CHRISIAN W: SCHENK ªI

POIETICA „ANTILUCRURILOR“

de MARIN MINCU

Christian W. Schenk, ca ºi Dieter Schlesak, aparþine filonului poetic

bilingv de descendenþã germanã, manifestat in extremis în poezia
româneascã. Acest filon inedit a fost inaugurat de textele româneºti ale
lui Paul Celan. Mi se pare semnificativ faptul cã formaþia ãmioriticã“ a
acestor poeþi i-a marcat atât de profund încât au recurs la instrumentul
lingvistic de formaþie pentru a-ºi exprima vocaþia poeticã. Cazul lui
Schenk este mai special întrucât el scrie iniþial în româneºte, folosindu-
se de limba germanã abia dupã ce s-a impus ca poet de limbã românã De
altfel, poetul declarã loial cã ãpentru mine, limba românã înseamnã în
primul rând, limba formãrii mele poetice, posibilitatea exactitãþii
exprimãrii, metaforica unui cuvânt nenãscut ºi posibilitatea sondãrii unor
stãri, care, pentru mine, nu sunt posibile decãt în limba românã.
Afirmaþia despre ãexactitatea exprimãrii” este derutantã pentru mulþi,
deoarece se considerã îndeobºte cã limba românã n-ar fi un instrument
tocmai nimerit pentru a mãsura ãexactitatea”. Cred cã Christian W.
Schenk are în vedere capacitatea idiomului mioritic de a comunica cât
mai nuanþat stãrile poetice. Oricum, referindu-se direct la discursul
poetului, ceea ce se noteazã imediat, la nivelul maximei originalitãþi,
este stringenþa exprimãrii: poetul bilingv forþeazã comunicarea prin
inventarea ãmetaforei unui cuvânt nenãscut“, dar nu în direcþia
discursului nichitian, ci se inventeazã aleatoriu o contextualitate nudã, de
gradul zero, în care semnele lingvistice sunt obligate sã producã sens
chiar prin implicarea lor forþatã in zonele pauperitãþii semantice. Mai
exact, încãrcãtura semnificantã sporeºte cu cât denotaþia se apropie de
limitã. În spiritul promoþiei textualiste, din care face parte (Schenk s-a
nãscut în 1951 ºi debuteazã în 1969, editorial în 1981), poetul foloseºte
procedeul ãantisentimental“ al descrierii pentru a marca incipit-ul
poemului: ãE prea mic sicriul,/ e prea mare perna/ pe care/ se parc cã-
ntâiul fecior/ þi-a pus-o sub cap“; ãLa Berlin e-un zid de piatrã/ Zid de
piatrã ºi beton!/ Zidurile-i blestem latrã/ Blestem latrã sub neon”; ãMã simt
o groapã/ pe asfaltul desfundat/ pe care picurã/ coºmare de-ntuneric“.
Descrierea ãosaturii” poemului nu se omologheazã însã, în primul rând,
ca stare liricã ci, ca la funebrul Bacovia, se reþine, mai ales, ca un
suspans ontologic ce intensificã anxietatea subiectului. Poetul retrãieºte
stãrile bacoviene în mod curent, fãrã complexul repetãrii, recuperate
tocmai pentru haloul negativ indus în ontologizarea realului: ãUn cârd de
ciori/ plutind sub cerul negru/ umbreau pãmântul însetat de soare,/
ºoselele anapoda umblau/ ºi casele fugeau în subterane.// Am tras cu
puºca/ A cãzut o cioarã;/ dar glontele mi s-a oprit în os“. Suspansul
ontologizant, ca apanaj al bacovianismului, conduce la transgresarea
obiectului exterior printr-o abstractã referenþialitate textualã ce este apoi
asumatã de cãtre subiectul biografic care pãteazã cu sânge cadrul amorf,
vizionat cu o perspectivã antiliricã. În acelasi registru bacovian al
prozaicitãþii, se cumuleazã impresii ºi stãri comune, derulate denotativ
farã nici o intenþie de transcendere a realului. Se poate vorbi de o
tentativã a descãrnãrii metaforice, impusã de noua poieticã a textualizarii;
se obþine o lapidaritate a discursului prin eliminarea chirurgicalã a
oricãror prisoase retorice. Aºa cum spuneam, Schenk aspirã spre gradul
zero al comunicãrii poetice, adicã el doreºte sã se situeze în regim
denotativ absolut, dar este conºtient de impactul sisific al textualizärii
care îndepãrteazä subiectul de real: ãFratele umblalã/ desculþ printre
cioburi/ din frazele sparte/ al greului spus/ el umblã de parcã/ pe tãlpi
poartã blana/ poemului veºnic,/ neprins în cuvinte“. Se poate identifica
aproape o obsesie arghezianã de a ãprinde“ realul ãîn cuvinte“, dar
poetul nu se încrede prea mult în ãpotrivirea“ acestora. Am constatat cã
Schenk reuºeºte sã dea expresie originalã discursului sãu în unele
microsecvenþe ale poemului, când, în câteva versuri ni se sugereazã
definitiv açele mesaje profunde ale subiectului, antrenat agonic în
spunere. Atunci, tot ce este adãugat, la nivelul materiei poematice, apare
superfluu. Iatã, la întâmplare, asemenea mostre de semnificanþã poeticã:
ãCu mintea cumpãrãm abisul/ ºi gloria îndrãgostitã de cuvinte/ lumina
geniului ºi strãlucirea seaca/ ce-mparte visul/ între moarte ºi dorinþi”,
ãToþi suntem cerºetori pe astã lume/ trãind pe lângã/ sau pe dinafara/
adâncului din noi“; ãAici stau eu/ între pãmânt ºi mine/ luându-mi ochii
între mâini ºi cer,/ fãcând din lanþuri pulberi minerale/ adâncuri pline de
nimic ºi eu“; ãOchii mei preling adâncuri/ neînþelese de-ntuneric/
împletind minerale/ cu magma trecutelor/ spectacole viitoare“.
Aceste fulgurãri de poezie/poeticitate surprind în mod deosebit prin
prospeþimea formulãrii, ca o extracþie de minereu aurifer din roca
nediferenþiatã a muntelui lingvistic!
O altã constatare ce se înscrie în aceeaºi economie discursivã de tip
restrictiv se leagã de voinþa poetului de a extirpa fibra sentimentalistã
din discurs; dar aºa cum se întâmplã deseori, voit sau nu, tocmai de ceea
ce te fereºti mai mult nu scapi: ãStau cu capui nezdrobit/ pe rana/
vindecatului apus sentimental“. În aceste trei lapidare versuri însã este
concentratã virtual o poieticã anti: structura oximoronicã a enunþului ne
comunicã o extremã certitudine a incertitudinii. Orice ãapus“ implicã un
proces tragic depãºit, dar, la nivel ãsentimental“, nu poate exista nici un
fel de ãvindecare“, decât cel mult la nivelul raþiunii ãcapului“ nezdrobit,
situaþie infirmatã de ãrana“ ce musteºte încã vie. Altfel spus, poetul
Schenk se ºtie antisentimental pentru a elimina chirurgical, un exces liric
ce se insinueazã ca un liant pernicios, ameninþând schelãria întregului
discurs.
Nu am cunoºtinþã în ce mãsurã s-a vorbit pânã acum de filonul
iniþiatic escnþial pe care iºi construieºte poezia Christian W. Schenk.
Acesta este indicat ºi sugerat chiar de titlurile unor volume precum
Mandala, Phoenix, Elegia triunghiularã, Semne, gratii ºi
simboluri etc. La o privire mai atentã, se poate decela un hermetism dc
substanþã conþinut într-un scenariu intelectual, decriptabil printr-o
lecturã hermeneuticã adecvatã.
 ãIniþiatismul“ este aparent implicit oricãrui text ºi, în acest sens, de
exemplu, poezia Tencuialã se preteazã la o lecturã multiplã: ãAici e þara
tencuielii/ poleit e totul cu aramã// Aici nu se mãsoarã timpul,/ aici stã
metru-n lanþuri/ fãrã orbite-n gânduri,/ fãrã pupile-n centru.// Aici sunt
numai buze/ subtiri/ pe fãlci umflate/ de ura a nu ªtiu de ce.// Aici nu se
mãsoarã vorba/ cu greutatea celor spuse,/ aici s-a scurs oul din coajã/
secând izvorul subteranei -/ adâncului de rune.// Aici e þara unde/ nu
cade tencuiala,/ nici arama;/ aici e þara/ tencuielii fiirã margini“. Poetul
adoptã un ton eliptic, pãrând sã comunice adevãruri ocultate, rãmase
impregnate ereditar în dâra orficã a limbajului. Cuvintele nu descoperã
sensul, ci-l obscurizeazã, astfel cã orice comentariu critic devine o
variantã posibilã a unei lecturi intertextuale deschise. Cum am mai spus,
hermetismul poetic admite o deschidere infinitã a interpretãrii dar, în
acelaºi timp, seduce comentatorii cãtre galimatiasul obscurizãrii. ªi
Christian W. Schenk iºi ãtencuieºte“ sensurile presupuse în ãarama“
ãpoleitã“ a formei hermetice, excluzând orice cale de acces. În fond, nu
se poate vorbi de un hermetism autentic decât atunci când se conservã
blocajul hermeneutic. Prin aceastã restricþie la accesul profan, ºi poezia
lui Ion Barbu îºi pãstreazã ºi azi întreaga actualitate, cu toate
experienþele de lecturã ce au asediat-o. În textele lui Christian W. Schenk
întâlnim, in mod surprinzãtor, asemenea insule de hermetism ce o
situeazã în autonomia semnificantã. Vom cita câteva: ãÎncãtuºatã într-o
novã,/ iºi dãltuieºte versul raza/ în setea dupã cerc/ rupând e1ipsa”;
ãSemantica pãianjenului/ þese peste orbite/ frânghii din raza/ erecþiei de
gâze androgine.“; ãScufundat în glod de ziuã/ rostul/ mã grãbeºte-n mare/
prins pe-o scoicã fãrã mumã“; ãStrada clipelor funeste/ îºi adunã umbra
orei/ de pe ceasuri de bazalt“; ãNimic nu mai ºocheazã/ semnul celui/
care cunoaºte negrul/ albelor cuvinte“; ãMetamorfoza greului din fraze/
întâmpinã orbite vãruite/ de fumul alb al negrelor coºmaruri“; ãSunt
bolnav de întuneric/ ºi mã doare detestata/ lume-n beznele/ de raze“;
ãOul metafizic/ - plin de bube -/ m-a înghiþit/ cu vânãtãi de miere“; ãIarna
scurge încet din gene/ sugrumatul/ vid avid“ etc. L-am invidiat pe poet
pentru sintagma ãvid avid“ din ultimul citat deoarece eu însumi am
propus, cu ani în urmã, varianta ãvid ovid“. Este evident pentru oricine cã
microsecvenþele, selectate aici, au o maximã încãrcãturã semanticã
închisã în solipsismul formal. Decelarea acesteia solicitã, ca ºi în cazul lui
Ion Barbu, fie o iniþiere serioasã în alfabetul alveolar al ocultismului
simbolic, fie o prizã directã la actul textualizãrii. Cu mici hurducãturi,
inerente acestui discurs complex, vom postula fãrã reþineri cã poetul
Schenk se încumetã, cu rezultate notabile, sã facã saltul barbian în
metatext; el schiþeazã o poieticã a ãantilucrurilor ce ar fi o tentativã de
a-l concura pe Nichita Stãnescu. Formularea sintagmei are un traiect
oximoronic, poetul vorbind, de fapt, de ãsemanticile antilucruri“, ca o
posibilã recuperare nominalistã. Dar inserþia nichitianã este mult mai
profundã decât apare la prima lecturã, constituind un reper permanent de
referinþã, prin care discursul se personalizeazã.
Poezia lui Christian W. Schenk a provocat la act critica noastrã (prin
cãþiva reprezentanþi cunoscuþi precum Ovid. S. Crohmãlniceanu, Eugen
Simion, ªtefan Borbely, Dumitru Micu, Gheorghe Bulgãr, Llexandru
Cistelecan, Emil Manu etc.), ceea ce constituie un argument peremptoriu
pentru a sustine autenticitatea acestcia. Sunt convins cã poetul trebuie
integrat, aºa cum meritã,în spaþiul poeziei româneºti postbelice. Cu
aceastã abordare, ne grãbim s-o facem noi înºine, deºi cu o întârziere
impardonabilã!

Luceafãrul, nr. 42(434), 28 noiembrie

2001