Sunteți pe pagina 1din 6

Concepţia eminesciană

despre poezie şi misiunea poetului

1. Poezia care exprimă păreri despre artă şi artist- ars poetica, crez poetic:”
Epigonii”( 1870), „ ScrisoareaII”( 1881),” Criticilor mei...”( 1883), „ Icoană şi
privaz”( 1876), „ Numai poetul...” ( 1867-1868)

2. Concepţia eminesciană:
a) despre poezie:
- poezia este creaţie pură, curată, un joc cu imagini icoane) şi sunete( „glasuri
tremurate”, o transfigurare a realului: „ strai de purpură şi aur”-( Epigonii)
- a scrie poezie: „ A turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă”( Scrisoarea II)
- procesul de creaţie este trudnic: „ Ah, atuncea ţi se pare/ Că pe cap îţi cade cerul..”
( Criticilor mei...)
- viaţa este singurul izvor de inspiraţie: „ Nu e carte să înveţi/ ca viaţa să aibă preţ-/ Ci
trăieşte, chinuieşte/ Şi-ai s-auzi cum iarba creşte”( „ În zadar în colbul şcolii”)
- poezia presupune sinceritate şi încredere: „ Voi credeaţi în scrisul vostru...”, „ sânte
firi vizionare” ( Epigonii”).
- în viziunea romantică, cea care are un rol major în apariţia poeziei este inspiraţia
sau muza care ia diferite configurări: „ Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda
murindă/ Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă/ Viaţa-i fu o primăvară,
moartea-i o părere de rău/ Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare/ Şi din liră curgeau
note şi din ochi lacrimi amare”( Epigonii)
- poezia cere ingenuitate şi credinţă, simţ al frumosului şi , mai ales, are puterea de
a proiecta un ideal” Voi, pierduţi în gânduri sânte, convorbeaţi cu idealuri/ Noi cârpim
cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri”( Epigonii”)” Rămâneţi dară cu bine, sânte firi
vizionare/ Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare”( Epigonii).
- în poezie se împleteşte cugetarea cu sentimentul: „ Şi de- aceea spusa voastră era
sântă şi frumoasă/ Căci de minţi era gândită, căci de inimi era scoasă...”( Epigonii”).
- poezia nu trebuie să ajungă mijloc de parvenire:” Noi avem în veacul nostru acel soi
ciudat de barzi/ Care-ncearcă prin poeme să ajungă cumularzi”( Scrisoarea II)
- poezia trebuie să exprime un adevăr al sufletului omenesc: „ Unde vei găsi cuvântul/
Ce exprimă adevărul?” ( Criticilor mei...).
- poezia trebuie să arate ceea ce este frumos pe lume, sau dacă nu, să transfigureze
această lume, să încînte cititorul. Aşadar, poetul trebuie să capete funcţia orfică:
„ Când privesc zilele de aur a scripturilor române
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,
Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gîndirii şi cu râuri de cântări.
Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”( Epigonii).

b) despre poet:- poetul trebuie să fie în legătură cu timpul în care trăieşte, să fie „ al
veacului copil”( Icoană şi privaz).
- el trebuie să aibă un suflet curat, sincer, sensibil la imaginile lumii:” Sufletul vostru:
un înger; inima voastră : o liră/ Ce la vântul cald ce-o mişcă cântări molcome respiră”
( Epigonii).
- poetul are o mare răspundere faţă atât de contemporani, cât şi faţă de urmaşi:
„ Ah, atuncea ţi se pare că pe cap îţi cade cerul...”.
- poetul are capacitatea de a se sustrage timpului datorită operei pe care o scrie:
” Numai poetul/ ca păsări ce zboară/ deasupra valurilor,/ Trece peste nemărginirea
timpului” ( Numai poetul...)

Epigonii

I. Date bibliogarafice:
- alături de „ Venere şi Madonă” şi „ Mortua est” aceste poezii sunt scrise la 20 de ani şi
au fost trimise de la Viena la „ Convorbiri literare”, atrăgând atenţia lui Titu Maiorescu
asupra forţei poetice a celui care le-a trimis, încât afirmă încă de atunci că era un „ poet în
puterea cuvântului”.
- poezia este o ars poetica, deoarece cuprinde idei şi concepţii despre artă, într-o formă
metaforică.
- „ Epigonii” reprezintă o afirmare a unui punct de vedere asupra funcţiei sociale a
poeziei şi poetului.
- titlul face trimitere la „ acei urmaşi lipsiţi de valoare” care se cantonează în modele deja
existente şi care nu pot crea cu adevărat, rămânând doar diletanţi.( M. Eminescu preia
termenul de la Immermen Karl, ce scrie romanul „ die Epigonen”)

II. Compoziţie: antitetică, ce pune în lumină existenţa a două părţi- efect al concepţiei
romantice asupra lumii ca unitate a contrariilor.
Prima parte( 1-11- odă) reprezintă trecutul care este pus sub semnul „ zilelor de- aur a
scripturilor române”.
Poezia, ca şi conştiinţa istorică, reprezintă vârsta mitică a unei comunităţi şi şansa de
integrare a ei în ordinea cosmică.
-poetul „ trăind într-un secol de nimic”, se întoarce în spaţiul mitic al armoniei poetice şi
al simţirii autentice, într-un spaţiu- paradis al spiritului. „ Când privesc zilele de-aur a
scripturilor române/ Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine”.
- în acest acest topos mirific, poezia devine mediu de acordare a fiinţei cu ritmurile
cosmice.
- poezia este Pantheonul poeţilor” ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”.
- poeţii sunt înzestraţi cu vocaţie orfică( Orfeu- zeu al artei, cel care a făcut până şi
pietrele să plângă), cu puterea magică de a face” valul să cânte”, de a pune „ steaua să
zboare”.
- portretele scriitorilor paşoptişti sunt memorabile, devenite antonomasii de cea mai largă
circulaţie: „ Cichindeal gură de aur”, „ Mumulean- glas cu durere”. M. Eminescu se
înclină către toţi cei care au scris înaintea sa, dar mai cu seamă acelui „ rege-al poeziei”
căruia îi alocă trei strofe.
Partea a doua(12-, satiră) configurează prezentul care este evocat într-o viziune satirică,
în care tonalitatea este sarcastic-amară.
-epigonii au degradat arta prin abandonarea idealurilor, prin blazare şi scepticism.
-M. Eminescu realizează un portret de grup al epigonilor printr-o aglomerare enormă de
determinări negative: „ simţiri reci, harfe zdrobite/ Mici de zile, mari de patimi, inimi
bătrâne, urâte/ Măşti râzânde(...)” „ în noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază/ Voi
credeaţi în visul vostru, noi nu credem în nimic”
-Antiteza care se instalează între cele două părţi prin conjuncţia adversativă” iar”, se
dezvoltă de-a lungul întregii părţi, scoţând în evidenţă o lume în care valorile s-au
modificat.
-Tehnica folosită de M. Eminescu este cea a rechizitoriului, prin care se instituie capete
de acuzare.
-Principala vină a epigonilor este aceea de a nu fi” vizionari”, de a nu fi avut capacitatea
de a crea, prin puterea evocatoare a cuvântului” o altă lume pe-astă lume de noroi”,
complăcându-se în mediocritate
-Creaţia epigoniloe este falsă „ încât „ cârpesc cerul cu stele şi marea cu valuri”.

III. Semnificaţia poemului:


Lirismul subiectiv ar da senzaţia că eul liric se alătură „ epigonilor”, însă prin critica
acerbă ce o aduce acestora se observă clar faptul că el se disociază categoric de aceştia.

- definiţia poeziei: „ Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,


Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate,
Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea”- mijloc de
transfigurare a realităţii
- este creaţie pură, un joc cu imagini şi sunete.
- Poezia trebuie să slujească idealurilor de bine, adevăr şi frumos al omenirii.
- Poetul- e un militant al acestor valori.
Motive literare întâlnite:
- vanitas vanitatum: „ toate-s praf... Lumea-i cum este.../ Şi ca dânsa suntem noi”
( viziune pesimiste asupra prezentului”)
- imaginea ciclică a vieţii şi a morţii: „ Moartea succede vieţii/ viaţa succede la
moarte”- idee compatibilă cu cea schopenhauriană.
- Ideea maioresciană a „ formelor fără fond”- „ Şi pun haine de imagini pe cadavrul
trist şi gol”
Curent literar: romantismul:
- interogaţii vehemente creatoare de antiteze, care modifică total cursul poeziei,
într-o răsturnare reală a valorilor, repercutată la scară cosmică: „ s-a întors maşina
lumii!
- apostrofa are cadenţă retorică şi dă senzaţia unei prăbuşiri apocaliptice:
„ Dumnezeul nostru: o umbră, patria noastră: o frază”etc.
- Gradaţia ascendentă care atinge paroxismul în falsificarea supremă chiar a
imaginii cosmice: „ S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece” este o răsturnare
a ordinii fireşti a lumii.
- meditaţia sceptică din final e tipic romantică: în esenţă toţi oamenii sunt la fel,
supuşi degradării: „ Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină-/ Toate-s
praf...”
- eterogenitatea este tot o trăsătură romantică: oda, satira, meditaţia.
Glossa

I. Încadrare în operă: este scrisă în etapa de maturitate artistică când gândirea


eminesciană părăseşte viziunea romantică, fiind înlocuită cu cea clasică.
Titlul: Substantivul are o dublă semnificaţie, ea denumeşte fie” o notă explicativă
adăugată pe marginea unui text sau între rânduri, pentru a traduce un cuvânt străin sau
a da sininimul unuia rar”, fie” denumeşte o poezie cu formă fixă, cu un conţinut mai
ales gnomic( filosofic), având un număr de strofe egal cu numărul de versuri al
primei strofe, în care fiecare strofă, începând cu a doua, comentează un vers din
prima strofă, pe care îl conţine ca ultim vers, iar ultima strofă este inversarea celei
dintâi”.
Poezia este scrisă în 11 variante aşa cum se observă din ediţia Perpessicius, fiind
scrisă în perioada berlineză( 1873-1874).

II. Construcţie externă: Poezia este alcătuită din zece strofe a câte opt versuri
( octave), în care prima este strofa cadru, anunţând tema poeziei: codul etic al omului
superior care, pentru a nu suferi datorită dezamăgirilor mundane, trebuie să se înlţe
prin cunoaştere filosofică în sferele înalte ale geniului. În finalul poeziei strofa este
reluată cu versurile inversate, trimiţând astfel către o formă sferoidă, perfectă,
echilibrată- clasicismul.
În această ramă lirică se situează celelalte strofe care comentează cu ajutorul
imaginilor poetice, adevărurile enunţate în strofa ipoteză.

III. Construcţie internă.


Strofa I: pune în evidenţă adevăruri general valabile, atât umane, cât şi universale.
Exprimările sunt lapidare, concise, creând astfel senzaţia enumerării unor maxime.
Eul liric adoptă obiectivitatea, tocmai pentru a sugera caracterul de generalizare.Şi
pentru că o constatare asupra existenţei scoate în evidenţă natura sa iluzorie,
trecătoare, schimbătoare, sfaturile care se îndreaptă spre cel care doreşte să se înalţe
spiritual, spre statutul omului superior, nesupus patimilor sunt concentrate într-un fel
de decalog. Codul de reguli de provewnienţă stoică, recomană ataraxia ca mod de
existenţă.( ataraxia- veche concepţie filosofică greacă în care omul este îndemnat să
tindă spre liniştea sufletească prin detaşare de frământările lumeşti. Aceste idei
fuzionează cu elemente din filosofia budistă, stau la baza acestui decalog:” Tu aşează-
te deoparte,/ Regăsindu-te pe tine”, „ Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te-nchipui”, „
Tu pe-alături te strecoară”, „ Nu spera când vezi mişeii/ la izbândă făcând punte”,
„ De te-ating, să feri în lături”, „ De hulesc, să taci din gură”, „ Tu rămâi la toate
rece”.

Strofa a II-a: panorama deşertăciunilor” multe trec pe dinainte”, „ În auz ne sună


multe”- - semne ale trecerii inexorabile, care evidenţiază motivul „ panta rhei”.
-În acest context singura certitudine devine cunoaşterea de sine şi încercarea de
autodepăşire( idee socratiană” Nosce te ipsum”).

Strofa a III-a:
Aduce în prim plan noi adevăruri în legătura cu existenţa umană:
- fericirea este iluzori, dar mai ales, trecătoare: viaţă vis- motiv schopenhaurian,
panta rhei;
- raţiunea este cea care trebuie să dicteze omului superior acţiunile şi
comportamentele şi alegerile. Se sugerează astfel adoptarea unui echilibru interior
printr-o detaşare filosofică. Înţeleptul va putea să accepte caracteul ei repetabil,
dar în acelaşi timp părelnic.

Strofa a IV-a
- lumea ca teatru( idee greacă, budistă, creştinăetc.) lumea este o imensă scenă în
care oamenii joacă roluri prestabilite de către” Un regizor”: „ Nu uita că eşti un
actor într-o dramă aleasă de cineva mai mare decât tine(...) Căci atât e al tău: Să
joci frumos rolul primit. Dar alegerea nu e traba ta.” ( Epictet). În aceste
circumstanţe înţelepciunea se impune şi se optează pentru detaşarea obiectivă,
căci numai astfel se poate distinge aparenţa de esenţă.

Strofa V: prezentul etern – idee schopenhauriană, presupune identificarea trecutului şi


viitorului într-un context prezent, idee care o are la bază pe cea a ciclicităţii temporale.
Trecutul este un prezent consumat, iar viitorul este un prezent imaginat, de aceea singura
raportare a fiinţei umene ar trebui să fie la timrâpul prezent. Se întrevede aici un alt
dicton latin, de data aceasta, „ carpe diem” , dar care are interpretarea de a trăi clipa la
modul valoric, prin înălţare spirituală şi detaşare de tot ce e iluzoriu şi schimbător.

Strofa a VI-a continua imaginea lumii ca teatru, aducând în plus ideea că omul are o
condiţie identică, în ciuda pretenţiilor de diversitate, iar singura certitudine o reprezintă
iminenţa morţii: „ Alte guri, aceeaşi piesă”, „ Alte măşti, aceeaşi gamă”. – „ ScrisoareaI-
Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate”).

Strofa VII-a: accentuează, o dată în plus, imaginea de viermuială a lumii umane, în care
falsitatea, nonvaloarea pare a deţine puterea. Atitudinea eului liric este retorică şi ironică
totodată, resimţindu-se filonul satiric eminescian.

Strofa aVIII_a pune în lumină imaginea amăgitoare a unei lumi care devine înşelătoare
pentru un ochi neatent: Cu un cântec de sirenă/ Lumea-ntinde lucii mreje”- de aici
motivul schopenhaurian „viaţă- vis”. Soluţia rămâne aceeaşi detaşare rece, superioară.

Strofa a IX-a – cuprinde alte sfaturi care desăvârşesc acest decalog.

Strofa aX-a rămâne un conclusivă, care se întoarce cum o cerea şi caracterul


demonstarativ al demersului liri către ipoteza susţinută în incipit.

IV. Concluzii:
Procedee stilistice sunt destul de rare, fiind o poezie în care tonul sobru dictează. Acele
câteva metafore creionate de sensibilitatea eminesciană sunt foarte sugestive însă” recea
cumpăn-a gîndirii- raţiunea”, „ cântec de sirenă”- amăgirea etc. Elementele prozodice
sunt mai curând clasice şi denotăechilibru şi armonie: rima încrucişată, ritmul trohaic şi
masura de 8 silabe, acelaşi numar care defineşte tipul de strofă- octava.

S-ar putea să vă placă și