Sunteți pe pagina 1din 12

SCOALA POSTLICEALA

ACUFENELE/TINITUSUL
LA VARSTNIC
Tinitus sau acufene reprezintă o percepție auditivă nedorită, de origine internă,
frecvent localizată și care se poate rareori obiectiva. Derivă din latinescul „tinnire” care
înseamnă „a suna”. În general, individul care suferă de tinitus percepe sunetul în absența
percepției altor sunete exterioare, percepția acestui sunet nefiind legată de nicio sursă
externă. Tinitusul se clasifică în subiectiv (numai pacientul aude sunetul respectiv)
și obiectiv (sunetul pe care îl aude pacientul poate fi auzit și de către examinator/ martori).
Acufenele nu reprezintă în majoritatea cazurilor o problemă serioasă, ci mai degrabă
un fapt deranjant pentru pacient, care se remite spontan în timp. Rareori tinitusul reprezintă o
problemă medicală importantă. De asemenea, tinitusul nu este o boală de sine stătătoare, ci
este un simptom al unei condiții patologice subiacente.

Epidemiologie
Acufena este un simptom foarte comun afectând 10% din populația generală a SUA,
predominând la grupa de vârstă cuprinsă între 40 și 70 de ani. Se estimează că 10-15% din
populația lumii suferă de acufene, iar dintre pacienții care se prezintă la medic raportând
simptome la nivel auricular, 85% prezintă și acufene. Atât adulții cât și copiii pot suferi de
tinitus dar prevalența sa crește odată cu vârsta, însă frecvența tinitusului în populația
pediatrică este și ea destul de ridicată (13%).

Majoritatea populației suferă de tinitus ca urmare a expunerii la zgomote foarte


puternice (foc de armă, participarea la un concert cu amplificare foarte mare a sunetului),
simptomul fiind extrem de supărător în primele ore după expunerea la zgomot dar se remite
în câteva ore sau zile. Boala care asociază cel mai frecvent acufenele
este hipoacuzia neurosenzorială de percepție. Alte tipuri de tinitus care trebuie investigate
medical sunt: tinitusul asociat cu vertij, tinitusul pulsatil, tinitusul fluctuant și tinitusul
unilateral.

Clasificarea tinitusului
Există două mari categorii de tinitus, obiectiv și subiectiv. Chiar dacă această
clasificare este folosită la scară largă de către practicieni, nu este foarte folositoare în
determinarea conduitei terapeutice ulterioare, este mult mai important să determinăm cauza
tinitusului (afecțiunea subiacentă care determină acest simptom).
Tinitus obiectiv
Tinitusul obiectiv este rar. Reprezintă percepția de către bolnav a unui sunet care
are sursa în interiorul organismului în general intracranian, intraauricular sau la nivelul
gâtului,  având o etiologie vasculară, fiind datorat în general unei malformații a vaselor din
regiunea capului și gâtului.
Tinitus muscular este cauzat de afecțiunile degenerative ale capului și gâtului, cel
mai frecvent fiind întâlnit în scleroza laterală amiotrofică. Tinitusul apare în această boală
datorită deteriorării controlului sistemului nervos central asupra mușchilor capului și gâtului,
incluzând și mușchii auriculari, la un individ fără probleme de auz. Pierderea controlului
neuromuscular determină fasciculații și mioclonii la nivelul mușchilor scăriței și tensor al
timpanului ceea ce duce la apariția unor fasciculații auditive cu sursa la nivel auricular.
Tratamentul este reprezentat în acest caz de o timpanotomie urmată de liza sau tensionarea
mușchiului scăriței. Însă, cel mai frecvent simptomatologia este bilaterală, caz în care
procedura terapeutică paleativă se va aplica la urechea unde tinitusul are intensitate mai mare.
Mioclonusul palatin este o altă cauză de inducere a tinitusului muscular obiectiv. În
acest caz, nucleul olivar bulbar descarcă ritmic impulsuri nervoase datorită existenței unei
leziuni în triunghiul Guillain- Mollaret din trunchiul cerebral. Leziunea apare
datorită accidentelor vasculare cerebrale, traumatismelor cranio-cerebrale, encefalitei,
sclerozei multiple sau bolilor degenerative. S-au raportat succese în ameliorarea
simptomatologiei prin terapia cu toxină botulinică.
Tinitus obiectiv de cauză vasculară este cel mai frecvent datorat anomaliilor și
malformațiilor arterei carotide interne. La persoanele vârstnice sau cu multiple operații la
acest nivel, artera carotidă poate căpăta un caracter anevrismal devenind tortuoasă (traseu cu
numeroase bucle) ceea ce determină apariția de turbulențe, tinitusul perceput de către pacient
fiind în acest caz pulsatil, în ritm sincron cu bătăile inimii, putând fi perceput de către
examinator prin auscultarea arterei carotide implicate.
Un alt tip de tinitus vascular sub formă de suflu venos este produs de către vena
jugulară, fiind descris de către pacient ca o vibrație sau ca un sunet de frecvență joasă, acest
tip de tinitus fiind mult mai frecvent decât tinitusul muscular și cel vascular datorat arterei
carotide, descrise mai sus. Atât tinitusul vascular de cauză arterială cât și cel de cauză
venoasă pot fi tratate chirurgical cu succes.
Hipertensiunea arterială este o cauză importantă de tinitus foarte frecventă la
pacienții care nu respectă schema de tratament prescrisă de către medicul curant. Tratarea
hipertensiunii arteriale duce la dispariția tinitusului în cazul acestor pacienți.
Alte cauze foarte rare de tinitus obiectiv sunt:
- tumora de glomus carotic, care este un neoplasm vascular cu originea la nivelul
bifurcației carotidiene, bulbului jugular sau arterei timpatice. Determină tinitus pulsatil
- tinitusul provocat de tuba lui Eustachio are caracter de șuierătură care coincide cu
mișcările respiratorii. Apare după o scădere semnificativă în greutate. Poate apărea și
autofonia (percepția anormală a propriei voci). Simptomele dispar prin manevra Valsalva
(expir cu glota închisă) sau prin menținerea capului într-o anumită poziție.
Tinitus subiectiv
Este mult mai frecvent decât cel obiectiv, cele mai frecvente cauze de tinitus subiectiv
fiind bolile otologice, cel mai des întâlnit fiind tinitusul asociat pierderii de auz. Există
două tipuri de surditate: de transmisie (conducere) și neurosenzorială (de percepție).

Surditatea de transmisie este cauzată de incapacitatea transmiterii sunetelor de la


urechea externă către urechea internă datorată unor factori care blochează canalul auditiv
(prezența cerumenului în exces, edem al canalului auditiv, otită externă, perforatea
timpanului, acummulare de fluid la nivelul urechii mijlocii sau anomalii ale lanțului osos al
urechii medii precum otoscleroza).

Surditatea neurosenzorială de percepție este cauzată de o anomalie a urechii


interne, a zonei cohleare sau a nervului auditiv (nervul cranian VIII).
Cea mai frecventă cauză de tinitus subiectiv este inducerea pierderii auzului de către
zgomot sau așa numita Noise Induced Hearing- Loss,  tradusă prin pierderea progresivă a
acuității auditive care are loc odată cu înaintarea în vârstă. Termenul românesc
este presbiacuzie.

Presbiacuzia este cea mai comună cauză de pierdere cu caracter ireversibil a auzului,


dar poate fi prevenită. Cei cu expunere excesivă la zgomote înalte trebuie supuși unui proces
de screening și consulturilor ORL periodice, precum și consilierii despre riscul de pierdere a
auzului, în cazul în care pacientul nu renunță la expunerea la zgomote dăunătoare. Protecția
auditivă este obligatorie, iar părinții trebuie să protejeze urechile copiilor utilizând dopuri de
silicon pentru urechi în cazul în care aceștia vor fi expuși la zgomote puternice.

Boala Meniere reprezentată de acumularea excesivă de endolimfă la nivelul


membranie labirintice este o altă cauză de tinitus subiectiv. Simptomele includ: episoade
recurente de vertij, senzație de prea-plin la nivelul urechii, tinitus și pierderea acuității
auditive. Este obligatoriu diagnosticul diferențial între presbiacuzie și boala Meniere.

Cu timpul, pierderea auzului și tinitusul pot fi permanente sau se reduc în cazul


presbiacuziei, dacă pacientul evită expunerea la zgomote puternice sau folosește protecție
auditivă adecvată (căști antifonate sau dopuri pentru urechi).

Neurinomul de nerv acustic este o tumoră benignă care are originea în celulele tecii
neuronale Schwann care acoperă ramura vestibulară a nervului cranian VIII (acesta are două
ramuri, auditivă și vestibulară). Distrugerea nervului vestibular de către neurinom are un
caracter progresiv, pe o perioadă lungă de timp, prin urmare simptomele vestibulare precum
amețeala sau vertijul pot fi minime sau tranzitorii și nu alertează pacientul. Primul simptom
este în general tinitusul (pe lângă ramura vestibulară, neurinomul are caracter compresiv și
asupra ramurii auditive a nervului VIII), care poate apărea cu luni sau ani înainte de pierderea
auzului și a apariției vertijului și amețelii cu caracter deranjant. Tinitusul este în 95% din
cazuri unilateral, fiind continuu, însă are o intensitate mai mică și este mai puțin deranjant
decât cel din boala Meniere,  pacientul obișnuindu-se treptat cu el.

O cauză frecventă de tinitus bilateral este administrarea de medicamente sau


substanțe ototoxice. Acestea sunt în număr mare și frecvent folosite în practica medicală
fiind indispensabile în tratamentul multor afecțiuni precum infecțiile și insuficiența cardiacă,
de aceea pacientul trebuie avertizat cu privire la apariția simptomelor otologice atunci când se
află sub tratament cu următoarele preparate: analgezice (aspirină, antiinflamatoare
nesteroidiene), antibiotice (aminoglicozide- gentamicină, streptomicină; cloramfenicol,
eritromicină, tetraciclină, vancomicină), citostatice (bleomicină, cisplatin, mechlorethamine,
metotrexat, vincristină), diuretice de ansă (bumetanid, acid etacrinic, furosemid). Alte
substanțe ototoxice: cloroquină, metale grele (mercur, plumb), antidepresive heterociclice,
chinină.

Ototoxicitatea afectează celulele păroase auditive, nervul cranian VIII sau alte


conexiuni centrale nervoase ale nervului VIII. Prin urmare daunele produse se exteriorizează
prin pierderea auzului (afectarea ramurii auditive a nervului VIII), vertij (afectarea ramurii
vestibulare a nervului VIII) și tinitus (afectarea ramurii auditive a nervului VIII). Apariția
tinitusului la un pacient aflat sub tratament cu medicamente ototoxice anunță în general
începerea pierderii acuității auditive care poate duce în timp la pierderea auzului. Aceste
medicamente trebuie folosite cu prudență iar pacientul trebuie supus periodic unor controale
ORL amănunțite mai ales dacă prezintă și alți factori predispozanți pentru
ototoxicitate: vârsta înaintată sau tânără, afectare hepatică sau renală, sarcină, istoric de
pierdere a auzului sau expunere recentă la zgomote puternice.

Trebuie evitată pe cât posibil administrarea simultană de agenți ototoxici sau


tratamentul prelungit cu doze crescute de astfel de medicamente. Detectarea precoce a
otototxicității și administrarea discontinuă a agenților ototoxici pot determina reversibilitatea
completă sau parțială a daunelor asupra sistemului auditiv al pacientului.

Traumatismele craniene și bolile neurologice sunt cauze de tinitus la 5-10% din


pacienți (fractura de craniu, rană închisă de craniu).

Bolile articulației temporo-mandibulare au fost și ele asociate cu tinitus și vertij


însă mecanismul acestor simptome nu a fost încă elucidat.

Asociate cu tinitus au fost și diverse boli metabolice precum: hipotiroidismul,


hipertiroidismul,  dislipidemia,  anemia, deficitul de vitamina B12 și deficitul de zinc.

Tinitusul poate fi de asemenea un semn de boală psihică însă entitatea psihiatrică


trebuie luată în calcul numai după ce s-au exclus prezența tinitusului obiectiv sau tinitusul
subiectiv de alte cauze.

Asocierea tinitus depresie este foarte frecventă la pacienții cu tulburări de somn.

Fiziopatologia tinitusului asociat cu deficiente de auz


Din punct de vedere clinic, acufenele reprezintă percepția unui sunet în absența
stimulării auditive externe. Din punct de vedere neurofiziologic, acufenele sunt consecința
răspunsului sistemului nervos central la un deficit de percepție la nivel auditiv
(hipoacuzie). Într-un sistem auditiv sănătos, la nivelul cohleei există un mapping al
frecvenței sunetelor care vin din exterior care determină modul în care acestea se transmit
prin trunchiul cerebral către cortexul auditiv. Când o regiune a cohleei este lezată, proiecțiile
corticale și subcorticale se adaptează la lipsa stimulilor auditivi care ar trebui să provină din
regiunea lezată prin plasticitate. Astfel este alterat mapping-ul tonotopic frecvenței
sunetelor. Corespondența leziunii cohleare la nivelul cortexului auditiv este denumită zonă
de proiecție a leziunii.  Imediat după ce zona cohleară respectivă este lezată, neuronii zonei
de proiecție a leziunii suferă două tipuri de schimbări: își cresc rata spontană de descărcare și
racolează noi neuroni de la marginea zonei de proiecție a leziunii, pentru a crește numărul de
neuroni care preiau sunetele de la zona care a fost lezată, în cazul în care aceasta mai este
capabilă să transmită impulsuri slabe.

Prin urmare are loc pierderea inhibiției centrale (corticale) asupra zonei cohleare
care a fost lezate și apariția plasticității corticale cu recrutare de neuroni noi de la marginea
zonei de proiecție a leziunii. Astfel apare tinitusul, acest simptom fiind datorat deficienței
adaptării corticale în fața scăderii numărului de impulsuri transmise de către periferie
(cohlee).

Evaluarea clinica
Datorită numeroaselor entități patologice asociate cu acest simptom, fiecare pacient
trebuie supus unei anamneze și examinări fizice amănunțite. Este foarte necesară atenția la
detalii întrucât foarte multe cazuri de acufene sunt asociate cu terapia cu medicamente
ototoxice. Majoritatea pacienților sunt depresivi și anxioși în ce privește această problemă și
se prezintă la medic după ani în care au încercat să se obișnuiască cu acufenele dar nu au
reușit. De aceea colaborarea cu un psiholog sau psihoterapeut poate fi necesară în anumite
cazuri.

Anamneza
Scopul unei anamneze amănunțite este determinarea problemei subiacente care a
condus la tinitus. Deoarece majoritatea cazurilor de tinitus sunt asociate cu pierderea auzului,
întrebările examinatorului trebuie să fie orientate către determinarea prezenței, evoluției în
timp și severității scăderii acuității auditive. Prezența vertijului, a otalgiilor (durerilor
auriculare) otoreei (secrețiilor auriculare) sau a bolii articulației temporo-mandibulare pot
fi de asemenea asociate cu acufenele. Detaliile minore pot fi foarte importante în anumite
cazuri.

Pacienții care iau aspirină sau antiinflamatoare non-steroidiene pot suferi de


tinitus, întrucât aceste două clase terapeutice sunt foarte frecvent prescrise pentru protecția
împotriva bolilor cardio-vasculare și pentru ameliorarea durerii cronice. La unii indivizi chiar
300 de grame de aspirină administrate zilnic pot determina tinitus, în timp ce alte persoane nu
prezintă niciun simptom auricular la o doză mai mare, acest fapt depinzând de toleranța
individuală la medicament.

Diureticele sunt de asemenea o cauză importantă de acufene și de pierdere a acuității


auditive, efectele fiind ca și în cazul aspirinei și antiinflamatoarelor non-steroidiene în
strânsă legătură cu doza administrată. Efectele asupra aparatului auditiv în cazul acestor 3
clase medicamentoase sunt în cea mai mare parte reversibile la scăderea dozei sau la oprirea
medicamentului și înlocuirea lui cu alt medicament non-ototoxic cu efect similar. Însă,
anumite medicamente precum citostaticele (în special compușii pe bază de platină)
determină într-un număr mare de cazuri pierderea permanentă a auzului.

Trebuie excluse de asemenea toate cauzele de tinitus obiectiv care pot fi


amenințătoare de viață precum tinitusul pulsatil sau unilateral pulsatil care sugerează
posibilitatea unei tumori de glomus sau unei tumori cerebelopontine. Majoritatea surselor
de tinitus vascular pot fi auscultate și de către examinator însă în unele cazuri zgomotul este
perceput numai de către pacient. Tinitusul fluctuant, tinitusul acompaniat de amețeală sau
amețeală și scăderea acuității auditive sunt simptome sugestive pentru boala Meniere.
Trebuie căutate și semnele depresiei întrucât acufenele sunt asociate cu depresie în
multe cazuri. Trebuie efectuat o minimă evaluare a statusului mental al pacientului. Un scor
de 8 sau mai mult la chestionarul Beck pentru evaluarea depresiei determină nevoia de
investigații ulterioare în sfera psihică.

Chestionarul pentru evaluarea gradului de handicap determinat de acufene este foarte


util deoarece acufenele pot fi o problemă extrem de supărătoare, majoritatea pacienților
suferind de insomnii și prezentând incapacitatea de a-și efectua activitățile zilnice atât din
sfera profesională cât și din sfera personală datorită faptului că sunt supuși permanent unei
„bruiații” constante.

Examenul fizic
Poate fi realizat și la cabinetul medicului de familie, însă este indicat ca pacientul să
fie examinat ulterior de către un ORL-ist. Examenul fizic trebuie să fie amănunțit și să
includă nu numai regiunea auriculară ci și capul, gâtul și toracele pentru a căuta semnele
oricărei afecțiuni care ar putea determina tinitus. Este obligatorie auscultația în întregime a
regiunii cervicale pentru depistarea zgomotelor și suflurilor transmise de-a lungul arterei
carotide și a suflurilor venoase din teritoriul venei jugulare. Tinitusul de origine jugulară
poate fi suprimat prin compresia venei jugulare ipsilaterale. Și la nivelul craniului trebuie
efectuată auscultația pentru detectarea malformațiilor arterio-venoase și a bolii Paget care în
cazuri rare poate determina tinitus.

O cauză foarte frecventă de tinitus este obstrucția canalului auditiv cu


cerumen, ceea ce determină și surditate de transmisie, prin urmare inspecția riguroasă a
canalului auditiv cu un otoscop urmată de spălătură auriculară în cazul în care se detectează
cerumen este obligatorie. Membrana timpanică trebuie de asemenea examinată în vederea
decelării fluidului sau abceselor infecțioase.

Tumorile urechii medii incluzând tumorile glomice pot fi decelate de asemenea la


examenul clinic. Semnul Brown care constă în observarea unei mase roșietice la nivelul
urechii medii care se decolorează la adăugarea de presiune pozitivă în timpul otoscopiei
pneumatice este un semn al existenței unei tumori glomice. Se poate folosi stetoscopul
electronic pentru decelarea tinitusului obiectiv de mică intensitate. În cazul tumorilor
glomice, trecerea sângelui prin vasele de la nivelul tumorii poate fi auzită cu ușurință atât de
către examinator cât și de către pacient.

Tinitusul poate sa apara si la persoanele in varsta, pe fondul slabirii


auzului?
La persoanele in varsta intalnim presbiacuzia cu presbivestibulia de varsta – o
hipoacuzie fiziologica, normala, in care nervul pur si simplu se sclerozeaza si determina
aparitia unei hipoacuzii pe frecventele inalte. Adica batranii aud, dar nu inteleg clar tot ce se
vorbeste in jurul lor. Au frecventele bune pe tonurile joase, corespunzatoare vocalelor A, E, I,
O, U si au frecventele proaste pe R, S, T, T. Tot datorita varstei pot sa apara si acufenele,
care, de fapt, sunt cauzate atat de functionarea deficitara a nervului auditiv, cat si de afectarea
sistemului vascular, care determina o irigare proasta, cu aparitia hipoacuziei si a acufenei. Se
trateaza in acest caz cu medicamente vasodilatatoare care sa deschida vasele, sa se irige mai
bine toata partea centrala — nu numai nervul auditiv, ci mai ales cortexul.

Trebuie sa se inteleaga bine ca problema, la persoanele de varsta a treia, nu este strict


locala, ci totul se corticalizeaza si de aceea trebuie sa recomandam vasodilatatoare si
calmante, ca sa-i ajutam sa adoarma si sa nu mai bage in seama zgomotele-fantoma, sa nu le
constientizeze, sa le bage in subconstient si atunci scapa de ele – nu le mai aud, nu le mai
percep, chiar daca ele nu dispar in totalitate.

Teste paraclinice
Fiecare pacient care raportează prezența acufenelor trebuie supus unei testări
audiologice complete. Testele specifice pentru surditatea de percepție sau de transmisie se fac
cu diapazonul, folosind frecvența de 512 Hertz sau de 1024 Hertz. Testele folosite sunt
Weber și Rinne.

La testul Weber, diapazonul este lovit și plasat pe linia de mijloc a frunții, la nivelul


rădăcinii nasului sau bărbiei iar pacientul trebuie să indice cu care ureche aude mai bine
sunetul. În cazul surdității neurosenzoriale sunetul este perceput mai puternic cu urechea
neafectată de surditate, iar în cazul surdității de transmisie sunetul este perceput mai
puternic cu urechea bolnavă. Explicația este aceea că în surditatea de transmisie este
diminuată transmiterea aeriană a sunetelor crescând transmiterea osoasă, în timp ce în
surditatea de percepție sunt diminuate ambele căi de transmitere a sunetelor, aeriană și
osoasă.

La testul Rinne, diapazonul este plasat la nivelul mastoidei pentru a măsura


conducerea sunetului de către structura osoasă. Când sunetul nu mai este auzit de către
pacient, diapazonul este plasat în dreptul canalului auditiv pentru a se testa transmiterea
aeriană. În cazul în care conducerea aeriană eset mai bună decât cea osoasă auzul este normal
sau pacientul suferă de surditate neurosenzorială (în acest ultim caz sunetele sunt auzite mai
slab). Dacă este mai mare conducerea osoasă decât cea aeriană, pacientul suferă de
surditate de transmisie.

Audiometria, audiografia, testul vorbirii și timpanometria sunt alte teste


obligatorii pentru pacienții cu tinitus. Audiograma inițială va stabili dacă este nevoie de teste
suplimentare. Testul tonului pur (pur tone test) este folosit pentru testarea acuității auditive la
nivelul aparatului auditiv.

Performanțele slabe la testul de vorbire sunt semne ale patologiei de la nivelul


sistemului nervos central.

Cu ajutorul timpanometriei se identifică supurațiile anterioare ale urechii medii și


modificările membranei timpanice, precum și miocloniile mușchiului scăriței sau ale
mușchiului palatin.
Testele audiologice mai puțin utilizate pentru tinitus sunt cele care impun potrivirea
frecvenței tinitusului în funcție de diverși stimuli externi (se încearcă detectarea
frecvenței, intensității și caracterelor calitative ale tinitusului prin proiectarea diverselor
sunete către pacient, care trebuie să găsească similarități între acestea și tinitus), estimarea
intensității tinitusului (simplu ton sau zgomot), nivelul minim de acoperire a
tinitusului (testarea diverselor sunete care ar putea acoperi tinitusul) și inhibiția
reziduală (se poate ajunge la descreșterea sau absența tinitusului după expunerea pacientului
la un sunet de aceeași intensitate cu a tinitusului). Toate aceste teste oferă informații despre
tipul de zgomot sau sunet extern care ar putea acoperi tinitusul în vederea începerii terapiei
de mascare.

Sunt obligatorii și investigarea funcției tiroidiene, determinarea hematocritului în


vederea detectării anomaliei, biochimia completă în vederea determinării eventualelor
disfuncții metabolice și profilul lipidic.

Testele de sânge pentru sifilis și markerii pentru boli autoimune (anticorpii


antinucleari, rata de sedimentare a hematiilor și factorul reumatoid) pot fi teste utile de
diagnostic.

Testele imagistice sunt folositoare în determinarea cauzelor de tinitus obiectiv


(malformații vasculare, tumori). Imagistica prin rezonanță magnetică și angio- IRM sunt
folosite pentru investigarea tinitusului pulsatil, putând evidenția o tumoră glomică, o
malformație arterio-venoasă, fistule arterio-venoase precum și anevrisme de arteră
carotidă. IRM-ul de canal auditiv este foarte util în evidențierea neurinomului de nerv VIII.

Computer-Tomografia osului temporal poate evidenția un diverticul de sinus


sigmod sau o dehicență a bulbului venei jugulare și ele cauze de tinitus. O stare
hiperdinamică percum anemia, sarcina sau hipermetabolismul asociat cu hipertiroidismul
poate determina tinitus pulsatil.

Tomografia cu emisie de pozitroni (PET- scan) este utilizată din ce în ce mai mult
pentru diagnostic și management în cazul tinitusului. Identifică zonele de hipermetabolism și
de creștere a activității neuronale.

Tratamentul medical
Deoarece 80% dintre pacienții cu tinitus au simptome depresive și insomnie, terapia
farmacologică se axează în principal pe tratamentul acestor simptome. Sunt
utilizate antidepresivele triciclice (50mg înainte de culcare) însă acestea au efecte secundare
precum uscarea gurii și a mucoaselor, ceea ce îi determină pe foarte mulți pacienți să renunțe
la tratament înainte de apariția beneficiilor terapeutice. Sunt necesare 3-4 săptămâni de
tratament înainte de apariția efectelor terapeutice. Alte antidepresive folosite
sunt Paroxetine și Zoloft, foarte utile în reducerea simptomelor depresive și anxioase. Se
administrează tot cu o jumătate de oră înainte de culcare.
Benzodiazepinele sunt utilizate pe scară largă în terapia tinitusului întrucât au acțiune
de potențare a efectelor inhibitorii ale neurotransmițătorului GABA (acid gama-amino
butiric). Însă la ora actuală nu sunt încă bine înțelese mecanismele prin care hiperactivitatea
neuronală din cortexul auditiv determină tinitus.

Stimularea electrica
Supresia tinitusului prin stimularea electrică a urechii interne a raportat rezultate
pozitive la 80% dintre pacienții asupra cărora a fost aplicată această procedură. Stimularea
electrică se poate face la nivelu cutanat sau cerebral, fiind raportată reducerea semnificativă a
tinitusului la pacienții care au suferit implante cohleare. La momentul actual această
procedură terapeutică se află încă în studiu, nefiind o procedură de bază în tratamentul
tinitusului. Se încearcă și reducerea tinitusului prin stimularea repetitivă magnetică
transcraniană  deoarece se consideră că tinitusul este cauzat de hipereccitabilitatea
neuronilor din cortexul auditiv. Această procedură s-a dovedit foarte eficientă în studiile
clinice la pacienții cu halucinații auditive datorită faptului că modifică excitabilitatea
neuronală. Nu este folosită ca procedură de tratament standard pentru tratamentul tinitusului.

Tratamentul chirurgical
Este folosit în cazul tinitusului obiectiv de cauză precisă precum malformațiile
vasculare, tumorile glomice, diverticulii de sinus sigmoid și hipoacuzia de transmisie.

Examinatorul trebuie să suspecteze existența unei tumori glomice la toți pacienții


care prezintă tinitus pulsatil sincron cu bătăile inimii. Tinitusul se remite imediat ce are loc
extirparea chirurgicală a tumorii.

Tumorile acustice precum neurinoamele sunt de asemenea surse de tinitus, însă doar


în cazul a 50% din pacienți tinitusul se remite după extirparea tumorii, ceilalți 50% suferind
lezarea ireversibilă a nervului auditiv de către neurinomul care se dezvoltă progresiv fiind
mult timp asimptomatic.

Posibilitățile de tratament pentru boala Meniere includ șuntul limfatic, secțiunea


nervului, labirintectomia și injecția de antibiotice ototoxice la nivelul labirintului, proceduri
care au efect la 40-80% din pacienți.

Alternative terapeutice
Renunțarea la consumul de cafeină, reducerea consumului de sare și renunțarea la
fumat precum și suplimentarea dietei cu Zinc la pacienții cu deficit de zinc pot fi elemente
adjuvante în ameliorarea și prevenția acufenelor. În cazul pacienților cu insomnie datorată
acufenelor se poate asocia melatonina la tratamentul cu antidepresive triciclice sau
benzodiazepine.
Se consideră că Gingko Biloba este un remediu natural pentru acufene însă nu există
studii concludente cu privire la acest fapt.

Preventia tinitusului
Se evită plasarea de obiecte străine în ureche și nu este recomandată utilizarea
bețișoarelor de bumbac pentru curățarea canalului auditiv extern. Acestea trebuie
folosite doar pentru curățarea urechii externe și nu trebuie introduse în canal întrucât
favorizează producția de cerumen și dezvoltarea de dopuri de ceară care pot determina
acufene.

Tinitusul este foarte frecvent la pacienții cu hipertensiune prin urmare aceștia sunt
sfătuiți să respecte schema de tratament prescrisă pentru a evita apariția acestui simptom.

În cazul expunerii la zgomote puternice (muncă într-un mediu foarte zgomotos,


concerte în aer liber etc.) este obligatorie protecția cu dopuri de urechi din silicon pentru a
reduce nivelul de zgomot perceput la nivelul nervului auditiv.

Pacienții cu un orar neregulat de somn sau care suferă de oboseală cronică pot să aibă
de asemenea tinitus, însă acesta se remite odată cu remiterea oboselii.
BIBLIOGRAFIE
1. Modalitati de Abordare a Tinitusului, revista Medica, nr. 1/ 2007,
Link: http://rmr.medica.ro/reviste_med/download/rmr/2007.1/RMR_Nr-1_2007_Art-07.pdf
2. Medscape e- Medicine, Link: http://emedicine.medscape.com/article/856916-
overview#showall
3. American Tinnitus Association, Link: http://www.ata.org/

S-ar putea să vă placă și