Regimul politic din Franţa

Cuprins
1.Regimul politic semiprezidenţial al Republicii Franceze........................................................3

2. Instituţia Şefului de Stat în Franţa..........................................................................................7

3. Consiliul de Miniştrii francez şi puterile Preşedintelui privind Guvernul Franţei...........13

4. Influenţa Şefului de Stat din Franţa asupra Puterii Legislative........................................16

5. Sistemul judiciar şi Instituţia Şefului de Stat în Franţa.......................................................18

6.Concluzii....................................................................................................................................18

7.Bibliografie................................................................................................................................19

2
 1. Regimul politic semiprezidenţial al Republicii Franceze.

Regimul semi-prezidential caută să suplinească o serie de dezavantaje ale sistemului

prezidential, dar şi imperfecţiuni ale regimului parlamentar, imaginând o cale de mijloc, în care
preşedintele, ales de întregul popor, devine un arbitru între puterile statului, iar puterea executivă
aparţine de fapt Guvernului, în fruntea căruia se gaseşte Primul Ministru.
Istoria dezvoltării politice a Franţei prezintă un interes deosebit deoarece în sistemul
politic francez s-au perindat succesiv aproape toate formele de guvernământ, începând cu
monarhia absolută, monarhia constituţională, imperiul, dar şi republica parlamentară, ajungându-
se în prezent la o republică semiprezidenţială.
Naţiunea franceză a avut o contribuţie majoră în enunţarea şi realizarea unei doctrine
democratice şi liberale care a declanşat, în scurt timp, reînnoiri constituţionale în toate statele de
pe continent, factorul determinant în impunerea noii doctrine şi a marilor principii (considerate
astăzi universale) ale libertăţii şi egalităţii a fost Revoluţia Franceză din 1789.
Sub influenţa ideilor acestei Revoluţii, la data de 3 septembrie 1791 este adoptată prima
constituţie scrisă a Franţei şi a doua din Europa (prima a fost adoptată de Polonia în mai 1791).
Aceasta punea bazele unei monarhii care nu mai poate afirma “L’etat c’est moi” ci recunoaşte
originea puterii ca venind de la naţiune care o exercita prin reprezentanţii săi (apar astfel
principiul suveranităţii naţionale şi diferitele reguli care guvernează procedurile electorale).
Principiile enunţate în Constituţie erau impregnate de ideile revoluţionare antimonarhice, mai
ales de filosofia lui Rousseau (“Contractul Social”) , ele vizând mai mult consideraţii teoretice
decât soluţii practice de guvernare corespunzătoare realităţii. Vizând separaţia puterilor,
exercitarea acestora a fost încredinţată unor organisme constituţionale diferite: Adunarea
Naţională, Regele şi Tribunalele.
Pentru istorici, dar mai ales pentru politologi, Franţa este ţara celor cinci republici care au
marcat tot atâtea etape distincte ale evoluţiei în planul organizării politice.
Prima republică franceză a fost instaurată prin Constituţia adoptată pe 24 iunie 1793,
consecinţă directă şi totodată împlinire a idealurilor Revoluţiei din 1789. Victoria revoluţiei
franceze- simbolizată prin dărâmarea Bastiliei pe 14 iulie 1789 (dată devenită zi naţională a
Franţei) – a însemnat înlăturarea absolutismului monarhic şi a pregătit instaurarea formei de
guvernământ de factură republicană.
A Doua Republică Franceză este numele dat regimului politic din Franţa între 1848 şi
1852. A fost un guvern republican ce a luat naştere după Revoluţia de la 1848 şi a supravieţuit
până la lovitura de stat a lui Louis-Napoléon Bonaparte în 1852.A Doua Republică este un regim
original în istoria Franţei, în primul rând datorită duratei sale scurte şi în al doilea rând datorită
faptului că este ultimul regim instaurat în urma unei revoluţii. Este regimul care a instituit
sufragiul universal masculin şi a abolit sclavagismul
Preşedinte al statului devine Ludowic Napoleon, iar pe 2 decembrie 1852 el pune capăt
regimului prezidenţial printr-o lovitură de stat în stil bonapartist. Acesta ratifică lovitura de stat
printr-un referendum ce propune "restaurarea sistemului Primului Consul".
A Treia Republică Franceză este numele dat regimului politic din Franţa între 1870 şi
1940. A fost o democraţie parlamentară ce a luat naştere după căderea celui de al doilea Imperiu
Francez în urma războiului Franco-Prusac din 1870 şi a supravieţuit până la capitularea Franţei
la începutul celui de al doilea război mondial în 1940. A Treia Republică a fost oficial instaurată
în 1875 prin adoptarea legilor constituţionale. Şeful statului era un preşedinte, conform
amendamentului lui Henri Wallon care spunea : „Preşedintele Republicii Franceze este ales prin
majoritatea absolută a voturilor de către Senat şi de Camera Deputaţilor reunită în Parlamentul
naţional. El este numit pe şapte ani; el este reeligibil”. Instituţiile statului definite de Constituţia

3
din 1875 erau: Parlamentul bicameral, compus din Camera Deputaţilor, aleasă pe 4 ani, şi
Senatul alcătuit din senatori numiţi pe viaţă sau recrutaţi prin scrutin indirect. Spre deosebire de
Camera Deputaţilor, al cărei mandat era de 4 ani, mandatul senatorilor era de 9 ani, o reînnoire a
mandatelor efectuându-se o dată la trei ani. Vârsta pentru a fi ales deputat era de 25 de ani, iar
vârsta cerută pentru ca o persoană să fie aleasă senator era stabilită la 40 de ani. Cea de-a treia
republică a durat până în 1940, când prăbuşirea Franţei în faţa atacului german a suprimat
instituţiile celei de-a treia republici iar mareşalul Petain a convocat Adunarea Natională la Vichy
pentru a-l investi cu largi atribuţii de şef al statului. Prin legea din 10 iulie 1940, mareşalul Petain
a dobândit atribuţii foarte largi, în Franţa fiind instituit un regim autocrat apropiat de Germania,
care nu exercita decât o autoritate limitată asupra teritoriului sau/ şi care a sfârşit prin a fi, cu
timpul, subordonat în întregime autorităţilor germane.
A Patra Republică este numele dat sistemului politic de stat republican în Franţa din
iunie 1944 până în octombrie 1958, de la adoptarea constituţiei din 13 octombrie 1946 până la
adoptarea constituţiei celei de a cincea Republici în octombrie 1958. Din multe puncte de vedere
a reprezentat o continuare a celei de a treia republici ce a existat înaintea războiului. A păstrat
aceeaşi caracteristică de sistem politic parlamentar instabil cu guverne incapabile să obţină
sprijinul Parlamentului, în cei 12 ani de existenţă ai republicii existând 24 de guverne. Din punct
de vedere economic Franţa a început reconstrucţia de după cel de al doilea război mondial ce a
dus la un avânt economic. Din punct de vedere al relaţiilor internaţionale, odată cu semnarea
Tratatului de la Roma, Franţa a pus bazele Uniunii Europene iar după înfrângerea din Indochina
a demarat un proces de decolonizare. Incapacitatea de a rezolva criza din Algeria, parte
integrantă a Franţei în acea perioadă, a dus la dizolvarea republicii odată cu editarea constituţiei
celei de a cincea republici sub îndrumarea generalului Charles de Gaulle.
Cea de a Cincea Republică este un regim parlamentar în care puterea executivă
colaborează cu puterea legislativă în cadrul unui sistem de separare a puterilor. Spre deosebire de
regimurile prezidenţiale (în genul celor din Statele Unite, Brazilia) unde cele două puteri sunt
strict separate, fiecare putere dispune de un mijloc de presiune asupra celeilalte:
- Adunarea Naţională poate răsturna guvernul printr-o moţiune de cenzură;
- Preşedintele poate dizolva Adunarea Naţională.
Spre deosebire de celelalte regimuri parlamentare (în genul celor din Regatul Unit,
Germania), a cincea republică funcţionează optimal dacă majoritatea parlamentară şi preşedintele
sunt de aceeaşi parte a spectrului politic, situaţie în care premierul este responsabil de asemenea,
în mod practic dar nu in mod legal, în faţa Preşedintelui care îi poate cere să demisioneze. În caz
de coabitare, în mod uzual, Guvernul este responsabil de politica internă a Franţei în timp ce
Preşedintele este responsabil de reprezentarea externă a ţării.
Alegerea Preşedintelui prin sufragiu universal îi acordă acestuia o importanţă politică
considerabilă, acesta putând numii şi demite Primul Ministru în funcţie de prestaţia acestuia şi a
guvernământului său. Guvernul este responsabil în faţa Parlamentului, iar Preşedintele are putere
de a-l dizolva pe acesta şi în situaţii de criză poate fi investit cu puteri speciale.
Parlamentul este constituit din Adunarea Naţională, formată din 577 deputaţi aleşi pentru
5 ani prin sufragiu universal direct şi din Senat, format actualmente din 331 senatori, număr care
va creşte la 341 în 2008 şi la 346 în 2011. Senatorii sunt aleşi pe o durată de 6 ani de către un
colegiu electoral format din "marii electori" (deputaţi, consilieri generali, consilieri regionali şi
primari) şi este reînnoit cu jumătate la fiecare trei ani.

4
 Preşedintele Premierul
mandat de 5 ani Guvernul

Parlamentul

Adunarea Senat
Naţională

321 membri aleşi

577 de membri indirect pentru 9
aleşi pentru 5 ani ani, 1/3 reînnoiţi la
3 ani

Colegii Departamentale

Electoratul
Sistem electoral majoritar cu 2 tururi

Sistemul politic al Republicii a 5- a.

Prin regim semi-prezidenţial se înţeleg - potrivit unui mare constituţionalist francez-

instituţiile unei democraţii care întrunesc următoarele două elemente:un Preşedinte de republică
ales în sufragiu universal şi dotat cu notabile puteri propri şi un Prim Ministru şi Guvern
responsabili în faţa Parlamentului.
Exemplul clasic al regimului semi-prezidenţial îl regăsim în Franţa unde, ca urmare a
reformei constituţionale din anul 1962, promovată de Generalul de Gaulle: Preşedintele
Republicii putea fi ales pentru un mandat de 7 ani, cu majoritatea absolută a sufragiilor
exprimate, prin scrutin în două tururi, primii doi candidaţi putând să se prezinte în al doilea tur.
Mandatul poate fi reinnoit, fără limită.
Actuala Constituţie a Franţei a fost adoptată la data de 4 octombrie 1958, şi a fost
amendată de 17 ori, cel mai recent la data de 28 martie 2003. Este numită în mod tipic
Constituţia celei de a cincea Republici şi a înlocuit constituţia celei de a patra republici datând
din 27 octombrie 1946. Preambulul constituţiei reaminteşte Declaraţia Drepturilor Omului şi ale
Cetăţeanului din 1789 şi stabileşte caracterul secular şi democratic al Republicii Franceze, care

5
îşi derivă suveranitatea de la popor ("guvernul poporului, din popor pentru popor" -
gouvernement du peuple, par le peuple et pour le peuple).
Stabileşte modalităţile de alegere ale Preşedintelui Franţei, ce are un rol important din
punct de vedere politic, şi al Parlamentului, modul de formare a Guvernului şi puterile fiecăruia
precum şi relaţiile dintre aceste instituţii. Constituţia asigură independenţa autorităţii judiciare şi
creează o Înaltă Curte de Justiţie, un Consiliu Constituţional şi un Consiliu Economic şi Social şi
permite ratificarea tratatelor internaţionale şi a celor legate de Uniunea Europeană.
Constituţia precizează metodele de amendare a acesteia, fie printr-un referendum, fie
printr-un proces parlamentar cu consimţământul Preşedintelui. Procedura normală de amendare
este următoarea: amendamentul trebuie să fie adoptat în termeni identici de cele două camere ale
Parlamentului iar apoi ori trebuie adoptat printr-un referendum cu o majoritate simplă, ori cu 3/5
din voturile totale dintr-o sesiune reunită a celor două camere
Politica Franţei are loc în cadrul unei democraţii reprezentative organizată ca o republică
semi-prezidenţială în care Preşedintele Franţei este şeful statului iar Prim Ministrul Franţei este
şeful Guvernului. Puterea executivă este exercitată de către Guvern, iar puterea legislativă este
exercitată de către Guvern şi de către Parlament, bicameral, format din Adunarea Naţională şi
Senat. Sistemul politic este pluripartit, iar membrii Parlamentului sunt aleşi prin vot: deputaţii
prin vot universal direct uninominal iar senatorii sunt aleşi de către un colegiu electoral. Puterea
judiciară este independentă de puterea executivă şi legislativă.
În urma alegerilor din iunie 2002, partidele de drepta, susţinătoare ale preşedintelui
Chirac, au obţinut majoritatea parlamentară, iar Guvernul a fost format de către Jean-Pierre
Raffarin. În urma respingerii Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa de către
populaţia franceză prin referendumul din 29 mai 2005, Primul Ministru şi-a prezentat demisia.
Motivele respingerii tratatului sunt diverse dar nu este cazul temerilor legate de pierderea
suveranităţii în favoarea instituţiilor europene, deoarece Franţa şi populaţia sa este considerată
printre principalii susţinători ai unei integrări mai pronunţate.
Noul guvern a fost format de către Dominique de Villepin, fostul ministru de externe.
Una dintre marile probleme întâmpinate de acest guvern au fost revoltele din suburbiile franceze
din anul 2005 ce au pornit în numeroase suburbii sărace, populate de către imigranţi nord-
africani şi descendenţii acestora. guvernul a invocat starea de urgenţă pentru a calma revoltele,
iar ministrul de interne Nicolas Sarkozy a câştigat capital politic în urma discursului său în
favoarea represiunii delicvenţei juvenile şi a imigraţiei ilegale.
Al doilea moment dificil al guvernului de Villepin a fost în anul 2006 când propunerea de
reformă a pieţei muncii pentru tineri, prin introducerea unui nou contract de angajare, numit
"Contract pentru Prima Angajare", a fost întâmpinată cu ample proteste de stradă care au dus la
eliminarea proiectului. Acesta prevedea posibilitatea de a angaja şi a demite tineri sub 26 de ani
în mod liber şi era motivat de ratele ridicate ale şomajului în această categorie de vârstă de peste
20%. În urma acestor evenimente popularitatea preşedintelui şi a primului ministru a scăzut
dramatic,nici unul nemaifiind cotat cu o susţinere suficientă pentru a-i permite o candidatură
serioasă la alegerile prezidenţiale din anul 2007.
Partidele politice
Franţa este una din democraţiile europene de mare tradiţie, în care partidele politice cu o
istorie remarcabilă au format un sistem multipartidist consolidat. Istoria politică postbelică a
Franţei prezintă perioade de alternanţă la guvernare între forţele de stânga şi de dreapta sau
guvernări majoritare îndelungate, care au pus în evidenţă caracterul bipolarizat al sistemului
politic francez.
După cel de-al doilea război mondial, forţele gaulliste au dominat scena politică franceză,
fiind urmate de etapa guvernării socialiste , sub conducerea lui Francois Mitterand (1981-1985).
În perioada 1986- 1988 a avut loc prima coabitare politică între un preşedinte propus de
formaţiunile politice de stânga şi un guvern de dreapta.

6
 Cercetările au pus în evidenţă faptul că, încă din anii ’90, trei pătrimi din numărul
francezilor afirmau că nu sunt bine reprezentaţi de niciun partid, de niciun lider politic, de niciun
sindicat. Cauza acestei rupturi dintre partide şi electorat consta în decalajul dintre nevoile şi
aşteptările francezilor şi răspunsurile politice care le erau propuse în domenii vitale, cum ar fi
şomajul, imigraţia, insecuritatea, impozitele, sărăcia, corupţia.
Partidele franceze au o ideologie şi o doctrină foarte bine pusă la punct , evidenţiate,
îndeosebi în campaniile electorale. Practic, în Franţa îşi desfăşoară activitatea politică partidele
cu programe şi orientări diverse, de la extrema stângă la extrema dreaptă:

A) Principalele formaţiuni politice de dreapta:

●Uniunea pentru Majoritatea Prezidenţială (UMP) creată în aprilie 2002
●Democraţia Liberală (DL)
●Uniunea pentru Democraţia Franceză (UDF)
●Adunarea pentru Franţa (RPR)
B) Principalele formaţiuni politice de extremă dreapta:
●Frontul Naţional (F.N.)
●Mişcarea Naţional Republicană (M.N.R)
C) Principalele formaţiuni politice de stânga:
●Partidul Socialist (P.S.)
● Partidul Comunist Francez (P.C.F.)
● Partidul Radical de Stânga (P.R.G.)
D) Principalele formaţiuni politice de extremă stânga:
●Lupta Muncitorească (L.O.)
●Liga Comunistă Revoluţionară (L.C.R.)
E) Principalele formaţiuni politice de centru:
●Polul Republican (P.R.)
În art.4 al Constituţiei se menţionează că partidele politice având rolul de a exprima
sufragiul, activează în mod liber, în contextul respectării principiilor suveranităţii naţionale şi
democraţiei. Existenţa sistemului politic reprezintă o necesitate în zilele noastre, deoarece prin
intermediul lui se înfăptuieşte practic opţiunea cetăţenilor de a decide, în cunoştinţă de cauză,
asupra posibilelor orientări ale întregii activităţi a organelor statului.
În prezent, regimul politic francez se caracterizează prin:
- separaţia aproape strictă a celor trei puteri;
- preponderenţa puterii executive faţă de legislativ;
- concentrarea puterii de decizie la nivelul Preşedintelui Republicii;
- iresponsabilitatea politică a şefului statului;
- alegerea preşedintelui prin vot universal direct;
- numirea membrilor guvernului de către şeful de stat, la propunerea primului ministru;
- responsabilitatea politică a membrilor guvernului faţă de parlament.

2. Instituţia Şefului de Stat în Franţa.

Republica Franceză este o republică unitară semi-prezidenţială cu puternice tradiţii

democratice guvernată conform constituţiei celei de-A Cincea Republici Franceze aprobată prin
referendum în 28 septembrie 1958. Instituţia prezidenţiala ocupă un loc important în sistemul
instituţiilor politice ale Franţei
Preşedintele Republicii Franceze numit în mod colocvial Preşedintele Franţei, este şeful
de stat ales al Franţei şi deţinătorul titlului de co-principe al Andorrei şi Marele Maestru al
Legiunii de Onoare.

7
 Legea fundamentală a statului francez, adoptată în data de 3 iunie 1958, face referire, în
Titlul II, articolele 5-19 la instituţia şefului de stat. În articolul 5 din Constituţia Franţei se
precizează rolul preşedintelui după cum urmează: „Preşedintele Republicii veghează la
respectarea Constituţiei.El asigură, prin arbitrajul sau, funcţionarea corectă a puterilor publice şi
continuitatea statului. El este garantul independenţei naţionale, a integrităţii teritoriale şi a
respectării tratatelor”.
Potrivit articolului al 16-lea din Constituţie, preşedintele adoptă măsurile
corespunzătoare în cazul unor ameninţări grave şi imediate. Şeful statului numeşte primul-
ministru, prezidează Consiliul de Miniştri, semnează ordonanţele şi decretele. Preşedintele
Republicii veghează la respectarea Constituţiei, asigură funcţionarea normală a puterilor publice,
este garantul independenţei naţionale şi a integrităţii teritoriale.
Actualul preşedinte al Republicii Franceze este Nicolas Sarkozy, preşedinte al Franţei din
16 mai 2007.Sarkozy a fost anterior de două ori ministru de interne al Franţei, din 2002 până în
2004 în cabinetul Raffarin, şi din 2005 până la 27 martie 2007 în cabinetul de Villepin. Din 28
noiembrie 2004 este preşedintele partidului neogaullist (de orientare conservatoare) UMP,
formaţiunea succesoare a partidului RPR, înfiinţat în 1974 de Jacques Chirac.

2.1. Aspecte istorice privind instituţia Şefului de Stat în Franţa.

Din cele cinci republici franceze, patru au avut un preşedinte ca şef al statului, făcând
astfel din postul de preşedinte francez, cel mai vechi post de preşedinte din Europa care a existat
de-a lungul istoriei într-o formă sau alta. În fiecare constituţie franceză puterile preşedintelui,
precum şi funcţiile şi îndatoririle sale şi relaţia cu guvernul au fost diferite:
 În cadrul celei de a 2-a republici preşedintele este ales prin sufragiu universal şi
reprezintă puterea executivă.
 În perioada celei de a 3-a republici franceze, Preşedintele era ales pe termen de 7 ani,
prin scrutin secret, cu majoritatea absolută a voturilor de către Camera Deputaţilor şi
Senat, reunite la Versailles ca Adunare Naţională. Preşedintele era şef al statului şi şef al
executivului, dispunând de largi atribuţii de a desemna miniştrii, de a avea iniţiative
legislative, de a opune un veto provizoriu, având în acelaşi timp statutul unui şef de stat
parlamentar, nefiind răspunzător pentru actele sale (de care răspundeau miniştrii).
Miniştrii erau numiţi de preşedinte, fiecare având conducerea unui departament.
 În timpul celei de a 4-a republici, Preşedintele republicii era ales pe şapte ani. El avea
atribuţii importante, printre care numirea Consiliului de Miniştrii, promulgarea legilor şi
desfăşurarea raporturilor internaţionale. Cu toate acestea, în sistemul acestei constituţii
preşedintele pierdea multe dintre prerogativele esenţiale din 1875: dreptul de dizolvare a
Parlamentului, iniţiativa legislativă, responsabilitatea executării legilor. Guvernul era
format din Preşedintele de consiliu, care avea importante atribuţii ce aparţinuseră anterior
preşedintelui republicii.
 A cincea republică acordă o putere mai importantă Preşedintelui faţă de cea de a patra
republică. Până în 2000 mandatul preşedintelui era de 7 ani, ulterior acesta a fost redus la
5 ani. Acesta are şi putere executivă, o dorinţă a Generalului de Gaulle încă de la
redactarea constituţiei celei de a patra republici.
Rolul de arbitru în viaţa politică a şefului de stat, consacrat de Constituţia celei de-a V-a
Republici franceze, a fost foarte bine reflectat de generalul de Gaulle într-un celebru discurs:
„Toate principiile şi toate experienţele solicită ca puterile publice: legislativul, executivul şi
justiţia să fie net separate şi puternic echilibrate, iar, pe deasupra evenimentelor politice, să fie
stabilit un arbitraj naţional care să facă să prevaleze continuitatea în mijlocul combinaţiilor
(…).Şefului de stat îi revine sarcina să concilieze interesul general în ceea ce priveşte alegerea
oamenilor, în concordanţă cu orientarea care se degaja din Parlament. Lui îi revine funcţia de

8
arbitru deasupra evenimentelor politice fie, în mod normal, printr-o îndrumare, fie, în momentele
de mare confuzie, stimulând ţara să-i facă cunoscută, prin alegeri, hotărârea sa suverană”.
Funcţia de arbitraj este în mod special subliniată de Constituţia Franţei dar practica de
stat a conferit mai degraba rolul unui ghid pentru Preşedintele Franţei, decât al unui arbitru.

Alegerea Preşedintelui în Franţa.

Alegerea preşedintelui francez este evidenţiată prin intermediul articolelor 6 şi 7 din
Constituţie. În cel de al 6-lea articol se precizează informaţii cu privire la durata mandatului
prezidenţial: „Preşedintele Republicii este ales pentru un mandat de cinci ani prin vot universal
direct. Nimeni nu poate efectua mai mult de 2 mandate consecutive”. Textul din 1958 a
modificat şi modul de alegere al preşedintelui republicii, care era ales până la acel moment de
către Adunarea Naţională şi Senat reunite, modalitate care, în 1954, a dus la nu mai puţin de 13
tururi de scrutin. Prin noua Constituţie preşedintele era ales de un colegiu electoral, cu
aproximativ 80.000 membrii, format din deputaţi, senatori, primari, consilieri departamentali şi
reprezentanţi ai consilierilor municipali. Acest sistem a fost utilizat doar o dată, în 10 decembrie
1958, ulterior, o modificare constituţională, ce prevedea alegerea preşedintelui prin sufragiu
universal a fost aprobată prin referendum, această opţiune nefiind contestată decât marginal.
Iniţial, Constituţia din 1958 a prevăzut alegerea Preşedintelui Republicii de către un
Colegiu electoral format din membrii celor 2 Camere, la care se adăugau membrii consiliilor
generale şi ai adunărilor teritoriale de peste mări, ca şi reprezentanţii aleşi ai consiilor
municipale. După reforma constituţională propusă de preşedintele Charles De Gaulle în 1962 şi
aprobată prin referendum, preşedintele republicii este ales pe o perioadă de 7 ani prin sufragiu
universal direct. Preşedintele este ales cu majoritatea absolută din sufragiile exprimate. Dacă o
asemenea majoritate nu este obţinută la primul tur de scrutin, se procedează la al doilea, în a
doua duminică. La acest al doilea tur de scrutin se pot prezenta numai cei doi candidaţi care au
obţinut cel mai mare număr de voturi după primul tur de scrutin. Scrutinul este deschis la
convocarea Guvernului, iar alegerea noului preşedinte are loc la cel puţin 20 şi cel mult 30 de
zile înainte de expirarea mandatului preşedintelui în exerciţiu. În urma unui referendum din anul
2000, durata mandatului prezidenţial s-a redus de la 7 la 5 ani, iar primele alegeri pentru un
cincinat prezidenţial au avut loc în anul 2002. Nu există un număr limită de termene, astfel că,
fostul preşedinte Chirac, care a fost ales pentru un septenat în 1995 şi pentru un
cincinat în 2002, a putut candida din nou la alegerile din 2007.
Pentru a fi admis ca un candidat oficial, candidaţii potenţiali trebuie să primească
sprijinul prin semnătură de la cel puţin 500 oficiali aleşi, în principal primari ai comunelor
franceze. Numărul oficialilor aleşi care pot semna este de aproximativ 45.000 din care
aproximativ 36.000 sunt primari. Cheltuielile şi finanţarea campaniilor şi a partidelor politice
sunt foarte puternic regulate, existând o limită superioară a cheltuielilor de 20 milioane Euro din
care 50% sunt finanţări publice. Reclamele televizate sunt interzise, dar fiecare candidat are un
interval de timp alocat la televiziunea publică.

Metoda de alegere este în două tururi de scrutin, preşedintele ales având nevoie obţinerea
majorităţii din numărul de voturi exprimate. În cazul în care din primul tur nici un candidat nu a
obţinut majoritatea, se organizează un al doilea tur de scrutin între primii doi candidaţi. După ce
preşedintele este ales, acesta urmează o procedură solemnă de investitură.
În caz de deces, demisie sau de imposibilitate a exersării funcţiei constatată de către
Consiliul Constituţional, Preşedintele Senatului asigură interimatul, adică asigură funcţiile
preşedintelui, dar nu ocupă postul de preşedinte, ceea ce înseamnă că acesta nu trebuie să
părăsească postul de Preşedinte al Senatului. Noi alegeri pentru funcţia supremă trebuie
oganizate, nu mai repede de 20 de zile, dar nu mai târziu de 35 de zile. Datorită faptului că
durata între cele două tururi de scrutin este de 15 zile, Preşedintele Senatului nu poate exersa

9
funcţia de Preşedinte al statului mai mult de 50 de zile, perioadă în care nu are dreptul să dizolve
Adunarea Naţională, să iniţieze schimbări constituţionale sau să ceară un referendum.

Puterile prezidenţiale

Spre deosebire de cele mai multe dintre celelalte posturi de preşedinte al naţiunilor
europene, postul de Preşedinte al Franţei este unul foarte puternic din punct de vedere politic, în
special în ceea ce priveşte politica externă. Cu toate că procesul legislativ este efectuat şi
supervizat de Primul Ministru şi de către Parlament, Preşedintele Franţei are o influenţă
semnificativă asupra acestuia, fie în mod formal, fie datorită puterilor constituţionale.
Probabil cea mai importantă putere a Preşedintelui este aceea de a alege Primul Ministru,
conform articolului 8 din Constituţia Franţei: „Preşedintele Republicii numeşte primul-ministru.
La recomandarea primului- ministru preşedintele republicii numeşte şi ceilalţi membrii ai
guvernului sau poate să decidă încetarea mandatului lor” dar şi articolului 9 care prevede:
„Preşedintele Republicii prezidează Consiliul de Miniştri.”
 Când majoritatea Adunării Naţionale este din spectrul politic opus preşedintelui situaţia
se numeşte coabitare. În acest caz, puterile preşedintelui sunt diminuate, deoarece puterea
de facto aparţine primului ministru şi a Adunării Naţionale care îl sprijină. Totuşi,
convenţia constituţională este ca preşedintele să se ocupe de politica externă, cu toate că
trebuie să lucreze în acest domeniu cu Ministrul de Externe.
 Când majoritatea Adunării Naţionale este de aceeaşi parte a spectrului politic cu
preşedintele, acesta poate avea un rol mai activ şi, în realitate, dirijează politica
guvernului. Primul ministru este în cele mai multe situaţii prima victimă în cazul în care
administraţia devine nepopulară, preşedintele putând să îi ceară demisia fără ca acesta să
poată refuza.
Alte puteri ale preşedintelui sunt:
 Promulgarea legilor
- în acest domeniu Preşedintele are o putere limitată de veto, el putând propune doar o
dată reîntoarcerea legii în parlament;
- Preşedintele poate de asemenea trimite legea spre verificare Consiliului Constituţional;
 Preşedintele are puterea de a dizolva Adunarea Naţională;
 Preşedintele poate propune, în anumite condiţii, aprobarea legilor prin referendum
 Preşedintele numeşte anumiţi oficiali (cu acordul guvernului);
 Preşedintele numeşte anumiţi membrii ai consiliului Constituţional;
 Preşedintele primeşte ambasadorii străini, conform articolului 14 din Constitutie.
 Preşedintele poate pardona (dar nu poate amnistia) persoanele condamnate şi poate uşura
sau suprima sentinţele criminale, acestea reieşind din prevederile articolului 17 din
Constituţie. Aceasta era de o importanţă capitală în perioada în care Franţa opera
pedeapsa capitală, condamnaţii la moarte cerând în general comutarea sentinţei la
închisoare pe viaţă.
Aceste puteri ale Preşedintelui, precum şi importanţa faptului că acesta este ales în mod
direct, lucruri cuplate cu reorganizarea forţelor politice ce au permis formarea de majorităţi
parlamentare stabile, va introduce două noţiuni: prezidenţiabilitatea puterii, faptul că preşedintele
este un actor foarte important pe scena politică, şi coabitare, situaţia în care majoritatea
parlamentară care susţine guvernul este din cealaltă parte a spectrului politic decât preşedintele.
Toate deciziile Preşedintelui trebuie contrasemnate de primul ministru, cu excepţia deciziei de
dizolvare a Adunării Naţionale.
Există o tradiţe de o aşa numită "amnestie prezidenţială" care are loc atunci când
Preşedintele şi Adunarea Naţională sunt alese din cadrul aceluiaşi partid politic. Aceasta este o
lege ce autorizează preşedintele să desemneze anumiţi indivizi, ce au comis anumite infracţiuni,

10
cărora să le fie amnistiate pedepsele. Se consideră că astfel de legi permit reducerea
suprapopulării închisorilor, dar totodată metoda este criticată deoarece se consideră că
încurajează comiterea de infracţiuni rutiere înaintea perioadei alegerilor.
În caz de vacanţă a preşedinţiei sau în cazul unei incapacităţi constatate de Consiliul
Constituţional, sesizată de Guvern şi hotărâtă cu majoritatea absolută a membrilor săi, funcţiile
Preşedintelui Republicii sunt exercitate provizoriu de preşedintele Senatului, iar dacă acesta nu
are capacitatea de a exercita aceste funcţii, de către Guvern. În caz de vacanţă sau de incapacitate
definitivă, declarată de către Consiliul Constituţional, scrutinul pentru alegerea unui nou
preşedinte are loc, cu excepţia unor situaţii de forţă majoră constatate de către Consiliul
Constituţional, la cel puţin 20 de zile şi la cel mult 35 de zile de la declararea vacanţei.
Preşedintele este responsabil politic în faţa poporului, iar mijlocul cel mai clar prin care
poporul îşi exprimă dezaprobarea este nerealegerea unei persoane în funcţia de preşedinte al
statului; dar responsabilitatea Preşedintelui poate să intervină în anumite momente, cum este
cazul răspunderii pentru înaltă trădare, când Preşedintele este judecat de o Înaltă Curte de
Justiţie. În principiu Preşedintele nu este responsabil nici penal, nici civil pentru actele comise în
timpul exerciţiului funcţiilor sale, lucru precizat în art. 68 din Constituţie. Înalta Curte este
asistată de o comisie de instrucţie compusă din 5 membrii ai Curţii de Casaţie, care procedează la
un prim examen al dosarului. Amplu comentat în doctrina franceză, art.16 permite Preşedintelui
Republicii,,să ia măsurile cerute de circumstanţe,după consultarea oficială a Primului-ministru,a
preşedintilor Camerelor şi a Consilului Constituţional, atunci când instituţiile republicii,
independenţa naţiunii, integritatea teritoriului sau împlinirea angajamentelor internaţionale sunt
ameninţate într-un mod grav şi imediat şi când funcţionarea normală a puterilor publice
constituţionale este întreruptă’’.În Franţa, atunci când Preşedintele intervine ca autoritate
administrativă, actele sale, în principiu, pot fi atacate în instanţă de conteciosul administativ,
Constituţia făcând referire la actele Preşedintelui în articolul 19.
Unele acte ale Preşedintelui francez nu trebuie contrasemnate de Primul Ministru sau de
un ministru pentru a fi valabile, situaţie asemănătoare cu cea din regimurile prezidenţiale, cu
deosebirea esenţială că, în Franţa, această regulă nu este de aplicare generală, ci are un caracter
limitat. Menţionăm printre aceste acte: recurgerea la referendum asupra proiectelor de legi având
ca obiect, printre altele, organizarea puterilor publice, numirea primului-ministru, dizolvarea
Parlametului, emiterea de decrete în baza art.16 din Constituţie, mai sus evocat. Asfel, în
sistemul constituţional francez, Preşedintele Republicii nu este răspunzător de actele îndeplinite
în exercitarea atribuţiilor sale, cu excepţia cazului de înaltă trădare.
El nu poate fi sub acuzare decât de către cele două adunări, printr-un vot identic, prin
scrutin public, cu majoritatea absolută a membrilor care le compun; el este judecat de către
Înalta Curte de Justiţie. Cazul de înaltă trădare nu este calificat de Codul penal, rolul de a stabili
existenţa unei asfel de situaţii revenind instanţei competente să-l judece, competenţă extrem de
dificil de pus în aplicare, nu doar datorită lipsei unui precedent, dar şi datorită caracterului ei
imprecis. Preşedintelui francez îi incuba însă o raspundere în materie civilă şi penală pentru
faptele pe care le-ar comite în afara mandatului pe care îl exercită. Altfel, ar însemna că şeful
statului beneficiază de o imunitate civilă şi penală absolută, ceea ce ar contraveni regimurilor
politice democratice contemporane. În ce priveşte răspunderea penală pentru fapte care nu au
legătură cu mandatul sau constituţional, Preşedintele răspunde prin excepţie de la dispoziţiile art
68 din Constituţie.

11
Atribuţiile Preşedintelui.

Sunt foarte largi, în special cele decurgând din art. 5 din Constituţie. Prerogativele prezidenţiale
au fost clasificate în 3 categorii:
- competenţe personale ale Preşedintelui
- atribuţii de decizie
- dreptul de veto
Referitor la competenţele personale, remarcăm faptul că Preşedintele Republicii prezidează
Consiliul de Miniştri , precum şi Consiliile şi Comitetele superioare ale Apărării Naţionale, în
calitate de comandant al armatei franceze.
Dintre atribuţiile de decizie ale preşedintelui republicii menţionăm:
- exercitarea arbitrajului
- asigurarea respectării Constituţiei
- adresarea de mesaje prezidenţiale Parlamentului
- dizolvarea Adunării Naţionale (o singură dată într-un interval de 12 luni)
- asigurarea autorităţii de stat constituţionale în conformitate cu art. 16 din Constituţie
- dreptul de graţiere
Cu privire la atribuţiile pe care preşedintele le exercită faţă de naţiune, la loc de frunte se înscrie,
desigur, conducerea relaţiilor internaţionale, calitatea sa de comandant al armatei şi recurgerea la
prevederile art. 16 din Constituţie.
Preşedintele numeşte Prim Ministrul. El pune capăt funcţiilor premierului după ce acesta
prezintă demisia Guvernului. Preşedintele numeşte, la propunerea premierului, ceilalţi membri ai
Guvernului şi poate pune capăt funcţiilor acestora. Prezidează Consiliul de Miniştri, semnează
ordonanţele şi decretele. Totodată, Preşedintele Franţei deţine un rol considerabil în relaţiile
externe, acreditând ambasadorii şi trimişii extraordinari pe lângă puterile străine, iar diplomaţii
străini fiind acreditaţi pe lângă el. De asemenea, Preşedintele negociază şi ratifică tratatele şi este
informat cu privire la negocierile privind acordurile internaţionale care nu sunt supuse ratificarii.
Are iniţiativa revizuirii Constituţiei, împreună cu Parlamentul. Dreptul de veto este o
prerogativă definitorie pentru sistemele prezidenţiale. Dreptul de veto al preşedintelui este
circumscris dreptului acestuia de a cere Parlamentului o nouă deliberare asupra unei legi ordinare
sau numai asupra unor articole ale acestora sau, după caz, de a sesiza Consiliul Constituţional în
legătură cu neconstituţionalitatea unei legi ordinare înainte de a o promulga.
Preşedintele Republicii are, potrivit dispoziţiilor constituţionale, dreptul ca, la propunerea
guvernului, în timpul duratei sesiunilor sau la propunerea comună a celor două Camere, să
supună unui referendum popular orice proiect de lege privind organizarea autorităţii de stat sau
care comportă aprobarea unui acord de către Comunitate ori vizează autorizarea ratificării unui
tratat care, fără a fi contrar Constituţiei, are unele consecinţe asupra funcţionării instituţiilor
politice.
Aceste atribuţii au făcut din Preşedintele Franţei dacă nu chiar prima autoritate administrativă,
cel putin autoritatea plasată, împreună cu Primul-ministru, în vârful administraţiei statale, de
unde calificarea regimului constituţional ca fiind caracterizat printr-un ,,bicefalism
administrativ’’.

12
 3. Consiliul de Miniştrii francez şi puterile Preşedintelui privind Guvernul
Franţei

Alături de prim ministru, în Cabinet mai există miniştrii de stat, titlu care este dat de
autorităţi în considerarea unor personalităţi pe care le au în cadrul partidelor din care fac parte;
de asemenea Guvernul cuprinde uneori miniştrii delegaţi pe lângă primul ministru, dar categoria
cea mai largă o reprezintă miniştrii deţinători ai unor portofolii-26 în prezent în Cabinetul
francez. Mai există, în sistemul guvernamental francez, miniştrii delegaţi pe lângă miniştrii;
miniştrii delegaţi care nu sunt arondaţi pe lângă un minister şi secretari de stat, autonomi sau
desemnaţi pe lângă un anumit ministru. În principiu, secretarii de stat nu participă la şedinţele
guvernului, ei sunt invitaţi atunci când se dezbat probleme care-i interesează în mod direct.
Primul Ministru Secretariatul de Stat pentru
Planificare

Secretariatul de Stat pentru

Mediu şi Prevenirea Riscurilor
Tehnologice şi Naturale

Secretariatul de Stat
(fără portofoliu)

Secretariatul de Stat pentru

Acţiuni umanitare

Comisia
Biroul Special Secretariatul General al Generală de
Guvernului Planificare

Direcţia Serviciilor Biroul de Biblioteca

Administarative Jurnalistică Franceză de
Federale Documente

Delegaţia Direcţia Generală

Interministerială pentru Administraţie şi
şi Comisia Servicii Publice
Interministerială

Serviciul de Secretariatul General Secretariatul

Informare şi al Comisiei General pentru
Transmitere Interministeriale de Apărare Naţională
Relaţii în Domeniul
Economic

Cabinetul Primului Ministru din Franţa

13
Există aproximativ 20 de departamente ministeriale cu structuri administrative cvasipermanente.
Miniştrii şi secretarii de stat au propiile lor birouri conduse de către asistenţi. Primul Ministru
este responsabil pentru acţiunile Guvernului. Acesta organizează activitatea Guvernului şi este
ajutat de asistenţi şi de Secretariatul General al Guvernului.
Secretariatul General al Guvernului are rolul central în derularea multor proceduri
administrative care implică activitatea Guvernului. Membrii Secretariatului lansează propuneri
Parlamentului şi verifică legalitatea actelor semnate de Preşedintele Republicii şi de Primul
Ministru. Acesta verifică legalitatea tuturor textelor înainte de a fi publicate în Jurnalele oficiale.
“Revista oficială” funcţionează sub autoritatea Primului Ministru. Alte structuri care se află sub
autoritatea Primului Ministru sunt: Direcţia Generală pentru Administraţie şi Servicii Publice,
Centrul Interministerial de Informatică Administrativă, Serviciul Informare şi Difuzare,
Secretariatul General pentru Apărare Naţională, Secretariatul General pentru Cooperare
Internaţională care corelează activitatea ministerelor cu legislaţia europeană şi asigură
implementarea deciziilor Uniunii Europene.
Minsterele – Departamentele Pot fi create sau dizolvate prin decret. Responsabilitatea
pentru fiecare minister este precizată prin ordinele Consiliului de Miniştri după consultarea
Consiliului de Stat. Fiecare minister se află sub conducerea propriului ministru, care poate fi
asistat de ministri, delegaţi sau secretari de stat. Ministrul poate emite ordine pentru aplicarea
conţinutului legilor, dar şi instrucţiuni speciale pentru personalul din administraţie. Ministrul
fundamentează şi implementează propriul buget care apare în fiecare an exprimat într-un decret.
Biroul Personal al Ministrului este un grup de consultanţă format din consilieri.
Departamentele externe, care au sarcini la nivelul ministerelor, sunt dublu subordonate,
ministerului de resort şi prefectului care coordonează activitatea agenţiilor guvernamentale la
nivel local şi regional. Guvernul a făcut câţiva paşi importanţi în vederea descentralizării
conducerii şi a responsabilităţilor în fundamentarea deciziilor.
Autorităţi regionale Regiunile sunt teritorii libere administrate de Consilii alese. Pentru
partea metropolitană a Franţei acestea sunt în număr de 22, la care se adaugă patru
districte/departamete care se află în străinătate. Au statut de regiune: Martinique, Guadeloupe,
Reunion Guyana. Sistemul guvernamental aplicat în Corsica are câteva particularităţi. În aceste
comunităţi din afara graniţelor ţării au fost constituite adunari deliberative şi consilii regionale, ai
căror membrii sunt aleşi prin vot universal pentru şase ani. Consiliul votează bgetul regional.
Executivul este supervizat de asemeanea de un grup de consultanţă economică şi comitete
sociale formate din personalităţi în domeniile: social, muncă şi economic. Prefectul regiunii
reprezintă statul şi este împuternicit să desfăşoare acţiuni legale pentru a proteja interesele
acestuia din urmă.
Autorităţile departamentale Spre deosebire de regiuni care au fost create recent,
districtele există încă din timpul revoluţiei Franceze. În prezent există 96 de districte, la care se
adaugă alte patru în străinătate şi comunităţile teritoriale din Mayoutte şi St-Pierre et Miquelon.
Există şi entităţi teritoriale ca Adunarea aleasă şi Consiliul General. Consilierii generali sunt aleşi
pentru şase ani pe baza unui scrutin electoral cunoscut sub numele de “district elections”
organizat în cadrul fiecărui district.Statul este reprezentat prin prefectul de district, care
semnează contractele cu departamentele executive,asigură fondurile pentru derularea unor
acţiuni de investiţii pentru dezvoltare şi facilitează contactele cu comunele în număr de 36500.
Funcţia de ministru este incompatibilă cu o serie de alte activităţi profesionale cum ar fi activităţi
private, majoritatea funcţiilor politice precum şi mandatul parlamentar. Această interdicţie de
cumul se datorează evitării posibilităţii ca un ministru să fie influenţat de presiuni exterioare şi
de a le permite astfel să se consacre pe deplin muncii guvernamentale.
Faţă de Parlament, primul ministru apare ca un reprezentant al majorităţii. El are totodată şi
dreptul de a participa la procedura legislativă, semnând şi depunând pe masa Parlamentului
proiectele de legi în numele Guvernului.

14
 Atribuţii şi Funcţionare Guvernul are misiunea de a determina (decide) şi conduce
(aplica) politica naţiunii . Acesta deţine puterea de a reglementa juridic relaţiile sociale şi nu este
responsabil în faţa parlamentului, însă poate fi demis printr-o moţiune de cenzură (majoritate
parlamentară absolută).
Definirea politicilor şi obiectivelor guvernamentale se traduce în practică prin redactarea
proiectelor de legi şi a decretelor. Fiecare politică trebuie să se înscrie într-un text juridic. Toate
proiectele de legi precum şi anumite tipuri de decrete trebuie să fie adoptate de consiliul de
miniştrii. În cadrul acestuia Guvernul defineşte orientarea politicii sale şi ia măsurile esenţiale
destinate punerii acesteia în practică. Forţele de execuţie de care dispune Guvernul sunt armata şi
administraţia. Solidaritatea şi colegialitatea muncii guvernamentale este exprimată de şedinţele
regulate ce au loc în fiecare miercuri dimineaţă sub conducerea Preşedintelui. Esenţialul muncii
guvernamentale se desfăşoară în cadrul fiecărui minister şi în cadrul grupurilor de lucru dedicate
ce reunesc reprezentanţi ai mai multor ministere. Faţă de Parlament, primul ministru apare ca un
reprezentant al majorităţii. El are totodată şi dreptul de a participa la procedura legislativă,
semnând şi depunând pe masa Parlamentului proiectele de legi în numele Guvernului.
În ceea ce priveşte responsabilitatea civilă şi penală a miniştrilor s-au confruntat mai multe
puncte de vedere. Au existat puncte de vedere potrivit cărora miniştrii trebuie să fie supuşi
jurisdicţiei civile şi penale la fel ca oricare alţi funcţionari de stat, puncte de vedere care mergeau
pe linia scoaterii miniştrilor de sub regulile responsabilităţii obişnuite, şi puncte de vedere care se
pronunţau în sensul constituirii unor instanţe speciale.Competenţa de a judeca actele îndeplinite
de miniştrii în exerciţiul funcţiunii revine Curţii de Justiţie a Republicii, compusă din 12
parlamentari desemnati de Cameră şi Senat şi 3 magistraţi de la Curtea de Casaţie. Procedura
privind sesizarea Curţii aparţine oricărei persoane, existând, privitor la aceasta, un dublu filtru: o
Comisie de examinare a plângerilor şi o Comisie de instrucţie. După ce acestea ajung la anumite
concluzii, Curtea examinează cauza şi pronunţă soluţiile pe care le consideră necesare.
Analizând puterea miniştrilor, aceştia sunt şefi ai administraţiilor supuse autorităţii lor.
Ei dispun de o putere limitată: pot să dea anumite ordine, dar să şi numească în funcţiile publice
care sunt de competenţa lor; contrasemnează hotărârile preşedintelui republicii sau ale primului
ministru în problemele care se referă la departamentul lor şi sunt ordonatorii de credite ai
ministerelor respective.
Puterile excepţionale ale Guvernului apar, în mod firesc, în cazul stării de asediu sau al
stării de urgenţă. Dar există, de asemenea, şi sistemul ordonanţelor, care permite Parlamentului
să abiliteze Guvernul pentru a emite anumite reglementări cu caracter normativ. Aceste
ordonanţe sunt subordonate unor reguli de fond şi anume:
-să aibă în vedere executarea programului guvernamental;
-să nu aibă o durată nelimitată şi să nu aducă atingere valorilor constituţionale.
Totodată, ordonanţele sunt subordonate unor reguli de control, în sensul că va exista un
control efectuat de Consiliul Constituţional asupra legii de abilitare, precum şi de Consiliul de
Stat căruia ordonanţele, ca acte administrative, îi pot fi deferite în timp de două luni de la
publicarea lor, cu excepţia cazului în care Parlamentul le-a ratificat. Ordonanţele intră în vigoare
imediat, dar Guvernul trebuie- sub sancţiunea caducităţii- să ceară ratificarea lor de către
Parlament într-un termen fixat de legea de abilitare.

Atribuţiile Şefului de Stat francez faţă de Consiliul de Miniştri.

Puterea executivă în Franţa aparţine Preşedintelui Republicii şi Consiliul de Miniştri

(Guvernul-condus de premier), ceea ce a determinat o serie de politologi să considere executivul
francez ca fiind unul „bicefal”. Ierarhia dintre cei doi titulari ai puterii executive este
reglementată de Constituţie prin atribuirea de puteri executive majore şefului statului.

15
 În ceea ce priveşte numirea primului ministru, aceasta reprezintă o atribuţie proprie a
Preşedintelui republicii. Decretul Preşedintelui republicii, în acest caz, nu are nevoie să fie
contrasemnat de primul ministru care iese din activitate. Pe de altă parte, Preşedintele este liber
să desemneze pe cine doreşte pentru funcţia de prim ministru şi nu este obligat să procedeze ca
în timpul celei de-a patra Republici la o consultare cu grupurile politice parlamentare. Cu toate
acestea, el trebuie să ţină seama de cerinţa ca persoana ce va fi desemnată să se bucure de
încrederea majorităţii parlamentare.
Referitor la statutul membrilor Guvernului, trebuie precizat că există diferite categorii de
membrii ai Guvernului. Faptul că în sistemul francez preşedintele republicii prezidează
deliberările Consiliului de Miniştri nu-l transformă pe Preşedinte în membru al Guvernului.
Printre atribuţiile Presedintelui în raporturile acestuia cu Guvernul se numără şi semnarea
ordonanţelor şi decretelor acestuia, precum şi numirea unor înalţi funcţionari.

4. Influenţa Şefului de Stat din Franţa asupra Puterii Legislative.

Parlamentul francez este instituţia care exersează puterea deliberativă, puterea legislativă
şi puterea de a controla activitatea guvernamentală a Franţei.
Potrivit art.24 din Constituţie, sistemul parlamentar actual al Franţei este bicameral şi este
compus din:
 "Camera superioară" , care este Senatul Franţei
 "Camera inferioară", care este Adunarea Naţională a Franţei; Adunarea este corpul
proeminent.
Membrii Adunării Naţionale reprezintă naţiunea, iar senatorii reprezintă colectivităţile
locale şi pe francezii rezidenţi în străinătate.
Adunarea Naţională este aleasă prin vot universal, egal, direct şi secret pentru un mandate
de 5 ani şi se compune din 577 de deputaţi. Pentru continuitatea activităţii forului reprezentativ
suprem, mandatul acestuia durează până la constituirea legală a noului for legislativ, cu excepţia
cazului în care Preşedintele Republicii decretează dizolvarea Parlamentului şi organizarea
alegerilor anticipate.
Senatul este ales prin sufragiu universal, indirect pentru un mandat de 9 ani. Aceasta
înseamnă că alegătorii desemnează membrii unui colegiu electoral care, la rândul său, îi va alege
pe senatori în cele 321 de circumscripţii electorale. Colegiul este format din deputaţi, consilieri
regionali, consilieri şi delegaţi ai consiliilor municipale. Senatul are o situaţie cu totul specială,
prin aceea că nu poate fi dizolvat; mandatul membrilor săi este de 9 ani, pe baza unei reînnoiri la
fiecare trei ani; el poate bloca, însă, o propunere de revizuire constituţională, ceea ce face din el
unul din garanţii Constituţiei.
Rolul Senatului poate fi rezumat la 3 funcţii principale:
a) formează o contrapondere la puterea exercitată de Adunarea Naţională
b) datorită mandatului de 9 ani, înlătură influenţele concentrării puterii de către un
preşedinte influent sau de către un partid, care ar dobândi o zdrobitoare majoritate parlamentară.
Într-o asemenea situaţie Senatul ar echilibra raportul de forţe, nepermiţând Adunării Naţionale să
adopte măsuri discreţionare.
c) Contribuie la îmbunătăţirea proiectelor de lege aprobate de Adunarea Naţională
Cea de „a treia Cameră” a Parlamentului, cum este numită în literatura de specialitate, Consiliul
Economic şi Social, cuprinde 230 reprezentanţi ai unor variate grupuri, sindicate, uniuni ale
muncitorilor, ale fermierilor exercitând un rol consultativ pentru programe pe termen lung
Nici un membru nu poate fi urmărit, arestat, deţinut sau judecat datorită opiniilor sau
voturilor emise în timpul exercitării mandatului. În materie corecţională sau penală, Biroul
Adunării poate accepta arestarea sau altă măsură privativă de libertate (autorizaţie nenecesară în
caz de crimă, delict flagrant sau condamnare definitivă). Mandatele imperative sunt nule. Dreptul

16
de vot este personal. Afară de cazurile când Parlamentul se reuneşte normal, sesiunile
extraordinare sunt deschise şi închise prin decretul Preşedintelui Republici.
Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere legislative sunt stabilite printr-un regulament
interior,elaborate de acestea.Constituţia prevede că regulamentele Camerelor, înainte de a fi puse
în aplicare, se supun Consiliului Constituţional în vederea controlului constituţionalităţii lor.
Fiecare Cameră îşi alege mecanisme colegiale de conducere, şi anume: Biroul şi Conferinţa
preşedinţilor. Biroul Adunării Naţionale reflectă configuraţia politică a acestuia potrivit
grupurilor parlamentare şi este format din: → 1 preşedinte
→ 6 vicepreşedinţi
→ 12 secretari
→ 3 chestori
Preşedintele Adunării Naţionale este şi preşedintele Biroului, ceilalţi membri ai acestuia
alegându-se anual în sesiunea parlamentară deschisă la 2 aprilie. Conferinţa preşedinţilor este
formată din Preşedintele Camerei, vicepreşedinţii Biroului, preşedinţii comisiilor permanente şi
ai grupurilor parlamentare, precum şi raportorul general al bugetului Camerei respective.Rolul
Conferinţei preşedinţilor este, în principal, de a stabili ordine de zi a Camerei din perspectiva
raporturilor acesteia cu Guvernul.
Parlamentul lucrează în sesiuni, care pot fi ordinare sau extraordinare. Iniţiativa
convocării unei sesiuni extraordinare a Parlamentului aparţine primului ministru sau Adunării
Naţionale, dar nu Senatului. Sesiunile ordinare sunt prevăzute cu date fixe chiar în Constituţie
art.28. Prima sesiune ordinară se deschide la 2 octombrie şi durează 45 de zile, iar a doua la 2
aprilie şi nu poate depăşi 45 de zile. Discutarea legilor este precedată de o dezbatere în cadrul
comisiilor. Acestea funcţionează pe baza unor regulamente sau pe baza principiilor generale.
Comisiile parlamentare pot fi de două categorii: ►comisii legislative
►comisii de anchetă sau control
Proiectele odată adoptate de una din Camere sunt trimise celeilalte Camere.
În ceea ce priveşte iniţiativa legislativă aceasta poate aparţine Primului Ministru sau
parlamentarilor, dar există unele limitări cu privire la domeniile în care pot fi întreprinse
iniţiative parlamentare. Astfel, iniţiativa parlamentară nu se poate referi decât la acele domenii
care sunt rezervate legiuitorului de către Constituţie.
Controlul Parlamentului asupra Guvernului se face pe mai multe căi, asigurarea posibilităţii de
informare fiind o condiţie esenţială a controlului. Astfel, trebuie menţionate aici, ca şi în alte
parlamente întrebările şi interpelările adresate Guvernului; de asemenea declaraţiile asupra unor
subiecte de actualitate; comisiile de anchetă înfiinţate de Parlament, precum şi controlul efectuat
de parlamentari asupra înfăptuirii politicii europene.
Statutul parlamentarilor:
♦ candidaţii pentru Senat trebuie să fie cetăţeni francezi şi să aibă vârsta de 35 de ani
♦ imunitatea parlamentarilor cuprinde 3 domenii: politic, penal şi material
♦ incompatibilităţi:
- deţinerea de funcţii publice neelective şi în întreprinderi private
- membru al Consiliului Constituţional, al Consiliului economic şi social
- membru al Consiliului Superior al magistraturii, al Guvernului

Puterile preşedintelui francez faţă de autoritatea legislativă.

Cea mai importantă dintre acestea se referă la faptul că Preşedintele are iniţiativa
revizuirii Constituţiei, împreună cu Parlamentul. Aricolul 18 se referă la relaţiile instituţiei
prezidenţiale cu Parlamentul în acest sens:,, Preşedintele poate să ia cuvântul înaintea
Parlamentului, convocat în congres pentru acest scop.”

17
 Faţă de Parlament, atribuţiile Preşedintelui privesc intervenţia în procedura legislativă,
Preşedintele putând să intervină în ceea ce priveşte retragerea de pe ordinea de zi a unui proiect
de către Consiliul de Miniştri. De asemenea, în relaţiile cu puterea legislativă, preşedintele poate
dizolva Adunarea Naţională, ceea ce constituie una din atribuţiile sale cele mai importante, pe
care o poate realiza fără contrasemnarea primului ministru; există însă şi situaţii când dizolvarea
este imposibilă, de pildă atunci când se aplică art.16.
Tot privitor la relaţiile Preşedintelui cu puterea legislativă putem menţiona dreptul
acestuia de a adresa mesaje, de a cere a doua dezbatere a unei legi ( aşa numitul „drept de veto
suspensiv”), dar această atribuţie este supusă contrasemnării; reunirea Congresului în cadrul
procedurii de revizuire; deschiderea şi închiderea sesiunilor extraordinare ale Parlamentului.
Există un număr de puteri ale preşedintelui care sunt împărţite cu alte organe, situaţie în care este
necesară contrasemnarea de către parlament a unor acte ale preşedintelui.

5. Sistemul judiciar şi Instituţia Şefului de Stat în Franţa.

Art. 65 din Constituţie aduce o serie de precizări în legătură cu Consiliul Superior al

Magistraturii. Astfel, se arată că acest organism este prezidat de Preşedintele Republicii, iar
Ministrul Justiţiei este de drept vicepreşedinte al Consiliului, putând ţine locul Preşedintelui
Republicii.
Consiliul Superior al Magistraturii cuprinde 9 membrii desemnaţi de către Preşedintele
Republicii, în condiţiile stabilite prin legea organică. Atribuţiile acestui Consiliu sunt
următoarele:
-face propuneri pentru numire de judecători la Curtea de Casaţie, pentru acelea de
primpreşedinte de Curte de Apel şi pentru acelea de tribunale de mare instanţă;
-îsi dă avizul, în condiţiile fixate de o lege organică, asupra propunerilor ministrului justiţiei
referitoare la numirea celorlalţi magistraţi ai preşedintelui;
-este consultat în privinţa graţierilor, în condiţiile stabilite printr-o lege organică.
În materie disciplinară, Consiliul Superior al Magistraturii exercită puterea de a judeca
pe magistraţii vinovaţi de fapte comise în exercitarea funcţiunii lor. În acest caz, Consiliul este
prezidat de către primul preşedinte al Curţii de Casaţie .
În ce priveşte justiţia, Preşedintele Franţei este garantul independenţei puterii judiciare şi este
preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, dispunând de dreptul de graţiere.
Din lecturarea prevederilor constituţionale rezultă indubitabil că magistratura nu este
considerată un corp autonom, legiuitorul constituant a avut în vedere ca, autoritatea
judecătorească să nu devină o putere susceptibilă de a constitui o contrapondere faţă de organele
politice fundamentale.

6.Concluzii

Gândirea şi practica politicii franceze au exercitat şi exercită o influenţă dintre cele mai
importante asupra dezvoltării democraţiei. Istoricele principii înscrise în Declaraţia drepturilor

18
omului şi cetăţeanului au fost încorporate în legile fundamentale ale unor state ce şi-au dobândit
independenţa. Valoarea morală, politică şi juridică a marilor principii stabilite de Revoluţia
franceză a depăşit momentul epocii respective, proiectându-se ca adevarate comandamente ale
înfăptuirii unei societăţi democratice într-o lume bazată pe respectul regulilor de drept. Deci
marile principii pe care Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului le-a fundamentat constituie
astăzi idei extraordinare, a căror importanţă se proiectează peste veacuri ca elemente
indispensabile oricărei societăţi.; ideea că oamenii se nasc şi rămân liberi, că scopul oricărei
asociaţii politice este apărarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului rezistă, dincolo
de vicisitudinile timpului, ca idei esenţiale pe care trebuie să se întemeieze orice societate
politică.

7.Bibliografie

1.Cristian Ionescu, „Regimuri politice contemporane”, Editura All Beck, Bucureşti, 2004.

2. Alexandru Radu, „Sisteme politice contemporane”, Editura Cartea Universitară, Bucureşti,

2003.
3. http://ro.wikipedia.org/wiki/G8
4. www.facultate.regielive.ro
5 .http://ro.wikipedia.org/wiki/Pre%C8%99edintele_Fran%C8%9Bei

19