CAZUL INGINERULUI URSU.

ȘI CAZUL ROMÂNIEI

Am văzut și eu, cu ocazia TIFF-ului de la Oradea, filmul d-lor Liviu Tofan și Șerban
Georgescu despre ”Cazul Inginerului Ursu”. Film remarcabil prin sobrietatea, luciditatea și
obiectivitatea cu care e spusă o poveste tragică – mai ales pentru cel care e naratorul întregii
istorii, fiul disidentului, Andrei Ursu – și, în același timp, pilduitoare. Căci nu e vorba doar de
sfârșitul brutal al unui om care a plătit cu viața credința în onestitate și prietenie, ci și despre
relația ambiguă a instituțiilor statului nostru cu un trecut pe care, încă, nu s-au hotărât să-l
privească în față și să îl judece așa cum a fost.

Filmul are două ”ferestre”: una care e povestea omului Gheorghe Ursu, a revoltei sale (la
început interioare, apoi obiectivată într-o scrisoare transmisă la ”Europa Liberă”), a jurnalului
care – obiect al unui denunț – duce la arestarea sa și a anchetei ale cărei ”mijloace fizice” (în
speță tortura) îi cauzează moartea. Cealaltă e lunga – și încă neterminata – odisee a fiului care
caută să-i facă dreptate tatălui, cerând justiției să recunoască crima și să-i pedepsească pe
criminali (și mai ales pe aceia care sunt realmente vinovați, căci nu doar i-au produs inginerului
leziunile cauzatoare de moarte, ci au planificat – cu bună știință – maltratarea lui). Departe de-a
fi un pur documentar care prezintă niște fapte, filmul celor doi regizori are marea calitate de-a
uni două destine: cel al fiului care – de-a lungul a nenumărate aventuri judiciare pline de
obstacole – își caută tatăl și felul în care, într-o atitudine civică la fel de curajoasă, cei doi se
regăsesc peste decenii și peste pragul tăcerii.

Gheorghe Ursu a fost un om obișnuit, asemeni părinților mei, pe care viața l-a aruncat în
angrenajul arbitrariului unei puteri dictatoriale. Spre deosebire de majoritatea cetățenilor
României Socialiste (inclusiv de părinții mei), inginerul Ursu a ales să-și păstreze demnitatea
umană la ceasul încercărilor. Și a făcut-o de trei ori, fiecare moment amplificându-l pe următorul.
Mai înainte de toate ținând un jurnal al căderii țării în frică și întuneric. Un jurnal al istoriei
noastre adevărate pe care cei mai mulți, ispitiți de luminile orașelor ce se construiau în anii ’60 și
’70 nu au înregistrat-o. Tocmai de aceea ruptura pe care-au prezentat-o anii ’80 le-a rămas
ininteligibilă. Și, poate, tot de aceea după 1989 nu s-au gândit atât de mult la cum ar trebui să
arate o lume cu adevărat nouă, ci și-au dorit să recupereze valul urbanizării și micul puseu
consumerist al deceniilor 7 și 8. În 1977 Gheorghe Ursu sesizează – pe viu – cauza căderii
României în cenușiul apatiei, al minciunii și al opresiunii difuze: arbitrariul deciziei unui singur
om – Ceaușescu – care nu accepta sfaturi, nu purta discuții, ci tranșa, suveran, în orice chestiune,
oricât de puțin s-ar fi priceput la subiect.

După cutremurul din martie 1977, Ceaușescu însuși le ceruse specialiștilor în construcții
din București să verifice structura de rezistență a mai multor clădiri care, fără a se prăbuși,
fuseseră afectate de seism. Inginerul e afectat unei asemenea clădiri cu probleme: blocul Patria.
Pe parcursul lucrărilor de investigare și de consolidare, Ceaușescu își schimbă complet optica și
face o întâlnire cu toți cei implicați în lucrările de reabilitare a imobilelor cu sechele în urma
cutremurului, cerându-le să sisteze imediat orice lucrări de consolidare. Gheorghe Ursu e
perplex, dat fiind că – din perspectiva expertizei lui – aceste munci de consolidare nu vizau atât
clădirile ca atare, cât siguranța oamenilor ce le locuiau. A opri lucrările de refacere a structurii de
rezistență a acestor clădiri revenea, pur și simplu, la a accepta – cu premeditare! – moartea
locatarilor lor în perspectiva altui seism (sau a degradării lente a imobilelor – aflate, să nu uităm,
în proprietatea și întreținerea statului).

Aici se vede, în mod manifest luciditatea lui Gheorghe Ursu: spre deosebire de
majoritatea cetățenilor României ceaușiste, pentru inginer măsurile hotărâte de dictator
(neconsolidarea clădirilor, dar – la fel de bine – penuria alimentară, cea de medicamente,
întreruprile energiei electrice, frigul din locuințe, starea dezastruoasă a căminelor sociale de copii
și de bătrâni, trucarea statisticilor etc.) nu erau accidente, disfuncții punctuale, ci expresia unei
voințe care nu ținea cont de starea reală a țării și care era dispusă să-i sacrifice pe cei slabi în
numele unui ”ideal” ce se construia pe cadavre. Încă din 1977, Ursu a văzut clar: ceea ce ni se
întâmplă nu e nici rodul întâmplării și nici ceva ce trece de la sine. Dimpotrivă, e doar faza de
început a unei megalomanii dispuse să-și imoleze poporul pe rugul ambițiilor personale. Imediat
după faimoasa ședință a fost cuprins de regretul de a nu-l fi înfruntat personal pe dictator.

Dar a scris: pentru sine, în jurnal și pentru toți, într-o scrisoare transmisă redactorilor
postului de radio ”Europa Liberă” care au difuzat-o – anonim (pentru a-i proteja persoana) – pe
calea undelor. În fine, pentru a treia oară, denunțat, anchetat, arestat și torturat, inginerul își apără
demnitatea asumându-și fără să ezite notațiile din jurnal și scrisoarea, dar refuzând să-și trădeze
prietenii și cunoscuții, aruncându-i îm malaxorul aparatului represiv. Gheorghe Ursu a fost
arestat în urma unui denunț ce viza ”caracterul dușmănos” al însemnărilor din jurnalul pe care-l
ținea. Reținerea lui de cître ”organele de Miliție” – la ordinul și sub controlul Securității – îl
transformă în ceea ce dreptul internațional numește un ”prizonier de conștiință”. Acesta e un om
care rezistă în adâncul său dezumanizării pe care o produce un regim arbitrar sau dictatorial și
care e acuzat, încarcerat, maltratat și eventual ucis pentru o opinie proprie, diferită de cea
oficială.

Poate pentru tinerii zilei de azi e greu de imaginat faptul că o persoană care are alte
opinii, cu privire la un lucru sau altul, decât cele exprimate de puterea de stat poate fi persecutat
pentru asta. Dar în toate țările comuniste acest lucru s-a practicat, iar victimele delictului de
opinie din URSS și țările satelite poartă numele de disidenți. Arestat, torturat și ucis pentru opinii
care-l angajau personal și care nu erau ”pe linia” discursului oficial al României ceaușiste (care,
în a doua jumătate a anilor ’80, era în întregime fals), Gheorghe Ursu a fost un disident. Și încă
un disident emblematic, care a plătit cu viața lui curajul de a gândi altfel în lumea stereotipiei
impusă de frică și de ideologie. Repet, astăzi așa ceva e greu imaginabil într-o țară, într-un
continent în care dreptul la libera opinie e unul din lucrurile cele mai intens valorizate. Ajunge să
ne deschidem telefonul mobil sau televizorul pentru a vedea diversitatea opiniilor și confruntarea
lor.
 Cum am putea să-i explicăm unui tânăr de azi că toate jurnalele de știri ale televiziunii și
ale radioului comunist aveau exact același conținut? Și că toată presa – inclusiv revistele de
tricotaje și cea scoasă de ”Asociația Vânătorilor și Pescarilor Sportivi” – avea, în prima jumătate,
aceleași texte. Care, de altminteri, ”se prelucrau” în școli – la orele de ”Informare Politică” – și la
”ședințele de partid”. Iar aceste lucruri, deopotrivă stereotipe și obligatorii, erau reprezentate de
cronica activităților zilnice ale lui Ceaușescu. Toți trebuia ”să ne însușim”, în fiecare zi, pe toate
canalele posibile, ”exemplul activității lui” și ”măreața lui gândire”. Pe vremea aceea erai
suspect nu dacă nu făceai aceste lucruri – repet, obligatorii – ci dacă nu aplaudai suficient de
”entuziast”. Asta era România comunistă, nu filme de-a lui Sergiu Nicolaescu, povești cu ”ani de
liceu” și vintage-uri cu ambalaje de dulciuri din epocă (pe care – în realitate – prea puțini le
vedeau și, atunci, doar la ocazii).

În decembrie 1989 lumea a ieșit în stradă pentru că s-a săturat de mizerie, de foame, de
întuneric, de frig și de interminabilele discursuri ale lui Ceaușescu. Atunci, în acel decembrie
pătat cu sânge, o țară întreagă și-a dorit să iasă din coșmarul în care-o aruncase arbitrariul unui
om ce se imagina ca proprietarul României și al sufletelor închise în ea. Atunci, în stradă, asta am
crezut cu toții, cei ce strigam: ”Libertate, te iubim! Ori învingem, ori murim!” Și totuși, s-a
dovedit că nu eram chiar toți cei care ne doream o altă lume. Povestea lui Andrei Ursu în
încercarea de a-i face dreptate tatălui său și, în felul acesta, de a-i cinsti memoria o dovedește cu
prisosință. Istoria dosarului Ursu după 1990 e una în care se întresețes reaua voință (a unor
instituții ale statului), interese inavuabile (ale unor oameni concreți din instituțiile statului),
arbitrariul (căruia cei abilitați să facă dreptate nu-i rezistă) și, în cele din urmă, o incredibilă
mistificare a trecutului datorată – pardoxal! – unor oameni tineri, nu relicvelor altei epoci.

Căci știm cum s-a sfârșit acest proces: cu trei judecători – din ”noua” generație –
declarând că, în România ceaușistă, n-a existat adversitate între populație și Securitate și că
Gheorghe Ursu nu a fost disident. Singurul lucru pe care li l-aș spune acestor judecători este că,
dacă ar fi zis așa ceva în decembrie 1989, ar fi căzut sub judecata străzii. De ce ieșisem în stradă,
de ce se striga ”Jos Securitatea!”, de ce a fost desființată instituția în 30 decembrie și arestat
șeful ei? Pentru că nu era nici o adversitate între ea și popor?! Să fiu iertat, dar nimeni n-a
desființat ”Asociația Vânătorilor și Pescarilor Sportivi”, ”Federația Națională de Gimnastică” și
nici măcar Academia Română și nici nu le-a arestat conducătorii! Cât despre disidența lui
Gheorghe Ursu, dacă a plăti cu viața pentru opinii diferite de cele vehiculate de ideologia de stat
comunistă nu e disidență, atunci greu de înțeles ce (mai) poate fi aceasta.

Ce ne spune acest film? Că inginerul Ursu e o rană a conștiinței noastre democratice. Și

că faptul de a i se face dreptate e un imperativ. Atâta timp cât lupta pentru dreptate va continua,
Gheorghe Ursu va fi viu! La fel de viu cum îl păstrează în suflet Andrei Ursu.