UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA

FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOLOGIE

LINGUȘIREA LITERARĂ
TIPOLOGIE

COORDONATOR:
Lect. Univ. dr. Marcela Claudia Ciortea

Masterand:
Valentin Macaveiu

2011
 „Lingușirea e o monedă falsă, care nu are valoare decît din pricina trufiei noastre”1
Maxima 158.
Maximele lui La Rochefoucauld sunt precum celelalte și anume mici discordii
piperate de un adevăr înfricoșător. Condiția umană tinde să accepte tot ceea ce nu face referire
directă la persoana în cauză și deci acele clauze care acoperă un adevăr la modul general. Dar
dacă „artificiul” este destinat să atingă o anumită arteră cotidiană a unui anume individ, orice
adevăr fie el descris și prin maxime, este înlăturat imediat, negând întreg Hadesul pe care îl
are în subconștient.
Lingușirea ca mod, specie, element peiorativ sau pur și simplu comportamental, există
în literatură deoarece aceasta este elementul primordial cu care sau prin care literatura a luat
naștere. Există așadar mai multe tipuri de lingușire:

1. Lingușirea afișată

Se întâlnea în interiorul saloanelor literare atât de populare în Europa, cu precădere în

Franța secolului XIX2. Ce se întâmpla într-un salon literar? Câțiva presupuși scriitori se
adunau în fața unei cești de cafea, în compania unor dame dantelate și-a unor peruci de primă
calitate, și-și cerșeau drepturile scriitoricești ca mai pe urmă să ajungă în vârful societății
literare. O multitudine de exemple ne stau ca argumente incontestabile: Corneille, Alfred de
Vigny, E. Delacroix, Balzac, Dumas, ș.a. Câteva doamne mai înstărite și libertine și-au permis
luxul de a organiza astfel de întâlniri socio-politico-literare în care domni în negru își aclamau
unul altuia opera. „Am fi cu totul lipsiți de plăcere dacă nu ne-am linguși niciodată” 3. Ceea ce
scriitorii întreprindeau în astfel de manifestații culturale se numește „ajutor reciproc”. Ajut
astfel un prieten, dar aștept aceeași monedă sau îndoit. Ajutorul, din punct de vedere literar,
este o arteră a lingușirii. Probabil că datorită acestor saloane avem foarte mulți scriitori
afirmați. Saloanele, astfel, au mers pe această sintagmă a ajutorului și au funcționat ca tot
unitar ori au supraviețuit până ce un alt tip de lingușire a luat naștere.

1.1. Lingușirea afișată de convenție

Specifică unui anumit grup, unei anume grupări sau chiar a două sau mai multe, se
întâlnește între doi sau mai mulți membri cu influență sporită, întru ajutorarea unui element
comun prin care mai apoi să sustragă beneficii. Bineînțeles, convenția poate fi de mai multe
feluri, de aceea vom specifica următoarele:

1
Jean Starobinski, Teatrul și interpretul. Traducere și prefață de Ion Pop, Editura Univers, București, 1985, p.
165.
2
Întâlnirile de salon se petrec, au luat naștere după ce Louis XIV urcă pe tron. Înainte, saloanele purtau numele
de „grupuri literare”.
3
Ibidem, p. 165.
 1.1.1. Lingușirea afișată de convenție pe perioadă determinată
1.1.2. Lingușirea afișată de convenție pe perioadă nedeterminată
1.1.3. Lingușirea afișată de convenție intra-grupată
1.1.4. Lingușirea afișată de convenție extra-grupată
1.1.5. Lingușirea afișată de convenție multi-grup
1.1.6. Lingușirea afișată de convenție generală

1.2. Lingușirea afișată inoculată sau implementată

Se întâlnește între doi membri, în general unul cu un nivel mai înalt de încredere decât
celălalt, ori cu o prezență accentuată pe plan cultural, acesta fiind cel care inoculeză
anumite principii subiective care mai apoi vor avea circumstanțe în alegerea, votarea,
comportamentul individului pe care îl influențează.
1.3. Lingușirea afișată de sector
Este un fenomen întâlnit într-un anumit salon literar, într-o anumită grupare literară.
Scriitorii se vor susține reciproc, chiar dacă particularitățile scriitoricești individuale nu au

aceeași componentă fundamentală. Este un compromis care nu neapărat afectează scriitorul în

cauză ci sentimentul deranjului apare doar la nivel comportamental și sentimental din punct
de vedere al liniștii individuale.
1.4. Lingușirea afișată emerită
Vorbim aici de personalitățile distinse ale unei societăți, care cu toate că nu
beneficiază de o oarecare afinitate în domeniul scrierii, sunt ajutați și încurajați de membri
unor grupări literare în a scrie în cadrul grupării respective, tocmai pentru că prezența lor
acordă acelui cadru încredere sau/și putere pe domeniul respectiv. Personalitățile influente,
astfel, devin gărzile de corp ale acelor grupări, saloane literare, etc. După continuitatea firului
narativ și a caracterului subiectiv sau obiectiv în ceea ce privește situația creată, lingușirea
afișată emerită se împarte la rândul ei în două concepte:
1.4.1. Lingușirea afișată emerită conștient
1.4.2. Lingușirea afișată emerită inconștient
Așadar, dacă personalitatea în cauză conștientizează prezența sa, efectele prezenței
sale, lingușirea se realizează conștient, acest fapt aducând peiorativitatea și gravitatea
fenomenului. Dacă personalitatea în cauză nu conștientizează faptele sale la nivel general,
lingușirea se realizează involuntar, situația putând avea o oarecare tratare îndulcită din partea
criticilor în domeniu.
 2. Lingușirea inversă

Orice acuzație emisă mă înalță pe culmile criticii.4

Lingușirea inversă are ca scop acuzația, alterația, refracția laudelor culese prin critica
isterică. George Călinescu, critic, prozator, poet la rădăcini este omul care a adunat o întreagă
literatură sub semnul aceleiași coperte: Istoria literaturii române de la origini până în
prezent. Călinescu, prin critică, s-a ales cu un loc în vârful piramidei culturale. Aici nu este
vorba despre lingușire ci de antonimulei, acea critică vehementă pe care oricine poate să o
aducă oricui atât timp cât mai este valabilă definiția Nimeni nu este perfect. Trebuie să
subliniem faptul cum că George Călinescu a criticat orice și pe oricine. Prozatorul cârcotaș și
criticul de excepție este „ca´ntr´un mormânt de rege cu poarta sfărâmată” 5. Astfel, prin
lingușire inversă înțelegem critică literară la cel mai înalt nivel, o anume cârcotășie întru
devenire.

3. Lingușirea cu sinele

„Dar el, ce os de Domn e și viață de Împărat” 6. Aceste cuvinte le găsim în aceeași

carte călinesciană amintită mai sus, și fac referire la personalitatea marcantă, pe numele său
Mateiu Caragiale. Scriitorul se încadrează în acest tip de lingușire datorită eforturilor pe care
le face pentru a ajunge în clasa literară. Este demn de amintit că Mateiu Caragiale a fost fiul
lui I. L. Caragiale și tot atât de demn de amintit faptul cum că umbrit de statuia paternă, a
încercat să se afirme. Este probabil ca scriitorul să nu fi voit dinadins să-și exercite drepturile
nepotiste, de aceea lingușirea cu sinele se împarte în:
3.1. Lingușirea voluntară cu sinele
3.2. Lingușirea involuntară cu sinele
Trebuie să înțelegem că prima dintre ele este un drept neștirbit pe care de obicei
urmașii marilor scriitori beneficiază. Bineînțeles că există două nuanțe și anume cea negativă,
atunci când societatea consideră că urmașul cu pricina beneficiază de prea multă atenție
datorită predecesorilor, și aspectul pozitiv și anume acela care subliniază trecerea blândă de la
necunoscut la persoană publică, din același motiv al moștenirii.
Lingușirea cu sinele are un caracter special, o nuanță aparte pentru că omul care o
deține trebuie să creadă cu nerușinare într-o himeră și să încerce să îi facă și pe ceilalți de
aceeași teapă a crede. Mateiu Caragiale își susținea apartenența sângelui albastru, declarând
că provine dintr-un neam ales, de capete încoronate. Prin acest fapt cât și prin ajutorul patern

4
Maximă proprie.
5
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Fundația regală pentru
literatură și artă, 1941, p. 838.
6
Ibidem, p. 813.
oferit, credem că scriitorul se încadrează perfect în acest tip de de lingușire literară, unde
condiția morală e definitorie.
„Lingușirea, pornind de la personalitatea oferită privirii și de la renumele ei, se extinde
la tot: înfățișare fizică, frizură, vorbire, copii, bucătărie și vinuri, locuință, portrete. Nimic din
ceea ce este sau posedă «stăpânul» nu scapă laudei”7.

4. Lingușirea de prefață

Cu toții am văzut domestica aplicație de nelipsit din toate cărțile mici sau mari, groase
sau scurte, cu supracopertă ori fără. Prefață au toate, până la cele mai neînsemnate. Desigur,
mai e și categoria cărților deja consacrate care reeditate fiind, nu mai au nevoie dde prefață.
Prefața e una dintre cele mai mari minciuni inventate vreodată. Ce este de fapt o prefață?
Definiția din DEX spune așa:
„Prefață, prefețe, s.f.: Text cu caracter explicativ, uneori analitic, precedând o operă
literară sau științifică, în care este expus planul lucrării, se dau referiri bibliografice, critice,
etc.; precuvântare; predoslovie”8.
Lingușirea de prefață este o obligație, un serviciu și o onoare. Cele trei sentimente,
unindu-se, nasc în sensul cel mai docil, o practică seculară de care scriitorii dispun pentru a se
ajuta între ei. Este totodată o practică acceptată și deloc de neglijat, un rău necesar. Trebuie
amintit faptul cum că acest tip de lingușire se împarte în două categorii:
4.1. Lingușirea de prefață obiectivă
4.2. Lingușirea de prefață subiectivă

Prima amintită este folositp de către scriitori pentru a prefața o anumită carte. În
aceasta predominând SERVICIUL, iar a doua și anume cea subiectivă, este folosită de poeți,
critici, scriitori la modul general, pentru a se afirma. Orice critic s-ar lupta pentru a prefața un
Quo Vadis sau Visul unei nopți de vară de pildă. E de înțeles că acel „prefațator” trebuie să
aibă o oarecare importanță de culoare scriitoricească.

5. Lingușirea de compromis

Orizontul literar al acestei categorii este mai restrâns, cu toate acestea, ea regăsindu-se
în lumea literară ca modalitate de afirmare, la fel ca cea de prefață subiectivă. Compromisul
apare lîntre doi sau mai mulți scriitori, două sau mai multe grupări literare, în folosul unei
literaturi anume sau pentru a nu se degrada reciproc din punct de vedere scriitoricesc. Aș opta
pentru sintagma Tac dacă taci și tu în a defini această categorie de lingușire literară. E de
înțeles că exemplele nu sunt plasate în adevărata lor culoare pe scara realului cunoscut sau al

7
Jean Starobinski, op. cit., p. 167.
8
www.dexonline.ro/definiție/prefata, accesat la 16.01.2011.
cunoscutului abordabil. De aceea vom spune că există două substraturi care pot diferenția
ceea ce se cunoaște de ceea ce este probabil a se fi întâmplat într-o oarecare literatură, între
doi sau mai mulți scriitori sau între două sau mai multe grupări literare care au recurs la
această modalitate de compromis literar.
5.1. Lingușirea de compromis inexactă sau probabilă
5.2. Lingușirea de compromis exactă sau știută

Cele două substraturi sunt diferențiate de verbele „a crede” și „a ști”, unde primul verb
i se atribuie celei dintâi amintite, iar cel de-al doilea, ultimei.
Lingușirea de compromis are și o formă inversă și anume:

6. Lingușirea de compromis antonimic

Cred că știm cu toții sau am auzit vag spunându-se de războiul literar dintre marile
grupări ale secolului XX și anume sburătorii, gândiriștii sau aparținătorii „Vieții românești”.
Dacă în lingușirea de compromis eram într-o „silentio stampa” continuă, cea antonimică are
particularitatea exprimării directe, supraponderale. Marile grupării literare și-au hărțuit
lucrările lucrările științifice ori revistele, tocmai pentru a ridica ștafeta, etalonul unei literaturi
sărace, românești și au reușit.
Ar fi de precizat și faptul că această lingușire de compromis antonimic cuprinde
următoarele:

6.1. Lingușirea de compromis antonimic de siguranță

6.2. Lingușirea de compromis antonimic ereditar
6.3. Lingușirea de compromis antonimic viager
6.4. Lingușirea de compromis antonimic de moment

În lingușirea de compromis antonimic de siguranță intră toate situațiile care nu se

încadrează în următoarele trei tipuri.
Lingușirea de compromis antonimic ereditar se moștenește de la o grupare la alta,
atât timp cât membri unei grupări anume mai continuă moștenirea lăsată de predecesori. Se
întâlnește mai ales în cadrul aceluiași curent literar.
Cea antonimic viageră are valabilitate în timpul vieții unui scriitor, dar de asemenea
are și repercursiuni după ce acesta trece în neființă. Trebuie stipulat faptul că acest tip de
lingușire de compromis antonimic se aseamănă cu Lingușirea de compromis exactă sau
știută din pofida faptului că adevărul compromisului iasă la iveală în cele din urmă.
Lingușirea de compromis antonimic de moment este folosită pentru a trece peste o
încercare literară sau o situație delicată din punct de vedere social, dar este lichidată după ce
situația se încheie. Aici se încadrează scriitorii cărora cu toate că fac acest compromis de
moment, nu îi interesează repercursiunile care vor urma, tocmai pentru că au culoare politică.
 7. Lingușirea duplicitară
Specifică multor scriitori, acest tip de lingușire literară persistă în sistemul de valori
atât în interiorul unui singur sistem cultural cât și la nivel mondial. Duplicitatea este de
departe cel mai omenesc consimțământ comportamental și deci aparține interiorului fiecărei
ființe umane. Vorbind despre duplicitatea literară, amintesc faptul că un scriitor va putea
emite teorii duplicitare și așadar jongla cu idei, fiind între ciocanul unei ideologii și nicovala
alteia.

BIBLIOGRAFIE
1. George Călinescu, Istoria literaturii române de la
origini până în prezent, București, Fundația regală
pentru literatură și artă, 1941.
2. Jean Starobinski, Teatrul și interpretul. Traducere
și prefață de Ion Pop, Editura Univers, București,
1985.