Mitropolitul Dosoftei

Descriere 
Dosoftei (numele monahal al lui Dimitrie Barila),  fiul unui negustor aroman, îsi
face pregatirea teologica la scoala de la Lvov (reorganizata de Petru Movila), unde pe
langa dogma bisericeasca, polona si limba ucrainiana,  studiaza limbile clasice si alte
discipline umaniste ca poezia si retorica.
Mitropolitul Dosoftei,  constiinta umanista, ctitoreste tiparniţe, promoveaza cultura
si literatura în limba naţionala, îmbogaţeste prin traduceri teologia, filologia, istoria, însa
renumele i-l aduce poezia,  este « primul nostru poet naţional », « fondatorul poeziei
române literare ( B. P. Hasdeu).

Scurt itinerar al operelor

Pe lângă binecunoscuta capodoperă, Dosoftei, întors din exil, tipăreşte prima sa
carte ‘Dumnezăiasca liturghie’, Iaşi, 1679, în scopul dezvoltării noastre culturale, de a
înlocui limba slavonă cu limba română în cărţile de cult. În noua tipografie a mitropoliei
de la Iaşi, Dosoftei tipăreşte mai întâi, în 1680, ‘Psaltirea de-nţăles a svîntului împărat
proroc David’. Un an mai târziu, în 1681, apare ‘Molităvnicul de-nţăles’, dar lucrarea
fusese terminată cu mult timp în urmă. În 1682, apare primul volum din ‘Viaţa şi
petrecerea svinţilor’, iar în 1683 cel de-al doilea volum, urmat, în acelaşi an de
‘Liturghierul’, operă extrem de importantă şi prin versurile pe care le cuprinde. Apare mai
apoi ‘Octoihul’, neterminat, din care s-a tipărit doar începutul.

Între anii 1671-1686, cât a stat în scaunul mitropolitan al Moldovei, Dosoftei

publică cea mai mare parte din opera sa. Capodopera sa, Psaltirea în versuri publicată în
1673, a fost prima traducere în versuri a unui text religios, considerată primul monument
de limbă română poetică.

Popularitatea Psalmilor
Versificarea Psaltirii, pentru a fi cântată în biserică, a apărut în Occident, în mediul
calvin de limbă franceză, de unde s-a răspândit apoi în mare parte din Europa, inclusiv în
Polonia, unde cea mai reuşită şi răspândită versiune îi aparţine umanistului catolic Jan
Kochanowski. E posibil ca, parcurgând această lucrare, Sfântul Dosoftei să fi fost
impulsionat să versifice Psaltirea în limba română, dar lucrarea mitropolitului moldav
constituie fără îndoială o operă originală, influenţată de folclorul românesc. Ea îl arată pe
autorul ei drept un veritabil precursor al lui Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi, constituind
pentru literatura şi cultura română, după remarca lui Zoe Dumitrescu-Buşulenga, „ceea ce
este Voroneţul în pictură“.
De asemenea, se cuvine să remarcăm că Psaltirea lui Dosoftei a circulat în toate
regiunile locuite de români, timp de peste două secole, intrând treptat în cântecele de stea,
în colinde şi în drama religioasă populară a Vifleimului. Din această perspectivă, nu apare
întâmplător faptul că mitropolitul cărturar a inclus, la finalul Psalmilor, 18 versuri
compuse de cronicarul Miron Costin, referitoare la originea latină şi unitatea românilor.

Izvoare si modele
 Dosoftei a cunoscut şi literatura neogreacă, ce se inspira, la randu-i, din poezia
italiană a Renaşterii şi epocii barocului, mijlocind astfel poetului român primul contact,
indirect, cu ritmurile şi melosul poeziei neolatine. Dosoftei realizează, în felul acesta, cea
dintai definiţie a tipului clasic al poetului român, aşa cum o vor ilustra, în secolele viitoare,
Budai-Deleanu, Văcăreștii, Conachi, Heliade şi alţii: pe de o parte, o cultură considerabilă,
în mai multe limbi străine, orientată spre orizonturi multiple, capabilă să fructifice sugestii
şi experienţe variate, pe de alta, un puternic instinct al geniului poetic popular, o capacitate
caracteristică de sinteză între universul de forme, ritmuri, expresii şi culori al creaţiei orale
autohtone, şi substanţa, tiparele poetice ale modelelor şi surselor culte, asimilate din
cuprinsul altor literaturi (Ivaşcu, « Istoria literaturii romane » , p 200).
Sunt, în poezia lui Tudor Arghezi şi a lui V. Voiculescu, anume asperităţi fie voite,
ritmări, ce în sinuozitatea lor se apropie de un gen de aritmie superioară, departe
deopotrivă de poezie ca şi de proză, experienţă care aminteşte oarecum de cutezările
muzicii atonale şi care au fost pentru prima dată încercate de duiosul nostru psalt. Nu e
însă mai puțin adevărat, că Dosoftei exprimă şi o simţire ce a revenit în poezia lui Arghezi
şi a lui Voiculescu: tînjirea, înconjurată de scirba păcatului, după Dumnezeu. Fiorul celest
în magma terestră". (Negoitescu, I.c.).

Mitropolitul Dosoftei, precursor al poeziei eminesciene

Dosoftei, "ctitor al poeziei româneşti” îl "anticipează” pe Eminescu, prin temele
filozofice fundamentale  - Geneza, condiția de muritor a omului în Univers, stările
interioare profunde - solitudinea, melancolia, frământările şi durerile sufleteşti şi chiar prin
cultivarea unor rime rare, folosite mai târziu şi de Eminescu. Mitropolitul "rimează verbe
cu substantive sau cu adverbe, substantive cu adjective, nume proprii cu nume comune sau
forme pronominale atone cu alte categorii morfologice: strică/nenică, pucioasă/groasă, de-
aş depărta-mă/teamă, aş aştepta-te/parte, Slava/sava, satura-să/masă” (Manolescu)
Tema morţii, prezentă în psalmul 48 al lui Dosoftei “ Că maiestru încă moare/Ca
tot omul de supt soare/Şi nebunul cu buiacul/Vcr peri de pre tot veacul”” (Psaltira în
versuri- Psalmul 48), nu-i este străină lui Eminescu, “Poți zidi o lume-ntreagă, poţi s-o
sfărămi... orice-ai spune,/Peste toată o lopată de tărână se depune/Mâna ce-am dorit
sceptrul universului şi gânduri /Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri..
(Scrisoarea 1), şi nici altor poeti pasoptişti romantici, “Dosoftei le este, s-a constatat,
dascăl” (Mazilu,1996)

Concluzii
Prin urmare, opera lui capitală constituie şi actul de naştere al poeziei culte
româneşti vrednică de acest nume". Chiar dacă mai există încă dubii între Dosoftei poetul,
creatorul de valori literare şi simplul traducător, cu siguranta Psaltirea reprezintă întâia
încercare spontană, neprogramată de implicare a unor specii din literatura populară,
contribuind la şlefuirea limbii române literare.