VIII.

Unitatea de învăţare Folclorul copiilor

Plasate, în literatura de specialitate, în raporturi controversate cu genul liric, respectiv cu

literatura populară, în general, genul (sau stilul) aforistic şi folclorul copiilor capătă valenţe
deosebite prin actualizarea lor în universul de cunoaştere al copiilor, de aici opţiunea de a le
prezenta aici pe ambele în categoria folclorului copiilor – care se constituie, în acelaşi timp, în
public-ţintă al acestor creaţii, în creatori şi purtători ai acestor texte dintr-un spaţiu în altul, de la
o generaţie la alta.

VIII.1. Genul/ stilul aforistic

Genul/ stilul aforistic este reprezentat (subsumat, în cele mai multe studii de specialitate,
liricii populare) prin proverb, zicătoare şi ghicitoare – primele două (ca forme de concretizare, în
plan verbal, a înţelepciunii populare) fără a-i avea ca destinatari strict pe copii, însă prezentate
aici din raţiuni de ordin didactic (pentru a conferi unitate şi coerenţă acestei unităţi a cursului),
iar ultima – ghicitoarea – reprezentând, prin excelenţă, jocul „nenumirii” şi al „numirii” lumii,
specific vârstei copilăriei.

VIII.1.1. Proverbul

Proverbul este un text scurt, concentrat (,,esenţă de viaţă”, după expresia lui Ovidiu
Papadima, apud Zaharescu, 2004, p. 33), cu valoare aforistică.

Vezi, de exemplu:
Lupu-şi schimbă părul, dar năravul ba.
Buturuga mică răstoarnă carul mare.
Bine faci, bine găseşti.
Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge.
Când doi se ceartă, al treilea câştigă.
Vulpea, dacă nu ajunge la struguri, zice că-s acri.
Cine seamănă vânt culege furtună.
Omul gospodar îşi face vara sanie şi iarna car.
Socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg.
Leneşul mai mult aleargă, scumpul mai mult păgubeşte.
Cum îţi aşterni, aşa dormi.
Degrabă să asculţi, târziu să grăieşti, iar la mânie cu totul să zăboveşti. etc.

Aplicaţie: Analizaţi, prin raportare le exemplele de mai sus, structura sintactică a

proverbelor. Ce observaţi?
 Având caracter independent, proverbul poate fi valorificat în contexte diferite, cu mesaj
adaptat; din el transpare experienţa oamenilor de-a lungul timpului, de unde şi sintagmele „vorbă
din bătrâni”, „vorbă”/ „vorba (a)ceea”.

Proverbul reflectă, în opinia lui Lucian Blaga (1977, p. 56), ,,înţelepciunea omului păţit,
iar mai simplu a omului cu experienţă, care priveşte lumea ca spectator”.
„Formulări concise şi plastice, [... proverbele] reflectă în mod sugestiv experienţa de viaţă
a popoarelor. [...] Exprimate într-un limbaj metaforic, [...] cuprind un grad înalt de generalizare
exprimat implicit sau explicit” (Raţiu, 2006, p. 90).

Temă de reflecţie: Asociaţi unor creaţii culte din literatura pentru copii cinci proverbe,
la alegere. Comentaţi relaţia stabilită între cele două tipuri de texte.

VIII.1.2. Zicătoarea

Zicătoarea este o expresie neindependentă (versus proverb – text încheiat, utilizabil

independent), sugestivă pentru o anumită atitudine, corespunzătoare unui anumit element al
situaţiei de comunicare. Are caracter aluziv, oferind – în forme foarte concise (sintagme/
expresii, propoziţii scurte) – sinteze ale experienţei de viaţă, ale înţelepciunii populare.

„Formulate într-un limbaj plastic succint şi generalizator, zicătorile [... caracterizează] o

situaţie sau un fapt particular, căpătând, astfel, valoarea unor reguli de conduită, deci cu puternic
caracter educativ” (Raţiu, 2006, p. 90).

Vezi, de exemplu:
a bate şaua să priceapă iapa;
soare cu dinţi;
brânză bună în burduf de câine;
a căuta acul în carul cu fân;
slab de-l bate vântul;
ce mai tura-vura;
când mi-oi vedea ceafa;
ce mai la deal la vale;
colac peste pupăză etc.
 Aplicaţie: Redactaţi un text de 10 rânduri în care să valorificaţi trei zicători.

Distincţia proverb – zicătoare este foarte bine sintetizată în ILR 1, 1964, p. 194, prin
raportare, în primul rând, la „funcţia conţinutului lor”:
„proverbele conţin întotdeauna o concluzie care implică o învăţătură, un sfat. Această
concluzie este exprimată direct, printr-o constatare de ordin general: «Cine se scoală de
dimineaţă departe ajunge» sau indirect, sugerată printr-o observaţie concretă, care insinuează o
analogie: «Pisica blândă zgârie rău». [...] Zicătoarea implică şi ea o concluzie, dar n-o exprimă
propriu-zis, funcţia ei de bază fiind caracterizarea sugestivă a unor situaţii concrete, întărirea
unor constatări sau idei. Această caracterizare poate sugera un sfat, reprobând, de pildă, un lucru
de care trebuie să ne ferim: «A nimerit-o ca nuca-n perete», dar poate fi şi lipsită de o atare
situaţie, reducându-se la rolul de formulă care individualizează plastic: «Plouă cu găleata».”
„Diferenţierea funcţională a proverbelor de zicători de verifică şi prin structura lor logic-
formală. Proverbele sunt fraze sau propoziţii care au de obicei termen opozitiv – subiectul logic:
«Cine se frige cu ciorba...» şi unul concluziv – predicatul «...suflă şi în iaurt». Ele constituie deci
judecăţi complete de sine stătătoare şi se suprapun cazului particular la care sunt aplicate,
substituindu-i-se complet, devenind o metaforă a lui. În schimb, zicătoarea e o formulă mai
redusă, restrângându-se la o sintagmă, mai rar propoziţie, care nu poate avea o existenţă separată,
fiind legată sintactic de faptul particular pe care îl caracterizează. Zicătoarea este numai
predicatul logic al acestui fapt particular, care constituie pentru ea partea expozitivă, subiectul”.

Aplicaţie: Diferenţiaţi, într-un tabel, caracteristicile proverbului şi ale zicătorii.

VIII.1.3. Ghicitoarea

Ghicitoarea este creaţia populară (mai rar, cultă – cf. Alfabetul, de Tudor Arghezi;
Ghicitoare fără sfârşit, de Grigore Vieru; „ghicitorile pentru copii silitori” ale lui Cicerone
Theodorescu etc.) în versuri sau, mai rar, în proză, care prezintă – sub formă metaforică şi/ sau
alegorică – un anumit element, răspunsul implicând identificarea acestui element prin asocieri
logice (vezi, în acest sens, şi definirea ghicitorii ca ,,o metaforă bine compusă” – Aristotel,
respectiv ca ,,alegorie deschisă” – Tudor Vianu, apud Andrei, 2004, p. 70; vezi şi Raţiu, 2006, p.
86).

Ghicitoarea este prezentată ca ,,joc de societate”, ca ,,joc sacru”, ea fiind ,,situată

deasupra limitelor dintre joc şi seriozitate” – Huizinga, 2003, p. 182.
 „Metaforismul” este „fundat pe paralelism (uneori negativ) şi lunecă spre exprimarea
alegorică, folosind perifraza, metonimia şi sinecdoca. Obiectului ghicit i se evocă prin
comparaţie câte unul sau mai multe aspecte, indicându-i-se forma, cuprinsul, sunetul, efectul,
originea, dezvoltarea, întrebuinţarea, fabricaţia, durata etc. Metafora în cimilitură nu e în mod
necesar logică, substituirea fiind făcută pentru a surprinde” (ILR 1, 1964, p. 191).

Pentru o prezentare diacronică, nuanţată, a ghicitorii, în general, în diverse culturi şi

literaturi, vezi capitolul Jocul şi înţelepciunea, Huizinga, 2003, pp. 173-191.
Ca unitate semnificat – semnificant poetic, ghicitoarea prezintă o serie de caracteristici:

 la nivelul conţinutului:
 se constituie într-o modalitate de încifrare a realităţii (Zaharescu, 2004, p. 37), a
elementelor acesteia (aparţinând planului uman şi planului naturii), „codificarea” fiind
realizată prin unităţi atât reale, cât şi fantastice;
 ca alegorie, se concretizează dintr-o succesiune de comparaţii, metafore, epitete etc.,
„decodarea” ei implicând/ stimulând procesele gândirii – analiză, comparaţie,
abstractizare etc., imaginaţia, precum şi actualizarea, fixarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor
pe care le au copiii din anumite domenii ale cunoaşterii;

Aplicaţie: Identificaţi figurile de stil valorificate în cadrul alegoriei dintr-o ghicitoare, la

alegere.

 la nivelul formei: ia, cel mai frecvent, forma unei construcţii unitare (vezi şi alte tipuri de
ghicitori: simple, compuse, seriale – Andrei, 2004, p. 70), afirmative sau interogative,
simetrice şi rimate, putând fi concretizată într-un enunţ:
 simplu:
„Ştergar vărgat / Peste dealuri aruncat” (Curcubeul);
,,Cureluşă unsă / Pe sub pământ ascunsă.” (Şarpele);
 enumerativ:
,,La cap mare / La trup mare / La mijloc / Ca un fir de busuioc” (Furnica);
,,Mama mamei, / Soacra tatei / Şi bunica mea / Câţi ochi avea?” (Doi);
 contrastiv/opozitiv/binom contrastant (Andrei, 2004, p. 71):
,,Are coarne şi nu e bou / Are şea şi nu e cal / Se suie în pom / Şi nu e şarpe.” (Melcul);
 narativ:
,,O fată tânără trece în zori / Şi-şi varsă lacrimile peste flori / Luna le-a văzut şi nu le-a
ridicat / Soarele îndată le-a uscat.” (Roua);
,,Sus bat tobele / Jos curg negurile.” (Sita cu făină);
 dialogat:
,,- Bună ziua, omule cu omoaia / - Mulţumim dumitale, / - Dar nu sunt omul cu omoaia; /
Mama lui e soacra mumei mele: / Ghici ce rudă sunt?” (Tatăl şi fiica);
 onomatopeic:
,,Toată ziua cioca, cioca / Vine seara: boca, boca” (Toporul) etc.
 Aplicaţie: Caracterizaţi, la nivelul conţinutului şi al formei, prin raportare la elementele
de mai sus, ghicitorile:
(a) „Casa mare-şi duce-n spate, / Pe tălpici adevărate, / Iar pe unde trece lasă / Fir de-
argint şi de mătase.” (Melcul)
(b) „Are gâtul foarte-nalt / Şi picioarele cam lungi / Dacă vrei să-i dai o floare / E cam
greu la ea s-ajungi.” (Girafa)
(c) „Din grădina lui Mihai, / De sub tufe de urzici / A ieşit un ghem de scai / Ca să caute
furnici. / Ce să fie oare, ghici?” (Ariciul)
(d) „Ce izvor/ Se ia după om?/ Glasul mamei.// Ce e dulce/ Şi nu se aduce?/ Buzele
mamei.// Care spice cresc/ Cu vârful în jos?/ Braţele mamei.// Ce înalbeşte/ Şi nu mai sfârşeşte?/
Părul mamei.// Care stele pe cer/ Cad amândouă odată?/ Ochii mamei.// Ce se ară/ Cu
lacrima?/ Chipul mamei.// Ce este nemărginit/ Şi nu calcă iarbă străină?/ Sufletul mamei.”
(Ghicitoare fără sfârşit, de Grigore Vieru)
(e) „Cine vine mândru şi călare / Şi nici cal măcar nu are? (M)” (Alfabetul, de Tudor
Arghezi)
(f) „Înverzeşte lunca,/ Pe deal fierbe munca,/ Pomul e în floare – / Ce-anotimp e oare?//
Auriu e grâul,/ Albăstriu e râul,/ Macii ard la soare – / Ce-anotimp e oare?// Pasărea se duce,/
Strugurul e dulce,/ Cade frunza, moare – / Ce-anotimp e oare?// Doarme albinuţa,/ Zboară
săniuţa,/ Noaptea este mare – / Ce-anotimp e oare?” (Ce anotimp e oare?, de Grigore Vieru)

VIII.2. Folclorul copiilor

Folclorul copiilor este prezentat, în literatura de specialitate, fie ca stil de sine stătător,
fie ca subclasă a genului liric, în ambele accepţiuni având caracteristica de a fi asociat vârstei
copilăriei, jocurilor şi educaţiei primite de copii în familie, particularităţile de conţinut şi formă
fiind generate de particularităţile de vârstă ale copiilor cărora li se adresează creaţiile respective.

,, Analizat sub aspectul creaţiei literare, acest gen al folclorului nostru se caracterizează
prin simplitate, muzicalitate şi plasticitate. Imaginile sunt luate din viaţa animală şi florală, din
viaţa socială şi de familie sau dintr-o lume închipuită. Ca procedee artistice, întâlnim invocarea,
repetarea de cuvinte sau versuri, descrierea sub formă de povestiri simple, naive, folosirea
numeralelor şi a diminutivelor, dialogul, comparaţia etc. prin supleţea versului şi unele procedee
verbale de creare a cuvintelor, folclorul copiilor se apropie de cântecul de leagăn şi descântec.
Versurile au un colorit propriu, uneori enigmatic, realizat prin îmbinarea întâmplătoare şi
capricioasă a realului cu elemente fantastice ori a unor cuvinte fără sens.
Dar imaginea nu poate fi analizată în afara legăturii sale organice, sincretice, cu ritmul,
care constituie un element de expresie preponderent” (ILR 1, 1964, p. 181).

Textele din folclorul copiilor se caracterizează, astfel, prin elemente precum:

 simplitate la nivelul conţinutului, al mesajului transmis (cu excepţia textelor din folclorul
copiilor care nu transmit un anumit mesaj, fiind doar construcţii ritmate, muzicale, aşadar
semnificant cu valoare ludică) şi la nivelul formei – structuri coordonate şi/ sau simplu
subordonate, de dimensiuni reduse;

Aplicaţie: Exemplificaţi mesajul transmis de două texte din folclorul copiilor, la alegere.

 muzicalitate – realizată prin:

 versuri scurte, conţinând multe structuri repetitive reperate:
 la nivelul cuvintelor/ silabelor: mămăruţă-ruţă;
 la nivelul versurilor (în refren):
,,Gărgăriţă, gărgărea, / Spune-mi unde-i casa ta, / Coperită cu perdea? /
Gărgăriţă, gărgărea, / Încotro oi zbura / Acolo m-oi mărita.”;
,,Ţăranul e pe câmp, / Ţăranul e pe câmp, / Ura, drăguţa mea, / Ţăranul e pe
câmp. / El are o nevastă, / El are o nevastă, / Ura, drăguţa mea, / El are o nevastă…”;
 la nivelul versurilor/ melodiei (versuri diferite asociate aceleiaşi melodii sau
aceleaşi versuri asociate unor melodii diferite) etc.
 ritm specific, care încalcă uneori accentul propriu cuvintelor: ,,Cărămidă lucitoare, / Dă,
Doamne, să iasă soare.”;
 plasticitate – realizată prin:
 figuri de stil şi imagini artistice care îmbină elemente reale şi fantastice, valorificând
uneori cuvinte/ sintagme chiar fără conţinut semantic:
„Ursuleţul doarme, / A uitat de foame. / Ce să-i dăm noi de mâncare?...”
(fantastic – personificarea unui element din planul naturii vs. real – planul uman);
„Isca, pisca, godimani...” (conţinut semantic Ø) etc.;

Aplicaţie: Daţi alte exemple de texte din folclorul copiilor având conţinut semantic zero.

 creaţii de cuvinte/ structuri, respectiv texte, unele asociate modificărilor de la nivelul

familiei, societăţii etc.: vezi, de exemplu:
,,Ieşi, Soare, din’chisoare / Că te-aşteaptă-o fată mare / Cu cercei de ghiocei / Cu
salbă de nouă lei; / Ieşi, Soare, din’chisoare / Căci te tai / C-un mai / C-un pai / Cu sabia
lui Mihai.” (unde apar şi forme arhaice)
versus
„Avion cu motor, / Ia-mă şi pe mine-n zbor! / Nu te iau, că eşti mic / Şi te cheamă
Polonic.”
sau
,,Repetentul după uşă / Bate toba la păpuşă”.

Aplicaţie: Caracterizaţi, din perspectiva conţinutului şi a formei, textul:

 „Ţăranul e pe câmp, / Ţăranul e pe câmp, / Ura, drăguţa mea, / Ţăranul e pe câmp. / El
are o nevastă, / El are o nevastă, / Ura, drăguţa mea, / El are o nevastă. / Nevasta un copil, /
Nevasta un copil. / Ura, drăguţa mea, / Nevasta un copil. / Copilul o dădacă, / Copilul o dădacă.
/ Ura, drăguţa mea, / Copilul o dădacă. / Dădaca un pisoi, / Dădaca un pisoi. / Ura, drăguţa
mea, / Dădaca un pisoi. / Pisoiul prinde şoareci, / Pisoiul prinde şoareci. / Ura, drăguţa mea, /
Pisoiul prinde şoareci. / Şi şoarecii la brânză, / Şi şoarecii la brânză. / Ura, drăguţa mea, / Şi
şoarecii la brânză. / Şi brânza e-n butoi, / Şi brânza e-n butoi. / Ura, drăguţa mea, / Şi brânza e-
n butoi. / Butoiul e-n cămară, / Butoiul e-n cămară. / Ura, drăguţa mea, / Butoiul e-n cămară. /
Cămara e-ncuiată, / Cămara e-ncuiată. / Ura, drăguţa mea, / Cămara e-ncuiată. / Şi cheia e la
tata, / Şi cheia e la tata. / Ura, drăguţa mea, / Şi cheia e la tata. / Şi tata e-n oraş, / Şi tata e-n
oraş. / Ura, drăguţa mea, / Şi tata e-n oraş. / Oraşul e departe, / Oraşul e departe, / Ura,
drăguţa mea, / Oraşul e departe…”

În cadrul folclorului copiilor se disting următoarele specii literare: recitativa-numărătoare,

cântecul-formulă, cântecul-joc, frământarea de limbă.

VIII.2.1. Recitativele-numărători

Recitativele-numărători sunt creaţii valorificate în jocurile copiilor pentru desemnarea

celui care va îndeplini un anumit rol într-un anumit context (de exemplu, în jocul de-a v-aţi
ascunselea).

,,Numărătorile din jocurile de copii conţin mitologemul alegerii prin tragere la sorţi a
unei jertfe umane, destinate unei divinităţi devoratoare a naturii («balaurului»)” – Evseev, 1999,
pp. 228-229.

Vezi, de exemplu:
,,Ala, bala, portocala, / Ieşi, Gheorghiţă, la portiţă / Că te-aşteaptă Talion, / Talion,
fecior de domn, / Cu căruţa Radului, / Cu calu-mpăratului.”
,,Una, două, / Stai că plouă, / Trei, patru, / Ca la teatru, / Cinci, şase, / Spală vase. /
Şapte, opt, / Mănânci compot, / Nouă, zece, / Apă rece.”
„Una mia suta lei / Ia, te rog, pe cine vrei. / Dacă n-ai pe cine, / Ia-mă chiar pe mine.”
„În Oceanul Pacific / Locuia un peşte mic, / Iar pe coada lui scria: / Ieşi afară
dumneata!”
„Degeţel, / Coadă de purcel, / Mă suii în copăcel / Şi găsii un bileţel, / Iar pe bileţel
scria: / Ieşi afară dumneata!” etc.

Recitativele-numărători se caracterizează prin elemente precum:

 sunt construcţii ritmate, cu sau fără conţinut semantic;
 au caracter ludic;
 valorifică succesiunea numerelor cunoscute la o anumită vârstă de către copii;
  pot fi centrate pe anumite realităţi cunoscute copiilor, eventual, construite ca ironii la
adresa unor defecte (de exemplu, satirizarea repetentului) etc.

În planul formei, ,,prozodia este liberă sau versificată: versurile libere sunt închegate
într-un tot printr-o formulă ritmică” (ILR 1, 1964, p. 185).
„Cea mai bogată categorie cuprinde versuri formate prin enumerarea, de la 1 la 3, la cinci
sau la zece. La acestea se adaugă versuri cu conţinut naiv sau o scurtă naraţiune. De obicei
ultimul vers este o formulă imperativă, pentru eliminarea copilului din grup” (ILR 1, 1964, p.
187).

Aplicaţie: Analizaţi, din perspectiva trăsăturilor de mai sus, textul:

„An-tan-tichi-tan / An-tan-ta / Ieşi afară dumneata!”

VIII.2.2. Cântecele-formulă

Cântecele-formulă au fost constituite iniţial în creaţii lirice construite ca formă de

invocare a unor elemente aparţinând planului real (al naturii sau planului uman – obiecte, fiinte
etc.) sau ireal (obiecte/ fiinţe/ fenomene imaginare).
Asociate, în trecut, ritualurilor de influenţare a fenomenelor naturii, treptat unele dintre
acestea au început să fie folosite de copii în jocurile lor, realizându-se astfel o mutaţie la nivelul
statutului acestor creaţii populare.

„Preluate de copii, în procesul complex de transmitere a tradiţiei şi-au pierdut sensul şi

funcţia iniţială, devenind auxiliare ale jocului” (ILR 1, 1964, p. 182).

Cântecele-formulă se caracterizează prin:

 muzicalitate aparte, realizată prin structuri repetitive;
 valorificarea unor forme verbale populare, regionale sau arhaice.

Vezi, de exemplu:
,,Cărămidă lucitoare, / Dă, Doamne, să iasă soare.”
,,Auraş, păcuraş / Scoate-mi apa din urechi / Că ţi-oi da parale vechi. / Scoate-mi-o din
amândouă / Că ţi-oi da parale nouă.”
,,Ieşi, Soare, din’chisoare / Că te-aşteaptă-o fată mare / Cu cercei de ghiocei / Cu salbă
de nouă lei; / Ieşi, Soare, din’chisoare / Căci te tai / C-un mai / C-un pai / Cu sabia lui Mihai.”
,,Du-te nor / Într-un picior / Haide soare-n / Trei picioare.”
,,Lună nouă, lună nouă / Taie pâinea-n două / Şi ne dă şi nouă / Ţie jumătate / Mie
sănătate.” etc.
 Aplicaţie: Caracterizaţi, din perspectiva formei, textul:
,,Auraş, păcuraş / Scoate-mi apa din urechi / Că ţi-oi da parale vechi. / Scoate-mi-o din
amândouă / Că ţi-oi da parale nouă.”

Temă de reflecţie: Comentaţi – cu exemplificarea aferentă – mesajul cântecelor-

formulă.

VIII.2.3. Cântecele-joc

Cântecele-joc însoţesc unele dintre jocurile copilăriei, fiind asociate unor linii melodice
în cadrul acestora; de aici construcţiile simple, coordonate şi valorificarea refrenului.

Vezi, de exemplu: Ţăranul e pe câmp, Batista parfumată, Podul de piatră, Ursuleţul

doarme etc.:
,,Ţăranul e pe câmp, / Ţăranul e pe câmp, / Ura, drăguţa mea, / Ţăranul e pe câmp. / El
are o nevastă, / El are o nevastă, / Ura, drăguţa mea, / El are o nevastă…”
„Batista parfumată / Se află la o fată, / La fata cea frumoasă / Pe care o iubesc.”
„Podul de piatră s-a dărâmat, / A venit apa şi l-a luat. / Vom face altul pe mal în jos, /
Altul mai trainic şi mai frumos.”
„Alunelu, alunelu, hai la joc / Să ne fie, să ne fie cu noroc. / Cine-n horă o să joace /
Mare-mare se va face. / Cine n-o juca defel / Să rămână mititel.” etc.

Aplicaţie: Analizaţi, din punct de vedere sintactic, textul:

„Podul de piatră s-a dărâmat, / A venit apa şi l-a luat. / Vom face altul pe mal în jos, /
Altul mai trainic şi mai frumos.”

VIII.2.4. Frământările de limbă

Frământările de limbă sunt constituite ca succesiuni de cuvinte/ sintagme care prezintă

similarităţi la nivelul structurii fonetice şi fac parte, în unele cazuri, din aceeaşi familie lexicală.
Construite prin valorificarea paronimiei şi a repetiţiilor de diferite tipuri (la nivelul
sunetelor, al grupurilor de consoane, al silabelor, respectiv cuvintelor), frământările de limbă au
rolul de a dezvolta memoria şi capacitatea copiilor de a pronunţa corect cuvinte/ sintagme
asemănătoare formal, reprezentând adevărate exerciţii de dicţie.
 Vezi, de exemplu:
„Am o prepeliţă pestriţă şi doisprezece pui de prepeliţă pestriţă. E pestriţă prepeliţa
pestriţă, dar sunt mai pestriţi puii prepeliţei pestriţe decât prepeliţa pestriţă.”
„Stanca stă-n castan ca Stan.”
„Racul croieşte, crapul clămpăneşte.”
„Şapte porci aşteaptă-n şir / Şapte saci umpluţi cu jir, / Şapte ghinde de stejar / Şi felii de
gogoşar.
„Şapte saşi în şapte saci.”
„pui de piropopircăniţă”
„Capra crapă piatra, piatra crapă-n patru, crăpa-i-ar caprei capu-n patru cum a crăpat
capra piatra-n patru” etc.

Aplicaţie: Exersaţi pronunţarea frământărilor de limbă de mai sus. Completaţi cu alte

exemple din volumul Străfurnica şi prietenii săi. Manual de dicţie pentru copii, de Carmen
Ivanov.

Întrebări: Care sunt elementele genului/ stilului aforistic?

Care sunt componentele folclorului copiilor?
Care este diferenţa dintre cântecele-joc şi cântecele-formulă?
Care este principala caracteristică a frământărilor de limbă?