Boli ale urechii

Boala Ménière
Boala Ménière, cunoscută și sub denumirea de hidrops endolimfatic idiopatic, este o afecțiune a
urechii interne ce constă într-o creștere a presiunii hidraulice din interiorul sistemului endolimfatic
cohleo-vestibular. Această problemă poate cauza următoarele simptome:

 pierderea fluctuantă a auzului - se poate manifesta fie ca o senzație de plenitudine aurală (ca o
presiune), fie ca o senzație de înfundare a urechilor;
 vertij episodic ocazional, frecvent descris ca o senzație de învârtire, uneori violentă, cu o durată
ce poate varia de la câteva minute până la câteva ore;
 tinitus sau sunete în ureche, de obicei cu tonalitate scăzută.

Boala Ménière poate fi întâlnită la aproape toate vârstele, fiind descrisă și la copiii mai mici de 4 ani,
dar și la persoane de peste 90 de ani. De obicei, afecțiunea debutează la adultul tânăr și atinge incidența
maximă în jurul vârstei de 40-60 de ani. Se pare că femeile sunt mai predispuse decât bărbații. Această
boală este răspândită în toată lumea, iar jumătate dintre pacienți au rude care suferă de aceeaşi afecțiune. 

Cauze
Cauza bolii Ménière este necunoscută, ceea ce o și diferențiază de sindromul Ménière, care se
manifestă identic, dar apare secundar unor afecțiuni ce interferă cu producția normală sau resorbția
endolimfei (modificări endocrine, traume, dezechilibru electrolitic, disfuncție autoimună, medicație,
infecții parazitare, hiperlipidemie).

Factori de risc
Deoarece boala Ménière nu are cauze cunoscute, nu se cunosc nici factorii de risc. Cu toate
acestea, s-a observat că episoadele acute au o durată și o frecvență variabilă, iar unii pacienți pot prezenta,
cu regularitate, câte o criză, în timp ce alții au un model complet aleatoriu. Aceste manifestări au fost
legate de factorii declanșatori alimentari, de ciclul menstrual sau de stresul psihosocial.
Simptome
De obicei, boala Ménière afectează o singură ureche. Doar 10% dintre pacienți prezintă afectare
bilaterală încă de la debut și procentul crește odată cu evoluția afecțiunii, ajungând să fie întâlnită la mai
mult de 40% dintre pacienții vechi.
Afecţiunea se manifestă sub forma unor crize cu durată variabilă, de la câteva secunde la câteva ore,
adesea asociate cu grețuri severe și vărsături, în care principalele manifestări sunt:

 vertijul;
 scăderea auzului;
 tinitusul.

Vertijul este o senzație subiectivă de mișcare, adică pacientul are impresia că se mișcă sau că obiectele
din jurul lui se rotesc, deși el stă pe loc. Aceste crize acute de vertij pot fi acompaniate de căderi bruște,
fără pierderea stării de conștiență și, întotdeauna, sunt însoțite de o mișcare pendulară a globilor oculari,
numită nistagmus.
Hipoacuzia, sau scăderea auzului, este fluctuantă și afectează, în primul rând, frecvențele joase. Mulți
pacienți observă o deteriorare progresivă a auzului și a echilibrului după fiecare atac succesiv.
Tinitusul este zgomotul continuu sau intermitent din urechi, ce înlocuiește pierderea auzului în timpul
crizei. Acest sunet este adesea nepulsatil și poate fi descris de pacient ca un șuierat, chiar dacă senzația
inițială este asemănătoare unui murmur de ocean.

În general, după o criză acută de boală Ménière, pacienții se simt obosiți și au tulburări de
echilibru și grețuri timp de câteva ore sau chiar zile. Pe de altă parte, există și persoane care, între
episoade, sunt complet asimptomatice.

Tratamentul bolii Ménière este direcționat în două sensuri:

 tratarea simptomelor actuale ale crizei;

 prevenirea apariției crizelor.

Există, în prezent, patru opțiuni acceptate:

1. Decompresia sacului endolimfatic sau plasarea unui șunt - se realizează prin îndepărtarea unei
părți din osul mastoid care încapsulează rezervorul endolimfatic. Se permite astfel expandarea
sacului și scăderea presiunii. Montarea unui șunt (supapă) din spațiul endolimfatic în spațiul
mastoidian sau subarahnoidian poate fi un alt mijloc de reducere suplimentară a presiunii
endolimfatice;
2. Secționarea nervului vestibular afectat - este utilă în cazul pacienților cu auz păstrat și se
bazează pe izolarea și secționarea nervului vestibular, fără a afecta funcția auditivă. Această
procedură are avantajul unei rate ridicate de control al vertijului de 95-98% și de conservare a
auzului în urechea operată de 95%;
3. Labirintectomia - este utilă pacienților cu auz deja distrus de boală și presupune îndepărtarea
chirurgicală a unor elemente din urechea internă bolnavă. Această  metodă oferă o ameliorare de
peste 95% a vertijului; 
4. Perfuzarea intratimpanică de medicamente (precum antibiotice cu efect ototoxic sau
corticosteroizi) - se realizează printr-o miringotomie, o mică tăietură efectuată la nivelul
timpanului. Soluțiile injectate ajung în urechea medie, de unde sunt absorbite în urechea internă.
Aceasta este o procedură simplă, cu risc relativ scăzut de complicații, care aplică o concentrație
ridicată de medicament cu efecte secundare minime. 
Otomicoza (infectia micotica a urechii)

Otomicoza sau infectia fungica a urechii afectează una sau, ocazional, ambele urechi si este
provocata de ciuperci. Infectia este mai frecventa in perioadele calde ale anului, in cazul celor care traiesc
in zone tropicale, dar poate aparea si la persoanele care inoata frecvent, au diabet sau alte afectiuni
medicale cronice. Otomicoza de trateaza, dar in anumite cazuri, se poate croniciza.

Ce este otomicoza

Otomicoza este una dintre posibilele infectii ale urechii, agentul patogen fiind reprezentat, in acest
caz, de fungi sau ciuperci. Infectia se manifesta la exteriorul urechii, in zona din spate a acesteia, dar
poate afecta si canalul auditiv si poate duce, in anumite situatii, la scaderea acuitatii auditive. Sunt mai
multe tipuri de ciuperci care pot duce la aparitia otomicozei. Exista peste 60 de specii diferite de ciuperci
care pot fi responsabile pentru aceasta infectie, dar cel mai des este provocata de Aspergillus,
considerata responsabila pentru circa 75% dintre cazurile de infectie fungica a urechii. Alti agenti
patogeni sunt: Candida, iar mai rar Phycomycetes, Actinomyces si Rhizopus.

Cauze si factori de risc

Canalul auditiv este protejat de secretia naturala de cerumen. Daca, in anumite conditii, aceasta
ceara este spalata de apa de mare, din piscina sau se afla in contact indelungat cu apa ori este indepartata
in mod agresiv prin folosirea incorecta a betelor pentru urechi, canalul auditiv devine expus la infectia cu
fungi. Infectia se poate localiza la exteriorul urechii, de unde evolueaza in canalul auditiv sau apare initial
in interiorul urechii, in conditii de umezeala. Uneori, infectia apare ca urmare a unui traumatism, de
regula minor (zgarietura), dar care constituie poarta de intrare a infectiei micotice.

Curatarea excesiva a urechilor este un alt factor favorizant, pentru ca cerumenul natural al
canalului auditiv are rol protector, efect antibacterian si antifungic natural.
Simptome
 durere;
 mancarime, prurit intens in zona afectata, intern sau extern;
 inflamatie - pe care pacientul o resimte ca pe o senzatie de presiune in interiorul urechii;
 roseata cutanata (in cazul infectiei externe), leziune cutanata superficiala, combinata cu o
descuamare locala sau roseata la nivelul canalului auditiv;
 tinitus - tiuit in ureche sau acufene - sunete in urechi;
 senzatie de plenitudine in ureche;
 scurgeri de lichid cu miros neplacut din ureche;
 probleme de auz, auz infundat.