Sesiunea Națională de Comunicări Științifice Studențești

Imuni la frică: Rezistență și umor în România "Epocii de Aur"

„Orice glumă este o mică revoluție” – George Orwell
Începând cu anul 1981 datoriile externe ale Republicii Socialiste România tind să depășească
pragul de 11 miliarde de dolari, fapt ce îl alarmează pe dictatorul Nicolae Ceaușescu care dispune o cursă
contra cronometru pentru a putea achita toate împrumuturile luate cu mare fast în anii ’70. Măsurile luate
pentru realizarea acestei ambiții au fost foarte drastice și cu consecințe greu de digerat pentru majoritatea
populației, România ajungând un stat polițenesc dominat de Securitate care reprima orice nemulțumire
apărută. Cotidianul va începe să fie marcat de cozi la magazine, rații alimentare, întuneric și frig, frică și
teroare omniprezentă iar după iarna anilor 1984 – 1985, două ore de televiziune și o serie de restricții puse
și pe transportul privat. În acest condiții, umorul „sparge” și creează o „breșă” în zidul monotoniei
cotidiene clădit pe frustările tăcute ale populației, permițând exprimarea oricăror idei de către cetățenii
români. Era vremea când România căpătase denumirea de „Ceaușima” sau „Ceauschwitz”. În cele ce
urmează vom face o incursiune în inima societății socialiste „multilateral dezvoltate” a României acelor
ani.
„Divorțul” dintre poporul român și cuplul dictatorial format din „Nea Nicu Cizmarul” și „Leana
Savanta” așa cum mai erau numiți în popor a fost dublat și de divorțul acestora de realitate, un divorț care
a dat naștere la o serie de situații absurde dintre care cea mai mare ar putea fi faptul că perioada marilor
dificultăți – 1981 – 1989 a fost numită de propagandă drept „Epoca de Aur”. În fața acestor aspecte dure
și necruțătoare ale realității, omul de rând a devenit imun prin umorul exprimat de ironie și bancuri la
adresa regimului, care aveau un mare avantaj: erau anonime, protejând atât emițătorul cât și ascultătorul,
deși nu puțini au fost cei închiși pentru bancuri politice. Nu în zadar, se spune despre comunism că a fost
„sistemul politic de care s-a râs până a murit”.
Ziaristul britanic, Ben Lewiss un mare admirator al umorului politic din epoca Războiului Rece
susține că „bancurile au fost jazz-ul Europei de Est” și că anume bancurile au fost unul dintre motivele
care reușeau să-i țină pe oameni împreună. Dacă grecii aveau miturile, Occidentul după al doilea Război
Mondial a fost definit de muzica pop iar comuniștii de glumele politice. „Comunismul este unicul sistem
politic care a produs prorpiul tip de umor.” a subliniat Lewis. Pentru el, bancul preferat din perioada pe
care o prezentăm este:
- Ce este mai rece decât apa rece?
- Apa fierbinte!
Bancul este o aluzie la desele întreruperi de apă caldă dar și la regimul de restricționare al
acesteia, apa caldă era efectiv distribuită doar câte două ore pe zi. Lewis a descris aceste banc ca: „bancul
meu comunist preferat: simplu, frumos și adevărat ca un haiku japonez.” 1
Cel despre care românii nu aveau voie decât să vorbească la superlativ i-a îndemnat pe aceștia să
se folosească de arma umorului. Astfel într-un discurs publicat în revista de satiră și umor „Urzica” din
februarie 1979, Nicolae Ceaușescu afirmă următoarele: „Folosiți arma umorului, satirizați defectele care
se manifestă în societate și la oameni! Faceți din arta voastră un instrument de perfecționare continuă a
societății și a omului, de afirmare a dreptății și echității sociale, a modului de muncă și viață socialistă și
comunistă!” Pentru Partidul Comunist, umorul era doar un element coercitiv cu ajutorul căruia putea să
„îndrepte” anumite „vicii” ale societății. În studiul coordonat de Florin S. Soare „Politică și societate în

1
Interviu cu Ben Lewis, România Liberă – 28 mai 2010 – versiunea web
Sesiunea Națională de Comunicări Științifice Studențești

epoca Ceaușescu” se face următoarea mențiune „că umorul politic oficial servea la protejarea utopiei
comuniste de bănuieli de imperfecţiune, mutînd vina pe slăbiciunea umană.”
Liviu Tudoraș susține că „umorul din spațiul comunist a fost un umor real, punctual, individual,
distinct, născut ad-hoc din situații particulare și proprii.” Același autor susține însă că regimul comunist și
Securitatea „au confirmat vorba românească – „prostul nu știe de glumă”.
Cum bancul politic era cea mai populară expresie a umorului din perioada respectivă, merită să
menționăm câteva din caracteristicile sale, care l-au făcut să fie atât de apreciat și utilizat. În primul rând
caracterul de „fruct interzis” al bancului îi creștea savoarea și popularitatea, deoarece acesta presupunea
un curaj de-ați asuma un risc imens atunci când era ascultat și răspândit. Bancul politic nu cunoaște
limite, granițe și ridiculizează cu succes degradarea umană, în această lume imposibilul fiind cu adevărat
posibil. În linii mari, perioada dată este marcată de bancurile care criticau dur cuplul Ceaușescu, cultul
personalității și privarea de drepturi și libertăți. Caracteristica de bază a bancurilor comuniste este așadar:
Nimic nu este sfânt, totul se poate critica, cu orice se poate glumi – spune Gyozo Szigmond.
O statistică efectuată de către Călin Bogdan Ștefănescu pentru bancurile din perioada anilor 1979
– 1989 a relevat faptul că 30,42% erau despre nivelul de trai, 13,23% despre cultul personalității iar
12,19% despre opoziția față de regim.
O ghicitoare plină de ironie și umor descrie faimoasa „Epocă de Aur” în următorul fel:
„A început de ieri să cadă/ Câte-un cetățean pe stradă/ A mânca n-are făină/ A citi n-are lumină/
A pleca n-are benzină/ Ghici, ghicitoarea mea în ce „iepocă” era?”
Cele mai multe bancuri erau îndreptate spre critica incompetenței și incapacității de conducere a
lui Nicolae și Elena Ceaușescu, care duceau la restricții absurde de genul temperaturii de 14 grade în
birouri și o zi de apă caldă pe săptămână. Apar așadar bancuri care vin să reflecte ura și dorința românilor
de a scăpa de ei pe orice cale. Unul dintre cele mai cunoscute este următorul:
„Ceaușeștii se plimbă cu elicopterul prin țară. La un moment dat, el zice: Leano, dacă arunc 100
de lei, fac un om fericit. La care ea: Nicule, dacă arunc eu 200 de lei, fac doi oameni fericiți. La un
moment dat și pilotul intervine: Dacă vă arunc eu pe voi doi, fac o țară întreagă fericită!”.
La al XIII lea Congres al Partidului, unul din sală adoarme în scaunul său comod. Deodată,
apare un şobolan în sală. Femeile sar de pe scaune, iar bărbaţii sar în urmărirea „fiarei”: – Omorîţi l,
puneţi mîna pe el, călcaţi l în picioare! – striga lumea în sală. Omul nostru se trezeşte şi, buimac, strigă
şi el: – Şi pe ea, şi pe ea!
Un alt banc reflecta incompetența acestora de a conduce dar și de lipsa de experiență în domeniile
pe care și le aleseseră – Nicolae Ceaușescu fiind în politică iar Elena în știință, savant de renume mondial.
Ceaușescu o întreabă pe Leana:
– Leano, care e legea gravitatiei? Când am dat-o?
– Ce mă întrebi pe mine? Tu ești cu legili, eu îs om de știință!
Bancurile aluzive erau și ele populare. În general aluziile erau folosite mai mereu, de la teatru
până la cozile zilnice. Un exemplu mai direct în acest caz, este următorul:
La ora de limba română, profesorul cere elevilor să îi spună ce este un caz de doliu.
Sesiunea Națională de Comunicări Științifice Studențești

Ionescu se ridică și zice: Un caz de doliu, ar fi dacă cineva mi-ar fura bicicleta.
Profesorul: Ei, este greșit, aceasta ar fi o pierdere.
Popescu spune: Un caz de doliu ar fi dacă aș sparge geamul vecinului.
Profesorul: Ei, greșit, asta ar fi o pagubă.
Se ridică Bulă și zice: Un caz de doliu ar fi dacă ar muri tovarășul Nicolae Ceaușescu.
Profesorul: Foarte bine, Bulă! Corect! Iar copii, aceasta nu este nici pierdere și nici pagubă.
O altă categorie de bancuri erau cele despre sistemul socialist sau comunist în general. O glumă
din vremea respectivă, făcea o comparație și releva o superioritate aparentă a socialismului față de
capitalism:
Un american în trecere prin Bucureşti îl întreabă pe un cetăţean de ce stă la coadă.
-Se dă carne!
-Ciudat, zice americanul. La noi nu e nimeni. Vii, alegi, vânzătorul ţi-o cântăreşte, plăteşti şi
pleci.
-Sunteţi înapoiaţi. Asta la noi era acum 45 de ani.
Un alt banc, cules pe la începutul „Epocii de Aur” relevă nostalgia românilor față de perioada de
dinainte, cea a anilor ’70 în care exista o anumită diversitate în magazine.
Ce-a fost înainte: ou sau găina? Mai înainte au fost de toate. (cules pe 12 noiembrie 1979)
Un element definitoriu al acestei perioade este umorul studențesc care a reprezentat o manifestare
mai directă a protestelor contra regimului. Vorbim aici despre celebrele trupe și brigăzi de umor ale
diverselor Universități care în plin regim comunist au reușit să transforme frica în hohote de râs. Se crede
că acesta era un fenomen controlat de regim, un fel de „râdem, glumim dar nu părăsim teritoriul.”
Studenții recurgeau la bancuri și ironii exagerate pentru ca cenzorii să taie ceea ce „era destinat tăierii” și
să lase esențialul.
Se lua în derâdere și programul de doar două ore al televiziunii. De exemplu: „În deschiderea
programului, vă prezentăm închiderea programului” sau ca o aluzie la tendința românilor de a privi
psoturile vecinilor se afirma că „Televiziunea română bruiază timp de două ore pe zi programele
bulgarilor”.
Vaclav Havel, disident anticomunist și președinte al Cehoslovaciei afirma într-un interviu că
umorul politic comunist devenise metoda convențională de a dezavua minciuna în care se trăia păstrând în
același timp aparența calmității. Umorul politic este de altfel nu doar ceea ce oamenii simt în legătură cu
regimul ci și ceea ce simt din cauza regimului.
Umorul a fost echivalent cu ideea de libertate pentru români, a fost spațiul în care regimul nu și-a
putut impune supremația și dominația, locul unde Securitatea nu a putut să-și exercite controlul fricii, a
fost speranța oamenilor și bucuria lor de a sfida un regim corupt și utopic. Ridicolul însuși este arma
împotriva utopiei, afirmase cineva. Drd. Gabriel Preda, de la Galați susține că studiul umorului în
comunism se poate reduce la trei sintagme: Supravețuire prin umor, rezistență prin ironie, opoziție față
de absurd.
Sesiunea Națională de Comunicări Științifice Studențești

BIBLIOGRAFIE
1. Subminarea sistemelor totalitare din Europa secolului XX-lea prin ironie, Drd. Gabriel Preda
2. Umor periculos, Bancuri politice la maghiarii din România, Gyozo ZSIGMOND
3. Umorul din spațiul concentraționar comunist românesc, Liviu Tudoraș
4. Umor și politică în România comunistă: Viața între râs și frică, Dumitru-Alin Savu