Existenţă şi realitate la Kant

Adrian Niţă

În vorbirea obişnuită folosim aproape în mod indistinct termenii ,,existenţă“ şi ,,realitate“.

Atunci când spunem că ceva există înţelegem că există în realitate. În cazul unui obiect fictiv, cum este
Harry Potter, avem grijă să completăm că acesta există în romanul lui Joanne Rowling, deci nu în
lumea spaţio-temporală, ci în lumea unui roman. Vom admite astfel că trebuie să avem un domeniu al
existenţei actuale şi un altul al existenţei posibile. Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci realitatea ar fi inclusă
în existenţă, tot ceea ce este real fiind existent.

Probabil că aceasta este explicaţia pentru care numeroase traduceri şi lucrări de referinţă despre
opera lui Kant folosesc în mod indistinct termenul de realitate şi de actualitate: traducerile în limba
engleză datorate lui N. Kemp Smith, JMD Meiklejohn, M. Müller, traducerile în limba franceză
datorate lui A. Tremesaygues şi B. Pacaud, Al. Delamarre şi Fr. Marty, A. Renaut, traducerile în limba
română datorate lui M. Eminescu, T. Brăileanu, N. Badgasar şi E. Moisuc, sau lucrările lui T. Ruyssen,
St. Körner, E. Gilson şi T. Langan, A. Philonenko şi multe altele.

Apare astfel întemeiată preocuparea pentru elucidarea raportului existenţei cu realitatea, pe de o

parte şi a actualităţii cu realitatea, pe de alta. În cazul în care între realitate şi actualitate nu s-ar constata
că există deosebiri importante, atunci problema ar fi legată nu de înlăturarea unei posibile confuzii, ci
ar trimite la o altă problemă (care oricum trebuie rezolvată), şi anume de ce a recurs Kant la termenul
Wirklichkeit?

Ne propunem să arătăm în acest sudiu că există o diferenţă semnificativă între existenţă şi

realitate, pe de o parte, şi între actualitate şi realitate, pe de altă parte. Pentru aceasta, vom prezenta în
prima parte a lucrării câteva consideraţii despre suprasensibil ca scop ultim al metafizicii, în partea a
doua, câteva aspecte ale abordării modalităţilor în lucrarea Einzig möglicher Beweisgrund zu einer
Demonstration des Daseins Gottes (Unicul argument posibil pentru o demonstraţie a existenţei lui
Dumnezeu), iar în partea a treia ne vom concentra asupra Disertaţiei din 1770 prezentând câteva
aspecte legate de realism. Ultimele trei părţi ale lucrării sunt dedicate perioadei critice: în capitolul
patru ne vom concentra asupra realităţii, în capitolul cinci asupra existenţei, iar în capitolul şase asupra
actualităţii.

1. Suprasensibilul ca scop ultim al metafizicii

Încercând să răspundă la întrebarea pusă la concursul Acdemiei regale de ştiinţe pentru anul
1791, şi anume ,,care sunt progresele reale ale metafizicii în Germania după perioada lui Leibniz şi
Wolff?“, Kant arată că pentru această ştiinţă, care nu a existat aproape niciodată decât în idee, este
foarte dificil a se trece în revistă progresele realizate. Întrucât scopul ultim al metafizicii este de a
înainta cu ajutorul raţiunii de la sensibil al suprasensibil, Kant consideră că ontologia este ştiinţa care
trebuie să se ocupe de această problemă, adică o ştiinţă ce constituie un sistem al tuturor conceptelor şi
principiilor intelectului, dar numai în măsura în care are de-a face cu obiecte ce pot fi date

în simţuri. Ca parte a metafizicii, ontologia nu ajunge totuşi la suprasensibil, ci este numai un fel de
propedeutică (caz în care esete numită filosofie transcendentală).

Înainte de a trece în revistă progresele metafizicii, să vedem care sunt sensurile metafizicii, aşa
cum apar în Arhitectonica raţiunii pure. Punctul de plecare îl constituie ideea de cunoştinţă raţională
din concepte, opusă cunoştinţei raţionale din construcţia conceptelor, adică matematica. Filosofia
apare apoi ca o cunoaştere din raţiune pură, numită filosofie pură, sau o cunoaştere din principii
empirice, numită filosofie empirică. Filosofia pură apare ca fiind metafizica în sensul cel mai larg.
Filosofia pură este sau propedeutică, ce studiază facultatea raţiunii sub raportul oricărei cunoaşteri pure
a priori, fiind numită critică, sau sistemul raţiunii pure, adică întreaga cunoaştere filosofică din raţiune
pură în înlănţuire sistematică. Acest sistem al raţiunii pure este numit de Kant tot cu termenul de
metafizică (fiind metafizica în sens larg).

Metafizica în sens larg se divide la rândul său în metafizica naturii, ce conţine principiile pure
ale raţiunii din simple concepte, privind cunoaşterea teoretică, şi metafizica moravurilor, ce conţine
principiile ce determină a priori şi fac necesar ceea ce facem sau neglijăm să facem. Metafizica raţiunii
speculative (sau metafizica naturii) poate fi numită de asemenea metafizică: este metafizica într-un
sens mai restrâns.

În fine, metafizica naturii este alcătuită din filosofia transcendentală (ca ontologie, reprezintă
sensul prezentat în Progresele metafizicii) şi fiziologia raţiunii pure. Prima consideră intelectul şi
raţiunea într-un sistem al tuturor conceptelor, raportate la obiecte în general, iar cea de-a doua ia în
consideraţie natura, adică ansamblul tuturor obiectelor date.

Sistemul metafizicii conţine, aşadar, 1. ontologia (sau filosofia transcendentală); 2. fiziologia

raţională, sau, dacă continuăm clasificarea dihotomică, conţine 1. ontologia; 2. cosmologia; 3. teologia
(ultimele două fiind discipline ale fiziologiei transcendente); 4. fizica raţională; 5. psihologia raţională
(ultimele fiind discipline ale fiziologiei imanente).

În condiţiile în care avem de-a face cu trei sensuri ale metafizicii, dacă nu chiar cu patru, dacă
vom lua cosmologia ca fiind sensul cel mai îngust al metafizicii, să vedem acum progresele înregistrate
de metafizică în sensul mai restrâns. În limitele ontologiei Kant trece în revistă progresul toeretic
dogmatic realizat de Leibniz şi, mai ales, de Wolff, în ce priveşte descompunerea conceptelor pure ale
intelectului şi principiile a priori utilizate pentru cunoaşterea din experienţă. Cei doi au marele merit de
a fi realizat mai multă distincţie, precizie şi eforturi pentru a aprofunda demonstraţii care nu se mai
făcuseră anterior. În schimb, nu au reuşit să folosească intuiţia a priori, motiv pentru care nu au reuşit
să parcurgă dificila cale de la sensibil la suprasensibil.

Un pas ulterior a fost făcut în limitele cosmologiei, o dată

cu scepticismul, încercându-se accesul la suprasensibil, înţeles ca necondiţionat, plecând de la ceea ce

este condiţionat în obiectele experienţei. Spaţiul şi timpul trebuie considerate în întreaga lor mărime, ca
o mulţime a tuturor condiţiilor şi conţinuturi ale tuturor lucrurilor reale. S-a ajuns astfel la noţiunea de
lume ca ansamblu al tuturor lucrurilor, dar întrucât în spaţiu şi în timp totul este condiţionat,
cosmologia raţională este forţată să ajungă la contradicţii, la antinomii.

În fine, în limitele teologiei, Kant arată că metafizica reuşeşte să dea traiectoriei sale o realizare
dogmatică în mod practic, ajungând la scopul său ultim. Conceptul de libertate, înţeleasă ca o
cauzalitate noncondiţionată, poate oferi scopul ultim, dar nu în sens teoretic, ci în sens practic. Acest
scop ultim al raţiunii practice este binele suveran, adică o exigenţă supremă, o condiţie ce permite
raţiunii să atribuie fericire fiinţelor raţionale şi care reprezintă comportarea cea mai conformă cu
moralitatea. Mai mult decât o exigenţă, acest obiect suprasensibil al raţiunii este considerat de Kant
drept o datorie. Scopul ultim nu este complet în puterile noastre, trebuie să ne formăm o teorie cu
privire nu atât la ceea ce observăm în obiectele experienţei cât mai ales cu privire la contribuţia noastră
la constituirea acestora.

Stadiul teologic la metafizicii are meritul că arată că în ce priveşte cunoaşterea suprasensibilului

nu există nici o cunoaştere teoretică. Nu putem cunoaşte nimic nici despre suprasensibilul din noi
(adică despre libertate), nici despre suprasensibilul de deasupra noastră (adică despre Dumnezeu), nici
despre suprasensibilul de după noi (adică despre suflet). Este fără sens să ne întrebăm dacă Dumnezeu
este o substanţă, dacă are realitate, dacă este necesar etc., deoarece categoriile nu au sens dacă nu sunt
aplicate la obiecte ale experienţei posibile, adică la lumea sensibilă. Cu toate acestea, Kant nu vrea să
nege că ceva distinct de lume, ca un principiu al acesteia ar exista. Fiinţa reală în gradul cel mai înalt
(ens realissimum) există şi poate primi o demonstraţie, după cum rezultă din Beweisgrund.

2. Posibilitate, existenţă şi actualitate în Beweisgrund

Kant arată că existenţa nu este un predicat sau o determinaţie a unui lucru, deşi în vorbirea
obişnuită acest sens se foloseşte adesea. Totuşi, atunci când folosim predicatul existenţei, nu vom afla
ceva despre existenţa lucrului individual respectiv, ci despre ,,ideea pe care o avem despre acesta“. De
exemplu, dacă susţinem că existenţa convine cailor şi nu cailor zburători înseamnă că avem o
reprezentare a unui cal, adică a unui lucru existent, caz în care conceptul ,,cal“ este un concept de
experienţă.

Latura afirmativă a tezei este că existenţa este poziţia absolută a unui lucru, deosebindu-se
astfel de orice alt predicat, care nu este aplicat ca atare niciodată unui lucru decât într-un mod relativ.
Conceptul poziţie (Position, Setzung) este echivalent, din această perspectivă, cu conceptul fiinţă. Spre
deosebire de acest sens al poziţiei, Kant arată că trebuie să deosebim un alt sens, şi anume poziţia
relativă, caz în care avem de-a face cu o relaţie între două lucruri, predicatul judecăţii ce exprimă
această relaţie fiind copula unei judecăţi. De exemplu, dacă în ,,Dumnezeu există“ existenţa exprimă o
poziţie absolută, în ,,Dumnezeu este atotputernic“, existenţa exprimă o poziţie relativă. Recunoaştem
aici sensul existenţial şi cel predicativ al existenţei.

Deşi defineşte posibilul ca fiind absenţa contradicţiei, Kant trece dincolo de un sens logic atunci
când prezintă structura

posibilului: există un element formal al posibilului, numit ,,logicul posibilităţii“, dat desigur de acordul
cu principiul contradicţiei, şi un element material al posibilităţii, numit ,,realul posibilităţii“, dat de
elementele senzoriale. În acest sens, posibilul ar fi abolit nu numai atunci când am avea de-a face cu o
contradicţie internă (cum ar fi, de exemplu, cazul unui cerc pătrat), dar şi atunci când îi lipseşte
elementul material (cum este cazul unui cal cu aripi).

Est afirmată astfel o interesantă relaţie între posibilitate şi existenţă. Pe de o parte, posibilitatea
ar fi abolită, dacă nu este îndeplinită atât condiţia formală, cât şi condiţia materială a posibilităţii. Pe de
altă parte, dinspre existenţă, dacă orice existenţă ar fi abolită, ar fi abolită însăşi posibilitatea, întrucât
nu mai este pus nimic în mod absolut, dat fiind echivalenţa dintre existenţă, fiinţă şi poziţie absolută.
Este adevărat că nu există nici o contradicţie internă în negaţia unei existenţe, întrucât nu se afirmă în
acelaşi timp atât poziţia, cât şi abolirea unui lucru. Cum în cazul de faţă nimic nu este pus, nu se poate
afirma că abolirea ar conţine o contradicţie internă. Cu toate acestea, dacă s-ar susţine că ar exista o
posibilitate oarecare şi că în acelaşi timp nu ar exista nimic actual, am avea de-a face cu o contradicţie,
pentru că dacă nimic nu există, atunci nu este dat nimic care să fie gândit, caz în care ne-am contrazice
dacă am vrea să susţinem că ceva este totuşi posibil.

În raport cu o existenţă oarecare, posibilitatea este dată în ceva actual (wirklich), şi anume este
dată fie în actual, ca o determinaţie, fie prin actual, ca o consecinţă. Elementul actual prin care este
dată posibilitatea internă a unui lucru reprezintă primul temei real (Realgrund), principiul
noncontradicţiei fiind primul temei logic.

Acum avem toate eleementele pentru a prezenta structura argumentului pentru existenţa lui
Dumnezeu (considerat, în secţiunea a treia a lucrării, unicul argument posibil care se poate susţine în
mod raţional):

1. existenţa nu este predicat, ci este poziţia absolută a unui lucru;

2. posibilitatea internă (realul posibilităţii) presupune o anumită existenţă;

3. este absolut imposibil să nu existe nimic;

4. există o fiinţă absolut necesară (care este unică, simplă, imuabilă, eternă, reală în gradul cel
mai înalt):

5. întrucât posibilul presupune ceva actual, şi astfel există o actualitate a cărei abolire ar aboli
orice posibilitate internă, rezultă că fiinţa a cărei abolire ar aboli orice posibilitate este o fiinţă necesară;

6. fiinţa necesară este înzestrată cu intelect şi voinţă;

7. deci, fiinţa necesară este spirit;

8. deci, fiinţa necesară este Dumnezeu.

Deşi în perioada în care a scris Beweisgrud, Kant traversa o peioadă în care încerca să se detaşeze de
Leibniz, influenţa autorului Monadologiei este foarte vizibilă, în special dacă ne gândim la accentul pus
pe posibilitate. Se poate chiar afirma că întreaga dovadă se întemeiază pe ideea posibilităţii, după cum
de altfel rezultă dintr-un pasaj: ,,Aş vrea să mai adaug remarca următoare: temeiul dovezii pe care o
propunem pentru existenţa lui Dumnezeu se întemeiază exclusiv pe faptul următor: ceva este posibil.
Iată de ce este vorba de o dovadă ce poate fi demonstrată complet a priori. Aceasta nu presupune nici
existenţa mea, nici pe cea a altor spirite, nici existenţa lumii corporale. Dovada este obţinută cu
adevărat din proprietăţile interne ale necesităţii absolute. În acest fel, cunoaştem existenţa acestei fiinţe
plecând de la ceea ce constituie necesitatea absolută, adică într-un mod complet genetic“.
 Se poate obiecta că argumentul prezentat nu are toate premisele demonstrate. Demonstraţia
kantiană popriu-zisă, prezentă în cea de-a patra consideraţie din prima secţiune a lucrării, cuprinde
numai ultimii trei paşi. Se aduc argumente în favoarea ideii că fiinţa necesară este spirit şi în acest fel
este Dumnezeu. Propoziţia 3 se întemeiază pe ideea, arătată mai sus, că posibilul este dat în ceva
actual, iar propoziţia 2 reia relaţia dintre posibilitae şi existenţă, şi anume că pentru ca ceva să fie
posibil, este necesar să fie îndeplinită condiţia materială. Probabil, cea mai serioasă obiecţie se
îndreaptă înspre propoziţia 4. Kant se poate apăra arătând că atâta vreme cât este imposibil să nu existe
nimic (propoziţia 3) rezultă că ceea ce există are caracter necesar. Această linie de apărare ajunge însă
la afirmarea caracterului necesar pentru oice existenţă, şi nu doar pentru una anumită. Să presupunem
însă că în prezenţa unor caracteristici

suplimentare, se poate selecta dintre mai multe existenţe una care să fie singura ce are caracter necesar
(aceste trăsături fiind, de exemplu, cele trecute în revistă de Kant, şi anume unicitatea, simplitatea,
imuabilitatea, eternitatea şi realitatea maximă). Totuşi, dificultatea nu ar fi înlăturată complet, căci ar
însemna ca domeniul existenţei să conţină o regiune de lucruri contingente şi o regiune de lucruri
necesare (rezervată exclusiv lui Dumnezeu). În prima regiune, lucrurile ar fi compuse, iar în cea de-a
doua ar fi simple; în prima lucrurile ar fi schimbătoare, iar în cea de-a doua imuabile etc. S-ar ajunge
astfel la teza că existenţa este un concept contradictoriu, adică un domeniu nu al posibilităţii, ci al
imposibilităţii.

Dincolo de aceste dificultăţi (la care se mai poate adăuga una: trecerea de la necesitatea
existenţei unei fiinţe la existenţa unei fiinţe necesare), rămâne o întrebare legată de motivul pentru care
Kant a admis argumentul ontologic în condiţiile în care a susţinut că existenţa nu este un predicat. Să
ne reamintim că în Critica raţiunii pure, Kant a respins argumentul ontologic pe baza tezei că existenţa
nu este predicat real. Suntem puşi în faţa următoarei alternative: această schimbare de atitudine se
datorează fie caracterului opus al celor două teze, fie unui alt motiv, oarecum independent de teza
existenţei ca predicat şi de teza existenţei ca predicat real. Înclinăm să admitem a doua alternativă
deoarece, în primul rând, teza din Critica raţiunii pure este o rafinare a tezei precritice, şi în a doilea
rând temeiul respingerii argumentului ontologic nu este, după cum am arătat în altă parte, distincţia
dintre predicat real şi predicat logic. Temeiul respingerii argumentului ontologic trebuie căutat în noua
concepţie kantiană a modalităţilor (diferită în mod radical de concepţia caracteristică filosofiei de
şcoală), şi în special în noua concepţie asupra actualităţii, după cum vom arăta în următoarele trei
capitole.
 3. Realismul Disertaţiei din 1770

În Disertaţia din 1770, Despre forma şi principiile lumii senibile şi ale celei inteligibile,
problema existenţei este rezolvată prin celebra distincţie dintre sensibil şi inteligibil. Kant arată că
pentru a ajune la definiţia lumii este nevoie să fie deosebite materia, adică părţile considerate substanţe,
forma, ce constă în coordonarea substanţelor, precum şi universalitatea, ce este ,,totalitatea absolută a
copărtaşilor“. Se ajunge astfel la afirmarea autonomiei sensibilului, chiar dacă acesta este în continuare
înţeles drept un moment confuz al inteligibilului. Ca regiune a adevărului, pe de o parte, sensibilul dă
seama de existenţa unei ştiinţe a fenomenelor. Pe de altă parte, realitatea sensibilă nu mărturiseşte
împotriva posibilităţii inteligibilului, şi invers, posibilul inteligibil nu mărturiseşte împotriva realităţii
sensibilului.

Încercând să răspundă la întrebarea cum pot exista împreună mai multe substanţe în una şi
aceeaşi lume, Kant ajunge la concluzia că influenţa reciprocă a substanţelor nu rezultă din simpla lor
existenţă, adică din faptul de a fi împreună înr-o lume. Trebuie să admitem existenţa unui temei real,
fapt ce ne trimite la ideea analoagă din Beweisgrund. ,,Fiind date mai multe substanţe, principiul
înrâuririi posibile între ele nu constă în existenţa lor doar, ci se cere pe deasupra altceva, din care să
devină lămurite relaţiunile dintre ele. Căci doar din faptul existenţei lor, substanţele nu se referă în chip
necesar la altceva, decât poate la cauza lor, dar relaţia de la cauzat la cauză nu este înrâurire reciprocă,
ci dependenţă. Aşadar, dacă are loc vreun negoţ între unele şi altele, e nevoie de un temei particular,
care să determine aceasta în chip precis“. Acest temei real este ceea ce face ca lumea ca întreg să nu fie
alcătuită din substanţe necesare, ci din substanţe contingente, avînd în vedere că substanţa este ceea ce
subzistă prin sine, independent de orice altceva. Pe de altă parte, relaţia dintre o substanţă necesară şi
lume este relaţia dintre cauză şi cauzat, ceea ce înseamnă că trebuie să vedem lumea drept o creaţie şi
un efect al substanţei necesare.
 Dacă în Beweisgrund am întâlnit, ca o consecinţă, teza că existenţa este divizată în existenţă
necesară şi existenţă contingentă, acum Kant afirmă că substanţa necesară, ca o cauză a lumii, este o
existenţă situată în afara lumii, iar prezenţa ei în lume ar fi cel mult o prezenţă virtuală.

Sunt puse în evidenţă două feluri de legături ce există între substanţa necesară şi substanţa
contingentă, un gen de legătură ce pleacă de la cauza dată, comună tuturor lucrurilor, către înlănţuirea
acestora, sprijinită pe un principiu general, comun, caz în care armonia este numită reală, fizică,
generală, şi un gen de legătură care izvorăşte din adaptarea stărilor unor substanţe, numită armonie
particulară, ideală, simpatetică. Sistemul influenţei fizice conduce la ideea că lumea ar fi un întreg real,
în timp ce sistemul influenţei ideale duce la teza unei lumi ca un întreg ideal. Autorul Disertaţiei
mărturiseşte că înclină spre prima ipoteză, chiar dacă nu este pe deplin întemeiată.

O ultimă chestiune despre care vrem să tratăm vizează distincţia dintre concept sensibil şi
concept intelectual, Kant lăsând impresia unei serioase schimbări de atitudine. În capitolul V, Despre
metoda în legătură cu cele sensibile şi inteligibile, este pus în evidenţă un important principiu
metodologic, şi anume ca principiile cunoaşterii sensibile să nu se amestece cu principiile cunoaşterii
inteligibile. Temeiul este că predicatul, ca principiu al cunoaşterii, joacă un rol diferit în cunoaşterea
sensibilă decât în cunoaşterea inteligibilă. Ca un concept sensibil, predicatul ,,nu va fi condiţie decât a
cunoaşterii sensitive posibile şi astfel se va potrivi mai ales cu subiectul acelei judecăţi al cărei concept
este de asemenea senzitiv. Dar dacă se aplică unui concept intelectual, o astfel de judecată nu va fi
valabilă, decât după legi subiective, fără ca predicatul să poată fi rostit despre noţiunea intelectuală
însăşi, adică obiectiv, ci doar ca o condiţie fără de care nu are loc cunoaşterea sensitivă a conceptului
dat“. O notă ne face mai clară distincţia celor două feluri de concepte: predicatul ca un concept sensibil
este un principiu al cunoaşterii subiective, iar ca un concept intelectual este o notă a obiectului.
Exemplul utilizat de Kant este următorul. Fie propoziţiile ,,tot ce există se află undeva“ şi ,,tot ce este
undeva există“. Care din aceste două propoziţii este adevărată, având în vedere distincţiile de mai sus?
Kant arată că în timp ce prima propoziţie este falsă, doarece predicatul (,,a se afla undeva) este un
concept sensibil şi nu se enunţă în mod obiectiv despre orice lucru existent, propoziţia a doua este
adevărată. În acest caz, predicatul (,,a exista“) este un concept intelectual şi afirmă o notă a obiectului.
În acest caz, fiecare obiect se află undeva, desigur în spaţiu şi în timp, şi în acest fel, tot ceea ce se află
în spaţiu şi în timp există.
 4. Realitatea (Realität) ca o categorie a calităţii

În secţiunea dedicată conceptelor pure ale intelectului, Kant afirmă că se dispensează de

prezentarea definiţiilor categoriilor, deşi se află în posesia lor. Ulterior vom afla că a fost vorba, dincolo
de o măsură de precauţie, de o importantă regulă după care nu se poate aduce definiţia reală pentru nici
o categorie, deoarece posibilitatea obiectului ei nu se poate face inteligibilă fără raportarea la condiţiile
sensibilităţii. În lipsa definiţiilor, vom prezenta în acest capitol şi în cel următor câteva elemente pentru
caracterizarea realităţii şi existenţei.

Primul aspect pe care vrem să îl subliniem este dat de faptul că conceptele pure ale intelectului
se întemeiază pe funcţiile logice ale judecăţii. În deducţia metafizică a categoriilor, mai precis în
paragrafele 9 şi 10, Kant prezintă legătura ce există între categoriile calităţii (realitate, negaţie,
limitaţie) şi calitatea judecăţii (afirmative, negative, infinie): categoria realităţii corespunde formei
logice a judecăţii afirmative, categoria negaţiei corespunde judecăţii negative, iar categoria limitaţiei
corespunde judecăţii infinite (adică judecata a cărei copulă este afirmativă şi al cărui predicat este o
determinaţie negativă. De exemplu: ,,sufletul este nemuritor“.)

Realitatea este conceptul unui obiect în general, în măsura în care intuiţia acestui obiect este
considerată ca determinată relativ la funcţia logică a afirmaţiei într-o judecată. Kant este astfel
îndreptăţit să susţină că realitatea este ceva, iar negaţia este nimic, adică un concept despre lipsa unui
obiect, aşa cum este cazul cu umbra sau frigul.

Chiar din simpla punere în evidenţă a legăturii existente între funcţia logică a judecăţii
afirmative şi categoria realităţii rezultă că această categorie are de-a face cu un conţinut, că este
prezenţa unui conţinut, spre deosebire de negaţie, ce este o absenţă. Mai mult, legătura cu senzaţia este
afirmată în mod explicit: ,,sensatio realitas phaenomenon“, adică senzaţia este realitatea ca fenomen.
Nu trebuie însă pus accentul, în propoziţia de mai sus, pe senzaţie, întrucât nu trebuie înţeles că
senzaţia ar fi ceea ce este reflectat ca realitate. Dimpotrivă, este reflectat ca realitate ceea ce
corespunde în fenomen senzaţiei, iar reprezentarea acestei corespondenţe rezultă din sinteza imaginaţiei
ce înscrie senzaţia în timp.

Realitatea ca un concept pur al intelectului este ceea ce corespunde unei senzaţii în general.
Întrucât timpul este forma intuiţiei, ceea ce corespunde senzaţiei în fenomen este materia
transcendentală a tuturor obiectelor ca lucruri în sine, adică reitatea (Sachheit) sau realitatea. Unul şi
acelaşi timp poate să fie ,,umplut“ printr-o cantitate mai mare sau mai mică de senzaţii, dat fiind că
senzaţia are intensitate sau mărime intensivă. Simţul intern poate reprezenta unul şi acelaşi obiect pe o
scală de la 0 la 1, corespunzătoare unei intensităţi de mărime nulă, caz în care vom spune că nu avem
nimic, şi până la o mărime maximă, egală cu 1, caz în care vom spune că avem ceva real. În acest fel,
realitatea poate fi reprezentabilă ca un cuantum: ,,schema unei realităţi ca o cantitate a ceva, întrucât
acest ceva umple timpul, este tocmai această producere continuă şi uniformă a realităţii în timp, în care
se descinde în timp de la senzaţie, care are un anumit grad, până la dispariţia ei, sau în care se urcă
treptat de la negarea senzaţiei la cantitatea aceleiaşi senzaţii“.

Un alt element extrem de important pentru caracterizarea realităţii este dat tocmai de specificul
sintezei, care în cazul realităţii se raportează la umplerea timpului (pentru a se observa diferenţele, să
notăm că în cazul cantităţii, raportarea se face la seria timpului, în cazul relaţiei, la ordinea timpului, iar
în cazul modalităţii, la ansamblul timpului). Schema realităţii ca o categorie a calităţii conţine sinteza
senzaţiei (percepţiei) cu reprezentarea timpului sau faptul de a umple timpul.

Faptul că senzaţia este realitatea ca fenomen nu trebuie să inducă ideea că realitatea ar fi

senzaţia. Nu trebuie uitat că realitatea este o categorie a intelectului şi că în acest fel, realitatea nu ţine
de sensibilitte. Un concept este o reprezentare pur formală, intelectuală, a unui obiect dat în
receptivitate, iar principiul corespunzător (anticipaţii ale percepţiei, al cărui principiu este: în toate
fenomenele, realul, care este obiect al senzaţiei, are mărime intensivă, adică un grad), nu este creaţia sa,
ci este forma a priori a conştiinţei. Categoria realităţii şi princpiul corespunzător sunt necesare pentru a
concepe o prezenţă şi gradul acesteia, dar în nici un caz pentru a le produce.
 5. Existenţa (Existenz, Dasein) ca o categorie a modalităţii

Categoriile modalităţii au particularitatea că nu augmentează cu nimic, ca determinare a

obiectului, conceptul căruia îi sunt adăugate ca predicate. Atunci când spunem ,,profesorul lui Platon
există“ predicatul ,,a exista“ nu adaugă nimic conceptului ,,profesorul lui Platon“. Este astfel posibil ca
atunci când conceptul unui obiect este dat, chiar şi în mod complet, se poate totuşi întâmpla să
continuăm să ne întrebăm dacă obiectul este numai posibil sau dacă este şi actual, după cum despre un
obiect actual, vom continua să ne întrebăm dacă este şi necesar. Explicaţia acestei particularităţi este că
modalitatea pune problema raportului unui obiect cu facultatea noastră de cunoaştere, în speţă faţă de
intelect şi folosirea empirică în ce priveşte o judecată empirică, şi faţă de raţiune în ce priveşte
aplicarea

acesteia la experienţă.

Explicaţia mai profundă este de găsit în specificul judecăţii modale, având în vedere
corespondenţa ce există între categoriile modalităţii (posibilitate - imposibilitate, existenţă -
nonexistenţă, necesitate - contingenţă) şi modalitatea judecăţilor (problematice, asertorice,
apodictice). ,,Modalitatea judecăţilor este o funcţie a lor cu totul specială, care are caracterul distinctiv
că nu contribuie cu nimic la conţinutul judecăţii (căci în afară de cantitate, calitate şi relaţie nu mai este
nimic care să formeze conţinutul unei judecăţi), ci priveşte numai valoarea copulei în raport cu
gândirea în genere. Judecăţile problematice sunt acelea în care afirmarea sau negarea se admite numai
ca posibilă (arbitrară); asertorice - în care ele sunt considerate ca actuale (adevărate); apodictice - în
care sunt privite ca necesare.“

Este uşor de observat cum în cazul fiecărei modalităţi, valoarea copulei este determinată nu de
relaţia cu obiectul, ci de relaţia cu gândirea în general, de relaţia cu facultăţile noastre de cunoaştere, ca
şi când gândirea ar fi în primul caz o funcţie a intelectului, în cel de-al doilea o funcţie a judecăţii, iar în
cel de-al treilea o funcţie a raţiunii. Judecata problematică este o propoziţie aflată în compunerea unei
alte propoziţii (ipotetice sau disjunctive), astfel încât adevărul ei este oarecum ales în mod arbitrar; în
schimb, propoziţia compusă, ca întreg, poate fi asertorică sau chiar necesară. Judecata asertorică, a
cărei funcţie logică determină categoria existenţei, este judecata ce exprimă actualitatea sau adevărul
logic: ,,astfel, într-un raţionament ipotetic antecedentul este în majoră problematic, în minoră asertoric
şi arată că judecata este legată cu intelectul potrivit legilor acestuia“. Cu alte cuvinte, judecata
asertorică este o propoziţie susceptibilă să ţină loc de minoră într-un silogism ipotetic sau disjunctiv,
fiind deci susceptibilă să furnizeze un ,,caz pentru regulă“. În fine, judecata apodictică este propoziţia a
cărei afirmare rezultă din legile intelectului, fiind deci o afirmare enunţată sub un principiu universal.

Corespondenţa categoriei modalităţii cu modalitatea judecăţii poate fi arătată printr-o

comparaţie sau reflexie logică în sens larg în felul următor: este posibilă o stare de lucruri ce poate fi
enunţată printr-o propoziţie noncontradictorie faţă de principiile universale ale posibilităţii experienţei;
este existentă (sau actuală) o stare de lucruri ce poate fi enunţată printr-o propoziţie întemeiată suficient
prin legăturile empirice ale percepţiilor noastre; în fine, este necesară o stare de lucruri atestată în mod
empiric şi deductibilă dintr-o propoziţie universală.

Ca o categorie a modalităţii, Dasein este faptul de a fi aici, exprimă, aşadar, poziţia unui lucru.
Din această perspectivă, pentru Kant noţiunile metafizice fundamentale Sein, Existenz şi Dasein sunt
coextensive. Existenţa se opune nimicului (Nichtsein), după cum aflăm din chiar tabelul categoriilor.
(Aceasta este o altă particularitate a categoriilor modalităţii. În cazul celorlalte trei feluri de categorii nu
sunt prezentate noţiunile opuse. Un caz special îl reprezintă categoriile relaţiei, în care sunt trecute în
paranteză două noţiuni care pot fi considerate opuse, dar acestea nu sunt altceva decât explicitări ale
relaţiilor. Vom spune, aşadar, fie că avem categoria inerenţă şi substanţă, categoria cauzalităţii şi
categoria comunităţii, fie că avem categoriile substanţă, cauză şi comunitate).

Nimicul, ca opus existenţei, este oare o ficţiune sau este o imposibilitate? Păstrează Kant ceva
din abordarea din Beweisgrund cu privire la această problemă? Pentru a afla răspunsul, să ne reamintim
că una din motivaţiile filosofiei transcendentale a fost încercarea de a elabora o nouă teorie a
posibilităţii (şi, mai larg, a modalităţii), pentru a se delimita de teoriile elaborate de Wolff şi
Baumgarten. Cum diviziunea în posibil şi imposibil presupune existenţa unei noţiuni mai largi, care să
le cuprindă pe ambele, Kant consideră că aceasta este noţiunea de obiect în general. Cum categoriile
sunt singurele concepte care se raportează la obiecte în general, rezultă că pentru a răspunde la
întrebarea privitoare la nimic trebuie să urmărim ordinea şi indicaţiile categoriilor. Sunt deosebite astfel
patru feluri de nimic (concept vid fără obiect, obiect vid al unui concept, intuiţie vidă fără obiect, obiect
vid fără concept), în care existenţa gândită (adică concept vid fără obiect) se deosebeşte de nonexistenţă
(obiect vid fără concept) prin faptul că prima este o ficţiune, este ens rationis, cum este cazul unui
noumen, iar a doua este nihil negativum, cum este cazul unui pătrat rotund.

Dacă obiectul vid fără concept, nihil negativum, este o veritabilă nonexistenţă, adică o noţiune
contradictorie, se poate afirma că este deopotrivă o noţiune imposibilă. Dar dacă aşa stau lucrurile, cum
se mai deosebeşte imposibilitatea unei nonexistenţe de opusa primei categorii a modalităţii? Răspunsul
este că imposibilitatea unei nonexistenţe ţine de lipsa acordului cu condiţiile materiale ale experienţei,
în cazul nostru un pătrat rotund neputând fi dat într-o experienţă. În schimb, imposibilitatea ce ţine de
prima categorie a modalităţii este dată de lipsa acordului cu condiţiile formale ale experienţei, în cazul
de faţă unui noumen neputându-i-se aplica spaţiul, timpul sau categoriile. Este acum uşor de observat
că ens rationis este un fel de existenţă, dar una ficţională, care deşi poate fi gândită, nu este de găsit
printre posibilităţi. Am putea numi această noţiune vidă ne-posibil, în timp ce un pătrat rotund ar fi
imposibil.

Am ajuns astfel la o altă caracteristică, fundamentală dintr-un anumit punct de vedere, şi anume
lipsa unui conţinut. Raportat la ansamblul timpului, existenţa presupune faptul de a fi într-un timp
determinat. Am văzut mai sus că realitatea presupune un conţinut sau, mai mult, că realitatea este un
conţinut. De aici nu trebuie înţeles însă că existenţa nu are de-a face cu percepţia, dimpotrivă, percepţia
este cea care dă conceptului materia. Prin existenţă, obiectul este gândit ca fiind conţinut în contextul
întregii experienţe, iar dacă prin legătura cu conţinutul întregii experienţe conceptul nu este sporit,
gândirea capătă prin acesta o percepţie în plus. Dimpotrivă, în cazul în care am vrea să gândim
existenţa numai prin categoria pură, atunci nu putem indica nici un criteriu pentru a distinge existenţa
de posibilitate.

Din altă perspectivă, lipsa de conţinut vizează faptul că existenţa, nefiind un predicat, nu se
poate afla în conţinutul unui concept, fapt ce arată ataşamentul lui Kant faţă de teza că numai dacă un
obiect este existent, atunci conceptul său este complet determinat. ,,În simpul concept despre un lucru
nu se poate găsi absolut nici un caracter al existenţei (Dasein) lui. Căci oricât de complet ar fi el, astfel
încât să nu-i lipsească nimic pentru a gândi un lucru cu toate determinările lui interne, existenţa nu are
totuşi nimic a face cu toate aceste determinări, ci numai cu întrebarea dacă un astfel de lucru nu este dat
astfel încât perceperea lui să poată precede în orice caz conceptul“.

Existenţa nu ţine de demonstraţie şi deducţie, ci de intuiţie, deoarece judecata existenţială este

sintetică. O oarecare schimbare se constată în Opus postumum în care Kant pare să susţină că existenţa
se poate deduce: ,,avem aici o judecată analitică, stabilită a priori pe baza principiului identităţii“. Este
interesant că existenţa este dedusă din posibilitate (oarecum asemănător cu modalitatea din
Beweisgrund), din copnceptul de materie, dar şi din conceptul de posibilitate a experienţei (Kant
punând semnul egalităţii între noţiunea de experienţă posibilă şi noţiunea leibniziană de posibil).

Deşi sintetică, pentru că existenţa ca atare a unui lucru individual nu este dată în mod
independent de intelect, existenţa este un concept pur al intelectului, iar în această calitate este ceea ce
face posibilă cunoaşterea unui obiect individual. Categoria existenţei este, probabil, conceptul pur al
intelectului care oferă cele mai clare indicaţii despre profunda legătură ce există, după Kant, între a fi şi
a cunoaşte.

6. Actualitatea (Wirklichkeit)

Spre deosebire de realitate şi existenţă, actualitatea nu este o categorie, acest termen fiind
introdus de Kant pentru schema corespunzătoare existenţei: actualitatea este existenţa într-un timp
determinat.

După cum bine se ştie, schema este un intermediar, un mijlocitor între categorie şi obiect.
Pentru ca un concept pur al intelectului să se aplice unui obiect este nevoie pe de o parte de o condiţie
dată de intelect, iar pe de altă parte de o condiţie dată de sensibilitate. Condiţia formală a intelectului
este dată de categorii, iar condiţia formală a sensibilităţii este dată de simţul intern, mai de precis de
forma simţului intern, adică timpul. În acest fel, schema este o determinaţie de timp (Zeitbestimmung).
 Actualitatea este acordul cu condiţiile materiale ale experienţei, după cum aflăm din principiile
modalităţii, adică din postulatele gândirii empirice. Pentru ca ceva să fie actual, este nevoie de
percepţie, de care să fim conştienţi: postulatul ,,nu reclamă, ce-i drept, să fim nemijlocit conştienţi de
obiectul însuşi, a cărui existenţă trebuie să fie cunoacută, dar reclamă totuşi un acord al acestui obiect
cu o percepţie oarecare dată după analogiile experienţei“.

După ce am văzut că un concept chiar şi complet determinat nu conduce la afirmarea existenţei

obiectului, tot la fel se poate susţine şi cu privire la actualitate: este nevoie să fie îndeplinită condiţia
materială pentru ca ceva să fie actual. ,,În adevăr, faptul că conceptul precede percepţia înseamnă
simpla posibilitate a conceptului, pe când percepţia, care dă conceptului materia, este singurul
caracter al actualităţii. Dar noi putem cunoaşte existenţa lucrului şi anterior percepţiei lui şi deci
relativ a priori, dacă ea se acordă cu câteva percepţii după principiile legăturii lor empirice
(analogiile)“.

Actualitatea ca principiu al intelectului, şi mai precis ca postulat al gândirii empirice este

sintetic într-un fel special. Deoarece principiile modalităţii nu sunt obiectiv sintetice, având în vedere
că predicatele ,,este posibil“, ,,este actual“, ,,este necesar“ nu extind conceptul despre care sunt
afirmate, şi deoarece conţin totuşi o sinteză, Kant admite că sunt sintetice subiectiv. Principiile
modalităţii adaugă la conceptul unui obiect facultatea de cunoaştere, astfel încât dacă obiectul este în
legătură cu percepţia şi este determinat de aceasta cu ajutorul intuiţiei, atunci obiectul este actual.

Actualitatea apare ca neextinzând lucrul căruia i se aplică, exact la fel cum am văzut că face
existenţa. Un lucru individual nu conţine mai multă actualitate decât este conţinută în posibilitatea lui
totală. Deşi Kant afirmă că posibilul este mai larg ca actualul, iar actualul mai larg ca necesarul, cu
toate acestea nu există nimic care poate să fie adăugat posibilului pentru a obţine actualul. La acordul
intelectului cu condiţiile formale ale experienţei nu se poate adăuga decât legătura cu o percepţie, dar în
acest caz ceea ce este legat cu percepţia după legi empirice este, după cum am văzut mai sus, actual.

Celebrul exemplu kantian al celor o sută de taleri actuali care nu conţin nimic mai mult decât o
sută de taleri posibili, poate fi acum pe deplin înţeles. În acest pasaj Kant compară talerii posibili cu
talerii actuali din perspectiva realităţii lor. Aşadar, o sută de taleri actuali nu conţin din perspectiva
realităţii nimic mai mult decât o sută de taleri posibili. Realitatea, după cum am văzut, nu se deosebeşte
prin grad sau intensitate de actual şi posibil, ci este de o natură fundamental diferită.

Pentru a observa miza discuţiei, şi elementele de noutate aduse de teoria kantiană a

modalităţilor, să trecem sumar în revistă teoriile concurente, adică cele valabile în filosofia de şcoală
din Germania primei jumătăţi a secolului al XVIII-lea. Pentru Christian Wolff existenţa este un
complement al posibilităţii. În Philosophia prima, sive Ontologia, susţine că este nevoie de încă ceva,
de încă un element pentru ca un lucru posibil să existe. Existenţa completează posibilitatea nu în sensul
în care ar adăuga o nouă determinaţie, ci în sensul în care existenţa constituie starea sa de actualitate.
După Wolff, dacă o fiinţă există, atunci este posibilă, căci adoptă principiul ,,ab esse ad posse valet
consequentia“ (de la fiinţă la posibil consecinţa este valabilă). În cazul în care o fiinţă este doar
posibilă nu rezultă însă că aceasta există. Existenţa nu este determinată prin posibilitatea sa, nu are
raţiunea determinantă în posibilitate, ci este ceva care se adaugă acesteia, adică este ,,complementum
possibilitatis“.

Baumgarten consideră că o fiinţă posibilă este incomplet determinată, adică atributele sale sunt
determinate în mod suficient prin esenţa sa, în schimb modurile sale nu sunt suficient determinate. În
acest fel, o fiinţă existentă este complet determinată, astfel încât existentul conţine mai multă realitate
decât simplul posibil. Această ultimă teză este respinsă de Kant încă din 1763, când scrie în
Beweisgrund (consideraţia I, § 3) că într-un lucru actual nu este pus nimic mai mult decât într-un lucru
doar posibil.

În fine, Crusius face distincţie între existenţa actuală a unui lucru şi posibilitatea, adică simpla
existenţă în gândire, considerând timpul ca un predicat al unui lucru prin care acesta poate fi recunoscut
că se află într-un loc anumit şi într-un timp anumit. Kant a respins această teză încă din Beweisgrund,
arătând că existenţa nu are ca determinaţii infailibile predicatele într-un loc anumit şi într-un timp
anumit, căci aceste predicate pot fi aplicate deopotrivă lucrurilor actuale şi lucrurilor doar
posibile.
 Concluzii

Constatăm că noua metafizică, pe care Kant încerca să o edifice ca ştiinţă, se bazează pe o nouă
teorie a modalităţilor. Aceasta este extrem de diferită atât de felul obişnuit, cotidian, de limbajul comun
al contemporanilor lui Kant, dar şi al contemporanilor noştri. Pe de altă parte, teoria posibilităţii şi
actualităţii, a existenţei şi realităţii elaborată de Kant este substanţial diferită de teoriile elaborate atât
de Leibniz cât şi de Wolff, Baumgarten ori Crusius.

Vrem să încheiem cu o prezentare, foarte sumară, a rezultatelor la care am ajuns în această

lucrare. În primul rând, am constatat o diferenţă semnificativă între existenţă şi realitate, bazată pe mai
multe elemente, dintre care cele mai importante ni s-au părut a fi următoarele. Existenţa corespunde
formei logice a judecăţii asertorice, iar realitatea corespunde formei logice a judecăţii afirmative.
Existenţa este ceea ce este adevărat, iar realitatea este ceea ce corespunde unei senzaţii. Existenţa nu
are de-a face cu un conţinut (deşi, ca orice concept pur al intelectului este rodul unei sinteze), în timp
ce realitatea are de-a face cu un conţinut (senzaţia fiind realitatea ca fenomen). Sinteza figurată se
raportează la ansamblul timpului, în cazul existenţei şi la conţinutul timpului, în cazul realităţii.

În al doilea rând, am constatat o diferenţă fundamentală, de natură şi nu de intensitate, între

realitate şi actualitate. Actualitatea este acordul cu condiţiile materiale ale experienţei, deci cu
percepţia, deşi legătura cu percepţia nu se face din punctul de vedere al conţinutului. Senzaţia nu este,
pentru a putea spune că au acelaşi rol, actualitatea ca fenomen. În plus, actualitatea nu corespunde
funcţiei logice a judecăţii afirmative.

În al treilea rând, se constată că între existenţă şi actualitate nu există diferenţe semnificative,

sau cel puţin altele decât cele terminologice. Dacă am admite că modalitatea are drept categorii
posibilitatea, actualitatea şi necesitatea, atunci dificultăţile ridicate de folosira termenului Wirklichkeit
s-ar risipi.
 Bibliografie

Claudiu Baciu, Conceptul filosofiei transcendentale: nucleu tematic şi diversitate de

perspective, Oradea, Antaios, 2001.

Baumgarten, Metaphysica, in Ak., XVII.

Al. Boboc, Kant şi neokantianismul, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1968.

A. Boyer, Hors du temps. Un essai sur Kant, Paris, Vrin, 2001.

M. Flonta, Adevăruri necesare? Studiu monografic asupra analiticităţii, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975.

E. Gilson, T. Langan, Modern Philosophy. Descartes to Kant, New York, Random House, 1963.

J. Hintikka, Kant on Existence, Predication, and the Ontological Argument, in S. Knuuttila, J.

Hintikka (eds.), The Logic of Being, Dordrecht, Reidel, 1986, pp. 249-268.

H. Homsi, Le problème de l`être dans la philosophie de Kant, Université de Lille III (Thèse),
1983, 3 volume.

I. Kant, Gesammelte Schriften, hrsg. von der königlich preussischen Akademie der
Wissenschaften, Berlin und Leipzig, 1902-1983 (prescurtat: Ak., urmat de numărul volumului).

I. Kant, Einzig möglicher Beweisgrund zu einer Demonstration des Daseins Gottes (Unicul
argument posibil pentru o demonstraţie a existenţei lui Dumnezeu), in Ak., XX (prescurat:
Beweisgrund).

I. Kant, Despre forma şi principiile lumii senisbile şi a celei inteligibile, traducere de C. Noica,
Bucureşti, Tipografia Bucovina, 1936 (presc. Disertaţie).
 I. Kant, Critica raţiunii pure, Bucureşti, Iri, 1994 (prescurtat: CRP).

I. Kant, Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfăţişa drept ştiinţă,
traducere de M. Flonta şi Th. Kleininger, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987.

I. Kant, Welches sind die wirklichen Fortschritte, die die Metaphysik seit Leibnizens und Wolff`s
Zeiten in Deutschland gemacht hat?, in Ak., XX, 253-332 (prescurtat: Fortschritte).

I. Kant, Opus postumum, in Ak., XXI, XXII (prescurtat: OP).

Stephan Körner, Kant, Harmondsworth, Penguin Books, 1955.

Saul A. Kripke, Numire şi necesitate, traducere de Mircea Dumitru, Bucureşti, All, 2001.

Béatrice Longuenesse, Kant et le pouvoir de juger, Paris, PUF, 1993.

A. Miroiu, Ce nu e existenţa, Bucureşti, Şansa, 1994.

Adrian Niţă, Posibilitate şi existenţă. Argumentul ontologic la Leibniz şi Kant, in I. Tănăsescu

(ed.), Argumentul ontologic, Giurgiu, Pelican, 2004.

Adrian Niţă, Métaphysique du temps chez Leibniz et Kant (thèse), Université de Poitiers, 2003.

Adrian Niţă, Existenţă şi predicaţie (teză de doctorat), Universitatea Bucureşti, 2003.

Ilie Pârvu, Realism şi apriorism în metodologia geometriei: Rieman versus Kant, in Al. Boboc
et alii (ed.), Immanuel Kant. 200 de ani de la apariţia Criticii raţiunii pure, Bucureşti, Editura
Academiei, 1982, pp. 102-114.

Ilie Pârvu, Existenţă şi realitate în ştiinţă şi filosofie, Bucureşti, Editura Politică, 1977.

I. Petrovici, Douăsprezece prelegeri universitare despre Immanuel Kant, Bucureşti, Casa

Şcoalelor, 1936 (reimpr. Iaşi, Agora, 1994, p. 151).
 Alexis Philonenko, L`Oeuvre de Kant. La philosophie critique, vol. 1, ediţia a cincea, Paris,
Vrin, 1993,

Bernard Rousset, La doctrine kantienne de l`objectivité, Paris, Vrin, 1967.

Hans Seigfried, Kant`s ,,Spanish Bank account“: Realität and Wirklichkeit, in G. MacDonald
Ross, T. McWalter (eds.), Kant and his Influence, Bristol, Thoemmes, 1990, pp. 115-132.

RC Solomon, KM Higgins (eds.), The Age of German Idealism, London, Routledge, 1993.

H. Vaihinger, Commentar zu Kants Kritik der reinen Vernunft, Stuttgart, 1881.

J. Vuillemin, Physique et métaphysique kantiennes, Paris, PUF, 1955.

Christian Wolff, Philosophia prima, sive Ontologia, Francofurti et Lipsiae, 1730 (reimpr.
Hildesheim, Georg Olms, 1962).

(Al. Boboc, NI Mariş (coord), Studii de istorie a filosofiei universale, vol. 12, Bucureşti, Editura
Academiei, pp. 483-499)

I. Kant, Critique of pure reason, New York, St. Martin, 1965.

I. Kant, Critique of pure reason, London, Dent, 1988, p. 166.

I. Kant, Critique of pure reason, New York, Macmillan, 1896, p. 483.

E. Kant, Critique de la pure raison, Paris, Alcan, 1905, p. 180.

E. Kant, Critique de la pure raison, Paris, Gallimard, vol. 1, 1980, p. 889.

E. Kant, Critique de la pure raison, Paris, Aubier, 1997, p. 228.

I. Kant, Critica raţiunii pure, in M. Eminescu, Opere, Bucureşti, Editura Academiei, 1983, vol. XIV, p.
421.

I. Kant, Critica raţiunii pure, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1930.

I. Kant, Critica raţiunii pure, Bucureşti, Iri, 1994, în special pp. 175 sqq. (despre schematism), 223-238
(postulatele gândirii emipirice, şi în general teoria modalităţilor, sunt din această cauză influenţate de
redarea termenului wirklichkeit şi realität prin realitate).

Théodore Ruyssen, Kant, Paris, Alcan, 1900, p. 101.

Stephan Körner, Kant, Harmondsworth, Penguin Books, 1955, p. 90.

E. Gilson, T. Langan, Modern Philosophy. Descartes to Kant, New York, Random House, 1963, p. 433.

Alexis Philonenko, L`Oeuvre de Kant. La philosophie critique, vol. 1, ediţia a cincea, Paris, Vrin, 1993,
p. 186.

Fortschritte, Ak., XX, 7, 260.

Fortschritte, Ak., XX, 7, 260.

CRP, Iri, p. 593.

CRP, Iri, p. 593.

Trebuie luată, aşadar, cu mare grijă remarca concluzivă a lui Kant: ,,Prin urmare, întregul sistem al
metafizicii se compune din patru părţi principale: 1. ontologia, 2. fiziologia raţională, 3. cosmologia
raţională, 4. teologia raţională“ (CRP, Iri, p. 596), în care se observă lesne că nu se respectă regulile
unei clasificări corecte.

Vezi Claudiu Baciu, Conceptul filosofiei transcendentale: nucleu tematic şi diversitate de perspective,
Oradea, Antaios, 2001, pp. 15-19.

Vezi H. Vaihinger, Commentar zu Kants Kritik der reinen Vernunft, Stuttgart, 1881, Bd.1, p. 306.
Fortschritte, Ak., XX, 7, 281-282.

Fortschritte, Ak., XX, 7, 287.

Fortschritte, Ak., XX, 7, 281.

Fortschritte, Ak., XX, 7, 294.

CRP, A 696/ B 724, Iri, p. 512.

Proiectul kantian de întemeiere a metafizicii a fost considerat un fel de ,,zid de apărare al religiei“ (a se
vedea în acest sens A. Boyer, Hors du temps. Un essai sur Kant, Paris, Vrin, 2001, p. 28).

I. Kant, Einzig möglicher Beweisgrund zu einer Demonstration des Daseins Gottes (Unicul argument
posibil pentru o demonstraţie a existenţei lui Dumnezeu), Ak., II, 98 (prescurtat: Beweisgrund).

Beweisgrund, Ak., II, 78.

Beweisgrund, Ak., II, 78.

Beweisgrund, Ak., II, 91.

A se vedea studiul nostru Posibilitate şi existenţă. Argumentul ontologic la Leibniz şi Kant, in I.

Tănăsescu (ed.), Argumentul ontologic, Giurgiu, Pelican, 2004, în care reluăm pe scurt argumentarea
din lucrarea noastră Existenţă şi predicaţie (teză de doctorat), capitolul 3, Universitatea Bucureşti,
2003.

I. Kant, Despre forma şi principiile lumii senisbile şi a celei inteligibile, traducere de C. Noica,
Bucureşti, Tipografia Bucovina, 1936 (presc. Disertaţie), p. 82.

A. Philonenko (op. cit., § 5) arată că acest tratament al sensibilului se află sub influenţa lui Leibniz - o
teză extrem de discutabilă.

Ibidem.
Disertaţie, p. 105.

Ibidem, p. 106.

Ibidem, p. 106.

Ibidem, p. 111.

Ibidem, pp. 111-112.

CRP, A 83 B 109; Iri, p. 114.

CRP, A 242 B 300; Iri, pp. 241-242.

CRP, A 291 B 347; Iri, p. 271.

CRP, A 146 B 186; Iri, p. 177 (Ediţia curentă în limba română nu conţine traducerea din latină a acestui
important pasaj, dar şi a multor altora, fapt ce îngreunează înţelegerea textului în ansamblu.)

CRP, A 143 B 182; Iri, p. 174.

A se vedea Anticipaţiile percepţiei, CRP, A 166-176 B 207-218; Iri, pp. 190-196.

CRP, A 143 B 183; Iri, p. 174.

A se vedea excelenta lucrare Kant et le pouvoir de juger (Paris, PUF, 1993, pp. 341-342), de Béatrice
Longuenesse, în care se afirmă că dobândirea şi aplicarea categoriei realităţii are drept condiţii
indispensabile: datele senzoriale, forma logică a afirmaţiei şi synthesis speciosa (sinteza figurată).

CRP, A 145 B 184; Iri, p. 175.

Să reţinem o inspirată caracterizare a categoriei făcută de Ioan Petrovici: ,,Spiritul nostru fiind veşnic
ţărmurit la experienţa concretă înseamnă că singurul lucru pe care îl mai pot face preocupările noastre
metafizice este să alcătuiască o ştiinţă a formelor apriorice şi transcendentale, cu ajutorul cărora spiritul
noastru organizează natura. Rămâne însă stabilit pentru Kant că aceste categorii nu sunt instrumente cu
care să deschidem pârtii în stepele transcendente, ci ele sunt numai formele constitutive ale naturii
concrete pe care o organizează, dar la care se şi mărginesc“ (I. Petrovici, Douăsprezece prelegeri
universitare despre Immanuel Kant, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1936 (reimpr. Iaşi, Agora, 1994, p. 151).

A se vedea excelenta lucrare a lui Bernard Rousset, La doctrine kantienne de l`objectivité, Paris, Vrin,
1967, p. 131.

CRP, A 219 B 266; Iri, p. 223.

Pentru un alt punct de vedere, a se vedea Hans Seigfried, Kant`s ,,Spanish Bank account“: Realität
and Wirklichkeit, in G. MacDonald Ross, T. McWalter (eds.), Kant and his Influence, Bristol,
Thoemmes, 1990, pp. 119-122, în care se precizează că ,,există“ este un predicat conceptual, adică un
predicat ce califică conceptul unui lucru.

Accentul pus pe relaţia modalităţii cu intelectul, şi în general cu facultatea de cunoaştere poate duce la
concluzia că pentru Kant fiinţa este relaţională. A se vedea în acest sens D. Bonevac, Kant`s
Copernican revolution, in RC Solomon, KM Higgins (eds.), The Age of German Idealism, London,
Routledge, 1993, p. 61.

CRP, A 74-75 B 100; Iri, pp. 109-110. Am redat pe ,,wirklich“ prin ,,actual“, şi nu prin ,,real“, cum
procedează ediţia citată.

Deşi este adevărat că din punct de vedere logic pot exista adevăruri contingente a priori şi necesare a
posteriori, cum demonstrează Kripke, critica celebrului profesor de la Princeton (Saul A. Kripke,
Numire şi necesitate, traducere de Mircea Dumitru, Bucureşti, All, 2001, pp. 36-40) nu atinge
susbstanţa clasificării judecăţilor după criteriul analitic - sintetic şi a priori - a posteriori tocmai din
cauză că modalitatea nu este dată de relaţia cu obiectul.

După cum se arată într-o notă (prea puţin luată în seamă în literatura secundară) la pasajul de mai sus:
CRP, A 75 B 100; Iri, p. 110.

CRP, A 76 B 101; Iri, p. 110.

B. Longuenesse, op. cit., p. 203.

Ibidem, p. 206.

Acest al doilea mod de prezentare este exact cel din Prolegomene la orice metafizică viitoare care se
va putea înfăţişa drept ştiinţă (traducere de M. Flonta şi Th. Kleininger, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
enciclopedică, 1987, p. 101).

CRP, A 600-601/B 628-629; Iri, pp. 460-461.

Despre determinarea completă a conceptelor, a se vedea A. Miroiu, Ce nu e existenţa, Bucureşti, Şansa,

1994, pp. 45-49.

CRP, A 225 B 272-273; Iri, p. 226.

CRP, A 597-598 B 625-626; Iri, pp. 458-459.

OP, Ak., XXI, 593. A se vedea de asemenea OP, XXI, 228, 229, 537, 538, 539, 549, 551-552, 563-564,
573, 583, 584, 603, 609; OP, XXII, 541, 614.

OP, XXII, 605. A se vedea de asemenea OP, XXI, 218-219, 220, 224, 229, 542-543.

CRP, A 144 B 184.

CRP, A 225 B 272; Iri, p. 226.

CRP, A 225-226 B 273; Iri, pp. 226-227 (faţă de ediţia citată, am redat ,,wirklichkeit“ prin
,,actualitate“. Pasajul bolduit ne aparţine.).

CRP, A 234 B 286.

CRP, A 235 B 287 notă.

CRP, A 230-232 B 282-284.

CRP, A 599/B 627; Iri, p. 460.

Christian Wolff, Philosophia prima, sive Ontologia, Francofurti et Lipsiae, 1730 (reimpr. Hildesheim,
Georg Olms, 1962), § 174, p. 143.

Ibidem, § 170, p. 140.

Ibidem, § 174, p. 143.

Baumgarten, Metaphysica, §§ 64, 65, in Ak., XVII, p. 41.

Beweisgrund, Ak., II, 76.

Această rezolvare a problemei este îmbrăţişată de Béatrice Longuenesse, op. cit., p. 200 sqq.