de azi nu seamănă nici pe departe cu cea din războiul

trecut, când grâul se prefăcea în aur şi bucuria de viaţă atinsese unele
paroxisme aproape deşănţate. Cele mai multe din neutralităţile de azi sunt
înarmate. Indiferente la suprafaţă, ele sunt minate pe dedesubt de presiuni
şi primejdii permanente. Propaganda lucrează cu forţe însutite în locurile
neutrale. Otrava zilnică a radiofoniei, exerciţiile stăruitoare de apărare
pasivă, legile încercuitoare, restrângerile şi necurmatul şir de zvonuri,
împreună cu senzaţia de progresivă asfixiere economică, toate dau iluzia
unei participări serioase la marea nebunie a războiului.

21 septembrie

Primul ministru Armând Călinescu a fost împuşcat de o echipă de

legionari. Vestea transmisă mai adineauri, chiar la radio, în mijlocul unui
vals de Strauss, probabil de către un legionar, care pătrunsese acolo cu forţa,
a provocat consternare. Telefoanele nu se mai opresc. Străzile uruie. E un
moment de mare panică. Uneltire germană? Simplă răzbunare tardivă?
Zvonuri şi spaime fără capăt. Nu se vede cine îi va putea urma. Şi nu se ştie
nimic. La radio cântă muzica întruna...

24 septembrie

S-au lămurit parcă unele lucruri. Deocamdată, se pare că am scăpat

tio războiul care, ieri-alaltăieri, se arătase iminent. Ocuparea regiunilor
polone dinspre graniţa românească de către trupele sovietice ar fi
zădărnicit, zice-se, intenţia germanilor bucovineni de a se răscula în
momentul apropierii armatei germane. După zvonuri şi relatările
locuitorilor de prin partea locului, s-ar fi întâmplat lucruri destul de grave
pe acolo. Arestări şi execuţii. Cei mai mulţi pun în legătură asasinatul
lui Călinescu cu complotul bucovinean. Cei care l-au omorât ar fi năvălit
la radio, ca să anunţe săvârşirea asasinatului, pentru a dezlănţui tulburările
acolo unde fuseseră pregătite. Se pare că şeful echipei ar fi intrat în ţară
venind din Germania, iar la ceilalţi s-au găsit importante şi inexplicabile
sume de bani. De două-trei zile, în atmosfera generală de înlemnire a
sufletelor, s-au făcut, după cum se zvoneşte, numeroase execuţii, afară de
cele cunoscute. în câteva centre din ţară, cadavre de legionari împuşcaţi au
fost expuse în pieţele publice. în Bucureşti, oraşul a fost răscolit, defilând
cu o nestăpânită curiozitate în faţa celor şapte cadavre expuse pe locul
unde a fost asasinat primul ministru. O fetiţă de clasa întâi de liceu, pe
care am operat-o în aceeaşi zi, a cerut tatălui ei drept recompensă (în loc
de îngheţată) să o ducă să vadă cadavrele întinse pe caldarâm. Apăsarea
începe să cedeze puţin. Toată lumea îşi aţinteşte privirea asupra Sovietelor,
a căror politică externă se desenează fără cruţare. S-a înţeles, în sfârşit, că
o schimbare serioasă a început să se săvârşească în Europa. Scepticii şi
nedumeriţii s-au hotărât şi ei să facă sforţarea de a pricepe. Unii merg până
acolo, încât reproşează lui Stalin îndepărtarea de la... stalinism. Şi totuşi nu
se ştie încă nimic precis.

O prietenă, care ştie limba poloneză, a ascultat, într-o cafenea, la o

masă vecină, pe un medic polonez care spunea prietenilor lui refugiaţi:
„Am pierdut ţara, dar în schimb am scăpat de jidani".
 Câteva zile izbutesc să mă desprind cu mare greutate din vălmăşagul
ştirilor de gazete, al emisiunilor de radio şi al comentariilor prietenilor.
Câteva ceasuri de lectură îmi dau chiar sentimentul unei scufundări într-o
altă lume. Dar imediat mă scutură un fel de remuşcare şi dau iar buzna
printre ştiri şi discuţii. Situaţia generală s-a complicat în aşa fel, încât la
prima scrutare ameţeşti. Piesele s-au înmulţit atât de repede în jocul acesta
de nebunie pe care îl înfăţişează Europa, încât oamenii nu au putinţa unei
vederi de ansamblu. Se pare că totul s-a concentrat între Britania şi Rusia.
Mişcările de politică externă sovietică se degajă simplu şi vizibil către o
dominaţie a jumătăţii răsăritene din Europa, cu marele avantaj că nu şi-a
epuizat nici un soldat şi nu şi-a zdruncinat nimic din economia internă.
Propunerile de pace ale lui Hitler au fost respinse de Franţa şi Anglia; totuşi
Chamberlain, răspunzând, a lăsat să se întrevadă că punţile de eventuală
înţelegere nu trebuiesc rupte. Faţă de marele lui obiectiv, Sovietele,
Germania ar trebui să apară sub ipostaza unei viitoare aliate. Dar obiec­
tivele de război nu pot fi retranşate atât de uşor; şi dacă pacea nu va fi
realizată - ceea ce Anglia o doreşte aproape pe faţă -, războiul va fi cumplit.
Germania a devenit ameninţătoare, vrând să zgâlţâie de undeva o iniţia­
tivă mediatoare. în vremea asta, Sovietele stau liniştite deoparte şi, după
ce au împiedicat pătrunderea nemţilor în sud-estul european, aşteaptă pră­
buşirea lui Hitler cu prietenie, dar cu nemărturisită satisfacţie. Fiindcă,
oricum s-ar desfăşură lucrurile, Germania cade în braţele comunismului,
ca un fruct de multă vreme copt. Dar toate aceste presupuneri, naive sau
plauzibile, n-au nici o însemnătate. Un singur lucru contează: baia de sânge
anunţată pe frontul de Vest. Oamenii se pregătesc voluntar şi conştient
pentru un apocalips. Si noi facem algebră strategică...

Am predat Editurii Cartea Românească manuscrisul lucrării Manual

complet de educaţie a sexelor, semnată Dr. Mihail Prunk. Vechi lucrări
reunite într-un volum, după ce le-am revăzut, triat şi concentrat,
schimbând forma. Să vedem cum va fi difuzată cartea la această nouă
editură. Georgescu-Delafras n-a retipărit-o din pricina numelui de Prunk,
cu rezonanţă germană, ceea ce pentru Cartea Românească a alcătuit tocmai
virtutea ei de seamă. Aşa merge lumea...
 A apărut Jurnalul, sub direcţia lui Teodorescu-Branişte şi cu vechea
echipă de la Adevărul. Mare entuziasm printre gazetarii ale căror peniţe
ruginiseră în ultimii doi ani. Am văzut pe câţiva dintre ei: le străluceau
ochii de bucurie şi aveau convingerea că noua gazetă va fi o lovitură.
Branişte mi-a cerut şi mie colaborarea, pentru o rubrică medicală
permanentă. Voi scoate oare, din umbra în care credeam că doarme liniştit,
pe doctorul Panus Pantor*, care hibernează de aproape un an de zile?
„Medicina şi viaţa...". Nu prea mă entuziasmează. în orice caz, cu totul
altfel mi-am închipuit întotdeauna activitatea mea publicistică. încercare
de întreţinere a unui vis. îmi displace până la un anume punct genul de
ziaristică medicală. Dar poate că nu e decât un reînceput. Ah, de câte ori
am reînceput...

Profesorul academician Ion Stoenescu, consilier la Editura Cartea

Românească, cu care am vorbit puţin în legătură cu manuscrisul meu
admis acolo spre publicare, îmi spune foarte senin: „Poţi lăsa afară
capitolul despre freudism. Freud a murit, aşa că nici freudismul nu mai
există!".

început azi colaborarea la Jurnalul, sub pseudonimul Doctorul

Draşcu. Numai să aibă viaţă lungă fosta echipă a Adevărului, recunoscută
imediat şi de către autorităţi şi de publicul cititor.

25 octombrie

Numai oamenii tari ştiu să facă ordine în suferinţele lor, îndurând

astfel atât cât este absolut necesar.

* Personaj fictiv din rom anul lui E. D. pentru copii, Memoriile grcerelui, 1937, şi unul din
pseudonimele cu care semna uneori articole de medicină socială (n. edit.).
 Omul nu-şi poate preţui niciodată vârsta la exacta ei valoare. Sau
este mai tânăr decât vârsta pe care şi-o ştie, sau se socoate mai bătrân.
Condiţiile de determinare precisă sunt în afară de noi. Adevărata vârstă
nu ne-o ştim, ci o aflăm.

30 octombrie

Lelia a fost admisă la facultatea de medicină. Se pare că e vorba de

un succes foarte preţios, încât nu s-a dat drumul decât la şapte evrei pentru
cele 255 de locuri. în total s-au prezentat pentru aceste locuri 620 de
candidaţi, dintre care 250 erau evrei, număr impresionant, dar explicabil,
pe de o parte, prin închiderea graniţelor, iar pe de alta, prin îngrădirile
de la celelalte şcoli superioare. Deci la medicină nici 3%. Politica de
protecţie a muncii naţionale continuă să înregistreze biruinţe. Lelia este
foarte satisfăcută. Dar sentimentul ei pare un fel de ameţeală între bucurie
şi amărăciune. Personal, nu ştiu dacă trebuie să fiu mulţumit. Dezamăgirile
aduse de medicină ca profesie mă fac să privesc cu şovăială şi tristeţe la
acest început de carieră, învăluit încă în soare şi nădejde nemărginită. Mă
tonifică însă încrederea şi îndărătnicia cu care tinereţea ei se avântă pe calea
aceasta, la capătul căreia izbânda nu este întotdeauna legată de pregătire,
de bunăvoinţă, de seriozitate. Ea însă e cuminte, harnică, modestă. Cu
structura ei de jovialitate, cu puterea de muncă şi voinţa ei de adaptare, cu
inteligenţa ei naturală şi bunătatea pe care o are, poate că va izbuti, mai
ales dacă neşansa - după cum spune şi înţeleaptă d-nă K. - sare adesea peste
o generaţie. Dar şi condiţiile social-economice vor avea pentru Lelia o
importanţă hotărâtoare. Peste opt ani, cine poate spune ce va fi? Poate
că până atunci, etatizarea medicinei va merge atât de departe, încât
siguranţa activităţii să devină însăşi condiţia de temelie a valorii ei pentru
colectivitate. în îmbrăţişarea pe care o dau acum fetei fragede şi blonde,
cu ochi surâzători în clipa primului ei zbor, gândul acesta la viaţa ei de
mai târziu este cel mai grav.

1 noiembrie

Plimbare lentă sub tandreţea târzie a soarelui. Cheiul sticlos, vânăt

sur, plin de mişcarea amiezei. Dacă te-ai putea scutura de gânduri,

I
litsându-le la un colţ de stradă, să treci mai departe fără povara lor
sfredelitoare, prin care soarele străbate atât de greu! Este totuşi o uşurare
In întâmpinarea atâtor oameni necăjiţi, care trec pe lângă tine tăcuţi, cu
răsfrângeri de răzvrătiri în ochi şi mestecând blesteme mute printre dinţi.
Strada diluează suferinţa individuală, tocmai prin cantitatea mare de.
suferinţă pe care o poate arăta. Câţiva muncitori în haine sfârtecate
descarcă nişte lăzi uriaşe. Unul se opreşte şi-şi răsuceşte o ţigară: „Stai o
ţâră, Ioane, să fumez un tutun’*. „Se supără boierii că întârziem!”. „Fugi
încolo, cu cât om întârzia mai mult, cu atât cresc preţurile la lăzi! De ce
să se supere?”. O femeie scundă, ascunsă sub o broboadă de lână neagră,
linând strâns în mână o hârtie făcută sul, întreabă unde e primăria. O fi
având o cerere de înmormântare gratuită sau pentru un ipotetic ajutor
de lemne. La marginea trotuarului s-au înşirat, aşteptând să treacă strada,
câteva fetiţe cu obraji veşteji, cu ochi înfloriţi de lumină, în haine subţiri,
cu ghete scâlciate. Se întorc de la şcoală, probabil cu stomacurile goale.
Si strada se desfăşoară lungă, se strânge grămadă în spatele tău, se risipeşte
si se încolăceşte iar împrejurul inimii în care se zbat, decolorate de soare,
de suferinţa colectivă, necazurile cu care te porniseşi la drum. Te opreşti
o clipă şi nu ştii dacă să te duci mai departe sau să te întorci. La capătul
oricărei străzi, începe însă o altă stradă...

7 noiembrie

Am reuşit să închei un contract cu Georgescu-Delafras pentru o

lucrare de vulgarizare a medicinei, Medicina pentru toţi, un fel de dicţionar
pentru executarea căruia simt de pe acum un dezgust profund. Georgescu
a ajuns însă azi om mare: secretarul Frontului Renaşterii Naţionale la
Municipiul Bucureşti, pentru industrie şi comerţ. Mi-a mărturisit că din
pricina asta îi este teamă să tipărească lucrarea unui evreu, deşi are mult
interes pentru ea. Lucrul nu a fost cu putinţă decât asociind pe copertă un
nume de medic creştin. Prietenul meu vechi şi devotat, doctorul Marius
Popescu, mi-a oferit pe loc, fără nici o pretenţie, numele lui de românească
autenticitate. Şi iată cum, în umbra prepuţului lui, pot apărea cu o carte
în sectorul editorial reprezentat de marele cuceritor, Georgescu-Delafras!
în noua lui calitate, îşi pune în aplicare toate ideile de naţionalism de pe
vremea când, ca valachist, scria la o revistă săptămânală cu o convingere
de mare reformator. în timp ce semnam contractul, îmi spune cu profetică
emfază:
 - Public zilele astea o lucrare în care vă distrug pe dumneavoastră,
minoritarii!
- Vai de mine! Şi ce spui acolo?
- Tot ce o să aplicăm în politica imediată a Frontului.
Şi vechiul meu amic, care e cuceritor şi în politică, mi-a expus planul
de aplicare a proporţionalităţii etnice. A adăugat, foarte binevoitor:
- Eu sunt umanitarist. Toţi care sunt azi evrei bătrâni sau maturi
nu vor fi scoşi din locurile lor. Dar cei tineri nu vor mai intra nicăieri.
Am isprăvit pentru totdeauna cu ei!
- Şi ce vor face toţi aceşti cetăţeni ai ţării? - am întrebat eu. Nu pot
fi lăsaţi să crape de foame, în condiţiile dumitale de proporţionalitate, fără
nici un temei aritmetic!
- Treaba lor ce o să facă! Nu mă interesează. Să plece unde vor. Aici
nu mai intră. Registrul de comerţ pentru noii negustori evrei va fi închis.
Iar funcţionari vor intra în toate posturile numai absolvenţii creştini ai
şcolilor comerciale. Ceilalţi să plece!
- Unde? Şi alţii iau măsuri împotriva străinilor, ocupându-se numai
de cetăţenii lor, dar de toţi cetăţenii!
- Se găseşte loc!
- Şi eu sper - am încheiat - că poate dumneata, ajungând şi mai sus,
ai să domoleşti pe englezi şi o să-i convingi să deschidă generos graniţele
Palestinei!
în această atmosferă, în care incoerenţele economistului şi
antisemitului se rostogoleau grase şi îmbătate de viziune „umanitaristă",
a trebuit să semnez contractul. A trebuit. M-am luptat cu ispita de a-i zvârli
în obraz pumnul de bani ce mi-i numărase, graţie garanţiei prepuţiale.
Şi acum, acasă, rememorând cele întâmplate, mă dispreţuiesc.

12 noiembrie

Regretul: cicatricea dorinţei.

16 noiembrie

Mâinile lui Wilhelm Kem pff nu pot fi hitleriste. Ele fluturau pe

clape jocul geniului înainte ca Germania să se fi prăbuşit în bezna împinsă
de gestul brutal al lui Hitler. Ceea ce au săvârşit mâinile criminale ale celor
hipnotizaţi de hitlerism nu poate avea legătură cu lumina sub care se
deschide sufletul lui Mozart când cântă Kempff. Afilierea lui politică este
o disonanţă, o notă falsă sau o naivitate de artist. Sunt sigur că, dacă s-ar
întâlni cu Vladimir Horovitz, s-ar îmbrăţişa şi şi-ar strânge mâinile în
comuniunea cu acelaşi vis.

20 noiembrie

Obiectele de stil vechi îţi dau senzaţia de permanenţă, de realitate

materială, pe câtă vreme stilul modem, în liniile lui simple, cu concentrarea
utilă şi calculată a confortului, dă o impresie de efemer, sentimentul simplu
şi linear al unui prezent fără atmosferă, fără adâncime. în sala de aşteptare
a vechiului avocat, totul sugerează stratificarea grea a vremii, care, în
curgerea ei, nu şi-a risipit ecourile. Oglinzile mari, înalte, cu cadre late
de bronz, par a fi reţinut în ele toate imaginile de odinioară. Orologii în
cutii fastuoase de abanos şi sidef, vase înalte cu coloane de flori, lămpi
încărcate cu ornamente în multiple reliefuri, tablouri în rame largi, aburite,
sfeşnice de metal şi porţelan pictat, toate sunt îmbibate de praful liniştit
al unei visări, peste care se rostogolesc tic-tac-urile orologiilor şi
răsfrângerile mute ale cristalelor. Covoarele mari şi grele de paşi înmor­
mântaţi în ţesătura lor, draperiile înalte şi plisate, susţinute de şnururi
impresionante cu ciucuri uriaşi, sug în ele clipele care cad ca o ploaie
invizibilă. Aştept ca din vechiul „Flugel“, acoperit cu un brocart, să
pornească un menuet, în timp ce oamenii din imensele cadre vor coborî
şi se vor aşeza în fotoliile cu mătasea roasă de dinţii anilor. Stau neclintit
într-un jilţ adânc şi aspir timpul ca pe o mireasmă vie, nealterată, cu mintea
brăzdată de fragmente de versuri şi rugăciuni.

8 decembrie

O ciudată reîntoarcere la trecutul îndepărtat, explicabilă, poate, prin

caracterul de cruzime al epocii actuale, care poate fi generatoare a unei
nevoi de refugiere: revizuirea traducerilor lui Heine. Poate şi o reacţiune
de protest împotriva nedreptăţii ce i s-a făcut în ţara lui pentru a doua
oară. Traducerile le-am făcut când am ieşit din liceu şi am uitat, cu voinţă,
de ele, pentru că eram nemulţumit. De unele mi-a fost chiar ruşine, după
ce fuseseră publicate. Adolescenţa explică suficient unele imperfecţiuni şi,
în genere, absenta luptei cu forma, absenţa forţei limbajului poetic. Cu
timpul, s-a adăugat şi o convingere că sentimentalismul lui simplist, direct,
nu mai poate ispiti azi dragostea unui poet evoluat şi încadrat în altă
perioadă de poezie. Pe de altă parte, s-a prăvălit peste el formidabil univers
liric al lui Rilke, a cărui apariţie în poezia germană echivalează cu o
revoluţie asemănătoare schimbărilor geologice în scoarţa pământului, în
epoca de formaţie. Reluarea lui Heine ar avea totuşi scopul de a i se face
o prezentare rezumativă a operei, în limba noastră, într-o culegere care
ar interesa o anumită categorie de cititori. Asta cu atât mai mult, cu cât
nu există un asemenea volum până azi şi cu cât traducerile apărute răzleţ
în opera câtorva poeţi români nu sunt tocmai realizate şi foarte rar exacte.
Biblioteca pentru toţi, la care m-am gândit, ar trebui să aibe în colecţia
ei o traducere masivă din poeziile heiniene. Variatele motive care m-au
împins să-mi răsfoiesc traducerile m-au adâncit în ea mai mult decât aş
fi crezut. E adevărat că lirismul lui Heine merge uneori până la „micul
dor“, prin caracterul lui de „inimă albastră". Abundenţa de diminutive a
limbii lui (al cărei izvor se explică prin folclorul de la care a plecat),
reducând expresia la un simplism supărător, ieftinătatea şi superficialitatea
stărilor sufleteşti şi obsesia unor suferinţe de dimensiuni ridicole pot incita
adesea mai mult decât un zâmbet, chiar o răzvrătire. Dar dacă treci peste
aceste lucruri, descoperi în opera lui un lirism autentic, de tăietură
definitivă, care poate rezista de-a lungul anilor. Suflul poeziei populare
se cristalizează în câteva din strofele lui, ca o melopee de lăută veche.
Intimismul şi umorul, inexistente pe vremea lui în lirismul grav şi ermetic
al poeţilor, îşi păstrează şi azi un parfum de noutate. Şi apoi acel
neconformism al personalităţii lui, luciditatea politică, îndrăzneala unei
sincerităţi totale străbat ca un curent electric tot ce a scris. Se poate ca
supravieţuirea lui după atâtea decenii să se explice mai mult prin
originalitatea, suferinţa şi răzvrătirile lui personale decât prin valoarea
nealterată a creaţiilor realizate. Nu este însă mai puţin adevărat că toate
aceste elemente au avut un ecou puternic asupra poeziilor lui, pe care le-a
realizat uneori la o temperatură înaltă de autentic, de viaţă vie, de culoare
pătimaşă şi adeseori de artă nemuritoare. La vârsta mea, mi se pare că voi
redeveni un nou traducător al lui Heine.
24 decembrie

Zilele şi nopţile, dar mai ales nopţile, trec toate în aceeaşi febrilă
adâncire în lumea heiniană. Nu mă interesează atât poetul cât poezia în
genere, lupta pentru expresia poetică cea mai apropiată şi totuşi depărtată
de necesitatea unei redări echivalente. Nu sunt lucruri mari în opera lui
lirică, hotărât. Dar totuşi o anumită melodie de valoare - mai ales când
ironia izbuteşte să pună o linie roşie sub o stare de sentiment lipsit de
complexitate, atât ca trăire interioară, cât şi ca exteriorizare poetică - se
regăseşte destul de des. Traducătorul are de rezolvat, cu toate acestea, unele
probleme grele. Am tradus o poezie, şi nu dintre cele mai mici, în trei
forme. Jocul este interesant în sine, independent de valoarea eternă a
lirismului oferit. Dar în curând totul va lua sfârşit. Au mai rămas puţine
lucruri de pus la punct, după ce am tradus numai lucruri noi, deşi nu e
exclusă surpriza unor noi descoperiri pe care, până azi, am avut de câteva
ori prilejul să le fac. Crăciunul acesta va fi în întregime al poeziei. Se
anunţă liniştit şi plin de molcomă tristeţe a aceloraşi aduceri aminte care,
dedesubt, îşi fac drum către suprafaţa strălucitoare şi romantică a cadrului
pitoresc. Desigur, zăpada pufoasă, cu atmosfera de misterioasă legendă,
colind şi freamăt de pregătiri, dar peste toate, imaginile de pustietate ale
copilăriei: un brad ireal în casa unui bogătaş din mahala, nămeţi uriaşi
la uşa ferecată, frig în odaie, ghete sparte, drama hranei pentru trei zile
deodată, cu deziluzia aceleiaşi fierturi de fasole, iar departe, undeva în
miezul uriaş al oraşului, ispita feeriilor de vitrine cu jucării colorate şi
şoşoni calzi pe zăpadă de naftalină...

27 decembrie

A trecut sărbătoarea, parcă ar fi fost o insulă de uitare. Nu citesc

nimic, nici măcar gazeta, aşa cum ar trebui. Am descoperit acele câteva
cântece, pe care Heine le-a numit „Schopfungslieder", le-am tradus cu
plăcere şi, cred, mulţumitor. Se apropie însă trezirea. Un val de zădărnicie,
de lipsă de înţeles, de rost, care nu mai e al poeziei, ci şi al vieţii. Parcă
m-aş deştepta dintr-o anestezie. Oboseală? Munca poetică este, fără
îndoială, cea mai înaltă, cea mai interesantă şi cea mai completă dintre
emoţii, dar numai cu condiţia de a-ţi menţine nealterată starea de
somnambulism. Viaţa însă îţi trimite un strigăt puternic şi te trezeşti.
Plutirea si-a frânt cursul. Mâine începe cotidianul. Şi între Crăciun şi Anul
Nou, cotidianul are uneori înfăţişări dramatice. Ultimele respiraţii osteniic
ale unui an de răstigniri şi sucombări.

31 decembrie

Sfârşit de an, asupra căruia se opresc astăzi toate inimile. Nu atât

pentru ce a fost, cât mai ales în faţa spaimei de ce se aşteaptă în zilele
viitorului an, pe care ne-am obişnuit să-l vedem crucial. Toate tristeţile
sunt îndreptăţite în seara asta de zăpadă şi suspendare în golul de
deznădejdi de viaţă şi oameni. Emoţia banală şi ieftină a tradiţiei capătă o
bruscă subliniere dramatică. Pentru prima oară, rezonanţa acelui „Ce va
fi?“ sună în suflet cu adevărat. Ce va fi? Ce va fi?
1940
1940

4 ianuarie

Nu ştiu de ce am lăsat o pagină albă. Continuăm să trăim cu noutăţile

trecute, cu deosebire numai că anumite calcule de probabilităţi şi-au
schimbat sensul şi ritmul. E ciudat ce repede se fac întoarcerile în aşa-zisa
opinie publică. în primăvara trecută, propaganda antigermană izbutise să
creeze un sentiment de antipatie, care înlânţuise toate clasele sociale. Am
auzit ţărani-soldaţi care spuneau: „Nu mă întorc acasă până n-oi fi omorât
cel puţin trei nemţi!“. Acum propaganda antirusă creşte pe zi ce trece şi totul
este organizat de către englezi şi francezi. Ne vor împinge oare într-un război
împotriva Rusiei Sovietice? Nimeni nu mai e dispus azi să privească
imparţial lucrurile. Noi ar trebui să rămânem neutrali până la capăt.

Sinuciderea are multe praguri. Aşa se explică de ce mor atât de puţini

dintre cei care vor să se sinucidă. Pentru asta trebuie să ajungi pe pragul
cel din urmă.

5 ianuarie

Traducerile din Heine sunt puse la punct şi transcrise. Le-am dat

titlul general de Cântece şi romanţe. De data asta cred că sunt bune.
Sforţarea depusă pentru acest nou Heine se poate cifra, socotind zilele şi
serile, la vreo sută de nopţi. Fac această socoteală ca să găsesc raportul
material între muncă şi onorar, presupunând că aş putea plasa volumul.
M-am prezentat cu el la Fundaţiile Regale, unde profesorul Rosetti, elegant
şi amabil, m-a refuzat pentru moment, sub motivul că trebuie să reducă
jumătate din angajamentele pe care le are cu scriitorii. Şi mi-a dat un
termen la anul. Va trebui deci să tipăresc tot la Biblioteca pentru toţi.
Directorul ei, tot Ocneanu, ar putea fi convins până la urmă. Şi cine ştie
dacă va oferi suma de zece mii de lei pentru proprietatea definitivă a
colecţiei? Neşansa poetului: să fie evreu, tradus de un evreu! Mi-aduc
aminte că acest caraghios personaj care e Ocneanu căuta, cu prilejul
aniversării a optzeci de ani de la moartea lui Heine, pe cineva „de
dreapta*1(!) ca să-i facă nişte traduceri româneşti. Şi acum, vai, ce decădere!

Ca să nu-mi întrerup antrenamentul, îl reiau pe Eliezer Steinbarg.

Cred că s-ar putea publica o plachetă, oricât de mari ar fi mizeriile pe care
le face văduva lui. Poate că editorul va reuşi să o convingă. Culegerea, pe
care o am gata, împreună cu studiul introductiv, poate alcătui un volumaş
destul de interesant şi reprezentativ al fabulei steinbargiene. Voi pune la
punct cele câteva bucăţi pe care le-am început. Le-am recitit şi sper că lucrul
va merge bine. Refugiul continuă. Cercul liric, întrerupt o clipă numai, îşi
reface vraja.

Prietenia dintre două cupluri este una din cele mai convenţionale şi
ingrate forme de relaţii omeneşti. Fiecare cuplu reprezintă un sistem
deosebit de dezacorduri şi acorduri, de nostalgii şi renunţări, de lupte spre
desăvârşire. Totuşi, faţă de alt cuplu, trebuie să se înfăţişeze solidar,
rezultatul fiind un raport între două fiinţe, deşi interesul, simpatia si alte
sentimente se împart deosebit între patru. Este, prin urmare, o cir­
cumscriere, deci fatal o diminuare a trăirii, o încadrare într-un formalism,
sub care se ascund potenţe de prietenie nerealizată.

19 ianuarie

Umanitatea se strecoară printre cele mai mici cute ale existenţei.

Aseară m-am simţit rău de pe urma unei enterite care mă supără de câteva
zile. Fetele şi Paula* se culcaseră. Bucătăreasa isprăvise de mult treaba.

* Paula Frănkel Dorian, soţia autorului (n. edit.).

lupâneasa, o fetişcană de treisprezece ani, aprigă la vorbă şi iute, aproape
dezordonată în gesturi, rămăsese singură. Cum nu mâncasem nimic, a
venit în birou să-mi spună că nu se culcă încă, poate am nevoie de ceva.
După câteva minute m-a anunţat din nou: „Să sunaţi când vreţi să mă duc
la culcare". Era foarte mândră că din toată casa ea singură rămăsese să-mi
fie de folos. Domnea pretutindeni. Bucătăria cu maşina încinsă era în
stăpânirea ei exclusivă. Când i-am cerut apă fierbinte ca să-mi sterilizez
nişte instrumente, a început să lucreze cu un zel care traducea emoţia unei
înalte misiuni. Mi-a servit un ceai cu o grijă deosebită, în care se releva
religiozitatea unui devotament înalt. „De ce nu luaţi ceva?" - m-a întrebat,
cu o faţă îndurerată. „N-aţi mâncat nimica de atâtea zile!". Glasul ei, de
obicei aspru şi repezit, avea inflexiuni materne. Când mai târziu mi-a adus
o ceaşcă de cacao şi i-am mulţumit, obrazul ei a înflorit deodată într-un
zâmbet vast şi a plecat fericită.

23 ianuarie

Deunăzi, în tramvai, doi oameni, care păreau că se duc spre o

autoritate administrativă, vorbeau - chipurile, mai discret - lângă mine,
care citeam:
- Sunt jidani, mi se pare, nu-i aşa?
- Da. Ştii cum am aranjat? Zece miare: cinci iei dumneata, cinci
eu.
- Şi oamenii ăştia dau parale pentru atâta lucru?
- Dau pentru orice. Asta e şansa noastră, că mai putem lua de la ei.
Altminteri, ce ne-am face?
- Bine, dragă, atunci să mergem!

La conferinţa mea despre „Fabula lui Steinbarg", într-un local

sinistru pe Calea Văcăreşti, un public viu, dinamic, pătimaş interesat şi
bun cunoscător al subiectului: scriitori, gazetari, actori şf massa
studenţească, cu o simpatică sete a atenţiunii. Ar trebui vorbit mai des
acolo şi nu la cercurile burgheze, unde vin oameni anosti, care te
întâmpină cu ochi prostiţi şi un suflet veştejit.
 Am isprăvit complet volumul de traduceri din Heine. Apare în
Biblioteca pentru toţi. Am luat pentru el o sumă formidabilă: 8 000 de In
- şi asta pentru eternitate, oricâte ediţii vor apărea! Mai ani timp o luin
să recitesc şi să revizuiesc. Mi se pare că mereu voi găsi ceva de îndreptai.

24 ianuarie

Dragă Radule, îmi pare tare rău de suferinţa pe care ai încercat-o

astăzi din pricina mea, mai bine zis din pricina amândurora. Mă grăbesc
să te consolez şi asta pot să o fac, nu numai pentru că te iubesc, dar mai
ales, fiindcă eu nu sufăr sau, mai exact, nu mai sufăr.
Tu ai rămas de pe urma războiului de întregire cu urechile
nenorocite. Ţi-au plesnit timpanele şi de atunci eşti bolnav, fără măcar
să fi cerut ţării vreo răsplată pentru invaliditatea ta. De vreo doisprezece
ani, de când te cunosc şi te iubesc, te îngrijesc eu. Adică asta e un fel de a
vorbi. Mă uit din când în când în urechile tale şi văd acelaşi lucru. Iar când
ţi-e mai rău, te consolez. Din nenorocire, medicina noastră nu poate face
nimica pentru catastrofa în care te-a prăbuşit urgia războiului.
Acum, când trebuia să te duci să-ţi faci partea ta de concentrare, ai
fost trimis să te vadă un medic militar, căruia te-ai prezentat cu certificatul
meu medical, lămuritor al îngrijirilor date şi al stării în care te afli. Te-au
întrebat întâi dacă eşti român. De ce ai sărit ca fript? Omul avea toată drep­
tatea. Ţi-a spus apoi răspicat:
- Dacă eşti român, de ce te-ai dus la jidanul Dorian?
Te-ai ridicat de pe scaun, ai vrut să pleci, dar a trebuit să rămâi şi
ai suferit îngrozitor. De ce? Pentru atâta lucru? Vai, dragă Radule, la ce-ţi
foloseşte scăderea atât de serioasă a auzului, dacă ai auzit tocmai asta din
gura căpitanului medic Georgescu? Eu am devenit realmente surd la
asemenea replici. De ce te-ai supărat pe tânărul meu coleg, grăbindu-te
să îl asiguri de valoarea mea, pe care, poate, şi el o cunoaşte?
Săracul de el ! De unde vrei să ştie - hai să zicem, bunăoară - că
Europa, în beţia tehnică a secolului trecut, a furnizat maşini şi scule Asiei,
care s-a industrializat, folosindu-se de muncitori săraci şi nepretenţioşi
şi producând în condiţii care ameninţă economia vechii lumi, unde mun­
citorimea a scumpă şi are nevoi ce nu mai pot fi suprimate? De unde să
ştie el că, în acest proces sau în altul, dar tot atât de grav şi de adânc şi,
poate, necesar istoric, indiferent de modul în care vrei să ţi-1 explici, evreii
n-au nici un amestec, în orice caz nici mai mare, nici mai mic decât al
celorlalte popoare încadrate în viaţa umanităţii actuale? Lui i s-a dat o
explicaţie sprijinită pe brutalitate, care nu e decât un caracter trecător al
soluţiilor de amânare ce domină situaţia lumii de azi - si această explicaţie
îi convine, fiindcă nu mai cere nici o sforţare de gândire. Bietul Georgescu,
al cărui părinte a fost, poate, Geoigieff ori Georgievici (farse de acestea
se ivesc la toate cotiturile), crede că, ajungând atât de mare şi de departe,
încât privind un timpan găurit e în stare să spună că e o... perforaţie, acest
act trebuie să devină un act de dinamism naţional: adică o gaură de timpan
românesc trebuie să fie examinată numai de o retină neaoş românească.
Este un act de patriotism - dacă vrei, de patriotism mai mic, local,
circumscris, fiindcă nu tuturor le e hărăzit să se jertfească pe linii mari -,
dar, oricum, un patriotism care înţelege să înglobeze toate timpanele găurite
de obuze nemţeşti în patrimoniul naţional. Ce pot crede despre tine, care
te răzvrăteşti în faţa acestui gest de o indiscutabilă măreţie?
Fii liniştit, dragă Radule. Tu ai auzit o singură dată sudalma, eu o
simt necontenit. în dezlănţuirea brutalităţii ridicate la un sistem de
guvernare, care a creat şi o morală nouă a unui aşa-zis eroism colectiv, vrei
tu să mai întârzii cu reacţia unui postulat romantic? Om bun şi înger
desuet ce eşti!
Datorii elementare? Nici individul, nici colectivităţile nu mai ţin
seamă astăzi de asemenea fleacuri. Sălbăticia dinamică, egoistă şi creatoare
rămâne, până la urmă, tot sălbăticie. Iată, dragul meu, la Sulina se află
şapte şlepuri cu 2 000 de evrei din Cehoslovacia şi Germania georgescizate
mai de mult, şi care aşteaptă să plece în Palestina. Armatorii cer
douăsprezece milioane pentru transport. Şi pentru că nu mai au bani,
nenorociţii fugari - aproape un târguşor întreg - zac în lada numită şlep,
pe un ger de minus 30 de grade, fără mâncare, fără foc, fără paturi. (Tu
cunoşti din activitatea ta în petrol ce e un şlep.) Noaptea, neavând loc, dorm
pe rând în două echipe. Foarte mulţi au murit de frig. Tu crezi că există o
asistenţă umanitară elementară a unui stat? Ar fi trebuit puşi provizoriu
într-o cazarmă, într-o magazie încălzită, chit că li s-ar fi postat o sentinelă
la uşă. Ei bine, datoria elementară de umanitate a statului nostru s-a
manifestat prin indiferenţă, pentru că e vorba de evrei. Ce ai spune tu dacă
2 000 de români ar ti pornit din America spre ţară şi ar fi eşuat în vreun
port îngheţat, unde ar fi fost lăsaţi să moară de frig şi foame? De ce să mai
ceri atunci georgescului elementara omenie faţă de un coleg jidan care,
în definitiv, încă nu crapă de ger şi nici de foame?
 Fii liniştit, dragă Radule! Câtă vreme mai sunt oameni ca tine, eu
pot îndura. Ceea ce mă doare cu adevărat este că timpanele tale, fie că le
ţii în patrimoniul naţiei, fie că le încredinţezi, înstrăinându-le, unei retine
jidăneşti, nu mai pot fi îndreptate, cum atât de mult aş fi dorit, ca să poţi
încă auzi lucruri frumoase, lăsate de Dumnezeu pe această lume otrăvită
şi distrusă de oameni.

5 februarie

Zile întregi de senzaţie ciudată de plutire deasupra pământului.

Toată existenţa ar aparţine parcă altcuiva. Ceea ce scriu mi se pare că
a fost visat. Nu o absenţă din realitate, ci o îndepărtare, care dă un
caracter de nefiresc trăirii pe toate planurile. Viaţa e aici, alături, dar un
uşor strat de ceaţă albastră se lasă între ea şi mine. Conversaţii prezente
îmi par amintiri ale altor întâlniri. Gândurile n-au un prund, ci stau
suspendate în aer şi rezonanţa lor are în ea ceva de depărtare, un ecou
din altă formă de existenţă. Şi parcă totul e o aşteptare, un sentiment
straniu că trebuie să se întâmple ceva.

11 februarie

Patruzeci şi nouă de ani. Vârsta la care te logodeşti cu bătrâneţea.

9 martie

Recitatorul Levin a citit ieri la mine acasă, în faţa câtorva amatori

şi prieteni, o serie de poeme în idiş. Nu găsesc nici un progres în arta lui,
pe care am cunoscut-o întâia oară acum trei ani. Are, ce-i drept, o mare
sensibilitate, un glas cald, muzical, unduitor şi o figură uscăţivă pe care
jocul de lumini şi umbre se combină avantajos pentru realizarea unei
mimice însoţitoare a lecturii. Dar n-am mai găsit la el creşterea aceea vie
şi nouă, care să irizeze cu prospeţime şi spontaneitate structura lirică a
bucăţilor recitate. Câteva formule interesante, osificate prin reproducere
şi adaptare la mai toate lecturile. însuşi genul acesta al recitării este
condiţionat de o mărginire, de o sterilitate a ecourilor, mai ales dacă îl auzi
prea des. Şi apoi se resimte lipsa unui mare spirit regizoral. Pe de altă parte,
amestecul de cântec şi declamaţie, foarte sugestiv câteodată, anihilează
emoţia prin abuz. Ingeniozitatea, prospeţimea surprizei se transformă în
clişeu. Nu se poate însă contesta bucuria ce ţi-o dă o lectură făcută atât de
vibrant dintr-o literatură atât de bogată ca forţă de inspiraţie şi ca tăietură
de realizare, dar care foloseşte o limbă rareori plăcută, cu transparenţe
directe şi procentual grave din limba germană. Idişul se potriveşte minunat
povestirii directe (de aici suculenţa impresionantă a lui Schalom Alechem),
mai greu prozei generale şi foarte puţin expunerilor teoretice. în lirica idiş
s-au realizat foarte multe lucruri excelente din punct de vedere artistic, dar
mai puţin, cred, din punctul de vedere al expresiei. în tot ce am citit,
masiva, obsedanta, intima, directa, prezenţă a limbii germane mi s-a părut
greu de contestat. Procesul cel mare ce există în judaism între idiş şi ebraică
are, desigur, un substrat politic. Dar nu e mai puţin adevărat că, şi din
punct de vedere artistic, originalitatea, vechimea şi personalitatea limbii
care descinde din Biblie, şi care astăzi e vorbită ca o limbă vie de către evreii
palestinieni, are întreaga dreptate de partea ei. Fireşte, idişul, ca orice
manifestare linguistică, n-a apărut din voinţa capricioasă a unei persoane
sau dintr-o împrejurare întâmplătoare, ci s-a închegat ca un proces îndrep­
tăţit de toate condiţiile lăuntrice şi exterioare ale unei colectivităţi, a cărei
propulsiune spre cultură nu suportă nici un fel de îngenunchiere. Este o
realitate de existenţă, indiscutabilă. Recunoştinţa acestui fapt însă nu poate
exclude o situare afectivă faţă de muzicalitatea şi sintaxa idişului, greu de
acceptat pentru unii. Personal, pot învinge orice resentiment şi gusta
fondul de prodigioasă creaţie artistică exprimată în această limbă. Planul
meu mai vechi de a realiza o antologie din poeţii idişului a început să
capete consistenţă. Totul depinde numai de posibilităţile de procurare a
materialului.

28 martie

Lungă absenţă din aceste pagini, în special din pricina lucrului

intensiv. Antologia din idiş m-a prins adânc şi am intrat cu mare interes
în acest univers liric, pe care nu l-am cunoscut până astăzi. Am descoperit
o serie de poeţi de mare vigoare creatoare. Problema procurării materialului
a fost într-adevăr grea. O întâmplare norocoasă mi-a scos în drum pe
tânărul poet Rabinsolm*, un ebraist pregătit in atmosfera culturii religioase
celei mai stricte, dar în acelaşi timp un mare artist, îndrăgostit de lirică, el
însusi poet. Biblioteca lui întreagă, entuziasmul şi cunoştinţele lui îmi stau
la dispoziţie. Mi-a citit câteva poezii de ale lui, de o serioasă valoare
artistică. Este un omuleţ pirpiriu, cu faţa suptă, un nevropat cu elanuri
ciudate, cu forţe inepuizabile. Dimensiunile iniţiale ale antologiei vor
creşte considerabil. Cei 25 de poeţi vor fi 50. Dacă socotesc la 3-4 numărul
poeziilor din opera fiecăruia, lucrarea va fi mai mare decât proiectasem.
Rămâne să văd dacă o voi putea duce la capăt.

14 aprilie

Am stat noaptea asta la căpătâiul unei vechi şi prietene cunoştinţe,

din vremea când, întors de la Viena, îmi închipuiam că aş putea fi
funcţionar, iar el, că ar putea fi fabricant. întâmplarea de a nu se fi găsit
un doctor a făcut ca el să se stingă în mâinile mele, după ce făcusem
imposibilul să-l salvez. Un contact de două ceasuri cu moartea, pentru a
nu ştiu câta oară, contact cu acea intimitate fizică a morţii, care este mai
mult o formalitate săvârşită într-un punct periferic al existenţei. Anumite
consideraţii lirice vor să susţină că fiecare om are moartea lui, dar acest
lucru se referă, poate, la ideea despre moarte, la ultima idee ce se strecoară
în sufletul omului o dată cu boala. Este, poate, numai o situare de revoltă,
de durere şi spaimă în faţa faptului că ideea despre moarte, aplicabilă
oricăror indivizi, afară de tine, s-ar putea săvârşi în persoana ta. Această
stare însă trebuie să dureze puţin, fiindcă la început există un optimism
personal, apoi cel insuflat de îngrijirea medicală şi, în sfârşit, marea,
absurda, veşnica credinţă în minuni. Răsturnarea în formalitatea organică
a morţii se face repede şi, în această perioadă, mai lungă sau mai scurtă,
totul se petrece într-o amurgire de conştiinţă, într-o nepăsare, într-o
absenţă faţă de tot ce e ritm şi condiţie elementară de viaţă. în această
privinţă se poate spune că toţi oamenii mor la fel. Prietenul care murea
n-avea nici o suferinţă. Formele de trecere vamală se făceau simplu şi
liniştit. Nici glumele, nici zâmbetul lui cunoscut, nici un protest nu

* Chaim Rabinsohn (1915- ), poet şi profesor de idiş şi ebraică (n. edit.).

interveneau în acele clipe, pe care le găseam de o intimitate caldă. Nicioda­
tă nu mi s-a părut atât de uşoară moartea si niciodată n-am invidiat atât
de sincer un muribund. O clipă, desprins din contingenţele mele, cum
mă aflam singur cu el în liniştea foşnitoare a odăii, gândul plecării mele
definitive m-a vrăjit până la ultimele margini ale ispitei. Când am ieşit în
stradă, atmosfera violetă a sfârşitului de noapte închidea în ea, ca o urmă
de esenţă, această obsesie. Tot timpul, în maşină, alături de mine, mi se
părea că mă întovărăşeşte o umbră prietenoasă şi că drumul meu merge
departe, undeva, spre o noapte fără zori. Mi-am adus aminte că obrazul
mortului, după ultima suflare, n-avusese decât o expresie de rigiditate
pură, fără nici o altă nuanţă. După zece minute însă, un zâmbet cald,
înflorit, i s-a întipărit pe toată faţa. Părea un fel de răspuns, pe care-1
trimitea de dincolo de graniţa ce o trecuse. încă o confirmare că zâmbetul
este emblema veşniciei.

10 mai

După scurtul intermezzo cu Norvegia, un nou val de agitaţie şi

alarmă, care a tulburat chiar şi liniştea optimistă a unor tipuri ca mine.
Scufundat în poezie şi visări, hărţuit de problemele materiale ale
cotidianului, din ce în ce mai dramatice, războiul devenise un dat,
împotriva căruia nu mai reacţionam în nici un fel. Iată însă că, deodată,
după lamentabila şedinţă a parlamentului englez, războiul a izbucnit cu
adevărat. în zorii zilei, armatele germane au intrat în Olanda, Luxemburg
şi Belgia. Elveţia a mobilizat. Sectorul hotărâtor pentru răfuiala finală a
intrat pe primul plan al istoriei. De data arta, fiorul marii drame străbate
mădularele şi conştiinţa întregii Europe. Zboară zvonuri din ce în ce mai
amplificate de fantezie şi spaimă. Telefonul a lucrat din nou ca în vremurile
de intensă tragedie a cotiturilor istorice.

13 mai

Toate egoismele naţionale se întâlnesc acum într-un focar de ură

bestială. înverşunarea generală trebuie să ducă la o prăbuşire generală, în
sensul unei limpeziri a unei noi ordini în lume. Se prea poate ca Hitler,
pentru a se înarma, ascunzându-si ţinta reală a atacului, să fi amăgit pe
englezi cu spectrul comunismului; dar pesemne că n-a putut prevedea că
azi ruşii vor lupta prin el împotriva englezilor. Nerăbdarea noastră se aplică
la perspective mari, pentru un nou mileniu, dar noi nu putem vedea decât
rezultate mici, intermediare, care alcătuiesc momente pregătitoare pentru
viitoarea înfrăţire a lumii. Fiecare ţărişoară crede că ea îşi poate determina
destinul, printr-o concentraţie mai mare de naţionalism şi de militarizare,
pe cât timp problema adevărată se află cu totul dincolo de această iluzie.
Hitlerismul a fost material exploziv pentru marea răsturnare a lumii.
Egoismul şi îngâmfarea naţională, brutalitatea forţei şi dărâmarea spiritului
n-au fost decât medicamentele unui muribund. La toate astea, şi la altele,
mă gândeam ieri în cursul unei lecţii introductive asupra războiului, la
cursurile de apărare antiaeriană, unde am fost convocaţi o parte din
medicii bucureşteni.

19 mai

înaintarea atât de rapidă a nemţilor în Franţa a stârnit o imensă

panică în lume. Toate activităţile omeneşti sunt zguduite de aceeaşi
aşteptare nervoasă. Somnul, masa, discuţiile sunt străbătute de fiorul
obsesiv al celei mai mari catastrofe din istorie: hegemonia teutonică asupra
Europei. Mintea omenească înnebuneşte la gândul că o mie sau două de
care de asalt în plus pot hotărî soarta lumii întregi. Pesimiştii văd imaginea
neagră a îngenunchierii Franţei şi Angliei de către germani, care, ieşind din
vechea realitate a echilibrului european, vor dispune de întregul continent
după pofta inimii lor. Schimbări de guverne, comandamente, şovăiri în
faţa puhoiului de maşini fac să se dărâme şi ultimele sforţări de încredere.
Activitatea negustorească, seninătatea de cămătar şi gustul de huzur al
aliaţilor se răzbună, fireşte. îngrămădirea de aur nu poate constitui până
la urmă o forţă de rezistenţă în faţa maşinilor, pe care munca de robi şi
foametea unei naţiuni le-au pregătit cu o îndrăzneală nemaipomenită. Dar
jocul evenimentelor nu poate rămâne numai sub influenţa fierului. După
câte transpiră, în Franţa par să colcăie revolte, care pot zvârli scântei de
jur împrejur. Odată a mai pornit de acolo începutul unei noi epoci istorice.
Carele de asalt au o limită care poate fi începutul asaltului sufletesc al
mulţimilor.
 Germanii au intrat în Paris.
Cu toate că momentul acesta, de un nemăsurat tragism, era aşteptat
de câteva zile, vestea a zguduit lumea. Cei mai mulţi care au trecut prin
Paris sau au trăit în neuitatul centru al întregului continent au plâns sau
au scrâşnit din dinţi. Dar poate puţini au putut să-şi înfrâneze indignarea
firească şi suferinţa la fel de mare, spre a privi obiectiv înlăuntrul reali­
tăţilor care au adus această lovitură în inima Franţei. Societatea capitalistă
în descompunere, care a comanditat cu aproape două miliarde de dolari
pe Hitler, ca să-l înarmeze împotriva Rusiei, societatea care i-a oferit pe
tavă ospăţul atâtor ţări, care a refuzat colaborarea Sovietelor pentru zdro­
birea Germaniei hitleriste, care a intrat într-un război de exterminare fără
să se fi pregătit milităreşte, deşi cunoştea forţa adversarului, începe să se
contureze ca un adevăr indiscutabil chiar şi pentru cele mai îndărătnice
minţi. Dar asta numai fragmentar, fără legătură logică, fără documentare,
ci numai cu străfulgerări lucide, întretăind un confort sentimental burghez,
din care cu greu se poate evada. Evenimentele se perindau însă atât de
repede, încât luminarea se face de la o zi la alta. Ocuparea Franţei, refuzul
soldaţilor de a lupta - dacă versiunea este adevărată - în faţa unei morţi
care îi seceră în condiţii de inferioritate criminală, protestele din ce în ce
mai puternice ale mulţimilor împotriva guvernanţilor care i-au împins
fără arme în acest abator infernal încep să dezvăluie cu tristă şi tardivă
elocvenţă putregaiul şi mârşăvia imperialismului din Occident. Situaţia
este azi de aşa natură, că strategii, care mişunau prin toate colţurile, nu
mai au trecere. în schimb, se deschide epoca profeţilor. Atitudinea de
profet, chiar când se confundă mistica cu raţionalul, este cu mult mai
comodă, fiindcă o profeţie nu se poate verifica decât în timp şi spaţiu mai
mare decât acela dintre două bătălii cu viteza lor actuală. Am auzit multe
profeţii. Cele mai multe n-au nici un temei de viziune politică a realităţilor,
aşa cum decurg din desfăşurarea lor istorică. Profeţii sunt toţi, în cel mai
bun caz, sentimentali. Că Franţa va fi ocupată de nemţi e un fapt care ţine
de epoca strategilor. Dar cu ocuparea Franţei, hitlerismul nu va putea
organiza o Europă după principiile lui. Hitler nu va putea ieşi din Europa,
din acea Europă al cărei Occident şi centru (fără Rusia) are nevoie de 40 de
milioane de tone de petrol anual pentru o activitate normală. De unde
va lua Hitler petrol, grâne, cositor, aramă şi toate materiile prime care
veneau din colonii? Cu flota pe care o va construi de abia în câţiva ani? Şi
cu ce capitaluri? Şi asta în timp ce Franţa si Anglia vor lupta mai departe?
America si Rusia sovietică nu vor oferi nimic hitlerismului cotropitor.
Această situaţie inextricabilă va prăbuşi hitlerismul, cu toate că a ocupat
Belgia, Olanda, Franţa şi Norvegia, care trebuiesc reconstruite şi hrănite.
Şi atunci, poate că Rusia, chiar privind cu mâinile în sân, fără să folosească
un singur glonte, va putea culege roadele unei răsturnări a Germaniei peste
prăbuşirea anticipată a imperialismelor occidentale. Că va trece, poate, un
răstimp de întunecimi, groază, sângerări si ruşini mortale pentru noi? Se
poate. Vom plăti preţ pentru libertatea viitoare.

18 iunie

După trei zile de la predarea Parisului către nemţi, Franţa a depus

armele, cerând prin prim-ministrul ei, mareşalul Petain, pacea. Ştirea
aceasta, anunţată ieri după amiază, a provocat o imensă jale şi o răsturnare
totală a spiritelor. Toată lumea presimţea prăbuşirea apropiată a Franţei,
dar nimeni n-a contat pe capitularea ei. Fierberea continuă pretutindeni
în aşteptarea răspunsului pe care îl vor da Hitler si Mussolini, întruniţi azi
la Miinchen. Este un moment de suspendare a pulsului, a respiraţiei
globului, o uriaşă sincopă în care nu mai e cu putinţă nici o viziune şi
când toate sistemele şovăielnice sunt invadate de întuneric şi zgâlţâite de
îndoieli otrăvicioase. Englezii sunt hotărâţi să lupte până la capăt. Oare o
vor face intr-adevăr, acum, când nu mai dispun de nici un popor care să
moară pentru ei? Flota franceză va fi predată Germaniei sau nu? Ce fac
Sovietele? Ocuparea ţărilor balcanice are o semnificaţie pentru Europa?
Oamenii nu mai au răbdare. Vor rezoluţii, limpeziri, mari aşezări istorice,
nu în cursul unei vieţi, ci al unei săptămâni, ba chiar al unei zile! E şi
explicabil: la războaie de treisprezece zile, în care timp se distruge un
imperiu, cât să aştepţi?

25 iunie

Evenimentele se perindă atât de vertiginos, încât nici n-ai putinţa să

le prinzi sensul imediat, necum să le încadrezi în orbita desfăşurărilor
viitoare. în fiecare zi se întâmplă câte ceva nou. Armistiţiul s-a încheiat
între Franţa, de o parte şi Germania si Italia, de alta. Au început să se ridice
la suprafaţă - timide încă - o parte din adevărurile elementare ale războiului.

Pentru moment, la noi, hitlerismul a apărut sub formă de doctrină

de guvernământ. Presiunea germană, în lumina izbânzii ei militare
provizorii, s-a manifestat cu dârzenie finală. Un tragic intermezzo politico-
istoric ne aşteaptă, un intermezzo a cărui durată nu se poate preciza.
Legionarii au fost eliberaţi şi îmbrăţişaţi de rege, în cumplitul moment de
răscruce în care se află ţara, alcătuindu-se din ei sâmburele noului partid
totalitar, Partidul Naţiunii. Oamenii politici se abţin deocamdată.
Fundamentale şi grave hotărâri s-au luat pentru evrei, prin respingerea
iniţială a prezenţei lor în diferite categorii de activităţi. Se prea poate ca
elementul acestei aşa-zise reînnoiri de viaţă sub steaua norocoasă a
hitlerismului să distrugă complet pe evrei după formule aplicate aiurea.
Totuşi, spaima pentru această întorsătură a lucrurilor nu poate fi atât de
mare pe cât e neliniştea faţă de dezastrele ce se pot abate asupra destinului
însuşi al ţării. Fireşte, cei mai mulţi nu le văd, fiindcă niciodată n-au fost
informaţi. Nenorocirea cea mare este această înlănţuire de judecăţi, care se
sprijină pe date incomplete, pe ecouri necontrolate, pe rezonanţele supra­
feţelor strălucitoare. îmi închipuiesc că, sus, dezordinea trebuie să fie atât
de mare, încât nici acolo nu se ştie ce vor deveni improvizaţiile subite
ale acestui totalitarianism de ultimă oră. Un bătrân politician şi sfetnic,
Ar., afirmă că totul e „vicleim", alţii dau din umeri, neînţelegând nimic.
Numai evreii se agită în aşteptarea chinuitoare a cruzimilor legislative. Ce
se mai poate aştepta pentru zilele imediat următoare? în urma războiului
de întregire şi după douăzeci de ani de integrare în viaţa naţiei, ni s-a
contestat apartenenţa românească. Goga ne-a revizuit şi ne-a lăsat pe unii
din noi, membri ai acestei naţii, cu drepturi de viaţă ştirbită, iar acum,
printr-un decret de cinci cuvinte, suntem iar zvârliţi afară din naţie. Când
va înceta jocul acesta de ruşine şi sălbăticie? Poate că va trebui să trecem
prin tot şirul de degradări morale şi fizice prin care au trecut toţi evreii
din regimul totalitar german. România rămăsese singura insulă neatinsa
de acest flagel medieval al hitlerizării. Pesimiştii au pierdut orice nădejde
Cu ce argumente îi poţi convinge? De ce să nu se dezlănţuie ţoale
bestialităţile după cunoscutul cod de procedură hitleristă aplicat aiurea
Legionarii nu au alt mijloc de a-şi justifica prezenţa într-un guvern totalii.n
decât îndeplinind cu stricteţe programul de exterminare judaică.
 Istoria, cu marile ei răsturnări, a început să se apropie şi de noi. în
fiecare săptămână se întoarce câte o filă dramatică. Ieri seară, a căzut ca
un trăznet vestea ultimatului sovietic prin care ni se cere Basarabia şi
nordul Bucovinei. Se pare că germanii şi italienii, cu toată înrudirea de
totalitarianism politic, ar fi refuzat orice sprijin, şi atunci Consiliul de
Coroană ar fi admis cererile Rusiei, care acordase un termen de 24 de ore.
Jale mare şi fierbere în tot oraşul. Guvernul a fost remaniat. Şeful de stat-
major al noului Partidul Naţiunii, mareşalul Urdăreanu, a fost îndepărtat,
în schimb, spre prânz, au intrat ca subsecretari de stat doi legionari.
Zvonurile roiesc în toate colţurile, în toate gurile. Se vorbeşte de pretenţii
bulgare şi ungureşti, de o intervenţie militară a noastră. Comunicările
oficiale sunt laconice. încordări, apăsări, insomnii...

30 iunie

Ceea ce s-a aşteptat s-a întâmplat întocmai: un resentiment din ce

în ce mai puternic împotriva evreimii, pentru felul în care evreii din
Bucovina şi Basarabia ar fi întâmpinat pe ruşi. Oficina radiofonică din
Roma răspândeşte cu sânge rece cele mai fanteziste mârşăvii, pe care
gazetele le reproduc cu litere groase. După ce a afirmat că 3 000 de evrei
au manifestat în faţa Ambasadei Sovietice, împotriva Partidului Naţiunii,
fapt care a determinat pe ruşi să ceară Basarabia (!?), întind acuma
informaţia că evreii bucovineni au lovit cu pietre soldaţii români, care se
retrăgeau. Aşa începe atmosfera pentru pedepsirea ţapului ispăşitor. A
impresionat penibil faptul că toţi evreii cernăuţeni şi basarabeni au plecat
imediat acasă. Nimeni n-a spus un cuvânt la înfiinţarea Partidului
Naţiunii, acum o săptămână, partid care a anunţat din prima clipă
transformarea în paria a evreilor; dar toţi au găsit cu cale să critice
refugierea evreilor în provinciile lor natale, după ce fuseseră vexaţi prin
legiuiri şi manifestări brutale. Au comis o crimă că n-au şovăit între
solicitudinile nemţeşti, poloneze şi româneşti şi solicitudinile ruseşti!
începe la noi o perioadă neagră o dată cu pornirea oficială a Partidului
Naţiunii, anunţată pentru mâine. Astăzi, chiar, studenţii medicinişti evrei
şi-au pierdut examenele, fiindcă n-au fost lăsaţi să intre în facultate.
Greşelile oligarhiilor conducătoare sunt acoperite întotdeauna cu mişcări

I
reacţionare.

2 iulie

Atmosferă grea, irespirabilă. Zvonuri de dezordini, suspiciuni,

pogrom. Documentarea rece a scriitorului Cezar Petrescu, care începuse
să dezgroape toate legendele antisemite, de la răscoalele ţărăneşti împotriva
cârciumarilor evrei otrăvitori, până la aprobarea pierderii Basarabiei, a
încetat brusc. în schimb, veninul lui Pamfil Şeicaru, care aşteaptă pro­
tectoratul german în ţara noastră, se revarsă cu o rafinată nostalgie după
sânge evreiesc. Există deja multe victime, unele din mediul nostru apropiat.
Dezmeticirea însă va trebui să vină. Vor apărea peste tot cei care au fost
„ucişi“ de evrei, prefecţi şi funcţionari; se vor verifica toate exagerările şi
minciunile refugiaţilor, se vor ancheta toate dezordinile legate fatal de o
retragere grăbită a armatelor şi se vor încheia bilanţurile tuturor
adevărurilor trecute şi actuale în legătură cu situaţia din Basarabia şi
Bucovina. Dar asta nu va schimba prea mult aspectul lucrurilor. Lipsa
de simţ politic a conducătorilor şi dezorganizarea întregii noastre vieţi se
va mai folosi însă de această diversiune, atât timp cât apele revărsate ale
istoriei europene nu se vor aşeza într-o nouă matcă. Până atunci, vom plăti
păcatele şi durerile naţiunii, noi, cei care am fost puşi întotdeauna în afara
naţiunii.

Prietenii mei creştini se jenează faţă de mine şi mie mi-e ruşine de

jena lor. Cei care mă întâlnesc mă privesc cu o replică rezumată la o
clătinare din cap, o tăcere penibilă, care mă face din prima clipă să vorbesc
despre alte lucruri decât cele la ordinea zilei. Compasiunea lor se strecoară
într-un oftat, apoi într-o strângere de mână. Eu simt totuşi nevoia de a-mi
revărsa faţă de ei lacrimile ce le înghit, insomniile pe care le străbat şi
deznădejdea acestui - al nu ştiu câtelea, poate ultim ul! - exil din propria
mea limbă şi ţară. Dar suferinţa cea mai mare o am din pricina Soniei şi
a lui Radu, care pesemne că nici nu au curajul de a veni să ne îmbrăţişeze.
Şi eu îi las în această provizorie depărtare, în care însă dragostea mea şi, fără
îndoială, şi a lor nu pot fi cu nimic ştirbite. Până la urmă, rămâne undeva
un om, mai bine zis omul, care, învingând toate pragurile, ştie să iubească
cu adevărat, ridicându-se dincolo de ceaţa sălbăticiei şi a prostiei. Pentru
orice fel de exil, puterea lui de înţelegere este un sprijin pentru a mai accepta
viaţa.

3 iulie

Imensă oboseală, ca de boală, din pricina strivitoarei invazii a

politicului în fiece clipă a existenţei. Nici o salvare pe tărâmul poeziei sau
al visării nu mai e cu putinţă. Simt o presiune pe creier, mistuind şi
remistuind fiece eveniment, examinând şi respingând fiece zvon şi însei-
lând faptele şi profeţiile în viitorul apropiat. Pe deasupra, ca o stare de
leşin, se conturează tot mai grav acel sentiment de amputaţie a oricărei
lucidităţi întru ce priveşte destinul evreilor. Fiecare persoană întâlnită aduce
ştirea unei noi ticăloşii în mulţimea ştirilor asemănătoare care circulă
pretutindeni. N-am izbutit să mă desfac nici două ceasuri din cercul de
fier al aşteptărilor crunte, al zvonurilor dramatice, al comentariilor de
groază şi, iată, a apărut lista noului guvern, al câtelea de la război încoace?
E un guvern pur german, cu Gigurtu în frunte, cu Manoilescu la Externe,
legionari şi generali. Ministrul minorităţilor: Hans Otto Roth. Nu mai e
nimic de zis. Bunii români, care au sperat până în ultima clipă că ţara
nu va fi dată pe mâna Germaniei, au amuţit de groază. Cei cu care am
vorbit socot că e o cucerire a ţării, fără război. Nimeni nu poate şti dacă
ziua de azi nu va fi hotărâtoare pentru soarta ţării. Azi nu mai poate fi
vorba de guverne noi. Echipele de ultimul moment, cu axări noi, cu iluzii
de dinamism, nu mai pot hotărî nimic în revoluţia ce s-a abătut asupra
întregii lumi. Carul merge singur la vale, fără cai...

5 iulie

Programul noului guvern a fost anunţat: politica cu Axa Roma-Berlin

şi aplicarea naţionalismului integral. (Adică antisemitism total.) Evreimea
aşteaptă o pecetluire definitivă a destinului ei. în această privinţă, e
caracteristică discuţia pe care au avut-o doi evrei cu doctorul Vaida-Voevod,
căruia i se prezentaseră spre a oferi ajutorul evreiesc refugiaţilor basarabeni.
Vaida le-a spus cam următoarele: „Sunt impresionat de gestul dumneavoa­
stră, dar să ştiţi că eu nu îi pot face publicitate, fiindcă acum nu numai că
trebuie evitat să se facă cunoscut tot ce v-ar face simpatici, dar trebuie lacut
totul spre a obţine un rezultat contrariu. Eu nu sunt antisemit, o ştiţi, dar
socot necesară o proportionalitate etnică în toate activităţile din ţară. Dar
astăzi nu mai e posibil. Nu se mai poate face nimic pentru dumneavoastră.
Să ştiţi că vine pentru dumneavoastră cel mai îngrozitor timp!“. Cei doi
evrei au plecat fără replică. Dar întâmplarea asta e veche acum. Toate
evenimentele se învechesc repede. însuşi programul noului guvern poate
rămâne numai sub forma unei enunţări, dacă întâmplările externe se vor
rostogoli peste el. De altminteri, oamenii care îl compun nu au nici o
sudură şi nici o putere de stăpânire a împrejurărilor interne şi externe, ca
să se poată consolida. Refuzul vechilor oameni politici de a accepta po­
litica cu Axa (sau respingerea serviciilor lor oferite) apasă greu asupra
primilor paşi ai noii echipe. Zvonurile în legătură cu agitaţiile din ţările
vecine stăruie tot mai puternic. Şi Sovietele par că urmăresc totuşi de
aproape evoluţia lor, întrucât ele n-ar face simplu anexionism, ci politică
pe o orbită mare. în asemenea condiţii, ar fi posibil chiar şi un război.
Deocamdată, agitaţia evreilor a luat forme de manifestare isterică. în câteva
zile se pot ivi mari surprize.

8 iulie

Un prieten creştin a vrut să mă consoleze, în urma afirmaţiilor

oficiale făcute de către noul ministru al artelor, Horia Sima, care a glăsuit
astfel: „Manifestarea artei trebuie să fie liberă, dar numai pentru români.
De altminteri, nici nu văd cum străinii (jidanii) ar putea aduce vreo
contribuţie la arta noastră daco-română“. „Nu trebuie să ţii seama de aceste
declaraţii" - îmi spunea prietenul meu. „Şi să nu-ţi laşi influenţată
sensibilitatea de ele!“. Mi-am lămurit prietenul că sensibilitatea mea nu
mai reacţionează şi, prin urmare, nu mai sufăr. Există totuşi o argumentare
pentru justificarea unei reacţiuni. Ceea ce a declarat într-o formă atât de
pretenţios sucită ultimul reprezentant oficial al artei a mai fost spus de ne­
numărate ori înaintea lui de alţi pontifi, mai mult sau mai puţin autorizaţi.
A spus-o, în urmă cu 40 de ani, Cuza în Naţionalitatea în artă, apoi Iorga,
apoi Davidescu, Goga la Academie, Nicolae Roşu în studiile sale etc. „Prin
urmare, nu-i nimica nou, atunci de ce să reacţionezi?" - mi-a replicat
prietenul, crezând că m-a convins. Am vrut să-i cer să-mi explice el -
consumator de artă - ce înţelege prin artă daco-română şi să mi-o justifice
prin preferinţele lui (Luceafărul lui Eminescu, proza lui Arghezi, romanul
lui Geoige Mihail Zamftrescu Sfânta mare neruşinare, Rusoaica lui Gib
Mihăescu etc.?), dar un tramvai sosit după o lungă întârziere ne-a întrerupt
convorbirea.

9 iulie

Noua echipă ministerială totalitară si-a început activitatea de

naţionalism integral prin măsuri împotriva evreilor, deşi sunt de rezolvat
alte probleme grave şi urgente. S-au suprimat ziarele Semnalul şi Jurnalul,
iar azi s-a anunţat că minorităţile nu pot scrie decât în limba lor. S-ar părea
că noi, evreii din Vechiul Regat, care nu folosim decât limba românească,
ar urma să scriem în idiş. Nu ni s-a lămurit însă - vorba Paulei - dacă
putem folosi literele latine sau va trebui să scriem cu litere ebraice! Azi
dimineaţă, după ce s-a aflat cu stupoare de misterioasa demisie a
ministrului Horia Sima, înlocuit cu avocatul Radu Budişteanu (fostul
apărător al Amantului doamnei Chatterley în procesul literar ţinut la
Roxy), Consiliul de miniştri s-a ocupat întâi de chestia evreiască. Deşi se
vorbeşte că ar exista sugestii germane să se practice mai puţin antisemitism,
totuşi avântul integralist nu se poate stăvili. Românii cu grijă de ţară
vorbesc apăsat de procesul de descompunere care merge rapid. Zvonurile
merită a fi înregistrate. Aşteptăm cu linişte şi îndurerare evoluţia lucrurilor.

11 iulie

Sunt şi lucruri comice în valul de ştiri cu care ne împroaşcă agenţiile.

Aşa bunăoară, aflăm că Republica Andorra şi-a închis graniţele şi a luat
măsuri serioase, dublându-şi numărul poliţiştilor de la 6 la 12! Până azi,
recordul ştirilor comice îl deţinuse agenţia care anunţase acum două luni
că Luxemburgul, în urma agresiunii germane, şi-ar fi alăturat Franţei
întreaga armată de 350 de oameni, spre a lupta împotriva inamicului
comun. Tot astăzi ni s-a comunicat şi vestea că ţara noastră s-a retras din
Liga Naţiunilor. Şi noi, care ştiam că Liga Naţiunilor se retrăsese de mult
din Europa! Iată un act de politică externă curajoasă, care o să ne
redreseze...

Situaţia pare a se linişti pentru o bucată de vreme. Ştirile cu privire

la agitaţiile ungurilor si bulgarilor au încetat o dată cu consfătuirea de la
Mtinchen. Interesele şi confortul Axei au mărturisit cu cinism ca e vorba
de o amânare: oricum va fi, timpul pe care îl vom câştiga ne va putea fi de
folos. Până atunci, problemele interne rămân pe primul plan. Apoi, lucru
curios: antisemitismul plin de avânt al guvernului pare să se fi domolit în
urma intervenţiei nemţilor, cărora nu le convine defel, în momentul acesta,
să se creeze tulburări în ţara noastră. Ne aflăm în situaţia paradoxală în
care Hitler apără pe evreii din România împotriva exceselor antisemite.
Nici deciziile luate de guvern în consiliul de acum patru zile n-au fost
publicate. Se iau satisfacţii din mici înflorituri de stil în dispoziţiile cu
privire la înscrierea în Partidul Naţiunii, în urma cărora evreii botezaţi
trăiesc cea mai cumplită dezamăgire. Să vedem câte zile vom trăi fără
surprize. Deocamdată, Sovietele stau în aşteptarea debarcării Germaniei în
Anglia, iar ungurii şi românii se întrec în manifestări cât mai credincioase
faţă de profetul de la Berlin.

16 iulie

Dacă ar trebui să-mi notez o schiţă autobiografică, acum, după

aproape o jumătate de secol de viaţă, şi aş căuta să-mi fixez câteva puncte,
ele ar fi următoarele: prima mea amintire clară, conştientă, o am de la
vârsta de 4-5 ani, când, într-o după amiază, maică-mea s-a repezit îngrozită
în curtea în care mă jucam cu o soră - moartă după aceea de difterie -,
ne-a luat în braţe şi ne-a ascuns în casă. Pe stradă trecea o manifestaţie
antisemită a studenţilor, care strigau „Jos jidanii! Moarte jidanilor!". Mi-a
rămas în urechi zgomotul surd de pietre şi de geamuri sparte din strada
Dudeştilor, unde de abia ne mutasem din strada Artei, pe care mă
născusem. Apoi, absolvirea şcolii primare evreieşti, când nu putusem urma,
ca evreu, şcoala de stat, din pricina taxei de examene ce trebuia depusă. La
liceu, fiind evreu, nu m-au primit. M-am înscris la gimnaziul evreiesc, care,
mai târziu, a izbutit să mă înscrie la un liceu românesc, în clasa a IV-a.
 Până la bacalaureat, crunte şi urâte manifestări antisemite din partea
colegilor, în stilul pitoresc de maidan periferic, obişnuit la copii. în 1907,
spaima cu care aşteptam intrarea ţăranilor în Bucureşti şi masacrul de care
se vorbea, în timp ce visam să o văd pe Eleonora Duse, anunţată în turneu.
La bacalaureat, mizeriile făcute de Bogdan-Duică, directorul liceului,
antisemit făţiş, brutal (coborât din Ardeal), pentru tema Poezia populari,
dezvoltată' de mine, dar salvat de un dascăl evreu din comisie, Candrea,
care mă preţuia. Imposibilitatea de a urma studiile pentru profesorat. La
medicină, adversităţi antisemite printre colegi şi profesori. în război,
ameninţarea cu Curtea Marţială, fiindcă fusesem trimis de colonelul-şef
înapoia liniei frontului, spre a salva căruţa cu bagajele ofiţerilor, pe care
- după ce încercasem să o urc pe un deal noroios cu boi rechiziţionaţi -
a trebuit să o părăsesc, pentru că patrulele germane, cu mitraliere, mă
încadraseră. Şi „străinul, vânzător de ţară“ şi de bagaje, a mai îndurat şi
altele, povestite aiurea. Societatea Scriitorilor nu in-a admis ca membru,
fiind evreu. Pentru acelaşi motiv mi s-a refuzat mai târziu premiul pentru
cel mai bun volum de versuri al anului, dându-se lui Calistrat Hogaş,
prozator mort de multă vreme. Cetăţenia mi-a fost revizuită, după ce am
fost destituit de la Asigurările Sociale, fiind evreu. Acum sunt scos din
naţiune, în urma hitlerizării. într-o jumătate de veac, deci, firul existenţei
mele se desfăşoară între „Jos jidanii" din 1800 şi nu ştiu cât şi „Jos jidanii"
din 1940. în tot acest răstimp am dat, am dat, am dat din mine cât am
putut, iubind şi aşteptând, înţelegând şi iubind. Tot ce am văzut şi auzit
în jurul meu şi mai departe de mine, bărbi evreieşti smulse, profanări de
sinagogi, bătăi şi vexaţiuni, jigniri ale fetelor mele, variata gamă de ticăloşii
şi nedreptăţi, injurii şi insanităţi, cruzimi rafinate şi brutale, am crezut
că vor fi izbăvite, uitate, atenuate, plătite în orice caz - şi iată că astăzi
bilanţul jumătăţii de veac se încheie cu o serie nouă de îngenunchieri şi
crime fără pereche. Conţinutul jgheaburilor murdare de nedreptăţi şi ruşini
se scuige acum în lacul imens al bestialităţii, care vrea să facă o nouă ordine
în Europa şi în apele căruia conducătorii ţării se bălăcesc acuma cu
beatitudine şi conştiinţa împăcată. După această jumătate de secol
întunecos, în care am iubit şi am cântat, am înţeles şi am uitat, mai poate
veni pentru mine, pentru toţi ai mei, pentru ţară şi chiar pentru întregul
continent o schimbare?
 Este aproape de necrezut tot ce se povesteşte despre lungul sir al
crimelor săvârşite în trenuri în ultimele două săptămâni. Din nefericire,
toate cazurile de care ştiu au fost verificate cu nume si date exacte.
Doctorul G., inginerul Z., doctorul W., funcţionarul G., voiajorul L. şi
alţii, şi alţii, toţi militari care se duceau sau reveneau din concentrare, afară
de căsăpia din Dorohoi, numeroasele căutări prin ziare ale unor militari
evrei dispăruţi sau înmormântările fără nici un comentar. Acest pogrom
organizat de armată împotriva unor camarazi din armată pare o aberaţie
pentru care nu se poate găsi o explicaţie. Cele întâmplate în Basarabia şi
Bucovina, în momentul retragerii armatelor româneşti, se ştiu astăzi: răz­
bunări de comunişti, care fuseseră persecutaţi înainte, devastări din partea
soldaţilor care plecau şi, pesemne, reacţii mai mult sau mai puţin violente
din partea populaţiei care rămânea. Toate, lucruri obişnuite în asemenea
împrejurări excepţionale. înţeleg ca armata să fi fost îndârjită şi să se fi
manifestat pe loc cu cruzime. Dar ca să intri după aceea într-un paşnic
orăşel românesc şi să ucizi ca pe nişte câini nişte evrei, adunaţi într-un
cimitir la groapa unui ofiţer evreu - este o sălbăticie al cărei sens nu poate
fi conceput. Să admitem însă că, intrând într-o localitate de margine de
ţară, plină de evrei perciunaţi şi murdari, furia vexaţiunii recente ar fi
dezlănţuit manifestări grave. Cum se poate însă explica oiganizarea rece a
unor crime în trenuri împotriva ofiţerilor si soldaţilor evrei, care se duceau
la datorie sau se întorceau spre casă de la datoria executată? Cum poate
arunca un ostaş pe alt ostaş prin fereastra vagonului? Aici nu mai e vorba
de avântul unor copilandri plecaţi la un oarecare congres şi care se amuză
cu molestări şi smulgeri de bărbi jidăneşti, ci de o gravă şi inconştientă
asasinare a unor fiinţe complet nevinovate, în plin devotament pentru
ţară, deşi jignite prin legiuire şi ameninţate în curând cu foametea. Cum
se poate închipui lipsa de ruşine de a se mai chema militari evrei în
concentrare? Este cinism sau cursă pentru desăvârşirea masacrului?

18 iulie

Era de aşteptat o revoluţie din partea funcţionarilor de ministere, pe

care legiuirile antievreieşti proiectate şi atmosfera antisemită instaurată
oficial îi aduc la sapă de lemn. Dacă evreii nu mai fac afaceri, de unde
să-şi procure aceşti funcţionari adevăratele lor venituri? Iată, bunăoară ieri,
la o bancă din Capitală, un evreu a rupt în faţa unui ghişeu un permis
de import pentru care plătise frumosul sperţ de 35 de mii de lei. Un altul
căpătase un permis plătit cu 50 de mii de lei, pe care însă l-a rupt. Amândoi
aveau marfă în vamă, primul pentru 200 de mii de lei, celălalt pentru
320 de mii. Marfa nu au scos-o din cauza nesiguranţei împrejurărilor,
urmând ca ea să fie reexpediată în Germania. Pesemne că acolo începuseră
să se cam aglomereze restituirile de mărfuri din România, unde singurii
consumatori ar fi cele câteva zeci de mii de negustori evrei. Şi atunci au
urmat cunoscutele recomandări germane de moderaţiune în luarea de
măsuri antisemite.

Citesc în ziare că în Slovacia s-a dat o decizie prin care ţiganii şi evreii
sunt obligaţi să execute o muncă forţată indicată de guvern.

ît*

Se anunţă întruna că la Consiliul de miniştri s-au stabilit soluţii

pentru problema evreiască, dar se întârzie cu aducerea lor la cunoştinţă.
Intre timp, oraşul freamătă de zvonuri, interpretări şi informaţii „sigure",
unele negre, altele trandafirii. Precis nu se ştie însă nimic. Numai Curentul
de azi informează că printre primele măsuri va fi obligaţia evreilor de
a-şi relua vechile lor nume. Va fi deci posibil ca şi numele Dorian să moară.
Celor care mi-au cerut explicaţii pentru ce mi-am luat acest nume le-am
amintit o pagină din primul meu roman*. Era foarte firesc ceea ce au făcut
bulgarul Panait Stancioff şi polonezul Mihail Smolsky când, începând
să scrie româneşte, şi-au spus primul Panait Cerna, iar celălalt Mihail
Sorbul. Dar ei fiind etnici puri, nu pot fi atinşi de nici o legislaţie de
„încadrare în noua politică a statului", precum grăieşte stilul oficial al zilei!
Nici măcar o indignare sinceră nu poate pricinui această stearpă
papagalizare a procedeelor hitleriste, de care azi or fi râzând, poate, şi
hitleriştii înşişi la ei acasă. Notez aceste câteva rânduri, mai mult ca să-mi
dau o iluzie de prezenţă activă în aceste zile de trecere spre o nouă perioadă
a istoriei.

* Profeţi şi paiaţe, 1930.

 Neseriozitatea guvernării sau, poate, neomogenilatea echipei actuale
de conducere ia uneori aspecte dezolante. Alaltăseară, ministrul cultelor,
Radu Budişteanu, s-a strecurat în studioul Radio-ului, în mijlocul unei
emisiuni muzicale, ca să anunţe personal nişte decizii luate în calitatea lui
de şef al departamentului! Ascultătorii stupefiaţi n-au ştiut ce trebuie să
creadă despre un asemenea gest intempestiv, asupra căruia gazetele de a
doua zi au tăcut chitic. Domnul ministru - gândeşte lumea cu stăruinţă
- s-a făcut de râs. El a anunţat că retrage cultului mozaic stipendia oficială
de un milion (neplătită efectiv niciodată) şi că interzice preoţilor de a oficia
botezul la evrei. Dar această măsură este în fond ridicolă, fiindcă, precum
se ştie, botezul este un har divin, în care nici autorităţile sinodale nu pot
interveni, funcţiunea spirituală a preotului fiind să oficieze taina botezului
de câte ori e cazul. Dar ridicolul maximal al ministrului cultelor este acolo
unde cere şi celorlalte culte creştine, cum e cel catolic, să facă acelaşi lucru
în interesul ţării, ca şi când Papa de la Roma nu are altceva de urmărit
decât interesele poporului român! Neseriozitatea sfârşeşte în comic...

25 iulie

Discursul lui Hitler n-a avut nici un rezultat practic Anglia continuă
războiul. Câteva zile, valuri de indignări şi spumegări au străbătut prin cerul
radiofonic al Europei. Totul a fost de prisos. Şi totuşi ultimul act al tragediei
militare europene se deschide, după care va veni epilogul prăbuşirilor totale.

1 august

Astăzi s-a spulberat ultima mea bază fixă de existenţă materială.

Banca de Credit Român, unde am funcţionat ca medic timp de zece ani,
m-a licenţiat din serviciu, pe motive de organizare naţională a
întreprinderii. Şi asta cu un preaviz de 15 zile, ca pe orice servitoare după
o lună de slugărit. Ce mai urmează?

6 august

Un coleg îmi spune că a citit azi la Consiliul Legislativ textul noii

legi de încadrare juridică a evreilor în noul stat totalitar. Se prevăd acolo
următoarele norme: cetăţeni români vor fi numai cei care au participai
la războiul din 1877 şi descendenţii lor, dacă au fost orfani; apoi, cei care
au fost încetăţeniţi individual înainte de 1916; iar dintre participanţii la
războiul din 1916-1918, numai foştii militari pe linia de foc, cu acte de
bravură şi citaţi pe ordin de zi. Evreii născuţi în ţară, ca şi ceilalţi părtaşi
la război nu vor mai fi cetăţeni, având însă dreptul să practice profesiuni
libere. A treia categorie, evreii intraţi în ţară după 1918, sunt scoşi cu totul
din orice fel de drepturi. Se adaugă şi dispoziţiile îndepărtării evreilor din
armată, precum şi impunerea lor, în schimb, la anumite taxe militare.
Era fatal să se recurgă la asemenea criterii forţate, fiindcă criteriile
de născuţi în ţară şi foşti combatanţi au servit la revizuirea cetăţeniei în
timpul guvernului Goga. Luându-le drept bază, ar fi urmat definitivarea
actualei situaţii. Şi atunci se făcea de râs statul totalitar. Absurditatea şi
vexaţiunea ce se află la temelia acestei noi orânduiri sunt incomensurabile.
Bunăoară, un medic nu putea fi, prin definiţie, pe linia de foc, fiindcă el
trebuia să îngrijească pe cei care veneau răniţi de pe linia aceea. Şi atunci
ce vină are el? Unii medici au făcut tifos exantematic. Cei morţi au fost
decoraţi. Dar cei care au scăpat cu viaţă nu vor avea drepturi, fiindcă n-au
fost pe linia de foc. Un soldat de cavalerie nu putea fi în tranşee. El se afla
înapoi şi venea după ce infanteria şi artileria încheiaseră lupta. Şi atâtea şi
atâtea cazuri de tragică prezenţă în război, care vor rămâne pe dinafară,
încordări şi eroisme, plasări executate din ordin, peste care legea trece cu
o ruşinoasă şi voit crudă indignare.
Coincidenţa face ca să aflu această informaţie asupra noii legi tocmai
azi, 6 august, comemorarea luptei de la Mărăşeşti, la care am luat şi eu
parte. în vacarmul acela mă aflam lângă fostul medic primar al Focşanilor,
bravul doctor Ionescu, care era medic de regiment şi lucra fără răgaz,
încleştat de o cumplită colică de ficat. Maior, om în vârstă de aproape
60 de ani, l-au ţinut totuşi în regiment. A venit la mine, indignat că un
colonel beat, care îl întreba mereu unde îi este regimentul, îi băuse tot
coniacul şi romul din lada sanitară. Dar se cheamă că n-am fost pe linia
de foc... Trebuiesc acte de bravură. Dintre câteva, îmi aduc aminte că ne
instalasem în pădurea din valea Zăbrăuciorului. Divizia a XH-a, de sub
conducerea generalului I. Popescu-Sanitaru, se afla situată la vreo 200 de
metri, într-un desiş. O escadrilă de avioane germane apăru deodată şi, în
timp ce mă bărbieream lângă un copac, aud o serie de puternice detunături.
Imediat după aceea, ţipete care veneau dinspre locul comandantului. Dau
repede fuga: toţi ofiţerii din cartierul diviziei fuseseră răniţi. Medicul şef
al diviziei, pe atunci colonelul I. Constantinescu, şi medicul cartierului
diviziei, căpitanul Stănescu, fugiseră. M-am apucat de lucru $i i-ant pansat
pe toţi sub zborul escadrilei care se rotea în jurul aceluiaşi punct. Tânăr şi
naiv cum eram pe atunci, am refuzat decorarea, socotind că mi-am
îndeplinit o simplă datorie profesională. Dar toate astea nu mai au
importanţă astăzi.

9 august

N-a trecut nici o zi şi legea de încadrare juridică a evreilor a apărut,

după ce fusese anunţată oficial la Radio ca fiind „un mijloc de purificare
a sângelui şi destinului românesc". Până a doua zi dimineaţa, adică în timp
ce rotativele Monitorului Oficial pregăteau surpriza, m-am lăsat legănat
de naivitatea că legea anunţată cu atâta străvezie subtilitate, ca o prefaţă la
problema cedării din teritorii şi prezentată cu un sfert de oră mai târziu
de către primul ministru, ar putea fi o operă de igienă naţională. Şi atunci
m-am gândit cu groază la rezultatul unei asemenea purificări, prin care ar
fi fost îndepărtaţi toţi grecii, bulgarii, ţiganii, ungurii, polonezii, nemţii,
sârbii şi rutenii din ţara noastră. Ce mai rămânea din sângele românesc în
urma unei anemii atât de grave prin dispariţia elementelor lui generatoare
de destin naţional? A doua zi însă, neliniştea mea s-a potolit. E vorba
numai de evrei, nici măcar de problema cetăţeniei, care, după autorul legii
- profesorul de drept I. Gruia, ministrul justiţiei -, nu prezintă nici o în­
semnătate. Evreii sunt împărţiţi în trei categorii, fiind toţi excluşi din
comunitatea naţională, deşi unei categorii i s-au lăsat unele drepturi. Ca
mai toate legile, şi această lege loveşte în primul rând pe cei săraci şi pe cei
din starea mijlocie, profesioniştii. Evreii bogaţi, comercianţi şi industriaşi,
vor putea huzuri mai departe, la băi, la mititei, la baruri. în schimb,
funcţionarii, avocaţii etc. sunt desfiinţaţi. Expunerea de motive a legii este
interesantă. Sforţarea penibilă a autorului ei de a trage de anumite
paragrafe din constituţie pentru a motiva ceea ce nu se poate motiva este
încununată de mărturia finală a unei mari victorii, aceea de a fi lămurit
noţiunea de evreu, termenul desăvârşirii de mai târziu a legii. Cu greu îţi
poţi stăpâni râsul, când începe să înoate în cleiul argumentării, ca să
găsească principiile pe care să-şi sprijine lămurirea noţiunii. E vorba de
„criteriul ritului", care e mai restrictiv decât criteriul biologic (n-a avut
curajul să o ia pieptiş cu rasismul), unit cu „criteriul sângelui, dar nu fizic,
ci etic" (!?). Ţi-e ruşine să urmăreşti neputinţa jonglării cu escrocheriile
pseudo-ştiinţifice ale epocii, din care cei doi maniaci şi-au tăcut temeiuii
de dominaţie politică. Practic lucru pentru ţară este scoaterea evreilor din
armată. In definitiv, acuma, după ce se vor face aranjamentele de cedări
teritoriale, nu va mai fi nevoie de prea mulţi soldaţi. Cele câteva zeci de
evrei din armată vor plăti - după ce li se va fi luat „onoarea" serviciului
militar - un impozit proporţional cu venitul fiecăruia. Se va aduna o sumă
frumuşică.
...Să trecem mai departe, la ordinea de zi a istoriei!

Foarte mulţi creştini nu înţeleg sentimentul de umilinţă al evreului

în noua situaţie de paria al societăţii româneşti. Ei consideră această reacţie
ca o cochetărie a unei sensibilităţi cu totul deplasate azi. Important e ceea
ce te-a lăsat „să faci". Lovinescu îmi spunea că legea este „liberală şi
alcătuită cu echitate". Direct, fără nici o jenă. Numai poetul (cu nevastă
evreică), întâlnindu-mă azi, m-a luat el repede: „Ce are, dragă, Hitler cu
voi, că îndată ce se împrieteneşte cu o ţară, pune condiţia ca să vă aşeze în
situaţia asta nenorocită?". Mai interesante sunt comentariile evreilor înşişi,
care au şi început să croiască glume, biciuindu-şi singuri destinul. Spune
unul azi că s-au creat trei formule noi de salut creştinesc şi anume:
„Domnule jidan", „Măi, jidane!" şi „Hai sictir, jidane!" - corespunzător
celor trei categorii ale legii. Iar altul, comentând legea, spunea că s-au creat
trei categorii de evrei: 1. cei care au murit în războiul din 1877; 2. cei care
au murit în războiul din 1916-18; 3. cei care vor muri la citirea acestei
legi...

Cu toate că serviciul militar este socotit de ultima lege antievreiască,

din 9 august, ca o „onoare", din care pricină s-a hotărât scoaterea tuturor
evreilor din armată, iată că sunt chemaţi din nou la concentrări evrei care,
de pe urma acestei legi, au fost lăsaţi pe drumuri. Cutare profesor, gonit
de la catedră şi umblând după ajutor de existenţă, pleacă spre frontul de
Vest, unde Ungaria ameninţă cu amputarea Ardealului. Cum rămâne cu
onoarea? Dacă, Doamne fereşte, s-ar consimţi la cedări de teritorii, se vor
reedita, te pomeneşti, la eventuala retragere a trupelor de graniţă,
atrocităţile din Basarabia. Sunt doar şi în Ardeal evrei...
 Nu s-a ruşinat nimeni în ţara asta când a citit discursurile ţinute
deunăzi la Braşov de către Hans Otto Roth şi ministrul propagandei,
Nichifor Crainic? Acel negustor sas, care odinioară vorbea la Cameră,
de cele mai multe ori chiar după jidanul Filderman, şi-a permis să facă
morală ţării, vorbind de sus în numele minorităţii germane, iar ministrul
României i-a răspuns cu umilinţă: „Pardon, germanii nu sunt o minoritate
în ţară, ci al doilea popor după poporul românesc!".

Colaborare la înfrăţirea, cu un articol de lămuriri polemico-istorice

asupra Bar^şeum -ului. Gazeta, pe care Maxy o scoate cu o bucurie de copil
care a căpătat o jucărie minunată, a început să se înfăţişeze mai interesant,
după ce zgomotosul şi egoistul Şaraga sau diletantul, în evreismul lui
confuz, Aderca o făcuseră antipatică şi, mai ales, lipsită de omogenitate.
Mai are însă de străbătut un drum până la închegarea definitivă, care va fi
o mai adâncă eliberare de ultimele persoane politice comunitare şi o
grupare de forţe scriitoriceşti hotărâte să unifice linia politică, să accentueze
atitudinea de critică constructivă executată cu autoritate şi competenţă
şi să o concentreze mai puternic din punct de vedere cultural. Orice
nădejde pentru o gazetă care să rezolve şomajul scriitorilor evrei cu ajutorul
oficialităţii burgheze evreieşti trebuie părăsită pentru totdeauna,
întrevederea ce am avut-o cu preşedintele comunităţii, sinistrul domn
Birman, n-a făcut decât să confirme vechea hotărâre de a evita orice con­
tact cu conducătorii evrei, care se vor bălăci în obscurantism şi
politicianism murdar, până când vor fi înecaţi de şuvoaiele curate ale
transformărilor sociale generale. Am cerut răspicat anumite sume modeste,
sub forma unui avans provizoriu, cu sprijinul căruia, la început, toţi
ziariştii să lucreze într-un colectiv la un ziar săptămânal, urmând să devină
imediat independenţi. Replica a fost oferta unei societăţi pe acţiuni, al cărei
capital să rămână în mâinile politicienilor de la Comunitate, care să câştige
şi ei ceva bani şi, bineînţeles, cu consecinţa inevitabilă a subjugării
personale a scriitorilor. Poate că totuşi, într-un viitor apropiat, înfrăţirea
ar putea încerca, prin iniţiativă particulară, înjghebarea unui nucleu de
gazetărie independentă şi curajoasă.
 Desfigurarea juridică şi social-economică a evreilor continuă cu
temei, în mijlocul gravei îngândurări întru ce priveşte existenţa teritorială
a ţării. Sute de avocaţi au fost definitiv radiaţi din barou, profesori
îndepărtaţi din licee, iar elevii încadraţi într-un regulament inspirat din
cea mai autentică doctrină hiileristă. Printr-o greşeală inexplicabilă,
rămăseseră înscrişi în barou, fără să fi practicat meseria vreodată, nume­
roşi avocaţi evrei (ca Aristide Blank, Blumenfeld-Scrutator etc., etc.), creând
astfel o primejdie naţională fictivă, întrucât de pe urma avocaturii nu
trăiseră efectiv decât vreo 4-500 de avocaţi evrei din impresionantul număr
de 1 400, cât anunţau foile naţionaliste. Iar întru ce priveşte dascălii evrei,
lista deblocaţilor cuprinde un număr de 64. Conform regulamentului cel
nou, Margareta nu mai poate frecventa clasa a Vil-a a liceului. Dacă
Europa se va hitleriza, lucrurile rămân definitive. Dar cine poate admite
o asemenea rezolvare a problemelor lumii?

2 septembrie

Prietenia ţării noastre cu Axa şi despuiarea noastră economică, în

loc să ne aducă vreo recompensă, ne-au smuls o jumătate din pământul
Ardealului. După discuţii dârze şi rezistenţe definitive la T.-Severin, după
o întinsă propagandă întemeiată, care a durat câteva zile, a căzut trăznetul
unei aşa-zise invitaţii subite la Viena, pentru reluarea discuţiilor întrerupte.
Manoilescu, ministrul de externe şi Vaier Pop, delegat ardelean, s-au dus
să apere cauza indiscutabil dreaptă a românilor. Dar acolo s-au trezit în
faţa unui arbitraj. „Amicii“ noştri din Axă n-au avut timp, spuneau, decât
două zile, aşa că delegaţii români au trebuit să se supună. Explicaţiile cu
glas tremurat şi întretăiat de lacrimi, date apoi românilor la radio de către
ministrul Manoilescu, n-au putut convinge. Ele au folosit cel mult Axei.
Cine putea obliga pe Manoilescu să accepte? N-avea decât să demisioneze
şi să se cruţe de a mai sta şi la masă cu nemţii, italienii şi ungurii, după
isprava amputaţiei teritoriale. Dar el reprezenta, după cum se vorbeşte azi,
dinamismul guvernului, adică maximum de plecăciuni necondiţionate
în faţa lui Hitler. Şi a marşat în faţa sistemului pe care nemţii l-au brevetat
de când cu Hacha al cehilor, care, pentru a salva bunurile burgheziei,
n-a ezitat să vândă statul ceh, cu paloarea şi leşinul de rigoare în momentul
semnării actului. Rămâne de văzut dacă Ardealul va reacţiona, dacă
ţărănimea şi muncitorimea de acolo vor primi înţelegerea dintre cele două
burghezii, ungurească şi românească, şi care, salvându-şi poziţiile, au cedat
atât de uşor. Unele mişcări au pornit prin Ardeal şi chiar la Bucureşti s-a
organizat o manifestaţie pe care guvernul a împiedicat-o imediat. După ce
s-a strigat „Trăiască Hitler!“ de către un ministru al nostru în propria
noastră ţară, acum ne e dat să ascultăm la radio Londra un îndemn
naţionalist făcut de un ardelean şi încheiat cu poezia Deşteaptă-te, române,
declamată de Tanţi Cutava-Barozzi! Până la urmă, cu consolarea garanţiilor
italo-germane oferite, asupra cărora nu s-a dat nici un amănunt - în afară
de afirmaţia lui Manoilescu că „armata germană nu va trage" (în cine??)
- se vor preda regiunile smulse în mod gangsterian. Se va porni la o afacere
cu Axa şi... pe axa chestiei jidoveşti, bună pentru orice fel de intemperii
naţionale...

5 septembrie

Mişcările din ţară şi din Bucureşti au adus schimbări surprinzătoare.

Panica şi disoluţia, umilinţa naţională şi servilismul în faţa hitlerismului
au răsturnat guvernul Gigurtu-Manoilescu. Ieri dimineaţă, regele a chemat
pe generalul Antonescu, fostul legionar", prieten - zice-se - cu Corneliu
Codreanu. După lungi discuţii, generalul, ieşit de abia din închisoare de
la Bistriţa, a obţinut suspendarea Constituţiei din februarie 1938, trans­
formarea suveranităţii într-o realitate mărginită de vechile încadrări şi
preluarea dictaturii pentru sine. Oraşul zbârnâie de zvonuri... Situaţia din
Ardeal pare a fi evoluat spre o rezistenţă dârză în faţa ungurilor. Antonescu
a fost franco- şi anglofil, se zice. Va dezlănţui oare războiul? Va preda
Ardealul? Va continua legăturile cu Axa? Apelul publicat de către noul
dictator nu conţine nimic interesant. Câteva vorbe inspirate după o veche
reţetă a apelurilor, în care apar aceleaşi îndemnuri şi promisiuni. Strada
vorbeşte de un rege prizonier, care a fost silit să semneze noile baze de
domnie şi guvernare. Unii aşteaptă războiul, alţii numai o liniştire a situa­
ţiei interne, în care reminiscenţele legionarismului pur vor aduce noi*

* Ion Antonescu n-a fost niciodată legionar (n. edit.).

lovituri pentru evrei. Po;ite însă ca noua formulă să fie numai una de tre­
cere. Către ce însă?

Seara

împuşcături subite pe stradă. Din ce în ce mai dese. Panică. Oamenii

se refugiază prin curţi. La început nu-mi vine a crede. Pe urmă, ritmul
mitralierei, venind parcă din direcţia Căii Victoriei, se intensifică.
Telefoane... Vestea s-a întins în câteva minute în tot oraşul. Spun unii că
ar fi avut loc mişcări de stradă pe Popa Tatu şi Griviţei... Muncitorii din
atelierele C.F.R.? Postul de radio anunţă imperturbabil ora şi două
informaţii anodine, repetate. Londra informează acum câteva minute că
a sosit o telegramă din Bucureşti, în care se anunţă că legionarii au pătruns
în Piaţa Teatrului Naţional şi că trupele au tras. Şi eu, care locuiesc la doi
paşi de teatru...

Nici o veste în cursul nopţii.

6 septembrie

Şi iată cum se face o revoluţie: aseară, legionarii, sub conducerea

lui Horia Sima, au fost lăsaţi să organizeze o manifestaţie în Piaţa Teatrului
Naţional, la care cineva din public a descărcat o armă. Soldaţii au început
să tragă. Primul ministru, Antonescu, s-a dus la Palat şi a explicat regelui
că mişcările primejdioase ale străzii nu pot fi împiedicate decât prin
abdicare. I-a dat termen până azi dimineaţă, când, la orele opt, Carol a
renunţat la tron în favoarea lui Mihai. Se prea poate ca această relatare
londoneză să nu fie chiar complet adevărată, respectiv că abdicarea ar fi
fost obţinută din prima clipă a preluării puterii de către generalul
Antonescu. Nuanţele n-au importanţă. Cert e că generalul a obţinut întâi
puterile dictatoriale pentru sine, apoi a redus prerogativele regale, a rea­
lizat abdicarea, iar în urmă şi-a adus un rege, Antonescu rămânând şef al
statului. Proclamarea lui Mihai ca rege s-a făcut astăzi dimineaţă, repede,
o dată cu abdicarea lui Carol.* Ziua a trecut într-o continuă zbârnâială de
telefoane, de emisiuni la radio si ediţii speciale de gazete, care puteau să
exaspereze şi pe cel mai calm dintre oameni. Legionarii au apărut pretutin­
deni. Corurile lor, ziarele lor, manifestaţiile lor. Portretul lui Corneliu
Codreanu se află în toate vitrinele. Actul de acuzare a regelui Carol, lipit
pe toate zidurile, vorbeşte de o serie de crime şi ticăloşii înspăimântătoare:
a fost beţiv, desfrânat, trădător, dezertor. Crimele şi furturile lui sunt
înşirate cu o îndrăzneală care nu mai ţine seamă de nimic, nici chiar de
amănuntul că fiul său se află pe scaunul domnesc. Ziarele au titluri de
articole asemănătoare: „Estera s-a prăbuşit", „Duduia şi Murdărenii" etc.
într-o foaie care a intrat cu multă elasticitate pe noua linie, se cere „trupul
asasinului Călinescu Armând" şi anume „să fie expus în Piaţa Teatrului
pentru ca Naţia să-l scuipe". Forfoteala pe străzile din centru e deosebită.
Entuziasmul legionar nu mai are îngrădire. Manifestaţiile se succed mereu,
la radio se anunţă rechemarea telegrafică a Elenei, mama regelui Mihai
şi o serie uluitoare de destituiri de înalţi demnitari. în vălmăşagul şi vuietul
acesta, care acoperă zilnica predare programatică a teritoriilor ardeleneşti
arbitrate, lumea se bucură, se uşurează, înjurând pe fostul stăpân şi
nesocotind, în descărcarea ei sentimentală, că tot putregaiul fusese creat de
o întreagă clasă diriguitoare, care furase şi benchetuise, fără să se
sinchisească de durerile masselor. Noul şef al satului trebuie să rezolve o
situaţie grea şi complexă într-o conjunctură europeană extrem de gravă,
situaţie care, poate, îi va depăşi forţele şi pentru care biruinţa legionară,
cu reflexele calde ale tuturor miturilor, nu va folosi la nimic. Paginile
istoriei se umplu de la o zi la alta şi se întorc vertiginos de repede.

11 septembrie

Zilele trec grele, îmbâcsite de griji şi nelinişti. Oamenii stau ghemuiţi

în jurul evenimentului loviturii de stat a generalului Antonescu, aşteaptă
îngânduraţi şi se întreabă cu o agitaţie mistuitoare. în primele zile,
anticarlismul luase forme de manifestaţie verbală şi scrisă care depăşiseră
anumite limite în viaţa de continuitate monarhică a ţării. Universul,
Porunca Vremii şi celelalte gazete legionare au publicat pamflete într-o
limbă în care cutezanţa şi vulgaritatea n-au cunoscut nici o stavilă.
Dărâmarea vechiului regim s-a transformat într-o adevărată ţigănie.
Şurubul de moderaţie al conducătorului a început atunci să lucreze cu grijă,
încercând să restabilească o iluzie de armonie minimă în valul de decrete,
comunicate, apeluri şi decizii, care curge torenţial de la instalarea nou
dictaturi. Presiunea legionară apasă totuşi cu stăruinţă şi nu se ştie dai ,1
până la urmă nu va creşte peste intenţiile iniţiale ale conducătorului
Cabinetul n-a putut fi constituit încă si nu se ştie în ce măsură trebuie
socotit ca o absenţă a concursului din partea vechilor oameni politici. Cele
câteva numiri de secretari generali făcute până astăzi trădează voinţa de
colaborare cât mai redusă şi mai tardivă cu legionarii. în orice caz, există
impresia netă a unor ezitări, chiar dacă lucrurile vor evolua altfel, in
Bucureşti, legionarii par a fi încă frânaţi, dar în provincie au toată
libertatea. Ardealul nu e încă evacuat complet. Face o impresie stranie
prezenţa steagurilor în timpul acestei cesiuni de pământ, coincizând cu
nota festivă a începutului unei noi domnii. Aglomerarea de refugiaţi,
salariaţi de stat, greutatea încasărilor, problema demobilizării, derutele
trezite de revizuirea averilor şi de procesele politice dezlănţuite apasă grav
în încercările de redresare a ţării. Ziua de mâine e tare înnourată.

15 septembrie

Revoluţia continuă, aceeaşi revoluţie făcută cu proces-verbal. în şirul

de decrete şi decizii, un decret de azi stabileşte că România este un stat
legionar şi anunţă lista noilor miniştri. Foarte mulţi sunt legionari, în
frunte cu Horia Sima, devenit vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.
Mişcarea legionară este singura mişcare politică recunoscută de stat şi căreia
i se încredinţează „ridicarea morală şi materială a poporului român şi
dezvoltarea puterilor lui creatoare". Generalul Antonescu este şeful
regimului legionar, iar Horia Sima comandantul mişcării legionare. Acelaşi
decret hotărăşte că „orice luptă între fraţi încetează". Este al doilea proces-
verbal al revoluţiei, care evoluează cu paşi foarte repezi.

19 septembrie

Iarăşi clipe grele, poate hotărâtoare pentru desfăşurarea lucrurilor în

România. Se vorbeşte serios de o masivă infiltrare militară germană în
ţară. Au fost văzuţi ofiţeri şi gradaţi, trenuri sigilate în trecere, trupe în
Galaţi. Neliniştile în ţară au provocat noi valuri de apeluri ale lui
Antonescu şi ale Patriarhului pentru potolirea dezordinii şi a ostilităţii
împotriva germano-italienilor. Presiunea sovietică pare a fi crescut enorm.
Ribbentrop s-a dus pe neaşteptate la Roma. Zvonuri de pace între Italia si
Anglia? Poate că Italia n-are nici un interes să declare război Rusiei alături
de Germania, care, spun unele ecouri, s-ar vedea silită la această diversiune
în urma eşecului debarcării în Anglia. Să fi grăbit de aceea nemţii intrarea
lor spre punctele de prezenţă rusească? în orice caz, se crede că problema
Balcanilor, în lumina presiunii ruseşti, se va discuta cu siguranţă la Roma.
Astăzi, într-o librărie, Victor Eftimiu declara deschis:
- Astăzi, cel mult mâine, se încheie o alianţă militară cu germanii,
cărora li se cedează zece puncte de acţiune.
Şi arătând paşaportul într-un buzunar, adause:
- Le spun mama lor de daco-români şi o şterg!

Atmosferă înecăcioasă, apăsătoare, încărcată de zvonuri sumbre şi

aşteptări încordate. Nimic nu s-a limpezit însă. Germania se frământă la
Roma, anunţând mereu distrugerea definitivă a Angliei, după ce a renunţat
la debarcarea pe insulă. Sovietele aşteaptă lămurirea poziţiilor în problema
Balcanilor, sau poate rezolvarea ei, dacă anumite înţelegeri există între ei
şi nemţi. în ţară se continuă cu instaurarea legionarismului, care, încet-
încet, se infiltrează temeinic în toate activităţile. Se pare totuşi că a venit
târziu la putere, în orice caz fără să mai poată realiza ceva nou. Doar dacă
poate lua sancţiuni împotriva vechilor politicieni. Exterminarea evreilor
n-o poate încă săvârşi. Regimul generalului nu vrea să dezlănţuie o acţiune
de răzbunare efectivă, deoarece se teme de complicaţii grave. De aceea face
atâta abuz de apeluri la ordine şi uitarea tuturor resentimentelor. întru
ce priveşte pe evrei, totul s-a făcut prin măsuri anterioare. Guvernarea
actuală nu se ocupă pentru moment de noi. Optimiştii aşteaptă chiar
vremuri mai bune, ceea ce, fără îndoială, e naiv, întrucât evoluţia
legionarismului va fi un abuz care nu va mai ţine seamă de nimic. Ocupa­
ţia germană este foarte discutabilă. Conciliabulul de la Roma între
Ribbentrop şi Mussolini trebuie să fi fost provocat de noua lor preocupare
de a dezlănţui o acţiune în Orient şi, poate, de pretenţiile sovietice de
eliberare a Balcanilor. Şi atunci zgâlţâirile urmează să fie aplicate Greciei
şi Bulgariei, ceea ce ar putea provoca altă schimbare în România, punct
de trecere pentru societate, faţă de eventualitatea unei ocupaţii nemţeşti.
Dar oare nemţii vor face vreo mişcare fără înţelegerea cu Rusia?
 Au mai rămas totuşi de făcut unele retuse în reglementarea situaţiei
evreilor. Şi se pare că vin toate la rând. Azi s-a pus problema medicilor
evrei. Adunarea Colegiului s-a amânat pentru opt zile, nefiind în număr.
Dar s-a citit totuşi o adresă către minister, prin care se cere rezolvarea
problemei. Legionarii susţin eliminarea tuturor medicilor evrei. Este
probabil că, o dată cu legiferarea unei noi încadrări juridice a tuturor
evreilor, se va lămuri totul. Cei mai mulţi dintre medici sunt foarte
pesimişti şi agitaţia a luat proporţii în ultimele zile. Doctorul Gomoiu,
socotit ca ales al evreilor, în loc să demisioneze, încearcă orice ca să-şi
menţină locul de preşedinte al colegiului. El nu mai poate face azi nimic
pentru simpatizanţii săi. Săptămâna viitoare vom şti dacă şi în ce condiţii
vom mai putea practica medicina, deocamdată medicii evrei nou ieşiţi nu
se mai înscriu în colegiu. Partea amuzantă din şedinţa de azi a fost cartea
de vizită prezentată de colegul Metaxa, pentru ca toţi confraţii să afle în
ce mod îşi poate face reclamă un medic. Preşedintele ne-a citit conţinutul
ambelor feţe ale cărţii de vizită: pe o parte „Dr. Romulus M., fost deputat".
Dedesubt, în stânga şi în dreapta, un şir de amănunte încadrate în chenare,
iar pe verso se află fotografia unui imobil cu automobil la scară, însoţită
jos de următorul text: .Acesta este imobilul meu, care se află situat în Piaţa
Regina Maria, nr...“. După câteva clipe de ilaritate generală, preşedintele
Gomoiu a ţinut un mic „speach", în care, voind să atenueze fapta
colegului, s-a făcut de râs, susţinând că „instituţia colegiului nu e numai
un organ poliţist, care să sancţioneze depăşirile etice ale profesiei; noi,
medicii, trebuie să înţelegem ce mari nevoi pot împinge pe un medic să
comită asemenea abateri deontologice etc., etc.“. (Un medic, fost deputat,
cu imobil personal, în mari nevoi!) Ei, dacă ar fi fost un jidan, chiar un
jidan fără funcţii, fără clientelă şi deci în mari nevoi...

începe războiul în Africa, unde se îndreaptă acum italienii şi nemţii,

după renunţarea la debarcare. începe sigur, fiindcă azi s-a anunţat că în
nordul Africii au avut loc mari mişcări antisemite. Preludiu pentru o nouă
sângerare, ca şi în alte părţi...
 t C 10 * *
^ u lv aW
\ V L\
S-a încheiat acordul germ an o-italian o-jap ţ^^^^i
în toate continentele. Precum foarte just a grăit* C . u M cr111'111'"
....-• ,,
discurs, şi chiar după prevederile premierului .t7l<rri* •
dar mai ales vor apărea noi războaie. Africa, AsU' ^ ^ i <;oiir-
ţionare a unei înfrăţiri a lumii
la marea soluţionare plan3*
oluţie legionară, căreia unii viziofl'A y * \ . jepâI,IIfB'
facem aici revoluţie
să-i dea semnificaţii dincolo de veac! Adică st elejj®
^
avocaţii, actorii şi alţi nenorociţi de evrei, cu^ ,ţ}\ c£
legiferările noilor exponenţi ai fericirii naţio^i^i/ â
constructiv - nimic. Partea tristă este că unii 4*
graful care îi distruge sau avantajează. Foarte VS
problemă se aşază dincolo de acest cotidian im^
din forţele lor ar putea fi rodnice în alt sens.
:ia ti

nWF
30 septembrie liat

Ceea ce am prevăzut s-a întâmplat ieri:

adunarea generală eliminarea tuturor medicilor '•
îngriji decât pe evrei, pe cât timp medicii creştini ^ ţ j> . (0,
şi pe evrei, „deoarece principiul legionar“ - 5lj si
moţiunii, doctorul Popovici-Lupa - „spune si y y jl^ ,
să nu le dai“. Hotărârea eliminării s-a luat î n t f j 0
de grea. La începutul şedinţei s-a protestat îmfCP ^
avut impertinenţa să vină şi să infecteze casa ^ p i (h f ^
fost evacuaţi pe loc. Am rămas totuşi până la uf p*(i
tot ce s-a întâmplat. Legionarii au dominat în^'* 11 'iC*U
n
să se opună întrucâtva la început, apoi a căz*1 / ,V
IW p < 0 ^ . gfci
nu-i va ajuta la nimic, comitetul actual al colegi } ji' cp e . \ 0$,
vat. Mă întreb azi cum am putut întârzia în ac^ d V tif i ţri
reia zburau, tară nici o verificare minimală, caio'ţ^ j / - - eStJiy
grave de fapte şi valuri negre de ură. După datf y / a / C°
un străin ar fi putut avea impresia că nu exis1* \$
făcut datoria de medic şi militar, că toţi medici* P t
toţi sunt escroci care au distrus prestigiul profes1 d
Nu-mi dau seama cum am putut rezista acolo»
 Au mai rămas totuşi de făcut unele retuşe în reglementarea situaţiei
evreilor. Şi se pare că vin toate la rând. Azi s-a pus problema medicilor
evrei. Adunarea Colegiului s-a amânat pentru opt zile, nefiind în număr.
Dar s-a citit totuşi o adresă către minister, prin care se cere rezolvarea
problemei. Legionarii susţin eliminarea tuturor medicilor evrei. Este
probabil că, o dată cu legiferarea unei noi încadrări juridice a tuturor
evreilor, se va lămuri totul. Cei mai mulţi dintre medici sunt foarte
pesimişti şi agitaţia a luat proporţii în ultimele zile. Doctorul Gomoiu,
socotit ca ales al evreilor, în loc să demisioneze, încearcă orice ca să-şi
menţină locul de preşedinte al colegiului. El nu mai poate face azi nimic
pentru simpatizanţii săi. Săptămâna viitoare vom şti dacă şi în ce condiţii
vom mai putea practica medicina, deocamdată medicii evrei nou ieşiţi nu
se mai înscriu în colegiu. Partea amuzantă din şedinţa de azi a fost cartea
de vizită prezentată de colegul Metaxa, pentru ca toţi confraţii să afle în
ce mod îşi poate face reclamă un medic. Preşedintele ne-a citit conţinutul
ambelor feţe ale cărţii de vizită: pe o parte „Dr. Romulus M., fost deputat".
Dedesubt, în stânga şi în dreapta, un sir de amănunte încadrate în chenare,
iar pe verso se află fotografia unui imobil cu automobil la scară, însoţită
jos de următorul text: „Acesta este imobilul meu, care se află situat în Piaţa
Regina Maria, nr...“. După câteva clipe de ilaritate generală, preşedintele
Gomoiu a ţinut un mic „speach", în care, voind să atenueze fapta
colegului, s-a făcut de râs, susţinând că „instituţia colegiului nu e numai
un organ poliţist, care să sancţioneze depăşirile etice ale profesiei; noi,
medicii, trebuie să înţelegem ce mari nevoi pot împinge pe un medic să
comită asemenea abateri deontologice etc., etc.“. (Un medic, fost deputat,
cu imobil personal, în mari nevoi!) Ei, dacă ar fi fost un jidan, chiar un
jidan fără funcţii, fără clientelă şi deci în mari nevoi...

începe războiul în Africa, unde se îndreaptă acum italienii şi nemţii,

după renunţarea la debarcare. începe sigur, fiindcă azi s-a anunţat că în
nordul Africii au avut loc mari mişcări antisemite. Preludiu pentru o nouă
sângerare, ca şi în alte părţi...
 S-a încheiat acordul germano-italiano-japonez, care extinde războiul
în toate continentele. Precum foarte just a grăit Molotov în ultimul său
discurs, şi chiar după prevederile premierului englez, războiul va dura mult,
dar mai ales vor apărea noi războaie. Africa, Asia şi, poate, America. Până
la marea soluţionare a unei înfrăţiri a lumii şi în special a Europei, noi
facem aici revoluţie legionară, căreia unii vizionari de circumstanţă vor
să-i dea semnificaţii dincolo de veac! Adică se luptă şcolarii, studenţii,
avocaţii, actorii şi alţi nenorociţi de evrei, cu deciziile, comunicările şi
legiferările noilor exponenţi ai fericirii naţionale. Pe plan românesc
constructiv - nimic. Partea tristă este că unii nu văd mai departe de para­
graful care îi distruge sau avantajează. Foarte puţini înţeleg că marea
problemă se aşază dincolo de acest cotidian imediat şi că cel puţin o parte
din forţele lor ar putea fi rodnice în alt sens.

30 septembrie

Ceea ce am prevăzut s-a întâmplat ieri: colegiul medicilor a cerut în

adunarea generală eliminarea tuturor medicilor evrei. Aceştia nu vor putea
îngriji decât pe evrei, pe cât timp medicii creştini vor avea dreptul să caute
şi pe evrei, „deoarece principiul legionar“ - a adăugat propunătorul
moţiunii, doctorul Popovici-Lupa - „spune să iei bani de la jidani, dar
să nu le dai“. Hotărârea eliminării s-a luat într-o atmosferă insuportabil
de grea. La începutul şedinţei s-a protestat împotriva „jidanilor care au
avut impertinenţa să vină şi să infecteze casa medicilor" şi toţi evreii au
fost evacuaţi pe loc. Am rămas totuşi până la urmă, ascultând şi urmărind
tot ce s-a întâmplat. Legionarii au dominat întrunirea. Gomoiu a încercat
să se opună întrucâtva la început, apoi a căzut în braţele lor. Dar asta
nu-i va ajuta la nimic, comitetul actual al colegiului va fi, probabil, dizol­
vat. Mă întreb azi cum am putut întârzia în acea adunare, în văzduhul că­
reia zburau, fără nici o verificare minimală, calomnii, minciuni, denaturări
grave de fapte şi valuri negre de ură. După datele şi patosul vorbitorilor,
un străin ar fi putut avea impresia că nu există medic evreu care să-şi fi
făcut datoria de medic şi militar, că toţi medicii evrei au diplome false, că
toţi sunt escroci care au distrus prestigiul profesiunii medicale în România.
Nu-mi dau seama cum am putut rezista acolo, cu faţa congestionată, cu
creierul încins, cu fălcile încleştate... Şi când mă gândesc că mă pregătisem
să iau cuvântul, presupunând că lucrurile se vor deslaşura într-o atmoslcn
decentă, ca să lămuresc unele adevăruri, întrucât cunosc oarecum
problemele medicilor şi ale medicinei...

3 octombrie

Zile de agitaţie cu iniţiative evreieşti, în urma valului de decrete, caic

scoate noi categorii de evrei din viaţa productivă. întâlnire pentru proiectul
unui teatru în care, pesemne, vor hotărî capitaliştii întrevăzători de mari
câştiguri şi competiţionari nescrupuloşi în jurul ideii. încercarea de a
statornici o influenţă a scriitorilor şi artiştilor, în special a grupului clar­
văzător de la înfrăţirea, nu cred să prindă rădăcini reale. în acelaşi timp,
se dezbate şi proiectul unui cotidian evreiesc, animatorul fiind Otto
Marcovici, fostul administrator de ziare sărindăreşti. Personal, socot că
o gazetă evreiască zilnică nu e posibilă, nici necesară. Nu e posibilă, fiindcă
nu văd de unde s-ar putea alimenta sumele astronomice pe care le înghite
un cotidian, trebuind să se sprijine pe o mică uzină de oameni şi pe imense
cheltuieli de tipografie şi hârtie. Optimismul unui milion de început nu
rezolvă decât existenţa unei luni. Şi pe urmă, de unde? Evreii bogaţi au
rămas tot atât de impermeabili, iar cârdăşia politică cu Comunitatea, greu
de realizat, va fi antipatică şi puţin producătoare de fonduri, când ea însăşi
se zbate în lipsuri. Nu văd încă întrucât ar fi necesar cotidianul, dacă
evreilor nu li se poate oferi o gazetă scrisă într-un minimum de condiţii
de libertate. Comentarii asupra măsurilor guvernului nu se pot publica,
polemici cu presa românească nu, comentarii asupra politicii externe nu,
asupra vieţii evreieşti mondiale - la fel. (Fiindcă nu ai voie să comentezi
tragedii similare cu ale noastre.) De peste ocean, cu greu se poate afla câte
ceva, iar viaţa evreiască din ţară de abia poate hrăni o foaie bilunară,
încorsetarea politico-socială, defetismul financiarilor evrei, lipsa de materie,
toate pledează pentru un săptămânal care ar putea hrăni 10-12 ziarişti scoşi
din procesul de muncă. Şi problema principală pare că e pâinea acestor
oameni. Cotidianul va fi totuşi încercat. Să vedem autorizaţia, să studiem
posibilităţile de asigurare a mijloacelor de pătrundere şi, bineînţeles,
fondurile, apoi publicitatea şi rezistenţa în faţa urii şi a atacurilor presei
legionare la apariţia vechilor condeie evreieşti în arena publică.
 Muncă grea cu noul număr al înfrăţirii, la care m-am înhămat serios.
Sper" însă să iasă frumos, cu o înfăţişare occidentală. Mi-ar plăcea ca gazeta
asta să devină un săptămânal, în jurul căruia să se concentreze toţi scriitorii .
evrei.

8 octombrie

Pâine rece, crudă, mizerabilă, necoaptă; întărirea definitivă a

legionarilor prin marea manifestaţie de duminică 6 octombrie şi trupe
germane în ţară: acestea sunt evenimentele importante ale ultimelor zile.
Mare şi gravă greşeală a lui Antonescu: a îmbrăcat peste tunica de general
cămaşa verde.

Debutul Margaretei în publicistică. Două poezii graţioase, cu o limbă

proaspătă şi imagini originale, au apărut în înfrăţirea, o dată cu un
articolaş de prezentare al lui Ion Călugăru. Sunt azi mai sigur ca altădată
că va scrie. E atât de tânără şi totuşi uneori atât de matură, amestec de
naivitate şi seriozitate, într-un elan de pregătire.

12 octombrie

A intrat armata germană în Bucureşti. Guvernul şi militarii au

întâmpinat în gară pe ofiţerii germani, care s-au instalat apoi la AtWnee
Palace! Autocamioane cu trupe germane, avioane germane... Este, ceea ce
spun cei mai mulţi, un fel de protectorat. Legaţia britanică pleacă. Vor
veni, poate, bombardamente de avioane engleze pe la Severin, Giurgiu sau
Constanţa? Războiul înaintează către Turcia, prin coridorul britanic, pe
care nemţii şi-l construiesc fără prea mari dificultăţi. Nu pare posibil să
izbucnească ceva din partea Rusiei Sovietice, care evită, atât cât va fi cu
putinţă, provocări germane. Totuşi, faţă de mutarea teatrului de război
în Orient, ea îşi va lua toate măsurile politice şi militare. Războiul abia
începe şi nu se ştie dacă de data asta noi vom rămâne cu totul în afara lui.
 Până atunci, prăbuşirea evreilor se desăvârşeşte după un sistem precis,
calculat la rece şi aplicat cu o şi mai vitejească străşnicie în cadrul
legionarismului. Dacă ritmul acesta va continua un an, dezastrul nosti u
va fi total. Dar asta nu e cea mai mare nenorocire. Să vedem ce se va
întâmpla cu ţara. Mi-e teamă că lipsa de pregătire a oamenilor din
conducere, obsesia lor mistică cu care se aruncă în acapararea situaţiilor
vor crea un val de abuz năruitor, care, prin soluţia de continuitate dintre
conducătorul Antonescu şi legionarism, va răsturna lucrurile într-un haos
catastrofal. (Noi, evreii, vom cunoaşte atunci cele mai crâncene tragedii.)
Pentru că generalul Antonescu reprezintă totuşi altceva, prin poziţia lui
net burgheză, decât legiunea, care de la început a fost o organizaţie
revoluţionară, atât ca mijloace de luptă, cât şi ca metodă de organizare şi
propagandă. Muncitorimea şi ţărănimea s-au raliat şi cu sentimentul că
nemulţumirile lor vor fi îndepărtate prin înlăturarea capitalismului, deşi
conducătorii legionari înţelegeau prin exploatatori pe... evrei. Rămâne
de văzut dacă, până la urmă, această tendinţă a masselor va putea fi
dominată de conducătorii legionari, dacă o vor putea canaliza în altă parte
şi dacă incapacitatea lor administrativă, alături de tendinţele contrarii,
reprezentate prin Antonescu, nu va evolua către o înfrângere groaznică.

22 octombrie

Prin decizia de azi a Ministerului Educaţiei, se interzice definitiv

orice tipărire a scrisului evreiesc. Nici măcar traduceri. Totul merge până
în pânzele albe. Dacă s-ar putea interzice gândirea în româneşte şi scrisul
în intimitatea lui circumscrisă la o foaie albă, între pereţii tăi, cu siguranţă
că ar face-o. Din fericire, limba este o patrie în care te naşti şi din care
nimeni nu te poate alunga. Am construit azi, în gând, o sumedenie de
versuri, jocuri de imagini şi virtuozităţi de formă, ca o subliniere, parcă,
a unei prezenţe care îmi e dragă mai presus de orice.

Am citit un raport al doctorului Filderman - memoriu adresat

guvernului - în chestiunea noii legiferări a situaţiei medicilor evrei.
Dezastruos conceput. Nenorocirea face ca noul regim să nu admită nici
un contact cu evreimea decât prin comunităţi - deci Filderman -,
indiferent de problema ce se pune. N-a fost consultat la redactare nici un
medic, deşi cei de la Cercul medical formulaseră în grabă câteva puncte
importante. Filderman cere pur şi simplu ajutorul medicilor creştini pentru
pacienţii evrei, care vor fi ameninţaţi să moară, fiindcă n-avem chirurgi
evrei şi solicită bunăvoinţă pentru medicii stabiliţi în ţară înainte de iulie
1919, fără să fi înţeles că anteproiectul legionar se referă la locuitorii
stabiliţi în ţară înainte de această dată. Şi apoi insistă sentimental pentru
justeţea problemei în interesul ţării. In schimb, nici o doleanţă pentru cazul
când statul legionar nu poate renunţa la eliminarea medicilor evrei din
colegiu. Nici un protest împotriva formei de organizare separatistă a
medicilor evrei, care poate fi controlată de medicii creştini, dar nu jignită
printr-o ruşinoasă tutelare. Anteproiectul nu acordă nici o urmă de
independenţă asociaţiei evreieşti a medicilor, care, în noile condiţii
profesionale ale doctorilor evrei, fără funcţii şi tară practică, va avea de
rezolvat anumite probleme de ajutorare. Nici măcar preşedintele nu şi-l
poate alege singură, nici o întrunire liberă nu poate face. Nu mai vorbim
de ofensatoarea interdicţie a oricărei activităţi ştiinţifice, a scoaterii cel
puţin a unei reviste medicale evreieşti etc., etc. Nimic din toate astea în
memoriu. Se va mai putea salva ceva? Nu cred...

Ce agitaţii goale şi sterile! Oboseala anilor stăruie dedesubt şi uneori

se ridică la suprafaţă ca un ţipăt surd de zădărnicie. Nimic altceva decât
această oboseală, care, câteodată, mă încovoaie mai apăsătoare, parcă, într-o
zi de toamnă târzie, cu un soare inutil, într-o lume de prăbuşiri neîndură­
toare. Atâtea drame şi lupte, atâta jale şi atâta egoism, în întunericul acestui
secol de ură, încât nu mă miră că vor începe decăderile. în definitiv, cât
mai am cei câţiva gologani cu care alerg în fiecare zi după unt, zahăr, săpun
şi alte preocupări ale protoplasmei, voi sta să aştept, să-mi fac, cum se zice,
datoria. Pe urmă aş putea isprăvi. Sincer - nu mă interesează ce va fi. Sunt
prea ostenit. Ştiu că aceste sensibilităţi burgheze, aceste atitudini asociale,
acest pesimism de intelectual n-au nici o raţiune, sunt o pură negare a
vieţii, o opoziţie stearpă adusă creaţiei în mers. Ştiu tot - dar dacă eşti
obosit, nimic nu mai are importanţă, nici semnificaţii, nici interpretări...

30 octombrie

Activitate nouă: dascăl de igienă şi anatomie la un liceu evreiesc,

unde sunt medic, calitate de care se leagă predarea acestor obiecte. Azi lecţia
introductivă la clasa a VlII-a. Băieţi mari, cu o simpatică încredere în sun
şi un aer niţel ostentativ subliniat. Deşi pregătisem lecţia, nu-mi pol d.i
seama de impresia pe care am facut-o. Lume străină - încă nu pot sesi/.i
clar raportul meu cu ea. Programul e rigid, obiectele fără orizonturi priu
elastice. Deocamdată, mai puţin interesant decât mi-ant închipuit în visul
meu de a fi fost dascăl. Poate să fie şi contactul prea redus, dar mai ales
tardiv, cu sufletul şcolăresc. Să vedem cum vor evolua lucrurile şi, mai ales.
să văd cum va fi în cealaltă clasă, unde aud că ar fi băieţi mult mai bum.

12 noiembrie

Peste toate deznădejdile şi nenorocirile zilelor, a venit cumplita

duminică de alaltăieri, când s-a dezlănţuit un cutremur catastrofal, de o
intensitate necunoscută în ţara noastră. Am fost treziţi dintr-un somn
adânc, spre zori, la patru fără un sfert, de nişte zguduiri şi zgomote de iad.
Zidurile şi podelele trosneau sălbatic, într-o legănare ce nu mai lua sfârşit.
Lumina se stinsese. în bezna odăilor, cu geamurile acoperite în negru,
m-am repezit la copiii care se aflau în paturile lor, urlându-le (ca să fiu
auzit în infernalul vuiet) încurajări. Trăgându-i din paturi, i-am adus lângă
Paula, care gemea, paralizată de groază, într-un prag de uşă. Patruzeci de
secunde infinite a durat catastrofa. Când, după aceea, s-a reaprins lumina,
casa noastră era de nerecunoscut. Cărţile zvârlite din rafturi pe podea,
mobilele deplasate din loc, obiecte sparte, tavanul şi pereţii cu crăpături
mari şi tencuiala smulsă şi împrăştiată pretutindeni, ca pe un şantier.
Ne-ain îmbrăcat şi am coborât în oraşul înecat de o ploaie rece. Pretutin­
deni dezastre. Cărămizile şi molozul căzute pe străzi împiedicau circulaţia,
însufleţită ca în zilele de sărbătoare. Femei cu blănuri peste pijamale.
Automobile în goană ducând cetăţeni să-şi vadă rudele şi prietenii. Grupuri
de oameni povestind pe la colţuri de străzi. Dezastrul cel mare s-a aflat
imediat: blocul Carlton. Cele 12 etaje ale imobilului s-au prăbuşit ca o
jucărie de mucava, îngropând sub dărâmături sute de oameni. Era cu ne­
putinţă să ne apropiem de colţul de pe B-dul Brătianu cu Regală, încon­
jurat la mari distanţe de soldaţi. Am zărit doar, în noapte, profiluri de
lucrători şi pompieri pe grămada de moloz, care nu era mai înaltă decât
nivelul plafonului prăvăliilor, totul luminat de nişte proiectoare uriaşe, ca
într-un film fantastic. Ne-am întors acasă muţi şi îngheţaţi, clănţănind din
dinţi şi am continuat să întrebăm la telefon de soarta prietenilor.
 Panica mai durează şi azi şi va mai apăsa multe zile încă. Cutremure
mici se succed zilnic. Fantezia populară, răscolită de spaimă, răspândeşte
fel de fel de zvonuri in legătură cu alte catastrofe, aşteptate la ore fixe. în
ţară, pagubele sunt incalculabile. Panciu este ras de pe faţa pământului.
Bârladul, Galaţii, Focşanii sunt distruse într-un hal de nerecunoscut. încă
nu se cunosc toate detaliile asupra întinderii catastrofei. în mijlocul unei
epuizări nervoase generale, după patru ore de la dezastru, legionarii n-au
ezitat să anunţe dimineaţa noi interdicţii pentru evrei, deşi lumea părea
potolită şi înfrăţită în faţa nenorocirilor, care nu aleg după criterii de rasă...

Sper să nu mi se ia în nume de rău, sau, în orice caz, să nu mi se

interpreteze greşit neînsemnatele mele notări, sentimentul de inutilitate
a oricărui fel de scris. Hibernarea morală şi intelectuală în care m-am
scufundat m-a ţinut departe de aceste foi, ameţit până la descompunere de
toate câte s-au întâmplat şi îngrozit până la nebunie de cele ce ar mai putea
surveni. Mi-am mutilat sertarele şi biblioteca...
în răstimpul acesta, evreii au primit lovituri mari şi hotărâtoare. Au
fost scoşi funcţionarii particulari, au fost maltrataţi şi furaţi în poliţii şi
cuiburi legionare, la discreţia tuturor urgiilor şi a haimanalelor - nişte
adolescenţi analfabeţi şi bestiali. Li s-au luat şcolile şi instituţiile. S-a
interzis medicilor primirea pacienţilor creştini. în săptămâna de exaltare
mistico-religioasă pentru cinstirea Căpitanului Codreanu, ca pe un sfânt,
pe lângă afirmaţiile uluitoare ale atâtor fruntaşi legionari, am auzit la radio
pe Emil Cioran afirmând că, dacă ar avea de ales între România şi Căpitan,
n-ar fi ezitat nici o clipă să aleagă pe Căpitan. în aceeaşi săptămână au fost
împuşcaţi la Jilava, cu prilejul lucrărilor de dezgropare a osemintelor lui
Codreanu, profesorul Iorga, Virgil Madgearu', Victor lamandi, generalul
Argeşanu, Gabriel Marinescu şi alţi deţinuţi politici, în număr de vreo
şaizeci şi cinci, aflaţi toţi sub anchetă judiciară. Vestea a creat o spaimă
şi o teroare de care nici azi lumea nu s-a eliberat cu totul. Poliţia legionară
a fost desfiinţată, dar evreimea nu-şi poate reveni, având sentimentul,
foarte firesc, că totul va continua în ceea ce o priveşte. Asasinii nici n-au
fost măcar anchetaţi. Cu toate ororile şi dezmăţul dezlănţuit, reînhumarea
sfintelor oseminte ale fostului comandant al mişcării legionare s-a*

* N. Iorga şi Virgil Madgearu n-au fost asasinaţi la Jilava, ci cel dintâi în pădurea Strcjnicu. iar col

de-al doilea in pădurea Bănoasa (n. edit.).

desfăşurat cu tot fastul. Peste toate astea, dezastrul cutremurului si
greutăţile economice au creat situaţii irezolvabile. Exodul evreiesc către
Palestina si Basarabia a crescut până la dimensiuni neînchipuite. Deunăzi,
au fost suprimate toate ziarele evreieşti, afară de unul singur: înfrăţirea,
obligat să apară săptămânal. Cu firma de medic scoasă, cu clientela
dispărută, cu toate prăvălirile îndoielilor în suflet.

25 decembrie

Crăciun. Veşted. Steril. Nici o carte. Neputinţa de a scrie un rând.

Zăpadă uriaşă. Drumuri troienite. Nu pot nota nici măcar aceste trei
rânduri de plictiseală şi amorţire.

31 decembrie

Toată lumea e grăbită să sfârşească acest an de pomină. Răsturnările

ce le-a adus sunt încă în plină dezvoltare. Se aşteaptă, se aşteaptă cu
deznădejde în toate ţările. Sentimentul că toate stările, formulele si
adevărurile sunt provizorii dă pretutindeni vieţii un sens halucinant.
Situaţia politică şi militară este tălmăcită şi răstălmăcită de către pasionaţii
discuţiilor după dorinţe intime, mentalităţi si stări economice respective.
Foarte mulţi însă au obosit. Li-e indiferent ce se spune la Radio sau se scrie
în gazete. Mănâncă, dorm şi aşteaptă în mizerie şi îngrijorare. La începutul
acestui nou an, lucrurile stau astfel: Germania ocupă Franţa, Belgia,
Olanda, Norvegia, Luxemburg şi o jumătate din Polonia. Cu Anglia se
războieşte pe cale aeriană. Italienii duc campania în Grecia, unde sunt
învinşi. în Africa, englezii, asediaţi la Bardia, îşi continuă ofensiva.
Discursuri oficiale şi comentarii anunţă continuarea războiului. Nimeni
nu poate prezice cum se va isprăvi. Germanii au adus aici un număr masiv
de trupe, mai ales în ultimele zile. Hoteluri şi multe şcoli - în special cele
evreieşti - au fost rechiziţionate. Circulă zvonuri că vor trece Dunărea. Dar
Bulgaria nu a semnat încă pactul tripartit dintre Ungaria, Cehoslovacia şi
România. între timp, discursul lui Roosevelt promiţând Angliei sprijin
total a făcut impresie asupra oponenţilor. Anglia, care domină toate
punctele maritime strategice, e încă puternică, mai ales după atacul reuşit
asupra Libiei şi, împreună cu Grecia, asupra Albaniei.
Se pare că războiul se îndreaptă spre sud-est. Acesta este darul care
ni se face de Anul Nou. Pentru evrei, situaţia continuă neschimbată. E greu
de prevăzut ce ne va aduce 1941. S-ar putea spera că vom scăpa nevătămaţi.
Dar supoziţiile nu mai au nici o importantă, oamenii sunt obosiţi, goliţi,
cu nervii sfâşiaţi. Chiar aceste rânduri, în care nu mai pot spune totul, din
pricina epuizării sau din alte pricini, sunt fără importanţă, pentru mine
sau pentru alţii. Un mort ţine un condei în mână.
1941

10 ianuarie

Aceeaşi cumplită atmosferă leagă o zi de cealaltă. Apăsările

împrejurărilor politice devin din ce în ce mai insuportabile şi întunecarea
pe care o întreţine eventualitatea războiului în Balcani n-are încă explicaţii.
Sovietele au publicat o dezminţire radicală a oricărui raport al lor cu pre­
zenţa trupelor germane în Bulgaria, de care nu ştiu nimic, întrucât totul
s-a făcut fără ştirea şi consimţământul lor. Germania a publicat un comen-
tar la această dezminţire. Bulgaria se ţine dârză şi iată că... reprezentaţia se
amână. Cine poate şti ce echivalent va răsări pentru această suprimare
de program! Un pacient al meu, grec, mă asigură că nemţii nu vor forţa
teritoriul bulgăresc şi, în orice caz, nu-i vede în Grecia, unde munţii nu
îngăduie nici o desfăşurare de lupte complexe, ca în Polonia şi Franţa.
Deocamdată, pătimim noi de pe urma aglomerării de trupe străine. Lupta
pentru procurarea alimentelor a ajuns obsesia zilei. Untul se găseşte extrem
de greu şi la un preţ exclusiv. Ouă nu se mai văd. Carnea - în condiţii peni­
bile şi foarte rar. Ce va fi peste două luni, când se vor consuma şi ultimele
rezerve? Activităţile sunt ca şi suspendate. Negustorimea evreiască este
desfiinţată sistematic. Se iau prăvăliile evreieşti cu japca. Evreii, pe bresle,
sunt aduşi la poliţia legionară, unde sunt bătuţi şi li se iau sute de mii de
lei, apoi siliţi să predea magazinele. Se „românizează". De câteva zile, o
furibundă şi generală campanie antimasonică, al cărei tâlc nu-1 pot sesiza,
pare că ascunde unele obiective sumbre. Să fie oare numai diversiune
politică? Nu-mi vine să cred.

în mijlocul agitaţiei generale, Margareta mă tonifică cu o poezie pli­

nă de graţie şi maturitate. Lupta ei tragică de a acorda totuşi un sens de
necesitate creaţiei lirice...
 Porunca Vremii face nişte constatări amare pe marginea unor
statistici referitoare la Mărăşeşti. Istoricul târguşor are astăzi 1 700 de
locuitori şi 50 de cârciumi, care alcătuiesc, după reporterul ziarului,
petrecerea pătimaşă şi exclusivă a oamenilor de acolo. Cârciumari evrei nu
mai există încă de pe vremea lui Goga. Cum se explică, deci, înmulţirea
otrăvitorilor poporului?

20 ianuarie

Gripă cu dureri musculare înnebunitoare. Aflu că ieri, la întrunirea

de la Facultatea de Drept, unde ministrul Iaşinsky vorbea despre „politica
Axei şi noua orânduire europeană*', publicul ar fi strigat: „Vrem pe Horia
Sima!“. Acum, seara, manifestaţie studenţească pe străzi. Legionari împo­
triva cui?... Un ofiţer german superior ar fi fost ucis în faţa hoţelului Amba­
sador... Nu înţeleg ce se petrece... Boala mă strânge atât de violent în cercul
ei de fier, încât mă las cu o oarecare voluptate într-o baltă de nepăsare...

22 ianuarie

Nu mai meige... Am făcut abstracţie de boală şi am coborât din pat.

De două zile n-a mai fost nimeni pe la mine. Ieri, legionari ucişi în faţa
Prefecturii. Azi s-au auzit tot timpul zgomote de tun şi păcănit de mitra­
liere. Manifestaţiile de stradă s-au transformat în veritabilă rebeliune. Gaze­
tele legionare publică manifestul lui Viorel Trifa, Dumitru Groza,
dr. Şerban Milcoveanu... „în strada Roma se trage cu tunul în legionari...".
Articole incendiare împotriva conducerii de Stat... Generalul Antonescu
a lansat un ultim apel, pe care vorbitorul de la Radio îl citeşte repede, fără
convingere... Bombardamentele se înteţesc... Postul de Radio, în mâna
legionarilor, anunţă biruinţele lor. La un moment dat, postul Radio
Bucureşti se desface de cel din Braşov. Nu se ştie cine domină situaţia:
generalul Antonescu sau legionarii? Dar nemţii ce fac? Ce amestec au în
toată această nevisată răsturnare? Nu ştim nimic... Acum, la orele două du­
pă amiază, s-au tăiat legăturile telefonice. Suntem cu totul izolaţi de lume...
Radio Braşov, în mâna legionarilor, emite ştiri din oră în oră. Mitralierele
şi tunurile nu mai contenesc. Pe înserat s-au întins cordoane de soldaţi
chiar sub ferestrele noastre din dos, spre curte. Se aşteaptă năvălirea asupra
Ministerului de Război de peste drum. Se aude mereu prin întunericul
serii: „înapoi, că trag!“. Fetele s-au ghemuit în hali, în mijlocul apartamen­
tului. Ofiţerii ne alungă de la ferestre, ameninţându-ne cu revolverele
ridicate. Soldaţii stau pitulaţi pe lângă garduri şi case, cu armele pregătite.
Un legionar rănit zgâlţâie jos poarta, ameninţând că trage dacă nu îi
deschidem. Se duce la doctorul de la primul etaj, care îl pansează. Noaptea
înaintează greu, plină de zgomotele asurzitoare ale focurilor de armă care
par a porni din imediata vecinătate. Postul de Radio Bod anunţă din oră
în oră ştiri favorabile legionarilor: corpul IV de armată Iaşi, o parte din
cel craiovean şi corpul din Braşov sunt cu ei. Generalul Dragalina, în
fruntea'corpului I de armată, a pornit în marş împotriva Bucureştilor.
Ediţii speciale de Cuvântul, Bum Vestire, Biruinţa... Alte gazete nu există.
Despre generalul Antonescu nu se mai ştie nimic. Focul mitralierelor şi al
tunurilor continuă. Ne culcăm, fetele în hali, îmbrăcate; eu, în pat, cu drep­
turile integrale ale unui bolnav cu febră, care priveşte ceva mai detaşat,
deşi uluit, lucrurile... O ultimă veste de la Kahane - legătura telefonică
păstrată In mod inexplicabil: „Ici pillageV’... Ce se întâmplă, ce va fi mâine?

24 ianuarie

De abia astăzi ne-am putut dezmetici. A fos.t un început de război

civil. Informaţiile date de însuşi generalul Antonescu explică tot ce s-a
întâmplat. „Mişcarea legionară a vrut să-l omoare şi să pună mâna pe
putere". Antonescu vorbeşte deschis despre „copiii lui, din pricina cărora
îşi pierduse cariera, oameni nepregătiţi şi lipsiţi de omenie, ale căror greşeli
şi păcate le-a acoperit timp de patru luni şi jumătate şi care au complotat
prin generalul Petrovicescu, ministrul de interne, pregătind tunuri şi
mitraliere în cazărmile guarzilor comunali, de unde urmau să tragă în
învecinată clădire a Prezidenţiei Consiliului". Iată pe legionari înfăţişaţi
în mod oficial, la Radio, ca nişte jefuitori, iar Horia Sima ca borfaş! încep
chiar să se indice actele de brigandaj şi furturi, cu sediile şi numele legiona­
rilor... Această schimbare s-a săvârşit în numai trei zile. Încet-încet, aflăm
în cursul aceleiaşi dimineţi de luptele de la Prefectură, Telefoane, din car-*

* „Aici e jafT (n. edit.).

tierul străzii Roma şi, ceea ce nu-mi putusem închipui, de dezastrul din
cartierul evreiesc, unde două nopţi şi două zile s-a desfăşurat un
înspăimântător pogrom.

Nu se poate descrie ceea ce s-a întâmplat în Văcăreşti, Dudeşti si

cartierele învecinate locuite de evrei... Nici nu e nevoie. Trebuiesc numai
înşirate crimele bestiale, distrugerile şi furturile săvârşite. Dar nici asta nu
e cu putinţă acum, fiindcă în fiecare zi se descoperă amănunte noi. Deşi
s-a putut vedea totul - şi fotografii nemţi şi alţi străini au operat la vreme
- nu se cunosc încă toate realităţile. Se ştie de atâţia morţi şi dispăruţi, dar
numărul lor exact nu se poate stabili şi niciodată nu se vor cunoaşte
înnebunitoarele detalii ale spaimei lor înaintea sfârşitului. Furia devasta­
torilor n-a cruţat pe nimeni şi nimic... Prăvălie după prăvălie, cu obloane
smulse, geamuri sfărâmate, ziduri înnegrite de foc, goale, fără să poţi iden­
tifica ce mărfuri fuseseră acolo. Mintea nu poate înţelege cum s-a lucrat,
cu ce s-a lucrat şi cât timp s-a putut întârzia ca să se realizeze o distrugere
atât de desăvârşită: farmacii fără urme de sticluţe, frizerii fără un ciob de
oglindă; într-o frizerie, un singur scaun rămas întreg privea spre stradă
trist şi nedumerit, ca un om; la o altă frizerie, germană, în vitrina spartă,
o hârtie pe care sta scris: „Spart din greşeală, se vor acorda despăgubiri.
Comandant legionar Bocşa". Iată un magazin de ceasornice pisate până la
unul; alături o dugheană de mărunţişuri în care plânge o femeie bătrână;
aici un cinematograf incendiat, acolo un atelier de fotografie, un
restaurant, o prăvălie cu lămpi, un magazin de încălţăminte, şi altele şi
altele, prădate până la ultima piesă, înnegrite de focul care a mistuit zidăria,
în mijlocul străzii, un automobil în care zace părăsit un tala". Mai încolo,
o cisternă de ţiţei - una din cisternele cu care au umblat vitejii bandiţi prin
ghetto, să-i dea foc, după ce puseseră mâna pe toate depozitele de benzină.
Printr-o neprevedere, cisterna s-a aprins şi pălălaia flăcărilor a înfipt groaza
prin vecinii care îşi aşteptau moartea îndărătul uşilor zăvorâte. Nebunia
distrugerii şi crimei s-a abătut şi asupra caselor particulare. S-a furat tot ce
au găsit, după ce au bătut şi omorât o parte din locatari. Iată o casă în trei
etaje, căreia i s-a dat foc, mi se spune, după ce un ofiţer român, intervenind
pentru o fată rănită la cap şi târâtă pe stradă, ar fi împuşcat trei legionari.*

* Şal ritual pentru rugăciune (n. edit.).

Casei i s-a pus foc din patru colţuri, cu ţiţei adus într-o cisternă si, în timp
ce ardea, incendiatorii jucau o horă satanică în jurul flăcărilor. O sumede­
nie de evrei au fost ridicaţi de acasă de către grupuri de legionari înarmaţi
si duşi în diverse puncte ale oraşului, unde au fost asasinaţi. Pe şoseaua
Jilava s-au găsit zeci de cadavre evreieşti şi nenumărate carnete de identitate
risipite în drum. Unui negustor i s-a zdrobit nasul, i s-au rupt braţele, ca
să fie apoi împuşcat; unui bătrân rabin i s-au omorât cei doi băieţi pe care
îi ţinea în braţe, altuia i s-a tăiat limba şi i s-au scos ochii. La abator au
fost spânzuraţi evrei în cârligele de care atârnă vitele tăiate, câţiva aruncaţi
în canalul colector, o parte zvârliţi pe drum - două cadavre au fost recunos­
cute de un pacient al meu din partea locului -, unul din ele mutilat de
câini. La Băneasa, alte cadavre. Ca mieii, stăteau înşiraţi până azi sub nin­
soare, în curtea morgii. Identificarea nu se mai isprăveşte. Cheiul din drep­
tul morgii e negru de lume. Toate cunoştinţele întâlnite pe stradă îşi îm­
părtăşesc noi crime şi prădăciuni. Iar întru ce priveşte schingiuirile şi bătă­
ile, lista e infinită şi conţine totată gama ororilor de adevărată demenţă
- evrei cărora li s-a dat să bea benzină cu sare amară, cruci săpate pe spinare
şi presărate cu sare, bătăi şi ucideri executate de femei, şi altele şi altele.

s!-

Toate astea nit au împiedicat pe Ilie Rădulescu să scrie răspicat, în

primul număr din Porunca Vremii apărut după baia de sânge a celor trei
zile de rebeliune, că „jidanii au fost cei care au tras în armată!". Cu toate
comunicatele oficiale de la Radio, cu toate afirmaţiile categorice ale
generalului Antonescu însuşi! Se ticluieşte încet-încet o explicaţie pentru
fapte ce nu se pot explica în nici un fel. Presa o va găsi totuşi... Şi Porunca
Vremii, care în nenumărate articole şi note a îndemnat direct la pogrom,
e zeloasă să fie cea mai vrednică în această privinţă...

2 februarie

La Radio se comunică în mod oficial date asupra crimelor şi jafurilor

făptuite de legionari. Datele generalului conducător şi ale autorităţilor
se bat cap în cap cu încercările explicative ale presei, în special ale
oficiosului antisemit Porunca Vremii, care n-a şovăit să pomenească de
victimele atârnate pe cârligele de la abator! Mărturisirile - spontane şi pe
cale judiciară - ale criminalilor si jefuitorilor vorbesc toate de legionari,
de ordinele şi îndemnurile venite de la şefi şi de iniţiative personale.
Amănuntele împărtăşite azi la Radio asupra uciderii celor 92 de evrei la
Jilava, cu urmărirea şi uciderea celor scăpaţi cu viaţă, sunt de o ferocitate
neîntâlnită în istoria cruzimilor omeneşti. Şi aici, ca şi în alte cazuri,
printre monştrii criminali s-au găsit femei. Ilie Rădulescu protestează cu
candoare împotriva proastei reputaţii pe care ţara noastră şi-a creat-o de
pe urma pogromului. Şi neîncetat se află si se împrăştie noi amănunte
oribile. Evreii nu vorbesc între ei de altceva decât de această tragedie. Sunt
cu toţii încă ameţiţi, treziţi ca dintr-o narcoză. Cu creştinii am vorbit prea
puţin. Sonia e ruşinată, se scuză, săraca de ea, că e româncă şi fulgeră
împotriva poporului român, poporul ei pe care nu-1 recunoaşte şi căruia
nu-i admite dreptul de a avea un stat, dacă e capabil de asemenea
manifestări. îmi face nespus de rău când o aud vorbind astfel. Bunătatea
ei este fără margini. Dacă ar avea însă mai multă luciditate politică în
gândire... între timp, sosesc neîntrerupt noi trupe germane. Vorbesc unii
de pe acum de un milion de nemţi, alţii de o cifră mai mare. Pe străzile
centrale ale oraşului se instalează buşteni cruzi, pe care pionierii germani
trag sârme pentru serviciul lor telefonic particular. Se pare, după unele
articole din ziare, în urma discursului lui Hitler (totalmente lipsit de
interes) şi din forfoteala trupelor de aici, că nemţii îşi stabilesc în ţara
noastră o bază de acţiuni pentru viitorul lor atac în sud-estul european.
Luna viitoare sau mai târziu? Deocamdată, greutăţile cu hrana se
accentuează mereu. Pâinea are gust de mălai. Brânză nu se mai găseşte,
ceapa 45 de lei kilogramul şi nu se obţine decât cu mari sforţări.
Tradiţionala formulă de hrană a poporului, „brânză cu ceapă şi pâine", a
ajuns un ideal greu de realizat. Activitatea profesională de medic, pe care
ministrul sănătăţii, profesorul Tomescu, înţelege s-o încadreze în ultimele
legiuiri legionare, este ca şi inexistentă.

5 februarie

Noi destăinuiri oficiale asupra celor petrecute între 21-24 ianuarie,

într-un comentar istoric al evenimentelor comunicat la Radio şi publicat
în ziare, se vorbeşte de „adevăratele pogromuri din Dudeşti şi Văcăreşti"
şi se dau cifrele victimelor. în total 490 de morţi şi răniţi. Evrei 144, dintre
care morţi 118, „toţi asasinaţi", subliniază comunicatul. Morţi români
sunt tot 118. Dar cifrele reale sunt mult mai mari. Se mai descoperă zilnic
evrei morţi, de care nu se ştie nimic din noaptea când au sunat clopotele
dând semnalul pentru pogrom. Este evident că demascarea crimelor şi
jafurilor, chiar atunci când e vorba de evrei, se face în scop de propagandă
împotriva legionarilor, altminteri nu s-ar fi insistat, poate, asupra atâtor
amănunte îngrozitoare. Comentarul afectiv lipseşte însă pretutindeni şi
e caracteristică publicitatea ce se face în jurul continuării dârze a acţiunii
de românizare a întreprinderilor evreieşti. Funcţionarii evrei sunt înlocuiţi
pe capete. Am văzut la un mare magazin un specialist în stilouri, înlocuit
după 20 de ani cu un tânăr oficiant telegrafist, iar la un însemnat magazin
de confecţii de damă un conducător specialist înlocuit cu un chelner. în
atmosfera generală a ţării e greu să mai existe undeva o înţelegere limpede
a celor ce se întâmplă pretutindeni. Nici evreii nu pricep nimic. Unii au
devenit optimişti prin simpla supresiune a legionarismului, prin degajarea
din spaima de moarte în care se zbăteau. Alţii, dimpotrivă, au căzut în
panică şi aşteaptă noi pogromuri. Puţini îşi dau seama că pogromul este
un incident diversionist în procesul de transformări sociale în care se află
angajat la un moment dat fiece colţ de omenire. De-a lungul secolelor,
în toate cotiturile însemnate ale istoriei, aproape pretutindeni, în Anglia,
Franţa, Spania, Germania, Rusia etc., masacrele evreieşti au marcat
începuturi de vremuri noi, de prefaceri economice epocale. E aproape de
necrezut că în Rusia, după izbucnirea revoluţiei, în timpul teroarei albe,
când armatele lui Wranghel, Denikin, Petliura străbăteau ţara sub încura­
jarea statelor occidentale, au avut loc 25 000 de pogromuri, în 900 de
localităţi, soldate cu uciderea a 200 000 de evrei! Pe vremea aceea mai exista
încă o falsă pudoare europeană, care acţiona împotriva exceselor
antisemite. Astăzi însă, şi de câţiva ani încoace, evreimea este schingiuită,
gonită, masacrată, sub nepăsarea totală a popoarelor, mai exact exprimat,
a statelor. Nu se cunoaşte întregul adevăr asupra pogromului ultim din
Germania, în urma asasinării lui von Rath, când s-au incendiat şi acolo
sinagogi, s-au devastat prăvălii şi ucis oameni. Ceea ce se ştie e că nimeni
din afară n-a ridicat vreun protest împotriva acelor sălbăticii. Astăzi mai
puţin decât oricând s-ar fi putut întâmpla asemenea reacţiuni. Lucrurile
s-au uitat şi foarte mulţi şi-au închipuit că se putea pune temei pe
generozitatea armatei germane de aici. Or fi fost, desigur, şi unele
intervenţii umane din partea lor, în clipele de asasinat, mai ales acolo unde
locuiau militari germani în gazdă; dar în multe împrejurări cunoscute,
germanii au rămas indiferenţi. îndrăzneala criminalilor şi a jefuitorilor
n-a avut acest scrupul: prezenţa neamţului. în curtea Templului Coral de
pe strada Sf. Vineri, sunt cantonaţi militari germani, care ocupă şcoala din
fundul curţii. S-a lăsat numai directoarei vechea locuinţă, în care se găsea,
în noaptea de 22 ianuarie, o doamnă evreică, refugiată din Cernăuţi,
împreună cu fiul ei. Directoarea nu a mai apucat să vină acasă. Jefuitorii
n-au şovăit să intre printre autocamioanele germane, să fure arhiva
Templului şi să ridice pe cei doi refugiaţi, dintre care fiul a fost găsit a doua
sau a treia noapte la moigă. în alte locuri, la strigătele disperate ale evreilor
care cereau ajutorul „uman“ al soldaţilor nemţi, aceştia au răspuns, rece:
„N-avem nici un ordin în privinţa asta“. In schimb, un director al altei
şcoli ocupate de nemţi, acuzat că ar fi aruncat de la etaj pe un soldat
german, a fost salvat de către un militar german, care - după explicaţiile
directorului - ar fi ameninţat pe legionari cu arma...

Ieri seară, doctorul Lev , ministrul german al muncii, fiind musafir

la noi în ţară şi invitat să vorbească la Radio, a spus categoric următoarele:
„România este o ţară în care curge lapte şi miere şi petrol... Noi, germanii,
suntem prietenii României, nu de dragul ochilor frumoşi, vreau să o spun
limpede pe faţă, ci din interes propriu".
Relatările oficiale în legătură cu mişcarea legionară se înmulţesc zi
de zi. Lumea află, în sfârşit, ce a fost guvernarea numai de patru luni a
naţionaliştilor, pe care însuşi generalul Antonescu îi numeşte bestii în
comunicatul de ieri şi din care reiese că el ştia de multă vreme de toate
mârşăviile săvârşite de legionari. Conducătorul statului s-a indignat peste
măsură când a aflat, din plângerea fostului ministru Voicu Niţescu, că
fusese percheziţionat de poliţia legionară în lipsa lui de acasă şi că nişte
tineri înarmaţi cu revolvere i-au ameninţat copiii. Ce ar mai fi spus dacă
i s-ar fi relatat toate ororile făptuite de poliţiştii legiunii, la Prefectură, la
Primăria de Albastru şi în cuiburi, împotriva evreilor lipsiţi de dreptul şi
putinţa petiţionării! Doi şcolari evrei au fost ucişi în urma bătăii la
începutul noii activităţi poliţieneşti legionare şi părinţii n-au formulat nici
o pretenţie. S-a ştiut în tot oraşul şi totuşi nu s-a anchetat, nu s-a luat nici
o măsură de stăvilire a pornirii criminale poliţieneşti, care în mod fatal
trebuia să ducă la nenorocirile întâmplate. Se vorbeşte, în sfârşit, de „ sute
de cadavre evreieşti", găsite prin pădurile din jurul capitalei, după ce cifrele
oficiale indicau 118 morţi evrei şi tot atâţia creştini. Lumea îşi aminteşte*

* Probabil, Loeb (îl red.).

de marele pogrom din Chişinău de la 1908, voind să atenueze grozăvia
acestuia din Bucureşti, dar uită că acolo au fost în total 60 de morţi.
Sadismul şi furia criminală a bandelor de aici nu se compară nici pe
departe cu ceea ce au făptuit sotniile negre ale ţarismului. Se pare însă că
şi pe planul vieţii româneşti propriu-zise, efectele legionarismului
conducător de ţară trebuie să fi fost dezastruoase. Opera nefastă a
comisarilor de românizare - nişte copii fără nici o pregătire, care au distrus
industria şi comerţul -, dezorganizarea şcolii sub conducerea lui Traian
Brăileanu, profesor universitar şi traducătorul lui Kant, care în inspecţiile
lui şcolare a afirmat că profesorii au de învăţat de la elevi şi nu invers, ceea
ce a împins lucrurile până acolo încât elevii (Frăţiile de cruce) să aibă anne
în clasă şi să distrugă laboratoarele şi bibliotecile în cursul zilelor de
rebeliune - şi atâtea alte aspecte ale existenţei statului dezvăluite în ziare
şi la Radio -, toate alcătuiesc pilde elocvente ale distrugerii generale.

Şi jidanii, care sunt de mult lămuriţi că tot ce li se întâmplă de câteva

luni încoace, fiindcă sunt jidani, n-are nimic comun, nu poate avea nimic
comun cu... antisemitismul, n-au făcut nici o plângere guvernului, n-au
cerut nici o despăgubire, n-au nici o gazetă în care să facă pe... „victimele";
ceva mai mult, nu s-au jeluit nici la... Liga Naţiunilor. Dar aşa sunt jidanii:
după ce sunt asasinaţi, fac pe... victimele!.

8 februarie

Poetul Sperber, evreu-român din Bucovina, care scrie în limba

germană, a urcat ieri pe la mine. înalt ca un plop, cu părul ca un basc de
cenuşă, cu ochi mari, fără fund, cu glas baritonal, cald, bun. Mi-a adus
volumul lui, Geheimnis und Verzich f \ pe care îl citisem. Trăit mult timp
la ţară sau, în orice caz, într-un tâiguşor de graniţă unde avea contact cu
viaţa rurală, preferinţele lui lirice merg către poezia satului. L:a tradus
admirabil pe Ion Pillat. Chiar în versurile lui originale regăsesc o atmosferă
idilică, o scufundare în natură, fără să desfăşoare temele mari ale lirismului
şi fără să atingă, nici măcar în treacăt, socialul. Din punct de vedere al*

* Taină şi renunţare.
conţinutului, n-a realizat o artă majoră, dar în schimb posedă rare virtuti
de expresie. Trebuie să fie un bun traducător în germană. Câteva versuri
ale unui poet bucovinean ţăran, traduse de el, ne-au dat impresia că poetul
real ar fi imaginat de dânsul. I-au plăcut versurile Margaretei, pe care le-a
cerut în mod special. Toată seara de ieri mi s-a părut atât de ciudată în mijlocul
telegramelor de gazete, al ştirilor la radio şi al atâtor enervări cotidiene, pe
care le târau cu sine ascultătorii din jurul mesei...

Am întrebat pe un evreu, care ştiam că sade în cartierul unde avusese

loc pogromul:
- Ce faci? Cum ai scăpat?
- Slavă Domnului - mi-a răspuns -, s-au dus la vecin.

11 februarie

Oficiosul aţâţător la pogrom s-a sesizat în sfârşit de nasul lui Haig

Acterian şi protestează în ceasul al treisprezecelea împotriva prezenţei pe
scaunul lui Ghica de la Teatrul Naţional a acestui armean „care n-a avut
nici măcar bunul simţ de a-şi fi schimbat numele de Haig cu acela de lon“.
Dacă se făcea la timp această schimbare, n-ar mai fi existat nici o problemă
pentru naţionalişti? în sensul acesta, celălalt regizor român, Ion Şahighian,
este scutit de orice neplăceri politice şi sentimentale. Drept este că, dintre
multe foi naţionaliste, care apăreau pe vremea „dictaturii haimanalelor*1,
după cum se exprimă un gazetar român în Curentul, Porunca Vremii a
fost cea care a schiţat în treacăt şi problema armenilor. A renunţat însă
repede la ea, nu se ştie din ce motive. Poate pentru că se puneau prea
numeroase ţinte pentru luptătorii naţionalişti. Gazetele cereau o atenţiune
specială pentru deziudaizarea, dezgrecizarea şi dezţiganizarea României!
Buna Vestire semnalase, cu înalta autoritate a directorului ei, ministru
conducător de destine româneşti, necesitatea imperativă a acestor preocu­
pări. Iar celelalte gazete au discutat problema. Să se mai fi adăugat la toate
astea şi dezarmenizarea? Dar polonezii şi ungurii din mişcarea naţionalistă?
Deunăzi se agita o nouă problemă: prezenţa în ţară a unui milion de nemţi,
mai toţi de vârstă erotică foarte impetuoasă. Ce încrucişări vor ieşi şi în
ce cantitate supărătoare se va adăuga la sângele românesc fierbinţeala celui
teutonic?

De două zile, fierbere în oraş. Discursul lui Churchill, bombardarea

Genovei de către flota engleză, marşul rapid al trupelor engleze în Africa,
după luarea Benghazi-ului, zvonuri persistente de trecere a nemţilor în
Bulgaria. Comunicări la Radio-uri străine şi apăsătoare măsuri subite de
camuflare a luminilor în tot oraşul, rechemarea - cu tot personalul -
ministrului englez din România... E probabil că zilele astea schimbări reale
se vor săvârşi totuşi în situaţia de până azi. Bulgaria dezminte deocamdată
intrarea armatelor germane. Vom avea o primăvară nespus de grea.

După ce stăruie să afirme că naţionalismul curat n-are nici o legătură

cu evenimentele recente şi că jidanii au fost asasinaţi spre a fi prădaţi (de
fapt s-au ridicat de pe străzi şi de prin case bărbaţi şi tineri fără un gologan,
doar cu actul de identitate specificând că sunt evrei, fiind apoi aduşi în
sinagogi transformate în localuri de tortură, de unde au fost transportaţi
afară din oraş şi împuşcaţi), Porunca Vremii conchide cu aceste rânduri
de epocală ipocrizie: „Acesta e adevărul. Antisemitismul românesc nu are
nici un amestec în faptele reprobabile petrecute. Antisemitismul românesc
a fost întotdeauna o luptă demnă de apărare naţională, care nu a avut nici
o atingere cu practicile borfaşilor de rând. Să fim deci lămuriţi şi jidanii
să nu mai facă atât de mult pe victimele «huliganismului» românesc,
insultă sub care obişnuiesc să eticheteze lupta curată de eliberare a
neamului din robia judaică".

16 februarie

Cinzeci de ani... Cine se poate opri astăzi asupra acestui moment,

nu calendaristic, dar ca o graniţă între două faze de existenţă, fie că a
început mai de mult, fie că va începe mai curând sau mai târziu? Bilanţuri,
planuri, consideraţiuni personale, nimic n-are sens în tromba de nebunie
în care este târâtă lumea întreagă... Odinioară, această vârstă era un popas
înaintat şi puteai şti cu aproximaţie care e valoarea sedimentărilor tuturor
sforţărilor. Astăzi totul atârnă în vânt, cu înţeles trecut, de sângerare, şi cel
viitor, de groază şi pustiu. Cunosc mulţi oameni tineri care au îmbătrânit
efectiv în ultima vreme...

Mă gândesc că mama mea a murit la cinzeci şi şapte de ani, iar eu

am cinzeci. Distanţa de moarte ar fi deci numai şapte ani?

Sunt satisfăcut că nu m-am preocupat niciodată, sub nici o formă,

de problemele nemuririi. Voi putea îmbătrâni în linişte, indiferent dacă va
rămâne ceva în urma mea. Zilele trecute, un camarad scriitor, în vârstă de
şaizeci de ani, mă întrebă cu o infinită tristeţe: „Crezi că vom fi amintiţi
vreodată?".

Am recitit unele pagini din însemnările mele de-a lungul anilor.

Poate pentru a verifica dacă am trăit... Le găsesc mediocre, lipsite de
interesul pe care îl oferă tocmai trăirea intensă şi adevărată. Banalităţi din
cotidian, reflecţii călduţe, fără adâncime, orizont redus la o singură linie,
absenţă a preocupărilor mari, a problemelor reale, poate o permanentă
deficienţă a curajului intelectual. Zile tighelite mărunt cu note anodine.
Nici aici n-am făcut nimic interesant. Ce să mai discut despre cele 22 de
cărţi, asupra cărora părerile celor ce le-au citit de-a lungul celor 25 de ani
de când scriu sunt formate!

Ziarele publică azi un bilanţ complet al aplicării statutului juridic al

evreilor din luna august. Reiese din datele furnizate că, în timp de şapte
luni, s-au realizat toate dezideratele de românizare: s-au scos din muncă
medici, avocaţi, funcţionari, profesori, debitanţi, muncitori etc., toţi evrei.
Te întrebi cu nedumerire: cui a folosit acest lucru? Ce a câştigat ţara? Ce
forţe morale? Ce puteri materiale? Şi nu înţeleg cum, peste toate dezastrele,
se mai poate desfăşura atâta stăruinţă neagră pentru o operă atât de sterilă,
atât de negativă.
24 februarie

Un coleg mai bătrân, muzician şi care ţine să fie socotit artist, mi-a
recomandat azi, pe stradă, pe domnul Alexandru Saint-Georges, pasionat
colecţionat şi directorul unui muzeu la Fundaţiile Regale. După înfăţişare,
părea un negustor ieşit duminică la plimbare. Fără nici un fel de
introducere, începu să-mi solicite concursul pentru a face propagandă
printre evreii care posedă lucruri interesante pentru muzeu, să i le doneze
lui. Muzeul nu are o secţie specială mozaică şi s-au adunat până acum
obiecte de cult mozaic, steaguri evreieşti, suluri de Tora, medalii de societăţi
evreieşti, cărţi evreieşti din bibliotecile basarabene confiscate; au fost
catalogate şi stau păstrate în dulapuri speciale. „E o greşeală - spunea
printre altele - că s-au făcut muzeul şi arhiva evreiască pe lângă Templul
Coral, fiindcă n-a lipsit mult să fie distruse toate colecţiile". Le cerea pentru
dânsul. Şi ca să mă convingă de importanţa problemei, a adăugat, foarte
senin:
- Vezi dumneata ce s-a întâmplat. (Tocmai se întorcea de la sinagoga
din strada Athena, unde văzuse distrugerea şi jaful din zilele rebeliunii.)
Dacă se mai întâmplă încă o dată acelaşi lucru, nu mai scapă nici un obiect
şi ar fi mare păcat!
- Dumneata crezi că atunci vor fi distruse numai obiecte sau şi evrei?
Pasionatul colecţionar n-a înţeles. El nu vedea decât obiecte. Trecând
mai departe pe Calea Victoriei, colegul îmi atrase atenţia asupra unui
magazin de peste drum, cu uşa şi vitrinele bătute în scânduri, având o
firmă pe care se putea citi în litere galbene numele de Ştrulovici. „îl cunosc
bine pe fostul proprietar. I s-au scos ochii şi i s-a tăiat limba, iar după aceea
l-au ucis". Domnul Saint-Georges caută obiecte pentru secţia evreiască a
unui muzeu...

2 martie

Bulgaria a semnat ieri adeziunea la actul tripartit. Cu câteva zile

înainte însă, armata germană de aici începuse să pornească spre Dunăre.
A fost oprită circulaţia tramvaielor şi autobuzelor spre barieră, iar fraseele
din oraş, schimbate. Mulţi bucureşteni care se aflau dincolo de punctele
periferice n-au putut intra, o vreme, în oraş. Plebiscitul generalului
Antonescu a trecut pe planul al doilea. Lumea este impresionată de
preludiul noii campanii în Balcani. Prezenţa continuă a aeroplanelor
germane deasupra oraşului, şi îndreptate probabil spre sud cu scopul de
a patrula, a creat o enervare generală. Noi valuri de discuţii politice, făcute
mai toate fără o cunoştinţă reală a celor ce se întâmplă în lume. Cei mai
mulţi nu văd, fireşte, decât probleme locale, ambiţii de oameni în legătură
cu ţări şi ţărişoare însăilate pe firul unor interese mai mult sau mai puţin
justificate. Cei care îşi dau seama de marele proces istoric izbucnit în
societatea capitalistă, pentru a cărei prăbuşire războiul lucrează ca un
mecanism sigur, văd în toate întâmplările momente fatale care despart
diferite perioade ale unei lichidări, ce nu poate întârzia. Unii tremură de
soarta Angliei, care trebuie să organizeze viitoarea Europă după idealul
ei de democraţie reîncălzită; alţii văd salvarea într-o supunere completă a
continentului către geniul plin de iniţiative virile al germanismului. Mai
deunăzi, sora unui colonel, prefect de judeţ, aducea laude Domnului că
avem pe nemţi aici, fiindcă „românii n-au fost şi nu sunt niciodată în stare
să se conducă singuri. Dovadă că şi acum un veac au recurs la un rege
străin, care ne-a organizat statul1'.

9 martie

Un medic militar, care se afla la Iaşi în zilele de rebeliune, povesteşte

că legionarii obţinuseră autorizaţie pentru a face o manifestaţie publică
pe străzi, până la Piaţa Unirii. Joi, a doua zi dintre acele comemorabile zile
când, la Bucureşti, generalul Antonescu devenise stăpân pe situaţie.
Manifestanţii fuseseră autorizaţi de însuşi generalul Coroamă, care,
neştiind cum vor cădea sorţii, mai oscila până în ultima clipă între
legionari şi generalul conducător. Cei din fruntea manifestaţiei strigau trei
cuvinte: „Sima, Ftihrer, Duce!“. Rândurile din urmă însă strigau aşa cum
au înţeles cuvintele ajunse până la ei: „Sima, fură, duce!“.
Si non e vero...*

Medicii evrei sunt şi ei chemaţi să facă serviciu de gardă, câte o

noapte, la posturile de pompieri din oraş, în cadrul apărării pasive. Până

* Si non £ vero, e beii trovato! (Chiar dacă nu e adevărat, este bine nim erit). Expresie italiană.
acum n-a fost nevoie de nici un ajutor medical. Dacă ne-am trezi într-o
noapte cu un atac aerian şi ar fi victime, cum vor putea îngriji aceşti medici
pe creştini când legea le interzice? Deunăzi, autorităţile au închis cabinetul
unui medic evreu fiindcă ar fi îngrijit nişte pacienţi creştini. Legea nu face
nici o deosebire între creştinii militari, civili sau victime. Un medic creştin
a răspuns foarte curajos (curajul este astăzi într-adevăr ceva aproape
exclusiv creştin) că el nu cunoaşte decât o lege: aceea care i-a acordat libera
practică a medicinei. Dar medicul evreu ce poate răspunde?

în Germania, enervarea împotriva votării legii americane pentru

ajutorarea Angliei a crescut până la marginile furiei. Imediat s-a lansat prin
toate oficinele de presă aprecierea după care marii vinovaţi sunt... evreii
americani! Morgenthau, Baruch, Lehman şi alţi câţiva oameni politici...
Ei au făcut crima de a zvârli pe americani împotriva Germaniei.' Şi acest
lucru - se subliniază cu neclintit cinism - nu va fi în favoarea evreilor din
Europa. Dimpotrivă, aceştia vor plăti cu o suferinţă nouă gestul de ură
al judaismului american. Există, desigur, şi conducători care cunosc
adevărul, după cum există însă şi alţii, mai mărunţei, care iau în serios
balivernele comentariilor germane. Să fie chiar un semn de slăbiciune a
nemţilor această învolburare şi anunţată răzbunare împotriva evreilor?
Şi oare, după ce au fost desfiinţaţi evreii de pretutindeni, se vor mai găsi
noi suferinţe pentru ei? Ce mai poate surveni? Sechestrarea proprietăţilor,
internare în lagăre, ucidere în masă. Şi pe urmă? Trebuie schimbat vechiul
dicton românesc, Turcul plăteşte! în realitate, evreul plăteşte. Şi când
plăteşte, o face pe piaţa... mondială!

în stilul creat de către epoca de exaltare naţionalistă şi pe care

legionarismul îl ridicase la un bombasticism insuportabil, se fac unele
împerecheri de cuvinte care falsifică frumoasa şi elocventa simplicitate a
graiului românesc. Adeseori se întâlnesc formaţii de cuvinte noi, făcute în
mod arbitrar şi caracterizări adjectivale de o amuzantă absurditate. Mai
ales când se vorbeşte de evrei, abuzul acesta se ridică la gradul unei
veritabile beţii de vorbe. Ritual poate fi orice: mâncare, gândire, sărut,
afacere etc. De asemenea, orice noţiune materială este caracterizată prin
epitetul talmudic stofă talmudică, gest talmudic etc. Astăzi găsesc o nouă
formă adjectivală, iruptă în neputinţa urii: mentalitate moisidică! Ce-o
 ii vrând să înţeleagă prin aceasta domnul care mai'deunăzi vorbea despre
„ranele poporului român11?

18 martie

Legea chiriilor, aşteptată cu o vie nerăbdare, a sosit. Se prelungesc

toate contractele, afară de contractele chiriaşilor evrei. Proprietarii creştini
pot cere evreilor cât vor, nu pe temeiuri de valoare locativă, scumpete sau
cheltuieli excepţionale, ci numai „fiindcă sunt evrei". Dacă s-ar fi ţinut
seamă de alte considerente, s-ar fi acordat sporuri de chirii şi pentru
chiriaşii creştini ai proprietarilor creştini. Aceştia rămân păcăliţi. Şi pentru
că trebuie sancţionaţi şi proprietarii evrei care au chiriaşi evrei, nu li s-a
admis nici lor vreun spor. Desigur că baza radicală a legii, în actuala
conjunctură politico-socială, ar fi fost ca nici un evreu să nu locuiască la
creştini. Dar o asemenea măsură ar fi însemnat o lovitură de moarte dată
proprietarilor creştini care, în noua situaţie, vor închiria casele lor altor
evrei, mai bogaţi. Este revoltătoare preocuparea legiuitorului.

Nu e chip să te dezrobeşti de sub apăsarea obsesiilor cu care te

înconjură oamenii. Vrei să uiţi o clipă şi, pe strada sticlind sub soare, să
înfiripi un gând de primăvară. Te opreşte un coleg care.te întreabă:
- Se vorbeşte mereu de 15 aprilie. Tu ce crezi că are să se întâmple
atunci?
Răspunzi, puţin aiurit de lumină:
- Are să înflorească liliacul.
- Fii serios, subliniază colegul.
- Dar de ce?
- Se pregătesc nişte legi groaznice împotriva...
- împotriva evreilor...! Asta e chestie veche.
întorci capul: nu mai e soare. Şi pleci şi tu, înnorat.

23 martie

începând de luna viitoare, drama mea economică se deschide fără

• apel. Mi-e cu neputinţă să privesc înăuntrul celor şase luni care vin, fără
să nu mă cutremur de groază. Sumele ce trebuiesc zi de zi, afară de anumite
obligaţii fixe, sunt într-o disproporţie tragică faţă de ritmul activităţii
producătoare. Sunt singur în paralizia ce cuprinde din ce în ce o populaţie
zvârlită la pământ. Optimişti întâlneşti încă destui: unii au bani, alţii case.
Ei continuă să facă glose politice pe marginea evenimentelor. Apa nu i-a
cuprins încă nici măcar până la glezne. Mai spun anecdote şi aşteaptă...

25 martie

în mijlocul frământărilor politice, în atmosfera de tensiune ridicată,

încărcată cu tot soiul de zvonuri şi presimţiri grele, sunt nevoit să mă mut.
Proprietarul meu, un grec autohtonizat, a înţeles să abuzeze până la limite
inumane de situaţia mea specială de chiriaş evreu. Am fost nevoit să caut
un apartament, în condiţiile tragice ale noului regim de chirii, cu totală
lipsă de locuinţe, fiindcă nimeni nu se mută. La vreo două locuinţe de
închiriat, amatorii erau conduşi în grupuri, ca la muzee, unde turiştii îşi
aşteaptă rândul afară, în faţa uşii încuiate. încăpăţânarea şi vexaţiunea
cu care m-a întâmpinat proprietarul m-au determinat să caut o casă în
Cuza Vodă, lângă bulevardul Mărăşeşti, cartier izolat, în schimb liniş'tit şi
mai sigur, poate, faţă de eventualele legiuiri antievreieşti. Compensaţia
unei grădini cu pomi numeroşi corectează condiţia grea a încălzirii cu
lemne şi mă consolează de povara preţului chiriei. Va fi mai bine acolo
- îmi spun mereu, ca să-mi îndemn inima cătrănită - şi fără de voie mă
scufund în planuri de aranjament şi combinaţii gospodăreşti, fără să pierd
însă din vedere formula unei subînchirieri, cu care să-mi uşurez dezastrul
economic al epocii în care trăim. Lelia visează un câine de curte, prietenii
se oferă să-mi ajute la pregătirea grădinii, iar eu fac schiţe, măsor în gând
şi pe teren. E aşa de mult însă până la mutare, că nu se ştie ce se poate
întâmpla. Se simte ceva în aer, spun unii, aşa cum mereu s-a spus până
când într-adevăr a izbucnit ceva... Nu se mai poate conta azi nici măcar
pe spaţiul unei săptămâni. Te culci fără să bănuieşti nimic şi, a doua zi,
te trezeşti în faţa unei situaţii noi. Şi pe urmă aştepţi iarăşi...

27 martie

Revoluţie în Iugoslavia. Prinţul regent Paul a fost remis, Petru s-a-

urcat pe tron, numind un guvern militar, care. a arestat vechiul guvern şi
pe cei doi miniştri care se reîntorceau, sărbătoreşte, de la Viena, unde
semnaseră adeziunea la pactul tripartit. După versiuni serioase, şi acum,
după amiază, pe temeiul ştirilor londoneze, la legaţia sovietică si engleză
din Belgrad s-ar fi organizat delirante manifestaţii populare. Oraşul nostru
freamătă de nedumeriri şi tristeţi, de bucurii şi destinderi, într-o revărsare
de îmbelşugate comentarii. Hitler primeşte prima lovitură serioasă în acest
război. El nu putea începe nici o acţiune în Balcani până nu-i avea cu sine
pe jugoslavi, întrucât - precum afirmă specialiştii - nu dispune decât de
o singură linie ferată în Bulgaria. Avea neapărată nevoie de căile ferate
jugoslave pentru transportul muniţiilor. Acum totul e pierdut. Va începe
războul cu Jugoslavia? Sau poate că se va îndrepta spre insulele britanice,
bagatelizând importanţa Balcanilor? Pentru prima dată se poate vorbi de
un moment de cotitură în desfăşurarea generală a războiului. Prietenia
sovieto-jugoslavă, noua configuraţie a poziţiilor în Balcani, pot crea un
reviriment si în Bulgaria, unde, zice-se, nemţii au de întâmpinat antipatii
şi sabotaje. Iar de aci ar decurge, în mod fatal, deplasări nebănuite. în
cercurile româneşti - hărţuite de câtva timp de plictiseli legionare şi
iredentisme vecine ştirea revoluţiei jugoslave a făcut o impresie
extraordinară. Sentimente de jenă, regret, de îndoială, dar şi de admiraţie
sunt pretutindeni exteriorizate, fără nici o şovăire, în mod public. Cineva
spunea că revoluţia aceasta este primul cui bătut în coşciugul lui Hitler.

28 martie

Aseară, peste senzaţia provocată de întâmplările din ţara vecină, s-a

aruncat comunicatul cu privire la exproprierea proprietăţilor urbane
evreieşti. Duşul acesta rece, care trebuia să domolească atmosfera încinsă
a unei zile uluitoare, ar fi fost sortit pentru sâmbătă - zice-se -, dar s-a
făcut la miezul nopţii, în ultima clipă, pentru a se realiza cât mai repede
diversiunea. Efectul a fost într-adevăr sigur. Evenimentele politice externe
au căzut pe planul al doilea. Chiar oamenii săraci, care nu posedă nici o
proprietate, au participat la emoţia pricinuită de această confiscare în masă
a tuturor bunurilor urbane evreieşti. Sunt câţiva nenorociţi care şi-au
agonisit cu trudă un modest adăpost de-a lungul unei întregi existenţe şi
care îl folosesc personal. Apoi sunt cei din provincie, unde proprietatea se
rezumă la un bordei sau vreo dugheană şi care vor fi scoşi în stradă. O
bună parte din proprietarii evrei însă sunt nişte veritabili exploatatori, mai
ales în Bucureşti. Legea nu pune însă accentul pe exploatator, ci pe evreu.
Şi apoi, dispoziţiile prin care se lămureşte, în lege chiar, cum vor fi
împărţite aceste imobile avocaţilor, funcţionarilor, medicilor, militarilor
creştini - precum şi întreaga expunere de motive, întemeiată pe creştinism
şi naţionalism, iar nu pe economic şi social - sunt de o dezolantă tristeţe
şi o absurditate neîntrecută. Iată, bunăoară, pe noul meu proprietar: un
om foarte simpatic şi sârguitor, care posedă o fabrică de tăbăcărie, un
apartament de ambasadă pe Luterană, case şi grădini mari lângă fabrică şi
în diferite cartiere, o avere de peste milioane. N-are decât o fată, măritată
cu un diplomat. Cu ce s-au schimbat realităţile problemei, dacă nenorociţii
chiriaşi din numeroasele lui imobile depun chiria, imens de mare, în
mâinile unui exploatator creştin sau evreu?

6 aprilie

Primăvară bruscă, val puternic de căldură, care ameţeşte şi oboseşte

trupul şi gândurile. Grădinile au irupt, parcă peste noapte, cu verdele lor
impetuos. Am stat ieri o întreagă după amiază la noua locuinţă, ocupân-
du-mă de grădină, o minunată îndeletnicire, care te absoarbe cu totul. Am
luat cazmaua şi am săpat şi eu pământul. Lipsa de antrenament m-a obosit
repede. Nu e totuşi o muncă grea. Satisfacţia ce o dă este plină, rotundă,
imediată. Senzaţia cazmalei pătrunzând pământul îţi procură o stare de
mulţumire difuză, o voluptate de legătură directă şi deplină cu izvorul
vieţii.
După cinzeci de ani de existenţă purtată în cea mai mare parte
printre etajele caselor bucureştene, contactul cu o grădină mare este învăluit
de durere şi regrete. Simţi că ai făcut un drum fals, liniştea brazdelor de
flori şi verdele însorit al frunzişului de pomi îţi spun că ai fost văduvit
de anumite trăiri, în care adevărul vibrează cu alte rezonanţe. Dar e târziu
pentru toate, e târziu chiar şi pentru regrete...
Smuls din preocupările grădinăritului, te cuprinde vălmăşagul
evenimentelor, al zvonurilor, al aşteptărilor. Războiul în Balcani e în prag.
Sinuciderea primului ministru ungur, Teleky, din cauză că era la mijloc
„onoarea patriei", cum spun gazetele, a adus pentru câteva clipe un val de
apăsare nouă. Dar se vede că nemţii domină încă situaţia acolo. Jugoslavia
e mobilizată până-n dinţi şi aşteaptă atacul. De la o zi la alta se va aprinde
tot spaţiul geografic în jurul nostru. Până la urmă, nemţii nu vor putea
înfrânge toate dificultăţile ce se adună în drumul lor. Foarte mulţi dintre
cei bine informaţi susţin că, în Germania, poporul socoate războiul
pierdut.

Chiar azi, în zorii zilei, armatele germane au pătruns în Iugoslavia.

Postul de Radio Londra anunţă că Sovietele ar fi încheiat aseară cu
Iugoslavia un pact de neagresiune şi de amiciţie, care intră în vigoare
imediat. Se aşteaptă şi o lămurire de atitudine din partea Turciei. Focul
s-a dezlănţuit, deci. Ne va cuprinde oare şi pe noi sau ne vom pârli doar
întrucâtva, prin imediata vecinătate? La Radio s-au citit proclamaţiile lui
Hitler către popor şi armată, proclamaţii care nu mai au nici o noutate
de fond şi formă. începe din nou epoca strategiilor, cu confruntări şi hărţi,
cu suficienţa prognosticurilor, dar şi cu spaima foametei cumplite, ţara
noastră alcătuind una din bazele de operaţie şi aprovizionare germană.
Eu îmi împachetez lucrurile ca să mă mut şi am sentimentul că această
mutare este o smulgere şi o aruncare în gol, care mă înfioară...

9 aprilie

Agitaţia în jurul exproprierilor urbane evreieşti s-a mai potolit, fiind

acoperită de dramatismul acut al evenimentelor militare din Balcani. Se
pare, de altminteri, după spusa multora, că o vor lăsa ceva mai moale cu
această lege. Burghezia românească n-a primit-o cu satisfacţie, ştiind,
pesemne, că o asemenea răsturnare o va lovi şi pe ea. Se vorbeşte stăruitor
de o scrisoare adresată generalului Antonescu de către Dinu Brătianu, şeful
partidului liberal, care se exprimă în termeni foarte severi împotriva
exproprierii evreieşti, relevând că acest act înseamnă un început de
comunism şi întrebând pe conducător de unde şi cum va putea plăti
despăgubirile la conferinţa de pace. Nici până azi nu s-a publicat legea
de organizare a Centrului de Românizare, care trebuia să se ocupe cu
technica exproprierii. Aşa că cei care n-au cheltuit nici o lacrimă pentru
marii proprietari evrei au văzut realitatea. Deocamdată, toţi aceştia o duc
încă foarte bine, încasându-şi chiriile şi procurându-si alimente în cantităţi
mari, indiferent de preţuri. Până la încheierea războiului, cei cu bani şi
chiar cu proprietăţi se vor descurca, în timp ce nenorociţii ceilalţi au intrat
într-o perioadă de goană furibundă după mijloace de existenţă, înainte de
orice. Lupta pentru aprovizionarea cu alimente începe să ia aspecte
dramatice. Carne nu mai există decât o dată pe săptămână. Pâine albă nu
se mai fabrică. Lămâi nu vor mai fi. Ar fi prudent, poate, să începem să
ne aprovizionăm cu vitamina C, fiindcă nu se ştie dacă vom scăpa de
scorbut. Nici măcar un pic de mălai neîncins nu se poate găsi pentru o
mămăligă. Cu toate sforţările guvernului de a convinge populaţia că nemţii
îşi aduc alimente proprii, oamenii privesc cu indignare cum se cară de aici
tot soiul de alimente în coloane nesfârşite de autocamioane nemţeşti. De
astăzi nu se mai găseşte nici săpun. Vor urma toate la rând. Şi nici măcar
nu ştim dacă războiul acesta e singurul pe care-1 vom face.

14 aprilie

De abia zilele acestea am citit - deşi am mai de mult cartea -

însemnările doctorului Adolf Stern, voi. II. Mi s-a vorbit cu elogii despre
ele şi credeam că trebuie să aibă anumite calităţi literare. Nu ştiu cine a
supravegheat tipărirea. Sunt multe greşeli de limbă, iar stilul retoric
compromite şi mai mult scenele, oamenii şi locurile descrise. în genere,
materialul nu e interesant decât în paginile politice. Restul e o înşirare
de repetate şedinţe şi banchete de lojă evreiască, voiaje vilegiaturistice şi
momente de familie, care n-au decât o semnificaţie strict particulară. Toată
atmosfera cărţii oglindeşte perfect talentul de declamaţiune al fostului
deputat evreu, căruia patosul glasului de bariton şi înfăţişarea leonină îi
dădeau un mic aer de grandilocvenţă. A dus o existenţă de mare burghez
prosper, aplecat sentimental - dar nu lipsit de sinceritate - peste suferinţele
evreieşti ale epocii. în orice caz, figura lui nu poate fi apropiată sub nici o
formă de alte figuri reprezentative evreieşti şi mai puţin de cea a actualului
său succesor, Filderman, care e lipsit de cultura generală, de avântul artistic
şi de nobleţea răposatului doctor Stern.
Interesant şi întristător în acelaşi timp este suflul general ce se degajă
din însemnările referitoare la problema evreiască: după cinzeci de ani,
nimic nu s-a schimbat în condiţiile generale ale problemei. în altă
conjunctură politică şi social-economică, drama evreilor din România s-a
desfăşurat cu analogii perfecte situaţiei de azi. Ceea ce dovedeşte că
antisemitismul are rădăcini mai adânci decât se crede şi că stârpirea lui este
în funcţie de schimbarea fundamentală a structurii societăţii.
 L-am cunoscut şi eu pe doctorul Adolf Stern în ultimii ani ai vieţii
lui. Am fost de multe ori în casa lui şi mi-a mărturisit, la ora ceaiului,
pe care îl luam întotdeauna singuri, o sumă de lucruri intime, amintiri
şi caracterizări ale oamenilor. începuse să audă foarte greu şi îl îngrijeam
ca medic. Dar m-a solicitat în acelaşi timp şi ca scriitor, rugându-mă să-i
refac traducerile din Shakespeare. Săptămâni întregi am ţinut manuscrisele
la mine, dar n-am izbutit să realizez nimic, afară de un sonet. Bănuiesc că
şi alţi scriitori, cu care venea în contact, fuseseră poftiţi la aceeaşi treabă.
Limba greoaie şi pietroasă a versurilor traduse de el constituia o condiţie
ingrată pentru corecturi şi revizuiri. Ar fi trebuit reluat totul de la început,
o muncă de titan.
Intimitatea noastră a dus la crearea unui cadru de organizare a
scriitorilor şi artiştilor evrei-români, ceea ce ar fi fost de mare utilitate, mai
ales că până azi s-ar fi închegat definitiv linia pe care ar fi trebuit de mult
să se grupeze scriitorii evrei în vederea dirijării culturale a masselor
evreieşti. Truda mea a fost ca doctorul Stern să lase, prin testament, casa
lui seniorială scriitorilor şi artiştilor evrei din România. Aci mi se părea că
l-am convins, aci pierdeam speranţa. Foarte abil, m-a amânat mereu, sub
diferite pretexte, până când, într-o zi, s-a stins.

1 mai

Digresiune de două săptămâni cu mica tragedie care se numeşte

mutat. Absorbit de munca brută, m-am izolat cu totul de viaţă şi de lume.
Deplasare absurdă, dar totuşi inevitabilă, de planuri. Obiectele au căpătat
preponderenţă, acţiunea muşchilor a suprimat pe cea a gândurilor. Totuşi
surd, adânc undeva, stăruia ecoul neliniştitor, spaima anesteziată, grija
alimentată de micul dezastru economic al schimbării de locuinţă. între
timp, s-au întâmplat lucruri care mi se păreau că se desfăşurau departe, pe
alt continent. Germanii au ocupat Jugoslavia şi, acum în urmă, Grecia.
Războiul se întinde mereu.
Pentru o vreme încă, rămân străin şi dezorientat în lupta de a mă
adapta climatului cel nou al locuinţei, cu grădina înverzită cu care încă n-am
putut lua contact, din pricina muncii în casă. Am impresia că mă aflu
într-un târguşor - să-i zicem Bucur - şi că Bucureştii sunt departe, încolo,
de unde aş fi plecat mai de mult. în toată febrilitatea instalării, mă caut
mereu, nu mă găsesc şi mă poticnesc întruna de o teamă lăuntrică de tot
ce ar mai putea să vie. Fiindcă astăzi s-au luat aparatele de radio de la evrei
şi se mai vorbeşte şi de alte obiecte.
Atmosfera casei este foarte plăcută şi se potriveşte minunat pentru
visare şi activitate intelectuală. Este însă atâta tristeţe in toate zările, în
cotidianul aşteptărilor, în zădărnicia trăirii provizorii, încât nu întrevăd
putinţa unei smulgeri din actualitate. Plouă zilnic peste ostenelile de
lumină ale primăverii şi sleirile adăstărilor omeneşti...

5 mai

Zile răcoroase, care lunecă tară să le văd şi fără să le simt, peste truda
instalării în locuinţă şi sforţările de adaptare la cartier. Mi-am aşezat cărţile
şi manuscrisele, ca pe nişte obiecte străine, fără să le privesc, fără să le triez.
Am avut impresia că un scriitor care a plecat din ţară sau a murit mi-a
lăsat hârtiile lui în păstrare. Viaţa îmi apare uscată, fără sucuri, ca un
pământ încremenit şi plin de crăpături adânci. Nu ştiu îricotro merge acest
drum, pe care îl facem cu toţii în întuneric. Trăim din zvonuri aduse din
gură în gură şi cu telegrame nemţeşti. Anotimpul şi-a pierdut sensul. Chiar
şi aceste foi nu mai au nici un rost.

Doctorul V., cu care mai deunăzi am făcut o noapte de gardă la un

post de pompieri - noapte de insomnie şi război cu ploşniţele pe un pat
cazon cu aşternut de paie -, spune că azi nu e nevoie să desfăşori în
societate o inteligenţă deosebită şi idei serioase pentru a obţine un succes.
El a devenit eroul unei seri numind actuala triplă înţelegere germano-
italo-japoneză pactul tribandit, iar pe evrei - israeloţi. Doctorul V. este
însă un vechi nărăvaş al calamburului, pe care îl practică cu neobosită
pasiune, confundându-1 cu umorul. Multe din piesele lui sufereau de
acest grav beteşug.

10 mai

Un an de când a început efectiv războiul. în zorii zilei de vineri, 10

mai 1940, nemţii au intrat în Belgia şi Olanda, dezlănţuiţi de ofensiva
care, în cinci săptămâni, a dus la distrugerea Franţei. într-un singur an
numai, Europa a trecut prin nişte transformări pe care nimeni nu le-ar fi
putut bănui. De la început şi până azi, toată lumea aşteaptă încăierarea
dintre germani şi ruşi. Acum, după ce Balcanii au fost ocupaţi de nemţi,
eventualitatea asta e socotită mai acută decât oricând. Şi totuşi e departe
încă eventualitatea unui asemenea război, pe care simplicitatea generală
îl vede la uşă. Deocamdată însă, nu se ştie ce va urma. Se prea poate ca
nici nemţii să nu ştie încă. Mai studiază un plan de rezolvare a situaţiei
prin noi victorii militare, poate spre Orientul Apropiat, poate spre Anglia,
unde posibilităţile de debarcare au rămas tot atât de iluzorii. De victorii
economice nu se va putea vorbi niciodată, iar Europa, care le-a căzut în
mână, devine pe zi ce trece un iad de foamete şi ură pe care cine ştie ce
explozii îl vor arunca în aer.

Poate tot din pricina instalării - care se prelungeşte mult - în noua

locuinţă, n-am mai deschis acest caiet. Am încercat totuşi, dar n-am putut
ţine condeiul în mâna care între timp s-a obişnuit cu ciocanul, rindeaua,
fierăstrăul şi pensula. Nu mi-am închipuit că vopsitul unui dulap, con­
strucţia unui cuier, a unei poliţe sau alte realizări gospodăreşti se pot ridica
la însemnătatea unor evenimente europene. Absorbit cu totul de micile
mele pasiuni pe plan constructiv de gospodărie, am întors spatele întregii
lumi, cu jalea şi rumoarea ei. Numai ici şi colo, câte o măsură
antievreiască a izbutit să mă scoată din bârlog. Am predat, bunăoară,
aparatul de radio la circumscripţia mea poliţienească, unde întreg aparatul
de funcţionari era mobilizat în vederea acestei „acţiuni naţionale".
Birourile s-au transformat în nişte săli de depozitat marfa, pline până
în tavan. Evreii stăteau la rând. Pe jos, prin colţuri şi pe la intrări, pachete,
pachete, cu etichete mari ca nişte pietre de mormânt purtând date funerare
- „Irina Frimescu, data, marca aparatului" etc. Am vrut să scriu pe
pachetul meu câteva versuri care începeau astfel:

Acesta este aparatul

Pe care mi-1 confiscă statul.
De-aici încolo ne-ncetat
Va fi un aparat de... stat.
 Bunăvoinţa unui comisar m-a dezrobit mai repede decât credeam
de umilitoarea situaţie în care mă aflam. Şi acum aşteptăm alte măsuri.
Se vorbeşte cu multă stăruinţă că se va interzice servitorilor angajarea
în casele evreieşti. E şi timpul, fiindcă la fiecare nouă măsură se face o
atmosferă pregătitoare de câteva săptămâni, în cursul cărora persisten­
ţa zvonurilor obişnuieşte pe evrei cu realitatea unei noi vexaţiuni.

5 iu n ie

Viaţa în grădină schimbă cu totul perspectivele. Evenimentele

importante sunt apariţia subită a unui boboc de floare printre răsadurile
plantate. Toaleta potecilor, tunsul ierbii, stropitul sunt momente care
umplu cu temei existenţa cotidiană. Nu mai rămâne timp nici măcar
pentru un contact cu caietul jurnal, această grădină uscată a zilelor
înfierbântate şi amare. Versurile călătoresc prin suflet ca norii, lunecă lin,
fără ispite puternice şi le laşi să se ducă, fără regret, departe, lângă un gard
de amintiri unde zvârli toate strofele neisprăvite şi bunăvoinţele înaripate
anemic. Aşa te apucă înserarea. De abia atunci nu te poţi dezlipi de locul
umbros şi aromat, fiindcă aştepţi pe invizibilul zeu al grădinilor, care în
acele clipe zboară peste răzoare şi cărări, lăsând o pulbere de tristeţe pe
somnul florilor şi singurătatea copacilor. Nu-1 vezi niciodată, dar îi simţi
respiraţia şi zborul şi până să încerci a prinde de veste, te trezeşti într-un
întuneric vegetal populat de vise.

10 iunie

Zvonurile de război au devenit sufocante. Duduie tot oraşul de cele

mai abracadabrante formule în legătură cu substratul tensiunii germano-
ruse. Fiecare cunoaşte altă certitudine, alte realităţi „sigure" şi tot atât de
absurde. Chiar şi oamenii cu judecată neclintită, cu idei limpezi şi cu
viziuni mai mult sau mai puţin raţionale cad uneori victime în faţa
măsurilor grave ce se iau. Concentrările au devenit masive, deşi în toiul
muncii agricole. Armatele germane au trecut spre Moldova, în formaţiuni
de război şi extrem de numeroase. Mulţi provinciali se refugiază încoace.
Rechiziţiile se desfăşoară pe capete. De câteva zile, se dau şi ore precise (!)
când va izbucni războiul germano-sovietic. Radio Londra lucrează cu
febrilitate. Şi totuşi nu va fi nimic. Adică nu va fi război, fiindcă
diplomaticeşte coace ceva. Să fie numai atât?

D-ra Beate Fredanov mi-a cerut să-i citesc versuri. Vrea să-şi
alcătuiască un repertoriu liric. Şi e, oarecum, derutată de gravitatea
profundă a poeziei poeţilor evrei pe care i-a citit. Două ore de lectură, în
care am regăsit lucruri vechi, unele aproape uitate. Tânăra actriţă: un cap
vioi, cu ochi mari, mobili, adânci, cu glas niţel afectat, o siluetă subţire,
măruntă, dar însufleţită de o combustie artistică intensificată şi mai mult
prin izolarea în care a pus-o exilul oficial de pe scena românească.

15 iunie

După încordate şi dramatice aşteptări, cheltuite în cursul stagiunii

oficiale, s-a obţinut de către Filderman („ftlhrer-ul nostru", cum îi spune
inteligentul şi mucalitul neurolog K.) autorizaţia pentru două spectacole
evreieşti, Fraţii Sânger, piesă aleasă de Aderca pentru formaţia teatrală
evreiască de la Baraşeum şi un festival muzical-literar. Piesa a permis
spectatorilor să o vadă pe d-ra Fredanov (pe care nu o cunoşteau) în
desfăşurarea întregii game a talentului ei. Sensibilitate mare, glas cald,
mobilitate şi un joc pătimaş, frumos interiorizat. Piesa, slabă şi nepotrivită
împrejurării, a avut un decor realizat de Maxy cu o maturitate plină de
armonie. Serata scriitorilor însă a fost lamentabilă. Şi nici nu se putea să
fie altfel, fiindcă nu au fost scriitori. Spectacolul a devenit o fildermanească
formulă, în scop de ajutorare a scriitorilor. în fruntea scriitorilor a apărut
marele prozator (!?) S. Gregore, cu o nuvelă în care un băieţaş „purta o
boccea cu rufe de corp" şi unde „dintr-un bălan n-a mai rămas decât paiele
din el". Au urmat Lăzăreanu şi Pribeagu. Oricum, peste meschinăriile şi
murdăriile viesparului politic evreiesc, bine că s-au realizat ceva bani pentru
atâţia cărturari şi artişti care fac foame de câteva luni, fără ca să se
sinchisească cineva de ei!

19 iunie

în ultimele zile, panica de război a căpătat dimensiuni necunoscute

încă. Restrângerea circulaţiei vehiculelor, raţionalizarea consumului de
benzină, evacuarea copiilor, amenajarea spitalelor şi alte dispoziţii, în afară
de zvonurile grave de tot soiul, au creat o atmosferă tipică de ajun de
încăierare. Londra alimentează cu ştiri care vor să confirme nu o
neînţelegere, o tensiune sau unele tratative între Germania şi Soviete, ci
un ultimatum prin care se cer Uniunii Sovietelor teritorii naţionale, grâu,
petrol, retrocedări de ţări etc. Numărul celor care nu cred în asemenea
posibilităţi şi care se sprijină pe cuprinsul precis al ultimei dezminţiri
oficiale sovietice, făcute prin agenţia Tass, a scăzut de tot. Groaza se întinde
de la o oră la alta. Lumea fuge la ţară. Planurile mele de lucru au intrat
la apă. Nu sunt în stare să mă izolez de acest cerc de catastrofe, care se
strânge tot mai mult în jurul meu. Grădina mă consolează efectiv. De trei
zile însă, e înecată în ploaie şi trebuie să o privesc de la fereastră. Plouă
ca în toamnă, zi şi noapte şi amestecul acesta de beznă şi ploaie întunecă
şi mai mult pe oameni.

21 iunie

Am primit astăzi o telegramă prin care sunt chemat în concentrare

la Târgovişte, după ce în urmă cu 2-3 zile mi se telefonase, tot de acolo, să
rămân la Bucureşti. Judecând după alarma şi zvonurile din oraş, s-ar părea
că e vorba, în mod net, de intrarea în război azi sau mâine. Mi-e cu
neputinţă să cred într-o asemenea eventualitate. Ideea de a face la 50 de
ani al doilea război, lăsând aici pe ai mei fără nici un rost, lipsiţi de fonduri
şi de sprijinul meu sufletesc, îmi creează o stare pe care n-o pot învinge.
Simt cum mă năvăleşte din trecut toată ceaţa înecăcioasă a acelei goane de
doi ani, cu mizeriile morale, bolile şi pustiul cu care m-au copleşit, cu
moartea pe care am înfruntat-o sub mirarea tristă a unui sfârşit de
adolescenţă. în ce condiţii se vor desfăşura azi, după ce am fost sluţit
sufleteşte şi îngenunchiat materialiceşte? De data asta mi s-au luat toate
înainte de război. Nu mai rămâne decât moartea reală, prăbuşirea fizică
a unui trup trudit de boală şi de luptă. Toţi ai mei cei dragi sunt
consternaţi, nedumeriţi şi înspăimântaţi. Desigur, fiindcă sunt evreu. Mă
uit la ei şi nu ştiu cum să-i îmbărbătez. Noaptea e un ocean de păcură
densă în care s-au stins toate luminile şi s-au înăbuşit toate zgomotele.
Pomii foşnesc sub ploaie. Sufletul grădinii, de care m-am legat adânc, urcă
până aici, lângă mine. Am pus astăzi ultimele răsaduri în pământ. Le voi
mai vedea la toamnă?