A.

SUBIECTUL al II-lea - tema 4

1. Dragos
2. Secolul XIV
3. Moldova si Maramures
4. „se intruneau periodic” , „spre a alege voievodul”
5. Bogdan a plecat din Maramures, fiind conducator doua decenii (1 342-1 362), trecand muntii ,cu o
ceata, in Moldova. Ajuns,acesta, ii alunga pe urmasii lui Dragos, inclusiv pe acesta, si proclama Moldova
independenta –„In acest fel, lua nastere al doilea stat romanesc de sine statator”. Bogdan fusese si
atacat ,dar iasa invingator- „Regele ungar, … , a trimis prin 1 365 o oaste contra lui Bogdan, dar romanul
a iesit invingator, consolidand statutul international al tarii sale”.
6. Tratate în secolul al XV-lea. Scrisoara circulară, Tratatul de la Iaşi cu Matei Corvin, Tratatul de la
Hârlău. 
  Dacă ne gândim la Scrisoarea circulară ne gândim la faptul că Ştefan cel Mare a obţinut victorie la
Vaslui în faţa trimisului lui Mehmed al II-lea, Suleyman Paşa şi se aşteaptă la revanşă. Trimite către toţi
principii creştini, pentru a forma o alianţă antiotomană. Primeşte răspuns favorabil de la Matia Corvin.
Concluzia. Ştefan Cel Mare se implică în relaţiile internaţionale prin semnarea de tratate în vederea opririi
expansiunii otomane.

B. SUBIECTUL I - tema 7
1. Mihai Viteazul
2. Sfarsitul sec XVI
3. Transilvania si Moldova
4. B
5.
6.
7.
 STEFAN CEL MARE

Subiectul I

1. „… nu vom înstrăina niciun [teritoriu al Moldovei] fără voinţa regelui, prin niciun miiloc…”.

2. „… şi cu tot [clerul] şi cu toţi boierii noştri…”.

3. Ţara Moldovei şi Polonia

4. Sursa A: „Noi. Ştefan [cel Mare], domn al Ţării Moldovei, facem cunoscut (…) că dorind să ne ţinem
de obiceiuri şi să [urmăm exemplul altor] voievozi moldoveni, (…) tot aşa şi noi (…) suntem datori să
urmăm, întotdeauna, prin credincioasă supunere, voinţei [regilor] Poloniei.”

5. Sursa B: „Noi Ştefan voievod, cu mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Moldovei, facem cunoscut că (…)
după ce, într-o vreme de mult trecută, între noi şi Ioan Albert [regele] Poloniei au fost oarecare vrăimăşie
şi cunoscuta ceartă şi luptă. (…) acum domnia sa, (…) ne-a iertat de toate pagubele pe care i le-am făcut
domniei sale. Astfel că, între noi (…) are să fie linişte şi pace veşnică; aşa că de aici înainte, atât noi cât şi
urmaşii noştri, vom trăi şi vom stăpâni în vremile viitoare [Moldova] slobozi şi fără griiă…”.

6. După cucerirea Constantinopolului (1453), Mahomed al II-lea orienteaza politica de cucerire a

imperiului Otoman spre centrul Europei, unde principalul său opozant devine regatul catolic al Ungariei.
Din punct de vedere strategic, cetatea Belgradului reprezenta un obiectiv de prim ordin pentru planurile
sultanului. Este contextul în care Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei, organizează apărarea
cetăţii. Asediul otoman şi luptele din jurul Belgradului se vor încheia prin victoria creştinilor (1456). Deşi
a fost răpus de ciumă, Iancu, prin victoria lui, avea să întârzie ofensiva otomanilor spre Europa Centrală
cu peste şapte decenii.

O altă confruntare a românilor în Evul Mediu o reprezintă lupta de la Călugareni (1595), purtată de Mihai
Viteazul într-un moment în care turcii se pregăteau să transfome Ţara Românească în paşalâc. Afiliat
Ligii Creştine, iniţiată de împăratul habsburg Rudolf al II-lea, Mihai se opune invaziei otomane conduse
de marele vizir Sinan Paşa. Zdrobeşte în luptă avangarda turcă, dar apropierea rezervelor otomane îl
obligă să se retragă spre munţi, în aşteptarea ajutorului transilvan. Sinan ocupă Bucureştiul, asediază
Târgoviştea şi începe organizarea ţării în paşalâc prin numirea reprezentanţilor otomani în administraţie.
Beneficiind de ajutorul lui Bathory, Mihai trece la ofensivă, eliberând oraşele Târgovişte şi Bucureşti, îi
urmăreşte pe turci până la Giurgiu, unde repurtează o mare victorie.

7. În procesul de formare a statelor medievale româneşti, un rol important l-au avut formaţiunile
prestatale sau „autonomiile locale”. Acestea au avut la bază obştile săteşti, având un caracter teritorial
(ţări, codri, câmpuri, ocoale).

În cazul Moldovei, sunt menţionate astfel de „autonomii locale” în izvoarele vremii (secolele IX-XIII) cu
denumiri diferite: Codrii Cosminului, Ţara Sipeniţului, Codrii Herţei, Câmpul lui Dragoş. Acestea atestă
începuturile organizării politice a românilor, faza ce a pregătit întemeierea statului Moldova. Acest fapt
începe cu voievodul maramureşan Dragoş, trimis de regele maghiar să formeze în nord-vestul Moldovei o
marca de apărare împotriva tătarilor, cu capitala la Baia (1353). Astfel apare nucleul viitorului stat
moldovean, considerată Moldova Mică, ce era vasală regelui Ungariei.

În 1359 are loc „descălecatul” lui Bogdan, alt voievod maramureşan, care trece Carpaţii şi îi alungă pe
urmaşii lui Dragoş. Tot el obţine independenţa statului moldovean în urma înfruntărilor cu regele maghiar
Ludovic cel Mare (1365). Aşadar, sub urmaşii lui Bogdan are loc consolidarea instituţională şi teritorială
a statului medieval Moldova.

În concluzie, se poate spune că autonomiile locale româneşti, prin unificarea lor, au constituit baza
statelor medievale de mai târziu.