 Pentru a sublinia unicitatea și patriotismul eminescian, Mircea Eliade afirma: ,,Cât timp va exista,

undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru va fi
salvată.”

 ”Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-
a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a
acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele. Noi,
cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul
munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al
copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un dulce somn, la noi
acasă. Întreg Universul nostru îl avem în aceste câteva zeci de pagini pe care o mână harnică le-a
tipărit şi le împarte astăzi în cele patru colţuri ale lumii, peste tot unde ne-a împrăştiat
pribegia. Păstraţi-le bine; este tot ce ne-a mai rămas neîntinat din apele, din cerul şi din
pământul nostru românesc!” (Mircea Eliade)

Geniul
în opera eminesciană

 Capodoperele eminesciene: ,,Glossă”, ,,Luceafărul” și ,,Scrisoarea I” pun în valoare marea

capacitate de sinteză filozofică şi de creaţie , ceea ce a determinat variate analize, unele
exhaustive, altele parţiale. Interesul pentru aceste capodopere, ce reprezintă treapta cea mai
înaltă şi care încununează întreaga operă a poetului, este dat şi de faptul că aceste creaţii se
situează, ca geneză, în perioade apropiate.

GLOSSĂ

 Poezia se constituie într-un cod etic al omului de geniu, care, datorită autocunoasterii şi
experienţei filosofice, trebuie să se izoleze (filosofia shopenhaueriană) departe de tumultul
efemer al vieţii oamenilor de rând.

 ,,Nu spera si nu ai teamă”: geniul trebuie să renunţe la sentimentele omeneşti ale “speranţei “ şi
“temerii” şi să se distanţeze faţă de lumea înconjuratoare, asemenea Luceafărului: ,,De te-
ndeamnă, de te cheamă/ Tu rămai la toate rece”, ,,rece” având sensul de nepăsător, indiferent.

 Demne de reţinut sunt cuvintele lui Dumitru Popovici, care concluzionează asupra poeziei : ,,Ea
amplifică, pe de o parte, sintetizează, pe de alta parte şi dă un caracter aforistic experienţei
umanului pe care o făcea Hyperion. Poetul este un Hyperion condamnat să rămână în societate
şi să îşi determine poziţia în complexul raporturilor sociale”.

Luceafărul

După 1880, acest poem rămas în manuscris va fi prelucrat în cinci variante şi transformat într-un cîntec
liric, în care, povestea mai veche, transformată şi aceasta, devine pretextul alegoric al unei meditaţii
romantice, filosofice asupra geniului, dar şi asupra condiţiei omului ca fiinţă sfîşiată de contradicţii.
Despre sensurile poemului Luceafărul, au vorbit mulţi critici, dar cea mai bună interpretare a poemului o
dă însuşi Eminescu. Poetul avea o însemnare pe marginea unui manuscris, arătînd că: ,,în descrierea unui
voiaj în Ţările Române, germanul K (Kunish) povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta este povestea. Iar
înţelesul alegoric ce i-am dat este că dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea
uitării, pe de altă parte aici pe pămînt nu este nici capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit.
El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta Luceafărului din poveste samană mult cu
soarta geniului pe pămînt şi i-am dat acest înţeles alegoric."

Din acest punct de vedere, Luceafărul este o alegorie pe o temă romantică a locului geniului în lume.
Astfel, înseamnă că povestea, personajele şi relaţiile dintre ele nu sunt decît o suită de personificări,
metafore şi simboluri care sugerează idei, concepţii, atitudini ieşite dintr-o meditaţie asupra geniului
văzut ca fiinţă nefericită şi solitară, opus prin structură omului comun. Această viziune romantică asupra
geniului este puternic influenţată de filosofia lui Schopenhauer

O interpretare a poemului Luceafărul socoteşte această creaţie ca un poem al ,,vocilor” poetului sau un
poem al măştilor, în sensul că poetul se proiectează în diferite ipostaze lirice. Astfel ,Eminescu s-a
imaginat pe sine în primul rând în Luceafărul sau Hyperion, geniul care caută suprema clipă de fericire
fără să fie înţeles și rămânând la locul său separat de societatea din jur. Eminescu s-a imaginat însă, şi în
chipul lui Cătălin, pămînteanul obişnuit, care trăieşte din prima clipă a dragostei.

Problema geniului este tratată conform filozofiei lui Schopenhauer, dar poetul intervine creator în
concepţia filozofului german, înzestrându-şi personajul cu o extraordinară capacitate afectivă. Zborul
Luceafărului şi descrierea universului cosmic cuprind numeroase idei filozofice. Mihai Eminescu îmbină o
concepţie statică despre lume, specifică filozofiei indiene, cu concepţia dialectică a lui Hegel. Setea de
iubire a geniului este tratată şi ea prin concepţia filozofică a lui Hegel, ca o dorință a geniului de a ajunge
la sine însuşi prin reflectarea în altă fiinţă.

Scrisoarea I

În „Scrisoarea I”, Mihai Eminescu abordează pe larg condiţia geniului, faţă-n faţă cu idealul cugetării
proprii, dar şi cu situarea sa într-o lume meschină, incapabilă de a înţelege şi întrupa un atare ideal.
Geniul este întruchipat de savant (omul de ştiinţă), în raport cu timpul, societatea în general şi cu
posterioritatea, surprinzând, totodată, în tablouri grandioase, geneza şi stingerea universului. Având în
vedere structura poemului, prima ipostază a geniului este cea de cugetător, iniţiind meditaţia filozofică,
pe când cea de-a doua conduce către satiră. Bătrânul, reprezentant al genialităţii, este „uscăţiv”,
„gârbovit şi de nimic”, dar tot el poartă „în degetul mic” „universul fără margini”, putând fi comparat cu
miticul Atlas.

Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,

Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate
Și de frig la piept și-ncheie tremurând halatul vechi,
Își înfundă gâtu-n guler și bumbacul în urechi;
Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub fruntea-i viitorul și trecutul se încheagă,
Noaptea-adânc-a veciniciei el în șiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Așa el sprijină lumea și vecia într-un număr.

În partea a II-a a poemului, condiţia vitregă a cugetătorului de geniu în lumea semenilor pământeni
cade sub spectrul ironiei, al satirei şi chiar al sarcasmului: „poţi zidi o lume-ntreagă...”, „peste toate o
lopată de ţărână se depune”, geniul având după moarte acelaşi destin ca şi omul de rând. Sarcasmul se
îndreaptă fără milă către lumea incapabilă a înţelege geniul şi către cercetătorii superficiali ai operei
acestuia.

Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarămi... orice-ai spune,

Peste toate o lopată de țărână se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului și gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri...
Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă.
Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă.

În operele eminesciene circulă aceeaşi sevă ideatică, cu aceeaşi putere, cu acelaşi geniu. Ideea de GENIU
devine un laitmotiv filozofic şi estetic, cu importante rezonanţe în creaţia literară. Conştiinţa geniului se
bucură de o libertate desăvârşită (în timp şi spaţiu).

Prin Eminescu, prin creaţia sa genială, „neamul românesc simte că şi-a asigurat dreptul la nemurire”
(Mircea Eliade).