ADEVĂR

Adevăr sau adevărată este acea propoziție sau înlănțuire de propoziții al cărui sau al căror
conținut poate fi verificat și confirmat prin observație, prin experiență, sau prin demonstrație
logică, matematică sau numai discursiv argumentantă.

Definiții
Pentru a răspunde la întrebarea ce este adevărul?, deosebim:
A. ceea ce noi spunem că este adevărat sau fals: cui atribuim noi calitatea de a fi adevărat? care
este natura realităților cărora le dăm consimțământul nostru și le numim adevărate?

 propoziții;
 credințe;
 gânduri și opinii;
 dar cu siguranță nu răscrucile, caz în care rațiunea noastră judecă și alege.
Adevărul pare atunci să se exprime în limbă și să nu existe în afara ei; astfel, să spunem despre
ceva că este adevărat înseamnă să facem literalmente adevărul.
B. mijloacele de distingere între adevărat și fals și de a califica ceva ca fiind adevărat
sunt: rațiunea (gândirea), înțelegerea, legile logicii etc.
În consecință putem propune următoarele distincții :
1. Adevărul material, care reprezintă corespondența între ceea ce este și judecata care a dus la
enunțarea sa în propoziție: această corespondență este confirmată de experiență. Dar natura
acestui tip de adevăr este variabilă, pentru că acesta poate fi un
adevăr obiectiv, relativ, subiectiv, etc., după teoria cunoașterii care îl susține
(realism, relativism, criticism, etc).
2. Adevărul formal, care reprezintă validitatea concluziilor unui sistem ipotetico-deductiv,
apărute prin intermediul regulilor de deducție aplicate unor postulate și axiome admise. Acest
tip de adevăr nu depinde de conținutul propozițiilor (vezi articolul logică) și depinde de acordul
său cu înțelegerea. În acest caz, adevărul este un adevăr de corespondență și este prioritar
pentru că nu depinde de experiență.
Acest ultim punct permite introducerea unei noțiuni: adevărurile pur formale sunt
denumite adevăruri analitice. Adevărurile care se trag din experiență sunt denumite adevăruri
sintetice: Les vérités tirées de l'expérience sont quant à elle des vérités synthétiques, pentru că
noi legăm termenii pe care îi presupunem a aparține unor ființe, a căror existență este
contingentă.
3. Adevărul metafizic care, se bazează în condițiile sale pe ipoteza existenței unui sistem de
referință ontologic în ființa oricărei persoane. În acest caz, distingem adevărul absolut și
adevărul relativ.
4. Adevărul unei credințe sau a unei opinii, care reprezintă veridicitatea unei propoziții care se
acord cu un ansamblu de credințe care existau înaintea sa. Acest tip de adevăr este denumit
adeseori adevăr coerent.

Teoriile adevărului
Teoria pragmatistă
Definiție dată de William James: „O propoziție este adevărată dacă este utilă”.
Teoria deflaționistă
Teoria deflaționistă a adevărului spune că nu există nici o diferență în a zice că o propoziție p
este adevărată și a zice că p este falsa. Adevărul, din acest punct de vedere, nu are nici un aport
în ceea ce afirmăm. În consecință, dacă spunem că cerul este albastru, aceasta implică: acesta
este cazul în care cerul este albastru.
Teoria asupra originii adevăratului și falsului
Prima apariție a Adevăratului și Falsului pare să-și aibă originea în povestire; se spunea că o
povestire este adevărată, când faptele apărute în ea s-au întâmplat cu adevărat; falsă, când
faptele apărute în ea nu s-au întâmplat în niciun procent. Mai târziu, filozofii au folosit cuvântul
pentru a desemna acordul dintre o idee și un obiect; astfel, se spunea despre o idee că este
adevărată dacă aceasta descria un obiect așa cum este el; se spunea despre o idee că este falsă,
dacă aceasta descria un obiect altfel decât cum este el în realitate. Ideile nu sunt de fapt altceva
ca povestirile sau relatările naturii prin spirit. Și de aici, lumea a început să desemneze
asemănător, metaforic, lucrurile inerte. Astfel, când spunem despre ceva că este adevărat sau
fals, este la fel ca și cum acel lucru ne-ar spune ceva, care poate să fie o descriere corectă sau
nu.

Istorie
Adevărul cu primul sens a fost definit de către Aristotel în Despre Interpretare, operă în care
analizează formarea propozițiilor logice, adică părțile de discurs susceptibile de a fi adevărate
sau false. O propoziție este adevărat când în ea se spune despre ceva că este ceea ce este sau
că nu este ceea ce nu este. Este falsă când în ea se spune despre ceva că este ceea ce nu este
sau că nu este ceea ce este. Acest tip de adevăr se mai numește adevăr corespondent și este
folosit cu referire la cercetările științifice. Această concepție este foarte realistă, pentru că noi
spunem despre propoziția pisica este pe covor că este adevărată deoarece ea este pe covor și
nu invers.
Problema este ceea ce se înțelege prin corespondență. Este o propoziție adevărată pentru că
este asemănătoare cu ceea la ce se referă? Nu, pentru că respectiva propoziție este formată și
din cuvinte care nu corespund faptelor. Asta înseamnă că propoziția exprimă o anumită parte
din realitate ; problema acestei teorii este însă cum este aceasta posibil.
În ciuda teoriei sale a silogismului, se pare că Aristotel nu a știut să distingă primele două
sensuri ale adevărului. Această deosebire apare în logica stoică, expusă de Sextus Empiricus în
lucrarea sa Schițe Pironiene. Analiza stoică a implicației permite validarea propozițiilor ca dacă
pământul are aripi, el zboară. Cele două părți ale implicației sunt efectiv false, dar
raționamentul este valid.
Adevărul cu sensul al doilea este un tip de adevăr folosit în metafizică și teologie. Acesta
consistă din deducerea dintr-un ansamblu de ipoteze sau de cunoștințe dobândite prin
experiență, a unei cocluzii necondiționate. Dumnezeu, ideile, inima, începutul absolut al lumii,
și chiar și conștiința ca fundament al cunoașterii în idealism, sunt exemple ale unor asemenea
concluzii ontologice.
Adevărul cu sensul al treilea se referă la justificarea unei credințe sau a unei opinii, de exemplu
a credinței morale, care nu este nici o certitudine, nici o coerență internă a unui discurs logic.
Este o opinie sau doxă care nouă ni se pare a fi veritabilă. Cineva poate să nu fie de acord întru
totul cu aceasta. Este totuși susținută de gândirea de tip relativist. O obiecție clasică este faptul
că o informație ficționară poate fi coerentă, fără să aibă o legătură destul de mare cu realitatea.
Pentru Epicur toate percepțiile noastre senzoriale sunt adevărate, astfel că aisthesis, senzația
este criteriul suprem al adevărului. (Sextus Empiricus)

Valori de adevăr
Valoarea de adevăr este expresia gradului de certitudine a corespondenței judecății (propoziției
logice) cu starea de fapt vizată de judecată. Valoarea de adevăr originează în incapacitatea
spiritului omenesc de a reproduce în sine ceea ce este în afară de sine manifestată print-o
rămânere în urmă față de realul exterior sieși. Este implicit recunoașterea relativității capacității
de cunoaștere individuală și colectivă a omului. Aceasta situație ar fi exclusă în cazul unei
reflectări absolute în spirit a realității vizate când ar putea exista o singură valoare a judecății
făcute și anume adevărul. Pentru subiectul cunoscător, extrem de riguros, dinamica cunoașterii
s-ar desfășura numai între două valori: adevărul și falsul. Practica vieții umane impune o
relativitate în evaluarea cunoștinței extinzând valorile de adevăr de la două la trei valori:
adevarul, falsul, probabilul. În acest mod ia naștere studiul judecăților cu trei valori, adică logica
trivalentă.

Tehnologia și adevărul
Poligraful este un instrument care măsoară diverși parametri fiziologici în încercarea de a
detecta anxietatea care s-ar manifesta odată cu spunerea unui neadevăr.
Proiectul PHEME își propune să analizeze veridicitatea datelor, mesajelor, apelurilor și
comunicațiilor, un fel de uriaș detector de minciuni care se verifice în timp real mesajele, să le
compare cu datele existente în bazele de date interconectate din întreaga lume și care să poată
emite, instataneu, o evaluare a veridicității mesajelor.