Pe trenul ce duce acasă

Pe trenul ce duce acasă,

pe trenul ce duce spre mine,
privesc natura rămasă,
în urma-mi, în noru-mi-fereastră
cu sinea privesc tot spre sine.

Pe trenul ce duce acasă,

în locul străbun, nemișcat,
potopul să vină, nu-mi pasă,
nu-mi pasă de luna cețoasă,
atunci când strecor pe picioru-mi,
fiorul adânc îngropat,
și slutul izvor nesecat,
pe trenul ce poartă fioru-mi...

Pe trenul ce duce acasă.

Mă duce alene pe mine,
Pe mine mă poartă spre sine,
Și aripi și aripi de sat
încep a prinde senine.
Senin cum mi-e trupul ce zboară
pe linii de cale ferată,
de cale ferată mi-e suflul
și colțul miop ce cu fală
atinge cu centrul genunchiul
Pe trenul ce mă poartă spre sat.

Valentin Macaveiu