Calităţile generale ale stilului (ale vorbirii cultivate)

Vorbind despre calităţile generale ale stilului, ne referim nu la limbă, ci la vorbire, la procesul de comunicare, la mesajele
pe care vorbitorii le schimbă între ei. Vorbirea oricărui om cultivat trebuie să îndeplinească unele condiţii, numite calităţi generale ale
stilului: claritate, proprietate, precizie, corectitudine şi puritate. Obligativitatea este relativă; orice calitate se poate transforma în
contrariul ei, după cum o „negare într-un anume fel a calităţii” poate deveni o însuşire pozitivă a comunicării. Totul depinde de
condiţiile concrete în care se produce comunicarea, de intenţia şi efectul urmărit de emiţător.
1. Claritatea este formularea şi exprimarea limpede a gândurilor şi sentimentelor în aşa fel încât receptorul să
înţeleagă cu uşurinţă comunicarea. Aceasta se realizează, în ce priveşte conţinutul, prin suficient reliefate şi prin înlănţuirea logică a
ideilor, iar în ce priveşte forma, prin selectarea şi constituirea unor structuri care să nu permită decât interpretarea intenţionată.
Judecată din punctul de vedere al emiţătorului, claritatea este consecinţa gândirii limpezi (Ce que l’on concoit bien s’ènonce
clairement – Boileau = Ceea ce este limpede gândit se exprimă cu claritate). Pe de altă parte, claritatea este o problemă de
accesibilitate a conţinutului, adică este în funcţie şi de însuşirile receptorului.
Opuse clarităţii sunt:
a) Obscuritatea: comunicarea nu este percepută sau nu este înţeleasă din diferite motive (pronunţare incorectă a
cuvintelor, text ilizibil, folosirea unor cuvinte necunoscute – arhaice, neologice, regionale, străine – folosirea unor
sensuri necunoscute, a unor forme şi structuri sintactice neobişnuite. De exemplu: „Eu, domnule prezident, vine
dumnealui la mine, care venea seara ca amic, încât era şi dumneaei care nu este amică, şi aţi chemat-o dumneavoastră
martoră că a fost acolo şi poate să jure cum s-a întâmplat.” (I. L. Caragiale).
b) Nonsensul exprimă o contradicţie logică; formularea sau conţinutul devin absurde. De exemplu: „M-am transportat la
localitate, pentru ca să-ţi spun că te iubesc, precum iubeşte sclavul lumina şi orbul libertatea.” (I. L. Caragiale); „Cotadi
este scurt şi pântecos, cu musculatura proeminentă, cu picioarele îndoite de două ori în afară şi o dată înăuntru şi veşnic
neras.” (Urmuz)
c) Paradoxul exprimă o opinie contrară celei generale acceptate sau evidenţiază o contradicţie faţă de uzul curent.
Receptorul este surprins, suferă un şoc. De exemplu: „Cine-ar putea să spună/ Cîţi secoli au trecut / De-o lună; / De
când nu te-am văzut?” (G. Topîrceanu).
d) Echivocul este consecinţa unei formulări care poate fi interpretată în mod diferit, fiecare din interpretări având egală
îndreptăţire. De exemplu: „Caţavencu : vreau ce mi se cuvine... în oraşul acesta de gogomani unde eu sînt cel dintîi...
între fruntaşii politici.” (I. L. Caragiale). Lipsa punctuaţiei, o punctuaţie incorectă duc la confuzii, la interpretări
echivoce, de tipul clasicului oracol: „Te vei duce te vei întoarce nu vei muri în război”. Echivocul este adesea utilizat
în calambururi: Paralele fac lei. Şi leii paralei” (T. Muşatescu).
e) Uneori strădania de a spune prea mult, de a deveni clar cu orice preţ are efecte contrarii clarităţii. Voltaire atrăsese
atenţia: „Le secret d’ennuyer est celui de tout dire” (= Secretul de a plictisi este să spui tot). Comunicarea devine
banală dacă informaţia transmisă este de un fapt comun, evident: „Regulat în fiecare seară începe: ‹‹Uite, trăsei
perdeaua că dacă tragi perdeaua e mai cald... focul îl făcui...lampa de la sufragerie o stinsei, că de ce să arză
degeaba?...a de pe sală o mai lăsai... o sting eu pe urmă, n-o las nestinsă...››”(I. Al. Brătescu-Voineşti).
f) O comunicare încărcată de platitudini este neinteresantă, nu atrage atenţia, destinatarul o percepe parţial sau deloc.
Adevărurile banale, lipsite de valoare, se mai numesc truisme, de exemplu: „Soarele răsare la est şi apune la vest”.
g) Consecinţe ale tendinţei de a folosi mai multe cuvinte decât sunt necesare în vederea argumentării clarităţii sunt
pleonasmul şi tautologia. Pleonasmul este repetarea aceleiaşi idei prin două cuvinte diferite aflate în aceeaşi relaţie de
subordonare: primele începuturi, urcă sus, prea superior. Uneori pleonasmul poate totuşi nuanţa o idee: „Cobori în jos,
luceafăr blând,/ Lunecând pe-o rază...” (M. Eminescu). Tautologia este repetarea aceleiaşi idei prin două cuvinte
diferite aflate în relaţie de coordonare (cerşeste milă şi îndurare, este umflat şi boboşat), de asociere ( mănâncă curechi
cu varză) sau este repetarea aceluiaşi cuvânt în funcţii sintactice diferite (Femeia-i tot femeie). Tautologia poate reliefa
uneori ideea: „Moşneagul (...) prinde iute şi degrabă cucoşul” (I. Creangă).
h) O structurare neobişnuită a comunicării, pretinsă de obiect şi de intenţie, care creează dificultăţi de receptare şi
înţelegere se numeşte ermetism. P a r a b o l a, f a b u la, g h i c i t o a r e a poartă semnele ermeticului, de exemplu:
„Ciugurele/ Mărunţele/ Tot pe drum înşirăţele,/ Ciugur / Mugur / Cel bătrân / Şade jos şi bea tutun” (Ciobanul şi oile).
Poezia lirică, exteriorizare foarte personală a unor sentimente şi atitudini, cunoaşte diferite trepte ale ermeticului; de
exemplu: „Din ceas, dedus adâncul acestei calme creşte, / Intrată prin oglindă în mânuit azur, / Tăind pe înecarea
cirezilor adreste / , În grupurile apei, un joc secund, mai pur” (I. Barbu). Aici, ermetismul este consecinţa utilizării unui
sistem de metafore, altul decât cel tradiţional. Ermetismul formal constă în căutarea forţată a expresiei, în impunerea
abuzivă a artificiului poetic fără suport emotiv, în fabricarea unor criptografii, de exemplu: „Piatră fierbinte, capul
omului / Cu statură de miel proscris / Tremurat, imperfect, ideal / Omul turma văzând-o / Într-un mânz de miel de cât...
(Rodica Iulian).
2. Proprietatea constă în folosirea celor mai potrivite mijloace lingvistice (cuvinte, sensuri, forme, structuri) în
exprimarea ideilor şi sentimentelor. În esenţă, proprietatea vizează concordanţa deplină dintre conţinut, expresie şi intenţie. De
exemplu: „Critica voia, pe de o parte, să combată construcţiile arbitrare ale filologilor, care, sub cuvânt de ‹‹purificare››, întocmeau un
vocabular de termeni necunoscuţi românului şi depărtau vorbirea claselor culte de la izvorul de viaţă al limbii populare, iar pe de altă
parte, voia să lovească în germanismele infiltrate printre scrierile de peste Carpaţi şi Molna, care falsificau geniul propriu al limbii
române şi micşorau astfel valoarea luptei lor pentru existenţă naţională.” (T. Maiorescu).
a) Lipsa de prioritate poate fi înţeleasă în două feluri: modificarea sensului unui cuvânt sau al unei construcţii prin
transfer (metaforă, metonimie etc.), adică folosirea improprie a acestora („Pe-un picior de plai, / Pe-o gură de rai..”),
sau întrebuinţarea greşită, nepotrivită a cuvintelor, sensurilor, construcţiilor (Ceasul văd că staţionează. /=stă/, Cadrele
sunt în măsură să anunţe.../=pot/). Tot o întrebuinţare nepotrivită este amestecul de elemente caracteristice unor stiluri
diverse, de exemplu: „Gentilă şi amabelă dudue, Primind stimata d-voastră de eri credeam că sunt în rai. Am sărutat
stimata d-voastră şi pe faţă şi pe dos şi o lacrimă dacă pot zice astfel de fericire a căzut ca o stea pe frumosul plic roz ce
aţi binevoit a-mi expedia” (Al. O. Teodoreanu).
 3. Precizia constă în utilizarea riguroasă a mijloacelor lingvistice (cuvinte, sensuri, forme, structuri) necesare pentru
exprimarea ideilor şi sentimentelor; ea este în funcţie de organizarea clară şi logică a întregului, fără repetiţii şi abateri împovărătoare.
De exemplu: „Oricît ar susţine unii că nu este ierarhie în poezie ci numai poezie pur şi simplu şi că un sonet bun face cît un lung
poem, experienţa estetică ne arată că există o poezie profundă şi o poezie superficială.” (G. Călinescu)
a) Opusă preciziei este prolixitatea în exprimare, care trădează o gândire lipsită de contur, nedisciplinată. Comunicarea
este încărcată de cuvinte de prisos. De exemplu: „Leanca (cu emoţiune treptată): Eu, să trăiţi, săru’mâna, dom’
judecător, eu sînt o femeie sîrmancă, Dumnezeu mă ştie cum mă chinuiesc pentru o pîine... De-aia şi pesesem de gînd
de la Sfîntu’ Gheorghe să las prăvălia, care nu mai poate omul de atîtea andarale pentru ca să mai mănînce o bucăţică
de pîine, şi nu ne mai dă mîna să plătim licenţa.” (I. L. Caragiale). Uneori prolixitatea este intenţionată, fiind un mijloc
de mascare a adevăratelor intenţii, cum procedează, de exemplu, Stănică Raţiu din „Enigma Otiliei”, romanul lui G.
Călinescu.
b) Digresiunea este o abatere de la ideea centrală directoare a comunicării; vorbitorul dezvoltă, involuntar sau intenţionat,
idei paralele sau suprapuse ideii centrale. Digresiunile influenţează negativ claritatea şi precizia comunicării; de
exemplu: „Bonjur... Mă recomand Tarsiţa Popeasca, văduva lu’ priotul Sava de la Caimata, care a dărâmat-o Pache,
cînd a făcut bulivardul ăl nou, şi fiu-meu, Lae Popescu” (I. L. Caragiale).
Uneori digresiunile (digresiuni propriu-zise, paranteze, cuvinte şi construcţii incidente) sunt necesare fie pentru a da o
explicaţie fără de care claritatea comunicării suferă, fie pentru a evidenţia atitudinea vorbitorului, de exemplu: „Cum nu sînt un şoarec,
Doamne – măcar totuşi are blană, / Mi-aş mânca cărţile mele – nici că mi-ar păsa de ger.” (M. Eminescu).
4. Corectitudinea constă în respectarea normelor (oficiale) limbii în organizarea comunicării. De exemplu: „Nu există
în realitate un fenomen artistic pur, clasic ori romantic. Clasicism – romantism sunt două tipuri ideale, inexistente practic în stare
denuină, reperabile numai la analiza în retortă” (G. Călinescu)
a) Abaterile de la corectitudine sunt solecismul şi anacolutul. Solecismul este o greşeală de natură sintactică: lipsa de
acord („Trăsătura regimentului va fi prezentă la debarcader, caii va avea copitele unse şi coşul ridicat pentru a nu se
umple de praf.” – Gh. Brăescu), folosirea greşită a locuţiunilor conjuncţionale („Este o criză, mă-nţelegi, care poţi
pentru ca să zici că nu se poate mai oribilă...” – I. L. Caragiale). Anacolutul constă în suspendarea unei construcţii
sintactice începute şi continuarea ei cu o altă construcţie, aşadar anacolutul este o construcţie hibridă, rezultată prin
„încrucişarea” a două construcţii diferite: „Considerînd că domnişoara Lucreţia Popescu pretinde că este în dreptul său
deoarece în virtutea contractului cu timbru în regulă, cînd se ştia că are domiciliu, neaşteptîndu-se nicidecum, căci nu a
avut măcar cea mai mică somaţiune...”(I. L. Caragiale).
Când solecismul şi anacolutul sunt folosite în scopuri expresive se numesc licenţe: De pe galbenele file el adună mii de coji,
/ A lor nume trecătoare le înseamnă pe răboj...” (M. Eminescu)
5. Puritatea este corectitudinea idiomatică, adică utilizarea mijloacelor lingvistice (foneme, cuvinte, sensuri, forme,
structuri) consacrate prin uz, admise de limba literară.” Puritate pentru aspectul vorbit este uzul curent, iar foc a izbucnit la o casă
peste drum de cazarma Cuza în Dealul Spirii. Mulţumită activităţii pompierilor şi a soldaţilor, focul, deşi bătea un vânt puternic, a fost
înăbuşit în câteva minute. Pagubele nu prea sînt însemnate”(I. L. Caragiale).
Abaterile de la puritate sunt:
a) Folosirea unor cuvinte, sensuri şi construcţii arhaice („Şi şiindu-l Ciubăr-Vodă în mare cinste, i-au dat în samă multe
hrisoave şi urice şi ispisoace vechi, să le dezlege cu rînduială...” – G. Topârceanu) sau neologice („Dar deodată pe
coline / Scade animaţia... / De mirare parcă-şi ţine / Vîntul respiraţia” – G. Topârceanu), popular – regionale („... cînd
îmi înalţ să-mi feresc capul, văd venind pe şleah o droşcă cu patru cai bulziş.” – M. Sadoveanu) sau argotice („Ştii să
mangleşti cai? Gloabe?” – E. Barbu). Când folosirea acestor mijloace este impusă de necesităţi expresive (în
producţiile artistice de exemplu), ele se numesc licenţe.
b) Utilizarea modificărilor metaplastice: proteza (alămâie), epenteza (intinerar), paragoga (speciment), afereza
(stâmpără-te), sincopa (propriu), apocopa (un’te duci), înlocuiri de sunete, forma dialectală în locul celei literare
(„Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet.” – M. Eminescu), metateza (bonlav, a întânli), evitarea hiatului prin
sinereză (i-deal, ce-rea-le), lungimea cuvântului prin diereză („Privitor ca la teatru” / = te-a-tru / - M. Eminecu). Dacă
modificările metaplastice sunt folosite în scopuri expresive, atunci sunt licenţe.

Calităţile particulare ale stilului

În afara calităţilor generale, stilul individual (Vorbirea cultivată) poate fi caracterizat şi printr-o serie de calităţi particulare.
Cele mai cunoscute sunt: naturaleţea, simplitatea, armonia, demnitatea, fineţea, terismul, umorul, ironia, oralitatea.
1. Naturaleţea constă în exprimarea firească, degajată, lipsită de constrângere. Această calitate are două izvoare:
stăpânirea perfectă a resurselor limbii şi stăpânirea obiectului comunicării. În operele originale (mai ales în cele artistice), naturaleţea
este rezultatul muncii asidue de finisare şi cizelare a expresiei artistice. De exemplu: „Te temi degeaba Pascalopol, pot să zic că eşti
ingrat. Pascalopol a pus totdeauna o vorbă bună pentru tine şi fără el poate că nu te afli aici. Vei vedea tu mai târziu. El este un om
delicat, care ne poate fi de folos unor orfani, în definitic, ca noi. Pe cine avem noi? Pe papa numai. Papa e bătrân, ascultă de tanti
Aglae. Nu m-aş mira, deşi ţin la el, să mă lase pe drumuri. Nu sunt aşa de orbită să nu-mi dau seama ce pot aştepta şi ce nu de la
papa.” (G. Călinescu).
Opusă naturaleţei este afectarea – întrebuinţarea căutată a unor cuvinte şi construcţii pretenţioase - şi emfaza – folosirea de
cuvinte umflate, preţioase, menite să epateze pe receptor. Stilul devine bombastic, declamator:
- Caţavencu: „Fraţilor, mi s-a făcut imputarea că sînt foarte, că sînt prea, că sînt ultraprogresist... că sunt liber-schimbist...
că voi progresul cu orice preţ. (Scurt şi foarte retezat) Da, da, da, de trei ori da!” (I. L. Caragiale). Uneori emfaza are sens pozitiv:
„- De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce-l priveşti
Nu e om de rînd, el este domnul ţării Româneşti” (M. Eminescu)
2. Simplitatea constă în reliefarea valorii sugestive a cuvintelor, a formelor şi a structurilor simple, de exemplu:
„Noapte, noapte, - iar mă laşi / Singur pe cărări pustii,/ Părăsit aceleiaşi / Palide melancolii... Stelele se sting acum, / Roua picură pe
flori: / Spune-mi, încotro să-ndrum / Paşii mei rătăcitori?” (St. O. Iosif)
 Opus simplităţii este simplismul, expresie a superficialităţii, ca în parodia în care Topârceanu mimează stilul „unei
domnişoare de pension”: „Stelele clipesc întruna / Călătoare-n infinit. / Ceru-i luminos şi luna / Chiar acum a răsărit. // Peste-a nopţii
feerie / Adie vîntul încetinel. / Compunînd o poezie / Gîndul meu zboară către el!”
3. Armonia rezultă din acordul perfect al părţilor întregului; fluxul comunicării se distinge prin echilibru, cadenţă şi
ritm. De exemplu: „Dimineaţa se deschisese curată şi însoţită; prin bolţile pădurii nu aburea nici un fior de vînt. Copacii bătrîni şi
tufărişurile aşteptau cu solemnitate minunea învierii şi purtau pe vîrfuri muguri graşi, uşor crăpaţi, ca nişte crisalide din care trebuiau
să nască noianuri de frunze. Nu erau însă decît o nădejde, un zîmbet fumuriu şi luminos. Iar foile moarte ale toamnei trecute ne
foşneau sub paşi” (M. Sadoveanu)
Contrariul armoniei este cacafonia, rezultată din succesiunea imediată sau la distanţă a unor sunete care impresionează
neplăcut auzul: fuge ca gîndul, nu-i ceea ce zici tu, ci-i ceea ce zic eu etc.
4. Demnitatea constă în folosirea cuvintelor şi expresiilor admise de simţul cultivat al limbii. Ea cere să se evite ceea
ce este necuviincios, grosolan, trivial, vulgar. De exemplu:
„Se-nţelege, steaua e cristalul incandescent, noroiul materia opacă. Dar şi lutul ar fi ostil luminii. Repulsiv cred eu că vine
din faptul unui amestec ce alterează calitatea fiecăruia dintre elemente. Lutul arid e un mineral care în cantităţi mari înfăptuieşte un
peisaj, cum e acela chinez. În această materie plastică se pot tăia pereţi. Apa singură posedă puritatea ei. Noroiul e o confuzie între
două elemente care aruncă spiritul în incertitudine, o alterare şi a apei şi a pământului, nepromiţând nimic” (G. Călinescu).
Şi totuşi , urâtul, trivialul, vulgarul pot fi utilizate în arta literară, ca în exemplul:
„Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bîlbîiţii cu gura strîmbă sînt stăpânii astei naşii.” (M. Eminescu)
5. Retorismul imprimă comunicării o notă avântată, entuziastă, ca în exemplul:
„Deschid sfînta carte unde se află închisă gloria României, ca să pun înaintea ochilor fiilor ei cîteva pagini din viaţa eroică a
părinţilor...” (N. Bălcescu)
Când retorismul este formal, fără acoperire, se transformă într-un cusur.
6. Fineţea este subtilitatea în exprimare: sensul şi aluzia trebuie descoperite de receptor:
„Ce are a face cu morala cu cariera de avocat pe care vrea tînărul s-o îmbrăţişeze?” (I. L. Caragiale)
7. Umorul constă în sesizarea şi reliefarea, într-un mod îngăduitor, a aspectelor ridicole ale vieţii. Umorul se prezintă
într-o gamă foarte variată, de la atitudini joviale, pline de haz, până la umorul negru, tragic sau absurd. De exemplu:
„N-apucase moş Bodrîngă a lua fluierul de la gură, şi iaca ne trezim cu popa Buligă, ce-i ziceau şi Ciucalău, din uliţa
Buciumenii, tămâiet şi aghezmuit gata des-dimineaţă, Dumnezeu să-l iepure.” (I. Creangă)
„Caţavencu: Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire. Soţietatea noastră, dar, noi
ce aclamăm? Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră.” (I. L. Caragiale)
8. Ironia constă în sesizarea, evidenţierea şi negarea aspectelor negative ale vieţii, prin disimulare. Ironia cunoaşte o
bogată varietate de nuanţe: persiflare, zeflemea, batjocură, maliţie, autoironie, sarcasm etc.
De exemplu: „Ghetele sunt gata şi-mi vin de minune, foarte potrivite: cînd mă strînge una-n dreapta, ailaltă tocm mi-e
largă-n stînga; dar sînt elegent ceva!” (I. L. Caragiale)
9. Concizia constă în utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare în exprimare, de exemplu:
„Primăvară...
O picătură parfumată cu vibrări de violet.
În vitrine, versuri de un nou poet,
În oraş suspină un vals de fanfară.” (G. Bacovia)
Concizia poate avea uneori efecte comice, de exemplu:
„Onor. prim ministru.
Directoru perfecturii locale, Raul Grigoraşcu insultat grav dumnezeu mami şi palme cafine central. Ameninţat moarte.
Viaţa onorul nesigure. Rugăm anchetaţi urgent faptu. Costăchel Gudurău.”(I. L. Caragiale, Telegrame)
Opusă conciziei este poliloghia, exprimare pletorică şi difuză:
„- Aia-i aia, care ştii dumneata de cîte ori am spus eu, că o să ne-nfunde odată cu cheltuielile nebuneşti, care pot pentru ca
să zic că nici o ţară nu s-a mai întâmplat, pentru ca să vie şi să zică la un moment: nu mai am drept ca să împrumut fără voia
dumitale!...” (I. L. Caragiale)
10. Oralitatea constă în imitarea particularităţilor limbii vorbite într-un anume mediu social. I. Creangă, de exemplu,
imită vorbirea ţăranilor din zona de munte a Moldovei:
„Ei, ei! Ce-i de făcut, Ioane?! Fetele de la ghilit, care văzuse asta, numa-şi dau ghiont una alteia şi chicoteau pe socoteala
mea, de răsuna prundul. Iar eu intram în pământ de ruşine şi cât pe ce să mă înec, de ciudă ce-mi era. Şi din dragostea cea mare de mai
dinioară, îmi venea să le strîng de gît, nu altăceva. Dar vorba ceea: Poţi opri vîntul, apa şi gura oamenilor? De aceea le-am lăsat şi eu
pe fete să rîdă, pînă li s-a duce gura la urechi, şi pîndind vreme pe cînd şed ele plecate şi dau pînza în apă la ghilit, fac şuţi! Din baltă
ş-o ieu la sănătoasa.”
(cf. M. Andrei, I. Ghiţă, Limba română, EDP, Bucureşti, 1983)