FORMELE LIMBAJULUI

CRITERII ŞI FORME DE CLASIFICARE ALE LIMBAJULUI

În figura &&& este prezentată cea mai uzitată dintre taxonomiile limbajului.

solilocviu

monolog
oral
dialog

extern colocviu

verbal scris

intern

Limbaj nonverbal

paraverbal
Fig. &&&. Taxonomia limbajului
Astfel, un prim criteriu de clasificare invocă modul de implicare a limbii, în baza
căruia limbajul poate fi verbal (realizat cu ajutorul cuvintelor), nonverbal (nu utilizează
cuvinte) şi paraverbal (însoţeşte vorbirea şi capătă sens şi semnificaţie doar împreună
cu aceasta).
În funcţie de gradul de accesibilitate pentru cei din jur, limbajul verbal se clasifică
la rândul lui în limbaj extern (accesibil celorlalţi) şi limbaj intern (accesibil doar propriei
persoane).
LIMBAJUL ORAL

Limbajul oral constă în producerea unor semnale verbale sonore (cuvinte

rostite) perceptibile pentru alte persoane şi receptarea unor asemenea semnale emise
de către alţii. Simplu spus, limbaj oral înseamna a vorbi şi a asculta.
Este cel mai important dintre toate formele limbajului, forma fundamentală a
acestuia, aspect susţinut de următoarele argumente:
 este cel mai frecvent utilizat în comparaţie cu toate celelalte forme (ca dovadă, fă
un exerciţiu de imaginaţie şi estimează câte cuvinte pronunţi şi asculţi în medie
într-o zi în comparaţie cu numărul cuvintelor pe care le scrii / citeşti sau cu cele
pe care le spui doar în gând);
 este prima formă a limbajului care apare în dezvoltarea ontogenetică, celelalte
forme constituindu-se pe baza acesteia.
Monologul are ca notă definitorie faptul că un vorbitor se adresează unui public
mai larg. Îl întâlnim atunci când cineva susţine o prelegere, un discurs, o conferinţă, o
predică etc. Etimologic, provine din cuvintele greceşti mono (= unu) şi logos (= cuvânt,
vorbire).
Dintre toate formele limbajului, monologul are un gradul de dificultate cel mai
ridicat, întrucât eficienţa sa este dependentă nu doar de ceea ce spui, cât mai ales de
adaptarea conţinuturilor şi a nivelului de accesibilitate al exprimării la caracteristicile
auditorului. Discordanţa dintre cele două elemente duce fie la îngreunarea înţelegerii
atunci când nivelul discursului este unul prea elevat, fie la o impresie generală de
superficialitate atunci când nivelul exprimării şi calitatea expresiilor folsite sunt sub cele
de care este capabil auditoriul.
 Eficienţa monologului reclamă aşadar o bună cunoaştere a auditoriului, a
caracteristicilor publicului căruia i te adresezi şi a gradului de heterogenitate al acestuia.
Acest lucru nu este însă întotdeauna la îndemână. De cele mai multe ori vorbitorul este
nevoit să extragă informaţii despre impactul spuselor sale asupra auditoriului din
reacţiile nonverbale ale acestuia. Rareori se întâmplă ca cineva care vorbeşte de la o
tribună să fie sesizat pentru nelămuriri ori informaţii complementare.
Dialogul se distinge prin existenţa a doi interlocutori între care pozitiile de
emiţător şi receptor alternează succesiv. Este cea mai frecvent întâlnită dintre toate
formele limbajului şi prototipul acestei activităţi psihice. Din punct de vedere al pregătirii
conţinuturilor ce urmează a fi vehiculate, dialogul modalitatea de comunicare cea mai
facilă, întrucât dispune de cel mai inalt grad al caracterului situational: cel mai frecvent,
o idee exprimată continuă sau constituie un răspuns la ceea ce partenerul de
conversaţie a spus anerior, feedback-urile sunt verbale, clare şi directe, subiectul nu
este unul impus ci eventual propus de unul dintre interlocutori şi poate fi schimbat cu
uşurinţă în funcţie dorinţa vorbitorilor sau de contextul situaţional.

LIMBAJUL SCRIS

Limbajul scris constă în elaborarea unor semnale grafice şi respectiv în

receptarea şi înţelegerea unor astfel de semnale emise de alte persoane. Spre
deosebire de limbajul oral, care se dobândeşte timpuriu, spontan şi natural, simpla
interacţiune cu semenii fiind suficientă pentru a activa predispoziţiile genetice pentru
învăţarea vorbirii, însuşirea limbajului scris necesită intenţionalitate, efort constant şi
intruire specială. Ontogenetic apare mai târziu decât limbajul oral (în jurul vârstei de 6 –
7 ani), când copilul stăpâneşte relativ corect exprimarea orală şi motricitatea fină de la
nivelul mâinii este suficient de dezvoltată. În cele mai multe cazuri, scrisul se
achiziţionează prin procesul şcolarizării, cu ajutorul metodei fonetico-analitico-sintetice:
şcolarul mic învaţă să despartă propoziţiile în cuvinte, cuvintele în silabe, silabele în
sunete distincte, iar apoi învaţă semnul grafic (litera) aferentă sunetului respectiv.
 Dificultatea exprimării în scris este amplificată şi de faptul că mijloacele de
expresivitate sunt mult mai sărac reprezentate (semnele de punctuaţie), iar utilizarea şi
receptarea adecvată a acestora necesită cunoştinţe suplimentare. Un exemplu concret
este faptul că intonaţia este foarte greu de redat în scris, iar redarea acestia pe baza
unui text este adeseori un exerciţiu delicat: probabil fiecare dintre noi am avut la un
moment dat experienţa (neplăcută) de a asculta pe cineva recitând monoton şi inflexibil
nişte versuri (dealtfel) pline de sensibilitate.

LIMBAJUL INTERN

Limbajul intern se desfaşoară în sfera launtrică, mintală a individului şi reprezintă

o vorbire cu sine şi pentru sine. Sub aspect fonetic este asonor, inaccesibil altor
persoane, dar, cu toate acestea, el implică o serie de micro-mişcări la nivelul aparatului
fono-articulator. Acest lucru face ca, chiar dacă cei din jur nu au acces la conţinuturile
procesate, prezenţa “vorbirii în gând” să poată fi uneori identificată.
Spre deosebire de limbajul extern, care se desfăşoară în mai multe faze
succesive şi consumă timp, limbajul intern reduce succesivitatea la o relativă
simultaneitate, ceea ce îi conferă o viteza de lucru foarte mare (economicitate).
Adeseori eludează elementele mai puţin importante dintr-un mesaj (cum sunt cuvintele
de legătură), fiind centrat pe înţelesuri, pe imagini şi idei. Limbajul intern uzează de
prescurtări şi condensări de sensuri, substituind cuvintele cu imagini şi fixându-se cu
predilecţie asupra acţiunuilor şi calităţilor, însuşire numită predicativitate.
Sub aspect evolutiv, limbajul intern se constituie pe baza celui extern, dar, odată,
dezvoltat şi maturizat, ajunge să coordoneze celelalte forme ale limbajului. Functiile
sale principale sunt functia cognitiva şi funcţia reglatorie. El reflectă cel mai fidel
structura actului gândirii (operaţiile gândirii se realizează în limbaj intern). Astfel, una
dintre metodele de studiu ale procesului de rezolvare a problemelor, funcţie esenţială a
gândirii (protocolul gândirii cu voce tare) presupune tocmai verbalizarea operaţiilor
desfăşurate la nivel lăuntric, intern.

LIMBAJUL NONVERBAL ŞI LIMBAJUL PARAVERBAL

 Limbajul nonverbal cuprinde ansamblul gesturilor, expresiilor mimico-faciale,
posturilor corporale etc. care însoţesc, dublează sau substituie vorbirea. Acestea sunt
menite a întări, completa sau înlocui informaţia enunţată verbal, însă sunt frecvente şi
cazurile în care mesajele nonverbale contrazic flagrant conţinutul celor spuse. În
materie de veridicitate, mesajele nonverbale sunt însă întotdeauna mai credibile.
Alegerea conţinuturilor ce urmează a fi transmise verbal se află sub controlul total al
subiectului (o excepţie de la această regulă o constituie actele ratate, situaţii în care
adevărul pe care nu voiam să-l spunem “ne scapă” pur şi simplu). Adeseori, din
complezenţă sau pentru a putea rezolva onorabil o situaţie delicată, le spunem celorlalţi
ceea ce considerăm că ar fi potrivit contextului, că le-ar face plăcere să audă sau chiar
neadevăruri flagrante menite a rezolva o problemă în care ne aflăm. Elementele
nonverbale ale comunicării însă, aflându-se sub tutela sistemului nervos parasimpatic,
răspund mai greu la comenzi voluntare şi de aceea controlul lor este mult mai dificil.
Chiar dacă ne este relativ facil să afişăm un zâmbet (forţat) la nevoie (pentru o abordare
mai detaliată a markerilor fiziologici care diferenţiază un zâmbet veritabil de unul de
complezenţă, vezi modulul &&&), controlul ritmului cardiac, al tensiunii arteriale ori al
conductanţei electrice a pielii este aproape imposibil de realizat. Pornind de la aceste
considerente, în psihologia judiciară este folosit pe scară largă un dispozitiv numit
poligraf (cunoscut în limbaj comun sub denumirea de “detector de minciuni”), care
permite identificarea comportamentului simulat al unei persoane prin înregistrarea şi
analiza reacţiilor psiho-fiziologice ce apar în timpul administrării unor întrebări.