Farmacoterapie și interacțiuni medicamentoase la pacienții cu

infecții ale tractului respirator superior

Printre infecțiile tractului respirator superior amintim: otita medie, faringita, rinosinuzita
bacteriană acută, gripa și răceala.
Otita reprezintă o infecție a urechii, de obicei a celei medii, care se poate rezolva de la sine cu
suportul tratamentului simptomatic sau, în lipsa unei urmăriri atente și a unui tratament corespunzător,
poate determina apariția unor complicații. Cu toate că este o afecțiune foarte des întâlnită în rândul
copiilor, adulții pot dezvolta, la rândul lor, acest tip de infecție.
Otita reprezintă o inflamație a urechii, determinată de o infecție și manifestată prin durere
importantă la acest nivel. Din punctul de vedere al localizării, otita se poate clasifica în:
- Otita externă (otita înotătorului) - se află la nivelul pavilionului urechii, precum și al zonei
externe a conductului auditiv și, netratată, poate pătrunde la nivelul oaselor și cartilajelor, cauzând
afectări structurale;
- Otita medie - este cel mai întâlnit tip de otită (în general, prin otită se înțelege cea medie), fiind
specifică în rândul copiilor;
- Otita internă - este mult mai rar specificată ca otită, întrucât reprezintă mai mult o stare
inflamatorie a urechii interne și nu o infecție propriu-zisă.
Deoarece frecvența otitei medii în practica medicală este crescută, aceasta beneficiază de o
clasificare proprie. Astfel, otita medie poate fi:
- Otită medie acută - este forma cu debut brusc a bolii, manifestată prin inflamație pronunțată,
durere și febră, cauzate de sechestrarea fluidului și mucusului la nivelul urechii medii;
- Otită medie cu efuziune - reprezintă acumularea însemnată de fluid și mucus la nivelul urechii
medii, fapt care determină scăderea auzului;
- Otită medie cronică, supurativă - reprezintă o formă de otită cu efuziune, ce are o durată mult
prelungită sau un număr mare de recurențe și care poate determina, în timp, alterarea integrității
structurale a timpanului.
Indiferent de tipul de otită, cauzele pentru care aceasta se produce sunt aceleași. În general,
factorul declanșator este reprezentat de funcționarea defectuoasă a trompei lui Eustachio (canalul care

1
face legătura între faringe si urechea medie și care menține presiunea egală în ambele compartimente).
Prin acest defect de funcție al său, fluidul din urechea medie nu se poate drena și, astfel, se acumulează,
se suprainfectează și cauzează simptomatologia specifică.

Otita la adulți și otita la copii

Otita este o afecțiune mult mai des întâlnită la copii decât la adulți, mai ales în intervalul de
vârstă 6 luni - 12 ani. Acest fapt se datorează structurii trompei lui Eustachio, sistemului imun încă în
dezvoltare și prezenței vegetațiilor adenoide, care pot crește în volum în timpul unei răceli și pot bloca
drenajul normal al urechii copilului.
Totuși, spre deosebire de adulți, diagnosticul poate fi mult mai dificil la copii, în special în cazul
celor de vârste foarte mici, fiind orientat în special în funcție de schimbarea comportamentului
copilului (ex: plânsul excesiv, lipsa bruscă a apetitului).
În general, după vârsta de 8 ani, frecvența otitelor începe să se diminueze și diferențele dintre
copii și adulți încep să dispară.
Otita medie este o inflamație a urechii medii, cel mai frecvent întâlnită la sugari şi copii. Existi
trei subtipuri de otită medie: otita medie acută, otita medie seroasă (cu efuziune) şi otita medie cronică.
Cele trei subtipuri se diferențiază prin: prezența semnelor acute ale infecției, prezenţa semnelor de
inflamație a mucoasei urechii medii şi prezența lichidului în urechea medie.
La nivel mondial, au fost raportate mai mult de 709 milioane de cazuri de otită medie în fiecare
an; jumătate dintre acestea afectează copiii cu vârsta sub 5 ani

Tablou clinic
Primele indicii ale prezenței otitei medii acute la copil sunt starea de iritabilitate şi faptul că
acesta se trage de ureche.
Pentru stabilirea diagnosticului de otită medie acută la copii este necesară prezența revărsatului
lichidian în urechea medie sau a unuia dintre următoarele semne: (1) bombarea moderată până la severă
a membranei timpanice sau apariție recentă de otoree, care nu este din cauza unei otite externe acute
sau (2) bombarea uşoară a membranei timpanice şi apariția durerii în ultimele 48 de ore sau congestia
extremă a membranei timpanice.
Copiii mici, care nu pot vorbi, sugerează existenţa otalgiei ținând, frecând sau trăgând urechea.
Sugarii plâng, devin agitați și adorm cu dificultate. Semnele şi simptomele includ: bombarea
membranei timpanice, otoree, otalgie (considerată moderată sau severă dacă durează cel puţin 48 de

2
ore) şi febră (considerată severă dacă temperatura este 39°C sau mai mare).
La copii poate fi afectat si somnul. Durerea se agraveaza cand copilul sta la orizontala, deoarece
presiunea din urechea medie creste.
Printre simptomele prezente la copii mai putem aminti urmatoarele: Pierderea poftei de mancare.
Apare in special la sugarii care sunt hraniti cu biberonul. Presiunea din urechea medie se modifica pe
masura ce copilul inghite, provocand mai multa durere si mai putina dorinta de a manca; durere de cap;
greata, varsaturi; scaderea auzului (hipoacuzie); tulburari de echilibru.
Semnele si simptomele frecvente la adulti includ: durere de ureche, secretie care se scurge din
ureche, vertij, hipoacuzie.

Tratament și obiective
Tratamentul otitei medii depinde de varsta copilului, severitatea infectiei, natura infectiei (daca
este primul episod, o infectie trenanta sau recurenta) si daca lichidul a persistat in urechea medie pentru
o perioada lunga de timp.
Tratamentul poate include:
 Observarea copilului;
 Tratamentul durerii;
 Tratament cu antibiotice;
 Tratament chirurgical;
 O combinatie a acestora;

Observarea (supraveghere atenta)

Simptomele otitei medii acute se amelioreaza de obicei dupa primele 2-3 zile de la debut, iar
majoritatea infectiilor se elimina singure in decurs de 1-2 saptamani fara niciun tratament.
Academia Americana de Pediatrie si Academia Americana a Medicilor de Familie din Statele
Unite recomanda o abordare de tipul observarii evolutiei copilului ca optiune de tratament pentru:
 Copii 6 - 23 de luni cu otita medie la o singura ureche fara semne si simptome severe (durere
usoara cu durata < 48 de ore si o temperatura < 39˚C).
 Copii > 24 de luni cu otita medie la o singura sau la ambele urechi fara semne si simptome
severe (durere usoara cu durata < 48 de ore si o temperatura < 39˚C).
 Tratamentul cu antibiotice

3
 Unele dovezi sugereaza ca tratamentul cu antibiotice ar putea fi util pentru anumiti copii cu
infectii ale urechii. Pe de alta parte, utilizarea prea frecventa a antibioticelor poate face ca bacteriile sa
devina rezistente la medicament.
Copiii < 6 luni cu otita medie acuta sunt tratati cu antibiotice fara perioada initiala de observare.
Dupa o perioada de observare initiala de 2-3 zile de la debutul infectiei, daca simptomele persista,
se recomanda tratament cu antibiotic in urmatoarele situatii:
 Copii cu varsta > 6 luni, cu otita medie la una sau ambele urechi cu semne si simptome severe
(durere de ureche moderat - severa cu durata > 48 de ore sau cu temperatura > 39˚C).
 Copii 6 - 23 luni cu otita medie la ambele urechi, fara semne si simptome severe.

Tratamentul durerii de ureche

Medicamente antiinflamatorii nesteroidiene (AINS) de tipul acetaminofenului si ibuprofenului
pot ameliora durerea de ureche.
Deoarece durerea de ureche tinde sa se accentueze la culcare, utilizarea unei comprese calde in
zona exterioara a urechii poate ajuta (aceasta metoda nu este recomandata sugarilor).
Miringotomia (insertia tuburilor transtimpanice)
Daca lichidul persista in ureche mai mult de trei luni si infectia continua sa reapara chiar in urma
tratamentului cu antibiotic, medicul specalist ORL-ist va recomanda plasarea unor tuburi mici in
membrana timpanului. Aceasta procedura chirurgicala, denumita miringotomie, este efectuata de obicei
in ambulator (nu necesita internare) de catre un chirurg ORL-ist pediatru. Miringotomia implica o mica
deschidere in membrana timpanului pentru a permite drenarea secretiilor si pentru a elibera presiunea
din urechea medie. Se plaseaza un mic tub in deschiderea timpanului pentru a permite ventilarea la
nivelul urechii medii si pentru a preveni acumularea de secretii. Auzul copilului este restabilit dupa ce
secretiile sunt drenate. Tuburile se elimina singure dupa 6-12 luni de la interventie. Dupa un an,
majoritatea copiilor se vindeca si nu mai necesita plasarea de tuburi noi.
Adenoidectomia
Adenoidectomia este indicata in cazul vegetatiilor adenoide care favorizeaza aparitia otitei medii
recurente.
Mastoidectomia
Este indicata cand se suspicioneaza prezenta unei complicatii (otomastoidita). Permite
indepartarea portiunii de os modificat si drenajul puroiului.

4
 Complicatii
Complicatiile otitei medii acute sunt rare, insa pot aparea. In special infectiile urechii repetate sau
care nu raspund la tratamentul antibiotic pot determina complicatii severe:
Extinderea infectiei de la nivelul urechii medii determinand complicatii intra si extracraniene:
 Complicatiile intracraniene: abces cerebral, meningita acuta, empiem subdural, septicemie
 Complicatiile extracraniene: mastoidita acuta, labirintita acuta, paralizie faciala
Pe termen lung, in special in cazul otitelor medii recurente pot sa apara:
 Pierderea auzului permanenta. Scaderea usoara a auzului (distorsionarea sunetului, senzatie de
sunete inabusite) apare frecvent in timpul unei otite medii acute, insa este temporara. In schimb,
infectiile trenante sau repetate determina afectarea structurilor urechii interne cu pierderea auzului
semnificativa.
 Intarzierea dezvoltarii limbajului/vorbirii. Pentru a invata sa vorbeasca copiii trebuie sa poata
auzi.
 Perforatia timpanului. Se dezvolta ca urmare a presiunii crescute de lunga durata exercitata de
lichidul din urechea interna. 5-10% dintre copiii cu otita medie acuta vor avea o perforatie  a
membranei timpanului. In mod normal se vindeca in 72 de ore. In anumite cazuri, este nevoie de
repararea chirurgicala. Daca copilul are o scurgere la nivelul urechii (care nu este ceara) nu introduce
nimic in ureche. Aceasta manevra poate fi periculoasa daca este atinsa membrana timpanului.
Urmarire
 Majoritatea cazurilor de otita medie acuta sunt autolimitate.
 Pacientii la care durerea si febra nu se amelioreaza dupa 48-72 ore de tratament vor fi consultati
de catre medicul specialist ORL.
 Pacientii cu simptome persistente sau cu otite medii acute recurente vor fi consultati de catre
medicul specialist ORL pentru a decide necesitatea unei miringotomii.
 Pacientii vor fi reevaluati (control otoscopic si audiologic) la 4-6 saptamani dupa insanatosire
dupa otita medie acuta pentru a se diagnostica din timp existenta unei otite medii seroase.
Obiectivele tratamentului sunt managementul durerii, utilizarea prudentă a antibioticelor si
prevenirea complicațiilor. În primul rând, este necesară diferențierea otitei medii de ofita medie seroasă
sau de otita medie cronică.
Trebuie luată în considerare profilaxia primară a otitei medii acute prin vaccinare. Administrarea
vaccinului pneumococic conjugat 7-valent la sugari a redus incidenţa otitei medii acute cu 6% până la
7%.

5
 Analgezicele administrate pe cale orală reprezintă opțiunea terapeutică în cazul otalgiei, in otita
medie. Paracetamolul (acetaminophen) sau un antiinflamator nesteroidian, cum ar fi ibuprofenul, ar
trebui administrat precoce pentru ameliorarea durerii.
Paracetamolul (sinonim: acetaminofen) este un derivat de p-aminofenol cu acţiune analgezic-
antipiretică echivalentă acidului acetilsalicilic (AAS), dar lipsit de acţiune antiinflamatoare. Spre
deosebire de AAS, nu acţionează la nivelul plachetelor sangvine, de aceea nu interferează cu acţiunea
antiagregantelor plachetare sau a altor antitrombotice.
Paracetamolul se poate administra oral sau intrarectal (administrare preferată mai ales la copiii
mici). După administrarea orală, concentraţiile plasmatice maxime se ating în 30-60 de minute. Se
leagă puţin de proteinele plasmatice şi enzimele microzomale hepatice îl metabolizează parţial, la
conjugaţi inactivi. Un metabolit al paracetamolului, N-acetil-p-benzochinona, este înalt reactiv, iar la
doze mari, când capacitatea de detoxifiere a glutationului este depăşită, este toxic la nivel renal şi
hepatic. Timpul de înjumătăţire al paracetamolului este de 2-3 ore şi poate creşte în boli ale ficatului
sau la doze toxice.
Mecanismul exact de acţiune al paracetamolului nu se cunoaşte. Efectul analgezic central pare a
fi bazat pe mai multe mecanisme. Un prim mecanism este blocarea formării prostaglandinelor pe calea
ciclooxigenazei. Prostaglandinele sunt mediatori centrali ai febrei, durerii şi inflamaţiei. Se pare că
blocarea COX nu se face prin competiţie pentru legarea de situsurile enzimei, ci prin favorizarea
trecerii formei active, oxidate, a ciclooxigenazei, într-o formă redusă inactivă. Un alt mecanism de
apariţie a acţiunii analgezice presupune implicarea căilor descendente serotoninergice de control al
durerii.
Acţiunea analgezică şi antipiretică a paracetamolului, de intensitate comparabilă cu a AAS,
permite ca acesta să fie folosit ca alternativă a AAS la pacienţii alergici sau ca alternativă la alte AINS,
la cei cu ulcer gastroduodenal prezent sau în antecedente ori la hemofilici. Paracetamolul este, alături
de ibuprofen, analgezicul-antipiretic de elecţie la copii, la care AAS nu se foloseşte deoarece pe un
fond de infecţie virală poate determina sindrom Reye.
La doze terapeutice, paracetamolul este în general bine tolerat; totuşi, poate determina creşterea
tranzitorie a enzimelor funcţionale hepatice. La doze mai mari, pot apărea ameţeală, excitaţie sau
dezorientare. Doze mai mari de 15 g pot fi letale, moartea datorându-se afectării toxice severe a
ficatului, cu necroză centrilobulară, asociată uneori şi cu necroză tubulară renală. Poate determina
anemie hemolitică şi methemoglobinemie, de aceea este contraindicat la persoanele cu deficit de
glucozo-6-fosfat-dehidrogenază. Doza maximă zilnică recomandată pentru adult este de 4 g/zi, mai

6
mică în cazul alcoolismului cronic. În prezent, se consideră că, în Statele Unite ale Americii,
paracetamolul este cea mai frecventă cauză a insuficienţei hepatice acute.
Recunoaşterea precoce a semnelor de afectare  hepatică din supradoză (greaţă, vomă, diaree,
dureri abdominale) permite administrarea antidotului – acetilcisteină – intravenos. Acesta este cu atât
mai eficient, cu cât este administrat mai repede.
Ibuprofenul este un AINS derivat de acid propionic, larg folosit pentru tratarea simptomelor
otitei, deoarece este eficient şi are un bun profil de siguranţă.
Profilul farmacodinamic şi farmacotoxicologic este asemănător cu cel al AAS. Doza maximă
zilnică recomandată pentru adult în România ca OTC este de 1200 mg.
Un review realizat sub egida Cochrane în 2015 a selectat din 60 de studii clinice indexate în baze
de date prestigioase şi nouă studii clinice randomizate, dublu-orb, cu un design solid. La aceste studii
au participat 1069 de persoane suferind de răceală comună, dobândită din comunitate sau indusă
experimental. Cele mai frecvent AINS folosite în aceste studii au fost ibuprofenul şi acidul
acetilsalicilic; mai puţine studii au testat eficacitatea şi siguranţa ketoprofenului, naproxenului sau ale
altor AINS.
Rezultatele au arătat că medicamentele AINS combat simptomele dureroase din răceală, precum
durerea de cap, durerea de ureche şi durerile musculare sau articulare.
Antibioticele sunt recomandate în cazul copiilor cu vârsta cuprinsă între 6 luni şi 12 ani, cu
otalgie moderată până la severă sau cu febră cu valori de cel puțin 39°C şi, deasemenea, în cazul celor
cu vârsta cuprinsă între 6 și 23 de luni, cu otită medie acută bilaterali non-severă. La copiii cu vârsta
cuprinsă între 6 şi 23 de luni, cu otită acută medie unilaterals non-severă, şi la cei cu vârsta între 24 de
luni şi 12 ani, cu otită medie acută non-severă, poate fi instituit tratament cu antibiotice sau pot fi
monitorizaţi.
Ca principiu general, se consideră că este necesară instituirea promptă a tratamentului cu
antibiotice dacă diagnosticul este cert, dar acestea trebuie evitate, cel puțin la început, in cazul unui
diagnostic incert.
Amoxicilina în doze mari (80-90 mg/kg/zi) este recomandată pentru majoritatea pacienților.
Pentru copiii cărora li s-a administrat amoxicilină în ultimele 30 de zile, au conjunctivită purulentă
concomitentă sau au antecedente de infecții recurente care nu au răspuns la amoxicilini, este
recomandată, în locul amoxicilinei, amoxicilina-clavulanat în doze mari (90 mg/kg/ amoxicilină cu 6,4
mg/kg/zi clavulanat, divizat în două doze).
Dacă tratamentul cu amoxilicină eșuează, ar trebui să se aleagă un antibiotic activ împotriva H.

7
influenzae şi M. catarrhalis producători de ß-lactamaze, precum şi asupra tulpinilor rezistente de S.
pneumoniae, cum ar fi amoxicilină-clavulanat în doze mari (recomandat) sau cefuroxima, cefdinir,
cefpodoximă sau ceftriaxonă administrată intramuscular sau intravenos.
Durata recomandata a tratamentului antibiotic la copiii cu vârsta de cel puțin 6 ani, cu otită medie
acută ușoară-moderată, este de 5-7 zile. Unii experți au sugerat că poate fi suficient un tratament cu o
durată de 3-5 zile, dar tratamentul pe termen scurt nu este recomandat copiilor cu vârsta mai mică de 2
ani.
Inserția chirurgicală a unui tub de timpanostomie (tuburi T) este o metodă eficientă pentru
prevenirea otitei medii recurente.
Pacienţii cu otită medie acută ar trebui reevaluați după 48-72 de ore, majoritatea copiilor fiind
asimptomatici după 7 zile.
Antibiotic Denumire comerciala Doza Mentiuni
Diagnostic initial
Amoxicilina Ospamox 80-90mg/kg/zi oral, De electie
divizat in 2 doze
Amoxicilina-clavulanat Augmentin 90 mg/kg/zi oral De electie, daca sunt
amoxicilina si 6,4 prezente anumite criterii
mg/kg/zi oral clavulanat, de diagnostic
divizat in 2 doze
Cefdinir, cefuroxima, Omnicel Cefdinir ( 14mg/kg/zi De a doua linie sau in
cefpodoxima oral in 1-2 doze) cazul alergiei non-severe
Zinnat Cefuroxima ( 30mg/kg/zi la peniciline
oral divizat in 2 doze)
Cefpodoxima (
Forexo 10mg/kg/zi oral, divizat
in 2 doze)
Ceftriaxona (1-3 zile) Cefort 50 mg/kg/zi im. Sau iv. De a doua linie sau in
timp de 3 zile cazul alergiei non-severe
la peniciline
Ineficienta la 48-72 h
Amoxicilina clavulanat Augmentin 90 mg/kg/zi oral De electie
amoxicilina si 6,4
mg/kg/zi oral clavulanat,
divizat in 2 doze

8
 Ceftriaxona (1-3 zile) Cefort 50 mg/kg/zi im. Sau iv. De electie sau in cazul
timp de 3 zile alergiei non-severe la
peniciline
Clindamicina 30-40 mg/kg/zi oral, De a doua linie sau in
divizat in 3 doze, in cazul alergiei non-severe
asociere cu cefalosporina la peniciline
de generatia a treia

Interacțiuni medicamentoase :
Amoxicilina – clavulanat
Anticoagulantele orale şi antibioticele penicilinice au fost utilizate pe scară largă în practică, fără
a se raporta interacţiuni. Cu toate acestea, în literatură există cazuri de creştere a INR-ului
(International Normalised Ratio) la pacienţii aflaţi în tratament cu acenocumarol sau warfarină şi la
care s-a prescris o cură de amoxicilină. Dacă este necesară administrarea concomitentă, timpul de
protrombină sau INR-ul trebuie monitorizate cu atenţie în cazul adăugării sau întreruperii amoxicilinei.
În plus, pot fi necesare ajustări ale dozei de anticoagulante orale .
Penicilinele pot reduce excreţia metotrexatului, determinând o creştere potenţială a toxicităţii
acestuia.
Utilizarea concomitentă de probenicid nu este recomandată. Probenecidul scade secreţia tubulară
renală a amoxicilinei. Utilizarea concomitentă de probenecid poate duce la concentraţii sanguine
crescute şi prelungite de amoxicilină, nu însă şi de acid clavulanic.
La pacientii trataţi cu micofenolat mofetil au fost raportate scăderi de aproximativ 50% ale
concentraţiilor metabolitului activ acid micofenolic (AMF) după iniţierea tratamentului cu amoxicilină
plus acid clavulanic, administrat pe cale orală. Este posibil ca modificarea concentraţiei înaintea
administrării următoarei doze să nu exprime cu acurateţe modificările expunerii totale a AMF. De
aceea, în mod normal, o schimbare a dozei de micofenolat mofetil nu ar fi necesară în absenţa
dovezilor clinice de disfuncţie a grefei. Cu toate acestea, se recomandă monitorizare clinică
îndeaproape pe parcursul administrării combinaţiei şi în perioada imediat următoare tratamentului
antibiotic.

Cefuroxima
Medicamentele care reduc aciditatea gastrică pot determina reducerea biodisponibilităţii
9
cefuroximei axetil, comparativ cu perioada de repaus alimentar, şi tind să anuleze efectul de absorbţie
postprandială crescută.
Cefuroxima axetil poate avea efecte asupra microflorei intestinale, determinând reabsorbţie
scăzută a estrogenului şi eficacitate redusă a contraceptivelor orale combinate.
Cefuroxima se excretă prin filtrare glomerulară şi secreţie tubulară. Utilizarea concomitentă a
probenecidului nu este recomandată. Administrarea concomitentă a probenecidului determină creşterea
semnificativă a concentraţiei plasmatice maxime, a ariei de sub curba concentraţiei plasmatice în
funcţie de timp şi a timpului de înjumătăţire plasmatică prin eliminare ale cefuroximei.
Utilizarea concomitentă cu anticoagulantele orale poate determina creşterea valorilor INR.

Ceftriaxona
Soluţiile perfuzabile care conţin calciu, cum sunt soluţia Ringer sau soluţia Hartmann, nu trebuie
utilizate pentru a reconstitui conţinutul flacoanelor de CEFORT sau pentru a dilua ulterior conţinutul
flaconului reconstituit pentru administrarea intravenoasă, deoarece se poate forma un precipitat.
Precipitatul de calciu-ceftriaxonă poate apărea, de asemenea, atunci când ceftriaxona este amestecată
cu soluţii care conţin calciu în aceeaşi linie de administrare intravenoasă. Ceftriaxona nu trebuie
administrată simultan cu soluţii pentru administrare intravenoasă care conţin calciu, inclusiv cu
perfuziile continue care conţin calciu, cum sunt perfuziile pentru nutriţie parenterală prin intermediul
unui tub în formă de Y. Cu toate acestea, ceftriaxona şi soluţiile care conţin calciu pot fi administrate
secvenţial una după alta la toate categoriile de pacienţi, cu excepţia nou-născuţilor, dacă liniile de
perfuzare sunt bine spălate între perfuzii cu un lichid compatibil. Studiile in vitro care au utilizat
plasmă de la adulţi şi plasmă din sângele cordonului ombilical al nou-născuţilor au demonstrat că
nounăscuţii prezintă un risc crescut de formare a precipitatelor de calciu-ceftriaxonă
Administrarea concomitentă cu anticoagulante orale poate creşte efectul de tip antivitamină K şi
riscul de sângerare. Se recomandă ca, atât în timpul cât şi după tratamentul cu ceftriaxonă, valoarea
Raportului Internaţional Normalizat (INR) să fie monitorizată frecvent, iar posologia medicamentului
cu efect de tip antivitamină K să fie ajustată corespunzător.
Există dovezi contradictorii privind o potenţială creştere a toxicităţii renale a aminoglicozidelor
atunci când se administrează concomitent cu cefalosporinele. În aceste cazuri, practica medicală
recomandă monitorizarea atentă a concentraţiilor de aminoglicozidă (şi a funcţiei renale).
Într-un studiu in vitro, au fost observate efecte antagoniste la administrarea cloramfenicolului în
asociere cu ceftriaxona. Relevanţa clinică a acestui aspect nu este cunoscută. Nu au fost raportate

10
interacţiuni între ceftriaxonă şi medicamentele care conţin calciu cu administrare orală sau interacţiuni
între ceftriaxona administrată intramuscular şi medicamentele care conţin calciu (administrate pe cale
intravenoasă sau orală).
Rar, la pacienţii trataţi cu ceftriaxonă, se pot obţine rezultate fals-pozitive ale testului Coombs.
Ceftriaxona, ca şi alte antibiotice, poate conduce la rezultate fals-pozitive ale testului pentru
galactozemie.
De asemenea, metodele neenzimatice de determinare a glucozei în urină pot da rezultate fals-
pozitive. De aceea, determinarea glucozei din urină în timpul tratamentului cu ceftriaxonă trebuie
efectuată prin metode enzimatice.
Nu a fost observată afectarea funcţiei renale după administrarea concomitentă de doze mari de
ceftriaxonă şi medicamente diuretice (de exemplu furosemid).
Administrarea simultană de probenecid nu scade eliminarea ceftriaxonei.

Cefpodoxima
În cadrul studiilor clinice nu s-au raportat interacţiuni medicamentoase semnificative clinic.
Antagoniştii histaminergici H2 reduc biodisponibilitatea cefpodoximei. Probenecidul scade
eliminarea cefalosporinelor. Cefalosporinele pot crește efectul anticoagulant al cumarinicelor.
Similar altor cefalosporine, s-au raportat cazuri izolate de pozitivare a testului Coombs.
Studiile au arătat că biodisponibilitatea a scăzut cu aproximativ 30% când cefpodoxima a fost
administrată cu medicamente care neutralizează pH-ul gastric sau inhibă secreţiile acide. Prin urmare,
astfel de medicamente, cum sunt antiacidele de tip mineral şi blocantele H2 cum este ranitidina, care
provoacă o creştere a pH-ului gastric, trebuie administrate după 2 - 3 ore de la administrarea
cefpodoximei.
Din contră, medicamentele care scad pH-ul gastric, cum este pentagastrina, vor determina
creşterea biodisponibilităţii. Consecinţele clinice rămân a fi stabilite.
Biodisponibilitatea creşte dacă medicamentul este administrat în timpul meselor.
O reacţie fals pozitivă pentru prezenţa glucozei în urină poate apărea cu soluţiile Benedict sau
Fehling sau cu comprimatele de test pe bază de sulfat de cupru, dar nu cu teste bazate pe reacţiile
enzimatice ale glucozoxidazei.

Clindamicina
Clindamicina nu trebuie asociata cu alte antibiotice macrolide (de exemplu eritromicina),

11
deoarece s-a observat in vitro un efect antagonist cu privire la acţiunea antibacteriană. Există rezistenţă
încrucişată a germenilor la clindamicină şi lincomicină.
Pe baza proprietăţilor sale de blocare neuromusculară, Clindamicina poate intensifica acţiunea
miorelaxantelor utilizate în anestezie. Astfel pot apărea în timpul operaţiilor incidente neaşteptate cu
potenţial letal.
Siguranţa acţiunii anticoncepţionale a contraceptivelor orale este pusă sub semnul întrebării în
cazul utilizării concomitente a Clindamicinei. Prin urmare, trebuie luate măsuri contraceptive
suplimentare în timpul tratamentului cu clindamicină.
Absorbţia clindamicinei poate fi redusă de administrarea concomitentă de săruri de aluminiu.
S-a observat o reducere a concentraţiei plasmatice de ciclosporină şi posibil reducerea activităţii
imunosupresoare la administrare concomitentă a clindamicinei.
In timpul tratamentului cu antibiotice (în special fluorochinolone, macrolide, cicline,
cotrimoxazol şi anumite cefalosporine) la pacienţii care sunt prezenţi factorii de risc (infecţii sau
inflamatii severe, vârsta înaintată şi starea generală gravă) poate să apară un dezechilibru al INR-ului.
Antagonişti ai vitaminei K La pacienţii trataţi cu clindamicină în combinaţie cu un antagonist al
vitaminei k (de exemplu warfarina, acenocumarol şi fluindionă), a fost raportată creşterea testelor de
coagulare (PT/INR) şi/sau de sângerare. Prin urmare, testele de coagulare trebuie monitorizate frecvent
la pacienţii trataţi cu antagonişti ai vitaminei K.

Concluzie:
Otita este o afecțiune des întâlnită în practica medicală, mai ales în rândul copiilor, putând afecta
și persoanele de vârstă adultă. Cu toate că, în general, otita se poate vindeca de la sine, unele cazuri pot
fi de lungă durată și pot determina apariția complicațiilor și/sau a recurențelor. Indiferent de gradul de
severitate, opțiunile terapeutice disponibile pot reduce disconfortul creat de simptomatologie sau pot
chiar opri evoluția bolii și preveni apariția complicațiilor.

12